Jocul lui Ender 2, Orson Scott Card

...................................................................................
                                                  7.

                                   Miro îşi rostogoli ochii. Novinha îl strânse de braţ.
    - Ai simţit strângerea?
    Miro gemu din nou.
    - Închide gura din nou când vrei să spui nu şi deschide-o pentru da, îl sfătui Quim.
    Miro închise gura şi scoase un "Mmm".
    În ciuda cuvintelor încurajatoare pe care i le spusese lui Miro, Novinha se simţea cuprinsă de disperare, fiindcă acesta era cel mai groaznic lucru ce i se întâmplase vreunuia dintre copiii ei.
    Când Lauro îşi pierduse ochii şi devenise Olhado - la început urâse porecla aceasta, dar acum o folosea şi ea - crezuse că ceva mai cumplit nici nu se putea. Dar Miro paralizat, neajutorat, incapabil să simtă măcar atingerea mâinii ei, asta era de nesuportat.
    La moartea lui Pipo trăise un anumit fel de durere, care nu semănase cu aceea provocată de pierderea lui Libo, iar dispariţia lui Marcao îi lăsase în suflet un regret imens. Îşi aminti de golul dureros pe care-l simţise atunci când privise cum mama şi tatăl ei fuseseră coborâţi în pământ. Totuşi nu exista chin mai mare decât să-şi vadă copilul suferind şi să nu-l poată ajuta cu nimic.
    Se ridică, vrând să plece. Va plânge. Va plânge tăcut în altă cameră, să n-o vadă el.
    - Mmm. Mmm. Mmm.
    - Nu vrea să pleci, spuse Quim.
    - Voi rămâne, dacă asta doreşti, dar trebuie să mai dormi. Navio ţi-a recomandat cât mai mult somn.
    - Mmm. Mmm.
    - Nu vrea nici să doarmă, constată Quim.
    Novinha îşi înăbuşi impulsul de a se răsti la Quim, ca să-i arate că şi ea putea să audă răspunsurile lui Miro. Nu era însă momentul potrivit pentru a se certa. Pe de altă parte, Quim era cel care concepuse sistemul pe care-l folosea Miro pentru a comunica. Avea dreptul să se mândrească şi să pretindă că el e vocea lui Miro.
    În felul acesta afirma că făcea parte din familie şi însemna că nu-i întorcea spatele după cele aflate astăzi în praça. Era modul în care-i arăta că o iartă, aşa că nu mai zise nimic.
    - Poate că vrea să ne spună ceva.
    - Mmm.
    - Sau să întrebe ceva? sugeră Quim.
    - Ma. Aa.
    - Grozav, exclamă Quim. Dar cum să scrie dacă nu poate să-şi mişte mâinile?
    - Sem problema, ghici Olhado. Prin scanare. Asta poate. Dacă-l ducem lângă terminal, facem literele să defileze pe ecran şi el o să zică da când apare litera de care are nevoie.
    - O să dureze o veşnicie, se dezumflă Quim.
    - Miro, vrei să încercăm? întrebă Novinha.
    Voia.
    Îl transportară în camera din faţă şi-l întinseră pe pat. Olhado orientă terminalul astfel încât să afişeze literele alfabetului în faţa lui Miro. Puse la punct un mic program care să facă fiecare literă să se aprindă câte o fracţiune de secundă. Îi trebuiră câteva încercări pentru a fixa durata de aprindere, adică una destul de lungă pentru ca Miro să poată scoate un sunet care să însemne litera asta înainte ca lumina să se mute la următoarea.
    La rândul lui, Miro grăbi şi mai mult lucrurile, prescurtând cuvintele în mod deliberat.
    - P-U-R-C-E.
    - Purceluşii, spuse Olhado.
    - Da, încuviinţă Novinha. De ce-ai vrut să treci peste gard şi să mergi la purceluşi?
    - Mmmm!
    - Pune o întrebare, mamă, o lămuri Quim. Nu vrea să răspundă.
    - Aa.
    - Vrei să ştii ce s-a întâmplat cu purceluşii care erau cu tine când ai sărit gardul? întrebă Novinha. S-au întors în pădure. Cu Ouanda, Ela şi Vorbitorul în numele Morţilor.
    Îi povesti repede despre discuţia din biroul episcopului, ce aflaseră despre purceluşi, dar mai ales ce hotărâseră să facă.
    - În clipa în care a fost dezactivat gardul pentru a te salva pe tine, ne-am hotărât să ne răsculăm împotriva Congresului. Înţelegi, Miro? S-a terminat cu legile Comitetului. Din gard n-au rămas decât firele. Poarta va sta deschisă.
    În ochii lui Miro apărură lacrimi.
    - Asta era tot ce voiai să ştii? întrebă Novinha. Acum ar trebui să dormi.
    "Nu", spuse el. "Nu, nu, nu."
    - Aşteaptă puţin până i se limpezesc ochii, spuse Quim. După aceea mai facem o scanare.
    D-I-G-A-F-A-L
    - Diga ao Falante pelos Mortos, traduse Olhado.
    - Ce trebuie să-i spunem Vorbitorului? întrebă Quim.
    - Acum dormi, şi ne spui mai târziu, încercă Novinha. Nu se întoarce decât peste câteva ore. Negociază regulile care să guverneze relaţiile dintre noi şi purceluşi. Să nu mai ucidă oameni, aşa cum au făcut cu Pipo şi cu Li... cu tatăl tău.
    Dar Miro refuză să doarmă. Continuă să-şi scrie mesajul prin scanare. Împreună, reuşiră să priceapă ce încerca el să comunice Vorbitorului prin intermediul lor. Înţeleseră că Miro voia ca ei să plece acum, înainte de încheierea negocierilor.
    Novinha îi lăsă pe Dom Cristao şi pe Dona Crista să aibă grijă de casă şi de cei mici. Înainte de a pleca, se opri lângă fiul ei cel mare. Efortul îl epuizase; ţinea ochii închişi şi respira regulat. Îi atinse o mână, o ţinu o clipă şi i-o strânse; ştia că el nu putea simţi atingerea ei, dar nu încercă să-l mângâie, ci să se consoleze.
    Miro deschise ochii şi Novinha simţi cum degetele lui se strânseră încet, delicat, pe mâna ei.
    - Am simţit, îi şopti. O să te faci bine.
    Miro strivi câteva lacrimi sub pleoape. Novinha se ridică şi porni orbeşte spre uşă:
    - Mi-a intrat ceva în ochi, îi spuse lui Olhado. Condu-mă până o să pot vedea iarăşi.
    Quim se afla deja în preajma gardului.
    - Poarta e prea departe! strigă el. Mamă, poţi să-l sari?
    Reuşi, dar destul de greu.
    - Fără îndoială că Bosquinha o să ne lase să facem o poartă şi aici, îl linişti ea.

                                                                   3.

                                             Trecuse de miezul nopţii, iar Ouanda şi Ela simţeau că le cuprinde somnul. Ender era la fel de proaspăt.
    Tratând cu Urlătoarea ore în şir, fusese obligat să stea încordat; structura lui nervoasă reacţionase prompt, ajutându-l să rămână treaz şi chiar dacă s-ar fi dus acasă tot i-ar fi trebuit câteva ore ca să poată adormi.
    Acum ştia mult mai precis ce voiau şi ce le trebuia purceluşilor. Pădurea le era cămin şi patrie; nici nu simţiseră vreodată nevoia de a-şi defini altfel proprietatea. Totuşi, de când cultivau ştir, reuşiseră să înţeleagă că şi preeria era un teren folositor şi că era bine s-o ţină sub control. Nu aveau totuşi idee de modul în care se putea măsura pământul. De câte hectare aveau nevoie pentru culturi? Cât teren puteau să folosească oamenii?
    Întrucât purceluşii nu-şi înţelegeau încă necesităţile, lui Ender îi venea greu să le precizeze. Dar când ajunseră la conceptul de lege şi guvernare, dificultăţile sporiră. Soţiile conduceau; purceluşilor le era limpede acest lucru.
    În cele din urmă, Ender îi făcu să priceapă că oamenii îşi alcătuiau altfel legile şi că ele se aplicau la problemele umane. Pentru a-i lămuri de ce aveau oamenii nevoie de propriile lor legi, trebui să le explice modul de împerechere al fiinţelor umane. Se distră observând că Urlătoarea se îngrozise auzind că adulţii se împerecheau între ei şi că vorbele bărbaţilor aveau aceeaşi greutate ca şi cele ale femeilor în întocmirea legilor. Ideea de familie şi înrudire în afara tribului era pentru ea "orbire de frate". Nu avea nimic împotrivă ca Uman să fie mândru de numeroasele împerecheri ale tatălui său, dar în ceea ce le privea pe soţii, ele îşi alegeau taţii exclusiv în funcţie de necesităţile tribului. Singurele entităţi pe care le respectau soţiile erau tribul şi individul.
    Până la urmă înţeleseră totuşi că legile umane trebuie aplicate între graniţele aşezărilor umane, iar legile purceluşilor în interiorul triburilor. Stabilirea graniţelor se dovedi o problemă spinoasă.
    După trei ore de discuţii, se puseră de acord asupra unui singur lucru: legea purceluşilor se aplică în pădure şi toţi oamenii care intră în ea i se supun. Legea oamenilor e valabilă în zona îngrădită iar toţi purceluşii care intră acolo respectă guvernarea umană. Restul planetei avea să fie împărţit mai târziu.
    Acesta era un triumf neînsemnat, dar se ajunsese măcar la un compromis.
    - Trebuie să pricepeţi că fiinţele umane vor avea nevoie de teren deschis, spuse Ender. Acesta nu-i decât un aspect al problemei. Vreţi ca matca să vă înveţe cât mai multe, să vă ajute să extrageţi minereu, să topiţi metale şi să fabricaţi unelte. Dar şi ea va avea nevoie de pământ, şi în foarte surtă vreme ea va fi mult mai puternică decât fiinţele umane sau micuţii. Oricare dintre Gândaci, le explică el, era perfect disciplinat şi foarte harnic. Îi vor depăşi repede pe oameni prin productivitate şi forţă. După ce matca va fi readusă la viaţă pe Lusitania, părerea ei va trebui să fie respectată în luarea oricărei decizii.
    - Rădăcină spune că putem avea încredere în ea, insistă Uman. Traducând apoi spusele Urlătoarei, adăugă: Şi copacul-mamă îi acordă încredere.
    - Îi daţi pământul vostru? întrebă Ender.
    - Lumea e mare, traduse Uman. Poate folosi toate pădurile celorlalte triburi. Şi voi la fel. Vi le dăm fără să vă cerem nimic în schimb.
    Ender schimbă o privire Ouanda şi Ela.
    - Asta-i foarte bine, spuse Ela, dar le aparţin?
    - Sigur că nu, zise Ouanda. Încă se mai războiesc cu alte triburi.
    - Le ucidem noi dacă nu vi se supun, se oferi Uman. Acum suntem foarte puternici. Trei sute douăzeci de copii. Peste zece ani nici un trib nu se va mai ridica împotriva noastră.
    - Uman, spune-i Urlătoarei că acum negociem cu acest trib. De celelalte ne vom ocupa mai târziu.
    Uman traduse repede, cuvintele rostogolindu-se şi învălmăşindu-se, şi curând primiră răspunsul ei:
    - Nu nu nu nu nu.
    - Ce nu-i convine? întrebă Ender.
    - N-o să discutaţi cu duşmanii noştri. Ai venit la noi. Dacă mergi şi la ei, atunci devii duşmanul nostru.
    Chiar în clipa aceea, în spatele lor se văzură câteva lumini şi din adâncul pădurii apărură Săgeată şi Mâncătorul-de-Frunze urmaţi de Novinha, Quim şi Olhado.
    - Ne-a trimis Miro, explică Olhado.
    - Cum se simte? se interesă Ouanda.
    - E paralizat, spuse sec Quim.
    Novinha scăpase de chinul de a-i spune pe ocolite.
    - Nossa Senhora, şopti Ouanda.
    - Starea lui se ameliorează, o lămuri Novinha. Înainte de a pleca i-am strâns mâna. A simţit şi mi-a strâns-o şi el. Foarte slab, dar înseamnă că legăturile nervoase nu sunt iremediabil distruse, adică nu toate au fost afectate.
    - Nu vă supăraţi, interveni Ender, dar asta-i o conversaţie pe care o puteţi purta şi în Milagre. Eu am alte probleme de rezolvat aici.
    - Iartă-mă, spuse Novinha, am venit cu un mesaj din partea lui Miro. N-a putut vorbi, dar mi l-a transmis literă cu literă şi noi am completat spaţiile goale. Folosind avantajele pe care le-au obţinut din relaţiile cu noi, purceluşii pun la cale un război. Săgeţile, numărul lor mai mare... vor deveni imbatabili. După câte am înţeles, Miro susţine că războiul lor nu se poartă doar pentru cucerirea de noi teritorii. Reprezintă şi un prilej pentru amestecul genetic. Exogamie masculină. Tribul învingător foloseşte copacii care cresc din trupurile celor morţi în luptă.
    Ender îi privi pe Uman, Măncătorul-de-Frunze şi Săgeată.
    - E adevărat, recunoscu Săgeată. Sigur că-i adevărat. Acum suntem cel mai înţelept trib. Vom deveni taţi mai buni decât oricare alţi purceluşi de pe lume.
    - Înţeleg, spuse Ender.
    - De aceea a insistat Miro să venim la tine chiar în noaptea asta, explică Novinha, înainte de încheierea negocierilor. Trebuie să împiedicăm războiul.
    Uman se ridică şi sări în sus de parcă ar fi voit să zboare.
    - N-o să traduc aşa ceva, spuse el.
    - O s-o fac eu! exclamă Mandachuva.
    - Staţi! strigă Ender. Vocea îi era cu mult mai puternică decât până atunci.
    Toţi făcură linişte imediat, iar ecoul strigătului părea să reverbereze încă printre copaci.
    - Mâncătorule-de-Frunze, nu vreau alt interpret în afară de Uman.
    - Cine eşti tu să-mi spui că nu pot vorbi soţiilor? Eu sunt purceluş, iar tu nu eşti nimic.
    - Uman, reluă Ender, spune-i Urlătoarei că dacă-i permite Mâncătorul-de-Frunze să traducă discuţia pe care am avut-o noi, oamenii, atunci îl considerăm spion. Şi dacă ea îi îngăduie să ne spioneze, vom pleca imediat acasă şi nu veţi primi nimic de la noi. Voi duce matca pe altă lume ca s-o readuc la viaţă. Înţelegi?
    Sigur că înţelese. Ender mai ştia că Uman era încântat. Mâncătorul-de-Frunze încerca să uzurpe rolul lui Uman şi să-i discrediteze atât pe el cât şi pe Ender. După ce Uman termină de tradus, Urlătoarea cântă către Mâncătorul-de-Frunze.
    Ruşinat, acesta se retrase grăbit în pădure şi rămase, alături de ceilalţi, simplu martor la discuţie.
    Dar Uman dovedi că nu era nicidecum o marionetă. Nu lăsă de înţeles că-i era recunoscător lui Ender. Îl privi drept în ochi fără să clipească.
    - Ai spus că nu vei încerca să ne schimbi.
    - Am spus că nu voi încerca să vă schimb mai mult decât e necesar.
    - De ce e necesar? Războiul e o problemă care ne priveşte pe noi şi pe ceilalţi purceluşi.
    - Fii atent, îl avertiză Ouanda. S-a supărat rău.
    Înainte de a încerca să o înduplece pe Urlătoare, trebuia să-l convingă pe Uman.
    - Dintre purceluşi, voi sunteţi primii noştri prieteni. Vă bucuraţi de încrederea şi dragostea noastră. Niciodată nu vă vom face vreun rău şi nici nu le vom oferi altor purceluşi avantaje pe care să le folosească împotriva voastră. Dar n-am venit doar la voi. Reprezentăm întreaga omenire şi vrem să vă învăţam tot ce ştim. Indiferent de trib.
    - Nu reprezentaţi toată umanitatea. Sunteţi pe cale de a duce un război cu celelalte fiinţe umane. Cum poţi afirma că războaiele noastre sunt barbare şi ale voastre nu?
    Negreşit că Pizarro, în ciuda defectelor lui, nu se lovise de atâtea probleme în negocierile cu Atahualpa.
    - Noi ne străduim să evităm războiul cu celelalte fiinţe umane, spuse Ender. Dar dacă vom lupta, nu va fi un război dezlănţuit de noi, pentru a câştiga avantaje în dauna altora. Ne vom bate pentru voi, încercând să vă câştigăm dreptul de a călători printre stele. Ender ridică mâna cu palma deschisa. Ne-am uitat umanitatea pentru a deveni rameni alături de voi. Îşi făcu cu palma pumn. Pe Lusitania, oamenii, purceluşii şi matca vor fi o singură fiinţă. Toţi umani. Toţi Gândaci. Toţi purceluşi.
    Analizând vorbele lui Ender, Uman păstră o vreme tăcerea.
    - Vorbitorule, spuse el într-un târziu. E foarte greu. Până la venirea voastră, a fiinţelor umane, ceilalţi purceluşi existau doar ca să-i ucidem, astfel încât în cea de-a treia viaţă a lor să fie sclavi în pădurile care deveneau ale noastre. Pădurea asta a fost cândva un câmp de bătălie şi cei mai bătrâni copaci sunt războinicii care au pierit în luptă. Taţii noştri cei mai bătrâni sunt eroii acelui război, iar din laşi am făcut case. Toată viaţa ne pregătim să câştigăm confruntările cu duşmanii, astfel ca soţiile să poată avea un copac-mamă într-o nouă pădure şi noi să devenim puternici şi măreţi. În ultimii zece ani am învăţat să folosim săgeţi şi să ucidem de la distanţă. Am deprins să facem oale şi să preparăm rădăcina de merdona ca să putem fi mulţi şi tari şi să ducem hrană departe de pădurea-cămin. Ne-a întărit gândul că vom învinge în orice război. Vom împânzi toate colţurile acestei lumi cu soţiile şi mămicile noastre, cu eroii noştri şi, într-o bună zi, vom pleca spre stele. Acesta e visul nostru, Vorbitorule, iar acum îmi spui că vrei să ni-l risipeşti în vânt.
    Uman rostise o cuvântare impresionantă. Nimeni dintre cei prezenţi nu reuşi să-i sugereze lui Ender un posibil răspuns. Uman îi convinsese pe mai toţi.
    - E frumos visul tău, spuse Ender. Aşa visează orice fiinţă. Asta e dorinţa care se află chiar la originile vieţii: să creşti până când tot spaţiul pe care-l vezi devine parte din tine şi-l controlezi. Se cheamă căutarea măreţiei. Îl poţi împlini în două feluri: trebuie să ucizi tot ce nu e fiinţa ta, înghiţind sau distrugând până nu mai rămâne nimic să ţi se opună. Dar calea asta e greşită. Ar însemna să declari întregului univers: "Doar eu voi fi mare şi pentru a-mi face loc, voi, restul, trebuie să-mi cedaţi ce vă aparţine şi să deveniţi nimic.'' Uman, înţelege că dacă ar gândi în felul acesta, fiinţele umane ar ucide toţi purceluşii de pe Lusitania şi şi-ar face din ea un cămin. Ce-ar mai rămâne din visul vostru dacă noi am fi răi?
    Uman se strădui să înţeleagă.
    - Văd că ne-aţi oferit daruri preţioase, deşi puteaţi să ne luaţi şi puţinul pe care-l avem. Dar de ce ni le-aţi dat dacă nu le putem folosi ca să devenim măreţi?
    - Vrem să vă dezvoltaţi şi să călătoriţi printre stele. Vrem să fiţi puternici şi de neînfrânt pe Lusitania, alături de miile de fraţi şi soţii, să vă învăţăm să cultivaţi multe soiuri de plante şi să creşteţi diferite animale. Aceste două femei, Ela şi Novinha, vor munci toată viaţa pentru a crea şi alte plante capabile să reziste aici şi vă vor da orice lucru bun care le va reuşi. Să vă înălţaţi. Dar de ce să moară până şi un singur purceluş din altă pădure pentru ca de aceste daruri sa vă bucuraţi doar voi? Şi de ce să vă simţiţi nedreptăţiţi dacă am oferit aceleaşi lucruri şi altora?
    - Dar ce-am câştigat dacă vor fi la fel de puternici ca şi noi?
    "La ce altceva m-aş putea aştepta din partea acestui frate?" gândi Ender. "Poporul lui s-a măsurat dintotdeauna cu alte triburi. Pădurea lor nu are cincizeci sau cinci sute de hectare, - e doar mai mare sau mai mică decât a tribului de la sud sau de la vest. În clipele acestea trebuie să fac munca unei întregi generaţii şi să-i arăt o nouă cale de a măsura măreţia poporului său."
    - Rădăcină e măreţ? întrebă el.
    - Eu aşa zic, răspunse Uman. E tatăl meu. Copacul lui nu e cel mai bătrân sau cel mai gros, dar nu ţinem minte ca vreun tată să fi avut atât de mulţi copii la aşa scurt timp după plantare.
    - Deci, într-un fel, toţi copiii pe care i-a zămislit încă mai fac parte din el. Cu cât are mai mulţi copii cu atât devine mai măreţ. Uman încuviinţă tăcut. Şi cu cât realizezi mai multe în viaţă cu atât îţi faci mai mare părintele, adevărat?
    - Da, copacul-tată e onorat când copiii lui izbutesc fapte mari.
    - Asta-i altceva, spuse Uman. Toţi ceilalţi copaci măreţi sunt părinţii tribului. Copacii mai mici rămân totuşi fraţi.
    Ender simţi nesiguranţa lui Uman. Se opunea acestor idei din cauza ciudăţeniei lor, nu pentru că ar fi fost greşite sau de neînţeles. Începea să înţeleagă.
    - Gândeşte-te la soţii, îl îndemnă Ender. Ele nu au copii. Nu pot fi niciodată măreţe, asemeni tatălui tău.
    - Vorbitorule, ştii foarte bine că ele sunt cele mai măreţe dintre toţi. Întregul trib li se supune. Când ne conduc bine, tribul prosperă; când creştem în număr şi soţiile devin puternice.
    - Chiar dacă nici unul dintre voi nu-i copilul lor.
    - Cum s-ar putea aşa ceva? întrebă Uman.
    - Şi totuşi voi le sporiţi măreţia. Chiar dacă nu vă sunt mame sau taţi, ele cresc odată cu voi.
    - Aparţinem toţi aceluiaşi trib...
    - Dar de ce sunteţi acelaşi trib? Aveţi mame şi taţi diferiţi.
    - Fiindcă suntem tribul! Locuim în aceeaşi pădure şi...
    - Dacă ar veni la voi vreun purceluş din alt trib şi v-ar ruga să-l lăsaţi să rămână ca frate...
    - Nu l-am face niciodată copac-tată!
    - Dar aţi încercat să faceţi copaci-taţi din Pipo şi Libo.
    Uman începuse să respire precipitat.
    - Înţeleg. Făceau parte din trib. Veneau din cer, dar i-am simţit ca fraţi şi am încercat să-i transformăm în taţi. Tribul e ceea ce credem. Dacă spunem că se compune din toţi micuţii pădurii şi toţi copacii, atunci acesta este tribul, chiar dacă unii dintre cei mai vechi copaci au crescut din războinicii altor două triburi care au căzut în bătălie. Devenim trib în măsura în care afirmăm că suntem trib.
    Ender se minună de inteligenţa acestui mic ramen. Puţini oameni erau în stare să reliefeze o asemenea idee sau s-o extindă dincolo de graniţele înguste ale tribului, familiei sau naţiunii lor.
    Uman veni în spatele lui Ender şi se sprijini de el, lăsându-şi toată greutatea pe umerii lui. Simţi respiraţia purceluşului, apoi obrajii li se lipiră strâns şi priviră în aceeaşi direcţie. Ender înţelese imediat:
    - Vezi ce văd şi eu.
    - Voi, fiinţele umane, creşteţi făcându-ne o parte a voastră: oameni, purceluşi, Gândaci, toţi laolaltă sunt rameni. Atunci o să devenim un singur trib şi măreţia noastră are să fie şi a voastră; ea aparţine tuturor deopotrivă. Ender simţi încordarea lui Uman, care aproba temeinicia acestei idei. Tu spui că trebuie să vedem toate triburile în acelaşi fel, ca pe un singur trib, tribul nostru, al tuturor împreună şi să ne înălţăm făcându-i şi pe alţii să crească.
    - Puteţi trimite dascăli şi fraţi către alte triburi şi ei vor trece în cea de-a treia viaţă în pădurile lor, pentru a avea copii acolo.
    - E greu să le cerem soţiilor lucruri atât de stranii, explică Uman. Poate chiar imposibil. Ele nu gândesc la fel ca fraţii. Un frate cugetă la multe probleme diferite, dar o soţie se gândeşte la un singur lucru: ce slujeşte tribului şi, mai presus de toate, ce foloseşte copiilor şi mămici lor.
    - Poţi să le faci să înţeleagă?
    - Mai bine decât tine. Dar nu se ştie. Poate că voi da greş.
    - Nu cred că vei da greş.
    - Ai venit în seara asta să faci o învoială între noi, purceluşii acestui trib, şi voi, oamenii care trăiţi pe această lume. Oamenii din afara Lusitaniei, la fel ca şi purceluşii din alte păduri, nu se vor sinchisi de ea.
    - Vrem să cădem la învoială cu toţi purceluşii...
    - Şi promiteţi să ne învăţaţi totul?
    - Când veţi putea înţelege.
    - Orice întrebări am pune?
    - Dacă ştim răspunsul.
    - Când! Dacă! Astea nu-s cuvinte pentru un legământ! Dă-mi răspunsuri precise acum, Vorbitorule. Uman se ridică şi se îndepărtă de Ender; se plimbă un timp prin faţa lui şi apoi se aplecă spre el, privindu-l de sus. Promiteţi-mi că ne învăţaţi tot ce ştiţi!
    - Promitem.
    - Promite-mi că vei da viaţă mătcii pentru a ne ajuta.
    - O voi readuce la viaţă. Va trebui să faceţi un legământ separat cu ea, fiindcă nu se supune legilor umane.
    - Promite-mi că-i vei da viaţă, fie că ne ajută, fie că nu.
    - Da.
    - Promite-mi că veţi respecta legea noastră când veţi călca în pădure şi că pământul de care avem nevoie în preerie va fi tot în stăpânirea noastră.
    - De acord.
    - Şi veţi porni război împotriva tuturor oamenilor ca să ne apăraţi şi să ne lase să călătorim?
    - Am făcut-o deja.
    Uman se calmă, se întoarse şi se aşeză în faţa lui Ender. Trase câteva linii cu degetul prin praf.
    - Acum să vedem ce vreţi de la noi. Ne vom supune legilor umane în oraşul vostru şi pe pământurile care vă trebuie.
    - Da, aprobă Ender.
    - Şi voi nu vreţi să pornim război, continuă Uman.
    - Exact.
    - Asta-i tot?
    - Mai e ceva.
    - Nu putem accepta chiar orice. S-ar putea să ne ceri lucruri imposibile.
    - Vreau să-mi spui despre a treia viaţă. Când începe ea? Când ucideţi un purceluş şi el creşte ca un copac, nu-i aşa?
    - Prima viaţa se desfăşoară înăuntrul copacului-mamă, unde nu vedem lumina şi mâncăm din trupul mamei şi din seva copacului-mamă. A doua viaţă o trăim în umbra pădurii, în lumina blândă, alergând şi căţărându-ne, văzând, cântând, vorbind şi lucrând cu mâinile. În a treia viaţă ne înălţăm spre soare şi-i umbrim în sfârşit lumina, mişcându-ne doar în bătaia vântului, liberi să gândim şi să le vorbim fraţilor în anumite zile, când bat în scoarţa noastră. Da, asta-i a treia viaţă.
    - Oamenii nu au a treia viaţă.
    Uman îl privi uimit.
    - După ce murim, chiar dacă ne-aţi planta, n-ar creşte nimic. Niciun copac. Nu sorbim lumina soarelui. Când murim, suntem morţi.
    Uman o căută cu privirea pe Ouanda.
    - Dar în cartea cealaltă pe care ne-aţi dat-o se vorbea la tot pasul despre viaţa de după moarte şi despre renaştere.
    - Nu sub forma unui copac, îi explică Ender. Şi nici într-o formă pe care s-o poţi atinge sau pipăi, căreia să-i vorbeşti sau de la care să primeşti răspunsuri.
    - Nu te cred. Dacă e adevărat, atunci de ce ne-au lăsat Pipo şi Libo să-i plantăm?
    Novinha îngenunche lângă Ender, sprijinindu-se de el ca să poată auzi mai bine.
    - Cum v-au convins să-i plantaţi?
    - Şi-au câştigat dreptul făcându-ne daruri mari. Fiinţele umane laolaltă cu purceluşii. Pipo şi Mandachuva. Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze au crezut că vor primi cea de-a treia viaţă, dar Pipo şi Libo le-au refuzat-o de fiecare dată. Au insistat să păstreze darurile pentru ei înşişi. De ce au făcut-o dacă oamenii nu au a treia viaţă?
    - Ce trebuiau să facă pentru a le da a treia viaţă lui Mandachuva sau Mâncătorului-de-Frunze? întrebă Novinha cu glasul înecat de emoţie.
     - Să-i planteze, desigur, spuse Uman. La fel ca astăzi.
     - La fel ca astăzi? întrebă Ender.
     - Tu şi cu mine. Uman şi Vorbitorul în numele Morţilor. Dacă încheiem înţelegerea în aşa fel încât şi oamenii şi soţiile să o aprobe, atunci aceasta devine o zi mare şi nobilă. Ori îmi oferi cea de-a treia viaţă ori ţi-o ofer eu.
    - Cu propria mea mână?
    - Bineînţeles. Dacă nu-mi faci onoarea, atunci ţi-o fac eu.
    Ender îşi aminti imaginea pe care o văzuse pentru prima oară în urmă cu numai trei săptămâni. Trupul lui Pipo dezmembrat şi eviscerat, organele separate şi împrăştiate. Plantat.
    - Uman, cea mai înspăimântătoare crimă pe care o poate comite un om e să ia viaţa cuiva. Cel mai groaznic e când tai o fiinţă, provocându-i dureri atât de mari încât moare.
    Uman se ghemui şi rămase aşa o vreme, încercând să priceapă.
    - Vorbitorule, spuse el în cele din urmă, în mintea mea nu văd decât două căi. Dacă oamenii nu au o a treia viaţă, atunci plantarea lor înseamnă moartea pentru vecie. După părerea noastră, Libo şi Pipo au păstrat onoarea pentru ei înşişi, lăsându-i pe Mandachuva şi pe Mâncătorul-de-Frunze să moară fără să fie onoraţi pentru înfăptuirile lor. În ochii noştri, voi aţi venit de dincolo de gard şi i-aţi smuls din pământ înainte ca ei să prindă rădăcini. Am socotit că luându-i de acolo aţi comis o crimă. Dar acum văd lucrurile altfel. Pipo şi Libo nu au vrut să-i ia pe Mandachuva şi pe Mâncătorul-de-Frunze în a treia viaţă pentru că ei o socoteau drept crimă, deci s-au sacrificat de bună voie doar ca să nu fie siliţi să ia viaţa vreunuia dintre noi.
    - Da, şopti Novinha.
    - Dar dacă-i aşa, când i-aţi văzut pe deal de ce n-aţi făcut un foc mare ca să-i prefaceţi pe taţii noştri sau chiar copacul-mamă în scrum?
    De la marginea pădurii se auzi un strigăt îngrozitor şi ascuţit, trădând suferinţele insuportabile prin care trecea Mâncătorul-de-Frunze.
    - Dacă aţi fi tăiat doar unul dintre copacii noştri, continuă Uman, dacă aţi fi ucis un singur copac, am fi venit peste voi noaptea şi v-am fi omorât pe toţi, până la unul. Şi chiar dacă supravieţuia vreunul dintre voi, trimişii noştri ar fi spus povestea tuturor triburilor şi nici un om n-ar fi plecat viu de pe planetă. De ce nu ne-aţi nimicit pentru că i-am ucis pe Pipo şi pe Libo?
    Gâfâind din greu, Mandachuva apăru brusc în spatele lui Uman. Se azvârli la pământ cu mâinile întinse spre Săvârşitor.
    - Cu mâinile astea l-am ucis, strigă el. Am încercat să-i fac onoarea şi i-am ucis copacul pentru vecie!
    - Ba nu, îl contrazise Ender. Îi strânse mâinile lui Mandachuva. Fiecare din voi a crezut că-l cruţa pe celălalt. V-a jignit, iar tu i-ai făcut alt rău: l-ai ucis. Amândoi aţi considerat că procedaţi bine. De-ajuns cu asta. Ştim tot adevărul. Înţelegem că nu aţi vrut să comiteţi o crimă. Acum aţi aflat că viaţa unei fiinţe umane este una şi dacă i-o luaţi, ea moare pentru totdeauna. Aceasta e ultima condiţie a învoielii noastre. Să nu mai luaţi vreun om în cea de-a treia viaţă, pentru că nu ştie cum să meargă acolo.
    - Când voi spune soţiilor această poveste, le voi pricinui o durere atât de înfiorătoare încât strigătele lor vor răsuna ca prăbuşirea copacilor în furtună.
    Se întoarse, se ridică în faţa Urlătoarei şi-i spuse câteva cuvinte. Apoi se întoarse spre Ender:
    - Acum plecaţi.
    - Încă nu am încheiat înţelegerea.
    - Trebuie să vorbesc cu soţiile. Cât rămâi aici, la umbra copacului-mamă, nu vor accepta să-i lase pe micuţi fără apărare. Săgeată te va scoate din pădure. Aşteaptă-mă pe povârniş, acolo unde Rădăcină veghează poarta. Dormi dacă poţi. O să le explic înţelegerea şi sper să priceapă că va trebui să tratăm şi cu alte triburi la fel de atent.
    Într-un avânt de impetuozitate, Uman atinse cu un gest hotărât pântecul Săvârşitorului.
    - Eu fac propriul meu legământ, strigă el. Te voi onora totdeauna, dar nu te voi ucide.
    Săvârşitorul întinse mâna şi o puse pe abdomenul călduţ al lui Uman. Sub palma lui, protuberanţele erau fierbinţi.
    - Şi eu te voi onora întotdeauna, spuse Săvârşitorul.
    - Dacă facem înţelegerea dintre tribul tău şi al nostru, îmi vei da onoarea celei de-a treia vieţi? Mă vei lăsa să sorb lumina?
    - Putem s-o facem repede? Adică nu în felul acela lent şi îngrozitor care...
    - Şi să devin unul dintre copacii tăcuţi? Să nu fiu tată? Să n-am onoare, să-mi ofere seva doar murdarilor viermi macios şi să dau lemn fraţilor mei când îmi vor cânta?
    - Altcineva nu poate să o facă? Unul dintre fraţii care-ţi cunoaşte felul de viaţă?
    - Nu înţelegi. Numai aşa va şti tot tribul că s-a rostit adevărul. Ori mă duci tu pe mine în a treia viaţă, ori te duc eu pe tine, ori nu facem înţelegerea. Eu n-o să te ucid, Vorbitorule, dar amândoi vrem să încheiem un tratat.
    - O voi face, îi promise Ender.
    Uman încuviinţă, îşi retrase mâna şi se răsuci spre Urlătoare.
    - O Deus, şopti Ouanda. O să ai curaj?
    Ender nu avea ce să-i răspundă. Plecă tăcut pe urmele lui Săgeată, care îi călăuzi pe toţi prin pădure. Novinha îi dădu lanterna şi Săgeată începu să se joace cu ea ca un copil, făcând lumina când mare, când mică, aruncând-o şi învârtind-o printre copaci şi tufişuri, ca zborul dezordonat al unei muşte-sugătoare. Era cât se poate de fericit şi de jucăuş.
    Dar în spatele lor se auzeau vocile soţiilor, care îngânau un cântec îngrozitor şi plin de cacofonii.
    Uman le spusese probabil adevărul despre Pipo şi Libo, faptul că muriseră pentru totdeauna, suferind cumplit, numai ca să nu fie siliţi să cadă în păcat ucigându-i pe Mandachuva şi pe Mâncătorul-de-Frunze.
    - Asta a fost liturghia pentru sufletul tatei, spuse încet Ouanda.
    - Şi al tatei, adăugă Novinha, dar ştiau cu toţii că se referea la Pipo, nu la regretatul Venerado, Gusto.
    Ender nu participa la discuţia lor; nu-i cunoscuse pe Libo şi Pipo, nu retrăia vechi suferinţe. Gândul îi era doar la copaci. Fiecare dintre ei fusese cândva un purceluş în viaţă. Purceluşii le cântau, le vorbeau şi uneori le înţelegeau graiul, dar el nu era în stare să conceapă aşa ceva. Copacii nu erau şi nu puteau deveni fiinţe.
    Dacă ar fi ridicat cuţitul asupra lui Uman, purceluşii n-ar fi considerat că-l ucide, dar pentru el ar fi însemnat să rateze singura parte a vieţii lui Uman pe care era capabil să o înţeleagă. Purceluşul Uman era un ramen adevărat, un frate. Copacul lui Uman ar fi însă ceva mai mult decât o piatră de mormânt. Da, atât înţelegea şi ştia Ender.
    "Iar va trebui să ucid", se gândi el, "deşi am promis să n-o mai fac niciodată."
    Simţi mâna Novinhei strecurându-se sub braţul lui. Se sprijini de el.
    - Ajută-mă. Sunt aproape oarbă în bezna asta.
    - Eu văd bine pe întuneric, se oferi vesel Olhado, care păşea în urma lor.
    - Ţine-ţi gura, nătărăule, şopti Ela furioasă. Mama vrea să meargă lângă el.
    Amândoi auziră limpede vorbele Elei şi simţiră râsul stăpânit al celuilalt. Novinha se lipi mai strâns de Ender.
    - Cred că vei avea tăria să faci ce trebuie, spuse ea încet ca să n-o audă şi ceilalţi.
    - Rece şi nemilos? întrebă el. În voce i se strecură o undă de umor negru, dar cuvintele care exprimau adevărul îi lăsară în suflet un gust amar.
    - Cu aceeaşi grijă care-ţi trebuie să răsuceşti fierul roşu într-o rană, atunci când acesta este singurul mod de a o vindeca.
    Avea tot dreptul să vorbească astfel, fiindcă simţise arsura fierului încins care-i tămăduise rănile cele mai adânci; iar el o crezu şi vorbele îi întăriră inima pentru sângeroasa faptă pe care avea să o săvârşească.

                                                                             4.

                                              Ştiind ce încercare îl aştepta, n-ar fi crezut că va putea să doarmă. Abia se trezise şi auzi vocea blândă a Novinhei. Îşi aminti că se afla sub cerul liber, întins în iarba capim, sprijinindu-şi capul de genunchii ei. Era întuneric.
    - Vin, spuse domol Novinha.
    Ender se ridică în capul oaselor. De mult, când era copil, se trezea pe deplin într-o clipă; ce-i drept, pe vremea aceea avea pregătire de soldat. Acum îi trebuiră câteva momente pentru a-şi reveni.
    Copacul cel mare al celei de-a treia vieţi a lui Rădăcină se ridica la doar câţiva metri depărtare. Iar dincolo de gard, la mică distanţă, pornind din vale şi urcând pantele, se vedeau primele case ale oraşului Milagre, catedrala şi mănăstirea, amândouă aşezate pe coama celui mai apropiat deal.
    De partea cealaltă, pădurea şi copacii, de unde coborau Uman, Mandachuva, Mâncătorul-de-Frunze, Săgeată, Ceşti, Calendar, Vierme, Dansatorul-pe-Scoarţă şi alţi fraţi pe care Ouanda nu-i ştia pe nume.
    - Pe unii nu i-am văzut niciodată, murmură ea. Probabil că vin de la alte case.
    "Vom încheia oare un tratat?" îşi spuse Ender în gând. "Asta-i tot ce mă interesează. Le-a făcut Uman să înţeleagă un nou mod de a concepe lumea?"
    Uman purta ceva în braţe, înfăşurat în frunze. Purceluşii aşezară pachetul în faţa lui Ender şi Uman îl desfăcu grijuliu. Era o carte tipărită la imprimantă.
    - "Matca şi Hegemonul", îi şopti Ouanda. Exemplarul dăruit de Miro.
    - Tratatul, spuse Uman.
    Abia acum văzură că foile erau aşezate pe dos, cu paginile albe spre cer, iar literele nesigure, scrise e mână, jucau în lumina lanternei. Erau mari şi desenate stângaci. Ouanda se cruci.
    - Nu i-am învăţat să facă cerneală. Şi nici să scrie.
    - Calendar a învăţat să deseneze literele exersând cu băţul în praf, le explică Uman. Vierme a făcut cerneala din balegă de cabra şi macios uscaţi şi pisaţi. Aşa trebuie să arate un tratat, adevărat?
    - Da, aprobă Ender.
    - Dacă nu-l scriem pe hârtie, fiecare îşi va aminti altceva.
    - Aşa e, spuse Ender. Aţi făcut bine că l-aţi scris.
    - I-am adus unele modificări. Aşa au cerut soţiile şi ne-am gândit că le veţi accepta. Uman le arătă cu degetul: Fiinţele umane pot încheia tratate cu alţi purceluşi, dar ele să nu difere prin nimic de acesta. Nu aveţi voie să-i învăţaţi lucruri pe care nu le ştim şi noi. Sunteţi de acord?
    - Sigur, încuviinţă Ender.
    - Asta a fost partea uşoară. Dar dacă nu ne punem de acord asupra regulilor? Dacă nu ne înţelegem unde se termină preeria voastră şi începe a noastră? De aceea Urlătoarea a zis: "Matca să fie judecător între oameni şi micuţi. Oamenii să facă dreptate între micuţi şi matcă, iar micuţii între matcă şi oameni."
    Ender se întrebă dacă vor reuşi. Îşi aminti, lucru imposibil pentru generaţiile de acum, ce îngrozitori erau Gândacii în urmă cu trei mii de ani. Trupurile lor ca de insecte deveniseră coşmarul copilăriei omenirii. Cât de uşor le va fi oamenilor din Milagre să accepte judecata lor?
    "Ne vine cam greu, dar nici purceluşilor nu le-a fost uşor."
    - Da, spuse Ender, acceptăm. V-aţi gândit bine.
    - Şi încă o modificare, reveni Uman. Ridică faţa spre Ender şi rânji. Arăta înfiorător, fiindcă trăsăturile purceluşilor nu erau făcute pentru a exprima sentimentele la fel ca feţele oamenilor. De aceea ne-a trebuit atâta timp. Cu atâtea modificări...
    Ender surâse.
    - Dacă vreun trib de purceluşi refuză să semneze tratatul cu oamenii şi atacă un trib care l-a semnat, atunci putem porni la luptă împotriva lui.
    - Ce înţelegeţi prin atac? întreba Ender.
    Dacă interpretau o simplă insultă drept atac, atunci această clauză o va anula pe cea referitoare la interzicerea războiului.
    - Prin atac, explică Uman, înţelegem invadarea pământului nostru şi uciderea fraţilor şi soţiilor. Nu-l vom considera atac dacă e vorba de exprimarea intenţiilor de război sau de încheierea unor înţelegeri având în vedere pornirea unuia. Vom socoti că este atac dacă se porneşte războiul fără acordul nostru. Cum noi nu am aprobat niciodată aşa ceva, doar atacul declanşat de un alt trib va fi socotit război. Ştiam că o să mă întrebaţi.
    Făcu un semn spre textul tratatului şi, într-adevăr, acesta definea precis ce se înţelegea prin atac.
    - Acceptăm şi acest punct. E drept că astfel posibilitatea unui atac nu avea să dispară vreme de generaţii, poate chiar de secole, căci mai era nevoie de mult timp până când tratatul să fie semnat de toţi purceluşii de pe Lusitania.
    "Da, dar cu mult înainte ca fiecare trib să devină parte a tratatului vor vedea beneficiile exogamiei paşnice şi puţini vor mai dori să fie războinici", se gândi el.
    - Şi ultima modificare, anunţă Uman. Soţiile au făcut-o vrând să te pedepsească pentru că ai impus condiţii atât de greu de acceptat. Dar eu cred că n-o vei considera drept pedeapsă. Pentru că ni se interzice să te ducem în a treia viaţă, după intrarea în vigoare a tratatului, nici oamenii nu vor mai avea voie să-i ducă pe fraţi în a treia lume.
    Pentru o clipă, Ender crezu că iertarea venise: nu mai trebuia să facă ceea ce refuzaseră Pipo şi Libo.
    - După semnare, accentuă Uman. Vei fi primul şi ultimul om care va oferi darul.
    - Aş vrea să... începu Ender.
    - Ştiu ce vrei, prietene Vorbitor. Pentru tine e o crimă, dar pentru mine.... când unui frate i se dă dreptul să intre în a treia viaţă ca tată, el şi-l alege pe cel mai mare rival sau pe cel mai bun prieten pentru a-i înlesni trecerea. Tu eşti alesul. Pe tine, Vorbitorule, te aştept de când am învăţat Eseniţala şi am citit "Matca şi Hegemonul". Tatălui meu, Rădăcină, i-am spus de multe ori: "Dintre toţi oamenii, doar el va înţelege." Apoi Rădăcină m-a anunţat că vei sosi şi vei aduce matca; atunci am ştiut că veniseşi să-mi oferi trecerea, dar numai dacă se dovedea că o merit.
    - Meriţi, Uman.
    - Uite. Vezi? Am semnat tratatul ca oamenii.
    În partea de jos a ultimei pagini fuseseră desenate stângaci, dar cu multă migală, două cuvinte.
    - Uman, pronunţă Ender.
    Pe celălalt nu reuşi să-l citească.
    - E numele adevărat al Urlătoarei, îl lămuri Uman. "Căutătoarea de Stele." Foloseşte cam stângaci băţul de scris. Soţiile nu-s obişnuite cu uneltele, pe care le folosesc doar fraţii, dar a vrut să ştii cum o cheamă. M-a rugat să-ţi spun că l-a primit fiindcă a privit mereu spre cer. Pe vremea aceea nu înţelesese că aştepta venirea ta.
    "Cât de mulţi şi-au pus speranţele în mine", se gândi Ender. "De fapt, totul stă în puterea lor. A Novinhei, Elei şi a lui Miro, cei care m-au chemat; a lui Uman sau a Căutătoarei de Stele şi a celorlalţi, care s-au temut de sosirea mea."
    Vierme aduse cana cu cerneală, iar Calendar un fel de stilou tăiat dintr-o bucată lungă de lemn crestată la un capăt, cu un rezervor de mici dimensiuni ce reţinea doar câteva picături când era muiat în cană. Ender l-a înmuiat de cinci ori până să-şi termine de scris numele.
    - Cinci, remarcă Săgeată. Ender îşi reaminti că numărul cinci le aducea noroc purceluşilor.
    Fusese o întâmplare, dar dacă ei prefereau să vadă în asta un semn de bun augur, cu atât mai bine.
    - Îl voi prezenta guvernatorului şi episcopului nostru, le promise Ender.
    - Dintre toate documentele preţuite vreodată de-a lungul istoriei umanităţii, acesta... începu Ouanda.
    Dar nimeni nu mai avea răbdare să audă şi continuarea. Uman şi Mâncătorul-de-Frunze împachetară atent cartea şi i-o înmânară, nu lui Ender, ci Ouandei. Cu o limpezime care-l îngrozi, Săvârşitorul înţelese instantaneu ce însemna acest gest. Mai avea ceva de făcut şi trebuia să aibă mâinile libere.
    - Acum tratatul e încheiat după modelul oamenilor, spuse Uman, dar numai pentru că cel ce a semnat în numele oamenilor l-a înţeles ca şi purceluşii.
    - Atunci se va face aşa cum v-am promis.
    Uman întinse mâna şi-l mângâie pe Săvârşitor de la gât înspre pântec.
    - Cuvântul frate nu-i o vorbă în vânt. El înseamnă viaţă. Se întoarse către ceilalţi purceluşi: Daţi-mi voie să vorbesc tatălui meu pentru ultima oară înainte de a mă înălţa alături de el.
    Doi dintre fraţii necunoscuţi făcură câţiva paşi spre el, legănându-şi beţele pe care le aveau în mână. Porniră alături de Uman spre copacul lui Rădăcină şi începură să lovească în el şi să cânte în limba copacilor... Trunchiul se despică aproape imediat. Destul de tânăr, copacul nu avea trunchiul mai gros decât trupul lui Uman, care pătrunse cu greu înăuntrul lui. Dar încăpu, şi scoarţa se închise.
    Bătăile îşi schimbară ritmul, dar nu-l slăbiră nici o clipă.
    Jane îi şopti la ureche:
    - Aud cum rezonanţa bătăilor se schimbă înăuntrul copacului; probabil remodulează sunetul, transformând bătăile într-un limbaj.
    Ceilalţi purceluşi se apucară să cureţe solul pentru a face loc copacului lui Uman. Ender observă că avea să fie plantat astfel încât, privind dinspre poartă, Rădăcină să se afle în stânga şi Uman în dreapta. Purceluşii se chinuiau să smulgă din rădăcini iarba capim; nu după mult timp li se alătură şi Quim, apoi Olhado şi, la urmă, Ouanda şi Ela.
     Ouanda îi dădu Novinhei tratatul pentru a-l păstra cât timp avea să-i ajute pe purceluşi. Novinha se apropie de Ender şi se opri în faţa lui, privindu-l fix, fără să clipească.
    - L-ai semnat Săvârşitor Wiggin. Săvârşitor.
    Numele nu-i plăcea nici lui. Îl auzise prea des folosit ca epitet.
    - Sunt mai bătrân decât par. Sub numele acesta eram cunoscut când am distrus lumea Gândacilor. Poate că prezenţa acelui nume pe primul tratat încheiat între oameni şi ramen îi va schimba înţelesul.
    - Ender, şopti ea. Se aplecă spre el cu tratatul ocrotit la piept; era greu, pentru că înăuntru se afla "Matca şi Hegemonul" pe o faţă a filelor, iar tratatul era scris pe cealaltă. Nu m-am dus niciodată la vreun preot pentru spovedanie, fiindcă ştiam că mă vor dispreţui pentru păcatul săvârşit. Şi totuşi, astăzi, când mi-ai numit toate păcatele, am îndurat pentru ca nu mă dispreţuieşti, ştiu asta. Până adineauri nu înţelesesem de ce.
    - Nu dispreţuiesc oamenii pentru păcatele lor. Încă n-am găsit nici unul pe care să nu-l fi văzut şi în mine însumi. Am comis fapte mult mai groaznice.
    - Ai purtat atâţia ani povara vinovăţiei omenirii.
    - Da, dar nu-i nimic mistic în asta. L-am socotit drept un semn al lui Cain. Nu mi-a adus prieteni însă nici nu s-au găsit mulţi care să-mi facă rău.
    Pământul fusese curăţat Mandachuva vorbi în limba copacilor pentru purceluşii care băteau în trunchi. Aceştia schimbară ritmul şi trunchiul se desfăcu din nou. Uman alunecă afară ca un prunc ce se naşte, apoi se duse în centrul locului curăţat Mâncătorul-de-Frunze şi Mandachuva îi întinseră fiecare câte un cuţit.
    Punând mâinile pe tăişurile lor, Uman li se adresă celor doi în portugheză, pentru ca mesajul să capete mai multă forţă şi să fie înţeles de toţi cei prezenţi:
    - I-am spus Urlătoarei că aţi pierdut trecerea spre cea de-a treia viaţă din cauză că Pipo şi Libo nu au înţeles. Ea mi-a răspuns că amândoi vă veţi înălţa spre lumină înainte de a trece o altă mână de mâini de zile.
    Mâncătorul-de-Frunze şi Mandachuva lăsară cuţitele, îl atinseră uşor pe pântec şi se retraseră câţiva paşi.
    Uman îi întinse Săvârşitorului cele două cuţite. Erau făcute din lemn subţire. Se gândi la unealta cu care lemnul putea fi lustruit până căpăta atâta fineţe şi ascuţime, dar şi tărie. Dar purceluşii nu folosiseră unelte pentru modelarea lor. Cuţitele ieşiseră din inima unui copac viu, întruchipări ale perfecţiunii, oferite în dar pentru a ajuta un frate să treacă în cea de-a treia lume.
    Îi era destul de uşor să-şi imagineze că Uman nu va muri cu adevărat, dar mult mai greu să şi creadă. La început nu luă cuţitele. Îşi trecu palmele peste lamele lor şi-l apucă pe Uman de încheieturile mâinilor.
    - Tu nu o simţi ca pe o moarte. Dar eu... te-am cunoscut abia ieri, iar astăzi ştiu că-mi eşti frate ca şi cum Rădăcină mi-ar fi şi mie tată. Totuşi, când soarele se va ridica din nou pe cer, nu voi putea să-ţi mai vorbesc. Uman, simt că e moarte, chiar dacă pentru tine e altceva.
    - Să vii să stai la umbra mea, să priveşti spre soare prin frunziş şi să te rezemi de trunchiul meu. Şi să mai faci ceva: să adaugi povestea mea la "Matcă şi Hegemon". S-o numeşti Viaţa lui Uman. Să le spui tuturor oamenilor cum am fost conceput pe scoarţa copacului tatălui meu, cum m-am născut în beznă şi am mâncat din trupul mamei. Povesteşte-le cum am lăsat în urmă viaţa din întuneric, cum am intrat în jumătatea de lumină a celei de-a doua ca să deprind limba de la soţii şi să învăţ toate miracolele pe care Libo, Miro şi Ouanda ni le-au oferit. Să le spui cum, în ultima zi a celei de-a doua vieţi, adevăratul meu frate a sosit de dincolo de cer pentru a încheia această înţelegere astfel încât oamenii şi purceluşii să devină un singur trib, nu de fiinţe umane sau de purceluşi, ci de ramani. Să le mai spui cum prietenul meu m-a trecut în cea de-a treia viaţă, în lumina deplină, să mă înalţ spre cer şi să aduc pe lume zece mii de copii înainte de a muri.
    - Aşa voi spune povestea ta.
    - Atunci voi trăi în veci.
    Săvârşitorul luă cuţitele. Uman se întinse pe pământ.
    - Olhado, spuse Novinha. Quim. Întoarceţi-vă la poartă. Ela, şi tu.
    - Trebuie să văd, mamă, protestă Ela. Sunt om de ştiinţă.
    - Ai uitat de ochii mei, explică Olhado. Cu ei voi putea înregistra totul. Le voi putea demonstra oamenilor de pretutindeni că tratatul a fost semnat. Să le arătăm şi purceluşilor că Vorbitorul l-a înţeles.
    - Nici eu nu plec, spuse Quim. Chiar şi Sfânta Fecioară a stat la picioarele crucii.
    - Atunci rămâneţi, încuviinţă Novinha.
    Uman îşi umplu gura cu iarbă capim, dar nu o mestecă mult.
    - Mai mestecă, îl îndemnă Săvârşitorul, ca să nu simţi nimic.
    - Nu e bine, spuse Mandachuva. Acestea sunt ultimele clipe ale celei de-a doua vieţi. Trebuie să simtă ceva din durerile trupului ca să le ţină minte când va trăi a treia viaţă, cea de dincolo de durere.
    Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze îl sfătuiră pe Vorbitor unde şi cum să taie. Trebuia să lucreze repede, îi spuseră ei, şi îşi băgară mâinile în trupul aburind pentru a-i arăta cum să aşeze organele. Săvârşitorul operă iute, cu mâini sigure, şi cu toate că îi venea să privească altundeva decât la operaţia chirurgicală pe care o făcea, ştia că ochii lui Uman îl fixau, îl urmăreau plini de recunoştinţă şi dragoste, încărcaţi de durere şi moarte. Totul se petrecu sub mâinile lui, atât de repede încât în primele clipe reuşi chiar să vadă copăcelul crescând.
    Câteva organe mari se chirciră pe măsură ce rădăcinile încolţiră din ele; filamentele se răspândiră în interiorul corpului; Uman mai deschise o dată ochii mari, în chinul final; din şira spinării ţâşni în sus o tulpiniţă, apoi două frunze, patru...
    Şi atunci se sfârşi totul. Trupul era mort, ultima lui tresărire se consumase pentru naşterea copacului care-şi aflase rădăcina în şira spinării. Săvârşitorul văzuse rădăcinuţele şi filamentele cuprinzând tot corpul. Amintirile, sufletul lui Uman, trecuseră în celulele copăcelului abia apărut.
    Reuşise. Uman îşi începuse cea de-a treia viaţă. Iar peste puţin timp, când soarele va răsări, frunzele vor gusta lumina pentru prima oară.
    Ceilalţi purceluşi se bucurau, dansau. Mâncătorul-de-Frunze şi Mandachuva luară cuţitele din mâinile Săvârşitorului şi le înfipseră în pământ la capul lui Uman, de o parte şi de alta.
    Săvârşitorul nu se alătură sărbătoririi. Era plin de sânge şi mirosul trupului măcelărit îi pătrunsese până în suflet.
    Se târî de acolo în patru labe şi porni peste deal, să-şi găsească un loc de unde să nu mai vadă nimic.
    Novinha îl urmă. La fel şi restul, epuizaţi, sleiţi de întâmplările şi emoţiile zilei ce trecuse.
    Nu scoaseră un cuvânt, nu făcură nici un gest, ci se prăbuşiră în iarba deasă, căutând reazem unul în altul şi găsindu-şi eliberarea în somn, în timp ce purceluşii urcau dansând povârnişul ce ducea spre inima pădurii.

                                                                        5.

                                              Bosquinha şi episcopul Peregrino plecară spre poartă înainte de răsăritul soarelui, vrând să-l întâmpine pe Vorbitor la întoarcerea din pădure. Aşteptară acolo zece minute şi abia după aceea surprinseră o mişcare, mai aproape de ei decât de marginea pădurii. Era un băiat aproape adormit care-şi slobozea udul într-un tufiş.
   - Olhado, strigă primarul.
    Băiatul întoarse capul, făcu un semn cu mâna şi apoi îşi aranjă pantalonii. Îi trezi şi pe ceilalţi, care dormeau în iarba înaltă. Bosquinha şi episcopul deschiseră poarta şi le ieşiră în cale.
    - Ciudat, spuse Bosquinha, dar în clipele astea, când am călcat dincolo de gard, revolta noastră prinde contur real.
    - De ce-au rămas aici peste noapte? se miră Peregrino. Poarta a fost deschisă, se puteau duce acasă.
    Bosquinha îi numără repede în gând pe cei aflaţi dincolo de poartă. Ouanda şi Ela, braţ la braţ ca două surori, Olhado şi Quim, Novinha şi acolo, da, Vorbitorul. Se aşezase pe pământ şi Novinha îşi odihnea braţele pe umerii lui. Toţi încrezători, tăcuţi, aşteptau. Într-un târziu, Vorbitorul privi spre cei doi.
    - Avem un tratat, spuse el. E bun.
    Novinha ridică un maldăr de foi învelit în frunze.
    - L-au scris purceluşii. Trebuie să-l semnezi.
    Bosquinha îl luă în braţe şi spuse:
    - Toate fişierele au fost refăcute înainte de miezul nopţii. Nu numai cele pe care le-am transferat ca mesaje. E bun prietenul ăsta al tău, Vorbitorule.
    - Prietenă, o corectă el. O cheamă Jane.
    Episcopul şi Bosquinha văzură curând ce zăcea pe pământ, la poalele dealului pe care dormise Vorbitorul. Înţeleseră de unde proveneau petele întunecate de pe braţele şi mâinile lui şi stropii roşiatici de pe faţă.
    - Preferam să nu încheiaţi tratatul decât să fie cineva obligat să ucidă pentru el, începu Bosquinha.
    - Să nu judecăm pripit, o dojeni episcopul. Cred că fapta din această noapte înseamnă mai mult decât pare.
    - Înţelept ai vorbit, părinte Peregrino, murmură Ouanda. Eu şi Ela am înţeles rostul faptei.
    - A fost ca o împărtăşanie, mărturisi Olhado.
    Bosquinha se uită la Novinha, incapabilă să înţeleagă.
    - L-ai lăsat să privească?
    - Într-o zi, toţi purceluşii vor vedea prin ochii mei.
    - N-a fost o moarte, se confesă Quim, ci o reînviere.
    Episcopul păşi către trupul torturat şi atinse copăcelul care creştea din cavitatea toracică.
    - Numele lui e Uman, spuse Vorbitorul.
    - Şi al tău la fel, îi răspunse episcopul.
    Întoarse capul spre mica lui turmă care ajutase omenirea să mai facă un pas înainte. "Oare sunt păstorul", se întrebă el, "sau cea mai rătăcită şi mai neajutorată dintre oiţe?"
    - Haideţi cu toţii, veniţi la catedrală. Curând vor bate clopotele pentru slujbă.
    Copiii se adunară, pregătindu-se de plecare. Novinha se îndepărtă de Vorbitor. Se opri şi întoarse capul, lansându-i o invitaţie scurtă din ochi.
    - Curând, răspunse el. Mai rămân o clipă.
    Novinha porni pe urmele episcopului, trecu de poartă şi începu să urce dealul spre catedrală. Slujba abia începuse când Peregrino îl văzu pe Vorbitor intrând. Făcu o pauză şi căută din ochi locul în care se aflau Novinha şi copiii. Din câţiva paşi, Vorbitorul ajunse acolo şi se aşeză alături de Novinha, pe locul în care stătea de obicei Marcao, în rarele ocazii când întreaga familie participase la slujbă.
    Peregrino se întoarse la îndatoririle slujbei. Câteva clipe mai târziu, când ridică din nou privirea, văzu că Grego stătea lipit de Vorbitor. Peregrino se gândi la clauzele tratatului, aşa cum le explicaseră fetele.
    La sensul morţii purceluşului numit Uman şi, înainte de toate, la sensul morţii lui Pipo şi Libo. La limpezirea şi rotunjirea tuturor înţelesurilor. La tânărul Miro paralizat şi la sora lui, Ouanda, care veghea asupra lui, la Novinha, cea pierdută şi acum regăsită. La gardul a cărui umbră întunecată apăsa gândurile tuturor oamenilor siliţi să trăiască dincoace de el, acum inert şi inofensiv, invizibil, fără rost.
    Acesta era miracolul cuminecăturii devenită carne a lui Dumnezeu în mâinile lui.
    "Cât de neaşteptat regăsim în noi trupul lui Dumnezeu, în chiar clipa când credem că suntem alcătuiţi numai din ţărână."

                                                            Capitolul 18
                                                                 Matca

                                   Evoluţia nu i-a creat nici canal de naştere, nici sâni. Prin urmare, micuţa făptură care se numeşte Uman nu a putut să-şi croiască drum afară din pântecul mamei decât cu dinţii. El şi fraţii lui au devorat trupul mamei. Şi, fiindcă era cel mai robust şi viguros. Uman a mâncat cel mai mult, devenind şi mai puternic.
    Uman trăia în beznă deplină. Când trupul mamei s-a terminat, n-a mai găsit nimic de mâncat, cu excepţia lichidului dulce care curgea la suprafaţa lumii lui. Încă nu ştia că suprafaţa verticală era interiorul unui trunchi de copac şi că sorbea din seva lui. Tot astfel, nu ştia că făpturile cu mult mai mari decât el erau pequeninos gata să iasă la lumină şi că celelalte, mai mici, mai tinere, abia părăsiseră corpul mamelor.
    Nu-l interesa decât să mănânce, să se mişte şi să vadă lumina. Din când în când, în ritmuri pe care nu le putea înţelege, bezna se desfăcea brusc. Întotdeauna începea cu un sunet a cărui sursă nu avea cum s-o priceapă. Atunci copacul tresărea uşor; seva înceta să curgă; toată energia copacului se concentra pentru a schimba forma trunchiului într-un punct, lăsând o deschizătură prin care lumina pătrundea înăuntru. Când apărea lumina, Uman se lăsa atras de ea. Când dispărea, îşi pierdea simţul de orientare şi rătăcea încoace şi încolo în căutarea lichidului dulce.
    Dar într-o zi, când toate celelalte făpturi erau mai mici decât el şi nici una mai mare, lumina a apărut din nou şi el, fiind iute şi puternic a ajuns la deschizătură înainte ca ea să se închidă. Şi-a îndoit trupul după curbura lemnului şi a simţit pentru prima oară asprimea scoarţei sub pântecul său moale. Abia a băgat în seamă noua durere, fiindcă lumina îl orbise. Şi nu era doar într-un loc, ci pretutindeni, şi nu era cenuşie, ci verde şi galben intens.
     Uimirea lui nu a ţinut mult. I se făcuse din nou foame, iar aici, în exteriorul trunchiului, seva copacului-mamă curgea doar în crăpăturile scoarţei, unde el ajungea greu şi locul făpturilor mici pe care le putea împinge deoparte fusese luat de altele mai mari, care îl alungau de lângă sursa de hrană. Era ceva nou, o altă lume, o nouă viaţă, şi se temea.
    Mai târziu, când a deprins limba, şi-a amintit de călătoria dinspre beznă spre lumină şi a numit-o trecere de la prima viaţă la cea de-a doua, de la viaţa în întuneric la cea în semi-lumină.
                       Vorbitor în numele Morţilor, Viaţa lui Uman I, pp 1-5

                                                                   1.

                                           Miro hotărâse să părăsească Lusitania. Să ia nava Vorbitorului şi să plece până la urmă spre Trondheim. Spera ca la proces să convingă cele O Sută de Lumi să nu pornească război împotriva Lusitaniei. În cel mai rău caz putea să devină martir, să reprezinte ceva, iar oamenii să-şi amintească de el. Indiferent ce i s-ar întâmpla, era mai bine să meargă să fie judecat decât să rămână pe planetă.
    La câteva zile după nefericita escaladare a gardului Miro îşi reveni destul de rapid. Simţea că-şi recăpătase controlul asupra braţelor şi picioarelor cât să-şi târâie paşii ca un moşneag. Era de ajuns ca să scape de sentimentul umilitor că mama trebuia să-i primenească trupul. Dar progresele se opriră aici.
    - Asta e, îl consolă Navio. Am ajuns la nivelul infirmităţii permanente. Miro, te poţi considera fericit că poţi merge, poţi vorbi, eşti om întreg. Cu nimic mai prejos, să zicem, decât un bărbat foarte sănătos, dar având vârsta de o sută de ani. Tare m-aş bucura să-ţi pot spune că trupul tău va fi ca înainte de a sări gardul şi că te vei bucura de toată vigoarea unui tânăr de douăzeci de ani. Dar după cum se prezintă situaţia, sunt foarte încântat să te anunţ că nu vei fi silit să-ţi petreci restul vieţii în pat, schimbat şi cateterizat, incapabil să faci altceva decât să asculţi muzică liniştitoare şi să te întrebi ce s-a ales de trupul tău.
    "Deci se cuvine să fiu recunoscător", se gândi Miro. "Când îmi îndoi degetele, formând o bâtă nefolositoare la capătul braţelor când îmi aud propriile vorbe sunând înfundat şi neinteligibil şi vocea lipsită de intonaţie, să mă bucur că semăn cu un om de o sută de ani şi să aştept nerăbdător alţi optzeci de ani ca centenar."
    După ce se vădi că nu mai avea nevoie de îngrijire constantă, familia se împrăştie, fiecare văzându-şi de treburile sale. Evenimentele acelor zile se arătau prea importante ca să rămână acasă cu un invalid, chiar dacă acesta le era frate, fiu sau prieten.
    Miro dădea dreptate fiecăruia. Nici nu voia tot timpul pe cineva lângă el. Dorea să fie cu el.
    Avea lucrări neterminate. Acum, în cele din urmă, odată cu gardul, dispăruseră şi îngrădirile. Putea să pună purceluşilor întrebările care îl frământaseră atâta vreme.
    La început încercă să lucreze prin intermediul Ouandei care venea în fiecare dimineaţă şi seară să-şi întocmească rapoartele pe terminalul din camera de zi a casei Ribeira. El le citea, întreba, îi asculta povestirile. Serioasă, ea memora întrebările la care el voia răspunsul purceluşilor.
    După câteva zile, observă că Ouanda îi aducea seara răspunsurile, dar fără să le dezvolte sau să exploreze înţelesul lor mai adânc. Ouanda acorda atenţie doar propriei sale munci. De atunci Miro încetă să-i mai încredinţeze întrebările. O minţi spunându-i că-l interesează mai mult ce face ea, că mult mai importante erau planurile ei de cercetare.
    În realitate, nu suporta s-o mai vadă. Revelaţia că sunt frate şi soră îi pricinuise o durere îngrozitoare, dar dacă ar trebui să hotărască doar el ar călca în picioare tabuurile incestului, s-ar căsători cu ea şi, la nevoie, ar trăi ascunşi în pădure, printre purceluşi. Însă Ouanda, având un sentiment exagerat de apartenenţă paternă, era inflexibilă. Nu putea să încalce singura lege universal umană.
    Suferise când aflase că Miro îi e frate, dar începuse imediat să se distanţeze, să uite mângâierile, sărutările, promisiunile, glumele....
    Mai bine le uita şi el. Dar nu putea. De fiecare dată când o vedea, reţinerea, politeţea şi bunătatea ei îl răneau. Dragostea dispăruse. Nemilos cu sine, o compară pe Ouanda cu mama, care-şi iubise omul ignorând barierele existente între ei. Dar iubitul mamei fusese un bărbat întreg, zdravăn, nu un nevolnic de care nimeni nu avea nevoie.
    De aceea Miro rămase acasă şi studie fişierele tuturor. Era o tortură să ştie ce făceau şi să nu poată participa la munca lor, dar era mai bine aşa decât să nu facă nimic sau să urmărească filme plicticoase pe terminal, ori să asculte muzici.
    Putea scrie pe tastatură însă încet, mişcându-şi toată mâna, astfel încât degetul cel mai rigid, arătătorul, să atingă numai o tastă. Nu avea viteză suficientă pentru a introduce informaţii semnificative în fişiere sau să scrie concluzii, dar putea solicita fişierele de interes public ale altora pentru a afla cu ce se ocupau. Reuşea astfel să menţină o legătură fragilă cu activităţile vitale care înfloriseră brusc pe Lusitania după deschiderea porţii.
    Pentru că dorea ca purceluşii să poată scrie în limba lor, Ouanda lucra cu ei la un lexicon al limbii masculilor şi soţiilor, la care avea să adauge un sistem ortografic şi fonetic. Quim o ajuta, dar Miro ştia că el o făcea având în minte un scop precis: voia să devină misionar al purceluşilor pentru alte triburi, să le aducă Scripturile înainte de a primi "Matca şi Hegemonul" şi plănuia să le traducă, măcar în parte, şi să le vorbească purceluşilor în propria lor limbă.
    Toate preocupările acestea legate de limba şi cultura purceluşilor prindeau bine, erau importante pentru păstrarea trecutului şi pregătirea contactului cu alte triburi, însă Miro ştia că ele puteau fi făcute cu acelaşi rezultat şi de erudiţii lui Dom Cristao care, aventurându-se acum în robele lor călugăreşti printre purceluşi, le puneau acestora întrebări pline de tâlc şi le dădeau soluţii convingătoare la propriile nelămuriri.
    Miro considera că Ouanda se lăsa împinsă deoparte.
    Din câte constată Miro, Ender şi câţiva tehnicieni din serviciile de întreţinere ale Primăriei se ocupau de progresele materiale ale purceluşilor. De la râu până la luminişul unde se afla copacul-mamă se instalase o conductă de apă. Oamenii introduceau electricitatea şi-i instruiau pe fraţi cum să utilizeze un terminal de computer. Între timp, îi învăţau şi mijloace foarte primitive de agricultură şi încercau să domesticească turmele de cabra pentru ca animalele să poată fi înjugate la pluguri.
    Diferitele trepte tehnologice care trebuiau deprinse dintr-o dată de către purceluşi erau ameţitoare, dar Ender discutase această problemă cu Miro şi-i explicase că voia ca purceluşii să beneficieze de rezultate imediate, rapide şi spectaculoase, de pe urma tratatului. Apă curentă, o conexiune de computer cu un terminal holografic, având acces la orice carte din bibliotecă, lumină electrică noaptea. Dar toate acestea ţineau încă de magie, şi-i făceau pe purceluşi complet dependenţi de societatea umană.
    În acelaşi timp, Ender îi încuraja să-şi păstreze nealterate independenţa, inventivitatea şi simţul practic. Trecând de la un trib la altul, până vor face înconjurul lumii, veştile despre scânteierea luminii electrice vor naşte probabil mituri, dar vreme îndelungată ele vor rămâne simple zvonuri. Plugul de lemn, secera, grapa şi seminţele de ştir vor declanşa adevăratele schimbări care să permită populaţiei de purceluşi să crească înzecit. Iar acestea puteau fi transmise din loc în loc printr-o mână de seminţe purtate într-o pungă din piele de cabra şi câteva sfaturi despre lucrarea pământului.
    Aceasta era munca la care voia Miro să participe. Dar cât îl puteau ajuta mâinile ca nişte butuci şi mersul târşâit pe loturile cu ştir? Putea sta la un război de ţesut ca să facă lână de cabra? Nici măcar nu era în stare să vorbească bine pentru a-i învăţa pe alţii.
    Ela lucra pentru a crea noi soiuri de plante pământeşti şi chiar mici animale şi insecte, specii care să reziste Descoladei şi s-o neutralizeze. Mama o ajuta cu sfaturi, doar atât, fiindcă şi ea muncea la un proiect secret care le depăşea în importanţă pe toate celelalte.
    Iar Ender veni la Miro şi-i dezvălui ceva ştiut doar de familia lui şi Ouanda: matca trăia şi avea să vadă lumina zilei imediat ce Novinha va găsi o modalitate ca ea şi Gândacii care se vor naşte să reziste Descoladei. Când toate acestea vor fi gata, matca va fi readusă la viaţă.
    Dar Miro nu-şi va aduce contribuţia nici la acest proiect.
    Pentru prima oară în istorie, pe aceeaşi lume, oamenii şi două rase extraterestre vor trăi alături ca ramani, iar Miro nu va contribui cu nimic la acest eveniment.
    Era mai puţin uman decât purceluşii. Nu putea să vorbească sau să-şi folosească mâinile nici pe jumătate cât ei. Încetase să mai fie un animal capabil să articuleze cuvinte sau să utilizeze unelte. Devenise varelse. Îl păstrau doar ca animal de casă.
    Voia să plece. Ba mai mult, voia să dispară, să uite de el însuşi.
    Dar nu chiar acum. Apăruse o nouă şaradă, despre care ştia numai el, astfel că tot singur trebuia să-i dea de cap. Terminalul lui se comporta foarte ciudat.
    Observase asta în prima săptămână după ce rămăsese paralizat. Cerceta câteva dintre fişierele Ouandei şi descoperise că, fără să apeleze la operaţiuni speciale, pătrunsese în unele confidenţiale. Erau protejate foarte strict şi totuşi, fără să aibă idee care erau parolele, o simplă scanare de rutină îi furnizase informaţiile necesare.
    Fişierele se refereau la speculaţiile Ouandei privind evoluţia purceluşilor şi modelele de viaţă socială dinainte de apariţia Descoladei. Exact lucrurile care în urmă cu două săptămâni ar fi devenit subiecte de discuţii şi chiar de ceartă cu Miro. Acum le păstra secrete şi nu le mai comenta cu el.
    Miro nu-i spuse Ouandei că văzuse fişierele, dar conduse discuţiile în aşa fel încât s-o determine să se confeseze; iar atunci când îşi exprimă interesul faţă de probleme ea îi vorbi fără reţinere despre ideile pe care le avea. Avea uneori impresia că trăieşte vremurile dinainte.
    Numai că, auzind sunetul înfundat şi nesigur al propriei voci, îşi păstra pentru sine majoritatea părerilor, mulţumindu-se s-o asculte, acceptând fără să comenteze idei pe care altfel le-ar fi combătut. Şi totuşi, văzându-i fişierele confidenţiale, reuşea să înţeleagă ce o preocupa mai mult.
    Dar cum de le văzuse?
    I se întâmpla mereu. Fişierele Elei, ale Mamei, ale lui Dom Cristo. Când purceluşii începură să se joace pe terminalul lor, Miro reuşi să-i urmărească lucrând în modul-ecou, pe care terminalul nu-l folosise niciodată - asta îi permitea să asiste la toate încercările lor pe computer şi apoi să facă sugestii, ba chiar să modifice unele operaţiuni.
    Găsea că e o desfătare deosebită să ghicească ce voiau de fapt să obţină şi să-i ajute pe furiş pentru a izbândi. Dar cum de ajunsese să aibă un asemenea acces neconvenţional la capacităţile maşinii?
    Parcă şi terminalul învăţa să se acomodeze cu el. În loc să tasteze lungi secvenţe de cod, Miro nu trebuia decât să iniţieze o secvenţă şi maşina se supunea instrucţiunilor lui. În cele din urmă, nici nu mai era nevoie să se prezinte. Atingea tastatura şi terminalul afişa o listă a tuturor activităţilor pe care le desfăşura în mod obişnuit, apoi le scana. Putea atinge o tastă şi ajungea exact la activitatea dorită, sărind zeci de operaţiuni preliminare, fiind astfel scutit de chinul de a scrie minute în şir caracter după caracter.
    La început îşi închipui că Olhado sau poate cineva din cadrul Primăriei crease acest nou program anume pentru el. Însă Olhado se uită mirat la performanţele terminalului şi spuse doar o vorbă:
    - Bacana, Nemaipomenit.
    Apoi constată că mesajul transmis către Primărie nici nu ajunsese la destinaţie. În schimb, primi vizita Vorbitorului.
   - Deci terminalul te ajută, spuse el.
    Miro nu-i răspunse. Făcea eforturi să priceapă de ce-l trimisese primarul tocmai pe Vorbitor ca răspuns la apelul său.
    - Primarul n-a primit mesajul tău, îl lămuri Ender. Eu însă, da. Şi e mai bine că nu ai povestit şi altora cum se comportă terminalul tău.
    - De ce? întrebă Miro. Acesta era un cuvânt pe care-l putea pronunţa fără să-l stâlcească prea mult.
    - Pentru că nu programul te ajută, ci o persoană.
    Miro râse. Nicio fiinţă umană nu putea reacţiona atât de repede ca programul care-l asista. Era de fapt mai rapid decât oricare altul cu care lucrase până atunci, foarte intuitiv şi inventiv; avea o viteză superioară omului, dar dovedea mai multă inteligenţă decât un program.
    - Cred că e o veche prietenă de-a mea. Adică ea mi-a spus de mesajul tău şi mi-a sugerat să-ţi dau de ştire că n-ar strica să fii discret. E cam timidă, înţelegi? Nu are prea mulţi prieteni.
    - Câţi?
    - Până în prezent exact doi. Iar de câteva mii de ani până recent, doar unul.
    - Nu-i uman, spuse Miro.
    - Ramen, îl lămuri Ender. Mai uman decât majoritatea oamenilor. Ne iubim de mult, ne-am întrajutorat, ne-am bizuit unul pe altul. Dar în ultimele săptămâni, de când sunt aici, ne-am cam înstrăinat. Eu... m-am apropiat mai mult de oameni. De familia ta.
    - Mama.
    - Da, mama ta, fraţii şi surorile tale, activitatea în folosul purceluşilor, a mătcii. Eu şi prietena mea obişnuiam să discutăm aproape continuu. Acum nu mai am timp. Uneori ne-am spus unul altuia sentimentele la încercare. E singură şi cred că şi-a ales alt tovarăş.
    - Nao cuero. N-am nevoie.
    - Ba da. Te-a ajutat deja. Acum, când ştii că există, vei descoperi că e... o prietenă de nădejde. Mai bună nici nu poţi găsi. Mai loială. Mai săritoare.
    - Căţeluş în lanţ?
    - Nu rata şansa asta, îl sfătui Ender. Te prezint celei de-a patra specii extraterestre. Încă te consideri xenolog, nu-i aşa? Handicapul tău fizic nu însemnă nimic pentru ea. Nu are pe nimeni. Ea există doar printre distorsiunile filotice din comunicaţiile prin ansiblu ale celor O Sută de Lumi. E cea mai inteligentă creatură, iar tu devii a doua fiinţă umană pe care a ales-o până în prezent pentru a i se revela.
    - De ce? Cum s-a născut? Şi cum m-a cunoscut de m-a ales tocmai pe mine?
    - Întreab-o chiar tu. Ender atinse nestemata din ureche. Vreau să-ţi dau un sfat. De îndată ce ajunge să aibă încredere în tine păstreaz-o mereu aproape. Nu-i ascunde nimic. Cândva a avut un iubit care însă a rupt legătura cu ea. Doar o oră, dar după aceea lucrurile n-au mai fost ca înainte. Au devenit... simpli prieteni. Prieteni buni, credincioşi, întotdeauna până la moartea lui. Dar el va regreta toată viaţa acel unic act de neloialitate.
    Ochii lui Ender luceau umed şi Miro îşi dădu seama că orice ar fi fost, creatura din computer nu era o fantomă, ci o parte a vieţii acestui om.
    Ender plecă fără alte explicaţii şi Miro porni terminalul. Pe el apăru holograma unei femei.
    Delicată, stând pe scaun şi rezemându-se de un zid holografic. Nu era frumoasă. Dar nici urâtă. Trăsăturile chipului exprimau un caracter bine definit. Avea insistenţi, nevinovaţi, melancolici. Gura cu linii fine, pregătită ba să zâmbească, ba să plângă. Îmbrăcămintea părea imaterială, ca un val, şi totuşi, în loc să fie provocatoare, dezvăluia un fel de inocenţă, un trup de fetiţă cu sâni abia înmuguriţi, ţinându-şi mâinile prinse uşor una de alta pe genunchi şi picioarele desfăcute copilăros, cu vârfurile degetelor atingându-se. După cum arăta, ar fi putut să stea pe un scrânciob de pe terenul de joacă. Sau pe marginea patului unui iubit.
    - Bom dia, spuse Miro.
    - Bună, răspunse ea. Eu l-am rugat să facă prezentările.
    Era tăcută, rezervată, însă şi Miro se simţea sfios. În afară de cei din familie, Ouanda fusese singura femeie din viaţa lui şi de aceea nu avea încredere în frumuseţea mondenă. În acelaşi timp, era conştient că vorbea cu o hologramă. Cât se poate de convingătoare, dar cu toate astea rămânea o simplă proiecţie laser în aer.
   Ea ridică o mână şi şi-o aşeză blând pe sân.
    - Nu simt nimic, spuse ea. Nu am nervi.
    În ochii lui Miro apărură lacrimi. De autocompătimire, desigur. Probabil că nu va simţi niciodată apropierea unei femei mai substanţiale decât cea din hologramă. Dacă ar încerca să atingă pe cineva, mângâierile lui ar fi stângace şi brutale. Uneori, când nu se controla, se trezea că-i curg balele şi nici măcar nu simţea asta. Halal iubit.
    - Dar am ochi, zise ea. Văd tot ce se întâmplă în cele O Sută de Lumi. Urmăresc cerul printr-o sută de telescoape. În fiecare zi trag cu urechea la un trilion de conversaţii. Chicoti uşor. Sunt la curent cu toate bârfele din univers.
    Apoi se ridică brusc, deveni mai mare, se apropie, astfel încât apăru doar de la talie în sus, de parcă s-ar fi mişcat către o cameră invizibilă. Îl ţintui aprig cu ochii vii.
    - Iar tu eşti un şcolar provincial care în viaţa lui n-a văzut decât un oraş şi o pădure.
    - N-am prea avut norocul să călătoresc.
    - Rezolvăm noi şi problema asta, răspunse ea. Aşa. Ce-ai vrea să faci astăzi?
    - Care ţi-e numele? întrebă el.
    - N-ai nevoie de numele meu.
    - Dar cum o să te chem?
    - Sunt aici oricând ai nevoie de mine. Duse mâna la o ureche. Când o să ţii la mine îndeajuns de mult ca să mă iei cu tine oriunde ai pleca, atunci o să-mi afli şi numele.
    Mânat de un impuls neînţeles, îi spuse ceva ce nu îndrăznise să destăinuie nimănui:
    - Vreau să plec din locul ăsta. Mă poţi duce departe de Lusitania?
    Ea deveni imediat cochetă şi ironică:
    - Şi abia ne-am cunoscut! Zău, domnul Ribeira, eu nu-s o fată uşuratecă.
    - Poate când o să ne cunoaştem mai bine, spuse Miro râzând.
    Se petrecu o tranzacţie minunat de subtilă şi femeia de pe ecran deveni o felină suplă, tolănită senzual pe o cracă de copac.
    - Pot să-ţi frâng gâtul cu o singură lovitură de labă, şopti ea; tonul sugera o încercare de seducţie; ghearele prevesteau prăpăd. Când o să te prind singur, o să-ţi muşc gâtul cu un simplu sărut.
    El pufni în râs. Apoi pricepu că, furat de conversaţie, uitase cât de gângav articula cuvintele. Ea îi înţelegea fiecare vorbă, fără să pronunţe măcar o dată: "Poftim? N-am priceput", sau vreuna dintre expresiile politicoase dar neroade şi agasate pe care le-ar fi spus semenii lui. Îl înţelegea fără niciun efort.
    - Vreau să pricep totul, spuse Miro. Să cuprind cât mai multe lucruri şi să-mi lămuresc înţelesul lor.
    - Excelent proiect, aprobă ea. Va suna foarte frumos în autobiografia ta.

                                                                       2.

                                       Ender descoperi că Olhado conducea mai bine decât el. Avea un desăvârşit simţ al distanţei şi atunci când îşi conecta ochiul la computerul de bord, dirijarea vehiculului se desfăşura practic de la sine. Ender uita unde se află şi privea fără grijă.
    Când începuseră zborurile de explorare, peisajul i se păruse monoton. Preerii nesfârşite, turme uriaşe de cabra, câte-o pădure la distanţă -niciodată nu se apropiau de ele deoarece nu voiau să-i pună pe gânduri pe purceluşii care trăiau acolo. Pe de altă parte, căutau un cămin pentru matcă şi acesta nu trebuia să fie prea aproape de vreun trib.
    Astăzi se îndreptaseră spre vest, dincolo de Pădurea lui Rădăcină şi urmaseră un râu până la vărsare. Se opriră pe o plajă scăldată de valuri care se spărgeau înainte de a ajunge la ţărm. Ender gustă apa. Era sărată. Deci aici se afla marea.
    Olhado ceru computerului de bord să-i afişeze o hartă a acestei regiuni a Lusitaniei şi să-i arate poziţia în care se găseau faţă de pădurea lui Rădăcină şi alte aşezări din preajmă. Era un loc potrivit şi Ender simţi în subconştient că matca aprobă. Lângă mare, apă din belşug, soare.
    Plutiră razant pe deasupra apei, călătorind cale de câteva sute de metri în susul râului până într-un loc unde malul drept se înălţa, formând un povârniş nu prea înalt.
    - Putem opri undeva? întrebă Ender.
    Olhado găsi un punct la cincizeci de metri de muchia dealului. Merseră pe jos de-a lungul malului, acolo unde trestiile făceau loc ierbii de râu. Toate râurile din Lusitania arătau la fel.
    După ce obţinuse acces la fişierele Novinhei şi permisiunea de a-şi continua cercetările, Elei îi fusese uşor să documenteze modelele genetice.
    Trestii a căror reproducere era legată de muştele-sugătoare. Iarba de râu care se împerechea cu şerpii de apă. Şi întinderile nesfârşite de capim care îşi frecau paniculele încărcate de polen de pântecele cabrelor fertile, contribuind astfel la germinarea următoarei generaţii de animale producătoare de îngrăşăminte naturale. Printre rădăcinile şi tulpinile de capim se încolăceau viţele târâtoare de tropecos, despre care Ela dovedise că aveau aceleaşi gene ca şi zingadora, pasărea care-şi făcea cuibul din planta vie direct pe sol. Acelaşi tip de împerechere putea fi întâlnit şi în pădure: viermii macios ieşeau din seminţele viţelor de merdona şi apoi dădeau naştere seminţelor de merdona. Puladorele, insectele mici, se împerecheau cu tufişurile cu frunze lucioase din pădure. Şi mai presus de toate, purceluşii şi copacii, ambii la apogeul regnurilor, plantă şi animal, îngemănate într-o singură viaţă.
    Aşa arăta lista completă a animalelor şi plantelor de suprafaţă din Lusitania. Iar în mediul subacvatic trăiau multe altele. Cu toate astea, Descolada adusese monotonie pe Lusitania.
    Dar chiar şi monotonia îşi avea frumuseţea ei ciudată. Geografia era variată ca a oricărei alte lumi - râuri, dealuri, munţi, deşerturi, oceane, insule. Covorul de iarbă capim şi peticele de pădure deveneau muzica de fond pentru simfonia formelor de relief. Privitorul se simţea mişcat de câmpiile unduitoare, de vârfurile golaşe, de stânci, adâncituri şi mai ales de repeziciunea apelor ce scânteiau în razele soarelui.
    Ca şi Trondheim, în loc să etaleze întreaga paletă de posibilităţi, Lusitania era una dintre puţinele lumi dominate de un singur motiv. Planeta Trondheim era aproape nelocuibilă din pricina climei care abia îngăduia dezvoltarea vieţii la suprafaţă. Prin climă şi sol, Lusitania binecuvânta sosirea plugului, a hârleţului şi a mistriei zidarului. "Înviaţi-mă", părea ea să spună.
    Ender încă nu-şi dădea seama că iubea această planetă cotropită, pustiită şi devastată de Descolada fiindcă semăna cu propria lui viaţă care, păstrând proporţiile, fusese lovită în copilărie de aceleaşi groaznice cataclisme şi denaturări. Şi totuşi planeta se dezvoltase, găsise în ea însăşi puterea să supravieţuiască şi să devină altceva. Din acţiunea distrugătoare a Descoladei apăruseră cele trei vieţi ale Micuţilor.
    Săvârşitorul Wiggin se născuse din anii de izolare petrecuţi în Şcoala de Luptă. Se asemuia acestui loc de parcă el l-ar fi conceput pe băiatul care păşea alături de el prin iarba de râu îl simţea ca pe un fiu, ca şi cum l-ar fi cunoscut din pruncie.
    "Ştiu ce înseamnă să descoperi un zid de oţel ridicat între tine şi lume, Oldaho. Dar aici şi acum am dărâmat zidul şi putem să atingem pământul, să ne potolim setea, să oferim consolare şi să primim dragoste."
    Malul râului se ridica în trepte, măsurând vreo zece metri de la nivelul apei până pe creastă.
    Solul era îndeajuns de afânat şi umed pentru a fi săpat să se prăbuşească sub propria greutate. Matca avea nevoie de galerii; Ender simţi dorinţa de a săpa, şi o făcu cot la cot cu Olhado. Pământul se disloca uşor şi totuşi tavanul micii peşteri nu se surpă.
    Aici.
    Şi asta îl făcu să se hotărască.
    "Aici va fi", spuse el cu voce tare.
    Olhado zâmbi. Dar de fapt Săvârşitorul vorbise către Jane şi auzise deja răspunsul ei:
    - Novinha consideră că a reuşit. Toate testele au ieşit negative. Descolada a rămas inactivă în faţa noului Colador prezent în celulele clonate de gândac. Ela e de părere că margaretele la care lucra pot fi adaptate pentru a produce Colador pe cale naturală. Dacă rezultatele se confirmă, nu va trebui decât să însămânţaţi margarete ici şi colo, iar Gândacii vor putea ţine Descolada în frâu sugând seva florilor.
    Vocea îi era destul de vioaie, dar preocupată, şi lipsită de umor. Buna dispoziţie dispăruse.
    - Foarte bine, spuse Ender.
    Simţi o înţepătură de gelozie - fără îndoială că Jane vorbea mai degajat cu Miro, sâcâindu-l şi tachinându-l aşa cum o făcuse şi cu Ender până nu de mult.
    Dar nu-i fu greu să alunge sentimentul. Întinse o mână şi o rezemă de umărul lui Olhado; îl trase pe băiat mai aproape şi plecară împreună către vehiculul zburător care-i aştepta. Olhado marcă pe hartă locul şi-l introduse în memorie. Râse şi făcu glume tot drumul şi Ender se veseli alături de el.
    Băiatul nu putea lua locul lui Jane.
    Era însă Olhado, şi Ender îl iubea, iar Olhado avea nevoie de el, şi evoluţia de milioane de ani făcea ca Ender să aibă nevoie mai mult ca oricând de această apropiere.
    Semăna cu foamea chinuitoare a acelor ani petrecuţi împreună cu Valentine, foamea care-l îndemnase să rătăcească de la o lume la alta. Băiatul cu ochi de metal. Grego, frăţiorul sclipitor şi înfiorător de distractiv. Nevinovăţia şi pătrunzătoarea percepţie a lui Quim, ascetismul şi credinţa lui; statornicia şi neclintirea ca de stâncă a Elei şi, în acelaşi timp, ştiinţa de a găsi momentul potrivit pentru a acţiona; şi Miro...
    Miro.
    "Nu-i pot oferi nicio consolare lui Miro sau, cel puţin, nu acum ori pe lumea asta. I-au fost răpite munca la care ţinea atât de mult, timpul, speranţa în viitor şi nimic din ce-aş spune sau face nu-i poate oferi o preocupare vitală. Durerea îl macină, iubita i-a devenit soră, iar traiul printre purceluşi îi este inaccesibil acum, când ei caută prietenia şi ştiinţa altor fiinţe umane."
    - Miro ar trebui... începu Ender cu glas domol.
    - Miro ar trebui să părăsească Lusitania, termină Olhado.
    - Mda, făcu Ender.
    - Ai o navă, sau mă înşel? Îmi amintesc de o poveste pe care am citit-o demult. Ori poate că era vreun film pe video. Despre un erou al Războaielor cu Gândacii, Mazer Rockham. A salvat cândva Pământul de la pieire, dar se ştia că nu va mai apuca următoarea bătălie. De aceea a fost trimis la bordul unei nave care se deplasa cu o viteză apropiată de cea a luminii, făcând cursa spre spaţiu şi înapoi. Pe Pământ trecuseră o sută de ani, dar pentru el numai doi.
    - Crezi că în cazul lui Miro ar fi nevoie de o măsură radicală ca asta?
    - Ne aşteaptă probabil un război. Cineva trebuie să ia decizii. Miro e cel mai inteligent bărbat de pe Lusitania şi cel mai potrivit să conducă. Ştii că nu-şi pierde niciodată cumpătul. Nici măcar atunci când tata era în culmea furiei. Pardon, Marcao. Te rog să mă ierţi, tot tată îi pun.
    - Să nu-ţi pară rău. În multe privinţe ţi-a fost tată.
    - Miro ar chibzui şi ar hotărî cum să acţionăm şi sunt sigur că ar lua cele mai bune decizii. Şi mama s-a bizuit mereu pe el. După cum văd eu lucrurile, când ne va ataca Congresul Stelar vom avea nevoie de Miro. El va studia toate informaţiile, tot ce-am învăţat în anii cât va fi plecat, va pune detaliile cap la cap şi ne va spune ce să facem.
    Ender nu se putu abţine. Porni să râdă.
    - Deci e o idee neroadă, conchise Olhado.
    - Înţelegi situaţia mai bine decât mulţi alţii, îl linişti Ender. Trebuie să mă gândesc, dar e aproape sigur că ai dreptate.
    Îşi continuară drumul în tăcere.
    - Cred totuşi că m-am trezit vorbind când m-am referit la Miro, murmură Olhado. Nu ştiu ce mi-a venit să fac legătura între Miro şi povestea aceea care probabil că nici nu-i adevărată.
    - Ba e adevărată, întări Ender.
    - De unde ştii?
    - L-am cunoscut pe Mazer Rockham.
    Olhado lăsă să-i scape un fluierat de mirare.
    - Ce bătrân eşti. Mai venerabil decât oricare dintre copacii de aici.
    - Mai bătrân decât oricare dintre coloniile umane. Din nefericire, asta nu m-a făcut şi înţelept.
    - Şi eşti chiar acel Ender? Săvârşitorul?
    - Tocmai de aceea a devenit parola mea.
    - Curios. Înainte de venirea ta aici, episcopul a încercat să ne convingă pe toţi că eşti satana. Quim a fost singurul din familie care l-a luat în serios. Dar dacă ne-ar fi spus că eşti Săvârşitorul, te-am fi omorât cu pietre în praca încă din prima zi.
    - Acum de ce n-aţi face-o?
    - Te cunoaştem. E cu totul altceva, nu? Nici măcar Quim nu te urăşte acum. Când cunoşti pe cineva cu adevărat nu-l poţi urî.
    - Sau poate că nu poţi cunoaşte bine pe cineva decât după ce laşi ura deoparte.
    - Asta-i paradox circular? Dom Cristao susţine că majoritatea adevărurilor pot fi exprimate prin paradoxuri circulare.
    - Olhado, nu cred că are vreo legătură cu adevărul. E vorba doar de cauză şi efect. Niciodată nu reuşim să le separăm. Ştiinţa refuză să recunoască orice cauză în afară de prima - dobori o piesă de domino şi se prăbuşeşte şi următoarea. Dar când ne referim la fiinţele umane, singurul tip de cauză care contează e cea decisivă, scopul. Ceea ce-şi propune fiecare. De îndată ce înţelegi ce vor de fapt oamenii, nu-i mai poţi urî. Te poţi teme de ei, dar nu-i urăşti, fiindcă găseşti oricând aceleaşi dorinţe şi în adâncul inimii tale.
    - Mamei nu-i place ideea că eşti Săvârşitorul.
    - Ştiu asta.
    - Cu toate astea te iubeşte.
    - Ştiu.
    - Iar Quim... chiar că-i ciudat, dar acum, când ştie că eşti Săvârşitorul, ţine mai mult la tine, tocmai din pricina asta.
    - Fiindcă el e un cruciat, iar eu mi-am câştigat prostul renume câştigând o cruciadă.
    - Şi eu...
    - Da, şi tu.
    - Ai comis mai multe crime decât oricare om cunoscut de istorie.
    - Să fii cel mai bun în orice faci, aşa-mi spunea mama întotdeauna.
    - Dar când ai vorbit despre tata, m-ai făcut să-mi pară rău pentru el. Îi convinge pe oameni să se iubească unul pe altul şi să-şi ierte greşelile. Cum de-ai putut ucide atâtea fiinţe în timpul Xenocidului?
    - Mi-am închipuit că e vorba de un joc. N-am ştiut că totul era real. Dar asta nu mă scuză, Olhado. Chiar dacă aş fi ştiut că bătălia se desfăşoară în realitate, aş fi procedat la fel. Credeam că vor să ne ucidă. Ne-am înşelat, dar nu aveam de unde să ştim adevărul.
    Clătină din cap.
    - Numai că eu mai ştiam ceva. Cunoşteam duşmanul. De aceea am şi învins-o pe matcă; o cunoşteam atât de bine sau poate că o îndrăgisem într-atât încât o cunoşteam. Tânjeam să ajung acasă. De aceea i-am pulverizat planeta.
    - Iar azi am găsit un loc pentru a o readuce la viaţă. Olhado deveni serios. Eşti sigur că nu va încerca să se răzbune? Nu va dori să nimicească omenirea începând cu tine?
    - Sunt la fel de sigur ca şi de orice altceva.
    - Adică n-ai certitudine absolută, concluzionă Olhado.
    - Dar sunt îndeajuns de sigur ca să-i redau viaţa, explică Ender. Şi asta-i toată certitudinea pe care-o putem avea în orice situaţie. Credem atât cât să acţionăm ca şi cum am fi ales calea adevărului. Când am atins nivelul acesta de certitudine, ea devine cunoaştere. Realitate. Ne punem viaţa zălog pentru ea.
    - Cred că tocmai asta faci acum. Îţi pui viaţa zălog considerând că matca e aşa cum îţi închipui.
    - Trufia mea e mare. Pun zălog şi viaţa voastră, precum şi a tuturor celorlalţi, şi o fac fără ca măcar să cer părerea cuiva.
    - Ciudat, spuse Olhado. Întrebând pe cineva dacă ar încredinţa Săvârşitorului o hotărâre care ar putea afecta viitorul speciei umane aş primi un răspuns negativ. Dar cerându-i să-mi spună dacă ar avea încredere în Vorbitorul în numele Morţilor, aproape fiecare ar zice da. Şi nici măcar n-ar bănui că e vorba de una şi aceeaşi persoană.
    - Da, încuviinţă Săvârşitorul. Ciudat.
    Nici unul nu râse. Apoi, după câtva timp, Olhado vorbi din nou. Gândurile îi fuseseră furate de problema care îl preocupa cel mai mult
    - N-aş vrea ca Miro să fie plecat treizeci de ani.
    - Vei avea patruzeci şi doi de ani la întoarcerea lui.
    - Iar el va avea aceeaşi vârstă la întoarcere. Douăzeci de ani. Jumătate din vârsta mea. Dacă se va găsi vreodată cineva care să vrea să se mărite cu cineva ai cărui ochi au reflexe metalice, s-ar putea să am şi eu copii. Nici măcar nu mă va recunoaşte. N-o să-i mai fiu frate. Olhado făcu un efort să-şi alunge nodul ce i se pusese în gât. Ar fi ca şi cum ar muri.
    - Ba nu. Ca şi cum ar trece din a doua în cea de-a treia viaţă.
    - Ca o moarte totuşi, insistă Olhado.
    - Dar şi naştere. Dacă tot renaşti, uneori nu strică să mai şi mori puţin.

                                                           3.

                                A doua zi îl chemă Valentine. Degetele începură să-i tremure pe tastatură când trebui să dea instrucţiuni terminalului. Nu era un simplu mesaj, ci o comunicare audio-video în toată regula, prin ansiblu, neînchipuit de costisitoare. Dar nu asta îl mira. În realitate, comunicaţiile prin ansiblu cu cele O Sută de Lumi fuseseră întrerupte. Însemna că era vorba de ceva foarte urgent dacă Jane acceptase stabilirea legăturii. Ender îşi imagină imediat că Valentine putea fi în primejdie. Congresul Stelar ajunsese la concluzia că el avea cu siguranţă un amestec în revoltă şi descoperise legătura lui cu Valentine.
    Îmbătrânise. Imaginea holografică evidenţia pe faţa ei ridurile şi arsurile pricinuite de zilele cu vânt tăios şi rece petrecute pe insulele, banchizele şi navele de pe Trondheim. Zâmbetul însă rămăsese neschimbat, iar în ochi îi sclipeau aceleaşi luminiţe.
    La început, văzând urmele neiertătoare ale anilor asupra chipului surorii lui, Ender amuţi. Şi ea rămase fără grai, pentru că Ender părea acelaşi, ca o amintire ce reînvia trecutul.
    - Vai, Ender, oftă ea. Oare am fost şi eu cândva tot aşa de tânără?
    - Oare voi îmbătrâni şi eu la fel de frumos?
    Valentine râse, apoi plânse. Ender se stăpâni; cum i-ar fi stat să-şi dea frâu liber lacrimilor? Se despărţise de ea cu numai câteva luni în urmă, dar Valentine îi simţise lipsa vreme de douăzeci şi doi de ani.
    - Probabil că ai auzit despre disensiunile dintre noi şi Congres.
    - Îmi imaginez că te-ai aflat în miezul lucrurilor.
    - Aşa s-a întâmplat să fie, spuse Ender. Nu regret că mă aflu aici. Intenţionez să rămân.
    Ea dădu din cap şi-şi şterse ochii.
    - Da, aşa mi-am închipuit şi eu. Trebuia să vorbesc cu tine ca să fiu sigură. Mă înspăimânta gândul că urma să călătoresc câteva decenii, aşteptând cu sufletul la gură să te întâlnesc, şi la sosire aveam să aflu că ai plecat.
    - Ai vrut să mă vezi?
    - M-a mişcat prea mult revoluţia voastră. După ce, vreme de douăzeci de ani, m-am ocupat de familie, mi-am educat studenţii, mi-am iubit soţul şi am ajuns să trăiesc în pace cu mine însămi, nu mai credeam că-l voi reînvia pe Demostene. Dar chiar atunci s-a zvonit despre contactele ilegale cu purceluşii şi la scurt timp după aceea am auzit că Lusitania s-a răsculat, oamenii au început să spună cele mai ridicole lucruri şi am simţit izbucnirea aceleiaşi uri vechi de când lumea. Îţi aminteşti de filmele cu Gândacii? Ce groaznici şi ce înfiorători erau? Dintr-o dată, ni s-au arătat filme video ale cadavrelor celor doi xenologi, nu-mi amintesc numele lor, dar erau imagini înspăimântătoare pe toate canalele, aţâţătoare la război. Apoi s-au lansat poveşti despre Descolada, ameninţarea că oricine vine de pe Lusitania poate distruge totul... cea mai cumplită molimă ce se poate imagina.
    - E adevărat, confirmă Ender, dar rezolvăm noi şi problema asta. Încercăm să găsim o cale de a împiedica Descolada să contamineze alte planete când vom pleca de aici.
    - Adevărat sau nu, până la urmă tot la război se ajunge. Eu încă-mi aduc aminte de el; ceilalţi n-au de unde să ştie. De aceea l-am reînviat pe Demostene. Am dat din întâmplare peste câteva rapoarte şi documente. Flota va fi dotată cu Doctoraşul. Dacă vor, pot să facă fărâme Lusitania. Exact cum...
    - Exact cum am făcut cândva şi eu. Nu ţi se pare că-i o justiţie poetică să pierd în acelaşi mod? Cel ce ridică sabia...
    - Lasă glumele, Ender! Acum sunt o gospodină în floarea vârstei şi nu mai am răbdare să ascult toate neroziile. Cel puţin deocamdată. Am scris câteva adevăruri neplăcute despre măsurile luate de Congresul Stelar şi le-am publicat sub pseudonimul Demostene. Au început să mă caute. Sunt acuzată de trădare.
    - Deci vrei să vii aici?
    - Nu singură. Scumpul de Jakt donează întreaga flotă fraţilor şi surorilor lui. Ne-am cumpărat o navă. Se pare că există o mişcare de rezistenţă care ne ajută: o persoană pe nume Jane a derutat computerele pentru ca acestea să ne piardă urma.
    - O cunosc pe Jane, spuse Ender.
    - Deci ai o întreagă organizaţie la dispoziţie? Am fost extrem de surprinsă când am primit mesajul că pot să-ţi vorbesc. Se ştia că legătura voastră prin ansiblu e întreruptă.
    - Avem prieteni puternici.
    - Ender, eu şi Jakt plecăm chiar azi. Venim şi cu cei trei copii.
    - Primul...
    - Da, Syfte, cea pe care o purtam în pântec la plecarea ta, are aproape douăzeci şi doi de ani. O fată încântătoare. Ne însoţeşte şi o bună prietenă, educatoarea copiilor, Plikt.
    - Am avut o studentă cu numele ăsta, remarcă Ender, amintindu-şi de discuţiile lor de-acum câteva luni.
    - A, da, asta a fost acum douăzeci şi doi de ani, Ender. Nu trebuie să te agiţi, ai aproape douăzeci şi doi de ani la dispoziţie să te pregăteşti pentru sosirea mea. De fapt, vom fi mai mulţi, cred că vreo treizeci. Vom călători în câteva salturi, dintre care primele în cu totul altă direcţie, ca să nu afle nimeni că ne îndreptăm spre Lusitania.
    "Va veni încoace. Peste treizeci de ani. Voi fi mai bătrân decât e ea acum. Va veni. Atunci voi avea şi eu o familie. Copiii Novinhei şi ai mei, dacă-i vom avea, toţi mari, ca şi ai Valentinei."
    Şi apoi, gândindu-se la Novinha, îşi aminti de Miro şi de ceea ce sugerase Olhado cu câteva zile în urmă, atunci când găsiseră locul de cuib pentru matcă.
    - Te-ar deranja cumva dacă trimit pe cineva să te întâmpine? întrebă Ender.
    - Să ne aştepte? În adâncul spaţiului? Nu, nu trimite pe nimeni, Ender... e un sacrificiu prea mare să facă atâta drum când computerele ne pot conduce foarte bine...
    - N-o fac doar de dragul tău. E vorba de unul dintre xenologi. Aş vrea să-l cunoşti. A suferit un accident grav. Are leziuni cerebrale; ca o paralizie. După cum susţine o persoană în părerile căreia am toată încrederea, el e... cel mai inteligent om de pe Lusitania, dar nimic nu-l mai leagă de viaţa noastră de aici. Vom avea totuşi nevoie de el mai târziu. Când vei sosi tu. Val, e un băiat de treabă. Ar putea transforma ultima voastră săptămână de călătorie într-o adevărată lecţie din care puteţi afla multe lucruri folositoare.
    - Prietena ta ne poate furniza informaţii pentru o asemenea întâlnire în spaţiu? Suntem noi buni navigatori, dar numai pe mare.
    - La plecare, Jane va introduce în computerele navei voastre toate informaţiile necesare rutei de zbor.
   - Ender, pentru tine vor trece treizeci de ani, dar pentru mine... peste câteva săptămâni ne vom revedea. Începu să plângă.
    - Poate vin cu Miro să te întâmpin.
    - Nici să nu te gândeşti! exclamă ea. Vreau să fii cât se poate de bătrân şi de smochinit când sosesc. N-aş suporta întâlnirea cu tânărul de treizeci de ani pe care-l văd acum pe terminal.
    - Treizeci şi cinci.
    - Să fii acolo când ajung! îi ceru ea.
    - Bine, încuviinţă el. În ceea ce-l priveşte pe Miro, băiatul pe care ţi-l trimit, să-l socoteşti drept fiul meu.
    Valentine clătină solemn din cap.
    - Trăim vremuri de restrişte, Ender.. Aş vrea să-l avem pe Peter de partea noastră.
    - Eu nu. Dacă ar conduce el mica noastră revoltă, ar termina ca Hegemon al celor O Sută de Lumi, iar eu nu vreau decât să fim lăsaţi în pace.
    - S-ar putea să nu obţii una fără cealaltă, dar pe tema asta o să mai avem prilejul să ne certăm. La revedere, scumpul meu frate.
    Ender nu-i răspunse. O privi lung până când ea zâmbi stângaci şi întrerupse legătura.

                                                                    4.

                               Ender nu se văzu nevoit să-l roage pe Miro să plece. Jane îi spusese deja totul.
    - Demostene e sora ta? întrebă Miro confuz, dar Ender se obişnuise cu felul lui de a vorbi.
    I se părea că exprimarea lui se mai ameliorase. Oricum, nu-i era greu să-l înţeleagă.
    - Suntem o familie dotată. Sper să-ţi placă Valentine.
    - Sper să mă placă şi ea pe mine. Miro zâmbi, dar părea temător.
    - Am rugat-o să te considere fiul meu.
    - Ştiu. Şi continuă aproape sfidător: Am asistat la discuţie.
    Ender simţi că i se strânge inima.
    - Trebuia să te întreb. Dar ştii bine că ar fi acceptat, auzi în ureche vocea lui Jane.
    Nu amestecul în problemele lui personale îl mâhnea, ci faptul că Jane se apropiase atât de mult de Miro.
    "Obişnuieşte-te cu situaţia asta", îşi spuse în gând. "Acum îi poartă lui de grijă."
    - O să ne lipseşti.
    - Deja le lipsesc celor care-mi vor duce dorul, spuse Miro, fiindcă mă consideră ca şi mort.
    - Avem nevoie de tine viu.
    - La întoarcere voi avea tot nouăsprezece ani. Şi aceleaşi leziuni pe creier.
    - Vei fi tot Miro cel de acum, un tânăr strălucit, iubit, demn de încredere. Pentru tine am distrus gardul. Nu pentru o cauză măreaţă, ci pentru tine. Să nu ne înşeli aşteptările.
    Miro surâse, dar Ender nu reuşi să-şi dea seama dacă strâmbătura de pe chipul lui se datora paraliziei sau era un zâmbet amar şi răutăcios.
    - Spune-mi ceva, îl rugă Miro.
    - Dacă nu-ţi răspund, are s-o facă ea în locul meu.
    - Nu e greu. Vreau doar să ştiu de ce au murit Pipo şi Libo. Pentru ce i-au onorat purceluşii.
    Ender văzu dincolo de cuvinte: înţelese de ce ţinea Miro atât de mult să găsească un răspuns. Aflase că era fiul lui Libo doar cu câteva ore înainte de a sări gardul şi de a-şi rata viitorul. Pipo, Libo, apoi Miro; tatăl, fiul şi nepotul, cei trei xenologi care îşi dăduseră viaţa pentru purceluşi. Băiatul ştia că doar înţelegând de ce muriseră strămoşii lui putea să dea un sens propriului său sacrificiu.
    Ar fi fost o nenorocire dacă Miro, aflând adevărul, ar fi tras concluzia că niciun sacrificiu nu are sens. De aceea Ender îi răspunse printr-o întrebare.
    - Nu ştii de ce?
    Miro rosti cuvintele rar şi atent, astfel ca Ender să-i poată înţelege pronunţia chinuită.
    - Ştiu, purceluşii erau convinşi că le fac o onoare. Mai ştiu şi că în locul lor puteau muri Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze. În cazul lui Libo, cunosc chiar şi motivul. S-a întâmplat după obţinerea primei recolte de ştir şi aveau mâncare din belşug. Îşi arătau astfel recunoştinţa. În schimb, nu înţeleg de ce n-au făcut-o mai devreme. De exemplu, când i-am învăţat să folosească rădăcina de merdona sau când le-am arătat cum să-şi facă oale şi arcuri cu săgeţi.
    - Adevărul? insistă Ender.
    Miro pricepu din tonul lui Ender că nu-i va fi uşor să privească adevărul drept în faţă.
    - Da, spuse el.
    - Nici Pipo şi nici Libo nu meritau onoarea. Soţiile nu răsplăteau pe nimeni pentru recolta de ştir. Realitatea e că Mâncătorul-de-Frunze le convinsese să permită conceperea unei generaţii noi, cu toate că, după ce părăseau copacul-mamă, nu exista suficientă hrană pentru ei. Şi-a asumat un risc imens: dacă s-ar fi înşelat, generaţia aceea de pui ar fi murit. Libo le-a adus recolta, dar Mâncătorul-de-Frunze a fost acela care a declanşat creşterea numerică a populaţiei şi nevoia de hrană.
    Miro dădu aprobator din cap.
    - Şi Pipo?
    - Pipo le-a dezvăluit purceluşilor descoperirea lui. Descolada, care îi ucidea pe oameni, făcea parte din fiziologia lor normală, iar organismul lor folosea transformările care pe noi ne ucideau. Mandachuva le-a spus soţiilor că oamenii nu sunt atotputernici, asemeni zeilor, iar în anumite privinţe sunt chiar mai slabi decât micuţii. Le-a mai spus că puterea oamenilor nu se datora unor elemente inerente - talie, dimensiunea creierului, limbajului - ci mai curând întâmplării că beneficiau de câteva mii de ani de învăţătură în plus. Dacă puteau să dobândească toate cunoştinţele noastre, atunci noi, oamenii, n-am mai avea putere asupra lor. Trebuia recompensată descoperirea lui Mandachuva - faptul că, potenţial, purceluşii erau egali cu fiinţele umane - nu informaţia dată de Pipo, care i-a ajutat să înţeleagă.
    - Deci amândoi...
    - Purceluşii n-au vrut să-i ucidă nici pe Pipo, nici pe Libo. În ambele cazuri, izbânda a revenit unui pequenino. Pipo şi Libo au murit pur şi simplu fiindcă nu au fost în stare să ridice cuţitul şi să ucidă un prieten.
    Miro trebuie să fi sesizat durerea lui Ender, în ciuda eforturilor lui de a şi-o ascunde. Şi Miro răspunse amărăciunii lui Ender:
    - Tu, tu eşti capabil să ucizi pe oricine.
    - E o calitate cu care m-am născut, acceptă Ender.
    - L-ai ucis pe Uman fiindcă ştiai că altfel va trăi o viaţă nouă, mai bună, spuse Miro.
    - Da, recunoscu Ender.
    - Şi pe mine.
    - Da. Trimiţându-te în spaţiu mă simt ca un criminal.
    - Dar voi trăi şi eu o viaţă noua şi mai bună?
    - Nu ştiu. Te mişti deja ceva mai bine decât un copac.
    Miro pufni în râs.
    - Deci, pentru că pot umbla, am măcar un avantaj asupra lui Uman, adevărat? Nu trebuie să mă loviţi cu băţul ca să vorbesc. Pe chipul lui Miro apăru apoi o expresie de tristeţe. Cu diferenţa că el poate avea o mie de copii.
    - S-ar putea să te înşeli dacă-ţi închipui că toată viaţa o să rămâi necăsătorit.
    - Sper să fie aşa cum zici, spuse Miro fără convingere. Apoi, după o lungă tăcere, întrebă: Vorbitorule... ?
    - Spune-mi Săvârşitor.
    - Săvârşitorule, înseamnă că Pipo şi Libo au murit zadarnic?
    Ender înţelese adevărata întrebare: "Suferinţa mea a fost inutilă?"
    - Există motive ale morţii mult mai absurde decât acela că nu suporţi ideea de a ucide.
    - Dar dacă e vorba de cineva care nu poate nici să ucidă, nici să moară, dar nici să trăiască?
    - Nu te amăgi. Într-o bună zi vei fi în stare de toate trei.
    În dimineaţa următoare, Miro plecă. Plânseră cu toţii la despărţire. În săptămânile care urmară, Novinhei îi veni greu să stea acasă, căci absenţa lui Miro devenise prea apăsătoare şi dureroasă. Chiar dacă, sfătuită de Ender, încuviinţase din toată inima plecarea lui Miro, i se părea de nesuportat să-şi piardă copilul.
    Ender începu să se întrebe dacă şi părinţii lui simţiseră o durere asemănătoare când fusese luat de lângă ei şi dus departe. Bănuia că nu. Dar nici nu speraseră că se va întoarce. Acum el însuşi iubea copiii altui bărbat mai mult decât îi iubiseră propriii lor părinţi. Se simţea răzbunat pentru nepăsarea căreia îi căzuse victimă în copilărie. La trei mii de ani distanţă, le va da o lecţie privind modul în care trebuie să se comporte un tată.
    Episcopul Peregrino îi căsători pe Ender şi Novinha în biroul său.
    În schimb, înaintea căsătoriei avu parte de două zile de triumf. În prima zi, Ela, Ouanda şi Novinha îi dăruiră rezultatele ipotezelor şi cercetărilor întreprinse de ele: ciclul complet de viaţă şi structura comunităţii pequenino, masculi şi femele, precum şi o reconstituire plauzibilă a societăţii lor înainte ca Descolada să-i fi legat pe vecie de copacii care până atunci nu constituiseră decât un element al mediului. Iar Ender reuşi să înţeleagă până la capăt cine erau purceluşii şi mai ales cine fusese Uman înainte de a trece în viaţa scăldată de lumină.
    Trăi o săptămână printre purceluşi şi în timpul acesta scrise Viaţa lui Uman.
    Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze o citiră cu atenţie şi o discutară cu el; el revizui şi remodelă textul, apoi îl definitivă. În ziua aceea îi invită pe toţi cei care lucrau împreună cu purceluşii - întreaga familie Ribeira, Ouanda şi surorile ei, numeroşi muncitori care le aduseseră purceluşilor miracolele tehnologiei, călugării-erudiţi ai Ordinului Copiii Minţii, episcopul Peregrino, primarul Bosquinha - şi le citi cartea.
    Nu era mare. Îi trebui doar o oră. Se strânseră pe deal, la umbra lui Rădăcină care îi apăra acum de razele soarelui, aproape de locul unde copacul lui Uman, nu mai înalt de trei metri, se ridica spre lumină.
    - Vorbitorule, recunoscu episcopul, aproape că m-ai convins să devin umanist. Alţii, mai puţin şcoliţi în elocinţă, nu găsiră cuvintele potrivite, nici pe loc, nici mai târziu. Dar tot aşa cum cititorii primei sale cărţi îi înţeleseseră pe Gândaci, din ziua aceea aflară cu toţii cine erau purceluşii şi pricepură că - în ciuda oricăror dezbinări şi suspiciuni - îşi căutaseră neîncetat măreţia.
    - De aceea te-am chemat aici, îi explică Novinha. Am visat cândva că voi scrie cartea aceasta. Dar trebuie s-o scrii tu.
    - Am jucat un rol mai important în povestea asta decât mi-am propus, spuse Ender. Dar tu, Ivanova, ţi-ai împlinit visul. Munca ta a dat naştere acestei cărţi, iar tu şi copiii tăi m-aţi făcut să mă simt întreg. Altfel n-aş fi fost în stare s-o scriu.
    O semnă, ca şi pe celelalte, cu numele de Vorbitor în numele Morţilor.
    Jane luă cartea şi o transmise prin ansiblu la distanţe de ani-lumină, către toate cele O Sută de Lumi. Odată cu ea transmise textul acordului şi imaginile filmate de Olhado la semnarea şi la trecerea lui Uman spre lumina deplină. Distribui cartea în nenumărate locuri pe fiecare planetă, mai ales unor oameni care aproape sigur aveau s-o citească şi s-o înţeleagă.
    Exemplarele au fost expediate sub formă de mesaje de la un computer la altul; până să afle Congresul despre ce era vorba, mesajele se răspândiseră atât de mult încât difuzarea nu mai putea fi interzisă.
    Congresul încercă în schimb să discrediteze cartea, declarând-o un fals. Imaginile fură etichetate drept o simulare grosolană. Analiza textului evidenţiase că era imposibil ca această carte să fi fost scrisă de acelaşi autor ca şi celelalte două. Documentele referitoare la utilizarea ansiblului dezvăluiau că ea nu putea veni din Lusitania, care tăiase toate legăturile cu celelalte lumi. Unii crezură, dar majoritatea nu se sinchiseau.
    Pe mulţi dintre cei care făcuseră efortul de a citi "Viaţa lui Uman" nu-i lăsa inima să-i recunoască pe purceluşi drept rameni.
    Unii îi acceptară pe purceluşi şi, citind şi acuzaţia pe care o scrisese Demostene cu câteva luni în urmă, începură să numească flota care se îndrepta deja spre Lusitania drept "Al Doilea Xenocid". Dar pe cele O Sută de Lumi nu existau atâtea închisori în care să încapă toţi cei care-o botezaseră astfel.
    Congresul Stelar socotise că războiul va începe când navele aveau să ajungă în apropierea Lusitaniei, adică peste treizeci sau patruzeci de ani. Acum era evident că el începuse deja şi că înfruntarea va fi teribilă. Mulţi credeau cele scrise de Vorbitorul în numele Morţilor şi tot mai mulţi erau dispuşi să-i considere rameni pe purceluşi şi ucigaşi pe cei care le doreau moartea.
    Apoi, într-o toamnă, Ender luă gogoaşa grijuliu înfăşurată şi împreună cu Novinha, Olhado, Quim şi Ela zbură mulţi kilometri pe deasupra întinderilor de capim, până ajunse la dealul de lângă râu. Margaretele înfloriseră năvalnic; aici iarna avea să se dovedească blândă, iar matca va fi ferită de Descolada.
    Cu băgare de seamă, Ender duse matca spre malul râului şi o aşeză în grota pe care o pregătise împreună cu Olhado. La intrare puseră cadavrul unei cabra proaspăt ucise.
    După aceea, Olhado îi conduse înapoi. Săvârşitorul plânse, stăpânit de extazul de necuprins şi de nestăpânit pe care matca i-l gravă în minte, fiindcă bucuria ei era mult prea puternică pentru ca vreo fiinţă umană să-i reziste.
    Novinha îl îmbrăţişă, Quim se rugă în tăcere, iar Ela fredonă un vechi cântec popular săltăreţ, care-şi avea originea în ţinuturile deluroase din Minas Gerais, printre băştinaşii caipira şi mineiros din bătrâna Brazilie. Se afla într-un loc tihnit şi prielnic, mai fericit decât visase Ender pe coridoarele sterile ale Şcolii de Luptă, pe vremea când era un copil şi se lupta pentru supravieţuire.
    - Acum pot să mor, mărturisi el. Mi-am încheiat munca de o viaţă.
    - Şi eu, spuse Novinha, dar cred că abia acum a sosit momentul să luăm viaţa de la capăt.
    În aerul jilav şi răcoros al grotei din apropierea râului, mandibulele puternice sfâşiară gogoaşa; zbătându-se, din ea ieşi un corp moale şi scheletic. Aripile se desfăcură încetul cu încetul şi se uscară la soare. Fiinţa se târî cu greu până la marginea apei ca să soarbă putere în trupul stafidit. Ciuguli din carnea de cabra. Ouăle neeclozate pe care le purta în măruntaie cereau să fie eliberate.
    Le depuse pe primele pe corpul cabrei, apoi mâncă din margaretele de alături, încercând să simtă schimbările care să-i dea certitudinea că în sfârşit înviase.
    Căldura blândă a razelor de soare, vibraţia uşoară a aripilor în adierea vântului, răcoarea apei sub picioare, ouăle înfierbântându-se şi crescând în carnea cabrei însemnau Viaţa îndelung aşteptată, iar acum matca putea fi sigură că va fi nu ultima, ci prima din neamul ei.
    Câţiva colonişti de pe Lusitania
    Xenologi (Zenadori)
    Pipo (Joao Figueira Alvarez)
    Libo (Libertade Gracas a Deus Figueira de Medici)
    Miro (Marcos Vladimir Ribeira von Hesse)
    Ouanda (Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi)
    Xenobiologi (Biologistas)
    Gusto (Vladimir Tiago Gussman)
    Cida (Ekaterina Aparecida do Norte von Hesse-Gussman)
    Novinha (Ivanova Santa Catarina von Hesse)
    Ela (Ekaterina Elanora Ribeira von Hesse)
    Guvernator Bosquinha (Faria Lima Maria do Bosque)