Cioc, cioc, cioc, Emil Gârleanu

    Şi paserile se înţeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veţi crede. Atâta pagubă! Dar eu ştiu multe asupra lucrului ăstuia de la gaiţa mea, de la gaiţa mea care, fiindcă am învăţat-o să vorbească omeneşte, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc.
    Dumneata, spre pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a venit, aşa, un gust, să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă poveţe puişorilor ei: „Nu ieşiţi la marginea cuibului!", „Nu strigaţi când nu sunt eu cu voi!", „Tst! pisica!" O vrabie ciripeşte pe gard. Dumitale puţin îţi pasă. Şi ei, biata! i-a sărit inima din loc: „Uliul!" în nopţile cu lună asculţi privighetoarea - te încântă; ajungi să crezi că pentru tine îşi varsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuieşti că-şi plânge numai dragostea ei.
    Aşa, mulţumită gaiţei mele, am ascultat, deunăziţ o convorbire între un măcăleandru şi-un scatiu. Să v-o spun:
    „Cioc! cioc! cioc!" se aude de departe. Măcăleandrul zice:
    - E ciocănitoarea!
    - Ciocănitoarea - răspunse scatiul - ce-o fi ciocănind mereu?
    - Caută veveriţa, îl desluşeşte măcăleandrul. -Veveriţa? De ce?
    - Urâţi îmi sunteţi voi, scatiii, că nu ştiţi nimic. Nu-i cunoşti povestea? Să ţi-o spun!
    Mărturisesc că vreo câteva ciripiri nu le-am înţeles, dar le-am Wit însă minte. Acasă i le-am spus gaiţei, şi gaiţa mi le-a tălmăcit. Aşa, vă pot spune, întocmai, după zisele măcăleandrului, povestea ciocănitoarei:
    .. .Demult, m-asculţi, scatiule? începe măcăleandrul, demult tare, la-nceput, pe când oamenii erau puţini de tot, şi poamele şi mai puţine, veveriţa a dat, într-o bună zi, peste un pom ciudat, cu roadă rotundă, tare, dar cu miezul dulce şi gustos. Dăduse, frate, peste alun. I-au plăcut alunele şi, vezi, fiinţă prevăzătoare, să nu mai păţească, cum o păţise, când rosese o iarnă întreagă coaja copacilor, să se hrănească, ce i-a venit în gând? Să strângă alune. Şi şi-a umplut scorbura de cu toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa, făcea planuri mari, să nu se mişte toată iama din căsuţa ei, nici cu vârful botului să nu miroasă viforniţa când, într-o bună dimineaţă, se zgârâie la un picior într-o coajă. Caută - coaja de alună. De unde? Că ea nici nu se atinsese încă de merindele strânse. Cercetează: un sfert de alune mâncate! S-a mâhnit veveriţa, dar s-a şi mâniat. S-a pus la pândă, să prindă pe hoţ. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu copacul, şi-a aşteptat. Ce era? Ciocănitoarea, cum o vezi: sai ici, vâră-te colea, dă de scorbură, în scorbură de alune, şi, cum e iscusită, a înţeles ea că-n alune trebuie să fie ceva. Plisc are, slavă Domnului! Craţ! iacă şi miezul. Bun! Craţ-craţ-craţ, s-a pus pe mâncat. Din ziua aceea venea în fiece amiază să-şi ia prânzul. în dimineaţa când o pândea veveriţa, a sosit tot aşa zglobie, dar de-abia intră în scorbură că veveriţa se repezi. Ciocănitoarea vroi s-o zbughească afară, dar veveriţa o prinse de coadă! Dă-i în sus, dă-i în jos, lăsă coada, ca şopârla, în laba veveriţei, şi pe ici ţi-e drumul. Mai târziu, când i-a venit inima la loc, şi s-a văzut fără coadă, s-a întors la veveriţă să se roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbură, şi, smerită, a bătut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar veveriţa îşi mutase culcuşul. De atunci mereu ciocăneşte la fiecare copac, dar nici că dă de răspuns...
    - Zi, de atunci - întreabă scatiul - n-are ciocănitoarea coadă...
    - Vezi bine... Ssst! Uite-o...
    Mă uit şi eu. O fulgerare roşie străbate luminişul. Ciocănitoarea se caţără cu ghearele de trunchiul unui mesteacăn şi—l ciocăneşte de jos până sus. Apoi trece la alt copac şi la altul. Fagul sună mai tare, frasinul mai înăbuşit. Un stejar găunos răsună ca un hârb. Şi ciocănaşul bate mereu, se duce, se şterge din ochii mei. De-abia se mai aude, departe:
    Cioc! cioc! cioc!
    Scatiul piuie iar:
    - Ştii una, frate măcăleandre? Eu cred că tot ce mi-ai spus sunt numai nişte vorbe. Ea ciocăneşte fiindcă suge din mustul copacilor - i-o fi plăcând hrana asta. •
    Măcăleandrul se supără:
    - Se cunoaşte că eşti pasăre neisprăvită. S-o fi hrănind ea cu mustul copacilor, dar ce şi-o fi zis: „Dacă mi-i dat să ciocănesc mereu, cel puţin să trag din asta un folos, să mă hrănesc!"
    - Aşa-i! încheie scatiul.
    Acestea le-am auzit mai deunăzi povestite de către un măcăleandru unui scatiu. Un lucru însă: dacă veniţi careva pe la mine, să nu spuneţi cumva gaiţei mele cele ce v-am destăinuit. Mă asurzeşte cu ocările. Vă rog!