Casa de pe plajă, James Patterson, Peter de Jonge

....................................................................
                                2-7

                 Am rămas în bucătăria întunecoasă și m-am gândit la ultima oară când l-am văzut pe Peter.

    Cu două săptămâni înainte să moară, am luat cina împreună într-un restaurant la modă pe East Second Street. Am dat pe gât două sticle de vin roșu și am vorbit vrute și nevrute.

    Dumnezeule, era un puști atât de vesel. Un pic sărit, dar bun din fire. Nu m-a mirat când chelnerița și-a scris numărul de telefon pe ceafa lui Peter.

    Fără motiv, mă trezesc gândindu-mă la cazul meu pro bono de la firmă, la Mudman - viața lui de condamnat la moarte în penitenciarul din Texas.
    Ceea ce aveau în comun Peter și Mudman era atenția minimă a autorităților în ceea ce-i privea.
    Gândurile mi-au fost alungate instantaneu de un zgomot, ceva prăbușindu-se deasupra capului meu.
    „Ce dracu?”
    Cineva spărsese fereastra de la camera lui Peter și dăduse peste șifonierul lui de haine.
    Am înșfăcat tigaia de pe aragaz și m-am năpstit în sus pe scări.

                                          Capitolul 16

                         Ușa de la camera lui Peter era încuiată, dar geamptul venea din interior. Am împins cu putere ușa, care a opus inițial rezistență, ca să se prăbușească apoi peste picioarele întinse ale unui corp care zăcea pe podea.
    În ciuda întunericului, am văzut că cel prăbușit era tatăl meu.
    Am aprins lumina. Avea probleme. Îi era foarte rău. Evident, leșinase și căzuse, iar în cădere făcuse zgomotul acela infernal. Se arcuia, ca și cum se lupta cu cineva pe care numai el îl vedea.
    I-am strecurat un braț în jurul gâtului și i-am ridicat capul, dar asemenea unui copil în mijlocul unui coșmar, nu mă vedea. Avea o privire pierdută.
    - Tata, ai un atac de cord. Sun la salvare.
    Am fugit la telefon. Când m-am întors, pupilele îi erau și mai dilatate, iar presiunea din piept părea în continuă creștere. Aproape că nu putea să respire.
    - Rezistă, am șoptit. Salvarea e deja pe drum.
    Fața îi era din ce în ce mai palidă, devenind de un pământiu bolnăvicios, ca de fantomă. Apoi nu a mai putut respira, iar ochii au început să i se rotească. I-am ținut gura deschisă și am început să-i fac respirație artificială.
    Nimic.
    Unu, doi, trei.
    Nimic.
    Unu, doi, trei.
    Nimic.
    S-au auzit cauciucuri scrâșnind pe șosea și pași repezi pe scări, apoi Hank îngenunche lângămine.
    - De când se află în starea asta?
    - De trei, patru minute.
    - OK. Încă are șanse.
    Hank avea la el trusa de urgență cu un defibrilator portabil. L-a ridicat pe tata, apoi a pus în funcțiune aparatul care a început să pompeze curent electric în pieptul tatei.
    De data asta, eu eram cel care nu putea să respire. Stăteam aplecat peste tata, amorțit și perplex. Nu putea fi adevărat. Probabil că a urcat în camera lui Peter pentru a și-l aduce aminte.
    De fiecare dată când Hank îi provoca un șoc, tata avea spasme.
    Dar ecranul electrocardiogramei rămânea tăcut.
    După a treia zguduire electrică, Hank m-a privit cutremurat.
    - Jack, nu se mai poate face nimic.

                                           PARTEA A DOUA
                                     INVESTIGAREA CRIMEI
                                               Capitolul 17

                    Înmormântarea tatălui meu a avut loc patruzeci și opt de ore mai târziu la Sfânta Cecilia. La ea au participat o mie de oameni îngrămădiți în joasa capelă de piatră sau stând la intrare.
    Nimeni nu era mai surprins ca mine de numărul celor care asistau la slujbă.
    Tatăl meu fusese rezervat și modest, opusul genului flecar care își pierde vremea la o bere. Din această cauză, mereu am crezut că nu era apreciat. Nu era așa.
    Preotul Scanlon ne-a amintit cum, la vârsta de 16 ani, John Samuel Sanders Mullen părăsea Irlanda și călătorea singur la New York.
   Macklin și bunică-mea nu aveau să ajungă acolo decât peste trei ani, când tatăl meu renunțase la școală și se băgase ucenic la un tâmplar.
    Chiar și după sosirea părinților, a fost singurul care aducea bani în casă și asta a durat câțiva ani buni - un băiat de 16 ani care muncea optzeci de oră pe săptămână.
    - Vă puteți închipui una ca asta? a întrebat preotul.
    Cinci veri mai târziu, Sam și proaspăta lui soție, Katherine Patricia Dempsey, căutau un loc liniștit într-o sâmbătă, departe de căldura asfaltului. Așa că s-au lăsat purtați pe șine prin Long Island hăt departe.
    La coborâre, au descoperit un mic sat de pescari care-i amintea tatălui meu de cel pe care-l părăsise în Country Claire.
    - Două săptămâni mai târziu, a spus preotul, Sam, cu pasiunea și ambiția unui bărbat tânăr, schimba locul pentru a doua oară în opt ani și se stabilea definitiv în Montauk.
     M-am întrebat adeseori de ce tatăl meu arăta atât de puțin entuziasm față de goana după aur a familiei Hampton. Atunci am realizat că, ajungând la capătul Long Islandului, era mult mai preocupat să aprecieze ce avea decât să tânjească după mai mult.
    - De când familia Mullen a ajuns în oraș, a continuat Thomas Scanlon, am avut multe prilejuri fericite să-i vizitez în casa lor de pe Ditch Plains Road pe care Sam a construit-o. Sam Mullen a avut tot ce și-ar fi putut dori un bărbat - un cămin splendid, o nevastă minunată, o afacere cinstită, iar în tânărul Jack și fratelelui Peter o pereche de fii frumoși, care erau deja printre cei mai inteligenți oameni din satul nostru. Însă, catastrofa a lovit familia Mullen. Mai întâi prin moartea prematură a lui Katherine Patricia, bolnavă de cancer. Săptămâna trecută moartea în condiții încă neelucidate a lui Peter Mullen, o lovitură care a contribuit neîndoielnic la moartea lui Sam.
    Eu, Mack și Dana stăteam în rândul din față. În spatele nostru, toți se jeleau - însă eu și Mack aveam ochii uscați, cel puțin în acea dimineață. Pentru noi, nu era un mister divin, era o crimă.
    Oricine ar fi fost cel care îl omorâse pe Peter era în parte responsabil și pentru atacul de cord al tatălui meu, sau măcar pentru inima lui frântă.
    Cum preotul își cntinua predica în lacrimile enoriașilor, am simțit mâna bunicului strângându-mi genunchiul. Mi-am îndreptat privirea spre fața lui răvășită și ochii lui adânci de irlandez.
    - Sunt câteva mistere în această viață prețioasă, a șoptit el, cărora noi doi o să le dăm de capăt, indiferent ce va hotărî Dumnezeu din ceruri să facă cu noi.
    Mi-am pus mâna osoasăă de Mullen peste a lui și am strâns-o suficient de tare ca amândoi să știm că tocmai făcusem un pact.
    Cumva, nu știam cum, aveam să răzbunăm moartea lui Peter și a tatei.

                                                       Capitolul 18

                           Dacă credeați că-i lucru ușor să strângi laolaltă o mie de oameni care jelesc într-o biserică special construită pentru două sute, imaginați-vă haosul creat atunci când aceeași adunare a poposit pe scările casei noastre de pe Ditch Plains Road, numărul 18.
    Shagwong se ocupa de bar, în timp ce Seaside Market a furnizat mâncarea, și pentru șase ore toată suflarea din Montauk și-a croit drum prin camerele tatei.
    În ciuda destinului pe care l-a avut familia Mullen în Montauk, era imposibil să nu simți o mare afecțiune pentru locuitorii lui lipsiți de pretenții. Pe aici oamenilor chiar le pasă de vecinii lor.
    Cu toate astea, după câteva ore, toate fețele și-au pierdut contururile. Bănuisc că pentru asta sunt făcute înmormântările - ca durerea să se transforme într-un fel de ceață. Într-un fel, atenția îți este distrasă.
    Dana a plecat pe la șapte. Ea nu prea bea cine știe ce, așa că am înțeles-o. Și am apreciat că înțelegea că trebuie să fiu acolo și să beau cu vechii mei prieteni și cu rubedeniile.
    Toți prietenii mei erau prezenți. După plecarea invitaților ne-am adunat în bucătărie. Fenton, Marci, Molly, Hank și Sammy - aceeași gașcă de prieteni care-mi fusese aproape în acea noapte la Memory.
    Toți lucraserăm la carul lui Peter, la situație, sau cum dracu s-o numi asta.
    Fenton făcuse lobby pe lângă medicul legist din districtul Suffolk, o veche iubită de-a lui, ca moartea lui Peter să nu fie tratată ca un înec banal.
    Eu am discutat cu oameni de legătură de la Daily News și Newsday despre posibile scenarii, măcar și numai pentru a vorbi cu cineva despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte.
    - Oamenii vorbesc, raportă Sammy din sursele lui. Lucrurile se precipită și la Casa de pe Plajă. Familia Neaubauer a anulat deja o petrecere pentru weekendul de pe patru. Din respect, fără îndoială.
    Meritam aplauze. Mare scofală, am reușit să-i facem să anuleze o amărâtă de petrecere.
    Nu toate veștile erau bune. În urmă cu trei nopți, Hank intrase la Nichols Cafe, unde era bucătar-șef de când se redeschisese, și fusese concediat pe loc.
    - Fără niciun cuvânt sau explicație, spuse Hank. Managerul mi-a înmânat ultimul cec și mi-a urat noroc. Două zile am crezut că înnebunesc. Apoi o chelneriță mi-a spus tot. Nichols este proprietatea lui Jimmy Taravalla, un capitalist speculant a cărui avere se ridică la câteva sute de milioane de dolari. Taravella e prieten cu Neubauer. E invitat la petreceri. După spusele amicei mele, Neubauer l-a sunat pe Jimmy, Jimmy a sunat-o pe Antoinette Alois, managerul barului, și asta a fost tot. Hasta la vista. Pune jos chalupa. Du-te direct la rândul pentru șomeri.
    - Devine înfricoșător, spuse Molly. Am întrebat în dreapta și-n stânga în legătură cu petrecerea. Noaptea trecută cineva m-a urmărit. Conducea un BMW negru. În seara asta am văzut aceeași mașină parcată lângă casa mea.
    - Asta-i foarte ciudat, s-a amestecat și Marci. Același cretin m-a urmărit și pe mine. Te trec fiorii.
    - Păziți-vă secretele, fetelor și băieților, spuse Sammy. Imperiul începe să contraatace.
    Trecuse de miezul nopții când ultimul îndoiliat mi-a dat o ultimă îmbrățișare stângace. Apoi am rămas doar eu și Mack în bucătăria luminată puternic. Am turnat două porții de whisky.
    - În amintirea lui Jack și Peter, am spus.
    - În sănătatea ta și a mea, a răspuns Macklin. Suntem singurii care au rămas.

                                                        Capitolul 19

                           M-am trezit mahmur în dimineața de după înmormântarea tatălui meu. Pe la nouă am hotărât să merg s-o văd pe Dana, în parte ca să-mi cer scuze pentru că nu-i oferisem suficientă atenție în ziua precedentă, dar mai ales pentru că trebuia să vorbesc cu cineva. Știam că părinții ei erau plecați din oraș; altfel, nu cred că m-aș fi dus acolo.
    Am mers cu motocicleta lui Peter până aproape de garaj, am oprit motorul și am parcat-o având grijă să nu blochez accesul. Chiar dacă eram invitat, prezența mea acolo mi s-a părut dintr-odată bizară.
    Am încercat să alung senzația, dar nu se lăsa alungată.
    Am auzit o plescăială venind dinspre una din piscine.
    Puteam vedea „piscina nordică”, după cum o numea familia, piscina pentru înot, și brusc m-am oprit. Stomacul mi s-a strâns.
    Dana ieșea din piscină purtând un costum de baie splendid, despre care-i spusesem că era preferatul meu. Picături de apă îi sclipeau pe piele și pe țesătura neagră de lycra a bikinilor ei minusculi.
    A mers în vârful degetelor traversând plăcile ornate, pictate manual, ale dușumelei, către unul dintre cele câteva șezlonguri în dungi bej și albastru-închis. A zâmbit, bucurându-se de căldura soarelui.
    Nu puteam să-mi cred ochilor.
    Trântit confortabil pe șezlong se afla nimeni altul decât Frank Volpi. Chestia înnebunitoare era că Frank nu arăta deloc în ton cu munca lui de detectiv care necesită mult efort. Era la fel de relaxat, de bronzat și de arămiu ca și Dana.
    Dana continua să zâmbească, așezându-se lângă el pe șezlong. Și-a pus mâinile reci pe stomacul lui, iar el a apucat-o jucăuș de încheieturi. A tras-o spre el, iar ea și-a apropiat fața de a lui. Cum se sărutau, tot ce puteam vedea era ceafa ei blondă și mâinile lui desfăcând șireturile costumului ei de baie.
    Am vrut să-mi întorc privirea în altă parte, să plec dracului de acolo, dar înainte ca eu să pot face vreo mișcare, sărutul luase sfârșit.
    Apoi Dana a privit peste umărul lui Volpi, și am fost sigur că m-a văzut înainte să mă furișez spre motocicletă și să mă întorc acolo unde-mi era locul.

                                                       Capitolul 20

                          Am condus aiurea ceva timp - repede, prea repede pentru șerpuitele și aglomeratele șosele din estul Long Islandului. Îmi părea cu adevărat rău, nu pentru mine - ba bine că nu, da, da, pentru mine.
    Când am ajuns acasă, trecuse de ora patru. Casa păstra încă pecetea dezastrului din ziua precedentă. M-am gândit să fac curat înainte ca Mack să fie nevoit s-o facă.
    Un bilet era lipit de geamul ușii. Inima mi-a stat în loc. Am apucat plicul și l-am deschis.
    Hârtia era de culoare roz și puteam mirosi parfumul cu care era îmbibată.
    Pe bilet scria - IL8400. Memory.
    Era de ajuns. Mai primisem mesaje de genul ăsta și altădată. Dana îmi dădea întâlnire la motelul Memory. Acolo mă aștepta. Literele și cifrele compuneau numărul plăcuței de înregistrare a Mercedesului ei SUV. Biletul, parfumul - stilul inconfundabil al Danei.
    N-ar fi trebuit să mă duc la Memory, dar, ce pot să spun? - m-am dus. Poate în adâncul meu sunt un om slab fără de speranță. Sau poate sunt prea romantic întru nenorocul meu.
    Dana era acolo. Asta era cel mai rău, știa că am să vin. Era atât de sigură pe ea. Ei bine, poate aveam să schimb ceva în sensul ăsta.
    Am deschis portiera din dreapta mașinii și m-am aplecat înăuntru. Mercedesul mirosea încă a nou. Păstra de asemenea și mirosul parfumului ei.
    - Stai jos, Jack. Trebuie să vorbim, a spus ea cu cea mai suavă voce.
    Lovea încet scaunul cu mâna ei îngrijită.
    - Stau foarte bine așa, am spus. E foarte bine.
    - Nu e ceea ce părea a fi, Jack.
    Am scuturat din cap.
    - Bineînțeles că este, Dana.
    În timp ce călăream motocicleta aiurea în astea două ore, am înțeles totul.
    - V-am văzut pe tine și pe Volpi discutând la mine acasă. Apoi ai plecat în jur de ora șapte. Uimitor, atunci a plecat și Volpi. Trebuie să mă pui la curent cu restul.
    Dana a reușit nu știu cum să-mi arunce o privire mânioasă.
    - A venit la noi acasă azi-dimineață, Jack. Nu azi-noapte. A spus că era în regulă cu investigațiile, dar și-a adus costumul de baie. Ăsta-i Frank.
    - Așa că l-ai invitat la o baie? Și dintr-una-n alta...
    Dana scutură din cap.
    - Jack, doar nu poți crede că Frank Volpi prezintă vreun interes pentru mine.
    - Dana, am întrebat, de ce te sărutai cu el? E o întrebare cinstită.
    - Ascultă, Jack, lasă-mă să-ți spun ceva ce am învățatde la tata - viața nu-i dreaptă. De aceea, le câștigă întotdeauna. E despre cum joci jocul. Și, Jack, este un joc.
    - Dana....
    A făcut un semn cu mâna a lehamite, și am realizat că nu cunoscusem niciodată această față a ei.
    - Lasă-mă să termin. Știu că mi-am ales un moment cum nu se poate mai nepotrivit, dar mă gândesc la asta de săptămâni întregi. Cred că de aceea nu am venit să te iau vineri noapte. Jack, am nevoie de spațiu. Chiar am nevoie să fiu singură un timp.... Plec în Europa pentru câteva luni. N-am fost niciodată. În Europa.
    - O, da, nici eu, am spus. Fugi din calea problemelor mele.
    - Jack, nu face să fie mai greu decât este deja. Mi-e greu.
    Lacrimile au început să-i curgă pe obraji. Nu-mi venea să cred că toate astea se întâmplau. Aproape că părea prea rău ca să poată fi adevărat.
    - Deci, Dana, am rostit într-un final, merge și Volpi în Europa cu tine?
    Nu am așteptat vreun răspuns. Am trântit portiera mașinii și m-am îndepărtat.
    Cred că tocmai ne despărțisem.

                                                    Capitolul 21

                        Nu am putut dormi în acea noapte pentru că nu-mi puteam stăvili gândurile negre și imaginile care mi se învârteau în cap. Într-un final, m-am ridicat și am curățat casa. Pe la cinci dimineața, m-am întors în pat.
    Duminică am parcurs drumul de o oră și jumătate până la reprezentanța BMW din Huntington. M-am gândit că Peter fusese finanțat direct de dealer și speram că dacă mă prezint cu motocicleta și le spun ce se întâmplase cu Peter, mi-ar putea-o oferi la prețul de pe piață.
    Singurul dealer aflat acolo era un tip la vreo treizeci de ani, corpolent, cu părul prins în coadă. L-am privit conducând profesionist un cuplu de pensionari către un Tourer argintiu perfect echipat.
    - Bags! spuse dealerul, prezentându-se după ce în prealabil luase cu el un teanc de broșuri. Cu toate că nu știu cu ce v-aș putea fi de flos din moment ce sunteți deja posesorul celei mai frumoase, nărăvașe și exemplar construite forme de transport auto din lume parcate dincolo de ușă. Mă credeți sau nu, am livrat același bolid unui puști frumușel din Montauk în urmă cu nu mai mult de șase săptămâni - aceeași vopsea albastru-închis, aceeași șa nagră Corbin făcută la comandă.
    I-am explicat că nu era vorba de o coincidență, iar Bags întinse un braț și-mi strânse umărul.
    - Ce îngrozitor. Ascultă, omule, vei obțin mult mai mult pe ea dacă vei pune un anunț în New York Times și o vei vinde de unul singur.
    - Tot ce vreau este să plătesc creditul, i-am spus.
    Bags a făcut ochii mari.
    - Ce credit? Nu datorezi niciun ban pe frumusețea asta.
    A luat actele de vânzare de pe biroul în dezordine.
    - Ia să vedem. Peter a semnat un cec de 1900 de dolari pentru depozitul de zece la sută, spuse, arătându-mi o copie. Restul l-a plătit cu bani gheață.
    Cu toate că Bags ar fi fost îndreptățit să creadă că aduce vești bune, vedea că nu le primeam ca atare.
    - Ascultă, dacă un tip vine aici cu bani peșin, îi vând pe loc o motocicletă. Aș vinde una și unui republican dacă aș avea o lună cu vânzări slabe, spuse hohotind.
    Cecul era emis de o bancă aflată la câteva stații depărtare în Ronkonkoma. Știam unde este. Când eram copii, camioneta tatei se stricase odată la ieșirea din oraș, și am petrecut jumătate din noapte într-o stație de benzină acolo. Ne plăcea atât de mult numele, încât ne-a devenit foarte drag.
    Zece minute mai târziu eram în Ronkonkoma pentru a doua oară în viața mea, stând în fața biroului directorului Băncii New York, Darcy Hammerman. Se aștepta să vin.
    - Peter v-a numit unic benefiar, așa că balanța vă aparține. Aș putea de asemenea să vă scriu un cec acum, asta dacă nu cumva doriți să deschideți un cont aici. M-am gândit eu că nu.
    A deschis un carnet de cecuri de dimensiunile unui album de fotografii și, răsfoind cu atenție filele, mi-a completat unul. Pe spate a aplicat ștampila NUMAI PENTRU DEPOZIT.
    Apoi a rupt cu atenție cecul și mi l-a întins. Suma era de 187.646 de dolari.
    Am citit cele șase numere nevenindu-mi să cred. Am clipit des. Nu mă simțisem așa de rău... ei bine, da, din ziua precedentă.
    În ce dracu se băgase Peter?

                                                    Capitolul 22

                       Trebuia să vorbesc cu un prieten, și știam unde-l pot găsi. Îmi făcusem chiar și programare.
    Sammy Giamavala avea nouă ani când i-a spus fratelui meu că este homosexual. Încă înainte de a împlini unsprezece ani, știa că vrea să devină frizer.
    La 15 ani a renunțat la școală și a început să lucreze la Kevin Maple. Și-a petrecut primele șase luni măturând părul de pe jos. Apoi l-au promovat la șamponare. Șase luni mai târziu, Xavier și-a dat demisia în timp ce tundea o clientă, iar Kevin l-a lăsat pe Sammy să dea o probă. Restul, cum se spune, e istorie.
    Dar Kevin a abuzat de el, punându-l să tundă zece, unsprezece clienți pe zi, și după o vreme recunoștința lui a fost înlocuită de frustrare. În urmă cu trei luni, și-a dat demisia deschizându-și Bucătăria pentru Suflet a lui Sammy în propria casă, în Sag Harbor.
    Sammy îl tundea pe Peter gratis duminica și, într-un moment îndurerat din timpul înmormântării, mi-a oferit și mie aceleași servicii. Am făcut o programare imediat și, odată întors din Ronkonkoma, am tras în fața casei lui.
    Sammy m-a întâmpinat cu o îmbrățișare puternică, apoi m-a condus către un scaun marca Aeron care avea în față o uriașă oglindă poleită.
    - La ce tunsoare te gândești? m-a întrebat Sammy după clătit.
    - Am să mă las pe mâna ta. Folosește-ți imaginația.
    Sammy s-a apucat de lucru într-un ritm lejer. Pentru câteva minute l-am lăsat să lucreze în tăcere, apoi am lansat întrebarea de al cărei răspuns mă temeam.
    - Auzi, Peter era cumva dealer de droguri?
    Îi studiam fața lui Sammy în oglindă.
    Nici măcar nu și-a ridicat privirea de la noua mea coafură.
    - Ei drăcie, nu. El le cumpăra.
    - Atunci cum de s-a ales cu un nou motor Beemer și cu 187.00 de dolari? Poți să-mi explici asta?
    Sammy s-a oprit.
    - Jack, las-o baltă. Din toată afacerea asta nu va ieși nimic bun.
    - Fratele meu a fost omorât, nu pot s-o las baltă. M-am gândit că poate vrei să fii de ajutor.
    Sammy îmi masa ușor ceafa.
    - În regulă, Jack. Uite cum stă treaba. Peter era cel mai muncitor băiat din industria asta.
    Și-a dres glasul apoi a început să vorbească încetișor. Semăna cu un tată care-i povestește fiului său despre cum vin copiii pe lume.
    - Într-un fel sau altul, noi toți de aici ne câștigăm banul servindu-i pe cei bogați. Așa stau lucrurile, Jack. Ei bine, Peter i-a servit un pic mai cu sârg decât restul.
    Începusem să mă simt un pic rău. Și speriat. Aproape că m-am ridicat și am dat să plec. Îmi iubeam fratele. Dar începeam să mă întreb dacă l-am cunoscut cu adevărat.
    - Era plătit pentru sex? Asta încerci să-mi spui?
    Sammy ridică din umeri.
    - Nu e ca și cum ar fi fost plătit cu ora, Jack. Însă întreținea relații sexuale cu unele dintre cele mai bogate femei din lumea bună și se pare că o făcea foarte bine. Credeam că știi. Mă gândeam pe Peter ți-a spus totul. Bănuiesc că nu a menționat-o printre ele pe potențiala ta soacră, Campion Neubauer. Cred, de asemenea, că și Dana s-a numărat printre ele. Însă asta înainte ca voi doi să începeți să vă întâlniți.

                                                 Capitolul 23

                     După ce am plecat de la Sammy, am oprit la un bar numit Wolfies. Se află în aceeași parte frumos împădurită a East Hamptonului, unde Jackson Pollock obișnuia să picteze, să bea și să se plimbe printre copaci.
    Am comandat o cafea neagră și o bere și m-am așezat la bar, gândindu-mă la ce zi avusesem și la ce trebuia să fac în continuare. Într-un sfârșit, am scos o bucată de hârtie mototolită din portofel și am sunat la numărul care era notat acolo.
    Vocea vioaie de la celălalt capăt al firului aparținea doamnei doctor Jane Davis. N-o mai văzusem și nu mai vorbisem cu ea de zece ani. Dar în liceu deveniserăm prieteni destul de buni, când, spre mirarea tuturor, această timidă elevă se combinase cu amicul meu pescar, Fenton Gidley.
    Jane, premianta clasei, câștigase o bursă integrală la Universitatea Binghampton, apoi mersese la Facultatea de Medicină de la Havard. Prin Fenton, am aflat că și-a petrecut următorii câțiva ani ca medic rezident în Los Angeles și a condus o echipă de urgențe la spitalul St. Louis, până când acesta a ars coplet.
    Acum era medic-șef legist la spitalul din Long Island și medic-șef specialist în examinarea cadavrelor celor decedați prin agresiune în districtul Suffolk.
    Jane mai avea o oră de stat în laborator, dar a spus că ne putem întâlni mai târziu și mi-a dat adresa locuinței ei din Riverhead.
    - Dacă ajungi înaintea mea, poți să o scoți pe Iris la o mică plimbare? m-a rugat. Cheile sunt sub al doilea vas cu flori. Și nu-ți face nicio problemă, e o dulce.
    M-am grăbit să ajung mai devreme, iar Iris, un weimaraner cu blana netedă și ochii palizi, nu-și încăpea în piele de bucurie. Cu toate că avea dimensiunile unui doberman, Iris era un câine destinat iubirii, și nu luptei. Când am deschis ușa a sărit și a scheunat patinând în cerc pe dușumeaua de lemn.
    Timp de cincisprezece minute m-a tot mirosit, salivând printre dinți. Asta ne-a cam legat pe viață, și stăteam mulțumiți umăr lângă umăr pe verandă, când apăru Volvo-ul albastru al lui Jane.
    Odată ajunși în bucătăria ei, Jane puse crochete pentru Iris, turnă cafea pentru mine și umplu un pahar de porto maroniu pentru ea. În ultimii zece ani se transformase dintr-o femeie greoaie într-una grațioasă și atletică, dar rămăsese la fel de ageră.
    - Nu prea s-au petrecut morți suspecte în ultimul timp în Long Island, a spus Jane. Așa că am avut destul timp la dispoziție să mă ocup de Peter.
    A tras-o pe Iris de urechile ei translucide și m-a privit fix.
    - Ei bine, ce ai descoperit?
    - Un lucru e sigur, răspunse Jane, Peter nu s-a înecat.

                                                   Capitolul 24

                         Jane a căutat într-un rucsac de piele uzat de unde a scos un dosar cu eticheta „Mullen, Peter 5/29” și l-a pus pe masă. Apoi a extras din el niște lamele de plastic cu margini colorate, apoi a luat una și a ridicat-o în lumina care venea de la becul din bucătărie.
    - Ia uită-te la astea, a spus, privind cu coada ochiul. Sunt fotografii ale celulelor pe care am reușit să le adun din plămânii lui Peter. Vezi forma și culoarea din vârful lor?
    Fotografiile înfățișau un ciorchine de celule mici și rotunde, cam de mărimea unui bănuț, roz.
    Jane a extras un al doile set de lamele.
    - Astea sunt din țesutul unui bărbat găsit înecat în apele Long Islandului cu cinci zile înainte de Peter.
    Celulele erau de cel puțin două ori mai închise la culoare.
    - Celulele cum sunt cele prelevate de la Peter se găsesc la cadavre aruncate în apele oceanului după ce au încetat să mai respire.
    - Atunci cum a murit?
    - Nu-i niciun mister, a răspuns ea, punând cu grijă la loc lamelele în suportul lor. A fost omorât din bătaie.
    A deschis din nou voluminosul dosar și de data asta a scos un teanc de amprente alb-negru.
    - Știu că l-ai văzut pe Peter în noaptea aceea pe plajă, dar apa rece reduce umflăturile și oprește schimbarea culorii pielii. În fotografiile astea, trebuie să te previn, arată mult mai rău.
    Jane mi-a dat fotografiile. Figura zdrobită și diformă a lui Peter era de nerecunoscut. Abia mă abțineam să nu întorc capul. Atunci, pe plajă, frumusețea lui era aproape intactă. În fotografii, pielea îi era cenușie. Vânătăile îl făceau să arate ca un sax de box uman.
    Jane a scotocit prin dezordinea din rucsac și a pescuit de acolo radiografiile. Documentaseră atacul plecând de la numărul de oase fracturate. Erau cu zecile. Cu vârful stiloului, Jane mi-a arătat o ruptură vizibilă la capătul de sus al coloanei vertebrale a lui Peter.
    - Asta l-a omorât, a zis.
    Am clătinat din cap, nevenindu-mi a crede. Mânia care se acumulase pe durata ultimelor două săptămâni era imposibil de controlat.
    - Ce trebuie să facă cineva pentru a dovedi că o persoană a fost asasinată? Să scoată un glonț din capul victimei? am întrebat.
    - Iată o întrebare bună, Jack. Am trimis primul meu raport la Departamentul de Poliție din East Hampton și la biroul de avocatură al districtului acum două săptămâni și n-am primit până acum niciun răspuns.
    L-am înjurat pe Frank Volpi pe drumul de întoarcere. Avea raportul lui Peter și nu mișcase un deget. Susținea încă varianta înecului, a sinuciderii. Cum dracu pot să ascundă așa ceva? Cine nu voia să se afle adevărul?
    Când am ajuns acasă, Mack sforăia pe canapeaua din living. I-am scos ușurel ochelarii și papucii, și am tras o cuvertură subțire peste el. Nu mă puteam îndura să-l trezesc și să-i spun ce aflasem.
    Atunci mi-a venit ideea. Am intrat în bucătărie și l-am sunat pe Burt Kearns, reporter la East Hampton Star, cel care-mi strecurase numărul lui de telefon la înmormântarea tatei. Zece minute mai târziu, Kearns stătea în fața ușii cu un reportofon și două carnete de luat notițe.
    - Isuse, am spus, ajungi mai repede decât mâncarea chinezească.

                                               Capitolul 25

                            Kearns lucrase probabil toată noaptea. Când m-am dus  pe verandă să iau ziarul, am văzut că procăria era în sfârșit dată în vileag. Totul era pe prima pagină.
    Un titlu cu litere de-o schioapă, care lansa aceeași întrebare pe care mi-o pusese și eu:
    CUM A MURIT PETER MULLEN?
    Sub titlu se afla tot ce-i spusese lui Kearns în bucătărie cu o noapte înainte: de la ideea absurdă că Peter ar fi ales să înoate în acea noapte, până la evidența de netăgăduit, deși neluată în seamă, a unei bătăi. Articolul făcea de asemenea aluzie la posibilitatea unei legături intime între Peter și Campion Neubauer.
    Relatarea era presărată cu o serie de replici de genul no comment, și cu „nu a dat curs apelurilor telefonice repetate” sau „a refuzat să răspundă” atribuite detectivului Volpi și celor aleși - speriați - să reprezinte interesele lui Campion, Barry și ale companiei Mayflower.
    Cuplul de bogătași se afla încă în călătorie, fiind ocupat cu preluarea companiei de jucării Boontaag și se părea că moartea lui Peter nu justifica o modificare în lista lor de priorități.
    Raportul agresiv era însoțit de un editorial onest care invoca necesitatea unei anchete în cazul morții lui Peter.
    „Eșecul poliției din East Hampton în interogarea lui Barry și a lui Campion Neubauer în legătură cu o moarte care a survenit pe proprietatea lor, în timp ce victima lucra pentru petrecerea dată de ei, este revoltător”.
    Și, în concluzie:
    „Acest lucru reprezintă o aducere în memorie alarmantă a unei izbitoare lipse de echitate în sistemul nostru de justiție.”
    Am citit povestea până la sfârșit, apoi l-am trezit pe Mack și i-am citit-o și lui.
    - E un început, a spus el disprețuitor.
    În săptămâna care a urmat, povestea a făcut vâlvă prin East End, asemenea unei furtuni de vară. Nu puteai intra într-un magazin sau restaurant fără să auzi tot felul de supoziții și interpretări.
    De bună seamă, eu, Fenton, Marci, Molly, Hank și Sammy întrețineam focul pentru a păstra vie povestea lui Peter în mințile oamenilor.
    Ceea ce începuse pentru mine drept o cercetare se transformase într-o adevărată obsesie.
    Relatarea despre Peter nu s-a oprit doar la apariția din săptămânalul nostru local. New York Magazine a trimis un reporter și un fotograf, iar două televiziuni din New York au relatat povestea aproape identic, cu câte un reporter în impermeabil bătătorind nisipul lumina de razele lunii acolo unde cadavrul lui Peter fusese adus de valuri.
    Într-o seară, am primit un telefon de la Dominick Dunne, ziaristul-scriitor a cărui fată fusese ucisă cu ani în urmă și care se dovedise un dur activist în procesul lui O.J.
    - Editorii meide la Vanity Fair mă imploră să mă ocup de povestea asta, mi-a spus, dar mie nu-mi place Hamptonul pe timpul verii.
    - Nici mie, dar ar trebui să te ocupi de ea oricum. Fratele meu a fost ucis.
     - Probabil ai dreptate. Îmi pare rău dacă am părut neserios. Voiam doar să-ți spun să nu-i lași pe nenorociții ăștia să scape nepedepsiți.
    Mi-a adus aminte de Mack.
    Înapoi la Neslon, Goodwin&Mickel, m-am ocupat numai de cazul lui Mudman. Lipsa de justețe a programatei lui execuții și camuflarea asasinării lui Peter se legaseră cumva în mintea mea.
    Am pregătit un recurs de două sute de pagini la decizia judecătorului referitoare la ultima noastră cerere pentru testul ADN în Texas. Asociatul principal mi-a spus încântat că era cel mai bun recurs pe care-l văzuse vreodată la un stagiar.
    Nu era de mirare. De aceea voiam eu să devin avocat.

                                                 Capitolul 26

                           Fenton Gidley punea momeală în undițe pe puntea vasului său, când Reparatorul trase lângă el într-un Boston Whales de șapte metri. Opri motorul și strigă la pescarul vânjos cu părul plin de nisip care printre altele era prietenul cel mai bun al lui Jack Mullen.
    - Salve, Fenton. Mușcă momeala? întrebă Reparatorul cu o voce țâfnoasă de băiat care se pricepe.
    Gidley privi în sus și văzu un tip înalt cu o cicatrice pe obraz. N-avea timp de flecăreală.
    - Ne cunoaștem de undeva, amice?
    Reparatorul scoase un pistol Glock cu calibrul de 9 mm pe care-l îndreptă spre Gidley.
    - Tare mă tem că o să-ți dorești să nu ne fi întâlnit vreodată. Acum am să-ți cer să te ridici încetișor. Ia te uită, tipul urmează întocmai instrucțiunile. Foarte bine, îmi place atitudinea asta la un golan de doi bani. Acum sari în apă, Gidley. Sari - sau te împușc direct între ochi. Ar fi un început de zi excelent.
    Fenton sări din barcă, dispăru repede sub apă, apoi reapăru la suprafață. Purta pantaloni scurți și un tricou hawaiian decolorat și cizme de pescar. Trebuia să și le scoată cumva.
    - Lasă cizmele, spuse Reparatorul.
    Se aplecă peste prora Whalerului privind stăruitor la Gidley. Apoi surâse.
    - Astăzi vei muri în acest loc. Mai precis, te vei îneca. Vrei să afli de ce?
    Gidley era fără îndoială mai isteț decât părea. Se uita cu atenție în jur, căutând o cale de scăpare. Din păcate nu exista niciuna.
    - Uciderea lui Peter Mullen? spuse.
    Îi era deja greu să-și mențină capul deasupra apei. Apa era tăioasă și rece, iar cizmele îl trăgeau la fund.
    - Peter Mullen n-a fost omorât... spuse Reparatorul. S-a înecat. Ca și tine. Am de gând să rămân aici până te vei scufunda pentru ultima oară. Așa, nu vei fi nevoit să mori singur.
    Ceea ce și făcu. Ținu arma îndreptată spre Gidley și-l privi aproape indiferent. Între timp, bău ceai Lipton din sticlă. Ochii îi erau reci și păreau lipsiți de viață, ca ai rechinilor.
    Gidley erau un puști puternic și în plus iubea cu adevărat viața. A trebuit să treacă aproape o jumătate de oră până să se scufunde prima oară de la contactul cu apa. Câteva minute mai târziu se scufundă din nou. În timp ce se lupta să ajungă la suprafață, înghiți apă sărată și spumă, înecându-se.
    - Peter Mullen s-a înecat, îi strigă Reparatorul. Înțelegi chestia asta? Realizezi acum și tu cum se întâmplă treaba asta.
    În cele din urmă, Fenton începu să plângă, însă n-avea de gând să cerșească viața de la un nenorocit ca ăla. Hotârea asta nu-i aducea cine știe ce satisfacție, dar era totuși ceva.
    Se duse iar la fund și după asta luă o înghițitură zdravănă de apă sărată. Simțea că pieptul o să-i explodeze. Își trase cizmele - la naiba cu ele - lăsându-le să se ducă la fund. Apoi ieși la suprafață pentru ultima oară.
    Ar fi vrut să-l omoare e nenorocitul dracului, dar se părea că lucrurile mergeau tocmai pe dos.
    Nu-i veni să creadă ce văzu când reuși, zbătându-se, să iasă la suprafață. Ambarcațiunea Boston Whales se îndepărta.
    - Îmi ești dator vândut, Fenton, strigă ticălosul acoperind zgomotul motorului. Îmi datorezi amărâta ta de viață.
    Fenton înțelesese și restul mesajului: Peter Mullent s-a înecat. Și așa trebuia să rămână.
    Pluti pe spate un timp, până când își reveni și reuși să înoate până la barcă.

                                             Capitolul 27

                       Reparatorul avea o zi plină și foarte productivă. Arătând întru totul amuzant în pantaloni scurți, care-i atârnau, un tricou mult prea larg și cu șapca St. Louis Cardinals trasă peste ochelarii Ray-Ban, pedala leneș pe o bicicletă închiriată pe Ditch Plains Road.
    Trecând pe lângă numărul 18, se uită lung, apoi își luă mâinile de pe coarnele bicicletei și trecu liniștit mai departe.
    Câțiva zeci de metri mai încolo, ajunse în fața motelului East Deck și-și parcă bicicleta în rândul pestriț aliniat la capătul plajei.
    Apoi, cu un flacon de loțiune și ultima carte a lui Grisham într-o mână, și cu un prosop de plajăă mare și galben atârnând pe umăr, se retrase spre casa din Ditch Plains, cu aerul lânced al unui nepăsător tânăr bogat în vacanță. După asta urmă șmecheria.
    Ajuns la două case mai jos de locuința familiei Mullen, o tăie de-a lungul unui teren unde se construise o casă nouă cu fațada către plajă. Dar imediat, ca și cum și-ar fi dat seama că uitase ceva, făcu brusc cale-întoarsă până la ușa din spate a familiei Mullen.
    Scoase o lamă elastrică de oțel din buzunarele adânci ale pantalonilor și încercă zăvorul. După două tentative eșuate de a produce acel clic care anunța deschiderea lacătului, realiză că afurisita de ușă nici măcar nu era încuiată.
    „Ăsta-i un semn bun, gândi în timp ce intra. Nu fi prea provocator.”
    În următoarea jumătate de oră își urmă propriul sfat scotocind sertarele, dulapurile și rafturile de cărți. Însă nu găsi ce căuta. La fel se întâmplă și cu mica mansardă.
    Începea să transpire. A naibii casă că nu avea aer condiționat.
    „Unde dracu ai ascuns-o Peter? E important, ticălos jalnic. Ar putea muri oameni - inclusiv prietenii tăi mușchetari. Chiar și deșteptu de frate-tău.Deci unde naiba este, javră moartă?”
    După alte treizeci de minute, era într-o dispoziție atât de tulbure, încât aproape că îi părea rău văzând vechea mașină a lui Mack oprind în fața casei. În orice caz, dacă bătrânul dobitoc ar fi dat peste el în timp ce căuta, n-ar fi avut altă opțiune decât să-l omoare.
    Poate că trebuia să-i facă felul oricum. Să dea prilej orașului să mai verse câteva lacrimi pentru familia Mullen, atât de vitregită de soartă. Dar nu, asta era pentru amatori. Deja făcuse destule pentru o singură zi.
    Așteptă până auzi ușa de la garaj închizându-se, apoi se strecură afară prin spate și grăbi pasul spre plajă.
    „Fir-ai tu al naibii, Peter. Unde dracu ai ascuns haleala, camarade?”

                                                      Capitolul 28

                    Miercuri dimineața, în New York, mă baricadasem în micul meu birou încă de la ora opt. Tot ce putea să se întâmple mai rău se întâmplă. Sună telefonul. Înainte să ridic receptorul, mi-am dres puțin glasul.
    Era Fenton, care mă suna din Long Island.
    - Salut, omule, îmi pare bine să te aud, am spus.
    - N-ai să mai zici asta după ce vei auzi ce am să-ți spun, a răspuns.
    Apoi mi-a relatat ce se petrecuse cu o zi înainte în preajma bărcii sale.
    Când termină de povestit, voiam deja să gonesc înapoi la Montauk, dar ce rezolvam cu asta?
    - Ai vreo idee cine a fost?
    - Pun pariu că-i unul dintre nenorociții care l-au omorât pe Peter.
    După ce i-am spus să se calmeze și să fie cu ochii în patru, m-am lăsat pe scaun, simțind cât de lipsit de putere eram. Sammy avea dreptate. Imperiul chiar contraataca. Iar prietenii mei duceau greul luptei.
    Momenul în care ziua mea s-a luminat s-a petrecut între 9.35 și 9.37. Pauline Grabowski, detectivul particular, a intrat în biroul meu ridicând o pungă marcată Krispy Kreme.
    - Am cumpărat două cu glazură și eu nu pot mânca decât una, a zis zâmbind.
    - Ești sigură? am răspuns, încercând să-i întorc zâmbetul.
    - Absolut sigură. Ești bine? Rezolvi cu Mudman în Texas azi?
    - Sper. Mulțumesc că te-ai gândit la mine. Și pentru bunătatea asta.
    - De nada, tinere Jack. Nu-i decât o gogoașă.
    Prietenul meu cel mai bun fusese cât pe ce s-o mierlească, iar eu mâncam gogoși și flirtam. Nu era în regulă. Dar ce puteam să fac?
    Pe la 10 am primit un telefon de la asistentul executiv al lui William Montrose, Laura Richardson. Montrose, principalul asociat și președintele comitetului de conducere mă chema sus.
    Mi-am spus că, dacă urma să fiu concediat, securea nu ar fi fost mânuită de însuși atotputernicul Montrose, ci de vreun anonim de la Resurse Umane.
    Chiar și așa, un gust metalic îmi persista în gură.

                                                       Capitolul 29

                        Ascensorul s-a oprit la etajul 43 și am traversat intrarea în paradisul corporatist. Frumoasa Laura Richardson aștepta acolo. Mi-a zâmbit conducându-mă printr-un coridor lung în biroul din colț aparținând lui Monty. Tot etajul era învăluit într-o serenitate ce ținea parcă de o altă lume.
    - Nu-ți face probleme, nici eu nu m-am obișnuit cu ea, spuse Montrose referitor la panorama oferită de geamul cât un perete.
    Montrose și asociatul său Simon Lafayette ședeau pe canapele identice din piele neagră. În spatele lor se îngrămădea Manhattanul, de la Piața Națiunilor Unite până la podul Williamsburg. Vârful sclipitor al clădirii Chrysler ardea direct în mijloc. Mi-am amintit de Pauline și de uluitorul ei tatuaj - printre altele.
    - Pe Simon îl știi, spuse Montrose dând din cap în direcția lui.
    Nu mi-a spus să mă așez.
    Pe un perete erau înșirate fotografii ale soției și ale celor cinci copii. Fotografiile alb-negru aminteau de gravitatea portretelor regale. Simplul fapt că procrease vorbea despre el într-un mod atât de evident, încât constituia o declarație în sine.
    - Tocmai îi spuneam lui Simon ce trabă minunată ai făcut la probarea nevinovăției. Impecabil. Se pare că toată lumea crede că ești deosebit, Jack, că ești nu numai un viitor angajt al firmei ci și un posibil asociat cu drepturi.
    Dar imediat zâmbetul i-a dispărut și ochii lui de un albastru oțelit s-au îngustat.
    - Jack, și eu am pierdut un frate acum câțiva ani și cred că știu prin ce treci. Dar trebuie să-ți spun ceva ce probabil nu știi, sau te porți ca și cum nu ai ști. Barry și Campion Neubauer și compania pe care o conduc, Mayflower, sunt clienți foarte importanți ai firmei. Jack, aici ți se pot întâmpla lucruri foarte bune, a mai spus Montrose, gesticulând spre panorama metropolei. Dacă îți periclitezi situația la firmă, n-o să-i aduci înapoi pe fratele sau pe tatăl tău. Eu am trecut prin asta, Jack. Gândește-te bine. Totul are o logică, și sunt sigur că ai să înțelegi. Acum, știu că ești ocupat și apreciez că ți-ai rupt un pic din timp pentru a sta la taclale cu mine.
    Am rămas acolo nemișcat, dar în timp ce mă chinuiam să găsesc răspunsul cel mai potrivit, Monty și-a îndreptat atenția asupra lui Simon. M-am trezit cu ochii pironiți în ceafa lui.
    Întâlnirea noastră se încheiase. Fusesem expediat din birou. Câteva secunde mai târziu, încântătoarea Laura m-a condus înapoi la ascensor.

                                                  Capitolul 30

                       În așteptarea liftului, mă uram cu toată puterea de care a capabil un bărbat de 28 de ani. Ceea ce nu-i puțin lucru. Într-un sfârșit a venit, dar când ușile s-au deschis la etajul meu eram incapabil să mă mișc.
    Am privit fix la coridorul lung care ducea către biroul meu și mi-am imaginat marșul morții de vreo douăzeci de ani, care, dacă eram norocos și un pic canalie, m-ar fi făcut să ajung la etajul 43. Nimeni nu trecea pe acolo, poate chemaseră paza. Sau pe infirmiera firmei.
    Am lăsat ca ușile ascensorului să se închidă fără a coborî.
    S-au redeschis în fața marmurii de la parter.
    Cu o ușurare enormă, am ajuns afară, pe însoritul și murdarul Lexington Avenue. M-am gândit la Peter, la tata și la avertismentul pe care-l primise Fenton. Apoi mai erau Dana și Volpi, Casa de pe Plajă - acel imperiu al răului, extins se vede treaba până la birourile Nelson, Goodwin&Mickel.
    Nu sunt foarte tare la teorii ale conspirației, dar acolo se afla fără îndoială legătura între majoritatea celor întâmplate recent.
    Pașii m-au dus către est, într-un parc micuț cu deschidere spre East River. Din punct de vedere tenic, presupun că era același râu care împarte în două panorama lui Montrose, același care se legăna în fața mea ca o amintire de familie. Era mai prietenos văzut de aproape.
    M-am rezemat de un gard înalt, negru, întrebându-mă cam ce ar trebui să fac. Clădirea Chrysler văzută din biroul lui Montrose îmi amintise de Pauline.
    De vreme ce eram singura persoană din oraș care nu avea un telefon mobil, am introdus o monedă într-un aparat telefonic public de la colțul unei străzi și am întrebat-o dacă i-ar face plăcere să ia prânzul în compania mea.
    - E o piațetă micuță cu fântână arteziană pe Fiftieth Street, între străzile 2 și 3, spuse ea. Ia ceva de mâncare și ne vedem acolo. Cu ce-ți pot fi de folos, Jack?
    - O să-ți spun la masă.
    M-am îndreptat imediat către locul indicat. Asta însemna că aveam șansa să o văd pe Pauline făcându-și loc cu iuțeală pe trotuarul înțesat de lume, cu fruntea aplecată și cu coada de păr castaniu-închis mișcându-se ritmic pe spatele taiorului ei albastru clasic.
    În ciuda celor petrecute în acea dimineață, nu mi-am putut reține un zâmbet. Nu mergea, ci mai degrabă aluneca prin mulțime.
    Am găsit o banchetă liberă lipită de un perete și Pauline a început să despacheteze un sendviș cu pui. Era un sendviș prea mare pentru o femeie atât de zveltă. Și ea o știa.
    - N-ai de gând să mănânci? Așa reușești să te menții atât de suplu, prin înfometare?
    - Nu prea mi-e foame, am recunoscut.
    I-am povestit despre vizita mea matinală pe vârful lumii, iar ea asculta în timp ce mânca. La început, ochii ei exprimau când compasiune, când revoltă, iar când i-am descris cum se vedea din biroul lui Monty clădirea Chrysler, cea din tatuajul ei, avu o privire un pic amuzată.
    Știa deja de relația cuplului Neubauer cu firma și făcuse în sensul ăsta câteva investigații.
    - Mie personal nu-mi prea place Barry Neubauer. Știu că în general se face repede plăcut, însă mie îmi dă fiori. Mayflower are cont deschis la cel mai luxos serviciu de escortă din oraș, spuse Pauline. Ceea ce nu este atât de neobișnuit pentru anumite corporații. Este vorba de un fel de cooperare, Jack. Ai nevoie de scrisori de recomandare, au loc interviuri, și trebuie să menții un nivel de cincizeci de mii. Toată lumea știe asta. Ceea ce nu știe toată lumea este că acum doi ani una dintre fetele lor s-a înecat după ce se presupune că a căzut de pe un iaht în timpul unei ieșiri nocturne în larg cu Neubauer și cun un grup de prieteni de-ai lui. Corpul nu a fost găsit niciodată, iar Nelson, Goodwin&Mickel s-au ocupat de problemă cu atâta îndemânare, încât nu a urmat nicio anchetă.
    M-am zgâit la ciment, înfiorându-mă.
    - Care mai este prețul pentru o escortă feminină moartă?
    - Cinci sute de mii de dolari. Cam cât un apartament. Fata avea 19 ani.
    M-am uitat în ochii ei în timp ce își termina șendvișul și scutura firmiturile.
    - Pauline, de ce-mi spui toate astea?
    - Vreau să fii conștient în ce te bagi, Jack. Înțelegi?
    Atunci nu m-am putut abține și i-am spus:
    - Pauline, ajută-mă cu Peter. Fii de partea celor buni de data asta.
    - Nu pare o mișcare prea bună pentru carieră, răspunse Pauline. Am să mă gândesc.
    Apoi s-a ridicat și a plecat.
    Am privit-o îndepărtându-se, până când a dispărut în valul de mulțime ce străbătea centrul orașului.

                                                      Capitolul 31

                    - Ceea ce caut eu, punctă Rob Coon cu o exaltare molipsitoare, nu este o altă încântătoare și formală grădină englezească, ci un adevărat labirint unde, ajungând într-unul din capete te poți rătăci câteva zile bune până să reușești să găsești ieșirea.
    Marci Burt împreună cu un client care dorea o grădină cu un peisaj încântător - posibilă mină de aur - stăteau pe una dintre terasele la vedere din Estia, savurându-și cafelele cu lapte în care se topea încet dulceața proiectului.
    Coon, vlăstarul de 30 de ani al unei familii care deținea cea mai rentabilă afacere cu garaje din regiune, a început să explice sursa inpirației.
    - Noaptea trecută am închiriat The Avengers. În afară de Uma, plictistor. Dar labirintul era demențial.
    - Ar fi un proiect fabulos, a spus Marci, și, în couda dolarilor pe care-i vedea deja în fața ochilor, o spunea cu toată convingerea. Ideal ar fi să îl poți desena în așa fel încât să-i poți schimba des traseul, astfel încât nimeni să nu se plictisească.
    Coon a zâmbit.
    - Super tare, a exclamat.
    Cei doi s-au adâncit într-o discuție entuziastă despre cele mai puternice soiuri de arbuști pereni, grădini și modele posibile. Vorbeau despre necesitatea unei plimbări de recunoaștere la Scotland, când Coon s-a oprit în mijlocul unei propoziții.
    Detectivul Frank Volpi împreună cu alți doi bărbați în costume negre instraseră în popularul restaurant Amagansett. Coon i-a urmărit cu privirea până s-au așezat la o masă din spate.
    - Îi cunoști? a întrebat ea.
    - Tipul înalt cu barbă este Irving Bushkin. Multă lume în consideră cel mai bun avocat specializat în omucideri din America. Dacă vreodată îmi omor nevasta, el este prima persoană pe care o să o contactez. Cred că tipul din stânga lui este procurorul districtual al districtului Suffolk, Tim Maguire.
    Spre deosebire de Coon, Marci îl recunoscuse pe Volpi și și-a dat seama că întrunirea lor ar putea avea legătură cu moartea lui Peter.
    - Bob, a spus Marci, ăsta este cel mai incitant proiect la care am participat vreodată. Dar am nevoie de treizeci de secunde să dau un telefon.
    Atunci m-a sunat la birou, iar eu l-am sunat pe Kearns de la Star. Cinci minute mai târziu s-a auzit un scârțâit de cauciuc, iar Kearns stătea cu microfonul în mână în fața mesei lui Volpi.
    - Ce v-a adus în oraș? l-a întrebat Kearns pe Irving și, în ciuda faptului că nu a primit niciun răspuns, a continuat neabătut: Cine este clientul dumneavoastră? Vizita dumneavoastră nu are nicio legătură cu ancheta morții lui Peter Mullen?
    Mic și rotund, cu mâini grase și pline de pistrui, Kearns, chiar dacă nu o arată, e foarte curajos. După spusele lui Marci, i-a bombardat cu întrebări până când Volpi l-a amenințat că-l arestează pentru hărțuire. Chiar și atunci, a scos un aparat și a făcut o fotografie rapidă faimosului vizitator și amicilor lui.
    Dar asta nu era tot.
    După plecarea lui Kearns, Megan, ospătărița care le luase comanda, a venit și le-a spus că avusese loc o încurcătură.
    - Mă tem că nu avem pestele speciale pe care le-ați comandat, a spus.
    - Dar e abia trecut de ora prânzului, a protestat Volpi, însă chelnerița nu a făcut decât să ridice din umeri.
    După multe mormăieli și prosteste, cei trei au comandat cheesburgeri și sendvișuri cu curcan. La scurt timp, Megan s-a întors cu vești și mai proaste.
    - Nu mai avem nici de astea, spuse. De fapt, nu prea mai avem nimic.
    În acel moment Volăi, Irving Bushkin și avocatul districtual Tim Maguire s-au ridicat vârtej și au părăsit restaurantul.
    Jumătate de oră mai târziu, Marci a bătut palma pentru construirea a ceea ce promitea să fie singura grădină englezească adevărată în formă de labirint din Hampton. Măcar pentru o săptămână.

                                                 Capitolul 32

                           De dragul lui Mudman și pentru că nu eram încă pe de-a-ntregul pregătit să-mi îngrop cariera, m-am întors la muncă și mi-am petrecut întreaga zi de vineri lucrând la ultimul recurs. Dimineața, m-am uitat iar peste procesele lui și am fost revoltat de lipsa de interes a avocatului din oficiu.
    Am luat masa cu Pauline, care mi-a spus că se gândește încă la propunerea mea de a lucra de partea celor buni. Nu mai știu despre ce am vorbit în rest, dar dintr-odată s-a făcut ora trei și ne-am întors înapoi la birou. Separat.
    Chiar dacă avusesem o zi bună, din momentul în care m-am întors la motocicleta lui Peter și mi-am tras peste față vizorul caschetei albastre marca Arai, toată viața mi s-a derulat în fața ochilor ca un film vechi și deprimant.
    Introspecție nu era o idee bună. Nu reușeam să scot la iveală prea multe acte de egoism, ca să nu mai vorbim de cele de-a dreptul generoase.

                                                      Capitolul 33

                            Era aproape ora 10 când m-am trezit în acea dimineață de sâmbătă la plăcutul sunet pe care-l producea râsul unei femei. Macklin făcea complimente, cu o mistrie în mână. Judecând după râsul încântător care-i întrerupea firul poveștilor, mistria nu avea darul de a strica nimic.
    Mă tot întrebam coborând scările cine ar fi putut să ne viziteze într-o dimineață de sâmbătă și să fie atât de tânără și de drăguță încât să-l tulbure în așa măsură pe Mack.
    Când am intrat în bucătărie, Pauline Grabowski mi-a zâmbit ridicându-și privirea de la masă. Era foarte relaxată, de parcă obișnuia să pălăvrăgească sâmbăta cu Mack de o viață.
    - Avem un musafir, a spus Mack, care admite că-ți este prietenă și este atât de încântătoare, încât nici nu i-o pot reproșa.
    - Nu credeam că-ți plac femeile tatuate.
    - Nici eu, răspunse Mack, uluit. Optzeci și șase de ani am trăit în minciună.
    După cum chicotea Pauline, deja îmi puteam da seama că se împrieteniseră.
    - Te rog să nu-i dai apă la moară, am zis. E mai rău dacât atunci când hrănești animalele la Grădina Zoologică.
    - Bună dimineața, Jack, a spus ea, întrerupându-mă. Nu arăți deloc bine.
    - Mulțumesc. Am avut o noapte infernală la prăvălie. Dar, chiar dacă nu o arăt, sunt cel puțin la fel de fericit ca și Mack să te văd.
    - Păi, bea niște cafea. Ești de pe altă lume. Avem multă treabă.
    Am umplut o ceașcă enormă și m-am dus pe terasa din spatele casei, iar Pauline s-a așezat lângă mine pe cea mai de sus treaptă de lemn. După lunga mea noapte, simțeam prezența ei neașteptată drept ceva angelic, și era atât de frumoasă, în tricoul ei Crunch, pantaloni trei sferturi și adidași roșii Converse, încât a trebuit să-mi iau seama să nu mă holbez la ea ca prostul.
    - Asta pentru că lucrez de partea celor buni. Sper să nu fac o mare greșeală.
    Pauline a scos două bucăți de hârtie, pe fiecare fiind scrisă o listă lungă.
    - Aici sunt trecuți toți cei care au fost prezenți la petrecerea de la Casa de pe Plajă, a spus arătându-mi lista mai lungă. Iar aici sunt trecuți toți cei care au lucrat acolo.
    Pe la jumătatea celei de a doua liste era trecut Peter Mullen - valet - și numărul nostru de telefon.
    - Cum ai reușit să faci rost de asta? am întrebat-o.
    - M-am chinuit până să reușesc. Paranoia e în floare zilele astea. Am un prieten, un hacker foarte talentat și lipsit de scrupule. Tot ce i-a trebuit a fost adresa de e-mail a firmei care a organizat petrecerea și adresa web-site-ului ei.
    A urmat o pauză bizară. În ciuda eforturilor mele, mă holbam la Pauline.
    - De ce mă privești așa?
    - Bănuiesc că sunt un pic surprins că te-ai hotărât să faci asta, am răspuns.
    - Și eu sunt. Și știi cum e, calul de dar - în cazul ăsta detectivul de dar - nu se caută la dinți.

                                                      Capitolul 34

                         - Să începem cu cei care ne pot ajuta, a sugerat Pauline. În fine, cu cei cu care nu ai vorbit încă.
    Primul telefon care a dat roade a fost către unul dintre colegii de muncă ai lui Peter, Christian Sorenson, a cărui prietenă plictisită a ridicat receptorul după vreo douăsprezece apeluri.
    - Dacă e să iau de bun ce spune Christian, în momentul ăsta se află la barul Clam spălând vase, a spus ea, bombănind în telefon. Asta înseamnă că probabil este în cu totul altă parte.
    Barul Clam este un local pretențions prin lipsa lui de pretenții, situat pe Autostrada 27, la jumătatea drumului dintre Montauk și Amagansett. Servirea și decorul sunt aproape inexistente, dar ceva în atmosfera îmbibată de muzică reggae veche a transformat localul într-un loc foarte frecventat. În august poți aștepta și o oră pentru un prânz de patruzeci de dolari.
    Am fost norocoși - am găsit două scaune la bar - așa că am comandat două boluri de supă. Parcă eram la o întâlnire.
    L-am reperat pe Sorenson aplecat peste chiuvetă și într-un final a ieșit din bucătărie cu un șorț ud leoarcă și mănuși de latex.
     - Nu vred că vrei să-ți strâng mâna, mi-a spus.
    I-am prezentat-o pe Pauline și ea i-a explicat că încercam să aflu ceva mai multe despre ce i s-a întâmplat lui Peter în acea noapte la petrecere. Christian era fericit să ajute.
    - Am muncit la petrecere toată noaptea. Am fost puțin surprins că cei de la poliție nu m-au sunat deloc.
    - Ăsta-i unul dintre motivele pentru care ne aflăm aici, i-am spus. Tratează totul drept accident-sinucidere.
    - Haida de, a zis Christian, sau poate polițailor le e teamă să nu fie implicat vreun personaj de vază în ce i s-a întâmplat lui Rabbit.
    - Ei, și dacă cei de la poliție ar fi sunat, ce le-ai fi spus?
    Sorenson și-a încrucișat brațele musculoase și ne-a spus varianta lui. Aici urmează partea interesantă.
    - În primul rând, Peter a ajuns acolo târziu, ca de obicei, așa că eram cam supărați pe el. Dar, ca de obicei, a muncit cât trei, așa că l-am iertat. Apoi, chiar înainte să dispară, l-am văzut pe Billy Collins, care era chelner în acea seară, strecurându-i un bilețel.
    - De unde știi că era un bilețel? a întrebat Pauline.
    - Pentru că l-am vzut despăturindu-l și citindu-l.
    - L-ai întrebat pe Billy Collins de la cine era bilețelul? a mai întrebat ea.
    - Am vrut, dar nu am mai dat de el.
    - Știi unde l-am putea găsi?
    - Știu că lucra la Maidstone ca voluntar. Umblă vorba că-și petrece timpul jucând golf, încearcă să câștige nu știu ce miniturneu, așa că presupun că-l lasă să se antreneze acolo.
    - O afacere destul de bună, am spus.
    - Nici pe departe atât de bună ca asta, a răspuns el ridicând zece degete învelite în latex.
    - Mulțam frumos, Christian, a spus Pauline, și să nu uit, iubita ta îți transmite sărutări.
    - Te cred!

                                                  Capitolul 35

                         - Sunt impresionat, am spus în timp ce ne croiam drum spre mașina ei.
    - Asta mi-e meseria, Jack, și câteodată chiar și cei care lucrează benevol au noroc. Doar întâmplarea a făcut ca noi să-l găsim exact pe cel care a văzut ceva. Pe unde vine Maidstone? Mă întreb dacă sunt îmbrăcată cum se cuvine.
    Trăiesc în locurile astea de când mă știu, dar până în acea după-amiază nu pusesem piciorul pe pământul sacru de la Maidstone Country Club.
    Oricât de snob poate părea Maidstone, nu este foarte greu să intri. Niciun paznic afară. Nici măcar o poartă. O pereche de vizitatori într-un Wolkswagen vechi de douăzeci de ani pot accelera până în fața uriașului club din piatră, își pot parca propria mașină și pot porni agale spre terenul verde. Și dacă te plimbi cu aerul că ai un permis special de la Dumnezeu care-ți dă dreptul să fii acolo, nimeni nu va spune nimic.
    Billy Collins era ușor de reperat. Era cel care lovea perfect o bilă după alta. Era, de asemenea, singurul care juca golf.
    - Salut, Jack. Îți vine să crezi cât de minunat e locul ăsta? m-a întrebat, ținând în continuare crosa în mâini și țintind spre peisajul idilic către care trimitea o altă minge plutitoare. Ăsta-i unul dintre cele mai bune din Long Island, dar prea mulți dintre membrii sunt în vârstă, sau au alte case de vacanță, așa că terenul e gol mai tot timpul.
    - Joci bine? am întrebat curios.
    - Impecabil, a răspuns Collins, trimițând o minge perfectă.
    Pauline s-a plasat intenționat mai aproape de Collins, așa că a trebuit să înceteze.
    - Vrem să stăm de vorbă cu tine pentru că un fost coleg de serviciu de-al tău, Christian Sorenson, ne-a spus că te-a văzut dându-i lui Peter un bilețel. Asta s-a întâmplat fix înainte ca el să dispară în acea noapte pe proprietatea familiei Neubauer.
    Îmi plăcea felul în care Pauline vorbea cu oamenii. Nu încerca să fie tăioasă sau să simuleze flirtul. Nu juca niciun rol.
    - Era în mod sigur ceva în neregulă cu biletul, și-a amintit Collins, lăsând crosa jos.
    - Ce vrei să spui?
    - Bilețelul era roz și parfumat, dar mi-a fost dat de un tip care o ardea pe acolo cu un altul.
    - Îi cunoști?
    - Nu. Ținând cont de fizicul lor, cred că puteau fi animatorii personali ai lui Neubauer. Însă nu aveau ținuta necesară, nici acea energie a omului sportiv. Și nici nu animau atmosfera, încercând să întrețină câțiva clienți multimiliardari. În plus, erau bătrâni. Cam patruzeci de ani.
    - De ce nu ai anunțat poliția? l-a întrebat Pauline.
    - În ziua în care a fost găsit cadavrul lui Peter, l-am sunat pe Frank Volăi de trei ori. N-a răspuns. Și nici nu mi-a telefonat.

                                                         Capitolul 36

                               Amurgul limpezea cerul pe când ne întorceam de la Maidstone.
    - În împrejurimile Detroitului, a spus Pauline, în Birmingham și Auburn Hills, există niște enclave somptuoase unde trăiesc mogulii automobilelor, dar e o nimica toată în comparație cu ce-i aici. Când eram copil, obișnuiam să mergem la Birmingham să ne zgâim la luminile de Crăciun.
    - Nimeni nu-și dă seama cât de excesive și de ridicole devin lucrurile pe aici. Oamenii ăștia cumpără case de zece milioane de dolari pentru ca mai apoi să le dărâme.
    Reședințele se înghesuiau unele în altele și, oricât de elegante ar fi fost construite, ceva era în neregulă cu ele. Totul arăta prea pestriț, o suburbie foarte la modă, cu mașini Ferrari în loc de autobuze și orice urmă murdară lăsată de copii imediat ștearsă.
    - Trăim vremuri ciudate, am spus. Fiecare crede că-i doar la o palmă de a fi bogat. Cred că pun ceva în apă.
    - Eu cumpăr bilete la Loto în fiecare săptămână, a mărturisit Pauline. Și beau numai apă îmbuteliată.
    Conversația s-a întors la uciderea lui Peter și la investigație.
    - Ca să fiu sincer, i-am rugat pe toți prietenii mei să renunțel la caz, i-am spus.
    - De ce ai făcut asta, Jack?
    I-am povestit despre Fenton și barca lui, despre cum Hank a fost concediat și cum Marci și Molly fuseseră urmărite.
    Pauline a clătinat ușor din cap.
    - Adu-ți aminte ce ți-am spus despre oamenii influenți, tinere Jack.
    - Am 28 de ani, Pauline.
    - Da, da, a răspuns, aprobând din cap.
    Apoi a căutat în geantă și și-a scos un pistol mic.
    - Ai tras vreodată în cineva? Ai fost vreodată amenințat cu pistolul?
    - Dar tu? am întrebat-o.
    - Ți-am răspuns deja. Doar sunt din Detroit.
    I-am privit ochii veseli concentrându-se asupra dumului și părul biciuind aerul în jur și mi-am dat seama că singurul lucru cinstit pe care puteam să-l fac era să tac din gură și să zâmbesc. Pentru că simplul fapt de a mă afla în prezența lui Pauline mă făcea fericit. Atâta tot.
    - Rămâi la cină, am spus, și îți voi face cunoștință cu pizza lui Sam. Într-o zi bună ca asta, o găsim pe masă alături de ale lui John și Lombardi.
    - Cred că-i fabuloasă, dar trebuie să mă întorc. Poate altădată.
    - Cun anghinare și șuncă, alfa și omega balturilor de pizza?
    - Nu te dai bătut.
    - De fapt, când vine vorba de femei, tind să mă descurej destul de ușor.
    - Poate a venit vremea să treci peste asta.

                                                  Capitolul 37

                       Motocicleta mea - bănuiesc că-i a mea acum - era parcată în fața casei. După ce m-a adus Pauline, m-am așezat lângă ea și am privit farurile oranj ale mașinii ei dispărând încetul cu încetul, pe măsură ce se apropia de Manhattan.
    Era prea devreme să mă duc la culcare și pe deasupra mă durea puțin că Pauline îmi refuzase invitația la cină. O plăceam, și credeam că și ea mă place. Ce-i drept, crezusem că și Dana ținea la mine.
    Așa că, fără un scop precis și neînsoțit de nimeni, am încălecat pe motocicletă și m-am îndreptat spre vest.

...................................................................