Casa de pe plajă, James Patterson, Peter de Jonge

....................................................................
                                   3-7

                 În noaptea aceea m-am gândit la Peter și la Pauline, încetinind ca să iau puțin aer.

    M-am trezit repede pe Autostrada 27, trecând pe lângă moteluri și restaurante la modă. Cu cât mergeam mai mult cu motocicleta, cu atât conduceam mai bine, învățând cum să mă aplec la curbe, simțind ritmul ambreiajului și al pedalei de accelerație. Ceva din spiritul lui Peter mă contaminase.

    Când am părăsit autostrada ca să intru pe Buff Street, am realizat că urmam probabil aceeași rută ca și Peter în ultima lui noapte. Nu părea a fi o coincidență.
    Proprietatea familiei Neubauer se afla la mai puțin de o jumătate de kilometru în susul drumului. Când am văzut porțile deschise, am frânat fără să-mi dau seama și m-am strecurat înăuntru.
    O sută de metri mai încolo am oprit motorul și am stins farurile, apoi am coborât ușor spre plajă. Am sprijinit motocicleta în nisipul gros al plajei, mi-am scos adidații și m-am așezat pe nisipul rece unde valurile ating țărmul.
    Totul îmi aducea aminte de noaptea în care m-au adus să mă uit la cadavrul lui Peter. Luna lumina la fel de puternic, iar valurile erau aproape la fel de înalte și de zgomotoase.
    În timp ce contemplam peisajul, un val a venit spre plajă și mi-a udat tălpile. M-am restras în stare de șoc. Nimeni nu s-ar fi dus în miez de noapte să înoate în apa aceea atât de rece.
    În secunda următoare, îmi smulgeam hainele de pe mine, urlând ca un zănatic și alergând spre ocean.
    „Nimeni n-ar fi intrat în apă fără un motiv întemeiat - nu-i așa? Oare Peter a făcut-o?”
    Părea un moment la fel de bun ca oricare altul să încercă să aflu.
    Apa era înfricoșătoare, te dureau oasele de rece ce era, și se mai încălzise când Peter se presupunea că se înecase acolo. După primii trei pași în apă, labele picioarelor și gambele au început să mă doară. Dar am continuat să alerg prin spuma primului val și m-am scufundat sub creasta următorului val.
    În stare de șoc, am înotat furios îndepărtându-mă de țărm și numărând treizeci de bătăi de inimă. Când m-am oprit, trecusem deja de talazuri. Plaja se întindea la aproape doi kilometri depărtare.
    Mi s-a părut că am înotat în valurile luminate de lună minute întregi, dar abia trecuseră treizeci de secunde. Am respirat adânc și corpul meu s-a adaptat cumva la frig.
    „Peter nu ar fi făcut asta. În ruptul capului. Peter ura frigul... și, în plus, Peter îl iubea pe Peter.”
    Îmi puteam controla respirația, însă nu și creierul. Eram până la gât cufundat în marele ocean negru și frica începuse să-mi dea târcoale.
    Am început să înot spre plajă la fel de disperat cum intrasem în apă. La jumătatea drumului, amorțit de frigul nemilos, m-am lăsat să alunec pe un val circular.
    Brusc, oceanul s-a prăbușit și eu am căzut într-un spațiu negru. Am simțit golul umplut cu groază. Am încercat să ies la suprafață. Apoi valurile m-au tras înapoi în adâncuri. Eram pierdut într-un vârtej negru. Simțeam că eram pe cale să fiu îngropat de viu. Nu puteam să respir.
    Nu știu cum mi-am adus aminte că în astfel de situații nu trebuie să te zbați. M-am apucat de nas și am încercat să-mi țin respirația. Câteva secunde mai târziu, am ieșit la suprafață. trăgând nebunește aer în piept.
    Nu eram pregătit pentru un al doilea val. Era mai mic, dar mi-a pus capac. Am înghițit multă apă în timp ce mă scufundam. Dacă nu m-aș fi gândit la rahatul pe care ar fi trebuit să-l înghită Mack, cum că și eu, veci doamne, m-aș fi sinucis, mă tem că aș fi renunțat la luptă.
    Valurile păreau să fi prins viață. Arătau ca niște berbeci furioși. Am rezistat secundă după secundă, până când, într-un final, oceanul m-a scuipat și m-am târât înapoi spre plajă.
    Chiar dacă Jane Davis îmi confirmase că fratele meu nu s-a înecat, trebuia să mi-o dovedesc mie însumi.
    Ceea ce de altfel am și făcut.
    Peter nu s-a dus să înoate în noaptea aceea. Fratele meu fusese omorât.

                                           PARTEA A TREIA
                                  ANCHETA JUDECĂTOREASCĂ
                                                 Capitolul 38

                 Foarte devreme într-o dimineață de luni din luna august, mă răsuceam în patul meu din Montauk, oftând mulțumit.
    Din an în Paști, Mack își pune în cap să prepare „un mic dejun ca la carte” și nu mi-a trebuit decât să adulmec aerul ca să-mi dau seama că la parter Mack își ducea la îndeplinire planul gastronomic.
    M-am târât pe scări și l-am găsit aplecat peste aragaz. Era concentrat asupra ochiurilor aprinse.
    Am savurat mirosul ațâțător de mâncare și l-am privit pe maestru exercitându-și îndemânarea. Mack supraveghease la viața lui mult prea multe fripturi ca eu să risc un cuvânt în acest moment delicat.
    Într-o cavalcadă pestriță de oale și tigăi, șunca, ciupercile, cârnații, cartofii, roșiile și fasolea roșie clădeau zgomotos un monument al plăcerii culinare.
    Am scos gemurile și la semnalul lui am împins feliile în aparatul de prăjit pânie.
    Cinci minute mai târziu, simfonia de pe aragaz se terminase. În mare goană, punctată de smulgeri, folosirea linguroiului și de răsturnări, câte o porțiune generoasă din fiecare tigaie a fost transferată în două farfurii mari.
    Amândoi ne-am așezat și am început să mestecăm în tăcere, după bunul plac al papilelor fiecăruia.
    Parcă trecuseră doar câteva secunde de când ultimele felii de toast intraseră în aparatul de prăjit pânie pentru a ține compani ultimelor îmbucături, și deja sorbeam gânditori ceaiul irlandez de dimineață.
    - Dumnezeu să te binecuvânteze, Mack, a fost mai bine decât o partidă de sex.
    - Înseamnă că nu o faci cum trebuie, a răspuns el, însoțind o îmbucătură de pâine prăjită cu marmeladă cu o sorbitură de ceai.
    - O să mai exersez, i-am promis, turnându-i o nouă ceașcă de ceai, apoi m-am dus pe terasa din fața casei după ziar.
    L-am citit înainte să mă întorc în bucătărie și, odată ajuns, l-am așezat lângă farfuria pătată de resturi a lui Mack. Știam că așa se va întâmpla - dar acum era oficial.
    - Bucură-ți ochii cu asta.
    Am privit peste umerii bătrâni și osoși ai lui Mack și am citit titlul de pe prima pagină:
    „ANCHETĂ DE OMUCIDERE DECLANȘATĂ ÎN CAZUL MORȚII SUSPECTE A UNUI BĂRBAT DIN MONTAUK”
    Apoi Mack devoră articolul cu aceeași atenție cu care atacasem mai devreme micul dejun.
    Pentru prima dată în două luni, aveam chef să sărbătoresc momentul. Am ridicat pumnul în aer. Eram prea ghiftuiți ca să sărim în sus, așa că am șters-o în camera unde țineam băuturile și, la ora șapte dimineața, cu burțile pline, am dat pe gât o dușcă bună de alcool.
    - Ai ochii tulburi, Jackson, spuse Mack.
    - Îți dai seama ce-am făcut? am spus exaltat. Am zguduit din temelii nenorocitul ăsta de sistem.
    - Nenorocitul ăsta de sistem este o curvă bătrână și deloc proastă, Jack. Tare mă tem că n-am făcut altceva decât să o scoatem din sărite.

                                                Capitolul 39

                          În acea săptămână am ținut capul plecat la serviciu. La propriu. M-am gândit că dacă nimeni nu-mi va vedea bucuria, nimeni nu se va gândi să mi-o reteze.
    Din moment ce tot nu primisem un răspuns cu privire la cazul Mudman, îmi rămânea o groază de timp să mă gândesc la viitoarea anchetă.
    Marți, dis-de-dimineață, Pauline a sunat și mi-a propus să luăm prânzul împreună. A spus că era ceva important, iar Pauline n-are obiceiul să exagereze. A sugerat ca loc de întâlnire un restaurant de pe First Avenue, numit Rosa Mexicana.
    Când am ajuns, am văzut-o la o masă din fund, într-unul dintre colțurile încăperii. Ca de obicei, purta un costum închis la culoare și părul prins în coadă. Și, ca de obicei, arăta splendid. Dar în același timp era încordată, sau poate doar grăbită.
    - Ești bine?
    Nu o văzusem de aproape o săptămână și-mi fusese dor de ea. Pauline cea stăpână pe situație părea neliniștită. Am avut sentimentul îngrozitor că implicarea în cazul lui Peter a fost o mare greșeală și că în sfârșit și-a dat seama de lucrul ăsta. Poate o amenințase cineva.
    - Cu cât aprofundez dosarul familiei Neubauer, a spus Pauline cu un oftat, cu atât lucrurile devin mai urâte.
    - Mai urâte decât obiceiul de a arunca femei tinere de pe iaht?
    - Am investit foarte mult timp în chestia asta, investigându-l pe Neubauer. Am ajuns cu investigația foarte departe în timp, pe când era încă Bridgeport. Bridgeport nu-i tocmai Greenwich și proprietăți de două hectare, ci bande rivale și ansambluri de locuințe sociale. În 1962 și din nou în 1965, a continuat Pauline, când Neubauer abia împlinise douăzeci de ani, a fost arestat pentru escrocherie, împreună cu un tip pe nume Bunny Levin.
    - Are deci antecedente penale? Păi asta-i minunat!
    - Nu-i așa de minunat. În ambele cazuri, s-a renunțat la acuzații când martorii-cheie ai acuzării și-au schimbat subit declarațiile. Unul dintre ei a dispărut fără urmă.
    - Deci nu putem folosi nimic din toate astea în anchetă?
    - Nu asta am vrut să spun, Jack?
    - Dacă vrei să renunți, Pauline, te rog, spune-mi simplu. M-ai ajutat enorm. Înțeleg ce-mi spui despre Neubauer.
    S-a crispat și am crezut că va izbucni în plâns. Însă a clătinat doar din cap.
    - E vorba despre tine, Jack. Ascultă-mă. Oamenii ăștia fac în așa fel încât problemele lor să dispară.
    Am vrut să mă aplec și s-o sărut, dar părea destul de înfricoșată. Nu era o idee prea bună. Într-un sfârșit, am întins brațul pe sub masă și i-am atins mâna.
    - Asta pentru ce e? a întrebat ea.
    - Pentru că nu te doare-n cot.
    - Vrei să spui pentru că-mi pasă, Jack?
    - Da, pentru că-ți pasă.

                                              Capitolul 40

                       Pauline nu se comportase astfel niciodată. Ieșind alături de Jack din restaurant, se simțea tulburată și fără apărare.
    - Nu cred că e bine să fim văzuți mergând împreună la serviciu, îi aminti ea.
    Jack, ușor confuz, schiță un zâmbet forțat, dar Pauline îl lăsă și dispăru în susul străzii. Fără a privi înapoi, o luă spre vest, treaversă mai multe străzi spre centrul orașului, merse iar spre vest până la gata West Central unde un tren cu numărul cinci aștepta cu ușile deschise.
    De cum se închiseră ușile, își recăpă echilibrul. Întotdeauna îi făcea bine să meargă în centru. Iar faptul că făcea această călătorie în mijlocul zilei îi dădea un frison ludic.
    Se dădu jos la stația Canal și își continuă drumul spre centru pe jos, până trecu de porțile grele ale unei foste fabrici de curele de pe Franklin Street.
    Câteva apăsări pe butoane o propulsară într-un ascensor de serviciu care se deschise direct într-un fel de galeria zdrențuită acoperită cu o coleție pestriță de artefacte din catalogul excentric al proprietarului.
    Pauline trecu de o masă prăfuită de masaj, un violoncel și câteva picioroange de circ, îndreptându-se spre pătratul de lumină de pe perete din fund.
    Abia când ajunse în fundul galeriei zări capul cu păr ondulat al surorii ei Mona aplecat sub lumina lămpii de pe masa de lucru. Lipea cu cositor un ac de siguranță într-un cercel rotund de aur ștanțat cu ceea ce păreau a fi niște hieroglife.
    Cu doi ani în urmă, Mona își pusese în cui pantofii de cha-cha, optând pentru siguranța pe care i-o dădea cariera de designer avangardist de bijuterii. În ultimele câteva luni, cerceii, colierele și inelele ei, toate inspirate din grafica capacelor de canal, se vindeau ca pâinea caldă în buticurile scumpe din Manhattan și Los Angeles.
    Mona nu remarcă prezența surorii ei până când Pauline nu se așeză pe banchetă și începu să se frece de ea ca o pisică prietenoasă.
    - Deci, cum îl cheamă? întrebă Mona fără a-și lua ochii de la un cercel de aur de 24 de carate.
    - Jack, spuse Pauline. Numele lui este Jack. Și e minunat.
    - Putea fi și mai nasol, spuse Mona. Ca de pildă John sau Chuck.
    - Posibil. E un tip de la serviciu care stă cu bunicul lui și al cărui frate probabil a fost omorât. Îl știu de trei luni și deja fac pentru el lucruri care ar putea să mă coste tot ce am. Ceea ce mă dă peste cap este că sunt îngrijorată mai degrabă pentru el decât pentru propria viață. Mona, cred că omul ăsta chiar are conștiință.
    - Am impresia că ești captiva patului. Așa e?
    - Încă nu am ajuns acolo. Tipul e o dulceață. Cel mai tare, că nu pare să-și fi dat seama.
    - Așa ești tu, spuse Mona. Și, cam ce ai vrea să-ți spun?
    - N-are niciun rost să-mi spui ceva. Ia-mă doar în brațe.
    Mona lăsă ciocanul de lipit, își dădu jos mănușile și își îmbrățișă înțeleapta, atotștiutoarea și întru totul romantica ei soră.
    - Ai grijă, îi spuse. Pare prea bun ca să fie așa cum spui, Chuck ăsta al tău.

                                                   Capitolul 41

                          Făceam o treabă avocățească bună în folosul lui Mudman. De fapt, modul în care acționam semăna mult cu ceea ce făcusem la seminarul pentru avocați din oficiu la care participasem în acea primăvară la Universitatea Columbia.
    Telefonul a sunat și am smuls receptorul. Era asistentul executiv al lui Montrose, Laura Richardson. La dracu.
    - Bill m-a rugat să văd dacă poți urca până la el, spuse ea.
    - Nu prea e un moment bun acum, am răspuns. Nu-mi văd capul de treabăă.
    - Ne vedem în fața liftului.
    Telefonul ei a dat naștere unui puseu de adrenalină asemănător cu precedentul. De data asta, eram mai puțin speriat de ceea ce avea Montrose să-mi spună decât de eventualele mele reacții. Ca să-mi mai potolesc bătăile inimii, am parcurs foarte încet distanța până la ascensor.
    - Ce ți-a luat așa de mult? m-a întrebat Laura când am ajuns la etajul 43.
    În loc să mă însoțească pe platformă până la biroul lui Monty, m-a condus spre o mică și elegantă sală de conferințe, unde mi-a oferit un loc la o masă neagră, luminată de patru filtre de lumină ascunse în nișe. Ce-o mai fi însemnând și asta?
    - N-o să dureze mai mult de câteva minute, a spus, înainte de a închide ușa. Așteaptă aici.
    Am făcut ce mi s-a cerut, dar în forul meu interior mă răzvrăteam.
    „Ce caut aici cu mâinile-n poală? De ce sunt cooperant?”
    Nu trecuseră nici zece minute și eu nu mai putea sta în scaunul supraîncălzit. M-am repezit afară.
    Când Richardson m-a văzut plecând, am crezut că va declanșa alarma..
    - Mă duc la toaletă, i-am explicat.
    Figura Laurei Richardson s-a decongestionat.
    Când m-am întors în sala de conferințe, l-am văzut pe Barry Neubauer așteptându-mă. În loc să fiu surprins sau chiar șocat, mă simțeam destul de dezgustat. Asta era de fapt prima lui reacție după moartea lui Peter.
    - Salut, Jack, a spus. Nu știu dacă ți-a spus-o cineva, dar eu sunt unul dintre clienții acestei firme.
    Neubauer și-a pus sacoul negru italian făcut la comandă pe umerii pătrați și s-a așezat. Am încercat să rămân calm. Până una-alta, nu era decât un bărbat de vârstă și talie mijlocii, umflat de vreun bun consilier de imagine.
    - Știi de ce mă aflu aici, Jack?
    - Te-ai hotărât într-un final să vii să-mi prezinți condoleanțe? E foarte înduioșător.
    A dat cu pumnul în masă.
    - Ascultă, gunoi obraznic! E clar că ți-a intrat în capul ăla prost că eu am vreo legătură cu nefericita moarte a fratelui tău. Așa că în loc să te las să-ți vezi de amărâta ta de investigație pornită aiurea, m-am gândit că poate-i mai bine să vorbești direct cu mine.
    Nu m-a invitat să iau loc, dar m-am hotărât să mă așez.
    - În regulă. Cu ce începem?
    - Nu l-am omorât pe Peter. Îmi plăcea fratele tău. Era un puști de treabă, cu un simț al umorului remarcabil. Și, spre deosebire de ceilalți iubiți ai Danei, te plăceam și pe tine.
    Nu mi-am putut reține o jumătate de zâmbet.
    - Îmi pare bine. Dana ce face?
    - Dana e încă în Europa, Jack. Într-o mică vacanță. Acum, ascultă-mă. Singurul motiv pentru care vorbesc cu tine în acest moment este datorat respectului și afecțiunii pe care i le port fiicei mele. Nu fi atât de naiv încât să crezi că mă poți calomnia în presă, să-mi încalci proprietatea și să spargi computerele colegilor mei fără urmări. Te rog să iei în seamă amenințarea mea, Jack. Și să știi că-i o amenințare prietenească, pentru că, după cum ți-am spus deja, îmi placi.
    În timp ce Neubauer își etala puterea, m-am gândit la Fenton bătând apa cu cizmele în picioare, la Hank rămas fără serviciu, la Marci și Molly prea speriate ca să mai aibă curajul să-și conducă mașinile. Odată ajuns la limita suportabilității, m-am ridicat și am început să mă rotesc în jurul mesei atât de repede, încât lui Neubauer îi era greu să mă urmărească.
    L-am apucat strâns de gât și-l țineam astfel încât să nu se mai poată mișca. Vacanțele pe care le-am petrecut lucrând în construcții și la Jepson Boatyard mă făcuseră mult mai puternic decât antrenamentele lui în sala de forță.
    - Crezi că nimeni nu-ți poate sta în cale, i-am spus printre dinți. Ei bine, greșești. Înțelegi?
    I-am strâns gâtul un pic mai tare.
    - Faci o mare greșeală, a spus Neubauer printre grimase.
    Îl cam durea. Tare-mi plăcea asta.
    - Nu, tu faci o mare greșeală. Din nu știu ce motive de rahat ești implicat în moartea fratelui meu. Probele au fost ascunse. Prietenii mei au fost amenințați pentru că au încercat să dea de firul poveștii.
    Neubauer a început să se zbată vârtos, dar îl țineam strâns.
    - Dă-mi drumul, nenorocitule! mi-a ordonat.
    - În regulă, fie, am răspuns, și i-am dat în sfârșit drumul javrei.
    Am vrut să ies din sala de conferințe, dar m-am oprit în dreptul ușii și m-am întors spre Neubauer.
    - Într-un mod sau altul, fratelui meu i se va face dreptate. Ți-o promit.
    Părul lui Neubauer era năclăit și avea sacoul boțit, însă își recăpătase atitudinea de dinainte.
    - Iar tu vei sfârși la fel ca el, m-a amenințat. Ți-o promit și eu.
    - Ei bine, Barry, se pare că amândoi am fost avertizați. Și mă bucur că am avut această discuție.

                                                              Capitolul 42

                                  Am coborât conștient că s-a zis cu viitorul meu la firmă și în general cu marea mea carieră de avocat.
    Nu știam dacă meritase, dar nu cred că am avut de ales. Mai devreme sau mai târziu, cineva tot trebuia să-l înfrunte pe Neubauer. Mă bucuram că fusesem eu acela.
    Am încercat să sun acasă - voiam să-i spun lui Mack ce se întâmplase și să-i cer sfatul - dar linia telefonică din biroul meu era moartă.
    - Dumnezeule, am șoptit, sunt mai promți decât credeam.
    Două minute mai târziu a sunat telefonul. La capătul celălalt era asisentul meu executiv preferat de la etajul 43.
    - Credeam că mi-ați tăiat linia, i-am spus lui Richardson.
    - Doar cu exteriorul, a răspuns. Ia spune-mi, cum a putut cineva ca tine să ajungă într-un loc ca ăsta? m-a întrebat.
    - Ce să-i faci, eroare materială.
    - Ei bine, s-a rezolvat. Domnul Montrose vrea să-ți vorbească.
    Mi l-a dat la telefon.
    - Ce s-a întâmplat cu ambițiosul plin de zel care odată implora pentru slujba asta? a întrebat Montrose, amalându-se. Am ținut deschisă o ușă care nu se deschide aproape niciodată pentru oameni ca tine, iar tu ne-ai trântit-o în față. Singura muncă decentă la care ai pus umărul aici a fost pentru un caz pro bono fără nicio importanță.
    - Nu cumva vorbești despre Innocence Quest? l-am întrebat. De la Exley știu că-i inima și sufletul lui Nelson, Goodwin&Mickel. Ceea ce face din mine inima si sufletul firmei.
    - Cu tine am terminat, spuse Montrose.
    Apoi a trântit receptorul.
    Cinci minute mai târziu, o pereche de bodyguarzimătăhăloși de la serviciul de pază - unul afroamerican, iar celălalt de origine spaniolă - stăteau la ușa biroului meu. Îi știam de la echipa de softball a firmei.
    - Jack, ni s-a cerut să te escortăm afară din clădire, a spus cel mai scund și mai lat în umeri dintre ei.
    Numele lui era Carlos Hernandez. Era un tip în regulă.
    - Totodată ni s-a cerut să-ți dăm asta, m-a anunțat, înmânându-mi o bucată de hârtie numită Act de Lichidare.
    „Intră în vigoare imediat faptul că Jack Mullen a fost concediat de la Nelson, Goodwin&Mickel pentru folosirea neadecvată a timpului și a resurselor, și comportament în detrimentul intereselor firmei”, am citit.
    - Îmi pare rău, a spus Carlos, ridicând din umeri.
    Aș vrea să vă pot spune că, împingând ușa de oțel lucitor și îndreptându-mă spre ieșire, mă simțeam ușurat. Adevărul e că eram atât de înfricoșat, pe cât Montrose și Barry Neubauer își doreau să fiu. Amenințările pe care i le lansasem lui Neubauer mi s-au părut ridicole și fără fond. Știam că făcusem ceea ce trebuie, dar atunci de ce mă simțeam ca un mare prost?
    Am mers amețit până la Biblioteca Publică din New York și am intrat în frumoasa sală de lectură cu lambriuri unde obișnuiam să-mi pun la cale viitorul când veneam cu trenul în oraș, pe vremea când eram încă în liceu.
    I-am scris o scrisoare lui Mudman. I-am transmis vestea că vechiul lui procuror părea în sfârșit de acord să accepte proba de 19 ani pentru testele ADN. I-am urat noroc și m-am arătat dispus să ținem legătura, dacă va putea.
    Am sunat-o pe Pauline de la un telefon pubșic, dar mi-a răspuns robotul și nu mă simțeam în stare să-i las un mesaj.
    Apoi am traversat orașul până la stația Penn și m-am târât încă o dată la Montauk. Pe drumul spre casă am tot încercat să rezolv aceeași enigmă.
    „Ce pot să fac să dau de capătul poveștii ăsteia?”

                                                       Capitolul 43

                        Fenton a ridicat paharul și a închinat pentru neașteptata mea ieșire de pe autostrada succesului.
    - Ai făcut bine, fiule. Te-ai întors la nivelul nostru, poate chiar un pic sub el.
    - Ne-ai lipsit, a spus Hank. Bine ai revenit în lumea reală.
    Era vineri noapte, la motelul Memory. Membrii Asociației Localnicilor Voluntari erau pregătiți de raport și, cu data anchetei deja stabilită, respiram o anumită joie de vivre optimistă.
    În acest grup, situația mea de șomer nu prea era motiv de compasiune. În ciuda celei mai mari explozii economice din istorie și a faptului că o parte obscen de mare din acei bani se duceau pe lucruri neînsemnate chiar în vecinătatea noastră, noi aveam parte de foarte, foarte puțin.
    Tot comparându-ne „rapoartele”, ne-am dat seama că eram toți trecuți pe lista neagră. Nu eram deloc paranoici, dar cineva voia să ne facă felul.
    - Am bătut pe la uși prin tot orașul și n-am reușit să fac nimic, a spus Hank. Chiar și în locuri ca Gilberto, unde știu că fac angajări, am fost refuzat.
    - Mie nu știu care dobitoc mi-a tăiat plasele de pescuit, s-a plâns Fenton. Știți cât de greu e să repari o plasă? Ca să nu maiz că mi-e frică să mai merg singur cu barca.
    - Cazul meu e și mai grav, a spus Marci, pentru că mă privește direct. Acum două săptămâni un mare magnat în spații de parcare din Georgica Pond m-a angajat să-i construiesc primul labirint autentic din Hampton. Azi-noapte mă sună și-mi spune că-i dă proiectul lui Libby Feldhoffer. I s-a spus că dacă rămâne cu mine, comisia de urbanism nu i-l va aproba niciodată.
    - Libby Feldhoffer! a exclamat Molly scandalizată. E complet lipsită de imaginație!
    - Știam că vei fi alături de mine, dragă.
    - Nu voiam să-ți spun, dar în această dimineață cineva și-a anulat programarea pentru ora 11,30 în ultimul moment, spuse Sammy în ropot de aplauze.
    Date fiind circumstanțele, eram aproape fericit să-mi scutur poleiala de băiat de aur. Am dat pe gât berea și mă duceam să iau alt rând când Logan, barmanul din tura de noapte, mi-a dat un plic mare de carton.
    - Pentru mine? l-am întrebat. De la cine?
    - L-a lăsat un tip. A spus că-i pentru voi toți.
    - Îl cunoști?
    - L-am mai văzut pe aici. Odată a încercat să comande un martini.
    M-am întors la masă.
    - Avem o scrisoare.
    I-am dat plicul lui Molly și am început să umplu halbele, când am văzut zburând niște hârtii pe deasupra mesei.
    - Nu știu dacă mai sunt în stare de chestia asta, Jack. De fapt, nu mai sunt. E înfricoșător. E mai mult decât înfricoșător. Numai uită-te la astea!
    Plicul conținea șase fotografii, câte una cu fiecare dintre noi. Fenton stând în barca lui la asfințit. Sammy bând cafea în bucătăria lui. Eu, parcându-mi motocicleta. Hank era surprins alergând pe peluza noastră cu un defibrilator. Una cu Marci alături de clientul pentru labirint, chiar înainte ca acesta s-o lase baltă.
    În fiecare poză eram singuri, fotografiați din spate. Asta ca să ne amintească poate cât de vulnerabili suntem.
    Fotografia cu Molly era cea mai elocventă. Un prim-plan foarte apropiat cu ea dormind în pat. Fotograful stătuse la mai puțin de un metru distanță.
    Sub fiecare fotografie erau numere: 6-5, 4-3, 10-1, 3-1. Nimic altceva.

                                                   Capitolul 44

                          Pe la miezul nopții, un grup turbulent de nepoftiți năpustiră la Memory. Barul „nostru” era inundat de zâmbete forțate, râsete false și scâncete ascuțite de celulare.
    - Ce speluncă - mă înnebunesc după ea! a urlat un nou-venit din cale-afară de entuziasmat.
    - Ia du-te dracului, a venit replica unui isteț de-al locului.
    - Ia te uită, a spus Marci, arătând spre figura bronzată care trăgea în piept aer curat în mijlocul grupului vesel. Ăsta-i Horst Reindorf!
    Reidorf, fost bodybuilder, jucase rolul principal în nu mai puțin de zece filme de succes. Ultimul, care marca și prima implicare a lui Neubauer în producție de filme, Intergalactic Messenger Boy, avea să fie lansat vinerea următoare în 25.000 de cinematografe.
    - Și ia uite-l și pe Dennis Soohoo, care joacă rolul partenerului tăntălău, a adăugat Marci, în timp ce actorii pozau și se lăsau fotografiați.
    - Se parte că unii dintre noi se uită la Canalul E! a spus Sammy.
    - Ca și cum tu nu te-ai uita! a replicat Marci.
    - Eu nu mă uit la chestiile astea! Eu le trăiesc!
    - Cineva de la Casa de pe Plajă probabil a venit cu ideea unui băruleț din localitate, am spus. Le-a spus că-i numai bun pentru huiduieli.
    Horst Reindorf își dăduse jos tricoul fără mâneci și-l învârtea deasupra capului. Dennis Soohoo brusca o fătucă drăguță, care întâmplător era verișoara mai mică a lui Gidley. Din fericire, ea a reușit să scape de el. Una dintre femeile care îi însoțeau s-a urcat pe bar și a început să danseze.
    - Dacă Barry Neubauer are de gând să se pună cu noi, spuse Gidley, e timpul să-i răspunde cu aceeași monedă. Noi nu stricăm petrecerile. Ar trebui să fie suficient de inteligent să ne lase în pace.
    - Nu prea cred că-i o idee așa de bună, a spus Molly. Pe bune, Fenton.
    - Sunt sigur că ai dreptate, replică Gidley, ridicându-se și croindu-și drum prin mulțime.
    Eu, Hank și Sammy l-am urmat. Ce altceva puteam face?
    - Nu-mi vine să cred că sunteți aici la Memory! a urlat el. Subtextul era: „Unde nu aveți ce căuta!”
    - Scuză-ne, a spus fotograful, dar pozăm pentru Vanity Fair.
    - Putem să facem și una cu mine și cu noul meu prieten, spuse Horst, cu zâmbetul lui sexy brevetat. Ești pescar? Așa miroși.
    - Mulțam mult, Horst, spuse Fenton. Sunt pescar. A patra generație.
    - Să-l ia cineva pe boul ăsta de lângă Horst, a cerut unul dintre asistenți.
    Obișnuiții locului mirosiseră că ceva nu era în regulă. Făcuseră cerc în jurul celebrităților și a anturajului.
    - Domnule Fotograf, poți să faci două, în caz că una nu iese cum trebuie? s-a interesat Fenton. Nu în fiecare zi ai șansa să faci o fotografie alături de cel mai netalentat dobitoc din toată industria artistică. Și pe deasupra și prieten cu slinosul de Neubauer!
    În următoarele câteva minute, totul deveni cețos. Reindorf l-a apucat pe Gidley de gât. Fenton, al cărui surâs dement dispăruse, a venit peste ei și i-a administrat lui Horst un pumn zdravăn la baza nasului, care-l surprinsese pe eroul momentului. Sânge adevărat țâșnea peste tot.
    - Doamne, ce faci? țipă ascuțit o jurnalistă îmbrăcată în negru lucitor. La dracu, ăsta-i Horst Reindorf!
    Într-un elan care depășea cu mult îndatoririle profesionale, se aruncă asupra lui Fenton și a început să-i care lovituri cu agenda electronică, până când Horst a putut să se retragă și să fugă la o ușă laterală.
    Restul petrecăreților lui Horst nu au fost la fel de norocoși. În momentul în care producătorul a apucat o sticlă de bere, l-am trântit de bar și l-am ținut acolo. Apoi Hank a făcut la fel cu Dennis Soohoo, care într-o secundă era la pământ.
    Cea mai mare disproporție de forțe îl adusese pe Sammy față în față cu un tânăr asistent executiv. În ciuda faptului că tipul era cu cincisprezece centimetri mai înalt și mai greu cu douăzeci de kilograme, Giamalva a dat cu el de podea cu o lovitură de dreapta care l-ar fi făcut mândru și pe Sugar Ray.
    Cineva ar fi putut s-o pățească rău de tot dacă Belnap și Volpi nu ar fi intervenit cu bastoanele, făcând încă o dată din Hampton un loc sigur pentru lumea civilizată. Volpi a făcut curățenie spărgând niscaiva capete, și treaba asta părea că-l încântă.
    Pe mine nu m-a lovit, dar m-a întrebat, făcându-mi cu ochiul:
    - Ce-ți mai face iubita, Jack?

                                                     Capitolul 45

                        Reparatorul stătea în umbra garajului familiei Mullen de o oră, când lumina singurului far al motocicletei lui Jack pătrunse prin ceața de pe Ditch Plain Road. Îi dădu un cot partenerului lui plin de mușchi când motocicleta albastru-strălucitor încetini în fața casei mici.
    „Iată-l și pe băiatul nostru rău.”
    Îl urmări pe Jack oprind motorul, punând cricul și respirând adânc aerul răcoros al nopții.
    „Rahatul ăsta mic încă își savurează victoria”, gândi Reparatorul.
    Nodul așteptării se strânse când Jack își scoase casca, ridică ușa de la garaj și-și duse motocicleta înăuntru. Așteapta această întâlnire de trei săptămâni.
    Jack deschidea ușa mică din dreptul garajului, când Reparatorul începu să numere până la trei. Când Jack se strecură prin ea, nimeri în pumnul înmănușat în negru al Reparatorului.
    Pentru Reparator, un pumn ca un piston propulsat la timp era una dintre plăcerile nepomenite în poemele despre viață. Îi plăcea felul în care provoca șoc și durere într-o singură secundă explozivă, iar când Musculosul veni din spate și îl apucă pe Jack de păr ridicându-l, Reparatorul putu citi în ochii lui Jack durere la cote maxime.
    Atunci îi trase lui Jack un pumn în față.
    Cu brațele imobilizate la spate și cu un genunchi în șira spinării, tot ce reuși fu o răsucire dureroasă. De ajuns însă pentru a evita un pumn.
    Eschiva îl făcu pe Reparator să se împleticească și să înainteze câțiva pași astfel încât se întâlniră față în față în întuneric.
    - Du-i mesajul ăsta lui Neubauer. Poți face asta pentru mine? întrebă Jack.
    Apoi își apropie fruntea de rădăcina nasului Reparatorului și-i pocni una.
    Reparatorului îi curgea sânge mai rău decât lui Jack, ceea ce-l făcu să ia serios în considerație folosirea cuțitului de vânătoare în scopul eviscerării lui Mullen în propriul garaj. În schimb, începu să-i care pumni lui Jack cu ambele mâini.
    Când Jack ajunse o masă inertă, Reparatorul nu mai pierdea sânge. Asta îl înveseli peste poate. Curând se simți suficient de bine să lanseze un mesaj, cuvintele lui fiind ritmate de furie.
    - Niciodată - poc - dar niciodată - poc - să nu te pui cu oameni care-ți sunt superiori în toate - poc - privințele, îl avertiză.
    Reparatorul mai avea niște lucruri de împărtășit, dar Jack era deja aproape inconștient.
    - Cât despre domnul Neubauer, poți să-i spui și singur ce ai de spus.
    Nu se știe cum, Jack auzi asta și-și promise că așa avea să facă.
    Dar omul cu mănuși negre de șofat nu terminase încă. Îl trase pe Jack în sus de păr.
    Apoi îi șopti în ureche:
    - Trezește-te. Următorul va fi bunicu-tău, jigodie. Și va fi foarte ușor, Jack. E așa de bătrân.

                                                        Capitolul 46

                       Să fii învingător într-o bătaie crezi că-i cel mai incitant sport din lume. Numai să pierzi o dată, rău, și-ți dai seama ce prost erai. După ce mi-am cules cu fața de pe podeaua garajului și am făcut un inventar al stricăciunilor, am știut că trebuia să mă duc la spital.
    Mă gândeam că trebuie să-l trezesc pe Mack sau să-l sun pe Hank, dar când m-am ridicat în picioare, mi-am dat seama că pot și singur, ceea ce era și cea mai bună soluție.
    Am intrat în casă să văd ce face Mack. Dormea ca unțânc bătrân de optzeci de ani.
    Am luat cheia și am condus vechea mașină a lui tata până la Camera de urgențe din Southampton. În ciuda faptului că era ora patru dimineața, mi-a luat cam 35 de minute să ajung.
    Nu se întâmplă cine știe ce grozăvii la acest capăt de Long Island. Southampton nu e St. Louis. Când am ajuns la urgențe, doctorul Robert Wolco și-a abandonat imediat integrama din New York Times și și-a concentrat atenția la fața mea.
    - Salut, Jack, a spus, nu te-am văzut demult.
    - Bună, Robert, am scrâșnit. Să-l vezi pe celălalt.
    - Sunt convins.
    - Eu n-aș fi în locul tău.
    Mi-a curățat foarte atent rănile. Apoi m-a pus să mă întind sub o lumină portocaliu-deschis, mi-a făcut anestezie cu novocaină și m-a cusut. Îmi simțeam pielea de pe față legată strâns cu șireturi ca patinele de hochey. Am avut nevoie de 28 de copci.
    Wolco mi-a spus că a făcut o treabă foarte bună și că cicatricele aveau să se vindece fără urme. Eu însă nu eram prea îngrijorat. Oricum, nu eram frumosul familiei. Mi-a dat un tub de Vicodin pentru coaste (radiografiile arătau că trei dintre ele erau rupte) și m-a trimis acasă. Noaptea aia, bătaia, iată un alt lucru pe care i-l datoram lui Neubauer.
    Și le număram.

                                                    Capitolul 47

                            Lucrurile începeau să se precipite. Ancheta cu privire la moartea lui Peter Mullen se apropia.
    Luni noaptea, Reparatorul își parcă mașina pe o stradă mai jos de o casă modestă în Riverhead, Long Island. Pe veranda casei se afla un vas decorativ de teracotă, iar pe garaj, o giruetă veche. În afară de cutia poștală în stil retro cu numele J. DAVIS pictat de-a lungul ei cu litere galbene imitând scrisul unui copil, mai era un iepure de piatră care se sprijinea pe labele din spate.
    „Văleu!”
    Pentru această bucățică de rai, doamna doctor petrecuse 14 ore pe zi zgândărind cadavre, venind cu tot felul de teorii despre cum acestea au ajuns cum au ajuns. Profundul simț civic al lui Davis îl deruta pe Reparator. Ar fi putut să scoată milioane în Manhattan. Dar în loc să facă asta, rămânea aici scotocind cadavre.
    „De ce se bagă oamenii în astfel de lucuri? Ce le pasă dacă cineva s-a înecat sau a fost forțat s-o facă? Probabil că se uită la prea multe filme. Toți vor să fie eroi. Ei bine, ghici, Jane? Doar nu te crezi și tu vreo Julia Roberts. Ascultă-mă pe mine, că știu ce spun.”
    Știa că potaia lui Jane avea să resimtă efectele delicioasei gustări pe care i-o strecurase prin deschizătura pentru ziare din josul ușii - altă chestie desuetă, retro - cu câteva ore mai devreme. Nu prea mai arăta a câine de pază acum, lungit pe o parte și sforăind de mama focului.
    Reparatorul intră fără să facă vreun zgomot, păși peste câine și urcă scările spre dormitorul lui Jane Davis.
    „De asta, se gândi, de asta mă plătesc atât de bine.”
    Jane dormea și ea.
    „Da, Janie, cam sforăi.”
    Întinsă peste așternuturi, doar în sutien și chiloți.
    „Nu-i un top-model, conchise Reparatorul, dar are niște picioare mișto pentru un medic.”
    Se așeză lângă ea pe pat privind-o cum respiră.
    „Dumnezeule, doarme atât de adânc, de zici că-i moartă.”
    Îi puse o mână între picioare, ceea ce avu darul de a o trezi imediat - iritată și pusă pe harță.
    - Hei! Ce dracu? Cine ești? țipă, ridicându-și pumnii gata de atac.
    Însă apoi îi văzu arma, cu amortizorul atașat la capătul țevii lungi.
    - Ești o femeie foarte isteață, un medic, așa că știi despre ce-i vorba, nu-i așa?
    Dădu din cap, înghițindu-și un suspin.
    - Da.
    - Curând va fi o anchetă și deja ai fost contestată de unul dintre superiorii tăi. Asta ar trebui să-ți ușureze sarcina.
    Apoi Reparatorul făcu ceva obraznic - împinse țeava armei între picioarele lui Jane Davis.
    - Îmi rămâi datoare, Jane, spuse, ridicându-se. Nu mă face să mă întorc. Pentru că mi-ar plăcea să-ți fac felul. A, și, Jane, în locul tău n-aș chema poliția. Și eu sunt implicați. Cheamă poliția și mă voi întoarce imediat.
    Părăsi dormitorul și coborî scările.
    În sfârșit, Jane putu respira. După asta auzi zgomotul înfundat al unui glonț.
    Își dădu seama ce făcuse nenorocitul, și-i dădură lacrimile în timp ce se grăbea în jos pe scări.
    El era încă în casă, zâmbind amuzat, pentru că nu o împușcase pe Iris, așa cum se temuse Jane.
    - Îmi ești datoare, Jane.

                                                     Capitolul 48

                       Mai întâi te omoară. Apoi te denigrează. Asta a fost „revelația de dimineață” pe care am avut-o la Estia, despăturind ziarul Star lângă omleta de la micul dejun. Am oftat, am clătinat din cap și m-am întristat din nou. Trist și al dracului de amărât.
    Peter apărea din nou într-un titlu cu litere groase, dar povestea căpătase o cu totul altă turnură. Se făcea altă supoziție privind moartea lui Peter:
    POLIȚIA SUSPECTEAZĂ BANDE RIVALE DE TRAFICANȚI DE DROGURI ÎN CAZUL MORȚII LUI PETER MULLINS.
    Primul paragraf dezvăluia:
    „O luptă aprigă pentru teritoriu sau trafic de droguri scăpat de sub control sunt cele două posibilități pe care le întrevede poliția în cadrul investigației în curs de derulare cu privire la moartea unui localnic din Montauk în vârstă de 21 de ani, pe nume Peter Mullen, după informațiile pe care le avem de la detectivul-șef Frank Volpi.”
    Mack avea dreptate. Viața e o luptă.
    Volpi mai adăugase că exista posibilitatea ca Peter să fi fost sub influența drogurilor în momentul morții sale și că au fost cerute teste care să determine cu exactitate dacă așa au stat lucrurile.
    „Am cerut teste care să detecteze prezența cocainei, a alcoolului sau a marijuanei în sângele victimei, a declarat Volpi, și ar trebui să le avem la dispoziție la timp în vederea anchetei.”
    Avocații lui Neubauer utilizau aceeași strategie care dăduse roade în cazul lui O.J. Simpson și cu mulți alții, adică emiteau o seamă de scenarii semiplauzibile, astfel încât era aproape imposibil să ajungi la concluzia că era rost să te îndoiești de vreunul dintre ele.
    M-am dus la telefonul localului și într-un sfârșit am intrat în legătură cu editorul de la Star.
    - Cine vă tot alimentează cu astfel de povești? l-am întrebat. Volpi, nu-i așa?
    - Nimeni nu ne alimentează cu nimic. Luăm în considerare și publicăm tot ce are relevanță. Asta-i treaba ziarelor, domnule Mullen.
    - Rahat. De ce nu încercați măcar o dată să publicați adevărul.
    După ce editorul de doi bani mi-a închis telefonul, am sunat iar și am cerut să vorbesc cu Burt Kearns, reporterul care scrisese articolele precedente.
    - Nu puteți vorbi cu Burt Kearns. Kearns a fost concediat acum trei zile.
    Apoi editorul mi-a închis telefonul pentru a doua oară.

                                                Capitolul 49

                         Lucrurile s-a înrăutățit și mai mult pe măsură ce se apropia prânzul. Făceam progrese - regresând.
    Am aruncat o privire spre biroul lăcuit al Nadiei Alper și abia mi-am reprimat îngrijorarea. Alper era asistentul procurorului districtual însărcinat cu ancheta. Felul în care arăta biroul ei, îngrămădit la un etaj superior al vechii clădiri Seaford Town, nu dovedea un mare nivel de organizare și pregătire. Fiecare centimetru al biroului era acoperit cu rapoarte ale poliției și ale reprezentantului Parchetului, agente telefonic, carnețele, casete și ambalaje mototolite de fast-food.
    Scotocea prin hârțogăraie și mici coloane de praf se înălțau în razele oblice de soare.
    - Știu că e aici, insistă Nadia. Doar m-am uitat prin el acum un minut.
    - Te ocupi singură de toate astea? am întrebat-o cât de calm am putut.
    Neubauer avea o armată de avocați din Ivy League pe care-i plătea cu cinci sute de dolari pe oră să-l protejeze ca o vestă antiglonț. Se pare că Peter avea parte de un avocat stagiar, tânăr și prost plătit care să-i facă dreptate.
    - Am și un detectiv care-i acum în Montauk unde ia declarații oamenilor, a spus ea. Și nu, ăsta nu e primul meu caz.
    - N-am vrut să sugerez....
    - E al treilea.
    Amândoi am deplâns faptul că multe dintre probele care demonstrau înșelătoria în cazul morții lui Peter erau privite drept neesențiale. Puteam miza doar pe raportul medico-legal al lui Jane și pe fotografiile cu cadavrul lui Peter bătut cu bestialitate.
    Într-un sfârșit, dezgropă dosarul care ne lipsea și am început să-l răsfoim împreună. Erau acolo atașate copii ale unor radiografii care arătau multiple fracturi de oase și ale câtorva vertebre, precum și fotografii cu țesutul pulmonar al lui Peter.
    Având experiența unei bătăi în toată regula, aveam o vagă noțiune despre cum trebuie să fi arătat ultimele minute de viață ale fratelui meu. Asta mi-a făcut greață pentru a nu știu câta oară.
    De undeva, de sub teancul de hârtii, a sunat un telefon. Scormonind după el, Nadia a răsturnat cu cotul o ceașcă de cafea, trimițând un jet lichid peste fotografii. Înainte să le pot salva, câteva dintre ele s-au pătat. A încercat să le tamponeze cu grijă cu un șervețel pentru a repara ce mai putea fi reparat, dar simțeam impulsul să iau fotografiile cu mine acasă.
    - Cu ce pot fi de folos? am întrebat într-un final.
    - Cu nimic. Ești student la Drept, domnule Mullen. Noi ne descurcăm aici. Vorbesc serios.
    - În regulă, am răspuns cu un oftat.
    Ce altceva puteam să spun?
    - Aș putea să te ajut, Nadia. Pot să mă ocup de cafea și de sendvișuri la nevoie.
    - Ce-ai pățit? m-a întrebat în sfârșit.
    Mi-am dat seama că luase deja o decizie și că acum încerca să schimbe subiectul.
    - Am fost bătut. Foarte posibil de aceiași oameni care l-au omorât pe Peter. Neubauer mi-a făcut asta.
    - De ce nu-l dai în judecată? mi-a sugerat.
    Am strâmbat din nas, clătinând din cap.
    - Se pare că ai și așa destule pe cap.

                                                        Capitolul 50

                            Sammy Giamalva avea din nou același coșmar, unul în care cădea și cădea și tot timpul se pregătea pentru un impact care nu venea niciodată. Era a treia oară în săptămâna respectivă, așa că pe undeva știa că era doar un vis.
    Deschise ochii și se trezi într-un coșmar cu totul diferit. Unul real de data asta.
    Pe scaunul de lângă pat stătea un bărbat masiv, cu ochi mici și răi ca de porc. Purta un costum negru bine croit. Stătea relaxat picior peste picior, ca și cum ar fi fost invitat la o șuetă. În loc de pahar ținea o armă îndreptată spre el, la fel ca și zâmbetul lui îngrozitor.
    - Hai, sus, Sammy, spuse Reparatorul. Am nevoie de o tunsoare.
    Îi vârî țeava pistolului pe gât și-l înghionti pe scări în jos, până-n bucătărie. Cu arma ațintită spre Sammy, Reparatorul se așeză confortabil într-un scaun încăpător din fața unei oglinzi înalte. Cu degetele de la mâna liberă începu să se scarpine în părul lui rar de culoare castaniu-deschis.
    - Ce tunsoare crezi că m-ar avantaja, Sammy? întrebă. Cu părul foarte scurt, aș arăta ca un nazist. Cu el mai lung, aș semăna cu un fraier cu coamă.
    - Mai scurt e cel mai bine, încercă să spună Sammy, dar gura îi era atât de uscată, încât îi ieși mai degrabă un fel de tuse.
    - Nu pari prea sigur, Sammy.
    - Dar chiar sunt.
    De data asta, Sammy reuși să vorbească limpede. Încerca disperat o evaluare a situației în care se afla. Își amintea ce i se întâmplase lui Peter. Ca să nu mai vorbim de Fenton Gidley. Tipul din fața lui se potrivea descrierii lui Fenton până la ultima cicatrice de pe obraz.
   - Bănuiesc că îți dai seama că nu am venit hăt de la Fag Harbour numai pentru o tunsoare.
    Sammy dădu din cap și începu să despăturească pelerina albă de plastic de pus pe umeri. Încerca să schițeze un plan. Orice să-l țină în viață. Bărbatul cu ochi obraznici se cam umfla în pene. Poate putea să-l lucreze pe chestia asta.
    - E din cauza celor petrecute la Memory? spuse Sammy într-un final.
    - De treaba aia m-am ocupat deja. N-a fost cine știe ce ciomăgeală. Mă aflu aici pentru ce s-a întâmplat pe plajă.
    Pentru că Sammy rămăsese perplex, bărbatul zise:
    - Nu fi atât de trist. Nu vrem decât negativele. N-are rost să cerem altceva. Jocul s-a sfârșit. Eu am câștigat. Tu ai pierdut.
    Tipul de pe scaun lansă aceste ultime cuvinte pe un ton teribil de categoric. Situația era mai dramatică decât își închipuise Sammy. Nu venise să-l amenințe. N-avea nico legătură cu ancheta.
    - Ce aștepți? întrebă Reparatorul. Chiar am nevoie de o tunsoare. Și voi ține cont de sfatul tău în ce privește lungimea.
    În scurt timp, părul bărbatului cădea pe prelata de plastic întinsă pe scaun și, în ciuda celor întâmplate mai devreme Sammy intră în ritmul competent pe care i-l impunea ocupația de frizer. Taie, mișcă și trage. Taie, mișcă și trage. Uită că tipul avea o armă în mână.
    O frază simplă îi pulsa în cap:
    „Fă ceva sau mori. Fă ceva sau mori.”
    Sammy se concentra la lucru ca și cum viața lui ar fi depins de asta, iar când Reparatorul se aplecă în față ca Sammy să-i poată scoate pelerina de plastic se vedea că era impresionat.
    - Acum știu de ce toate femeile alea bogate veneau până aici.
    „Fă ceva sau mori.”
    - Ultima tușă, spuse Sammy, bătându-l ușor pe umăr.
    Bărbatul chicoti satisfăcut, apoi își reluă locul. Când se uită în oglindă, văzu mâna dreaptă a lui Sammy umbrindu-i rapid pieptul.
    Doamne Dumnezeule, nu-i venea să creadă.
    „Nu poponarul ăsta firav. Nu aici - nu așa. O, Doamne, nu.”
    Tăietura lăsată de lamă fusese făcută atât de rapid și de curat, încât Reparatorul nu știu dacă-i fusese tăiat gâtul până nu văzu o a doua pereche de buze deschizându-i-se sub bărbie. Apoi, când frizerul veni în spatele lui și-l țintui cu o furie ce părea ultima surpriză a vieții lui, Reparatorul simți cum se scurge viața din el.
    - Cine se va ocupa de treaba asta? au fost ultimele lui cuvinte.
    Când Sammy îl eliberă din stânsoare, bărbatul masiv alunecă din scaun pe prelata de plastic de pe linoleum. Sammy respiră adânc și încercă să-și adune gândurile, să găsească o soluție. Și asta repede.
    Isuse, îl omorâse pe tipul ăsta. Nu se mai putea face nimic.
    Odată ce hotărâse ce are de făcut, merse sus și-și făcu bagajul. Apoi se duse în garaj și scoase cu furtunul câțiva litri de benzină din rezervorul mașinii. Udă cu ea casa, metru cu metru. Apoi aruncă înăuntru o brichetă Zippo aprinsă.
    La sosirea primei mașini de pompieri, nu mai rămăsese nimic din prăvălia lui Sammy. Absolut nimic.

                                                       Capitolul 51

                            Mă chinuiam să scriu câteva rânduri pentru Nadia Alper, când am auzit vocea puternică a lui Mack.
    - Jack, vino afară. A venit prietena ta. Bineînțeles, drăguță ca întotdeauna.
    Pauline tocmai ieșea din mașină când Mack a rugat-o insistent să rămână la cină. Zece minute mai târziu a anunțat că îi părăsește pe „amorezi” ca să studieze diversitatea de la tarabele locale de verdețuri și pește.
    - Rămâi la cină, i-a spus lui Pauline, care nu s-a obosit să obiecteze.
    Peste vreo două ore, când soare se îndrepta spre apus, a reapărut triumfător. Într-o mână ținea primul porumb al verii. În cealaltă, trei bucăți grase de pește-spadă.
    - Sal jură pe sufletul maică-sii că a tăiat bucățile astea dintr-un pește de 170 de kile, s-a fălit Mack.
    După ce și-a pus jos comoare, a deschis trei beri și ni s-a alăturat pe verandă, unde l-am pus rapid la curent cu ultimele descoperiri ale lui Pauline.
    După ce a ascultat mizeriile, Mack ne-a evaluat cunoștințele gastronomice, apoi ne-a împărțit sarcinile. Eu m-am îndreptat spre garaj să caut vechiul grătar. El și Pauline au dispărut în bucătărie.
    Cu Pauline în preajmă, toată lumea era fericită. Pentru prima oară de ani buni, am simțit că acel loc era un cămin și nu un adăpost pentru băieți pierduți.
    Mack era euforic. Se purta ca și cum cineva i-ar fi strecurat o pastilă de Ecstasy în bere. În răstimpuri, ieșea din bucătărie numai ca să se așeze lângă mine și să-și manifeste afecțiunea în timp ce eu vâram cărbuni în cuptor.
    - Știu că mori să-mi spui cât de mult îți place Pauline, așa că de ce nu o spui odată? i-am zis.
    - Ar trebui să o vezi ocupându-se de sosul de salată, Jackson. Madam Curie în blugi tăiați. Te somez să o iei degrabă în căsătorie pe această femeie. În seara asta, dacă se poate.
    - Nici nu ne-am sărutat până acum.
    - Ei, și! E timpul pierdut?
    - Macklin, pot să-ți pun o întrebare personală, dar să rămână numai între noi? Ca de la Mullen la Mullen?
    - Te rog. Zi.
    - Crezi că s-au încălzit suficient cărbunii ăștia?
    - Eu îți vorbesc despre năzuințele sufletului uman și tu mă întrebi de cărbuni. Prăjește afurisitul ăsta de pește, Jack. Arată că poți face și tu ceva ca la carte.
    - Dar o plac, OK? am spus, într-un final.
    - Asta nu-i de-ajuns, Jack. Femeia asta merită mai mult decât s-o „placi”!
    - Mack, crede-mă că știu.
    Jumătate de oră mai târziu, stăteam cu toții pe terasa din spate savurând o cină perfectă de vară.
    Totul ieșise exact cum trebuie - peștele-spadă, porumbul, vinul. Chiar și sosul de salată făcut de Pauline era la înălțime.
    Eram cu toții relaxați după masă. M-am uitat la fața ca o hartă cu asperități a lui Mack. Părea luminată dinăuntru, ca o lanternă. Pauline arăta mai relaxată și mai încântătoare decât o văzusem vreodată.
    Mack a întrebat-o pe Pauline despre copilăria ei în Michigan. Ne-a povestit că bătrânu era un polițist retras din activitate din Detroit, iar maică-sa preda engleza într-un liceu din oraș. Majoritatea mătușilor și a unchilor ei lucrau în domeniul automobilelor.
    - Cum s-au cunoscut ai tăi? a fost Mack curios, impunând un anumit curs conversației.
    - Tatăl meu este cel de-al doilea soț al mamei, spuse Pauline. Primul a fost un tip mare, rău, dar charismatic din cartier, pe nume Alvin Craig. Craig era pilot de curse, scandalagiu, mereu certat cu legea, și o dată, după ce se făcuse criță, a bătut-o pe mama. Ultima dată când a mai încercat asta, ea era însărcinată în cinci luni cu mine. A chemat poliția. Polițistul care a venit acasă era și el un tip mare și dur. I-a aruncat o privire mamei și i-a cerut lui Alvin să iasă afară pentru o mică discuție. Părinții mei trăiau într-o căsuță micuță dintr-un șir de care, și pentru o oră Alvin și polițistul au stat în pridvor. N-a avut loc nicio luptă. Nu s-a auzit niciun strigăt. Niciunul n-a ridicat glasul. După ce ai terminat, tatăl meu s-a dus sus, și-a aruncat boarfele în două valize și ne-a părăsit pentru totdeauna. Polițistul a rămas la o cafea și câteva luni mai târziu mama avea un nou soț. Aveam mari șanse să nu fi aflat niciodată această poveste, dar odată, când aveam 15 ani și mă purtam ca o puștoaică cretină, l-am făcut pe tata jegos. Mama era furioasă. Atunci s-a hotărât că era timpul să aflu cum s-au întâlnit și s-au îndrăgostit. Una peste alta, sunt un cuplu tare drăguț.
    Era o poveste prea frumoasă pentru a fi egalată, așa că Mack nici nu s-a obosit s-o facă. În schimb, a povestit întâmplări din copilăria lui, inclusiv una de pe vremea în care el și prietenul lui cel mai bun, Tommy McGoey, au sărit într-un camion și au umblat trei zile prin Dublin, dormind pe unde apucau și trăind din lapte furat și chifle, vrăjiți de toate lucrurile pe care le întâlneau.
    Pauline îl inspirase să țeasă povești pe care nici măcar eu nu le auzisem înainte.
    Cam așa am petrecut o seară magică și liniștită, una dintre acelea în care prietenia pare la fel de solidă ca familia, iar familia la fel de luminoasă și fără griji ca prietenia. Probabil era prea frumos ca să dureze.
    Chiar înainte ca ceasul să bată miezul nopții, am auzit portiera unei mașini trântindu-se în fața casei. Apoi sunetul unor pași scârțâind pe pietriș.
    Când m-am întors să văd cine e, am zărit-o pe Dana venind spre noi ca o nălucă înaltă și blondă.
    - Vorbești de lup și lupu-i la ușă, spuse Mack.

                                                  Capitolul 52

                       După treizeci de secunde agonizante, privirile din jurul mesei se succedară rapid și furios, ca într-o dramă Kabuki.
    - Nu-i nevoie să fiți atât de entuziasmați că mă vedeți, a rupt Dana tăcerea.
    S-a întors spre străina cu păr închis la culoare.
    - Eu sunt Dana, iubita lui Jack. Cel puțin așa cred.
    - Pauline.
    După ce am ridicat din umeri împăciuitor spre Pauline, m-am întors spre așa-zisa mea iubită.
    - Pauline este o prietenă foarte bună de la Nelson, Goodwin&Mickel, am spus, regretând imediat.
    - Unde, din câte am înțeles, nu mai figurezi ca angajat.
    - Mi s-a oferit un sac de bani în schimb.
    - Deci, ce faci acolo? a întrebat-o Dana pe Pauline. Ești avocat?
    - Sunt anchetator, a spus Pauline cu o voce egală și neutră.
    - Ce anume investighezi?
    - Văd că și tu ai veleități deanchetator, a remarcat Pauline, rupând vraja acelei seri liniștite.
    - Îmi pare rău, nu încercam decât să fac, stângaci ce-i drept, puțină conversație.
    Cât despre Mack, nu scosese încă nicio vorbă. Ca să nu lase loc de interpretări de partea cui era, nici măcar nu se uitase la Dana. Nu mă privea nici pe mine, dar nu trebuia să-i văd fața ca să-mi dau seama cât de supărat era. Considera că toată povestea asta se petrecea din vina mea.
    Pauline, care asistase destul la acea telenovelă de prost gust, s-a ridicat să plece.
    - Cina a fost delicioasă, a spus, zâmbindu-i lui Mack. La fel ca tot restul.
    - Tu ai făcut-o să fie așa, dragă Pauline, a răspuns Mack, ridicându-se și îmbrățișând-o. Hai să te conduc la mașină.
    - Nu e nevoie să pleci, am spus.
    - Oh, dar trebuie, a răspuns Pauline.
    Apoi a plecat împreună cu Mack,braț la braț, ca și cum eu și Dana nici nu am fi fost acolo.
    - Lasă-mă să te însoțesc, Pauline, am zis. Te rog. Trebuie să-ți vorbesc.
    - Nu, m-a refuzat ea, fără să se întoarcă. Rămâi să discuți cu iubita ta. Sunt convinsă că aveți multe să vă spuneți.

                                                 Capitolul 53

                       - Sper că n-am întrerupt nimic, a spus Dana.
    Părea bosumflată, însă ochii îi zâmbeau cu viclenie.
    - Și vrei să te și cred! Ce cauți aici, Dana?
    - Ei bine, nu te poți aștepta ca o fată să renunțe fără să lupte, a spus ea, însoțindu-și vorbele cu unul dintre zâmbetele ei fermecătoare și sfielnice.
    - Nu m-ai căutat două luni de zile. A fost ideea ta, îți aduci aminte?
    - Știu asta, Jack. Am fost la Paris. La Florența. La Barcelona. Aveam nevoie de timp de gândire.
    - Așa, și ce ai rezolvat mergând în Europa? Ai descoperit cumva că nu te placi?
    - M-ai pus într-o situație imposibilă, Jack. Tu sau tatăl meu.
    - Am fost un cretin, evident. Doar tăticu te-a plimbat prin Europa, nu?
    - Câteodată nu știi despre ce vorbești, Jack. Tatăl meu este un om minunat în multe privințe. Se poartă remarcabil cu mama. M-a susținut în toate proiectele. În plus, e taică-meu până la urmă. Ce vrei de la mine?
    Fidelitatea ei filială m-a făcut să-mi fie dor de propriul tată.
    - OK, și ce cauți aici în seara asta?
    - Pe tine, a spus Dana privindu-mă intens. Mi-ai lipsit chiar mai mult decât mă gândeam. Ești special, Jack.
    Când mi-a atins brațul aproape că am sărit în sus.
    - Dumnezeule, mă urăști, nu?
    A început să plângă.
    - Oh, Jack. Nu ai chiar nimic să-mi spui?
    - Bănuiesc că ai auzit despre anchetă, am spus.
    Și-a dat capul pe spate, iar părul blond s-a unduit.
    - Nu pot să-mi imaginez că cineva se poate gândi că familia mea a avut de-a face cu moartea lui Peter. Tu chiar crezi asta, Jack? Ce te face să crezi că Peter a fost omorât?
    - Cadavrul îi era plin de contuzii, Dana. A fost bătut pe plaja voastră. Aș fi vrut să-l fi văzut.
    - Multă lume zice că furtuna ar fi putut fi cauza.
    Nici acum nu-mi venea să cred că Dana trecuse de partea cealaltă. Pe de altă parte, realizam că ar fi curată nebunie din partea mea să dau pe goarnă chestii pe care eu și Pauline ne chinuiserăm să le aflăm în ultimele două luni.
    - Dana, n-ai fost prin preajmă când aveam realmente nevoie de tine, și am avut într-adevăr nevoie de tine, i-am spus.
    Lacrimile încă îi brăzdau obrajii.
    - Îmi pare rău, Jack. Ce pot să facă să îndrept lucrurile?
    - Înainte să pleci ai promis ceva. Apoi n-ai sunat și nici nu mi-ai scris. Nici măcar o ilustrată. Iar acum mă trezesc pur și simplu cu tine aici?
    Și-a șters fața.
    - Jack, hai să mergem undeva împreună. Am putea lua o cameră. La Memory. Te rog, vreau să-ți vorbesc.
    A venit spre mine și m-a înlănțuit cu brațele. Nu era deloc în regulă. Am îndepărtat-o ușor.
    - Nu merg la Memory, Dana. Cred că ar trebui să pleci.
    Dana și-a împreunat mâinile și m-a privit furioasă. Transformarea era remarcabilă.
    - Despre cine-i vorba, Jack? Curva aia care a fost aici mai înainte?
    - O foarte bună prietenă. Mă ajută la caz. Și, apropo, ce mai face Volpi?
    Dana a tresărit, apoi a sărit din scaun. Nu se mai smiorcăia. Era nervoasă la culme. Fata tatii semăna bine de tot cu Tati.
    După ce a plecat, am intrat în casă, am trecut pe lângă Mack ursuz, care se uita la meciul dintre Yankees și Red Sox, și am încercat să dau de Pauline telefonându-i pe mobil.
    Ori îl închisese, ori nu voia să-mi răspundă.

                                                       Capitolul 54

                       Am ieșit cu o sticlă de Guinness pe verandă privind la întârziații care se întorceau în oraș din destinațiile turistice de weekend.
    Se făcea târziu, iar urmărirea SUV-urilor semăna cu număratul oilor. Ațipisem, când o mașină de poliție a virat în mare viteză intrând pe contrasens.
    Spre surpriza mea, s-a oprit în fața casei. Frank Volpi și un ofițer de poliție pe care nu-l știam au ieșit din mașină. Ce dracu?
    - Te superi dacă-ți pun câteva întrebări? m-a întrebat Volpi când a ajuns pe verandă.
    - Contează ce am eu de spus, Frank?
    - Nu chiar. Unde ai fost în seara asta?

...................................................................