6-7
- Un motiv pentru care Macklin s-ar simți confortabil în noul lui rol, a spus Garry Miller, patronul unei creșe, este că, neoficial, el a fost judecător în acest oraș timp de 20 de ani. De fapt, chiar acum stăm în sala lui de judecată favorită.
Geraldo a intrat în direct cu Chauncy Howells, decan la Facultatea de Drept Columbia.
- Jack Mullen nu a fost un student bun, ci un student excepțional, a spus Howells. Unul cu cea mai ascuțită minte dintre toți studenții cărora le-am predat. Cu toate astea, nu a aplicat pentru nicio slujbă de stagiar. Asta sugerează că plănuia procesul ăsta de ceva timp și că luase în calcul și consecințele. Nu am nici cea mai mică îndoială că pentru Jack Mullen asta a fost o decizie morală, etică și bine cumpănită.
- Să nu interpretați greșit, a cerut Geraldo în încheiere, Jackson și Macklin Mullen nu sunt niște fanatici sau radicali, nici măcar niște nebuni. Sunt oameni care, asemenea mie și dumneavoastră, sunt sătui până peste cap de nedreptățile flagrante din sistemul penal. Singura diferență este că ei au simțit pe pielea lor aceste nedreptăți. Așa că s-au hotărât să facă ceva în sensul ăsta. Rugăciunile noastre sunt pentru toți cei implicați în această tragedie. Noapte bună, prieteni.
Și, în timp ce rețelele și stațiile de transmisie îi dădeau înainte cu POPORUL CONTRA BARRY NEUBAUER, FBI a deschis în Hampton. În bocancii lor deformați cu talpă de cauciuc, cu tunsorile lor urâte și sedanuri dintre cele mai banale, arătau la fel de nepotriviți cu locul ca niște sărăntoci într-un palat.
Capitolul 94
- Dacă nu sunt suficient de atent, m-aș putea obișnui cu un loc ca ăsta, a spus Macklin, trecând un deget lung și osos peste lambriurile din mahon vechi.
Stăteam lângă biblioteca din colț, cea de lângă încăperea pe care o transformasem în sală de judecată. Eu și Mack ne-am trântit pe dușumeaua lustruită de stejar, cu fața la fereastra mare și înaltă cu vedere spre plaja pustie. Mă simțeam de parcă tocmai trecusem cu bine de prima zi de o sută de ore.
- Mă gândesc la Marci, Fenton și Hank, am spus. N-ar fi trebuit să îi lăsăm să se implice.
- E un pic cam târziu pentru asta, Jack. În afară de asta, ei au vrut să fie aici, spuse Mack repezit. Și sper să ai mai multe atuuri în mână decât ai arătat astăzi.
- Ce zici despre depoziția lui Jane? l-am întrebat.
- Asta-i tot ce ai avut mai bun. Dar nu-l incrimina pe Neubauer. Nici măcar un pic. Unde-s dovezile zdrobitoare, Jack?
- Nu poți arde etapele, Mack, i-am spus. Cum spunea Fenning, vechiul meu profesor de tehnici de pledoarie, trebuie să construiești acuzarea „cărămidă cu cărămidă”.
- Păi atunci construiește-o naibii odată și fii sigur că e solidă! Acum ajută-mă, Jack. Trebuie să mă bag în sacul de dormit. Oricum, n-ar trebui să stau de vorbă cu tine.
Am apucat o mână lungă și noduroasă și am tras zdravăn. De vreme ce eram acolo, l-am îmbrățișat. Simțeam că strâng în brațe un sac cu oase.
- Să nu cumva să-mi îmbătrânești, Mack, i-am spus. Am prea mare nevoie de tine.
- Mă simt de parcă aș fi îmbătrânit cu zece ani în ultimele zece ore. Nu-i prea bine când îți începi ziua în fața microfonului.
Capitolul 95
Biblioteca avea un balcon și, odată Mack instalat, am deschis ușa de sticlă și am ieșit afară.
Știam că nu trebuia să mă duc acolo, dar trebuia să-mi limpezesc gândurile.
Balconul era lipit de colțul casei. Oriunde ai fi privit, spre est către far sau spre vest către oraș, nu se vedea nicio locuință.
Unul dintre multele și fericitele efecte secundare ale gânditului în perspectivă esye că te ajută să adormi. M-am întins pe scândurile de cedru și după câteva secunde pluteam pe aripile somnului.
Am fost smuls din somn de zgomotul unor pași la capătul culoarului.
Era prea târziu ca să mai fug. Am sărit în picioare, încercând să disting în întuneric. Poate era FBI-ul. O voce groasă, înspăimântătoare, urma să-mi ordone să mă așez pe burtă cu mâinile la spate.
Spusesem suficient de clar, speram, că nu aveam de gând să facem vreun rău ostaticilor. Nu era nevoie să mă împuște pe loc.
Am spus cu voce tare:
- Nu e nevoie să trageți.
Am simțit parfumul delicat al Paulinei înainte de a o vedea.
- E o nebunie că te-ai întors aici, i-am spus când a ieșit din întuneric.
Dar nu am spus-o cu cine știe ce hotărâre. Am simțit că și ea s-a gândit la același lucru ca și mine, anume că ar putea fi ultima noastră noapte împreună pentru mult timp de acum încolo.
- Deci sunt nebună, a spus ea.
- Dacă ești, atunci ai nimerit unde trebuie.
Pauline s-a întins și s-a aplecat peste mine și pentru câteva minute am uitat totul, în afară de cât de norocos eram că o aveam lângă mine. Gândul mă umplea de durere.
- N-am vrut să zic asta, Pauline dragă. Sunt chiar fericit că te-ai întors din New York,
- Știu, Jack. Așa că dă-i dragei tale o sărutare.
Capitolul 96
O oră mai târziu, eu și Pauline eram încă pe balcon la adăpostul acoperământului a o mie de stele orbitoare.
- Ai luat rezultatele analizelor de sânge de la Jane? m-a întrebat ea încetișor.
Eram atât de departe încât nu am înțeles ce voia să spună.
- Nu, mâine. Dimineață, sper. Dar tu? Cum ți-a mers în lumea mare și rea?
- Bine, a spus Pauline cu cel mai încântător surâs. Foarte bine, Jack. Ai să fii fericit.
- De câți ai reușit să dai?
- Doisprezece din doisprezece.
- Și câți au semnat?
- Toți. Până la unul, Jack. Îl urăsc pe nenorocitul ăla de Neubauer la fel de mult ca și noi.
- Se pare că am angajat investigatorul care trebuia, am spus, sărutând-o din nou.
- Miroși repede talentul. Ah, să nu uit, Jack, ești faimos.
- Faimos în sensul bun? Sau rău?
- Depinde de canal și de moderator. Tipul de la Joacă dur spune că tu și Mack ar trebui să fiți târâți în piața orașului și spânzurați.
- Ar face televiziunea prea puternică.
- Acum zece minute Geraldo v-a comparat cu niște eroi din Revoluția Americană.
- Întotdeauna am spus că Geraldo merită tot respectul.
- De când?
- Din seara asta.
- Și mai e tipa aia care prezintă vremea pe Fox, care mi se pare că vrea să fie mama copilului tău.
- Ar trebui să-i spună cineva că sunt deja luat.
- Rămas bun, Jack. Înveți.
- Adevărat. Dacă e vorba de facerea vreunui copil care să mă implice, are să fie cu o femeie care nu prezintă vremea și pe care o cheamă Pauline Grabowski.
A urmat o pauză plăcută.
- Pauline?
- Ce mai e, băiete avocat?
- Te iubesc.
- Și eu te iubesc. De asta sunt aici, a șoptit ea. Probabil ăsta-i motivul pentru care ne aflăm aici, Jack.
- Te iubesc mai mult decât am crezut că pot vreodată iubi pe cineva. De fapt, te ador. Mă surprinzi, în sensul bun al cuvântului, aproape în fiecare zi. Îți iubesc entuziasmul, compasiunea, râsul ăla dulce și molipsitor. Nu mă satur niciodată să fiu cu tine. Îmi lipsești teribil când nu ești cu mine.
M-am oprit și am privit-o în ochi. Pauline îmi întoarse privirea fără să clipească.
- Vrei să fii soția mea? am șoptit.
De data asta tăcerea era înfricoșătoarea. Mi-era teamă să fac o mișcare.
Într-un final, m-am ridicat sprijinindu-mă într-un cot și m-am aplecat peste ea. Fața îi strălucea pur și simplu. Era mai frumoasă ca niciodată.
Când a din cap printre lacrimi, încurcătura vieții mele fusese rezolvată.
Capitolul 97
Christopher Ames, locotenent în Garda de Coastă în vârstă de 29 de ani, stătea în spatele parbrizului conic al elicopterului Blackhawk 7000 cu reacție și se purta ca și cum noaptea ar fi fost jocul său video preferat.
Era în misiunea, căutând milionarii dispăruți, dar nu o făcea cu tragere de inimă. Nu-i plăcuse în mod deosebit niciunul dintre milionarii pe care-i căuta. Niciunul din cei trei.
La 27 de kilometri depărtare de Montauk se afla Block Island. Ames își petrecuse ziua survolând fiecare centimetru pătrat. Zero. Asta nu prea-l surprindea.
Se grăbea să ajungă în Long Island, executând manevre ușoare, nimic care să-l aducă în fața Curții Marțiale. Aruncă o privire la indicatorul de viteză: 450. La naiba, simțea că zboară cu de două ori pe-atât. Zbura la mai puțin de 15 metri de crestele albe, tari ca piatra.
La farul din Montauk, o luă la dreapta și zbură de-a lungul coastei abrupte și ascuțite. La lumina lunii, părea că se prăbușește în valuri.
Se gândi să zboare deasupra stâncilor câțiva kilometri înainte să schimbe direcția și să aterizeze pe aeroportul MacArthur. Atunci descoperi clădirea întunecată și joasă dintre nisipuri.
Căutase case de vacanță de multimilionari toată ziua, dar asta era prea de tot, chiar și după standardele elevate ale investitorilor în imobile cu vedere la ocean.
Cu toate astea, în primul weekend al verii, nu era aprinsă nicio lumină. Ciudat, și ce pierdere. Cineva trebuia să folosească casa asta mare.
Apăsă pe manetă și marea pasăre păru că scrâșnește în mijlocul aerului. Apoi, pentru a nu știu câta oară în acea zi, locotenentul Ames înclină aparatul de zbor spre vilă.
De aproape, putu vedea că vila nu era terminată. Se învârti în jurul zonei lipsite de iarbă. Turbina motorului ciopârți un ciclon de praf care se așeza pe orice întâlnea în cale - de la terasa din fața casei până la mașina masivă de nivelat de la capătul aleii care duce spre garaj.
Tocmai se pregătea să se îndepărteze și să se îndrepte spre aeroport, când zări o bicicletă sprijinită de unul dintre puținii copaci.
O lumină cu lanterna lui de 8.000 de wați și văzu un lacăt deschis atârnând pe roata din spate.
„Ce avem noi aici?”
Înconjură din nou locul, de data asta cu mai multă băgare de seamă. Plană la înălțimea acoperișului și-și plimbă farurile de-a lungul șirului de ferestre negre.
În acel moment, îi văzu pe cei doi practic sub nasul lui, pe balcon. Amândoi goi pușcă.
Ames era pe punctul de a pune mâna pe radioul cu două canale când femeia se ridică și se întoarse în lumina farurilor. Era frumoasă, și nu în genul manechinelor cu buze țuguiate.
Timp de aproximativ zece secunde, femeia rămase cu mâinile pe șolduri și se uită la el, de parcă încerca să îi transmită ceva important din priviri. Apoi își înălță brațele și ridică spre el degetele mijlocii de la ambele mâini.
Ames începu să râdă și își aminti de ce îi plăcea America.
„Probabil că am lucruri mai bune de făcut decât să arestez un cuplu pentru că face dragoste într-unul dintre cele mai frumoase locuri din America de Nord.”
Puse casca la loc, apoi o luă spre aeroportul MacArthur.
Zâmbea încă, gândindu-se la fata care îi arătase ambele degete mijlocii.
Capitolul 98
Eu și Pauline eram pierduți în mica noastră lume, ținându-ne de mână și uitându-ne la valuri, când Fenton s-a năpustit pe ușă.
- Jack, Volpi a dispărut!
- Parcă stabilisem să verifici ce face din zece în zece minute, nu? Ușile erau încuiate de două ori?
- Chiar asta am făcut, Jack. Jur. N-a fugit de mult timp.
Din fericire, eu și Pauline eram deja îmbrăcați. L-am urmat pe Fenton afară, pe plajă. Ne-am tot uitat de-a lungul țărmului. Nimic. Nici urmă de Volpi.
- Probabil că a luat-o spre vest, spuse Blakely. E singura direcție, am spus.
Toți trei am alergat spre garaj la mașina Paulinei. Pauline a urcat la volan și am ieșit de pe aleea noroioasă care ducea la garaj, apoi am făcut stânga, spre oraș.
- Nu se poate termina așa, am spus.
Pauline, care mergea mai repede decât aș fi făcut-o eu, a accelerat la maximum. Era cu puțin înainte de două noaptea, iar strada era pustie. După aproape un kilometru a cotit rapid la stânge spre Franklin Cove.
- Oprește aici, i-am spus Paulinei. Țărmul e exact în spatele dunei ăsteia de nisip. Îl prindem aici sau ne-am dus naibii.
Am sărit din mașină și ne-am cățărat unul după altul până în vârful dunei. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul.
Ajunsesem prea târziu. Volpi era deja cu o sută de metri înaintea noastră, pufăind prin nisip și îndreptându-se încovoiat spre un grup de vile.
Oricum, ne-am grăbit să-l ajungem din urmă și am micșorat rapid distanța dintre noi.
Dar Volpi, care tocmai ne zărise, alerga pentru viața lui și nu aveam cum să-l prindem înainte să ajungă la vilă.
În timp ce mă zbăteam prin nisip, un glonț mi-a șuierat pe la ureche venind din spate. Eu și Fenton ne-am întors și am văzut-o pe Pauline tinând în mâini pistolul ei Smith&Wesson. Imediat a mai tras un glonț în direcția lui Volpi.
Cel de-al doilea glonț a trecut probabil foarte aproape de el.
S-a oprit din cursă și a ridicat mâinile.
- Nu trage!
Am continuat să alergăm. Fenton a ajuns primul. I-a tras lui Volpi un pumn zdravăn care l-a trântit la pământ. Într-o secundă, am fost deasupra lui, și ne-am descărcat toată furia și frustrarea acumulate în ultimii ani luându-l la bătaie.
- De ajuns, a spus Pauline. Opriți-vă.
Dar Fenton nu terminase. A luat un pumn plin de nisip în mână și i l-a vârât în gură lui Volpi. Volpi s-a înecat încercând să respire, a scuipat și a reușit să îngaime câteva cuvinte.
Era rândul meu să fac același lucru.
- Ce s-a întâmplat cu Peter? i-am strigat în față. Ai fost de față, nu-i așa, Frank? Ce s-a întâmplat?
Încă scuipa nisip și încerca să tragă aer în piept.
- Nu... nu, a reușit să articuleze.
- Frank, eu vreau doar să aflu adevărul. Nu contează ce ne spui! Nimeni nu va afla nimic despre asta.
Volpi a scuturat din cap, iar Fenton i-a vârât alt pumn de nisip în gură. Volpi a respirat greu, a scuipat și a horcăit. Aproape că îmi părea rău pentru el.
De data asta l-am lăsat un minut să respire și să se concentreze.
Gidley însă nu-i dădea pace.
- Acum știi cum m-am simțit când m-a vizitat prietenul tău. A încercat să mă înece. Nu puteam să respir! Scuipam numai apă sărată. Cum e gustul de nisip, Frank? Mai vrei?
Volpi își ținea ambele mâini în fața gurii. Încă se îneca încercând să scape din nisipul din gură.
- Da, Neubauer și-a pus bătăușii să-l omoare pe fratele tău. Nici până acum nu știu de ce. N-am fost acolo, Jack. Cum poți crede una ca asta? Dumnezeule, îl plăceam pe Peter.
Doamne, ce bine era să aud lucrurile astea - să scot până la urmă adevărul. Să-l aud numai.
- Atât am vrut să știu, Frank. Termină că smiorcăiala, javră ce ești.
Dar Volpi nu terminase.
- Tot n-ai cu ce să-l înfunzi. Neubauer e prea deștept pentru tine, Jack.
L-am lovit scurt cu dreapta, fără îndoială cel mai bun pumn al meu, și a căzut cu fața în nisip.
- Îți eram dator, nenorocitule.
Fenton l-a apucat de ceafă pe Volpi și i-a îndesat capul în nisip.
- Și eu.
Cel puțin știam adevărul. Era ceva. L-am târât pe nenorocit la mașina Paulinei și l-am adus înapoi.
Capitolul 99
Câteva ore mai târziu, după ce eu, Pauline și Molly am făcut ouă și cafea pentru toată lumea, ne-am întors în sala de judecată. Nu mai eram în vervă, însă adrenalina a început să pompeze și m-am înviorat.
După ce Macklin a bătut cu ciocănelul și a chemat sala la ordine, Montrose s-a lansat într-unul din discursurile lui pompoase, la care ar fi trebuit să lucrăm și noi toată noaptea.
Am obiectat, iar Mack ne-a cerut să ne apropiem.
- Știi asta foarte bine, i-a spus lui Montrose. Ar trebui să te axezi pe fapte în loc să filozofezi, dacă așa se cheamă ce faci tu în momentul ăsta. Și tu la fel, Jack. Dar ni cauza celorlalte restricții care ți-au fost impuse, domnule Montrose, și în interesul echității și al aflării adevărului, dă-i înainte și ține-ți discursul. Dar fă-l mai scurt, pentru numele lui Dumnezeu. Nu întineresc, să știi.
Am scuturat din cap și m-am întors la locul meu.
- Așa-zicul nostru procuror se delectează pătând cu nepăsare reputația clientului meu, a spus, aruncându-mi o privire fugară.
Mi s-a părut că se încălzea pentru ceea ce avea să urmeze.
- Până acum nu ma recurs la represalii atrăgând atenția asupra detaliilor triste din viața defuntului său frate. Părea nepotrivit și, speram eu, deloc necesar.
Acum, a spus Montrose, ca și cum și-ar fi petrecut noaptea luptând cu propria conștiință, nu aveam altă soluție. Dacă, de fapt, moartea lui Peter Mullen nu a fost un accident, ceea ce este puțin probabil, există oameni mult mai susceptibili de a-i fi dorit răul decât Barry Neubauer.
Când Peter Mullen a murit la sfârșitul lui mai anul trecut, a turuit Montrose, lumea nu a asistat la pierderea noii Maica Tereza. A pierdut un licean care renunțase la școală și care, la vârsta de 13 ani fusese deja arestat pentru posesie de droguri. Ar trebui de asemenea să știți că, în ciuda faptului că nu a avut în viața lui vreo slujbă permanentă, Peter Mullen avea aproape 200.000 de dolari în cont când a murit. Cu două luni înainte plătise o motocicletă de 19.000 de doleri cu un plic care conținea numai bancnote de 1.000 de dolari.
Cum se făcea că știau lucrurile astea? Oare mă urmărise cineva?
- Spre deosebire de domnul nostru procuror, nu sunt atât de iresponsabil încât să stau în fața dumneavoastră și să pretind că Peter Mullen a fost traficant de droguri. Nu am suficiente dovezi ca s-o afirm. Dar având în vedere trecutul lui, contul din bancă și modul de viață și neavând altă explicație pentru averea lui, ar fi putut fi, nu-i așa? Și dacă Peter Mullen își petrecea existența vânzând droguri probabil că avea și mulți dușmani. Așa se întâmplă în lumea drogurilor, chiar și în Hampton.
Auzind aceste acuzații false am sărit din scaun.
- Nimeni, am spsu, nu pretinde că fratele meu a fost un candidat la sfințenie. Dar nu a fost traficant de droguri. Toată lumea din această încăpere știe acest lucru. Și nu numai că știu asta, dar știu exact și modalitatea prin care acei 200.000 de dolari au ajuns în contul lui bancar. Pentru că era vorba de banii lor!
- Domnule judecător, a protestat Montrose, procurorul nu are niciun drept să se dea astfel în spetacol. Chiar dacă vă este nepot.
Mack a clătinat din cap.
- Dacă procurorul are ceva ce vrea să împărtășească totuși Curții, a spus el, ar trebui să înceteze cu perorațiile și s-o facă. Ar trebui de asemenea să i se comunice că orice nou comportament neprofesional nu va fi tolerat în acest tribunal. Se vrea un proces curat și, la dracu, chiar așa are să fie.
Capitolul 100
După luni în care mă gândisem numai la acest proces, în sfârșit sosise momentul adevărului. Voiam dreptate pentru Peter.
- Am o dovadă zdrobitoare pe care doresc să o prezint Curții, am spus. Dar mai întâi vreau să lămuresc ceva în legătură cu arestarea fratelui meu pentru posesie de droguri. S-a întâmplat în Vermont acum 8 ani. Eu aveam 21 de ani și eram în clasele superioare la colegiu, iar Peter, care avea 13 ani, venise în vizită la mine. Într-o noapte un polițist local ne-a oprit pentru un far spart. A găsit o scuză să percheziționeze mațina și a găsit un joint sub scaunul șoferului. Iată cum au stat lucrurile.
Știind că abia mă înscrisesem la Facultatea de Drept, Peter a declarat că jointul îi aparținea. Nu era. Era el ameu. Vă spun toate astea ca să clarificăm lucrurile și pentru a ilustra că Peter nu era un sfânt, dar era un frate foarte bun. Nimic din ceea ce am să vă arăt nu-l recomandă altfel.
Acum, dacă se poate regla lumina, am continuat, Poporul are câteva probe pe care dorim să le facem cunoscute.
Marci s-a cățărat pe o mică scară mobilă și a refocalizat două reflectoare de 1500 de wați până când acestea au inundat o porțiune de trei metri și jumătate de perete. În mijlocul suprafeței lumina am lipit o fotografie mare, colorată.
În ea se vedea un țânc cu obrăjiori roz, îmbrăcat într-un pulover călduros împodobit cu reni. Copilul era înconjurat de animale împăiate.
- Asta este coperta catalogului de Crăciun de anul trecut de la Bjorn Bootaag, companie deținută acum de Barry Neubauer. Voi citi ce scrie pe coperta catalogului: „Bootaag este cea mai profitabilă companie de jucării și mobilă din lume. Cele trei leoaice împăiate de pe copertă sunt foarte popularele Shena, Saydaa și Mehta, vândute în zeci de mii de exemplare părinților din întreaga lume. Catalogul conține două sute de pagini pline cu jucării, îmbrăcăminte și mobilă pentru copii”. Poporul oferă această fotografie drept proba B, am spus.
Apoi am privit în jurul camerei ca un luptător de guerillă în calmele și misterioase secunde premergătoare lansării primei rachete.
- Poporul va oferi acum proba C.
Capitolul 101
- Proba C, trebuie să vă previn, nu este nici pe departe la fel de sănătoasă precum catalogul Bootaag de Crăciun, am spus. De fapt, dacă priviți împreună cu copiii, ar trebui să le cereți să părăsească încăperea.
M-am întors încet la masa mea și am luat un plic de dimensiuni mari de pe ea. În timp ce efectuam această operație, i-am cercetat atent fața lui Neubauer până am văzut prima umbră de panică în ochii îngustați.
- Imaginile pe care le voi pune pe perete nu sunt calde și pufoase. Sunt fierbinți și crude, la o privire ascuțită. Dacă celebrează ceva, cu siguranță nu sunt copiii și familia.
- Obiecție! a strigat Montrose. Obiectez cu vehemență!
- Lasă proba să hotărască, a spus Macklin. Continuă, Jack.
Inima îmi bătea tare ca și cum m-aș fi luptat pentru propria viață, însă am vorbit cu un calm supranatural.
- Domnule judecător, am spus, Poporul o convoacă pe doamna Pauline Grabowski.
Pauline a înaintat sprinten spre boxa martorilor. Se vedea că abia aștepta să-și facă numărul, chiar dacă asta o implica personal.
- Doamnă Grabowski, am început, ce meserie aveți?
- Până de curând am lucrat ca investigator particular angajat la firma de avocatură a domnului Montrose.
- Cât timp ați lucrat acolo?
- Zece ani, apoi mi-am dat demisia.
- Cum erați văzută de șeful dumneavoastră?
- În zece ani am fost promovată de cinci ori. Mi s-au dat bonusuri de performanță în fiecare an. Domnul Montrose însuși mi-a spus că eram cel mai bun investigator cu care a lucrat în cei 25 de ani de practicare a avocaturii.
Nu mi-am putut reprima un zâmbet văzându-l pe Montrose foindu-se în scaun.
- Acum, doamnă Grabowski, ce rol ați jucat în investigarea acestui caz?
- Păi, am făcut cercetările obișnuite cu privire la dedesubturi, am vorbit cu potențiali martori, am adunat documente....
- Gândiți-vă la ziua de marți, 3 mai. Ați fost la motelul Memory?
- Da.
- Ce ați găsit acolo?
- Am găsit colecția privată de fotografii a lui Sammy Giamalva. Am examinat câteva duzini de poze alb-negru.
Acum avea să înceapă.
M-am mișcat cu încetinitorul... luând fotografiile una câte una.
- Doamnă Grabowski, acestea sunt fotografiile?
- Da.
- Le regăsiți în aceleași condiții în care le-ați văzut prima oară?
- Da.
- Domnule judecător, Proba Poporului C, 12 fotografii alb-negru, dimensiunea 20/25.
Montrose a strigat:
- Obiecție!
Mack i-a făcut semn să tacă.
- Se respinge. E vorba de probe relevante care au fost autentificate de un martor autorizat. Poți continua, Jack.
Am ținut prima fotografie cu spatele la sală și am examinat-o cu atenție. Încă îmi provoca greață.
Apoi m-am dus la perete și am lipit fotografia lângă coperta catalogului Bootaag de Crăciun. Doar când m-am asigurat că era bine lipită de perete și că nu stă strâmb m-am dat la o parte.
Am lăsat-o pe Molly să focalizeze pe ea, aparatul de filmat rămânând în acest prim-plan.
Primul lucru care i-a lovit pe cei care au văzut fotografia a fost intensitatea nefirească a luminii. Chiar și în această încăpere bine luminată strălucea ca un neon în noapte. Era tipul de lumină folosită în sălile de operație și în morgi.
Îți îngheța sângele în vene și te proiecta într-o hiperrealitate de coșmar.
În ton cu intensitatea crudă a luminii, se puteau vedea expresiile înnebunite a doi bărbați și a unei femei surprinși în plină acțiune. Erau îngrămădiți unul într-altul în centrul fotografiei.
Numai după ce te obișnuiai cu lumina îți dădeai seama că femeia dintre cei doi bărbați era Stell Fitzharding. Unul dintre bărbați era Barry Neubauer, iar celălalt era fratele meu.
Capitolul 102
Fotografia a zguduit încăperea ca suflul unei explozii puternice care-i rănește pe cei din jur, fără să lase urme. Neubauer a fost cel care a rupt tăcerea.
- Ticălos nenorocit! a strigat.
Montrose l-a secondat.
- Obiecție! Obiecție! Obiecție! ca și cum strigătul clientului său declanșase o alarmă necanică în gâtul lui.
Scandalul lor l-a înfuriat pe Macklin. Era mânios și se vedea.
- Vă dau afară pe toți dacă nu tăceți din gură. Astea-s probe și în mod sigur sunt relevante. Se admit în proces.
Numai după ce a fost restabilită liniștea,m-am întors la treaba deloc ușoară de a lipi alte fotografii pe perete.
Amintindu-mi neîncetat să nu ard etapele, să construiesc „cărămidă cu cărămidă”, mi-am petrecut următoarele minute lipind fotografii cu Peter și diverși parteneri.
În total am lipit 13, colecția murdară a unui pornograf și cel mai trist album de familie pe care l-am văzut vreodată.
Chiar dacă existau și medalioane cu invitați ocazionali, componența trupei rămânea constantă: Barry și Peter, Stella și Tom - prietenii cei mai buni ai familiei Neubauer.
În încăpere erau prezenți oamenii de care aveam nevoie. Profitaseră de fratele meu încă de pe vremea când era un copil.
Nu poate fi negată puterea pornografiei brute de a deconcentra. După ce fiecare fotografie era lipită de perete, Molly făcea prim-plan pe ea și îl menținea zece secunde.
- Închide camera! a țipat Neubauer. Acum!
- Ne putem apropia, eu și procurorul? a întrebat Bill Montrose după ce s-a consultat cu Neubauer.
Când Mack ne-a făcut semn să ne apropiem, Montrose a spus:
- Domnul Neubauer are o ofertă care, crede dânsul, poate pune capăt acestui proces.
- Poporul nu este interesat, am spus categoric.
- În ce constă? a întrebat Macklin.
- Clientul meu insistă să o prezinte el însuși. Între patru ochi.
- Nu există nimic de valoare pe care să-l poată oferta Curții, i-am spus lui Macklin. Hai să continuăm.
Montrose și-a repetat cererea.
- Nu vă răpește decât un minut, domnule judecător. Sunt sigur că ne puteți oferi un pic din timpul dumneavoastră - în numele echității, sau a ce naiba se presupune că ar trebui să simbolizeze asta.
- Curtea se retrage pentru două minute, a anunțat Macklin. Dați-le rețelelor de televiziune șansă să vândă niște bere.
S-a îndreptat spre Gidley, apoi ne-a condus pe toți patru într-o bibliotecă. Bineînțeles, nu era nicio carte.
Să fiu în aceeași încăpere cu Neubauer, chiar dacă era cu cătușe la mâini, era tulburător. Era în pragul unei crize de nervi.
Nu era obișnuit ca lucrurile să nu meargă după cum cânta el. Pupilele îi erau dilatate și nările îi fremătau. Răspândea un miros sălbatic, oțețit, greu de suportat.
- Zece milioane de dolari! a spus Neubauer de îndată ce ușa s-a închis în urma lui. Și niciunul dintre noi nu va coopera în niciun proces întreptat împotriva ta, a bunicului sau a prietenilor tăi.
- Asta vă este oferta, domnule Neubauer? a întrebat Macklin.
- Zece milioane de dolari, a repetat, bani gheață, depozitați într-un cont pe numele vostru în Grand Cayman din Bahamas. În plus, niciunul din voi nu stă o zi în închisoare. Aveți cuvântul meu. Acum îmi scoate și mie cineva cătușele astea odată? Ați primit ce doreați. Ați câștigat!
- Nu ne interesează banii tăi, i-am spus pe un ton hotărât.
Neubauer a dat din cap spre mine ca și cum ar fi alungat un gând neplăcut.
- Acum câțiva ani, a spus, câțiva dintre invitații mei s-au făcut prașite. O prostituată a căzut de pe iahtul meu. M-a costat cinci sute de mii de dolari. Acum o altă târfă a murit și vreau să reglez conturile. Sunt un bărbat care-și plătește datoriile.
- Nu, Barry. Ești un ucigaș jegos. Frank Volpi a fost îndeajuns de amabil să mi-o confirme azi-noaptea. Nu-ți poți plăti scăparea, javră!
Mi-am dat seama că-mi ieșisem prea tare din țâțâni. Figura lui Neubauer s-a contorsionat într-una di acele grimase care puteau fi văzute și în câteva fotografii. Apoi a șuierat:
- Mi-a plăcut să i-o trag lui frate-tău, Jack. Peter a fost unul dintre cururile mele preferate. În special când avea 13 ani, înțelegi, Mullen?
Mă gândeam ce puteam să îi fac dar m-am controlat. N-aveam de gând să-l las să intre în sala de judecată arătând bătut sau abuzat în vreun fel.
- Știu deja ce i-ai făcut fratelui meu, am spus într-un final. De aceea ne aflăm aici. Și asta te va costa mult mai mult decât un sac de bani, Barry.
- Înapoi la treabă, a spus Mack. Nu e politicos să lași o sută de milioane de oameni să aștepte și, chiar dacă avem lipsurile noastre, noi, cei din familia Mullen, stăm bine la capitolul onoare.
Capitolul 103
Stella Fitzharding nu corespundea profilului celei de-a treia neveste a unui miliardar din New York - Palm Beach. Nu era nici tânără, nici siliconată. Era o fostă profesoară de limbi romanice la micul colegiu din inima vestului. Chiar dacă se simțea jenată de apariția ei în fotografiile de pe perete, n-o arăta.
- Doamnă Fitzharding, am spus după ce ea a depus jurământul, am senzașia că ați mai văzut aceste fotografii. Este adevărat?
Stella Fitzharding s-a încruntat, dar a dar din cap.
- Peter le folosea de vreo doi an ca să ne șantajeze, a răspuns.
- Câți bani i-ați dat? am întrebat-o.
- Cinci mii de dolari pe lună? Șapte mii cincisute? Nu-mi aduc aminte cu exactitate, dar îmi amintesc că îi dădeam atât cât îi dăm și grădinarului nostru.
Părea plictisită de întrebările mele.
- Nu v-ați plâns lui Barry Neubauer?
- Am fi putut s-o facem, dar am găsit toată experiența asta cu șantajul atât de delicios de dramatică și, cum să spun... ca într-un film. De îndată ce fotografiile erau lăsate pe terasa din fața casei, le înșfăcam și fugeam repede cu ele în casă, unde le studiam captivați, așa cum alți oameni se privesc zâmbind în fața cascadei Niagara. Era un joc pe care ne plăcea să-l jucăm.
Am vrut s-o plesnesc, dar m-am calmat.
- Unde făceați plățile? am întrebat-o.
A arătat spre banca martorilor.
- Detectivul Frank Volpi servea drept intermediar.
Volpi stătea acolo extrem de calm. Apoi i-a arătat Stellei degetul mijlociu.
- Deci făceați plata lunară prin Frank Volpi?
- Da. Dar când compania Mayflower a fuzionat cu Bjorn Bootaag, Peter și-a dat seama cât de discreditante pot fi fotografiile. În loc de câteva mii, voia milioane.
- Deci, la ce v-ați gândit când cadavrul fratelui meu a fost împins de valuri la țărm?
- Că a jucat un joc periculos - și a pierdut, a răspuns Stella Fitzharding. Așa cum faci și tu, și așa cum ți se va întâmpla și ție.
Capitolul 104
- Îl convoc pe detectivul Frank Volpi.
Volpi nu s-a micșat. Nu mă surprindea. De fapt, la asta mă așteptam din partea mai multor martori.
- Vă pot chestiona și așa, domnule Volpi, preferați astfel?
- Tot n-am să răspund întrebărilor tale, Jack.
- Măcar lasă-mă să încerc una.
- Cum dorești.
- Îți amintești conversația pe care am avut-o azi-noapte, domnule detectiv? l-am întrebat.
Volpi a rămas impasibil.
- Lasă-mă să-ți reîmprospătez memoria, domnule detectiv. Mă refer la discuția în care ai spus că Barry Neubauer și-a pus două dintre gorile să-l omoare pe fratele meu pe plajă acum un an.
- Obiecție! a țipat Montrose.
- Se admite! a țipat și Mack. Doamnă Stevenson, vă rog să nu consemnați aceste ultime două întrebări.
- Îmi cer scuze, domnule judecător, am spus. Poporul nu are alte întrebări.
- Bună treabă, Jack, a spus Volpi de la locul lui.
Capitolul 105
Ne-am retras pentru prânz și ne-am întors exact după 45 de minute. N-am putut mânca, în special pentru că mi-era teamă că n-am să pot avea o digestie decentă.
Martorul pe care aveam să-l chem reprezenta gradul acela de risc pe care un avocat pledant bun este sfătuit să nu și-l asume. Simțeam că nu aveam de ales.
Era timpul să aflu dacă eram și un fin psiholog, pe lângă un potențial bun avocat.
Am respirat adânc.
- Campion Neubauer, am spus.
Sala s-a cufundat în tăcere. Campion s-a ridicat și a pășit în față. S-a uitat la ceilalți martori, ca și cum aștepta ca unul dintre ei să-i arunce un colac de salvare.
Bill Montrose a țâșnit imediat din scaun.
- În niciun caz! Doamna Neubauer este în momentul de față sub tratament pentru depresie cronică. N-a putut să-și ia medicația de la începerea acestui simulacru de proces.
M-am uitat la Campion, care deja se așezase în boxa martorilor.
- Cum vă simțiți? am întrebat-o. Puteți face asta?
A dat din cap.
- Sunt în regulă, Jack. De fapt, chiar vreau să spun ceva.
- Mă îndoiesc că asta ar avea vreun sens pentru tine, a urlat Neubauer din scaunul său, dar să știi că legea interzice să obligi o soție să depună mărturie împotriva soțului său!
- Numita excepție maritală, a răspuns Macklin, poate fi invocată de orice soț pentru propria protecție. Însă această excepție protejează numai mărturisiri făcute de un soț celuilalt, nu și faptele subiacente. Puteți depune mărturie, doamnă Neubauer.
Un surâs slab a apărut pe buzele lui Campion. O știam de mult și o văzusem metamorfozându-se dintr-o femeie frumoasă și cu mintea deschisă într-un extrem de dezagreabilă. Ăsta era unul dintre motivele pentru care-mi încercam norocul acum.
- Nu-ți fă nicio grijă, dragă, i-a spus soțului ei. Nimeni nu mă obligă să fac declarații împotriva ta. Sunt aici din proprie voință.
După ce a jurat pe Biblia lui Gidley, am întrebat-o pe Campion dacă vrea să meargă cu mine să examinăm niște fotografii de pe perete.
A acceptat.
Am arătat spre o femeie care părea că atinge extazul în cea de-a treia fotografie din șir.
- Cine este această persoană? am întrebat-o.
- Stella Fitzharding. E un montru.
- Și femeia mai tânără în genunchi?
- Tricia Powell. Tânăra femeie de afaceri care o duce foarte bine la compania soțului meu.
- Și între ele două este fratele meu, Peter, care cu siguranță nu era un sfânt.
Campion a clătinat din cap.
- Nu era, dar n-a făcut niciodată rău nimănui. Și toată lumea îl iubea.
- Asta mă consolează, am spus.
Am condus-o de-a lungul șirului de fotografii. I-am arătat alte fotografii.
- Iar Peter, spuse Campion.
- Cam câți ani avea Peter în această fotografie?
....................................................................
- Păi atunci construiește-o naibii odată și fii sigur că e solidă! Acum ajută-mă, Jack. Trebuie să mă bag în sacul de dormit. Oricum, n-ar trebui să stau de vorbă cu tine.
Am apucat o mână lungă și noduroasă și am tras zdravăn. De vreme ce eram acolo, l-am îmbrățișat. Simțeam că strâng în brațe un sac cu oase.
- Să nu cumva să-mi îmbătrânești, Mack, i-am spus. Am prea mare nevoie de tine.
- Mă simt de parcă aș fi îmbătrânit cu zece ani în ultimele zece ore. Nu-i prea bine când îți începi ziua în fața microfonului.
Capitolul 95
Biblioteca avea un balcon și, odată Mack instalat, am deschis ușa de sticlă și am ieșit afară.
Știam că nu trebuia să mă duc acolo, dar trebuia să-mi limpezesc gândurile.
Balconul era lipit de colțul casei. Oriunde ai fi privit, spre est către far sau spre vest către oraș, nu se vedea nicio locuință.
Unul dintre multele și fericitele efecte secundare ale gânditului în perspectivă esye că te ajută să adormi. M-am întins pe scândurile de cedru și după câteva secunde pluteam pe aripile somnului.
Am fost smuls din somn de zgomotul unor pași la capătul culoarului.
Era prea târziu ca să mai fug. Am sărit în picioare, încercând să disting în întuneric. Poate era FBI-ul. O voce groasă, înspăimântătoare, urma să-mi ordone să mă așez pe burtă cu mâinile la spate.
Spusesem suficient de clar, speram, că nu aveam de gând să facem vreun rău ostaticilor. Nu era nevoie să mă împuște pe loc.
Am spus cu voce tare:
- Nu e nevoie să trageți.
Am simțit parfumul delicat al Paulinei înainte de a o vedea.
- E o nebunie că te-ai întors aici, i-am spus când a ieșit din întuneric.
Dar nu am spus-o cu cine știe ce hotărâre. Am simțit că și ea s-a gândit la același lucru ca și mine, anume că ar putea fi ultima noastră noapte împreună pentru mult timp de acum încolo.
- Deci sunt nebună, a spus ea.
- Dacă ești, atunci ai nimerit unde trebuie.
Pauline s-a întins și s-a aplecat peste mine și pentru câteva minute am uitat totul, în afară de cât de norocos eram că o aveam lângă mine. Gândul mă umplea de durere.
- N-am vrut să zic asta, Pauline dragă. Sunt chiar fericit că te-ai întors din New York,
- Știu, Jack. Așa că dă-i dragei tale o sărutare.
Capitolul 96
O oră mai târziu, eu și Pauline eram încă pe balcon la adăpostul acoperământului a o mie de stele orbitoare.
- Ai luat rezultatele analizelor de sânge de la Jane? m-a întrebat ea încetișor.
Eram atât de departe încât nu am înțeles ce voia să spună.
- Nu, mâine. Dimineață, sper. Dar tu? Cum ți-a mers în lumea mare și rea?
- Bine, a spus Pauline cu cel mai încântător surâs. Foarte bine, Jack. Ai să fii fericit.
- De câți ai reușit să dai?
- Doisprezece din doisprezece.
- Și câți au semnat?
- Toți. Până la unul, Jack. Îl urăsc pe nenorocitul ăla de Neubauer la fel de mult ca și noi.
- Se pare că am angajat investigatorul care trebuia, am spus, sărutând-o din nou.
- Miroși repede talentul. Ah, să nu uit, Jack, ești faimos.
- Faimos în sensul bun? Sau rău?
- Depinde de canal și de moderator. Tipul de la Joacă dur spune că tu și Mack ar trebui să fiți târâți în piața orașului și spânzurați.
- Ar face televiziunea prea puternică.
- Acum zece minute Geraldo v-a comparat cu niște eroi din Revoluția Americană.
- Întotdeauna am spus că Geraldo merită tot respectul.
- De când?
- Din seara asta.
- Și mai e tipa aia care prezintă vremea pe Fox, care mi se pare că vrea să fie mama copilului tău.
- Ar trebui să-i spună cineva că sunt deja luat.
- Rămas bun, Jack. Înveți.
- Adevărat. Dacă e vorba de facerea vreunui copil care să mă implice, are să fie cu o femeie care nu prezintă vremea și pe care o cheamă Pauline Grabowski.
A urmat o pauză plăcută.
- Pauline?
- Ce mai e, băiete avocat?
- Te iubesc.
- Și eu te iubesc. De asta sunt aici, a șoptit ea. Probabil ăsta-i motivul pentru care ne aflăm aici, Jack.
- Te iubesc mai mult decât am crezut că pot vreodată iubi pe cineva. De fapt, te ador. Mă surprinzi, în sensul bun al cuvântului, aproape în fiecare zi. Îți iubesc entuziasmul, compasiunea, râsul ăla dulce și molipsitor. Nu mă satur niciodată să fiu cu tine. Îmi lipsești teribil când nu ești cu mine.
M-am oprit și am privit-o în ochi. Pauline îmi întoarse privirea fără să clipească.
- Vrei să fii soția mea? am șoptit.
De data asta tăcerea era înfricoșătoarea. Mi-era teamă să fac o mișcare.
Într-un final, m-am ridicat sprijinindu-mă într-un cot și m-am aplecat peste ea. Fața îi strălucea pur și simplu. Era mai frumoasă ca niciodată.
Când a din cap printre lacrimi, încurcătura vieții mele fusese rezolvată.
Capitolul 97
Christopher Ames, locotenent în Garda de Coastă în vârstă de 29 de ani, stătea în spatele parbrizului conic al elicopterului Blackhawk 7000 cu reacție și se purta ca și cum noaptea ar fi fost jocul său video preferat.
Era în misiunea, căutând milionarii dispăruți, dar nu o făcea cu tragere de inimă. Nu-i plăcuse în mod deosebit niciunul dintre milionarii pe care-i căuta. Niciunul din cei trei.
La 27 de kilometri depărtare de Montauk se afla Block Island. Ames își petrecuse ziua survolând fiecare centimetru pătrat. Zero. Asta nu prea-l surprindea.
Se grăbea să ajungă în Long Island, executând manevre ușoare, nimic care să-l aducă în fața Curții Marțiale. Aruncă o privire la indicatorul de viteză: 450. La naiba, simțea că zboară cu de două ori pe-atât. Zbura la mai puțin de 15 metri de crestele albe, tari ca piatra.
La farul din Montauk, o luă la dreapta și zbură de-a lungul coastei abrupte și ascuțite. La lumina lunii, părea că se prăbușește în valuri.
Se gândi să zboare deasupra stâncilor câțiva kilometri înainte să schimbe direcția și să aterizeze pe aeroportul MacArthur. Atunci descoperi clădirea întunecată și joasă dintre nisipuri.
Căutase case de vacanță de multimilionari toată ziua, dar asta era prea de tot, chiar și după standardele elevate ale investitorilor în imobile cu vedere la ocean.
Cu toate astea, în primul weekend al verii, nu era aprinsă nicio lumină. Ciudat, și ce pierdere. Cineva trebuia să folosească casa asta mare.
Apăsă pe manetă și marea pasăre păru că scrâșnește în mijlocul aerului. Apoi, pentru a nu știu câta oară în acea zi, locotenentul Ames înclină aparatul de zbor spre vilă.
De aproape, putu vedea că vila nu era terminată. Se învârti în jurul zonei lipsite de iarbă. Turbina motorului ciopârți un ciclon de praf care se așeza pe orice întâlnea în cale - de la terasa din fața casei până la mașina masivă de nivelat de la capătul aleii care duce spre garaj.
Tocmai se pregătea să se îndepărteze și să se îndrepte spre aeroport, când zări o bicicletă sprijinită de unul dintre puținii copaci.
O lumină cu lanterna lui de 8.000 de wați și văzu un lacăt deschis atârnând pe roata din spate.
„Ce avem noi aici?”
Înconjură din nou locul, de data asta cu mai multă băgare de seamă. Plană la înălțimea acoperișului și-și plimbă farurile de-a lungul șirului de ferestre negre.
În acel moment, îi văzu pe cei doi practic sub nasul lui, pe balcon. Amândoi goi pușcă.
Ames era pe punctul de a pune mâna pe radioul cu două canale când femeia se ridică și se întoarse în lumina farurilor. Era frumoasă, și nu în genul manechinelor cu buze țuguiate.
Timp de aproximativ zece secunde, femeia rămase cu mâinile pe șolduri și se uită la el, de parcă încerca să îi transmită ceva important din priviri. Apoi își înălță brațele și ridică spre el degetele mijlocii de la ambele mâini.
Ames începu să râdă și își aminti de ce îi plăcea America.
„Probabil că am lucruri mai bune de făcut decât să arestez un cuplu pentru că face dragoste într-unul dintre cele mai frumoase locuri din America de Nord.”
Puse casca la loc, apoi o luă spre aeroportul MacArthur.
Zâmbea încă, gândindu-se la fata care îi arătase ambele degete mijlocii.
Capitolul 98
Eu și Pauline eram pierduți în mica noastră lume, ținându-ne de mână și uitându-ne la valuri, când Fenton s-a năpustit pe ușă.
- Jack, Volpi a dispărut!
- Parcă stabilisem să verifici ce face din zece în zece minute, nu? Ușile erau încuiate de două ori?
- Chiar asta am făcut, Jack. Jur. N-a fugit de mult timp.
Din fericire, eu și Pauline eram deja îmbrăcați. L-am urmat pe Fenton afară, pe plajă. Ne-am tot uitat de-a lungul țărmului. Nimic. Nici urmă de Volpi.
- Probabil că a luat-o spre vest, spuse Blakely. E singura direcție, am spus.
Toți trei am alergat spre garaj la mașina Paulinei. Pauline a urcat la volan și am ieșit de pe aleea noroioasă care ducea la garaj, apoi am făcut stânga, spre oraș.
- Nu se poate termina așa, am spus.
Pauline, care mergea mai repede decât aș fi făcut-o eu, a accelerat la maximum. Era cu puțin înainte de două noaptea, iar strada era pustie. După aproape un kilometru a cotit rapid la stânge spre Franklin Cove.
- Oprește aici, i-am spus Paulinei. Țărmul e exact în spatele dunei ăsteia de nisip. Îl prindem aici sau ne-am dus naibii.
Am sărit din mașină și ne-am cățărat unul după altul până în vârful dunei. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul.
Ajunsesem prea târziu. Volpi era deja cu o sută de metri înaintea noastră, pufăind prin nisip și îndreptându-se încovoiat spre un grup de vile.
Oricum, ne-am grăbit să-l ajungem din urmă și am micșorat rapid distanța dintre noi.
Dar Volpi, care tocmai ne zărise, alerga pentru viața lui și nu aveam cum să-l prindem înainte să ajungă la vilă.
În timp ce mă zbăteam prin nisip, un glonț mi-a șuierat pe la ureche venind din spate. Eu și Fenton ne-am întors și am văzut-o pe Pauline tinând în mâini pistolul ei Smith&Wesson. Imediat a mai tras un glonț în direcția lui Volpi.
Cel de-al doilea glonț a trecut probabil foarte aproape de el.
S-a oprit din cursă și a ridicat mâinile.
- Nu trage!
Am continuat să alergăm. Fenton a ajuns primul. I-a tras lui Volpi un pumn zdravăn care l-a trântit la pământ. Într-o secundă, am fost deasupra lui, și ne-am descărcat toată furia și frustrarea acumulate în ultimii ani luându-l la bătaie.
- De ajuns, a spus Pauline. Opriți-vă.
Dar Fenton nu terminase. A luat un pumn plin de nisip în mână și i l-a vârât în gură lui Volpi. Volpi s-a înecat încercând să respire, a scuipat și a reușit să îngaime câteva cuvinte.
Era rândul meu să fac același lucru.
- Ce s-a întâmplat cu Peter? i-am strigat în față. Ai fost de față, nu-i așa, Frank? Ce s-a întâmplat?
Încă scuipa nisip și încerca să tragă aer în piept.
- Nu... nu, a reușit să articuleze.
- Frank, eu vreau doar să aflu adevărul. Nu contează ce ne spui! Nimeni nu va afla nimic despre asta.
Volpi a scuturat din cap, iar Fenton i-a vârât alt pumn de nisip în gură. Volpi a respirat greu, a scuipat și a horcăit. Aproape că îmi părea rău pentru el.
De data asta l-am lăsat un minut să respire și să se concentreze.
Gidley însă nu-i dădea pace.
- Acum știi cum m-am simțit când m-a vizitat prietenul tău. A încercat să mă înece. Nu puteam să respir! Scuipam numai apă sărată. Cum e gustul de nisip, Frank? Mai vrei?
Volpi își ținea ambele mâini în fața gurii. Încă se îneca încercând să scape din nisipul din gură.
- Da, Neubauer și-a pus bătăușii să-l omoare pe fratele tău. Nici până acum nu știu de ce. N-am fost acolo, Jack. Cum poți crede una ca asta? Dumnezeule, îl plăceam pe Peter.
Doamne, ce bine era să aud lucrurile astea - să scot până la urmă adevărul. Să-l aud numai.
- Atât am vrut să știu, Frank. Termină că smiorcăiala, javră ce ești.
Dar Volpi nu terminase.
- Tot n-ai cu ce să-l înfunzi. Neubauer e prea deștept pentru tine, Jack.
L-am lovit scurt cu dreapta, fără îndoială cel mai bun pumn al meu, și a căzut cu fața în nisip.
- Îți eram dator, nenorocitule.
Fenton l-a apucat de ceafă pe Volpi și i-a îndesat capul în nisip.
- Și eu.
Cel puțin știam adevărul. Era ceva. L-am târât pe nenorocit la mașina Paulinei și l-am adus înapoi.
Capitolul 99
Câteva ore mai târziu, după ce eu, Pauline și Molly am făcut ouă și cafea pentru toată lumea, ne-am întors în sala de judecată. Nu mai eram în vervă, însă adrenalina a început să pompeze și m-am înviorat.
După ce Macklin a bătut cu ciocănelul și a chemat sala la ordine, Montrose s-a lansat într-unul din discursurile lui pompoase, la care ar fi trebuit să lucrăm și noi toată noaptea.
Am obiectat, iar Mack ne-a cerut să ne apropiem.
- Știi asta foarte bine, i-a spus lui Montrose. Ar trebui să te axezi pe fapte în loc să filozofezi, dacă așa se cheamă ce faci tu în momentul ăsta. Și tu la fel, Jack. Dar ni cauza celorlalte restricții care ți-au fost impuse, domnule Montrose, și în interesul echității și al aflării adevărului, dă-i înainte și ține-ți discursul. Dar fă-l mai scurt, pentru numele lui Dumnezeu. Nu întineresc, să știi.
Am scuturat din cap și m-am întors la locul meu.
- Așa-zicul nostru procuror se delectează pătând cu nepăsare reputația clientului meu, a spus, aruncându-mi o privire fugară.
Mi s-a părut că se încălzea pentru ceea ce avea să urmeze.
- Până acum nu ma recurs la represalii atrăgând atenția asupra detaliilor triste din viața defuntului său frate. Părea nepotrivit și, speram eu, deloc necesar.
Acum, a spus Montrose, ca și cum și-ar fi petrecut noaptea luptând cu propria conștiință, nu aveam altă soluție. Dacă, de fapt, moartea lui Peter Mullen nu a fost un accident, ceea ce este puțin probabil, există oameni mult mai susceptibili de a-i fi dorit răul decât Barry Neubauer.
Când Peter Mullen a murit la sfârșitul lui mai anul trecut, a turuit Montrose, lumea nu a asistat la pierderea noii Maica Tereza. A pierdut un licean care renunțase la școală și care, la vârsta de 13 ani fusese deja arestat pentru posesie de droguri. Ar trebui de asemenea să știți că, în ciuda faptului că nu a avut în viața lui vreo slujbă permanentă, Peter Mullen avea aproape 200.000 de dolari în cont când a murit. Cu două luni înainte plătise o motocicletă de 19.000 de doleri cu un plic care conținea numai bancnote de 1.000 de dolari.
Cum se făcea că știau lucrurile astea? Oare mă urmărise cineva?
- Spre deosebire de domnul nostru procuror, nu sunt atât de iresponsabil încât să stau în fața dumneavoastră și să pretind că Peter Mullen a fost traficant de droguri. Nu am suficiente dovezi ca s-o afirm. Dar având în vedere trecutul lui, contul din bancă și modul de viață și neavând altă explicație pentru averea lui, ar fi putut fi, nu-i așa? Și dacă Peter Mullen își petrecea existența vânzând droguri probabil că avea și mulți dușmani. Așa se întâmplă în lumea drogurilor, chiar și în Hampton.
Auzind aceste acuzații false am sărit din scaun.
- Nimeni, am spsu, nu pretinde că fratele meu a fost un candidat la sfințenie. Dar nu a fost traficant de droguri. Toată lumea din această încăpere știe acest lucru. Și nu numai că știu asta, dar știu exact și modalitatea prin care acei 200.000 de dolari au ajuns în contul lui bancar. Pentru că era vorba de banii lor!
- Domnule judecător, a protestat Montrose, procurorul nu are niciun drept să se dea astfel în spetacol. Chiar dacă vă este nepot.
Mack a clătinat din cap.
- Dacă procurorul are ceva ce vrea să împărtășească totuși Curții, a spus el, ar trebui să înceteze cu perorațiile și s-o facă. Ar trebui de asemenea să i se comunice că orice nou comportament neprofesional nu va fi tolerat în acest tribunal. Se vrea un proces curat și, la dracu, chiar așa are să fie.
Capitolul 100
După luni în care mă gândisem numai la acest proces, în sfârșit sosise momentul adevărului. Voiam dreptate pentru Peter.
- Am o dovadă zdrobitoare pe care doresc să o prezint Curții, am spus. Dar mai întâi vreau să lămuresc ceva în legătură cu arestarea fratelui meu pentru posesie de droguri. S-a întâmplat în Vermont acum 8 ani. Eu aveam 21 de ani și eram în clasele superioare la colegiu, iar Peter, care avea 13 ani, venise în vizită la mine. Într-o noapte un polițist local ne-a oprit pentru un far spart. A găsit o scuză să percheziționeze mațina și a găsit un joint sub scaunul șoferului. Iată cum au stat lucrurile.
Știind că abia mă înscrisesem la Facultatea de Drept, Peter a declarat că jointul îi aparținea. Nu era. Era el ameu. Vă spun toate astea ca să clarificăm lucrurile și pentru a ilustra că Peter nu era un sfânt, dar era un frate foarte bun. Nimic din ceea ce am să vă arăt nu-l recomandă altfel.
Acum, dacă se poate regla lumina, am continuat, Poporul are câteva probe pe care dorim să le facem cunoscute.
Marci s-a cățărat pe o mică scară mobilă și a refocalizat două reflectoare de 1500 de wați până când acestea au inundat o porțiune de trei metri și jumătate de perete. În mijlocul suprafeței lumina am lipit o fotografie mare, colorată.
În ea se vedea un țânc cu obrăjiori roz, îmbrăcat într-un pulover călduros împodobit cu reni. Copilul era înconjurat de animale împăiate.
- Asta este coperta catalogului de Crăciun de anul trecut de la Bjorn Bootaag, companie deținută acum de Barry Neubauer. Voi citi ce scrie pe coperta catalogului: „Bootaag este cea mai profitabilă companie de jucării și mobilă din lume. Cele trei leoaice împăiate de pe copertă sunt foarte popularele Shena, Saydaa și Mehta, vândute în zeci de mii de exemplare părinților din întreaga lume. Catalogul conține două sute de pagini pline cu jucării, îmbrăcăminte și mobilă pentru copii”. Poporul oferă această fotografie drept proba B, am spus.
Apoi am privit în jurul camerei ca un luptător de guerillă în calmele și misterioase secunde premergătoare lansării primei rachete.
- Poporul va oferi acum proba C.
Capitolul 101
- Proba C, trebuie să vă previn, nu este nici pe departe la fel de sănătoasă precum catalogul Bootaag de Crăciun, am spus. De fapt, dacă priviți împreună cu copiii, ar trebui să le cereți să părăsească încăperea.
M-am întors încet la masa mea și am luat un plic de dimensiuni mari de pe ea. În timp ce efectuam această operație, i-am cercetat atent fața lui Neubauer până am văzut prima umbră de panică în ochii îngustați.
- Imaginile pe care le voi pune pe perete nu sunt calde și pufoase. Sunt fierbinți și crude, la o privire ascuțită. Dacă celebrează ceva, cu siguranță nu sunt copiii și familia.
- Obiecție! a strigat Montrose. Obiectez cu vehemență!
- Lasă proba să hotărască, a spus Macklin. Continuă, Jack.
Inima îmi bătea tare ca și cum m-aș fi luptat pentru propria viață, însă am vorbit cu un calm supranatural.
- Domnule judecător, am spus, Poporul o convoacă pe doamna Pauline Grabowski.
Pauline a înaintat sprinten spre boxa martorilor. Se vedea că abia aștepta să-și facă numărul, chiar dacă asta o implica personal.
- Doamnă Grabowski, am început, ce meserie aveți?
- Până de curând am lucrat ca investigator particular angajat la firma de avocatură a domnului Montrose.
- Cât timp ați lucrat acolo?
- Zece ani, apoi mi-am dat demisia.
- Cum erați văzută de șeful dumneavoastră?
- În zece ani am fost promovată de cinci ori. Mi s-au dat bonusuri de performanță în fiecare an. Domnul Montrose însuși mi-a spus că eram cel mai bun investigator cu care a lucrat în cei 25 de ani de practicare a avocaturii.
Nu mi-am putut reprima un zâmbet văzându-l pe Montrose foindu-se în scaun.
- Acum, doamnă Grabowski, ce rol ați jucat în investigarea acestui caz?
- Păi, am făcut cercetările obișnuite cu privire la dedesubturi, am vorbit cu potențiali martori, am adunat documente....
- Gândiți-vă la ziua de marți, 3 mai. Ați fost la motelul Memory?
- Da.
- Ce ați găsit acolo?
- Am găsit colecția privată de fotografii a lui Sammy Giamalva. Am examinat câteva duzini de poze alb-negru.
Acum avea să înceapă.
M-am mișcat cu încetinitorul... luând fotografiile una câte una.
- Doamnă Grabowski, acestea sunt fotografiile?
- Da.
- Le regăsiți în aceleași condiții în care le-ați văzut prima oară?
- Da.
- Domnule judecător, Proba Poporului C, 12 fotografii alb-negru, dimensiunea 20/25.
Montrose a strigat:
- Obiecție!
Mack i-a făcut semn să tacă.
- Se respinge. E vorba de probe relevante care au fost autentificate de un martor autorizat. Poți continua, Jack.
Am ținut prima fotografie cu spatele la sală și am examinat-o cu atenție. Încă îmi provoca greață.
Apoi m-am dus la perete și am lipit fotografia lângă coperta catalogului Bootaag de Crăciun. Doar când m-am asigurat că era bine lipită de perete și că nu stă strâmb m-am dat la o parte.
Am lăsat-o pe Molly să focalizeze pe ea, aparatul de filmat rămânând în acest prim-plan.
Primul lucru care i-a lovit pe cei care au văzut fotografia a fost intensitatea nefirească a luminii. Chiar și în această încăpere bine luminată strălucea ca un neon în noapte. Era tipul de lumină folosită în sălile de operație și în morgi.
Îți îngheța sângele în vene și te proiecta într-o hiperrealitate de coșmar.
În ton cu intensitatea crudă a luminii, se puteau vedea expresiile înnebunite a doi bărbați și a unei femei surprinși în plină acțiune. Erau îngrămădiți unul într-altul în centrul fotografiei.
Numai după ce te obișnuiai cu lumina îți dădeai seama că femeia dintre cei doi bărbați era Stell Fitzharding. Unul dintre bărbați era Barry Neubauer, iar celălalt era fratele meu.
Capitolul 102
Fotografia a zguduit încăperea ca suflul unei explozii puternice care-i rănește pe cei din jur, fără să lase urme. Neubauer a fost cel care a rupt tăcerea.
- Ticălos nenorocit! a strigat.
Montrose l-a secondat.
- Obiecție! Obiecție! Obiecție! ca și cum strigătul clientului său declanșase o alarmă necanică în gâtul lui.
Scandalul lor l-a înfuriat pe Macklin. Era mânios și se vedea.
- Vă dau afară pe toți dacă nu tăceți din gură. Astea-s probe și în mod sigur sunt relevante. Se admit în proces.
Numai după ce a fost restabilită liniștea,m-am întors la treaba deloc ușoară de a lipi alte fotografii pe perete.
Amintindu-mi neîncetat să nu ard etapele, să construiesc „cărămidă cu cărămidă”, mi-am petrecut următoarele minute lipind fotografii cu Peter și diverși parteneri.
În total am lipit 13, colecția murdară a unui pornograf și cel mai trist album de familie pe care l-am văzut vreodată.
Chiar dacă existau și medalioane cu invitați ocazionali, componența trupei rămânea constantă: Barry și Peter, Stella și Tom - prietenii cei mai buni ai familiei Neubauer.
În încăpere erau prezenți oamenii de care aveam nevoie. Profitaseră de fratele meu încă de pe vremea când era un copil.
Nu poate fi negată puterea pornografiei brute de a deconcentra. După ce fiecare fotografie era lipită de perete, Molly făcea prim-plan pe ea și îl menținea zece secunde.
- Închide camera! a țipat Neubauer. Acum!
- Ne putem apropia, eu și procurorul? a întrebat Bill Montrose după ce s-a consultat cu Neubauer.
Când Mack ne-a făcut semn să ne apropiem, Montrose a spus:
- Domnul Neubauer are o ofertă care, crede dânsul, poate pune capăt acestui proces.
- Poporul nu este interesat, am spus categoric.
- În ce constă? a întrebat Macklin.
- Clientul meu insistă să o prezinte el însuși. Între patru ochi.
- Nu există nimic de valoare pe care să-l poată oferta Curții, i-am spus lui Macklin. Hai să continuăm.
Montrose și-a repetat cererea.
- Nu vă răpește decât un minut, domnule judecător. Sunt sigur că ne puteți oferi un pic din timpul dumneavoastră - în numele echității, sau a ce naiba se presupune că ar trebui să simbolizeze asta.
- Curtea se retrage pentru două minute, a anunțat Macklin. Dați-le rețelelor de televiziune șansă să vândă niște bere.
S-a îndreptat spre Gidley, apoi ne-a condus pe toți patru într-o bibliotecă. Bineînțeles, nu era nicio carte.
Să fiu în aceeași încăpere cu Neubauer, chiar dacă era cu cătușe la mâini, era tulburător. Era în pragul unei crize de nervi.
Nu era obișnuit ca lucrurile să nu meargă după cum cânta el. Pupilele îi erau dilatate și nările îi fremătau. Răspândea un miros sălbatic, oțețit, greu de suportat.
- Zece milioane de dolari! a spus Neubauer de îndată ce ușa s-a închis în urma lui. Și niciunul dintre noi nu va coopera în niciun proces întreptat împotriva ta, a bunicului sau a prietenilor tăi.
- Asta vă este oferta, domnule Neubauer? a întrebat Macklin.
- Zece milioane de dolari, a repetat, bani gheață, depozitați într-un cont pe numele vostru în Grand Cayman din Bahamas. În plus, niciunul din voi nu stă o zi în închisoare. Aveți cuvântul meu. Acum îmi scoate și mie cineva cătușele astea odată? Ați primit ce doreați. Ați câștigat!
- Nu ne interesează banii tăi, i-am spus pe un ton hotărât.
Neubauer a dat din cap spre mine ca și cum ar fi alungat un gând neplăcut.
- Acum câțiva ani, a spus, câțiva dintre invitații mei s-au făcut prașite. O prostituată a căzut de pe iahtul meu. M-a costat cinci sute de mii de dolari. Acum o altă târfă a murit și vreau să reglez conturile. Sunt un bărbat care-și plătește datoriile.
- Nu, Barry. Ești un ucigaș jegos. Frank Volpi a fost îndeajuns de amabil să mi-o confirme azi-noaptea. Nu-ți poți plăti scăparea, javră!
Mi-am dat seama că-mi ieșisem prea tare din țâțâni. Figura lui Neubauer s-a contorsionat într-una di acele grimase care puteau fi văzute și în câteva fotografii. Apoi a șuierat:
- Mi-a plăcut să i-o trag lui frate-tău, Jack. Peter a fost unul dintre cururile mele preferate. În special când avea 13 ani, înțelegi, Mullen?
Mă gândeam ce puteam să îi fac dar m-am controlat. N-aveam de gând să-l las să intre în sala de judecată arătând bătut sau abuzat în vreun fel.
- Știu deja ce i-ai făcut fratelui meu, am spus într-un final. De aceea ne aflăm aici. Și asta te va costa mult mai mult decât un sac de bani, Barry.
- Înapoi la treabă, a spus Mack. Nu e politicos să lași o sută de milioane de oameni să aștepte și, chiar dacă avem lipsurile noastre, noi, cei din familia Mullen, stăm bine la capitolul onoare.
Capitolul 103
Stella Fitzharding nu corespundea profilului celei de-a treia neveste a unui miliardar din New York - Palm Beach. Nu era nici tânără, nici siliconată. Era o fostă profesoară de limbi romanice la micul colegiu din inima vestului. Chiar dacă se simțea jenată de apariția ei în fotografiile de pe perete, n-o arăta.
- Doamnă Fitzharding, am spus după ce ea a depus jurământul, am senzașia că ați mai văzut aceste fotografii. Este adevărat?
Stella Fitzharding s-a încruntat, dar a dar din cap.
- Peter le folosea de vreo doi an ca să ne șantajeze, a răspuns.
- Câți bani i-ați dat? am întrebat-o.
- Cinci mii de dolari pe lună? Șapte mii cincisute? Nu-mi aduc aminte cu exactitate, dar îmi amintesc că îi dădeam atât cât îi dăm și grădinarului nostru.
Părea plictisită de întrebările mele.
- Nu v-ați plâns lui Barry Neubauer?
- Am fi putut s-o facem, dar am găsit toată experiența asta cu șantajul atât de delicios de dramatică și, cum să spun... ca într-un film. De îndată ce fotografiile erau lăsate pe terasa din fața casei, le înșfăcam și fugeam repede cu ele în casă, unde le studiam captivați, așa cum alți oameni se privesc zâmbind în fața cascadei Niagara. Era un joc pe care ne plăcea să-l jucăm.
Am vrut s-o plesnesc, dar m-am calmat.
- Unde făceați plățile? am întrebat-o.
A arătat spre banca martorilor.
- Detectivul Frank Volpi servea drept intermediar.
Volpi stătea acolo extrem de calm. Apoi i-a arătat Stellei degetul mijlociu.
- Deci făceați plata lunară prin Frank Volpi?
- Da. Dar când compania Mayflower a fuzionat cu Bjorn Bootaag, Peter și-a dat seama cât de discreditante pot fi fotografiile. În loc de câteva mii, voia milioane.
- Deci, la ce v-ați gândit când cadavrul fratelui meu a fost împins de valuri la țărm?
- Că a jucat un joc periculos - și a pierdut, a răspuns Stella Fitzharding. Așa cum faci și tu, și așa cum ți se va întâmpla și ție.
Capitolul 104
- Îl convoc pe detectivul Frank Volpi.
Volpi nu s-a micșat. Nu mă surprindea. De fapt, la asta mă așteptam din partea mai multor martori.
- Vă pot chestiona și așa, domnule Volpi, preferați astfel?
- Tot n-am să răspund întrebărilor tale, Jack.
- Măcar lasă-mă să încerc una.
- Cum dorești.
- Îți amintești conversația pe care am avut-o azi-noapte, domnule detectiv? l-am întrebat.
Volpi a rămas impasibil.
- Lasă-mă să-ți reîmprospătez memoria, domnule detectiv. Mă refer la discuția în care ai spus că Barry Neubauer și-a pus două dintre gorile să-l omoare pe fratele meu pe plajă acum un an.
- Obiecție! a țipat Montrose.
- Se admite! a țipat și Mack. Doamnă Stevenson, vă rog să nu consemnați aceste ultime două întrebări.
- Îmi cer scuze, domnule judecător, am spus. Poporul nu are alte întrebări.
- Bună treabă, Jack, a spus Volpi de la locul lui.
Capitolul 105
Ne-am retras pentru prânz și ne-am întors exact după 45 de minute. N-am putut mânca, în special pentru că mi-era teamă că n-am să pot avea o digestie decentă.
Martorul pe care aveam să-l chem reprezenta gradul acela de risc pe care un avocat pledant bun este sfătuit să nu și-l asume. Simțeam că nu aveam de ales.
Era timpul să aflu dacă eram și un fin psiholog, pe lângă un potențial bun avocat.
Am respirat adânc.
- Campion Neubauer, am spus.
Sala s-a cufundat în tăcere. Campion s-a ridicat și a pășit în față. S-a uitat la ceilalți martori, ca și cum aștepta ca unul dintre ei să-i arunce un colac de salvare.
Bill Montrose a țâșnit imediat din scaun.
- În niciun caz! Doamna Neubauer este în momentul de față sub tratament pentru depresie cronică. N-a putut să-și ia medicația de la începerea acestui simulacru de proces.
M-am uitat la Campion, care deja se așezase în boxa martorilor.
- Cum vă simțiți? am întrebat-o. Puteți face asta?
A dat din cap.
- Sunt în regulă, Jack. De fapt, chiar vreau să spun ceva.
- Mă îndoiesc că asta ar avea vreun sens pentru tine, a urlat Neubauer din scaunul său, dar să știi că legea interzice să obligi o soție să depună mărturie împotriva soțului său!
- Numita excepție maritală, a răspuns Macklin, poate fi invocată de orice soț pentru propria protecție. Însă această excepție protejează numai mărturisiri făcute de un soț celuilalt, nu și faptele subiacente. Puteți depune mărturie, doamnă Neubauer.
Un surâs slab a apărut pe buzele lui Campion. O știam de mult și o văzusem metamorfozându-se dintr-o femeie frumoasă și cu mintea deschisă într-un extrem de dezagreabilă. Ăsta era unul dintre motivele pentru care-mi încercam norocul acum.
- Nu-ți fă nicio grijă, dragă, i-a spus soțului ei. Nimeni nu mă obligă să fac declarații împotriva ta. Sunt aici din proprie voință.
După ce a jurat pe Biblia lui Gidley, am întrebat-o pe Campion dacă vrea să meargă cu mine să examinăm niște fotografii de pe perete.
A acceptat.
Am arătat spre o femeie care părea că atinge extazul în cea de-a treia fotografie din șir.
- Cine este această persoană? am întrebat-o.
- Stella Fitzharding. E un montru.
- Și femeia mai tânără în genunchi?
- Tricia Powell. Tânăra femeie de afaceri care o duce foarte bine la compania soțului meu.
- Și între ele două este fratele meu, Peter, care cu siguranță nu era un sfânt.
Campion a clătinat din cap.
- Nu era, dar n-a făcut niciodată rău nimănui. Și toată lumea îl iubea.
- Asta mă consolează, am spus.
Am condus-o de-a lungul șirului de fotografii. I-am arătat alte fotografii.
- Iar Peter, spuse Campion.
- Cam câți ani avea Peter în această fotografie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu