......................................
VIII.
- Poate Hildie a crezut că altfel am continua să ne gândim la Adam tot timpul, sugeră puştiul. Oricum, nu e acelaşi lucru ca atunci când el locuia aici. Am rearanjat mobila, iar toate lucrurile lui au dispărut.
Conners detecta în vocea băiatului o încercare de autoconvingere. Se decise să lase subiectul baltă, deşi i se părea o farsă sinistră gestul făcut de director şi de administratoare de a-l pune imediat pe Josh în locul lui Adam, la seminar şi în cameră.Ca şi cum încercau o substituire de persoană.
Nu-şi rosti gândurile cu glas tare. Se puse pe treabă şi-l ajută pe Josh să dea jos toate cărţile şi restul lucrurilor de pe rafturile de deasupra patului.
După ce termină, Conners îi înmână, una câte una, scândurile, lui Josh, care le aranja în ordine lângă peretele de lângă uşă.
- Două se potrivesc, rosti Conners după ce testă şurubelniţele. Dă-mi o mână de ajutor.
Josh se caţără imediat pe pat, luă una din scule de la profesor şi începu să lucreze. În cinci minute, scoaseră consolele din legăturile lor, apoi legăturile din dibluri.
- Acum vine partea nostimă, îi comunică Conners lui Josh. Trebuie să găsim diblurile din tencuială căci, altfel, şuruburile nu vor ţine când vom monta din nou legăturile.
Începu să palpeze tencuiala cu mânerul şurubelniţei. Josh îl urmări, curios.
- Ce faci? întrebă, într-un târziu, băiatul.
- Ascult. N-ai mai încercat până acum să cauţi dibluri în pereţi?
Josh negă.
- Mama mea nu face astfel de operaţiuni, iar tata...Vocea i se stinse. Într-un târziu, oftă din greu.
- Tata a plecat când eram un bebeluş. Nu prea mi-l mai amintesc.
Conners evită să privească băiatul în ochi, fiindcă sesizase, după tremurul vocii lui, că era pe punctul de a izbucni în plâns. Se mulţumi să remarce:
- Cred că a fost destul de greu pentru tine.
O secundă nu spuse nimic, apoi încuviinţă:
- Am tot sperat că se va întoarce, dar n-a făcut-o niciodată. Nici măcar nu ştiu unde locuieşte.
- Pun pariu că îi e dor de tine, rosti Conners.
- Nu, nu îi e, replică, cu hotărâre, Josh. Dacă i-ar fi fost dor, ar fi venit să mă viziteze. Dar lui nu-i mai pasă de mine.
Conners încetă să mai ciocănească şi se întoarse spre a-l privi pe Josh în ochi.
- Poate nu e adevărat. Poate ţine enorm la tine. Ar putea fi multe motive pentru care nu l-ai văzut.
Josh păru tulburat, dar se încăpăţână să persiste în ideea lui.
- Nu, nu există nici unul. Dacă îi păsa de mine, ar fi venit să mă vadă sau, cel puţin, m-ar fi sunat din când în când. Dar n-am mai aflat nimic de el de cel puţin doi ani. Şi nu îmi mai pasă! adăugă într-un acces brusc de furie, a cărui intensitate îl uimi pe profesor.
Conners îl apucă pe băiat de după umeri şi-i vorbi blând:
- Mie mi se pare că-ţi pasă enorm de mult.
- Nu-i adevărat!
Vocea băiatului sună din nou, ca şi cum ar fi încercat să se convingă mai mult pe el decât pe profesor.
Conners se reîntoarse la ocupaţia lui, ca să-i dea puştiului un răgaz de a fi singur cu el însuşi. După un timp, îi spuse:
- Ştii, pentru tine e, oricum, mai bine decât a fost pentru mine. Tatăl meu a plecat când aveam opt ani şi nici azi nu-l pot ierta pentru asta. A fost ca şi cum într-o zi a încetat să mai ţină la mine. Însă eu n-am putut să nu mai ţin la el.
- Şi ce-ai făcut? întrebă Josh după câteva secunde.
Conners dadu din umeri fara a se intoarce cu fata spre baiat; stia ca, daca ar face-o, pustiul s-ar inchide imediat ca intr-o carapace. Ii spuse:
- M-a durut. Am incercat sa n-o las pe mama sa vada cat de tare ma doare, dar uneori, noaptea, plnageam incontinuu pana adormeam. Mereu am sperat ca o sa se intoarca.
- S..... si s-a intors? intreba pustiul cu voce tremuratoare.
Conners nega din cap.
- Nu. Mi-a trimis felicitari de ziua mea de nastere pe parcursul catorva ani, dupa care n-am mai auzit nimic de el. Multa vreme dupa aceea, am incercat sa-l urasc. Pe urma insa am ajuns la concluzia ca putea avea motive intemeiate pentru a pleca.
Se intoarse, in sfarsit, si-l privi pe Josh in ochi.
- Si cred ca a avut. Dar asta nu m-a impiedecat sa ma doara.
Josh tacu din nou. Dupa un timp, vorbi cu o voce greu inabusita:
- Tata nu mi-a spus nici macar la revedere. Pur si simplu a..... plecat. Cum a putut face asta?
Conners il imbratisa.
- Nu stiu, rosti el. Efectiv nu stiu cum pot oamenii sa trateze alti oameni in acest mod. Se pare insa ca o fac si, cand ni se intampla noua, n-avem alta sansa decat de a continua sa traim si de a nu renunta. Dupa o vreme, durerea slabeste. Nu uiti, dar poti sa traiesti cu ea.
Bratele lui Josh se stransera in jurul gatului profesorului. Scoase un mic suspin, ceea ce-l facu pe Conners sa simta cum i se umezesc ochii. Nu rosti nimic pana ce nu-si dadu seama ca baiatul s-a linistit, dupa care il mangaie usor, ii dadu drumul din brate si se ridica.
- Sa-ti spun ceva, zise el cu voce tare. Ce parere ai daca terminam rafturile astea si dupa aia iesim in oras sa luam un hamburger si, poate, sa mergem la un film? Numai tu si cu mine. De acord?
Josh se holba la el cu ochi lacomi.
- Adevarat?! exclama el. Numai noi doi?
- Absolut, promis Conners. De ce nu?
- A..... am o groaza de teme de facut, dadu inapoi Josh.
- N-o sa te omoare nimeni daca nu le ai gata maine, il linisti Conners. In afara de asta, tema pe care am dat-o azi ti-ar lua doua ore, iar tu n-ai primit-o de vreme ce n-ai fost de fata. Corect?
Josh incuviinta.
- Si o sa-ti iei si cina, continua Conners. Asa ca o sa folosim timpul in care ti-ai facut exercitiile pentru a merge la un film. Iti spun eu ca va fi mult mai distractiv si o sa-ti povestesc si despre tema pentru acasa in timp ce mancam.
Ii facu, conspirativ, cu ochiul.
- Sa ramana intre noi: e o poezie si nu e prea interesanta.
Josh mustaci.
- O sa spui asta si celorlalti maine in clasa?
- Bineinteles ca nu, replica Conners. O sa vorbesc despre simbolistica ei si despre intelesurile adanci ale versurilor.
Josh ridica capul:
- Suna de parca nu prea crezi ca ar exista vreun astfel de inteles in ea, risca el o afirmatie.
Conners chicoti.
- Foarte bine. Ai dreptate, nu cred. Sunt convins ca scriitorii nu vor sa spuna altceva decat ceea ce scriu, dar o groaza de oameni care n-au talent pentru scris pretind ca in spatele slovelor se afla mult mai multe semnificatii decat exista in realitate.
Zambi si continua pe un tot didactic:
- Asta a fost lectia pentru azi. Ai priceput?
- Am priceput, raspunse, voios, pustiul.
- Atunci hai sa descoperim cum functioneaza bormasina asta si sa terminam. Iar daca rafturile nu o sa iasa ca lumea, sa nu dai vina pe mine. Eu predau engleza, nu matematica.
O jumatate de ora mai tarziu, rafturile se aflau perfect aliniate pe perete.
Lucrand impreuna, reusisera sa faca treaba bine.
Cand Josh se intoarse, seara, luminile era stinse si casa licarea misterios in lumina lunii. Singurele lampi aprinse erau cele de pe veranda. Conners trase masina sa Honda in fata cladirii si se uita la baiat, care statea pe scaunul alaturat. Il intreba:
- Vrei sa intru si eu cu tine?
Josh nega.
- E-n regula! spuse el. I-am spus lui Hildie la ce ora ne vom intoarce si n-am intarziat decat zece minute.
- Daca te asteapta, spune-i ca a fost vina mea. Spune-i ca mi s-a facut rau de la ciocolata cu malt si am dat la boboci pe trotuar, implorand cerul sa ma linistesc.
Josh izbucni in cascade de ras.
- N-o sa-i spun asa ceva! exclama el.
- De ce nu? Ofera-i o tema de meditatie.
- Nu m-ar mai lasa sa merg la cinematograf cu dumneata, explica Josh.
Cand isi auzi propriile cuvinte isi dori sa nu le fi rostit. In definitiv, domnul Conners nu spusese nimic despre o alta iesire impreuna. Sau despre a face orice altceva impreuna. Daca nu avea de gand sa propuna nimic?
- E.... eu m-am simtit excelent, domnule Conners. Si n-am vrut sa sune ca si cum m-as fi gandit ca vrei sa ma iei cu dumneata si alta data.
- Dar de ce sa nu te iau? Nu e prea placut sa te duci la cinematograf de unul singur.
- N-ai o prietena? intreba Josh.
Isi dadu brusc seama ca pe toata durata cinei nu vorbisera decat despre el. Si asta fusese foarte bine. Domnul Conners parea sa inteleaga tot ce povestea el.
Conners ii zambi.
- Chiar daca as avea o pietena, ceea ce nu se intampla in momentul de fata, asta nu inseamna ca nu te-as lua si pe tine uneori.
- Dar daca prietena ta nu m-ar placea? se lamenta Josh, pe jumatate in gluma.
Conners paru sa realizeze ca intrebarea fusese pusa pe un ton serios, desi pustiul nu intentionase sa sune asa.
- Atunci n-ar fi prea multe de capul ei, raspunse profesorul. Asa ca nu-ti mai fa griji, Josh. Iar acum ar fi bine sa te duci inauntru inainte de a fi prea tarziu. Si sa nu stai treaz, studiind. Promiti?
Josh zambi.
- Promit, rosti el, desi stia ca trebuia sa rezolve o tema la matematica. Deschise portiera si incerca sa coboare, dar Conners vorbi din nou.
- Hei, Josh! Daca o sa fim prieteni, cred ca ar trebui sa-mi spui Steve. Cel putin in afara salii de clasa. "Domnul Conners" ma face sa ma simt batran. Bine?
- Bine! raspunse el, voios.
Tranti portiera si urca in fuga scarile verandei. Cand ajunse la usa, se opri si se uita inapoi. Domnul Conners, Steve, era inca acolo, asteptandu-l sa intre in casa.
Ca sa se asigure ca nu va pati nimic.
Asa cum ar fi facut tatal lui.
Simti un nod in gat si ochii i se umplura de lacrimi. Ii sterse cu maneca hainei. Facu semn lui Steve inca o data, deschise usa si o inchise rapid in urma lui.
O clipa mai tarziu, auzi motorul Hondei cum geme si cauciucurile cum scrasnesc cand masina demara. Josh traversa holul slab luminat, spre scari, abia dupa ce sunetul motorului se sinte. Urca pana la etajul doi si se opri pentru a-si scoate incaltarile. No dorea sa deschida cineva usa sa-l intrebe cum fusese filmul. Desi incercase sa-l urmareasca, toata seara Josh nu se gandise decat la omul de langa el, care parea sa inteleaga de minune ce gandea si ce simtea el si sa-l accepte exact asa cum era.
Asa cum ar fi facut tatal lui.
O lua pe coridor, socotind ca poate nu-si va face tema la matematica.
Poate se va multumi sa se intinda pe pat si sa zaca acolo, in lumina lunii, savurand cate de mare poate fi bucuria ce se abatuse asupra lui.
Ajunse in camera lui, rasuci clanda cat putu de discret si deschise usa.
Ingheta in pragul ei.
La birou, in obscuritatea camerei, incovoiat deasupra tastaturii computerului si cu ochii atintiti pe ecranul luminos, statea Adam Aldrich.
Nu.
Nu era posibil!
Intinse mana si apasa comutatorul electric, asteptandu-se ca personajul sa dispara in stralucirea luminoasa data de becul din mijlocul tavanului.
In loc de asta, aparitia se intoarse spre el.
Fata lui Adam era acoperita cu sange, care se revarsa pe gat in mici raulete.
Cama era imbivata cu acelasi lichid, iar una din maneci era smulsa de la umar.
Josh se holba la el cu ochii mariti de groaza. Individul se ridica de pe scaun si una din maini il tinti acuzatoare.
- Ce cauti in camera mea? tuna Adam.
De pe buzele lui Josh zbura un tipat de spaima. Pustiul se impiedica de pragul usii si cazu pe spate, pe coridor.
Auzi din toate partile rasete. Instantaneu, toate usile se deschisera. Din camera lui veni un hohotit si in cadrul usii aparu figura hidoasa a lui Adam. Atata doar, ca nu mai era deloc Adam.
Era Jeff. Ochii ii radeau in orbite, bucurandu-se de frica care aparuse pe fata lui Josh.
- M-am intoors! exclama el cu o intonatie muzicala. M-am intros si ti-am facut-o!
O clipa, Josh se simti cuprins de furie insa, la fel de rapid, se calma si se alatura hazului general.
Mai tarziu, cand se gandi, in pat, la farsa ce i se facuse, incepu sa-si puna intrebari.
Cum a putut face Jeff asa ceva, la atat de putin timp dupa funerariile fratelui sau?
Nu-i era dor de Adam?
Isi aminti cuvintele lui Jeff, rostite cu numai o zi in urma:
"Poate ai dreptate..... poate ca n-a murit..... poate o sa se intoarca intr-o noapte si o sa-ti povesteasca ce s-a intamplat cu adevarat."
In noaptea aceea, Josh nu putu sa doarma.
15.
- Ce s-a intamplat? o intreba Josh pe Amy Carlson.
Era intr-o dimineata de luni si cei doi se indreptau spre seminarul de inteligenta artificiala. In aer se simtea o usoara racoare de toamna, ce punea capat caniculei verii. Chiar inainte cu cateva ore, Amy marturisise cat de mult ii placxea ei cand frunzele incepeau sa-si schimbe culoarea si afara se facea mai rece. Acum inca ea mergea cu dificultate, cu capul in pamant si ochii pironiti pe marginea drumului.
- Cred ca nimic, raspunse cand intrebarea lui Josh strapunse zidul reveriei ei. Cred ca nu-mi prea place seminarul. Asta-i tot.
- Dar e misto, replica Josh.
In ultima saptamana, isi petrecusera majoritatea timpului in laborator, lucrand cu soareci si sobolani. Doctorul Engersol ii invatase bazele inteligentei artificiale. Construiau labirinturi si plasau hrana astfel ca micile animale sa-si croaisca drum prin ele pentru a junge la ea. Josh gasise experimentul ca fiind fascinant. El observa foarta rapid ca unii sobolani erau mai sarguinciosi decat altii.
Unii invatau o ruta pe dinafara, iar cand se schimba configuratia, urmau pista pana ajungeau la o infundatura, unde incremeneau si incepeau sa fornaie de suparare si sa zgaraie obstecolul care le iesise in cale, cu speranta desarta ca isi puteau croi, astfel, un drum prin el.
Altii pierdeau ceva timp in fata obstacolelor nefamiliare aparute in cale, dar isi continuau drumul prin labirint, alegand rute noi, folosindu-si nasul pentru a ajunge mai aproape de manacare. Chiar si acestia ajungeau sa se opreasca odata ajunsi langa o bucatica de hrana, nedorind sa exploreze si alte posibilitati, chiar daca mai exista un ultim obstacol intrei si si mancare.
Unul sau doi dintre ei, cei mai inteligenti, prindeau parid configuratia labirintului si nu-si mai iroseau timpul. De fiecare data cand ajungeau in portiuni blocate, se intorceau pentru a descoperi un nou drum. Acestia nu renuntau niciodata pana ce nu-si atingeau scopul.
Engersol le explicase:
- E diferenta intre inteligenta si reflex conditionat. In esenta, cei mai prosti dintre ei raspund instinctiv la mirosul de mancare si o iau direct spre ea de-a lungul singurului drum pe care-l stiu. Altii nu se retrag de pe pista, chiar daca asta inseamna a nu ajunge la sursa. Dar putin dintre ei par a fi descoperit ca exista o cale de parcurgere si ca, daca o gasesc, vor fi rasplatiti.
A doua zi, au atasat electrozi creierelor a trei sobolani, fiind astfel in stare sa monitorizeze activitatea cerebrala a rozatoarelor, pe masura ce aveau de-a face cu schimbari de drum.
In timp ce baietii din clasa ramasesera lipiti de ecranele monitoarelor, vorbind cu insufletire intre ei cand observau schimbari in encefalogramele animalelor, Amy devenise tot mai tacuta. La sfarsitul orei, ea si Josh parasisera cladirea si o luasera catre urmatorul curs. Pe fata fetei se putea citi acreala.
- Eu cred ca este o cruzime, rostise ea.
- Ce? intrebase Josh, nelamurit.
- Sa tratezi soarecii astfel. Sa bagi electrozii iaia in capete si sa-i faci sa alerge prin labirint.
- Si ce am putea face altceva? Daca nu facem experimente, nu vom invata nimic. Pe langa asta, sobolanii nu-si dau seama ce li se intampla. Ei nu simt nimic.
- De unde stii tu? se otarase Amy. Daca ii doare?
- Dar nu-i doare, protesta Josh. Doctorul Engersol spune......
Din acra, fata fetei se transformase in furioasa.
- Nu-mi pasa ce spune doctorul Engersol. Toata lumea de la seminar se poarta de parca ar fi un geniu!
- Ei bine, asa si e! izbucni Josh. Si daca ai avea ceva creier.....
Insa Amy nu-l lasa sa termine.
- Am tot atâta creier cât au toţi de la acest curs, i-o întorsese ea. Şi nu o să cred toate bazaconiile pe care le spune, numai de dragul lui. Ia spune-mi, cum se face că el pretinde că tot ceea ce face e experimental, dacă ştie aşa multe?
Josh hotărâse că n-avea sens să se certe cu ea. Lăsase baltă chestiunea. Însă acum, când urcau scările spre laborator, o privi interogativ.
- Şi ce-ai să faci? o întrebă el. Nu poţi să renunţi, pur şi simplu.
- De ce nu? răspunse ea. În afară de asta, doctorul Engersol vrea să particip după-amiază la un soi de experiment despre care nu mi-a povestit nimic.
Josh se opri, brusc neliniştit.
- Ce fel de experiment?
Amy făcu o mutră plictisită.
- Nu ţi-am spus că n-a vrut să mă lămurească? Tot ce mi-a povestit e că are legătură cu modul de gândire al oamenilor. Dar dacă nu-mi explică exact despre ce e vorba, de unde să ştiu dacă vreau să particip la el?
- Poate că treaba asta face parte din test, speculă Josh. Dacă ai şti dinainte despre ce e vorba, ai afecta rezultatele.
- Ei, nu mai contează, rosti împăciuitor Amy, deschizând uşa. Dacă nu-mi va explica, nu văd de ce l-aş mai face.
Parcurseră, în tăcere, holul până la laborator, unde restul clasei era deja adunată ciorchine în jurul unei cuşti. George Engersol ridică privirea, îi fixă o clipă, după care se uită semnificativ la ceasul de pe perete.
- Felicitări! comentă el. V-aţi grăbit enorm să ajungeţi aici. Oricum, de vreme ce aţi reuşit, veniţi încoace ca să putem începe.
Înţepată de tonul sarcastic al directorului, Amy simţi că i se umplu ochii de lacrimi, dar reuşi să le controleze. Pe de altă parte, Josh nu păru să remarce ironia muşcătoare din cuvintele lui Engersol. El se alăturase deja grupului, lângă masa din laborator, şi se uita curios la animalul din cuşcă.
Înauntru era o pisică. De pe cap îi fusese rasă blana şi acum acolo erau înfipţi electrozi subţiri. Firele de legătură de la electrozi fuseseră răsucite mănunchi şi conectate la un computer.
Cuşca era divizată în trei secţiuni. Animalul se afla în cea mai mare dintre ele. Celelalte două compartimente erau aranjate cap la cap, la unul din capetele cuştii, şi erau separate de pisică prin două uşiţe identice, fiecare dintre ele fiind acţionate de un buton colorat.
- Pisicii i s-a indus deja un reflex, explică Engersol. Prin podeaua metalică a cuştii i se poate transmite un mic şoc electric. Când animalul îl simte, îl poate opri apăsând pe oricare din cele două butoane de pe compartimentele mai mici. O dată cu asta, primeşte în secţiunea ei şi o mică porţie de hrană.
Gândindu-se la Tabby, care era şi acum încolăcit pe perna de pe patul ei, Amy simţi cum o trece un fior de groază când văzu priveliştea grotescă a pisicii, cu capul chel din care ţâşneau sârme. O zgardă largă, din plastic, în formă de con, montată în jurul gâtului, împiedica orice posibilitate ca animalul să-şi rupă legăturile de pe cap.
- Nu pare foarte fericită, rosti Amy, aproape fără voie. Engersol dădu, indiferent, din umeri.
- Nici nu e, răspunse el. Să ştii însă că nu suferă deloc, iar descărcarea electrică nu e periculoasă, ci îi provoacă un reflex condiţionat.
- Dar unde-i mâncarea? întrebă Jeff cu ochii aţintiţi pe spaţiile pustii, unde ar fi trebuit să se afle recompensa pentru un răspuns bun.
Engersol zâmbi îngăduitor. Rosti, pentru întreaga clasă:
- Asta e cheia întregului experiment de azi. O să-i oferim pisicii două experienţe negative. În loc de a da drumul la hrană şi de a întrerupe curentul, unul din butoane va acţiona un dispozitiv care imită mârâitul unui câine, iar celălalt va da drumul unei mici cantităţi de "parfum" de sconcs. Nici una din aceste posibilităţi nu-i provoacă plăcere. De aceea, ea va trebui să aleagă. Dacă vrea să oprească şocul electric, va trebui să decidă cui să-i facă faţă: mârâitului sau miasmei.
Amy căpătă o expresie de încăpăţânare.
- Nu cred că avem voie să facem aşa ceva, rosti ea îmbufnată. E o cruzime!
Engersol îi zâmbi liniştitor.
- Pisica nu va suferi, Amy. În plus, procesul fiind monitorizat pe computer, vom fi în stare să urmărim şi să aflăm multe lucruri legate de ceea ce se întâmplă în creierul ei când încearcă să ia o decizie. Acest experiment e de tipul decizional Hobson, în care orice acţiune duce la un rezultat negativ; începem?
Fără a aştepta vreo replică, acţionă un comutator care activa şocul electric.
Corpul pisicii se tensiona, iar ea întinse imediat o lăbuţă şi izbi cu ea butonul din partea stingă.
Instantaneu, un mic difuzor din interiorul cuştii lansă în aer sunetul unui lătrat de câine.
Uluită, pisica dădu înapoi; fu din nou stimulată electric. Atunci întinse cealaltă lăbuţă şi acţiona butonul din dreapta.
Zona de lângă cuşcă începu să pută a sconcs ceea ce-i făcu pe copii să se apuce cu degetele de nas, iar pe pisică să sară, instinctiv, înapoi.
Indignată de cele văzute, Amy îşi culese ghiozdanul de unde îl lăsase şi o porni spre uşă.
- Eu plec, anunţă ea. Şi n-o să mă mai întorc!
Uimit de cuvintele auzite, Josh îşi îndreptă atenţia spre ea.
- Termină, Amy, doar n-o rănim?!
- Ba da, insistă Amy. O torturaţi şi o să povestesc tuturor ce faceţi voi aici.
Ceilalţi băieţi scoaseră un murmur de dezaprobare. Amy se înroşi la faţă, furioasă pe ceea ce-i făceau nefericitului animal din cuşcă şi pe reacţia colegilor ei.
- Vă urăsc pe toţi! ţipă ea.
Îşi ridică braţul drept şi îndreptă un deget acuzator spre George Engersol.
- Eşti la fel de rău ca şi ei! tună ea.
Izbucni în hohote de plâns şi zbură pe uşă, afară din încăpere. Josh o porni după ea, dar Engersol îl opri la jumătatea drumului.
- Las-o să plece, spuse directorul academiei. E-n regulă. Răspunsul ei e o reacţie legitimă la experiment. Într-un fel, are dreptate, ceea ce facem noi nu-i produce pisicii prea mare plăcere. Desigur că nu va avea repercusiuni de lungă durată asupra ei, cel puţin nu din punct de vedere fizic. Să privim însă ce se întâmplă cu creierul ei.
Josh ezită între dorinţa de a se duce după Amy, pentru a se asigura că fata e bine, şi tentaţia de a urmări sfîrşitul experimentului.
În final birui curiozitatea. Se realătură grupului din jurul mesei. Pe monitor, liniile, care simbolizau undele psihice ale pisicii, o luaseră razna, mutându-se bezmetic în sus şi-n jos, indicând clar confuzia din creierul animalului.
În cuşca sa, pisica se deplasa nehotărâtă înainte şi înapoi, încercând să atingă, când un buton, când celălalt, dar ezitând instinctiv să apese, de teama celor întâmplate. Într-un târziu, se prăbuşi, tremurând, incapabilă să continue efortul inutil de a scăpa de stimulii neplăcuţi, care păreau a se fi abătut asupra ei din neant.
Engersol opri şocurile electrice. Răsuflând din greu, pisica începu încet-încet să se liniştească.
- După cum vedeţi, pisica n-a fost capabilă să aleagă, le spuse doctorul celor şapte băieţi adunaţi în jurul mesei. Limitele intelectului ei nu i-au permis să selecteze cel mai mic rău dintre cele două, ca să scape de şocurile electrice. În loc de asta, a oscilat, pur şi simplu, înainte şi înapoi până s-a prăbuşit, epuizată.
- Ca un computer care intră într-o buclă din care nu mai poate ieşi şi atunci se distruge, observă Jeff Aldrich.
Engersol aprobă admirativ.
- Exact. Tocmai aici e esenţa întregii experienţe. Până ce nu vom cunoaşte procesul prin care creierul alege între două posibilităţi rele, nu prea avem şanse de a programa o adevărată inteligenţă artificială.
- Dar ce facem acum? întrebă Josh.
Nu prea înţelegea cu ce se aleseseră din experiment şi avea încă proaspete în minte cuvintele prietenei sale. Dacă ăsta era finalul experienţei, atunci tortura pisicii fusese fără rost. Nu văzuseră decât ceea ce nu putea face animalul.
Engersol îl privi aprobator şi pe Josh.
- Acum începe adevărata muncă, declară el. Am adunat o mulţime de date, care sunt memorate în calculator. Vom introduce encefalograma în computer şi o vom explora, căutând ordine în ceea ce pare a fi un haos.
Tot restul orei, băieţii introduseră instrucţiuni în computer, comparând între ele zonele de activitate ale creierului animalului. În cîteva minute, reacţia fetei fu uitată.
De toţi, cu excepţia lui George Engersol. Pentru el, experienţa reuşise de minune. Amy Carlson, căreia îi fusese destinat acest experiment în întregime, reacţionase exact aşa cum sperase el că o va face. Era nefericită şi furioasă.
Înăuntrul ei, tensiunea creştea.
Jeanette Aldrich stătea posomorită în biroul său de la departamentul de psihologie al Universităţii Barrington şi se întreba dacă e cu adevărat pregătită să-şi reia munca. În săptămâna în care rămăsese acasă, tot ce văzuse sau atinsese îi amintea de Adam, sfâşiind astfel crusta incipientă care crescuse peste rana ei încă sângerândă. Descoperise că zilele lungi, de inactivitate, nu făceau decât să adâncească durerea, deoarece, neavând cu ce să-şi umple timpul, nu făcuse altceva decât să jelească pierderea fiului.
Aşa că în dimineaţa aceasta se întorsese la birou, unde lucrurile nu erau cu mult mai bine. Toţi cei pe care îi întâlnea o tratau cu mănuşi fie că nu menţionau deloc moartea băiatului, fie că erau excesiv de amabili, până la punctul în care o făceau să se simtă ca o invalidă.
I se părea că toţi voiau să o ajute.
Cineva îi preparase o stacană de cafea, iar altcineva îi adusese gogoşile pentru micul dejun de la bufetul studenţilor.
Jennie Phelps, asistenta care îi ţinuse locul toată săptămâna ce trecuse, insistase să rămână şi azi.
Iar de la fiecare auzea exact aceleaşi cuvinte. Rostită în şoaptă, după ce cel interesat o trăgea pe Jeanette pe după un colţ, întrebarea era mereu aceeaşi:
- Cum te simţi, cu adevărat, Jeanette?
Ca şi cum fiecare aştepta de la ea să le împărtăşească şi lor durerea ei intimă, să admită că era pe punctul colapsului nervos, sau să mărturisească că nutrea dorinţa de a se sinucide, ori că nu se gândea c-ar putea supravieţui pierderii lui Adam.
Desigur că le simţise, pe măsură ce trecuse timpul, pe toate. Dar asta nu era treaba nimănui altcuiva decât a ei şi a lui Chet. De aceea, răspunsul pe care îl dădea era invariabil acelaşi:
- Mi-e bine, zău. Cel mai bun lucru pentru mine este să mă întorc la muncă şi să încep să-mi trăiesc din nou viaţa.
Cuvintele erau lipsite de conţinut, aşa cum, de altfel, se simţea şi ea, dar păreau să îi satisfacă pe curioşi. Toţi zâmbeau uşuraţi şi o asigurau că procedează corect.
Acum, cu o oră înainte de prânz, aruncă o privire biroului ei sufocat de diverse lucruri, întrebându-se ce ar fi putut face ca să se debaraseze de majoritatea lor în cel mai scurt timp. Privirea îi căzu pe o stivă de teze de doctorat, care poposiseră aici de-a lungul verii şi care aşteptau toate spre a fi xeroxate şi distribuite membrilor comisiei de atestare.
Era exact genul de muncă tâmpită de care avea nevoie. Sunetele constante, ritmice, şi mişcările copiatorului îi conferiseră întotdeauna o senzaţie de linişte interioară. Făcea întotdeauna această treabă la mijlocul după-amiezelor agitate, când studenţii şi profesorii păreau a veni la ea din toate direcţiile.
Luă teancul de teze sub braţ şi se retrase în cămăruţa de lângă birou, unde o aştepta copiatorul cu luminile de control aprinse în chip odihnitor. Desfăcu prima lucrare din copcile în care era prinsă, puse foile pe tava de alimentare, acţionă butoanele pentru a programa cinci copii ale documentului şi apăsă pe butonul de start.
Maşina prinse viaţă. Apucă foaia de la fundul teancului, o introduse sub geam, execută cinci copii după ea şi o scuipă la loc, însă în vârful stivei.
Jeanette n-avea de făcut nimic altceva decât să stea acolo şi să urmărească procesul, pentru ca să intervină în eventualitatea unui accident în funcţionarea maşinăriei, care ar fi ruinat vreo foaie al originalului sau ar fi făcut bucăţi una din copii.
Prima teză se termină după treizeci de ture. Jeanette adună stivele de copii la un loc şi le puse lângă aparatul de legat.
Continuă astfel cu restul lucrărilor până ajunse la penultima. Când puse originalul pe tavă, privirea îi căzu pe titlu şi simţi cum i se taie respiraţia. Titlul era:
CADOUL MORTII:
UN STUDIU AL SINUCIDERII PRINTRE COPIII GENIALI
Cu mâini tremurânde, ea întoarse pagina de titlu şi inspectă sumarul tezei.
Parcurse cu privirea introducerea, în care se menţiona că studentul care întocmise lucrarea îşi petrecuse ultimul an cercetând parametrii psihologici ai copiilor talentaţi care îşi luaseră singuri viaţa. Scopul tezei era de a construi un profil psihic al potenţialului candidat la sinucidere şi de a oferi, astfel, posibilităţi de identificare a lui până nu era prea târziu.
Jeanette răsfoi rapid lucrarea. Se opri la un capitol de pe la mijlocul ei:
Academia Barrington: "Istoria celor şase cazuri".
Începu să citească şi simţi un fior pe şira spinării. Era posibil să se sinucidă şase elevi ai academiei în ultimii cinci ani?
Numai că nu erau şase. De acum erau şapte. În mod evident, teza fusese completată înainte ca Adam să fi murit, cu o săptămână în urmă.
Jeanette încremeni în faţa copiatorului. Simţi cum în stomac începe să i se caşte un hău. Trebuia să citească această lucrare. Trebuia să afle ce descoperise acest candidat la doctorat şi să vadă dacă l-ar fi putut salva pe fiul ei, în situaţia în care ar fi cunoscut conţinutul tezei cu două săptămâni în urmă.
Şi totuşi, acum nu era în stare de aşa ceva. Nu putea nici măcar să citească toate titlurile capitolelor.
Aşteptă până când mâinile nu îi mai tremurară. Când îşi recâştigă cât de cât calmul, începu să copieze lucrarea.
De astă dată, făcu şase copii.
Câte una pentru fiecare membru al comisiei.Şi una pentru ea. Cu toate că viola regulile instituţiei, avea de gând să strecoare copia în poşetăşi să o ducă acasă.
O va citi la noapte şi va încerca să-şi dea seama cum a putut pierde academia atâţia elevi într-un timp atât de scurt.
Amy stătea de una singură la o masă din colţul sufrageriei academiei, cu faţa spre perete, şi se silea să înghită mâncarea de prânz. Îl ignorase pe Josh când acesta încercase să o înduplece să se aşeze la masa lor obişnuită şi refuzase chiar să-i răspundă, când trecuse pe lângă el cu tava în mână.
După ce plecase din laborator, se întorsese în camera ei. Se strecurase neobservată în reşedinţă prin uşa din spate şi alergase în vârful picioarelor pe scări, înainte ca Hildie Kramer sau oricine altcineva să o poată zări. Când ajunsese în cameră, îl luă pe Tabby de pe perna ei, strângându-l în braţe. Se aruncase în pat şi începuse să alinte pisoiul, vorbindu-i ca şi cum, dăruindu-i afecţiune, ar fi echilibrat oarecum suferinţa indusă creaturii din laborator.
Îşi petrecuse acolo toată dimineaţa, chiulind de la restul cursurilor.
Însă când sosi amiaza, decise că era mai bine să meargă în sufragerie, deşi nu se simţea în stare să mănânce. Altfel, ar fi venit s-o caute cineva, probabil Josh, iar ea n-avea chef să vorbească cu nimeni.
Aşa că se dusese în sufragerie şi îşi luase prânzul, dar îi ignorase pe toţi ceilalţi copii, izolîndu-se.
Pentru prima dată de când îl întîlnise pe Josh şi se hotărâse să rămînă la academie, simţi dorinţa de a pleca acasă, de a se întoarce în camera ei din propria ei casă, unde o aştepta propria ei pisică.
Poate diseară, după cină, o să o sune pe maică-sa şi o să-i spună să vină s-o ia de aici. Chiar şi şcoala publică era un loc mai bun decât instituţia asta mizerabilă, unde erau torturate animale mici!
Amy simţi o mână pe umeri şi sări în sus.
- Amy! rosti Hildie Kramer. Ce s-a întâmplat? De ce te-ai retras singură?
Amy pufni ţâfnoasă.
- Aşa am vrut eu.
Hildie luă mâna de pe umărul fetei. O clipă, Amy crezu că administratoarea avea s-o lase în pace. Însă Hildie se aşeză pe un scaun alăturat.
- Ştiu că e ceva în neregulă, spuse Hildie încet, pentru a nu fi auzită decât de fată. Doctorul Engersol vrea să te vadă în biroul lui înainte să înceapă orele de după-amiază. După seminarul de dimineaţă n-ai mai fost la nici un curs, nu-i aşa?
Amy îşi trecu, nervoasă, limba peste buze şi dădu îmbufnată din cap.
- N...n-am stat nici la cursul lui, recunoscu ea. Făceau tot felul de porcării unei pisicuţe şi n-am suportat.
- Of, draga mea, oftă Hildie. Deci ăsta e motivul pentru care vrea doctorul Engersol să te vadă, nu?
- Bănuiesc că da.
Amy simţi o vagă senzaţie de speranţă.
- O să mă trimită acasă? întrebă ea pe un ton cât mai neutru, ca să nu i se simtă dorinţa.
Hildie râse pe înfundate.
- Nu ştiu ce îmi spune că nu. Nu-i chiar aşa de uşor să fii exmatriculată de la academie. Cred că vrea doar să-ţi explice în detaliu ce făceau şi să te ajute să înţelegi că pisica n-a fost rănită.
- Dar a fost! exclamă Amy, indignată. L-am văzut cum o tortura!
Sprâncenele administratoarei se înălţară a mirare.
- O tortura? Nu pot să cred că doctorul Engersol ar face aşa ceva.
- Dar e adevărat! insistă Amy.
Făcând tot posibilul să nu exagereze, îi povesti lui Hildie despre experiment şi despre ce i se întîmplase animalului. Când termină de vorbit, pe faţa administratoarei se putea citi aceeaşi indignare ca şi a fetei.
- Dacă s-a întâmplat aşa ceva, rosti Hildie, îţi înţeleg supărarea.
- Dar aşa s-a întâmplat, gemu Amy. Dacă nu mă crezi, întreabă pe oricine! Întreabă-l pe Josh! El a văzut totul. Toţi băieţii au văzut. Dar lor nu le pasă. Considerau totul ca pe o distracţie!
Hildie dădu, compătimitor, din cap.
- Aşa sunt băieţii, spuse ea. Îţi propun ceva. Mergi cu mine la doctorul Engersol, să vedem ce are şi el de spus. Iar dacă plănuieşte şi alte experienţe asemănătoare, noi două o să chemăm SPCA. Doar n-o să tolerăm abuzul împotriva animalelor în şcoala noastră!
Amy o privi cu neîncredere pe Hildie.
- Vrei să spui că n-ai aflat până acum de aşa ceva? întrebă ea.
- Bineînţeles că nu, îi răspunse Hildie. Acum, hai cu mine. Să mergem împreună şi să avem o discuţie serioasă cu doctorul Engersol.
Ţinându-se de mâna administratoarei, Amy plecă şi lăsă mâncarea aproape neatinsă. La urma urmei, poate că lucrurile se vor îndrepta. Hildie făcuse până acum ceea ce spusese că o să facă. Vorbise cu doctorul Engersol şi, în loc să fie supărată pe ea, după cum se aştepta, îi ţinea acum partea!
Pe drum însă o izbi un alt gând. Cu Hildie de partea ei, oare doctorul Engersol nu va fi şi mai supărat pe ea?
Când ajunseră în biroul lui de la etajul al patrulea al reşedinţei, directorul nu păru deloc supărat pe ea; mai degrabă îngrijorat în legătură cu ea. Nu se supără nici când îi spuse că nu mai dorea să ia parte la seminarul lui.
- Tot ceea ce facem mi se pare o răutate la adresa animalelor, îşi motivă Amy poziţia. Nici măcar nu mă pot gândi la ceea ce căutăm. Mă îngrijorează soarta lor.
Engersol se apucă să-i explice încă o dată.
- Dar nu le rănim. Chiar şi pisica cu care am lucrat azi se va face bine. Peste o lună, blana de pe cap îi va fi crescut la loc şi o să se comporte ca întotdeauna.
Amy nu acceptă explicaţia.
- Nu e drept să le faci rău bietelor animăluţe, declară ea. Şi Hildie spune că am dreptate.
Engersol se întoarse spre administratoare.
- E adevărat?
Hildie ezită, apoi dădu afirmativ din cap.
- Mi-e teamă că da, George. Habar n-am avut că înşurubezi sârme în capul pisicilor la seminarul ăla al tău. Doar ştii ce senzaţie îmi provoacă astfel de experienţe, nu?
Cei doi schimbară o privire plină de înţeles.
- Dacă o să continui, rosti Hildie, mă tem că va trebui să demisionez.
- Şi o să le spun şi celor de la SPCA despre tine, se amestecă Amy.
Engersol trase aer adânc în piept şi-i dădu drumul cu un şuierat.
- Voi două nu prea îmi daţi posibilitatea de a alege, nu? Nu vreau să vă pierd pe nici una şi bănuiesc că o să găsesc altă metodă de instruire. Deci nu vom mai face experienţe pe animale.Bine?
Amy ezită.
- Şi ce-o să faci atunci?
Engersol îi zâmbi.
- Ce-ai zice ca, în loc de a încerca să descoperim cum gândesc animalele, să încercăm să aflăm cum se realizează gândirea la oameni?
- Pe ce cale? întrebă Amy, încă suspicioasă.
Engersol izbucni într-un hohot de râs.
- Îţi propun ceva. Facem după-amiază experienţa de care ţi-am vorbit săptămâna trecută şi atunci o să ştii.
- Dar nu mi-ai povestit nimic despre ea, protestă fata.
- Şi nici n-o s-o fac, replică doctorul. Dacă aş face-o, n-ar mai avea nicio valoare. Însă îţi promit ceva. N-o să-ţi cer să procedezi împotriva voinţei tale şi o să poţi opri experienţa în orice moment vei dori. Iar acolo o să fie şi Hildie, ca să fii sigură că; nimeni nu-ţi vrea răul. În regulă?
Amy gândi cu repeziciune, căutând o capcană. Dar dacă va fi acolo şi Hildie, care era de partea ei, cum putea exista o cursă? In final, încuviinţă.
- În regulă. Dar n-o să fac nimic din ceea ce nu vreau!
- Şi nici n-o să-ţi cer aşa ceva, repetă Engersol.
Câteva minute mai târziu, Amy părăsi biroul directorului. Nu îşi dăduse seama că fusese manipulată de doctor.
- Ce s-a întâmplat de dimineaţă? întrebă Engersol când rămase singur cu Hildie.
Administratoarea zâmbi, însă fără căldura care îi însoţea grimasa când o făcea în faţa copiilor.
- Şi-a petrecut timpul singură în camera ei. Când a coborît, n-a vrut să vorbească cu nici un alt copil. Nici măcar cu Josh MacCallum.
Engersol dădu din cap, satisfăcut.
- Înseamnă că ultimul lucru pe care şi-l vor aminti despre ea va fi că era foarte abătută şi foarte supărată, nu?
- Şi retrasă în sine, adăugă Hildie.
- Perfect, murmură Engersol. Exact ca Adam Aldrich.
Amy se uită la ceasul de pe perete. Mai erau numai cinci minute până la sfârşitul ultimului curs.
Îşi dori ca ora să fi continuat tot restul după-amiezii, până la cină. Fiecare minut care trecea o aducea tot mai aproape de momentul experienţei.
- Dar a spus că nu va trebui să faci nimic din ceea ce nu ţi-ar plăcea, insistase Josh când ea îi povestise despre ce avea să facă, cu o oră în urmă, pe timpul pauzei dintre orele de matematică şi de istorie. De ce ţi-e frică?
Amy nu răspunsese la întrebare. În minte persista imaginea pisicii chinuite prin şocuri electrice, sunete înspăimântătoare şi mirosuri împuţite.
Tremurul interior i se accentuase când doamna Wilson, profesoara ei de matematică, îi înmânase un bilet la începutul orei, prin care i se comunica să apară la sala de gimnastică la ora trei şi jumătate.
Nota fusese semnată de doctorul Engersol.
De ce voia el ca ea să vină la sala aceea? Oare acolo se va ţine experimentul?
- Amy? Amy, mă asculţi?
Vocea profesoarei Wilson penetra printre întrebările care roiau în capul fetei. Surprinsă, Amy se îndreptă imediat în scaun.
- N-ai auzit nimic, Amy?
Doamna Wilson, o femeie înaltă şi osoasă, al cărei păr cărunt era strâns într-un coc respectabil, o privea cu atenţie pe deasupra ramelor de la ochelari. Stridenţa din vocea ei o făcu pe Amy să tresară.
- M... mă gândeam la altceva, răspunse ea cu voce tremurătoare.
- Evident! replică Enid Wilson cu voce spartă. Dar când asişti la cursul meu, vreau să-mi acorzi atenţie.
Bătu cu indicatorul din mână pe tabla din spatele ei.
- Poţi să rezolvi ecuaţia asta sau nu?
Amy se uită fix la complicata ecuaţie algebrică care fusese scrisă. Ştia că ar fi trebuit să fie capabilă să o rezolve mintal. Se concentră asupra ei. Pe frunte îi apărură cute când începu să facă calcule, vizualizând numerele în minte la fel de clar ca şi cînd ar fi lucrat cu creta şi buretele.
- Ei, hai odată, Amy, doar nu e chiar aşa de greu, o aţâţă doamna Wilson. Nu e nimic altceva decât o simplă reducere!
Amy înghiţi cu dificultate. Simţise cum i se pune un nod în gât. Numerele îi dispărură din minte şi ea pierdu controlul asupra ecuaţiei.
- N... n-o pot rezolva, rosti ea.
Ochii profesoarei o fixară de parcă ar fi vrut s-o îngroape de vie.
- Atunci poate îţi va face plăcere să rezolvi nişte exerciţii suplimentare diseară, îi spuse, sarcastic, profesoara, în timp ce restul clasei se amuza de insatisfacţia ei. Dacă nu eşti atentă la oră, va trebui să-ţi faci tema în cameră.
Zâmbind subţire, doamna Wilson li se adresă celorlalţi:
- Rezolvaţi primele cincisprezece probleme de la sfârşitul capitolului trei. Amy Carlson le va rezolva pe celelalte în locul vostru.
Amy făcu ochii mari. Dacă acest capitol era precum primele două, trebuiau rezolvate cincizeci de probleme. Avea şi un capitol de istorie de citit şi o povestire de scris pentru ora domnului Conners. Cum le va face pe toate? Şi toate astea - pentru că nu fusese capabilă să rezolve o ecuaţie idioată!
Sună clopoţelul. În timp ce toţi ceilalţi elevi se grăbiră spre ieşire pentru a mai prinde ceva dinsoarele după-amiezii, Amy stătea nemişcată la locul ei. Clasa se goli. Într-un târziu, fetiţa îşi dădu seama că doamna Wilson o privea curios.
- Ai ceva să-mi spui, Amy?
O clipă, fata fu tentată să-i explice cât de multe va avea de rezolvat în acea noapte. Decise să n-o facă. Doamna Wilson nu era precum domnul Conners: întotdeauna dornic să asculte păsul elevilor lui. Ei nu părea să-i pese de munca pe care trebuiau s-o depună şi pentru alte materii.
- E numai o problemă de planificare a timpului, acesta îi explicase ea lui Brad Hinshaw, cu o săptămână în urmă, când se plânsese că tema de rezolvat era prea stufoasă. Sunteţi toţi nişte copii dotaţi şi noi ne aflăm aici pentru a vă provoca intelectul şi nu pentru a cocoloşi obiceiurile pe care le-aţi căpătat în şcoala normală. Ştiu că întotdeauna totul a fost uşor pentru voi, dar viaţa nu e chiar aşa. Trebuie să învăţaţi să faceţi ceea ce vi se cere fără a vă plânge.
- E o ticăloasă, murmurase Brad pe când părăseau clasa.
Când câţiva copii izbucniseră în râs, doamna Wilson îi rechemase vrând să afle de ce chicoteau. Atunci îi dublase tema lui Brad.
- N... nu, doamnă Wilson! rosti, într-un târziu, Amy, înfruntând privirea sfidătoare a profesoarei. E-n regulă. Iertaţi-mă că n-am fost atentă.
Buzele profesoarei se relaxară într-o imitaţie de zâmbet.
- Foarte bine, rosti ea. Scuzele tale sunt acceptate. Aşa cum va fi acceptată mâine şi rezolvarea temei. Îţi propun acum să te duci şi să te apuci de treabă. Ştii doar că doctorului Engersol nu îi place să aştepte.
Încuviinţând scurt din cap, Amy îşi scoase ghiozdanul de sub bancă şi părăsi camera. Ieşi din clădire şi o luă la stânga, spre sala de gimnastică din cealaltă parte a campusului. Se opri în faţa uşii de la vestiarul fetelor şi medită.
Ce-ar fi dacă s-ar răzgândi chiar acum? Era posibil ca experimentul să fi început deja?
Privi în jurul ei. Câţiva studenţi zăceau pe sub copaci, iar alţii se plimbau pe alei; nimeni însă nu părea să-i acorde ei vreo atenţie. Nu mai avea în ceafă acea senzaţie mizerabilă care punea stăpânire pe ea de câte ori se simţea urmărită.
Oftând, decise că experienţa nu începuse încă şi intră în vestiar. Înăuntru nu era decât Hildie Kramer, care se ridică în picioare când ea îşi făcu apariţia în camera umedă.
- Începusem să mă întreb dacă vei mai veni, rosti Hildie zâmbind. Doctorul Engersol vrea să-ţi pui un costum de baie şi să te duci la bazin.
- Bazin? Acolo se ţine experimentul?
Hildie încuviinţă.
- Ai aici propriul tău costum?
Amy negă.
- E în cameră. Nimeni nu mi-a spus că-mi va trebui. Să mă duc să-l iau?
O şi pornise spre uşă, dar Hildie o opri.
- Nu-i nevoie, Amy. Avem aici o groază de costume de baie. O să-ţi aduc eu unul.
Amy se duse la dulapul ei şi începu să se dezbrace. Un minut mai târziu, Hildie reapăru, ţinând în mână unul din acele costume maro, fără nicio noimă, cu care era plină sala de gimnastică.
- Iah! exclamă Amy cu dezgust. Urăsc chestiile astea!
Hildie râse pe înfundate.
- Dar cine nu le-ar urî? Însă am încercat să găsesc unul mai nou.
Amy luă costumul; termină de scos îmbrăcămintea de pe ea şi şi-l puse. O privi amărâtă pe Hildie.
- E oribil, nu?
Femeia aruncă o privire critică.
- Ei bine, nu cred că ai cîştiga cu el concursul Miss America, dar ar putea fi şi mai rău. Bine că ţi se potriveşte şi n-are găuri. Gata?
- Cred că da, încuviinţă Amy.
O urmă pe Hildie către duşuri, apoi pe lângă bazinul de mică adâncime unde te clăteai la ieşirea din piscina mare. În faţa uşii acesteia, brusc, nervii îi cedară. Se uită rugătoare la Hildie.
- Te rog, nu vrei să-mi spui despre ce e vorba în experiment? o imploră ea.
Hohotul de râs ce urmă umplu spaţiul, făcând-o pe Amy să se simtă puţin mai bine.
- De ce nu încetezi să-ţi mai faci griji? întrebă Hildie. Ştii doar că n-o să-ţi spun nimic altceva decât că n-o să te doară. Şi nu trebuie să participi la el dacă nu vrei. De îndată ce vei afla despre ce este vorba, te vei putea răsuci pe călcâie şi vei putea pleca, dacă asta va fi ceea ce îţi doreşti.
Amy trase aer în piept şi evaluă situaţia. Să se încreadă în Hildie? În definitiv, de la experienţa cu animalele fusese de partea ei. Deci acest experiment nu putea fi prea rău. Păşi pe uşa bazinului. Şi se opri, uluită de ceea ce văzu.
La capătul îndepărtat al piscinei, atârna o draperie ce făcea complet invizibile trambulinele. La trei metri depărtare de ea, lângă bazin, se afla un scaun. Alături de el era o masă pe care fusese aşezat un computer ce semăna cu o pereche de căşti pentru urechi. În diverse locuri în jurul piscinei erau amplasate camere video, toate legate de scaunul gol.
Doctorul Engersol stătea pe un al doilea scaun, faţă în faţă cu monitorul computerului. Lângă el erau aşezaţi ceilalţi participanţi la seminarul lui.
Ştiau oare toţi ce se va întîmpla? Era singura care nu fusese pusă în temă?
Se simţi de parcă ar fi fost trădată. Primul ei impuls fu să se întoarcă şi să dispară pe uşă, însă prietenii ei o urmăreau deja, privind-o ţintă, ca şi cum erau siguri că ea se va sustrage probei din laşitate.
Şi nu erau acolo numai prietenii ei.
Privirea i se mută de la micul grup de copii strânşi în jurul computerului spre mica tribună de lângă piscină. Pe băncile ei erau pe puţin cincizeci de studenţi, care o urmăreau şi ei.
Amy simţi că ia foc de stinghereală. Chiar aveau de gând toţi aceşti oameni să o urmărească? De ce? Ce avea să se întâmple?
O auzi pe Hildie în spatele ei:
- E-n regulă, Amy? Vrei să mergi înainte cu proba?
Fata nu dorea decât să i se caşte în faţă o groapă care s-o înghită. De ce erau toţi indivizii ăştia aici? De ce nu erau numai copiii de la seminar, pe care îi cunoştea? Ce s-ar întâmpla dacă s-ar răsuci pe călcâie şi ar fugi înapoi spre vestiar?
Ar rîde de ea.
Toţi. Ar şti atunci că e o laşă şi ar râde de ea, chiar dacă nu cu voce tare. Diseară, în sufragerie, i-ar auzi pe toţi cum clămpăne, imitând sunetul emis de un pui fricos. Chiar şi prietenii ei s-ar distra pe socoteala ei. S-ar simţi exact ca la şcoala normală, când toţi o priveau ca pe o smintită.
Nu! Nu va lăsa să se întâmple aşa ceva. Va trebui să treacă, cumva, şi prin asta.
Trase puternic aer în piept şi-i dădu, încet, drumul.
- S... sunt gata, îngăimă ea. Doar că nu... cine sunt tipii ăia?
Hildie îi zâmbi liniştitor.
- Sunt de la secţia de psihologie. Doctorul Engersol i-a invitat pentru a urmări experienţa.
- Dar mie nu mi-a spus! se plânse Amy.
Simţind ce e în mintea fetiţei, Hildie îngenunche şi-i prinse mâinile într-ale sale.
- E-n regulă, Amy. Nu ţi se va întâmpla nimic. Sunt aici doar pentru a privi. N-or să spună sau să facă nimic. O să fie totul bine.
- Ş... şi c... ce trebuie să fac eu?
- Du-te şi aşază-te pe scaunul ăla, îi spuse Hildie. Haide. O să vin şi eu cu tine.
Ţinând-o pe Amy de mână, Hildie o luă pe marginea piscinei. Când ajunseră la destinaţie, doctorul Engersol îi explică, în sfârşit, fetei ce trebuia să facă ea.
- O să-ţi ataşăm nişte electrozi, Amy, o înştiinţă el. Ei nu fac nimic altceva decât să îţi măsoare reacţiile fizice. Îţi promit că nu vei simţi nimic. Tot ceea ce vom face va fi să-ţi înregistrăm schimbările de ritm cardiac, respiraţia şi encefalograma. Camerele video îţi vor prelua expresiile feţei şi orice mişcare a corpului. Aşa că tot ce trebuie să faci e să te aşezi acolo.
- Dar de ce eu? întrebă Amy. Ce ar trebui să fac?
- O să vezi îndată - îi comunică Engersol. Adu-ţi aminte că poţi pleca când vrei, aşa cum ţi-am promis.
Aşa ca toţi să râdă de mine, gândi Amy în tăcere. Stătu nemişcată pe scaun în timp ce doctorul Engersol îi fixa electrozii pe corp. Curând, fata fu mai înfăşurată în sârme decât fusese pisica de dimineaţă, în final, doctorul Engersol plasă o cască pe capul ei. Amy simţi o mulţime de înţepături uşoare în pielea capului.
- Te doare? o întrebă doctorul. N-ar trebui, dar dacă te jenează ceva, pot face ajustări astfel ca să nu mai simţi nimic. Electrozii trebuie să-ţi palpeze capul, dar nu să ţi-l şi preseze.
- E... e-n regulă, reuşi Amy să spună.
Ochii ei întâlniră pe cei ai doctorului şi el putu citi în ei frica.
- Se va întâmpla ceva, nu? întrebă ea. Ceva oribil.
- Nu va fi oribil deloc, o asigură Engersol. Verifică încă o dată electrozii şi se răsuci spre monitorul computerului. Se vedeau clar pe el ritmul respiratoriu, pulsul şi encefalograma fetei. Toate reflectau imaginea unui corp aflat sub influenţa unui destul de puternic stres. Nicio curbă nu ieşea însă din limitele acceptabile.
- În regulă, spuse el. Suntem gata să începem. O să te rog să iei o decizie.
Cortina de la capătul piscinei fu brusc ridicată. Lângă platforma de sărituri fusese înălţată o schelă. De vârful ei atârna frînghia cu noduri pe care ea încercase să se caţere în sala de gimnastică.
Încercase şi eşuase.
- Amy, vreau să alegi una din ele, rosti doctorul. Ce-ai face mai degrabă? Te-ai căţăra pe frânghie sau ai sări de pe trambulină?
Amy se holbă la el. Glumea? Trebuia într-adevăr să facă una din chestiile astea? Doar îi spusese că nu trebuia să execute nimic! Nu trebuia decât să stea acolo, pe scaun, nu?
Simţi că-i vine rău.
În urechi îi răsuna deja râsul celorlalţi, când aveau să afle că era înspăimântată de ambele ei opţiuni.
Pisica!
Procedau cu ea exact cum făcuseră dimineaţă cu pisica.
Un negativ dublu.
Fie să aleagă între două lucruri pe care le ura, fie să le facă cunoscut tuturor cât de frică îi era. Să le facă cunoscut şi apoi ei să înceapă să o necăjească.
Pisicuţă fricoasă, pisicuţă fricoasă, Amy e o pisicuţă fricoasă!
Deşi nimeni nu pronunţase cuvintele, le auzea deja răsunându-i în urechi.
Privi feţele colegilor ei
Jeff Aldrich rânjea. Realizase cît de înspăimântată era.
Ce va face? Se va mulţumi să o tachineze? Sau va fi mai rău? Poate o va lua şi o va atârna de fereastră, dând-o cu capul de perete şi ameninţând-o c-o va lăsa să cadă.
Gândurile o porniră razna. Ce era mai rău? Să râdă şi să-şi bată joc toţi de ea sau să aleagă şi să încerce să scape de groaza care o apuca întotdeauna când se găsea la mai mult de câţiva paşi deasupra solului?
Dar doctorul Engersol îi spusese că trebuia doar să aleagă! Nu trebuia să execute nimic!
Numai că asta n-ar fi fost suficient. Dacă ar fi spus că a ales şi n-ar fi mers până la capăt, şi-ar fi dat toţi seama! Era în capcană. Cu toate promisiunile lui, o prinsese în cursă.
Ce să fie?
Frânghia?
Îşi aminti cum încremenise acolo sus, îngrozită de perspectiva căderii şi agăţându-se de ea până ce se căţărase antrenorul şi o salvase.
Cât despre trambulină, nu fusese în stare nici măcar să urce scara.
O scară şi o sfoară! Cum putea să-i fie frică de două chestii atât de stupide!
Dar dacă va cădea?
Dacă s-ar prăbuşi de pe frânghie şi-ar rupe cel puţin un picior.
Dar s-ar putea să nu cadă de pe scară căci aceasta avea bare de care să se ţină şi trepte pe care să păşească. Şi când ajungea sus, tot ce avea de făcut era să meargă până la limita platformei şi să sară.
Îşi simţi măruntaiele strânse de frică numai la gândul că va sta pe platforma îngustă la trei metri deasupra apei.
La numai trei metri! Ce i se putea întâmpla?
Era, cu siguranţă, mai bine să fie îngrozită timp de câteva secunde decât să-şi bată joc de ea colegii pentru că era laşă.
- M... m-am hotărât, şopti ea. O să sar de pe trambulină.
Imediat, doctorul Engersol îşi părăsi scaunul şi veni lângă ea pentru a îndepărta casca, în timp ce doi studenţi detaşară electrozii de pe corpul ei. Camerele video rămăseseră în funcţiune.
Şi toţi oamenii ăia o urmăreau încă.
Se apropie de scară şi apucă strâns barele de susţinere. Îşi puse piciorul pe treapta cea mai de jos şi începu să urce.
La jumătatea drumului, se uită în jos şi îngheţă.
- Fă-o! îşi spuse. "Trebuie doar să urci, să mergi pe platformă şi să sari!"
Se holbă la betonul de sub ea. O cuprinse răul de înălţime şi îşi dădu seama că n-o să reuşească.
"Nu te uita!" îşi comandă.
Se sili să se uite în sus. Acolo, acoperind-o, era platforma.
Nu!
N-o putea face, nu putea să meargă pe ea! Era prea îngustă. Ar cădea înainte de a face primul pas.
Nervii îi cedară şi începu să plângă. Cu lacrimile şiroindu-i pe faţă, coborî împleticindu-se şi zbură spre vestiar, acoperindu-şi faţa cu mîinile ca să nu vadă cumva expresia batjocoritoare acuiva. Până când ajunse la dulăpiorul ei, costumul era deja pe jumătate scos. Îl smulse şi-l aruncă într-un colţ. Îşi trase hainele pe ea cât putu de repede. Uită uşa dulăpiorului deschisă şi, suspinând din cauza umilinţei îndurate, fugi din sala de gimnastică.
Când Hildie Kramer ajunse acolo, vestiarul era pustiu. Ea ştia însă unde se ascunsese Amy. Părăsi şi ea sala. În locul căldurii şi gingăşiei pe care o aborda când vorbea cu părinţii copiilor, pe faţă îi apăru o expresie necruţătoare. Trebuia să găsească fata înainte ca altcineva s-o mai vadă.
Jeanette Aldrich încerca să se concentreze asupra muncii ei. Deşi era numai ora patru, ştia că nimeni nu va avea nici o obiecţie dacă va pleca mai devreme azi. Îşi pierduse cea mai mare parte a după-amiezii gândindu-se la teza ascunsă în geantă. În timpul prânzului, reuşise să găsească un colţ izolat şi începuse s-o citească, dar nu ajunse prea departe. I se făcuse rău numai la simpla lectură a tuturor copiilor care căzuseră victime aceloraşi presiuni în urma cărora sucombase şi Adam. A trebuit să facă pauză de mai multe ori. Deşi autorul îşi construise lucrarea cu date seci, suferinţa acelor copii reuşea să răzbată la suprafaţa textului.
Era ca şi cum fiecare caz dezbătut în lucrare întindea mânutele spre ea, cerând ajutor, rugând-o pe ea să întreprindă ceva.
Din păcate, nu putea face nimic. Ca şi Adam, ei erau deja morţi.
Cel mai mic dintre ei avea numai cinci ani când se aruncase în faţa maşinii de faţă cu mama şi cu sora lui mai mare.
Nu fusese nicio îndoială că el ştia de venirea autobuzului. I-l şi arătase mamei lui.
...................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu