Fortăreaţa digitală, Dan Brown

........................................
                              II.

              - A apărut în cadrul testelor fizice de la NSA. Nu era ceva cu care să se laude.
      Susan nu putea să accepte modul în care se potriviseră lucrurile: 
     - O inimă slăbită putea să-l omoare – pur şi simplu? 
     Totul părea prea convenabil. 
     Strathmore înălţă din umeri: 
     - Inimă slăbită... în combinaţie cu arşiţa Spaniei. Mai adaugă şi stresul indus de şantajarea NSA... 
     Susan tăcu un moment. În ciuda circumstanţelor, simţea un sentiment acut de pierdere ireparabilă prin moartea unui coleg criptograf atât de strălucit. Vocea gravă a lui Strathmore îi întrerupse şirul gândurilor. 
     - Singurul aspect bun al acestui adevărat fiasco e acela că Tankado călătorea singur. Există o şansă mare ca partenerul lui să nu fi aflat că a murit. Autorităţile spaniole au declarat că vor menţine informaţia secretă cât de mult se va putea. Noi am primit-o doar fiindcă COMINT se afla în stare de alertă. Trebuie să-l găsesc pe acest partener înainte ca el să afle de moartea lui Tankado. De aceea te-am chemat. Am nevoie de ajutorul tău.
     Susan nu ştia ce să mai creadă. I se păruse că dispariţia la ţanc a lui Ensei Tankado le rezolvase întreaga problemă. 
     - Comandante, ripostă ea, dacă autorităţile susţin că a murit în urma unui atac de cord, atunci noi ieşim din cauză; partenerul lui va şti că NSA nu e responsabilă. 
     - Nu e responsabilă? făcu Strathmore cu ochii holbaţi, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Cineva şantajează NSA şi moare câteva zile mai târziu, iar noi nu suntem responsabili? Pun pariu pe ce vrei că misteriosul amic al lui Tankado nu va vedea lucrurile aşa. Oricare ar fi cauza morţii, în ochii lui noi suntem vinovaţi. Putea foarte bine să fie vorba de otravă, autopsie măsluită, orice. Strathmore făcu o pauză. Care a fost prima ta reacţie când ţi-am spus că Tankado e mort?
     Ea se încruntă: 
     - Am crezut că NSA l-a ucis.
     - Exact. Dacă NSA poate monta cinci sateliţi ultramoderni pe o orbită geosincronă deasupra Orientului Mijlociu, cred că oricine poate presupune că NSA este în stare să mituiască o mână de poliţişti spanioli. 
     Comandantul îşi demonstrase punctul de vedere. 
     Susan scoase un şuierat. "Ensei Tankado e mort. NSA va fi învinovăţită.” 
     - Îl putem găsi pe acest partener la timp? 
     - Cred că da. Avem o pistă bună. Tankado a făcut multe anunţuri publice că lucrează împreună cu un partener. Cred că aşa spera că va descuraja firmele de software să-i facă vreun rău sau să încerce să-i fure cheia. A ameninţat că, în caz de joc murdar, partenerul lui va face cheia publică, şi astfel toate firmele se vor trezi în competiţie cu un software gratuit.
     - Inteligent, observă Susan. 
     Strathmore continuă: 
     - De câteva ori, în public, Tankado a spus numele partenerului. L-a numit North Dakota. 
     - North Dakota? Evident că e un pseudonim.
    - Da, dar din precauţie am efectuat o cercetare pe Internet utilizând North Dakota drept cheie de căutare. N-am crezut că voi da peste ceva, dar am descoperit un cont de e-mail. Strathmore făcu o pauză. Bineînţeles că am presupus că nu e acel North Dakota pe care îl căutăm noi, însă am cercetat contul doar ca să fiu sigur. Imaginează-ţi surpriza mea când am văzut că acel cont era plin cu mesaje de la Ensei Tankado. Strathmore ridică din sprâncene. Iar mesajele erau pline de referinţe la Fortăreaţa Digitală şi la planurile lui Tankado de a şantaja NSA. 
      Susan se uită sceptică la Strathmore. Era uimită că şeful ei se lăsa aşa uşor dus de nas. 
     - Comandante, protestă ea, Tankado ştia prea bine că NSA poate deschide mesajele electronice prin Internet; n-ar fi folosit niciodată poşta electronică sprea trimite informaţii secrete. E o capcană. Ensei Tankado vi l-a dăruit pe North Dakota. El ştia că veţi cerceta. Orice informaţie ar fi trimis, voia ca voi s-o descoperiţi – e o pistă falsă. 
     - Ai un fler excelent, ripostă Strathmore, cu excepţia câtorva amănunte. N-am găsit nimic sub numele North Dakota, aşa că am rafinat cercetarea. Contul descoperit reprezenta o variaţie – NDAKOTA. 
     Susan clătină din cap: 
     - Permutările reprezintă o procedură standard. Tankado ştia că veţi testa variante până ce veţi da de ceva. NDAKOTA e o variantă prea simplă. 
     - Poate că da, admise Strathmore, scriind ceva pe o bucată de hârtie, pe care i-o pasă lui Susan. Dar uită-te la asta. 
     Susan citi bileţelul. Înţelese brusc modul de gândire a comandantului. Pe hârtie era scrisă adresa de e-mail a lui North Dakota:
        "NDAKOTA@ARA.ANON.ORG” 
      Literele ARA din adresă atrăseseră atenţia lui Susan. ARA însemna American Remailers Anonymous, un bine cunoscut server anonim de e-mail. 
     Serverele anonime erau populare printre navigatorii pe Internet care voiau să-şipăstreze secretă identitatea. Contra unei taxe, aceste companii protejau intimitatea emiţătorului de mesaje, acţionând ca un intermediar pentru poşta electronică. Era ca în cazul unei căsuţe poştale obişnuite – un utilizator putea primi şi transmite mesaje, prin poştă fără a-şi dezvălui adevăratul nume sau adresa. Compania primea mesaje adresate unor nume false, după care le trimitea către contul real al clientului. Intermediarul era legat prin contract de confidenţialitate să nu dezvăluie niciodată identitatea sau locaţia reală a utilizatorilor. 
     - Nu e o dovadă, rosti Strathmore. Dar ridică multe semne de întrebare. 
     Susan încuviinţă, dintr-o dată mai convinsă: 
     - Deci spuneţi că lui Tankado nu-i pasă dacă îl caută cineva pe North Dakota pentru că identitatea şi localizarea acestuia sunt protejate de ARA. 
     - Chiar aşa.
     Susan calculă în minte: 
     - ARA oferă servicii mai ales pentru conturi din Statele Unite. Credeţi că North Dakota s-ar putea găsi undeva în ţară?
     Strathmore înălţă din umeri: 
     - S-ar putea. Alături de un partener american, Tankado putea păstra cele două chei de acces separate geografic. Ar fi o mutare deşteaptă. 
     Susan cântări situaţia. Se îndoia că Tankado ar fi împărtăşit cheia de acces altcuiva decât unui prieten intim, iar, din câte îşi amintea ea, Ensei Tankado nu prea avea prieteni în Statele Unite. 
     - North Dakota, rosti ea, creierul ei lucrând febril asupra posibilelor înţelesuri ale parolei. Cum sună mesajul lui către Tankado? 
     - Habar n-am. COMINT a dat doar de legăturile externe ale lui Tankado. În acest moment tot ce avem despre North Dakota se rezumă la o adresă anonimă. 
     Susan medită un minut: 
     - Vreo şansă să fie o diversiune?
     Strathmore înălţă o sprinceană: 
     - Cum adică? 
     - Tankado putea trimite mesaje momeală către un cont gol, în speranţa că o să-l descoperim. Noi am fi crezut că e protejat, iar el n-ar fi fost niciodată nevoitsă rişte să dea altcuiva cheia de acces. Poate că lucra singur. 
     Strathmore chicoti, impresionat. 
     - Bună idee, cu excepţia unui lucru. Nu şi-a folosit nici una dintre adresele obişnuite de acasă sau de la serviciu. A trimis totul de la Universitatea Doshisha, cuplându-se la computerul lor principal. Se pare că a păstrat acolo un cont pe care a reuşit să-l menţină secret. E un cont foarte bine ascuns, pe care l-am depistat doar prin noroc. Strathmore făcu o pauză. Aşadar... dacă Tankado voia să-i frunzărim mesajele, de ce ar fi folosit un cont secret? 
     Susan medită asupra întrebării: 
     - Poate că a folosit un cont secret ca să nu bănuiţi o diversiune? Poate că Tankado a ascuns contul doar îndeajuns cât să daţi peste el şi să credeţi că aţi avut noroc. Asta oferă credibilitate mesajului său. 
     Strathmore chicoti:
     - Ar fi trebuit să te faci agent de teren. Ideea e bună. Din nefericire, fiecare mesaj trimis de Tankado a primit un răspuns. Tankado scria, iar partenerul lui răspundea. 
     Susan ridică din sprâncene: 
     - Destul de corect. Deci spuneţi că North Dakota există. 
     - Mă tem că da. Şi trebuie să-l găsim. Cu discreţie. Dacă se prinde că îl vânăm, s-a sfârşit totul. 
     Susan ştia acum exact de ce o chemase Strathmore: 
     - Daţi-mi voie să ghicesc, zise ea. Vreţi să mă strecor în baza de date ARA şi să aflu identitatea reală a lui North Dakota? 
     Strathmore rânji: 
     - Domnişoară Fletcher, îmi citeşti gândurile.
     Când era vorba de cercetare discretă pe Internet, Susan Fletcher se dovedea expertă. Cu un an înainte, o oficialitate de rang înalt de la Casa Albă se plânsese că primeşte ameninţări prin e-mail de la cineva cu o adresă anonimă. NSA fusese solicitată să localizeze persoană în cauză. Deşi îşi putea exercita influenţa pentru a cere companiei intermediare să dezvăluie identitatea utilizatorului, NSA optase pentru o metodă mai subtilă – un "copoi”.
     De fapt, Susan crease un emiţător bidirecţional deghizat în mesaj e-mail. Trimitea mesajul spre adresa falsă a utilizatorului, iar compania intermediară îşi îndeplinea obligaţia din contract şi retransmitea mesajul către adresa reală autilizatorului. Ajuns la destinaţie, programul ascuns în mesaj înregistra locaţia Internet a utilizatorului şi o transmitea înapoi către NSA, după care se auto-dezintegra fără a lăsa urme. Din acel moment, cel puţin din punctul de vedere NSA, intermediarii poştali anonimi deveniseră doar nişte inconveniente minore. 
     - Îl poţi găsi? întrebă Strathmore. 
     - Desigur. De ce aţi aşteptat atât de mult să mă chemaţi? 
     - De fapt, se scuză el, nu plănuiam să te chem. Nu voiam să amestec şi pe altcineva în povestea asta. Am încercat să trimit eu însumi o copie a copoiului tău, dar ai scris blestemăţia aia într-unul dintre noile limbaje hibride; nu l-am putut face să funcţioneze. Îmi tot returna date ilogice. În cele din urmă, a trebuit să-mi calc pe inimă şi să te aduc aici. 
     Susan chicoti. Strathmore era un criptograf strălucit, dar repertoriul său se limita la lucrul cu algoritmi; chichiţele programării mai puţin "ortodoxe” îi scăpau adeseori. Mai mult, Susan îşi scrisese programul de urmărit ţinta în LIMBO, un nou limbaj de programare hibrid. Era de înţeles atunci că Strathmore întâmpinase probleme. 
     - O să am grijă de problemă, zâmbi ea, întorcându-se să plece. Mă găsiţi la terminalul meu. 
     - Ai idee cât o să dureze?
     Susan se opri: 
      - Păi... depinde de cât de eficient îşi face treaba ARA. Dacă tipul e în State şi foloseşte servicii precum AOL sau Compuserve, o să-i "citesc” cartea de credit şio să obţin o adresă în mai puţin de o oră. Dacă e într-o universitate sau o corporaţie, o să dureze puţin mai mult. Zâmbi stânjenită. După aceea, totul depinde de dumneavoastră. 
     Susan ştia că "restul” însemna o echipă de asalt NSA, tăierea curentului electric la domiciliul tipului şi pătrunderea cu arme de foc în casă prin spargerea ferestrelor. Probabil că echipei urma să i se spună că e vorba de un flagrant de trafic de droguri. Fără îndoială că Strathmore avea el însuşi să-şi facă apariţia printre resturile de sticlă şi mortar, ca să localizeze acea cheie de acces de şaizeci şi patru de caractere. După care avea să o distrugă. Fortăreaţa Digitală urma să rămână pentru totdeauna pe Internet, imposibil de descifrat. 
     - Expediază copoiul cu atenţie, o avertiză Strathmore. Dacă North Dakota se prinde că îl urmărim, va intra în panică şi eu n-am să reuşesc niciodată să trimit o echipă înainte ca el să dispară cu cheia. 
     - Loveşte şi fugi, îl asigură ea. În clipa în care mesajul găseşte adresa, se dizolvă. Tipul nici nu va şti că l-am vizitat.
     Comandantul dădu obosit din cap: 
     - Mulţumesc. 
    Susan schiţă un zâmbet. Era mereu surprinsă să vadă cum Strathmore putea afişa un calm suveran chiar şi în faţa dezastrului.
    Era convinsă că această calitate îi definise cariera şi îl înălţase către eşaloanele superioare ale puterii. 
     Îndreptându-se spre uşă, Susan privi lung către TRANSLTR. Existenţa unui algoritm impenetrabil era un concept pe care ea încă încerca să îl înţeleagă bine. Se rugă să-l găsească la timp pe North Dakota. 
     - Termină repede, îi spuse Strathmore din urmă, şi până la căderea nopţii o să fii în Smoky Mountains. 
     Susan încremeni locului. Ştia că nu-i spusese nimic despre excursie. Se răsuci pe călcâie. "Oare NSA îmi ascultă telefonul?” 
     Strathmore zâmbi vinovat: 
     - Azi-dimineaţă David mi-a povestit despre excursie. A zis că o să fii destul de iritată de amânare. 
     Susan se simţi pierdută. 
     - Aţi vorbit cu David azi-dimineaţă? 
     - Bineînţeles.
    Strathmore păru mirat de reacţia ei:
    - Trebuia să-l instruiesc. 
    - Să-l instruiţi? întrebă ea. Pentru ce? 
    - Pentru călătoria lui. L-am trimis în Spania.

                                           Capitolul 11.

                        Spania. "L-am trimis pe David în Spania.” 
     Cuvintele comandantului o ardeau. 
     - David e în Spania? Lui Susan nu-i venea să creadă. L-aţi trimis în Spania? Tonul ei se înăspri. De ce?
     Strathmore se uită prostit la ea. Părea a nu fie obişnuit să ţipe cineva la el, chiar dacă acel cineva era şefa criptografilor. O privi năuc. Susan era încordată ca o tigroaică apărându-şi puiul. 
     - Susan, începu el. Ai discutat cu David, nu-i aşa? Ţi-a explicat? Era prea şocată ca să vorbească. "Spania? De-aia a amânat David excursia noastră la Stone Manor?” 
     - Azi-dimineaţă am trimis o maşină la el. A spus că te va suna înainte de a pleca. Îmi pare rău. Am crezut... 
     - De ce l-aţi trimis în Spania? 
     Strathmore se opri şi o privi drept în ochi: 
     - Ca să ia cealaltă cheie de acces! 
     - Cealaltă cheie? 
     - Copia lui Tankado. 
     - La ce vă referiţi?
     Strathmore oftă:
     - Când a murit, Tankado avea mai mult ca sigur asupra lui o copie a cheii parolate. Ca atare, nu-mi convenea să aflu că se află undeva, în morga din Sevilla, la îndemâna oricui. 
     - Aşa că l-aţi trimis pe David Becker? Susan trecuse de momentul şocului. Numai că totul era ilogic. David nici măcar nu lucrează pentru dumneavoastră! 
     Strathmore părea uluit. Nimeni nu-i vorbise vreodată pe un asemenea ton directorului adjunct al NSA. 
     - Susan, rosti el păstrându-şi calmul, tocmai aici e clenciul. Aveam nevoie... 
     Tigroaica sări la beregată. 
     - Aveţi douăzeci de mii de angajaţi sub comandă! Cine vă dă dreptul să-mi trimiteţi logodnicul? 
     - Îmi trebuia un curier civil, cineva care să n-aibă nicio legătură cu guvernul. Dacă parcurgeam canalele obişnuite şi se prindea cineva... 
     - Şi David Becker e singurul civil pe care îl cunoaşteţi? 
     - Nu! David Becker nu e singurul civil pe care îl cunosc! Dar la ora şase azi-dimineaţă lucrurile se petreceau al naibii de repede! David vorbeşte limba, e deştept, am încredere în el şi mi-am zis că îi fac o favoare! 
     - O favoare? se stropşi Susan. A-l trimite în Spania e o favoare? 
     - Da! Îl plătesc cu zece mii de dolari pentru o zi de muncă. Nu trebuie decât să ia lucrurile lui Tankado şi să zboare înapoi acasă. Asta eu o socotesc o favoare! 
     Susan tăcu. Înţelegea. Totul se reducea la bani. 
     Gândul i se întoarse cu cinci luni în urmă, în noaptea în care preşedintele Universităţii Georgetown îi oferise lui David catedra de limbi străine. Preşedintele îl avertizase că orele de predare se vor reduce pe seama creşterii muncii birocratice, dar că asta însemna şi o creştere substanţială a salariului. Susan simţise nevoia să urle: "David, nu face asta! O să te simţi îngrozitor. Avem mulţi bani – cui îi pasă care dintre noi îi câştigă?” Însă nu trebuia să se amestece. În cele din urmă îl susţinuse în decizia de a accepta. Adormind alături de el în acea noapte, încercase să pară fericită pentru el, însă ceva dinăuntrul ei îi spunea că va urma un dezastru. Avusese dreptate – dar nu crezuse niciodată că poate avea atâta dreptate. 
     - L-aţi plătit cu zece mii de dolari? întrebă ea. Asta-i o şmecherie murdară! 
     Strathmore se înfuriase deja: 
     - Şmecherie? N-a fost nicio şmecherie! Nici nu i-am spus de bani. L-am rugat să-mi facă un favor personal. El a fost de acord să meargă. 
     - Bineînţeles că a fost de acord! Sunteţi şeful meu! Sunteţi directorul adjunct NSA! N-avea cum spune nu! 
     - Ai dreptate, i-o întoarse Strathmore. Tocmai de-aia l-am sunat. Nu-mi permiteam luxul să... 
     - Directorul ştie că aţi trimis un civil? 
     - Susan, zise Strathmore, evident pe punctul de a-şi pierde răbdarea, directorul nu e implicat. Nu ştie nimic despre toate astea. 
     Susan îl privi nevenindu-i să creadă ce auzise. I se părea că nu-l mai cunoaşte pe omul din faţa ei. Îl trimisese pe logodnicul ei – un profesor – într-o misiune NSA, după care nu-l informase pe director despre cea mai mare criză din istoria organizaţiei.
    - Leland Fontaine n-a fost informat?
    Lui Sreathmore i se rupsese filmul. Explodă: 
     - Ia ascultă, Susan! Te-am chemat aici pentru că am nevoie de un aliat, nu de o anchetă! Am avut o dimineaţă a naibii de grea. Azi-noapte am descărcat fişierul lui Tankado şi-am stat ore întregi lângă imprimantă rugându-mă ca TRANSLTR să spargă codul. În zori am trecut peste mândrie şi l-am sunat pe director – dă-mi voie să-ţi spun că aia era o conversaţie pe care cu adevărat abia o aşteptam. Bună dimineaţa, domnule. Îmi cer scuze că vă trezesc. De ce vă sun? Tocmai am descoperit că TRANSLTR a ajuns piesă de muzeu. Din cauza unui algoritm pe care întreaga mea echipă super deşteaptă şi super plătită din Crypto nu s-a putut pricepe să-l scrie!
     Strathmore izbi cu pumnul în birou. 
     Susan îngheţă. Nu scoase niciun sunet. În zece ani îl văzuse pe Strathmore pierzându-şi controlul doar de câteva ori, însă niciodată de faţă cu ea. 
     Timp de câteva secunde, nici unul nu scoase vreo vorbă. În cele din urmă, Strathmore se aşeză la loc pe scaun. Susan auzi cum respiraţia îi revine la normal. Când, într-un târziu, deschise gura, vocea lui păru ciudat de calmă şi de controlată. 
     - Din nefericire, zise el încet, s-a dovedit că directorul e plecat în America de Sud pentru a se întâlni cu preşedintele Columbiei. Pentru că el nu putea întreprinde absolut nimic de acolo, îmi rămâneau două opţiuni – să-i cer să-şi scurteze vizita şi să se întoarcă sau să rezolv eu însumi problema. 
     Se lăsă o lungă tăcere. Într-un târziu, Strathmore îşi înălţă privirea obosită şi o întâlni pe cea a lui Susan. Expresia de pe chip i se înmuie imediat. 
     - Îmi cer scuze, Susan. Sunt epuizat. E un coşmar care a prins viaţă. Ştiu că te-ai supărat în legătură cu David. N-am vrut să afli aşa. Credeam că eşti la curent. 
     Susan simţi un val de jenă inundându-i trupul:
     - Am reacţionat prea dur. Îmi pare rău. David e o alegere bună. 
     Strathmore încuviinţă, absent: 
     - O să se întoarcă diseară. 
     Susan îşi imagină toate dificultăţile prin care trecea comandantul – stresul responsabilităţii pentru TRANSLTR, orele nenumărate şi întâlnirile petrecute acolo. Se zvonea că soţia lui, alături de care petrecuse treizeci de ani, îl părăsea. Ca şi cum nu era îndeajuns, apăruse şi Fortăreaţa Digitală – cea mai mare ameninţare secretă din istoria NSA, iar amărâtul trebuia să le înfrunte singur pe toate. Nu era de mirare că părea pe punctul de a se prăbuşi. 
     - Luând în considerare circumstanţele, zise Susan, cred c-ar trebui să-l chemaţi pe director. 
     Strathmore clătină din cap. Pe birou căzu o picătură de sudoare. 
     - N-am să periclitez siguranţa directorului sau să risc o scurgere de informaţii contactându-l în legătură cu o criză majoră asupra căreia el nu poate întreprinde nimic. 
     Susan ştia că avea dreptate. Strathmore dispunea de cap limpede, chiar şi în astfel de momente critice. 
     - V-aţi gândit să-l sunaţi pe preşedinte?
     Strathmore încuviinţă: 
     - Da. Şi am decis să n-o fac.
    Susan îşi dăduse seama de asta. Oficialii de vârf ai NSA aveau dreptul de a rezolva urgenţe controlabile legate de serviciile secrete fără înştiinţarea executivului. NSA era singura organizaţie americană care se bucura de imunitate completă faţă de jurisdicţiile federale de orice fel. Strathmore se prevala adesea de acest drept; prefera să rezolve problemele în izolare. 
    - Comandante, protestă ea, problema e prea gravă ca s-o rezolvaţi singur. Trebuie să-i lăsaţi pe alţii să vă ajute. 
    - Susan, existenţa Fortăreţei Digitale are implicaţii majore pentru viitorul acestei organizaţii. N-am nici cea mai vagă intenţie să-l informez pe preşedinte peste capul directorului. Există o criză şi eu o gestionez. O privi gânditor. Eu sunt directorul adjunct însărcinat cu operaţiunile. Un zâmbet obosit îi încolţi pe chip. Şi, în plus, nu sunt singur. O am pe Susan Fletcher în echipa mea.
     În acea clipă Susan îşi dădu seama de ce îl respecta atât de mult pe Trevor Strathmore. De zece ani el îi deschisese drumul şi îi fusese alături, la bine şi la rău. Cu mână fermă. Fără a ezita. Devotamentul lui o uimea – ataşamentul de nezdruncinat faţă de principiile, ţara şi idealurile lui. Orice s-ar fi întâmplat, comandantul Trevor Strathmore reprezenta o lumină călăuzitoare într-un univers al deciziilor imposibile. 
     - Căci eşti în echipa mea, nu-i aşa? 
     - Da, domnule, sunt. Sută la sută. 
     - Bine. Acum putem trece la treabă.

                                        Capitolul 12.

                      David Becker mai participase la ceremonii funerare şi mai văzuse cadavre în viaţa lui; însă acum lucrurile stăteau cu totul altfel. Nu era vorba despre un mort fardat şi aranjat într-un sicriu cu linţoliu de mătase. Acest leş era complet gol şi fusese aruncat fără milă pe o masă din aluminiu. Ochii nu aveau încă acea absenţă tipică lipsei de viaţă. În schimb, erau răsuciţi în sus, spre tavan, cu o expresie ciudată de groază şi regret. 
     - Donde estan sus efectos? întrebă Becker într-o castiliană fluentă. Unde-i sunt lucrurile personale? 
     - Alli, răspunse locotenentul cu dinţii galbeni. 
     Arătă spre o tejghea plină cu haine şi alte lucruri personale: 
     - Es todo? Asta-i tot? 
     - Si. 
     Becker ceru o cutie de carton. Locotenentul se grăbi să-i satisfacă doleanţa. 
     Era sâmbătă seara, iar morga din Sevilla era oficial închisă. Tânărul locotenent îl lăsase pe Becker să intre în urma ordinului direct al şefului Guardiei din Sevilla – ceea ce însemna că vizitatorul american avea prieteni puternici.
    David se uită la grămăjoara de haine. Într-un pantof fuseseră înghesuite paşaportul, portofelul şi ochelarii. Alături se găsea un rucsăcel cilindric pe care poliţia îl ridicase din camera de hotel a mortului. Instrucţiunile primite de Becker erau clare: Nu atingi nimic. Nu citeşti nimic. Aduci totul înapoi. Să nu-ţi scape ceva. 
     Becker inspecta grămăjoara şi se încruntă. "Ce naiba putea NSA să dorească din gunoaiele astea?” 
     Locotenentul se întoarse cu o cutie mică, iar Becker începu să îndese hainele înăuntru. 
    Ofiţerul atinse piciorul cadavrului. 
    - Quien es? Cine e? 
    - Habar n-am. 
    - Pare chinez. 
    "Japonez”, îl corectă el în gând. 
     - Bietul de el. Infarct, nu? 
     Becker dădu absent din cap: 
     - Aşa mi s-a spus şi mie. 
     Locotenentul oftă şi dădu la rândul lui din cap: 
     - Soarele poate fi foarte crud în Sevilla. Să fiţi atent mâine. 
     - Mulţumesc, dar eu plec acasă. 
     Ofiţerul păru şocat: 
     - Abia aţi ajuns! 
     - Ştiu, dar tipul care îmi plăteşte avionul aşteaptă lucrurile astea. 
     Locotenentul părea ofensat, aşa cum doar un spaniol o putea face: 
     - Vreţi să spuneţi că nu veţi gusta nimic din Sevilla? 
     - Am fost aici cu ani în urmă. Un oraş frumos. Mi-ar plăcea să stau. 
     - Deci aţi văzut La Giralda?
     Becker încuviinţă. De fapt, nu urcase niciodată în vechiul turn maur, dar îl văzuse. 
     - Ce spuneţi de Alcazar?
     Dădu iarăşi din cap, amintindu-şi noaptea în care îl auzise pe Paco de Lucia cântând la chitară în curte – flamenco sub stele, într-o fortăreaţă din secolul al cincisprezecelea. Îşi dorea s-o fi cunoscut pe Susan atunci. 
     - Şi, bineînţeles, mai e Cristofor Columb. Ofiţerul radia de mândrie. E îngropat în catedrala noastră. 
     Becker se uită la el. 
     - Zău? Credeam că e îngropat în Republica Dominicană!
     - Nu, la naiba! Cine scorneşte asemenea zvonuri? Trupul lui Columb e aici, în Spania! Parcă aţi spus că sunteţi absolvent de facultate. 
     Becker înălţă din umeri: 
     - Probabil că am lipsit la cursul ăsta. 
     - Biserica Spaniolă este foarte mândră să deţină rămăşiţele lui. 
     "Biserica Spaniolă.” Becker ştia de o singură religie în Spania – cea romano-catolică. Catolicismul era mai puternic aici decât la Vatican. 
     - Bineînţeles că nu avem toate rămăşiţele pământeşti, adăugă locotenentul. Solo el escroto. 
     Becker se opri din împachetat şi făcu ochii mari spre locotenent. Solo el escroto? Se forţă să nu rânjească.
    - Doar scrotul lui?
    Ofiţerul dădu mândru din cap: 
    - Da. După ce obţine rămăşiţele unui om important, Biserica îl sanctifică şi împrăştie moaşte la catedrale diferite, astfel încât oricine să se poată bucura de splendoarea lor. 
     - Şi voi aţi obţinut... 
     Becker îşi înăbuşi cu greu râsul: 
     - Oh, da! E o parte destul de importantă! se apără ofiţerul. Doar nu au căpătat o coastă sau o încheietură, ca bisericile alea din Galicia! Ar trebui să rămâneţi şi s-o vedeţi. 
     Becker încuviinţă politicos: 
     - Poate că o să trec, în drum spre ieşirea din oraş. 
     - Mala suerte, oftă ofiţerul. Ghinion. Catedrala e închisă până la slujba de dimineaţă. 
     - Atunci, altă dată. Becker zâmbi şi apucă cutia. Cred că trebuie să plec. Mă aşteaptă avionul. 
     Aruncă o ultimă privire prin încăpere. 
     - Vreţi să vă duc la aeroport? se oferi ofiţerul. Am un Moto Guzzi chiar în faţă. 
     - Nu, mulţumesc. O să iau un taxi. 
     În colegiu, Becker urcase pe o motocicletă şi fusese aproape de a se sinucide. N-avea nici cea mai mică intenţie să repete isprava, indiferent cine ţinea ghidonul. 
     - Cum vreţi, rosti ofiţerul, îndreptându-se către uşă. Mă duc să sting luminile. 
     Becker înghesui cutia sub braţ. "Oare am luat totul?” Privi pentru ultima oară cadavrul de pe masă. Gol-puşcă, cu faţa în sus spre lămpile fluorescente, era clar că leşul nu mai avea nimic de ascuns. Din nou se simţi atras de mâinile ciudat de diforme. Se uită fix câteva clipe, concentrându-se. 
     Ofiţerul stinse lumina, lăsând camera în beznă. 
     - Staţi aşa, ceru Becker. Aprindeţi-le din nou. 
     Luminile clipiră iarăşi la viaţă. 
     David lăsă cutia pe podea şi se duse până la cadavru. Se aplecă şi cercetă cu atenţie mâna stângă a mortului. 
     Locotenentul îl urmări cu atenţie: 
     - Cam urât, nu? 
     Însă nu diformitatea îi atrăsese lui atenţia. Zărise altceva. Se întoarse spre ofiţer: 
     - Sunteţi sigur că e totul în cutia asta?
    Ofiţerul dădu din cap: 
     - Da, cam asta e tot. 
     Becker îşi propti palmele în şolduri, apoi luă cutia, o duse înapoi la tejghea şi o goli. Se apucă să scuture toate obiectele de îmbrăcăminte cu meticulozitate. După aceea goli pantofii şi începu să-i lovească de tejghea, ca şi cum ar fi vrut să scoată vreo pietricică înfiptă în talpă. După ce repetă procedura pentru a doua oară, se dădu înapoi şi pufni nemulţumit. 
     - Probleme? se interesă locotenentul. 
     - Mda, recunoscu Becker. Ne lipseşte ceva.

                                       Capitolul 13.

                  Tokugen Numataka şedea în biroul elegant de la mansardă şi privea cerul de deasupra capitalei nipone. Angajaţii şi competitorii îl numeau akuta same – rechinul ucigaş. Timp de trei decenii îşi depăşise concurenţa japoneză mituind mai mult, licitând mai sus şi plătind mai multă publicitate; acum se pregătea să devină un gigant al pieţei mondiale. 
      Era pe punctul de a încheia cea mai mare afacere a vieţii lui – o afacere care avea să transforme Corporaţia Numatech într-un Microsoft al viitorului. Sângele îi fierbea de la şuvoiul de adrenalină. Afacerile însemnau război – iar războiul era incitant. 
     Acum ştia care e adevărul, deşi cu trei zile în urmă, când primise apelul, fusesesuspicios. Era binecuvântat de myouri – zeiţa norocului. Zeii îl aleseseră pe el. 
     - Am o copie a cheii de acces în Fortăreaţa Digitală, zisese vocea cu accent american. Vreţi s-o cumpăraţi?
    Numataka aproape că izbucnise în râs. Ştia că era o capcană. Corporaţia Numatech licitase cu generozitate pentru noul algoritm al lui Ensei Tankado, iar acum unul dintre competitorii ei se ţinea de şotii, încercând să afle cât licitase el. 
     - Aveţi cheia de acces? se prefăcuse el interesat. 
     - Da. Mă numesc North Dakota. 
     Numataka îşi înăbuşise un hohot de râs. Toată lumea ştia de North Dakota. Tankado povestise presei despre partenerul lui secret. Acest partener reprezenta o mutare înţeleaptă din partea lui Tankado. Chiar şi în Japonia, practicile în afaceri nu mai aveau nimic în comun cu onoarea. Ensei Tankado nu se bucura de siguranţă. Era de ajuns o mutare greşită din partea unei firme prea lacome şi cheia de acces avea să fie dată publicităţii. Toate firmele de software din lume aveau să sufere. 
     Numataka trăsese adânc din trabucul Umami şi se prefăcuse că intră în amărâta de şaradă a celui care îl sunase. 
     - Deci vă vindeţi cheia de acces? Interesant. Ce zice Ensei Tankado despre asta? 
     - N-am nicio datorie faţă de domnul Tankado. A fost o prostie să se încreadă în mine. Cheia de acces valorează de sute de ori mai mult decât mă plăteşte el ca să i-o păstrez. 
     - Îmi pare rău, zisese Numataka. Cheia dumneavoastră de acces n-are nici o valoare pentru mine de una singură. După ce va afla ce aţi făcut, Tankado va publica copia lui şi piaţa va fi inundată. 
     - Veţi primi ambele chei de acces, rostise vocea. Pe cea a domnului Tankado şi pe a mea. 
     Numataka acoperise receptorul cu palma şi izbucnise în râs. Nu se putuse abţine să nu întrebe: 
     - Cât cereţi pentru ambele chei? 
     - Douăzeci de milioane de dolari americani.
     Aproape aceeaşi sumă pe care o licitase Numataka. 
     - Douăzeci de milioane? făcuse el, mimând oripilarea. Este revoltător! 
     - Am văzut algoritmul. Vă asigur că merită banii.
     "Nu mai spune”, gândise Numataka. "Valorează de zece ori mai mult.” 
     - Din nefericire, zisese el cu glas tare, obosit să se mai prefacă, amândoi ştim că domnul Tankado n-ar accepta aşa ceva. Gândiţi-vă la repercusiunile legale. 
     Vocea de la celălalt capăt făcuse o pauză ameninţătoare: 
     - Dar dacă domnul Tankado nu ar mai intra în ecuaţie? 
     Numataka simţise din nou nevoia de a râde, dar observase hotărârea din voce. 
     - Dacă Tankado nu ar mai intra în ecuaţie? Atunci am încheia afacerea. 
     - Vă mai caut eu, rostise vocea, după care închisese.

                                                    Capitolul 14.

                      Becker privi cadavrul cu atenţie. Chiar şi la atâtea ore după moarte, faţa asiaticului radia un fel de aură rozalie, cauzată de arsurile solare. Restul corpului era de un galben pal – cu excepţia micii vânătăi purpurii din dreptul inimii.
     "Probabil de la intervenţia de resuscitare”, îşi zise Becker. "Păcat că n-a mers.” 
     Se întoarse la studiul mâinilor. Nu semănau cu nimic din ce văzuse el. Fiecare mână avea doar trei degete, iar acestea erau strâmbe şi răsucite. Oricum, nu diformitatea îl interesa acum. 
     - Măi să fie, croncăni locotenentul din cealaltă parte a camerei. Era japonez, nu chinez. 
     Becker îl privi. Ofiţerul răsfoia paşaportul mortului. 
     - Aş prefera să nu vă mai uitaţi acolo, îl rugă Becker. 
     "Să nu atingi nimic. Să nu citeşti nimic.” 
     Ofiţerul mai studie paşaportul o clipă, apoi îl depuse la loc, în grămăjoară. 
     - Tipul ăsta avea o viză de rangul 3. Putea sta aici ani întregi. 
     Becker atinse mâna victimei cu un creion. 
     - Poate că locuia aici. 
     - Nţţ. A intrat în ţară săptămâna trecută. 
     - Poate că se muta aici, oferi Becker o explicaţie. 
     - Mda, poate. Ce săptămână tâmpită! Ars de soare şi un atac de cord. Amărâtul! 
     Becker îl ignoră pe ofiţer şi studie mâna. 
     - Sunteţi sigur că nu avea nicio bijuterie când a murit?
     Locotenentul ridică privirea, surprins: 
     - Bijuterie? 
     - Da. Uitaţi-vă aici. 
     Ofiţerul traversă încăperea. 
     Pielea de pe mâna stângă a lui Tankado purta urme de arsură de soare, cu excepţia unui inel de carne în jurul degetului mic. 
     Becker arătă spre dunga de altă culoare. 
     - Vedeţi că aici nu e ars? Ca şi cum ar fi purtat un inel.
     Ofiţerul păru surprins. 
     - Un inel? 
     Vocea lui păru brusc perplexă. Omul studie degetul cadavrului, după care se îmbujora. 
      - Doamne, chicoti el. Deci povestea era adevărată? 
     Becker simţi că i se face brusc rău: 
     - Mă scuzaţi? 
     Ofiţerul clătină neîncrezător din cap: 
     - Aş fi menţionat asta... dar am crezut că tipul e nebun. 
     Becker nu zâmbea: 
     - Ce tip?
     - Tipul care a chemat ambulanţa. Un turist canadian. Tot spunea ceva despre un inel. Bolborosea în cea mai proastă spaniolă pe care am auzit-o. 
     - A zis că domnul Tankado purta un inel?
     Ofiţerul încuviinţă. Scoase o ţigară Ducado, se uită scurt la semnul "NO FUMAR”, după care şi-o aprinse.
     - Cred că ar fi trebuit să amintesc de asta, dar individul părea complet sonat. 
     Becker se încruntă. Cuvintele lui Strathmore îi răsunau în urechi. "Vreau tot ceavea Ensei Tankado cu el. Totul. Să nu laşi nimic acolo. Nici măcar o bucată de hârtie.” 
     - Şi unde e acest inel acum? se interesă Becker. 
     Ofiţerul scoase un nor de fum: 
     - E poveste lungă. 
     Instinctul îi spunea lui Becker că vestea era proastă. 
     - Povestiţi-mi, oricum.

                                           Capitolul 15.

                    Susan Fletcher şedea la terminalul ei de computer din Node 3. Node 3 era o cameră privată a criptografilor, izolată acustic şi poziţionată chiar la ieşirea din încăperea principală. Un geam special, gros de cinci centimetri şi curbat pe toată lungimea, le oferea criptografilor panorama camerei principale din Crypto,fără ca persoanele de acolo să poată vedea înăuntru. 
     În fundul acestei încăperi vaste se găseau douăsprezece terminale de computer, aşezate în cerc perfect. Aranjamentul inelar încuraja schimbul de opinii între criptografi şi le reamintea că făceau parte dintr-o mare echipă – ca un fel de Cavaleri ai Mesei Rotunde printre spărgătorii de coduri. Ca o ironie, secretele nu erau permise în interiorul Node 3. 
     Poreclit Ţarcul, Node 3 nu avea nimic din austeritatea restului secţiei. Camera fusese astfel proiectată încât să ofere senzaţia de cămin – covoare groase, sisteme audio de ultimă generaţie, frigider complet dotat, o chicinetă, chiar şi un coş miniatural de baschet. NSA avea filozofia proprie în legătură cu Crypto: nu arunci două miliarde pentru computer de spart coduri fără să îi atragi pe cei mai buni dintre cei buni în jurul lui, ca să-l folosească.
     Susan se descălţă de pantofii ei Salvatore Ferragamo şi îşi afundă călcâiele în covorul gros. Angajaţii guvernamentali cu salarii mari erau atenţionaţi să se abţină de la a-şi afişa ostentativ semnele averii. Pentru Susan asta nu constituia o problemă – fiindcă ea era fericită cu apartamentul modest, cu Volvo-ul ei şi cu garderoba în stil clasic. Cu pantofii era însă altă poveste. Se aruncase la cei mai buni încă din vremea colegiului.
    "Nu te poţi avânta spre stele dacă te dor picioarele”, îi spusese odată mătuşa ei. 
    "Iar când îţi atingi ţelul, ai face al naibii de bine să arăţi fantastic!”
     Susan se întinse cu voluptate, după care se apucă de treabă. Îşi selecta "copoiul” şi se pregăti să îl configureze. Privi adresa de e-mail pe care i-o dăduse Strathmore:
          "NDAKOTA @ARA.ANON.ORG”
     O fi avut un cont anonim individul care îşi spunea North Dakota, dar Susan ştia că n-avea să mai rămână anonim multă vreme. Copoiul urma să treacă prin ARA, să fie înaintat către North Dakota, după care avea să transmită înapoi informaţia cu adresa reală de Internet a tipului. 
      Dacă totul mergea bine, North Dakota avea să fie în curând localizat, iar Strathmore căpăta cheia de acces. Mai rămânea în joc doar David. După ce el va găsi copia lui Tankado, ambele chei de acces puteau fi distruse. Mica bombă cu ceas a lui Tankado va deveni inofensivă, ca un exploziv fără detonator. 
      Susan verifică de două ori adresa de pe foaie şi introduse informaţia în câmpul de date corect. Chicoti la gândul că Strathmore întâmpinase dificultăţi când trimisese el însuşi programul-spion. Îl trimisese chiar de două ori, de fiecare dată primind înapoi adresa lui Tankado în loc de cea a lui North Dakota. Fusese o simplă greşeală, în opinia lui Susan. Probabil că Strathmore inversase câmpurile de date, astfel încât copoiul adulmecase un cont eronat. 
     Sfârşi de configurat programul şi îl pregăti de lansare. După care apăsă tasta "Return”. Computerul scoase un sunet. 
      "COPOI TRIMIS” 
      Acum urma jocul aşteptării.
     Susan expiră profund. Se simţea ruşinată că îl luase pe comandant la rost. Trevor Strathmore era omul cel mai calificat să gestioneze de unul singur această ameninţare. Avea un talent neîntrecut de a obţine ce-i mai bun de la toţi cei care îl provocau.
     Cu şase ani în urmă, când EFF lansase ştirea că un submarin NSA cerceta cablurile telefonice suboceanice, Strathmore lăsase cu calm să se scurgă zvonul că submarinul în cauză de fapt îngropa în mod ilegal deşeuri toxice pe fundul apei. EFF şi ecologiştii se certaseră atât de tare asupra versiunii adevărate, încât mass-media renunţase într-un târziu, obosită, la întreaga poveste.
     Strathmore îşi planifica fiecare mutare cu atenţie. Se baza enorm pe computer în întocmirea şi trecerea în revistă a planurilor. Ca mulţi alţi angajaţi NSA, folosea o aplicaţie software dezvoltată de NSA şi botezată BrainStorm - o modalitate lipsită de riscuri de a lansa cu ajutorul computerului scenarii de tipul "şi dacă”. 
     BrainStorm reprezenta un experiment de inteligenţă artificială descris de dezvoltatorii săi drept un simultan cauză-efect. Fusese creat cu scopul iniţial dea fi utilizat în campanii politice, ca modalitate de a genera modele în timp real ale unor "medii politice” date. Alimentat cu cantităţi uriaşe de date, programul crea o reţea de interconexiuni – un model ipotetic de interacţiuni între variabile politice, incluzând personaje politice marcante, angajaţii lor, relaţiile dintre ei, chestiuni fierbinţi la ordinea zilei, motivaţii individuale ponderate de variabile precum sexul, apartenenţa etnică, banii şi puterea. Utilizatorul putea introduceorice eveniment ipotetic, şi BrainStorm prezicea efectul evenimentului asupra "mediului”. 
     Comandantul Strathmore lucra intens cu BrainStorm, nu din motive politice, cifolosindu-l ca dispozitiv TFM. Aplicaţia Time-Line, Flowchart & Mapping era o unealtă puternică de descriere a unor strategii complexe şi de prezicere a slăbiciunilor. Susan bănuia că în computerul lui Strathmore zăceau ascunse scheme care aveau să schimbe lumea într-o zi. 
     "Da”, îşi zise ea, "am fost prea dură cu el”. 
     Gândurile îi fură întrerupte de sâsâitul uşii.
     Strathmore dădu buzna înăuntru.
     - Susan, zise el, tocmai a sunat David. Planurile s-au schimbat.

                                                 Capitolul 16.

                       - Un inel?  întrebă Susan neîncrezătoare. Lui Tankado îi lipseşte un inel? 
     - Da. Norocul nostru că David şi-a dat seama. A fost nevoie de un spirit de observaţie extraordinar. 
     - Dar noi vrem o cheie de acces, nu o bijuterie. 
     - Ştiu, fu Strathmore de acord, dar cred că s-ar putea să fie unul şi acelaşi lucru. 
     Ea îl privi pierdută: 
     - E o poveste lungă.
    Susan arătă spre copoiul de pe ecranul ei: 
     - Nu plec nicăieri.
     Comandantul oftă din rărunchi şi începu să umble în sus şi în jos. 
     - Se pare că au existat martori la moartea lui Tankado. Aşa cum spune ofiţerul de la morgă, un turist canadian a dat un apel panicat poliţiei azi-dimineaţă, spunând că un japonez tocmai suferise un atac de cord în parc. La sosire, ofiţerul l-a găsit mort pe Tankado şi pe canadian alături, aşa că a chemat ambulanţa. În vreme ce sanitarii au dus cadavrul la morgă, ofiţerul i-a cerut canadianului să-i povestească ce anume s-a întâmplat. Tot ce a putut scoate de la individ a fost un fel de bolboroseală despre un inel pe care Tankad i-l dăruise chiar înainte de a muri. 
     Susan îl privi sceptică: 
     - Tankado a dăruit un inel?
     - Mda. Se pare că l-a împins în faţa turistului – ca şi cum l-ar fi implorat să îl ia. Amicul nostru s-a uitat atent la bijuterie. Strathmore se opri şi se întoarse. Spunea că inelul era gravat – cu un fel de alfabet. 
     - Alfabet?
     - Da, şi din ce susţinea el, nu era vorba de engleză. 
     Strathmore înălţă din sprâncene, aşteptând replica ei: 
     - Japoneză? 
     - Ăsta a fost şi primul meu gând. Însă ascultă aici – canadianul s-a plâns că literele n-aveau nici un sens. Caracterele japoneze n-ar putea fi niciodată confundate cu literele noastre latine. Tipul spunea că gravura arăta ca şi cum pe banda unei maşini de scris s-ar fi plimbat o pisică. 
     Susan izbucni în râs: 
     - Comandante, doar nu credeţi că...
    Strathmore i-o reteză scurt:
     - E limpede ca lumina zilei, Susan. Tankado a gravat cheia de acces la Fortăreaţa Digitală pe inel. Aurul e rezistent. Indiferent că posesorul doarme, face duş sau mănâncă, cheia de acces e în permanenţă cu el, gata în orice clipă să fie dată publicităţii. 
     Susan părea a avea dubii: 
     - Pe deget? Chiar aşa, în văzul tuturor?
     - De ce nu? Spania nu e chiar capitala mondială a criptologiei. Nimeni nu putea şti ce însemnau literele. În plus, dacă acea cheie este un standard pe şaizeci şi patru de biţi, nimeni nu ar fi putut citi şi memora, chiar şi în plină zi, o succesiune de şaizeci şi patru de caractere. 
     Susan privea perplexă: 
     - Şi Tankado a dăruit acest inel unui străin cu câteva clipe înainte de a muri? De ce? 
     Strathmore îşi îngustă privirea:
     - Tu de ce crezi?
     Ei îi trebui o secundă ca să-i pice fisa. Făcu ochii mari.
     Comandantul încuviinţă:
     - Tankado încerca să scape de el. Credea că noi l-am ucis. Simţea că moare şi a presupus în mod logic că noi eram vinovaţii. Şi din punct de vedere al sincronizării, a fost o coincidenţă. Şi-a imaginat că noi i-am venit de hac – otravă sau vreo altă substanţă cu efect cardiac. Ştia că nu am fi îndrăznit să îl ucidem decât dacă l-am fi descoperit pe North Dakota. 
     Susan simţi că o ia cu frig: 
     - Bineînţeles, şopti ea. Tankado a crezut că i-am asasinat poliţa de asigurare ca să îl lichidăm şi pe el. 
     Totul se limpezea pentru Susan. Momentul atacului de cord era atât de nimerit pentru NSA, încât Tankado presupusese că Agenţia e de vină. Ultimul lui instinct fusese unul de răzbunare. Ensei îşi dăruise inelul ca un ultim efort disperat de a da publicităţii cheia de acces. Iar acum, de necrezut, un turist canadian inocent deţinea cheia celui mai puternic algoritm de criptare din lume. 
    Susan inspiră adânc şi puse o întrebare inevitabilă: 
    - Şi unde e canadianul acum? 
    Strathmore se încruntă: 
    - Tocmai asta e problema. 
    - Ofiţerul nu ştie unde e? 
    - Nu. Povestea canadianului părea atât de absurdă, încât ofiţerul şi-a închipuit că tipul e şocat sau senil. Ca atare, l-a urcat pe motocicletă ca să-l ducă înapoi la hotel. Numai că turistul canadian habar n-avea să se ţină pe un astfel de vehicul. A căzut înainte de a parcurge un metru, şi-a crăpat capul şi şi-a rupt încheietura. 
    - Ce?! izbucni Susan, înecându-se.
    - Ofiţerul a vrut să-l ducă la spital, dar canadianul era furios – zicea că mai bine s-ar întoarce pe jos în Canada decât să mai urce pe motocicletă. Ca atare, omul legii nu a avut altceva de făcut decât să îl însoţească pe jos până la o clinică publică de lângă parc. L-a lăsat acolo pentru a fi consultat.
    Susan se încruntă: 
    - Cred că nu mai trebuie să întreb încotro se îndreaptă David.

                                                  Capitolul 17.

                           David Becker  păşi pe caldarâmul încins din Piaza de Espana. El Ayuntamiento, vechea clădire a consiliului orăşenesc, se înălţa în faţa lui printre copaci, pe un covor de dale albe şi albastre ce se întindea pe trei acri. Spiralele arabe şi faţada sculptată dădeau mai degrabă impresia de palat, decât de clădire publică. În ciuda istoriei presărate cu puciuri militare, incendii şi execuţii publice prin spânzurare, cei mai mulţi turişti vizitau acest obiectiv pentru că broşurile locale de turism îl prezentau ca fiind cartierul general al britanicilor din filmul Lawrence al Arabiei. Pentru casa de film Columbia Pictures fusese mult mai ieftin să toarne în Spania decât în Egipt, iar influenţa maură asupra arhitecturii fusese un argument suficient pentru a-i convinge pe cinefili că imaginile erau din Cairo. 
     Becker îşi fixă ceasul Seiko pe coordonatele locale, 9.10 P.M. După standardul locului, era încă după-amiază. Un spaniol care se respecta nu lua niciodată cina înainte de apusul soarelui, iar ultimele raze leneşe ale soarelui din Andaluzia rareori dispăreau înainte de ora zece. 
     Becker traversă parcul în pas vioi, în ciuda arşiţei de început de seară. Tonul lui Strathmore sunase ceva mai imperativ acum decât de dimineaţă. Noile ordine nu lăsau loc interpretărilor: Găseşte-l pe canadian, ia inelul. Ia orice măsuri crezi necesare, dar fă rost de inelul ăla. 
     Becker se întrebă ce putea fi atât de important la un inel inscripţionat. Strathmore nu-i dăduse nicio explicaţie, iar Becker nu insistase. "NSA”, îşi zise el. "Niciodată nu Sporovăi Aiurea.”
    Clinica se vedea perfect de cealaltă parte a Avenidei Isabela Catolica – simbolul universal al Crucii Roşii într-un cerc alb pictat pe acoperiş. Ofiţerul de poliţie îl lăsase pe canadian acolo cu multe ore în urmă. O încheietură ruptă, capul spart – probabil că pacientul fusese tratat şi i se dăduse deja drumul. Becker spera doar ca unitatea sanitară să aibă informaţii despre pacienţii externi – un hotel sau un număr de telefon prin care se putea lua contact cu ei. Cu puţin noroc, Becker l-ar fi putut găsi pe canadian, ar fi luat inelul şi s-ar fi întors acasă fără alte complicaţii.
     Strathmore îi spusese: 
     - Dacă va fi nevoie, foloseşte cei zece mii de dolari ca să cumperi inelul. Ţi-i dau eu înapoi. 
     - Nu e nevoie, îi răspunsese Becker. 
     Oricum intenţiona să dea banii înapoi. Nu se dusese în Spania pentru bani, ci pentru Susan. Comandantul Trevor Strathmore era mentorul şi îngerul ei păzitor. Susan îi datora multe; Becker putea face pe comisionarul pentru o zi. 
     Din nefericire, în acea dimineaţă lucrurile nu evoluaseră conform planurilor lui. 
     Sperase să o sune pe Susan din avion şi să-i explice totul. Se gândise să-l roage pe pilot să-i trimită un mesaj radio lui Strathmore, ca acesta să îl transmită mai departe, dar ezitase să-l implice pe directorul adjunct în problemele lui sentimentale. 
     El însuşi încercase de trei ori să o sune – mai întâi de la un telefon mort la bordul avionului, apoi de la un telefon public din aeroport, iar ultima dată de la morgă. Susan nu răspunsese. David se întrebă unde putea fi. Prinsese mereu robotul, dar nu lăsase nici un mesaj. Ce voia el să-i spună nu putea fi lăsat ca mesaj pe robot. 
     Apropiindu-se de şosea, văzu o cabină telefonică lângă intrarea în parc. Alergă într-acolo, apucă receptorul şi folosi cartela de telefon pentru a forma numărul. 
    Se scurse un timp până la realizarea conexiunii. Într-un târziu, dincolo începu să sune.
    "Hai, fii acolo.”După cinci apeluri, se auzi: 
    - Bună. Aici e Susan Fletcher. Din păcate, nu sunt acasă, dar dacă vă lăsaţi numele... 
    Becker ascultă mesajul. "Unde e?” Probabil că Susan intrase deja în panică. Se întrebă dacă nu cumva ea plecase către Stone Manor fără el. Se auzi un bip. 
    - Bună. Aici e David.Se opri, neştiind ce să spună. Unul dintre lucrurile pe care le ura la roboţii telefonici era acela că îţi tăiau legătura dacă făceai o pauză de gândire. 
    - Îmi cer scuze că n-am sunat, izbucni el la ţanc. Se întrebă dacă era bine să-i relateze ce se petrecuse, dar se răzgândi. Sună-l pe comandantul Strathmore. O să-ţi explice el tot. Inima îi bătea nebuneşte. "E absurd”, îşi zise. Te iubesc, adăugă el repede şi închise. 
     Becker aşteptă să se limpezească traficul pe Avenida Borbolla. Se gândi că Susan presupunea fără îndoială tot ce-i mai rău. Nu stătea în firea lui să nu sune, când promisese c-o va face. 
     Păşi pe bulevardul cu patru benzi.
     - Sosit-plecat, şopti el în barbă. Sosit-plecat. 
     Era prea concentrat pentru a-l zări pe bărbatul cu ochelari cu ramă metalică urmărindu-l de pe celălalt trotuar.

                                                  Capitolul 18.

                       Stând în faţa imensei ferestre din biroul firmei, Numataka trase cu putere din trabuc şi zâmbi. Nu-i venea să creadă ce noroc avea. Vorbise din nou cu americanul, iar dacă totul mergea conform orarului, Ensei Tankado era deja mort, iar copia cheii lui de acces se găsea în siguranţă. 
     Numataka se minună de ironia sorţii care făcea ca el să deţină cheia de acces alui Ensei Tankado. Cu mulţi ani înainte, Tokugen Numataka îl întâlnise pe Tankado. Tânărul programator venise la Corporaţia Numatech direct din facultate, căutând o slujbă. Numataka îl refuzase. Fără îndoială că Tankado era strălucit, dar în acele vremuri se lua şi altceva în considerare. Chiar dacă Japonia se schimba, Numataka fusese educat în spiritul şcolii vechi. Trăia după codul onoarei, menboku. Imperfecţiunea nu putea fi tolerată. Angajarea unui infirm însemna o pată de ruşine pe chipul firmei. Aruncase CV-ul lui Tankado fără a se uita măcar la el. 
     Numataka îşi verifică din nou ceasul. Americanul, North Dakota, ar fi trebuit să sune deja. Simţi un fior de nelinişte. Spera să nu se fi întâmplat nimic. 
     Dacă acele chei de acces erau atât de bune precum i se promisese, ele aveau să descuie taina celui mai căutat produs din era computerelor – un algoritm de criptare digitală invulnerabil. Numataka putea include algoritmul în microprocesoare rezistente la orice şoc şi sigilate, pe care apoi să le vândă în masă producătorilor de computere, guvernelor, industriaşilor şi poate chiar şi pieţelor mai puţin publice... piaţa neagră a teroriştilor mondiali. 
     Numataka zâmbi. Ca de obicei, părea a fi intrat în graţiile Shichigosan – cele şapte zeiţe ale norocului. Corporaţia Numatech era pe punctul de a controla singurul exemplar al Fortăreţei Digitale care va exista vreodată. Douăzeci de milioane de dolari erau o grămada de bani – însă faţă de produsul cumpărat reprezentau pomană pentru cerşetori.

                                        Capitolul 19.

                  - Dacă mai caută şi altcineva inelul? întrebă Susan, brusc neliniştită. Ar putea fi David în pericol?
     Strathmore clătină din cap: 
     - Nimeni altcineva nu ştie de existenţa inelului. Tocmai de aceea l-am trimis pe David. Am vrut ca totul să rămână secret. De obicei fanaticii nu se apucă să-i urmărească pe învăţătorii spanioli. 
     - E profesor, îl corectă Susan, regretând imediat. 
     Uneori trăia senzaţia că David nu era suficient de bun pentru comandant şi că acesta credea că ea ar fi putut găsi ceva mai de Doamne-ajută decât un profesor. 
     - Comandante, continuă ea, trecând peste incident, dacă l-aţi instruit pe David azi-dimineaţă de la telefonul din maşină, cineva ar fi putut intercepta... 
     - E un risc de unu la un milion, ripostă instantaneu Strathmore pe un ton calm. Iar cel care trage cu urechea trebuie să se afle în imediata vecinătate şi săştie precis ce anume să asculte. Îşi lăsă palma pe umărul ei. Nu l-aş fi trimis niciodată pe David dacă aş fi crezut că e în pericol. Zâmbi. Ai încredere în mine. La primul semn de pericol o să trimit echipa de experţi. 
      Cuvintele lui fură întrerupte de o bătaie în geam. Susan şi Strathmore se întoarseră spre fereastră. 
      Phil Chartrukian, tehnicianul de la Sys-Sec, îşi lipise faţa de geam, încercând să zărească ceva înăuntru, şi bătea cu putere. Se vedea cum aproape ţipă, însă fereastra izolată nu lăsa să treacă niciun sunet. Individul arăta ca şi cum ar fi văzut o fantomă. 
      - Ce naiba caută Chartrukian aici? mârâi Strathmore. Azi nu e de serviciu. 
      - Pare că s-a întâmplat ceva, rosti Susan. Probabil că a văzut monitorul de control. 
      - Fir-ar al naibii! sâsâi comandantul. Azi-noapte l-am chemat în mod special pe tehnicianul de gardă şi i-am spus să nu-l văd azi pe aici! 
      Susan nu părea surprinsă. Anularea datoriilor pe care le avea de îndeplinit un tehnician Sys-Sec însemna o excepţie de la regulă, însă probabil că Strathmore îşi dorise să rămână singur în dom. Ultimul lucru de care ar fi avut nevoie era un paranoic de la securitate care să dea peste Fortăreaţa Digitală. 
      - Ar trebui să anulăm misiunea TRANSLTR, propuse Susan. Putem reseta monitorul de control şi să-i spunem lui Phil că a avut vedenii. 
      Strathmore păru că meditează la propunere, după care clătină din cap: 
      - Nu încă. TRANSLTR munceşte de cincisprezece ore. Vreau să încerce douăzeci şi patru de ore – doar ca să mă asigur. 
      Lui Susan i se păru o poziţie logică. Fortăreaţa Digitală era prima utilizare a unei funcţii cu clartext rotativ. Poate că Tankado trecuse ceva cu vederea; poate că TRANSLTR avea să-l spargă după douăzeci şi patru de ore. Deşi în privinţa asta Susan avea dubii.
      - TRANSLTR continuă să ruleze, hotărî Strathmore. Trebuie să mă asigur că acest algoritm este de neatins. 
      Chartrukian continua să bată în geam. 
      - Aşa deci, gemu Strathmore. Acoperă-mi spatele. 
      Comandantul inspiră adânc şi se îndreptă spre uşile culisante din sticlă. Senzorul de greutate din podea se activă, iar uşile se deschiseră cu un şuierat. 
      Chartrukian aproape că se prăbuşi în încăpere. 
      - Comandante, domnule... Eu... Îmi cer scuze că vă deranjez, dar monitorul de control... Am lansat un test antivirus şi... 
      - Phil, Phil, Phil, îl linişti comandantul, lăsându-şi o mână să se odihnească pe umărul lui Chartrukian. Calmează-te. Care e problema? 
      După tonul de lejeritate al vocii lui Strathmore nimeni n-ar fi ghicit că, de fapt, întreg universul se prăbuşea în jurul comandantului. Se trase într-o parte şi îl lăsă pe Chartrukian să intre în Node 3. Tehnicianul păşi stângaci peste prag, ca un câine bine antrenat, care s-ar fi aşteptat la orice. 
      După expresia năucă de pe chipul lui Chartrukian se vedea clar că omul nu intrase niciodată în acel loc. Motivul panicii, cel pentru care venise până aici, fusese pe moment uitat. Cercetă cu privirea interiorul elegant, linia de terminale personalizate, canapelele, rafturile cu cărţi, luminile blânzi. Când privirea lui o întâlni pe regina din Crypto, Susan Fletcher, ochii îşi schimbară instantaneu direcţia. Susan îl intimida de moarte. Mintea ei lucra într-o cu totul altă dimensiune. Era periculos de frumoasă, iar cuvintele lui păreau întotdeauna a nu se lega în preajma ei. Iar aerul ei relaxat nu făcea decât să înrăutăţească situaţia. 
      - Care-i problema, Phil? întrebă din nou Strathmore, deschizând uşa frigiderului. Bei ceva? 
      - Nu, ăăă... nu, mulţumesc, domnule. Tipul părea că are limba legată, neştiind dacă era binevenit acolo. Domnule... Cred că e o problemă cu TRANSLTR. 
     Strathmore închise frigiderul şi se uită nepăsător la subalternul său. 
     - Te referi la monitorul de control? 
     Chartrukian păru şocat. 
     - Vreţi să spuneţi că l-aţi văzut? 
     - Evident. Merge continuu de circa şaisprezece ore, dacă nu mă înşel. 
     Chartrukian păru încurcat. 
     - Da, domnule, de şaisprezece ore. Dar asta nu-i totul, domnule. Am efectuat un test antivirus şi acesta a dat nişte rezultate destul de ciudate. 
     - Zău? Strathmore părea lipsit de griji. Ce fel de rezultate? 
     Susan urmărea discuţia, impresionată de actoria comandantului. Chartrukian continuă, poticnindu-se: 
      - TRANSLTR procesează ceva extrem de avansat ca tehnologie. Filtrele n-au mai văzut în viaţa lor aşa ceva. Mă tem că TRANSLTR s-a infectat cu un soi de virus. 
      - Un virus? Strathmore chicoti cu o nuanţă de dispreţ în glas. Phil, apreciez grija ta,zău aşa. Dar domnişoara Fletcher şi cu mine rulăm un nou diagnostic, o chestie foarte avansată. Te-aş fi alertat în privinţa asta, dar nu ştiam că eşti de serviciu azi. 
      Tehnicianul încercă din răsputeri să iasă cu graţie din capcana întinsă. 
      - Am făcut schimb cu tipul cel nou. I-am luat eu tura din week-end. 
      Ochii lui Strathmore se îngustară. 
     - Ce ciudat! Am vorbit cu el azi-noapte. I-am spus să nu vină azi. El nu mi-a raportat nimic despre schimbul de ture. 
      Chartrukian simţi că i se pune un nod în gât. Peste încăpere se lăsă o tăcere încordată. 
      - În fine, oftă Strathmore într-un târziu. Pare a fi o încurcătură nefericită. Puse o mână pe umărul tehnicianului şi îl conduse spre uşă. Vestea bună este că nu trebuie să mai rămâi. Domnişoara Fletcher şi cu mine vom fi aici toată ziua. O să stăm noi de pază. Tu du-te şi bucură-te de week-end. 
      Chartrukian ezită. 
     - Comandante, cred cu tărie că ar trebui să verificăm... 
     - Phil, repetă Strathmore cu ceva mai multă fermitate în glas, TRANSLTR nu are nimic. Dacă testul tău a dat peste ceva ciudat este din cauză că noi am plantat ciudăţenia acolo. Iar acum, dacă nu te superi... 
     Se opri, iar tehnicianul înţelese. Timpul îi expirase. 
     - Diagnostic, pe naiba! mormăi Chartrukian pentru sine, îndreptându-se furios înapoi spre laboratorul Sys-Sec. Ce fel de funcţie poate ţine trei milioane de procesoare ocupate timp de atâtea ore?
     Se întrebă dacă nu era cazul să-şi sune şeful cu securitatea. "Ai naibii criptografi”, gândi el. "Pur şi simplu nu le pasă de securitate!”
     În minte îi reveni jurământul pe care îl depusese când se alăturase echipei Sys-Sec. Jurase atunci să îşi folosească experienţa, antrenamentul şi instinctul pentru protejarea uriaşei investiţii NSA. 
     - Instinctul, rosti el sfidător, cu voce tare.
     "Nu e nevoie de un ghicitor în stele ca să ştii că nu e vorba de nici un blestemat de diagnostic!”
     Hotărât, Chartrukian se aşeză la terminal şi lansă întregul arsenal software de evaluare a sistemului TRANSLTR. 
     - Bebeluşul tău a dat de necaz, comandante, mormăi el în barbă. Nu crezi în instinct? Îţi aduc eu dovezi!

                                                   Capitolul 20.

                           La Clinica de Salud Publica era de fapt o şcoală elementară transformată şi nu aducea nici pe departe a spital. Era o clădire lungă de cărămidă, cu un singur etaj, ferestre imense şi pereţi mâncaţi de rugină. Becker se îndreptă către treptele care stăteau să se prăbuşească.
     Înăuntru era întuneric şi zgomot. Sala de aşteptare însemna doar un şir de scaune pliante metalice pe toată lungimea unui coridor îngust. Pe un carton aşezat pe o tejghea de lemn se putea citi "OFICINA”, cu o săgeată arătând spre capătul sălii. 
      Becker parcurse coridorul slab luminat. Atmosfera părea desprinsă dintr-un film de groază de duzină de la Hollywood. Aerul era impregnat cu miros de urină. Luminile din capăt fuseseră stinse, astfel că Becker parcurse ultimii zecesau cincisprezece metri printre siluete tăcute. O femeie care sângera... un cuplu de tineri plângând... o fetiţă rugându-se. Ajunse în capăt. Uşa din stânga era uşor întredeschisă, aşa că o deschise larg. Încăperea era pustie, cu excepţia unei bătrâne zbârcite care se lupta, goală, cu plosca pe un pat de campanie. 
     "Minunat”, gemu Becker. Închise uşa. "Unde dracu’ e biroul de primire?” 
     Dintr-un colţ al sălii se auziră glasuri. Luă urma sunetelor şi ajunse în faţa unei uşi din sticlă translucidă, dincolo de care părea a se desfăşura un adevărat scandal. 
     Ezitând, împinse uşa. Biroul. "Un iad.” Exact aşa cum se temuse.
     Coada era de circa zece persoane, fiecare dintre ele împingând şi urlând. Spania nu era recunoscută pentru eficienţă şi Becker ştia că şi-ar fi putut petrece întreaga noapte aici aşteptând informaţiile despre externarea canadianului. În spatele tejghelei nu se vedea decât o secretară, iar aceasta se descurca aşa cum putea cu pacienţii mânioşi. Becker rămase o clipă în cadrul uşii şi cântări opţiunile pecare le avea la dispoziţie. Exista o cale mai bună. 
     - Con permiso! ţipă un sanitar, împingând cu putere o targă. 
     Becker se dădu la o parte şi strigă după sanitar: 
     - Donde esta el telefono? 
     Fără a încetini, omul arătă spre un şir de uşi duble şi dispăru după colţ. Becker se îndreptă către acele uşi şi le deschise. 
     Camera din faţa ochilor săi era imensă – o veche sală de gimnastică. Podeaua era de un verde pal şi părea că joacă în lumina lămpilor fluorescente. Un coş debaschet atârna pe perete, desprins din panoul lui. Câteva zeci de bolnavi zăceau, pe paturi înguste de campanie, de-a lungul şi de-a latul sălii. În cel mai îndepărtat colţ, exact sub o tabelă de marcaj scorojită, se găsea un vechi telefon cu fise. Becker spera să funcţioneze.
     Scormoni prin buzunare după o monedă în timp ce traversă încăperea. Găsi 75 de pesete în cinci monede, restul de la taxi – suficient cât pentru două apeluri. Zâmbi politicos unei asistente care ieşea şi îşi croi drum spre telefon. Înşfăcând receptorul, formă numărul de la Informaţii. O jumătate de minut mai târziu avea numărul biroului de primire al clinicii. 
     Când era vorba de birouri, se părea că există un singur adevăr universal, indiferent de ţară: nimeni nu suporta soneria unui telefon la nesfârşit. Nu conta câţi clienţi stăteau la coadă, secretara lăsa întotdeauna ce avea de făcut şi ridica receptorul. 
     Becker tastă cele şase cifre ale numărului. Într-o clipă avea să dea de biroul clinicii. Fără îndoială că azi fusese internat un singur canadian cu o încheietură ruptă şi capul spart. Era uşor să-i găseşti dosarul. Becker ştia că persoana care va răspunde va ezita să ofere un nume şi o adresă de externare unui ins necunoscut, dar el avea un plan. 
     Telefonul începu să sune. Becker îşi zise că va avea nevoie de cinci apeluri până ce va ridica cineva receptorul. Îi trebuiră nouăsprezece. 
     - Clinica de Salud Publica, răcni impacientată secretara.Becker folosi spaniola cu un accent puternic franco-american: 
     - Aici e David Becker. Sunt de la Ambasada Canadei. Astăzi un cetăţean canadian a fost internat la dumneavoastră. Aş dori informaţii despre el, astfel încât ambasada să-i plătească şederea. 
     - Perfect, rosti femeia. Trimit dosarul luni la ambasadă. 
     - De fapt, insistă el, e important să aflu totul acum.
     - Imposibil. Suntem extrem de ocupaţi. 
     Becker adoptă un ton cât se poate de oficial. 
     - E o chestiune urgentă. Omul avea o încheietură ruptă şi o rană la cap. A fost tratat azi-dimineaţă. Dosarul lui ar trebui să fie undeva la suprafaţă. 
     Becker îşi îngroşă accentul în spaniolă – suficient de clar ca să-i transmită mesajul destul de confuz cât să devină exasperant. La exasperare oamenii se supuneau regulilor. 
     Numai că, în loc de a se supune regulilor, femeia îi înjură pe toţi nord-americanii încrezuţi şi trânti receptorul. 
     Becker se încruntă şi închise. Şut în bară. Nu se simţea deloc entuziasmat la gândul că va avea de aşteptat ore bune. Minutele se scurgeau şi bătrânul canadian putea fi oriunde. Poate că hotărâse să se întoarcă în Canada. Poate că avea de gând să vândă inelul. Becker nu-şi putea permite să piardă ore întregi la coadă. Brusc hotărât, înşfăcă receptorul din nou şi formă numărul. Îşi înfipse capsula receptorului în ureche şi se sprijini de perete. Telefonul începu să sune. Un apel... două... trei... 
     Brusc, simţi un şuvoi de adrenalină inundându-i trupul. 
     Se răsuci pe călcâie şi trânti receptorul în furcă, după care se întoarse şi privi ţintă spre un loc anume. Chiar în faţa lui, pe un pat de campanie, proptit pe unmaldăr de perne vechi, zăcea un om în vârstă, cu un bandaj ghipsat curat pe încheietura mâinii drepte.

                                                  Capitolul 21.

                         Americanul de la celălalt capăt al liniei private a lui Numataka părea neliniştit: 
     - Domnule Numataka, am doar o clipă la dispoziţie. 
     - Perfect. Să înţeleg că aveţi ambele chei de acces. 
     - Va fi o mică întârziere, anunţă americanul. 
     - Inacceptabil, sâsâi japonezul. Aţi spus că le voi avea până la sfârşitul zilei de azi! 
     - Mai am ceva de rezolvat. 
     - Tankado e mort? 
     - Da, îi răspunse vocea. Omul meu l-a ucis pe domnul Tankado, dar nu a reuşit să ia şi cheia de acces. Tankado a dat-o cuiva înainte de a muri. Unui turist. 
     - Revoltător! izbucni Numataka. Atunci cum îmi puteţi promite exclusivitatea... 
     - Liniştiţi-vă, îl calmă americanul. Veţi avea drepturi exclusive. Asta e garanţiamea. Imediat ce va fi găsită cheia de acces, Fortăreaţa Digitală va fi a dumneavoastră. 
     - Dar cheia de acces ar putea fi copiată! 
     - Toţi cei care au văzut cheia vor fi eliminaţi.
     Se lăsă un moment de tăcere. În cele din urmă, Numataka vorbi: 
     - Unde e cheia acum? 
     - Tot ce trebuie să ştiţi e că va fi găsită. 
     - Cum pot fi sigur? 
     - Pentru că nu sunt singurul care o caut. Serviciile secrete americane au prinsde veste. Ar vrea să împiedice lansarea Fortăreţei Digitale, din motive evidente. Au trimis un om după cheie. Numele lui e David Becker. 
     - De unde ştiţi asta?
     - Nu contează. 
     Numataka făcu o pauză. 
     - Şi dacă acest domn Becker găseşte cheia? 
     - Omul meu o va lua de la el. 
     - Şi după aceea? 
     - Nu vă interesează, rosti cu răceală americanul. Dacă va găsi cheia, domnul Becker va fi recompensat cum se cuvine.

                                              Capitolul 22.

                        David Becker se îndreptă imediat spre bătrânul care dormea pe pat şi îl fixă cu privirea. Încheietura mâinii lui drepte era înfăşurată într-un bandaj ghipsat. Omul avea undeva între şaizeci şi şaptezeci de ani. Părul alb ca zăpada îi era despicat îngrijit de o cărare pe o parte, iar în mijlocul frunţii se vedea o dungă lată purpurie, ce se alungea până în dreptul ochiului drept.
     "O izbitură uşoară?” îşi zise Becher, amintindu-şi cuvintele locotenentului. Verifică degetele individului. Nu se zărea niciun inel de aur. Se aplecă şi atinse braţul omului. 
     - Domnule? Îl scutură uşor. Scuzaţi-mă... domnule? Omul nu se mişcă. 
     Becker încercă din nou, ceva mai tare. 
     - Domnule? 
    Individul dădu semne de viaţă:
     - Qu’est-ce... quelle heure est, începu el, deschizându-şi încet ochii şi concentrându-se asupra lui Becker. Făcu o grimasă că fusese deranjat. Qu’est-ce-que vous voulez?
     "Da”, îşi zise Becker, "un canadian francez!” Îi zâmbi suferindului. 
     - Aveţi o clipă?
     Deşi vorbea perfect franceza, David hotărî să vorbească în engleză, sperând ca omul să se descurce mai greu în această limbă. A convinge un străin să dea un inel de aur putea fi o manevră plină de capcane, iar în atari circumstanţe Becker hotărâse că trebuie să folosească orice avantaje competitive. 
     Se lăsă o tăcere lungă cât timp omul se aşeză mai bine în pat. Canadianul cercetă împrejurimile şi îşi netezi mustaţa albă cu un deget lung. Într-un târziuse hotărî să vorbească: 
     - Ce vrei? 
     Rostea cuvintele într-o engleză cu accent nazal. 
     - Domnule, reluă Becker, accentuând silabele ca şi cum ar fi avut în faţă un surd, trebuie să vă pun câteva întrebări.
     Individul se zgâi la el cu o expresie ciudată pe chip. 
     - Ai vreo problemă?
     Becker se încruntă; engleza tipului era impecabilă. Lăsă imediat la o parte tonul condescendent.
     - Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule, dar aţi fost cumva prin Piaza de Espana astăzi? 
     Ochii omului se îngustară.
     - Sunteţi de la Consiliul Orăşenesc?
     - Nu, de fapt sunt... 
      - De la Biroul de Turism? 
     - Nu, eu... 
     - Ascultă, ştiu de ce eşti aici! Bătrânul se forţă să se ridice în capul oaselor. Nu mă las eu intimidat! Am spus-o o dată, am spus-o de o mie de ori – Pierre Cloucharde scrie despre lume aşa cum percepe el lumea. Poate că unele ghiduri corporatiste ale dumitale sunt gata să arunce la gunoi principiile pentru o noapte gratis în oraş, dar Montreal Times nu este de închiriat! Refuz! 
     - Îmi pare rău, domnule. Nu cred că înţe... 
     - Merde alors! Înţeleg perfect! Tipul flutură un deget scheletic în direcţia lui Becker. Vocea îi răsuna în întreaga încăpere. Nu eşti primul! Au încercat acelaşi lucru la Moulin Rouge, la Brown’s Palace şi la Golfigno în Lagos! Însă ce a ajuns în presă? Adevărul! Cel mai prost Wellington pe care l-am mâncat vreodată! Cea mai murdară toaletă pe care am văzut-o vreodată! Şi cea mai stâncoasă plajă pe care m-am plimbat vreodată! Cititorii mei nu se aşteaptă la altceva de la mine!
      Pacienţii de pe paturile învecinate începuseră să se ridice, curioşi să afle ce se petrecea. Becker se uită nervos în jur, după surorile medicale. Ultimul lucru de care avea nevoie era să fie azvârlit pe uşă afară. 
      Cloucharde spumega de furie: 
      - Gluma aia nenorocită de poliţist e în serviciul oraşului vostru! M-a făcut să mă urc pe motocicletă! Uită-te la mine! Omul încercă să-şi ridice încheietura mâinii. Cine o să-mi scrie acum rubrica? 
      - Domnule, eu... 
      - În patruzeci şi trei de ani de călătorii nu m-am simţit niciodată atât de rău! Uită-te la locul ăsta! Ştii, rubrica mea e ţinută de peste... 
      - Domnule! Becker îşi ridică ambele braţe în semn de pace. Pe mine nu mă interesează rubrica dumneavoastră. Sunt de la Consulatul Canadei. Am venit să mă asigur că sunteţi bine!
      În încăpere se lăsă brusc tăcerea. Bătrânul se uită bănuitor la intrus.
      Becker continuă, aproape în şoaptă: 
     - Sunt aici ca să văd dacă vă pot ajuta cumva.
     "Cum ar fi să-ţi aduc vreo două pastile de Valium”, continuă el în gând.
     După o lungă pauză, canadianul vorbi: 
     - De la Consulat? 
     Tonul i se înmuiase vizibil.
     Becker dădu din cap. 
     - Deci nu te afli aici pentru rubrica mea?
     - Nu, domnule. 
     Ca şi cum primise un pumn zdravăn direct în faţă, Piere Cloucharde se aşeză încet la loc pe muntele de perne. Părea extrem de amărât. 
     - Credeam că eşti de la primărie... încercând să mă determini să... Vocea i se stinse şi omul se uită drept în ochii lui Becker. Dacă nu e vorba de rubrica mea, atunci de ce eşti aici?
    "Bună întrebare”, îşi spuse el, gândindu-se la Susan.
     - Din pură curtoazie diplomatică, minţi el.
     Omul păru surprins: 
     - Curtoazie diplomatică? 
     - Da, domnule. Aşa cum sunt convins că un om de importanţa dumneavoastră ştie, guvernul canadian depune mari eforturi pentru a-şi proteja cetăţenii de neplăcerile suferite în aceste ţări... să le spunem mai puţin rafinate.
     Buzele subţiri ale lui Cloucharde se arcuiră într-un rânjet de cunoscător. 
     - Bineînţeles... ce plăcut!
     - Căci sunteţi cetăţean canadian, nu-i aşa? 
     - Da, bineînţeles. Ce prostie din partea mea. Iartă-mă, te rog. Unul ca mine este adesea abordat cu... în fine... înţelegi. 
     - Da, domnule Cloucharde, categoric că da. E preţul plătit pentru celebritate. 
     - Chiar aşa. Bătrânul scoase un oftat tragic. Era un martir obligat să tolereze masele. Poţi să crezi cât de groaznic e locul ăsta? Îşi roti ochii în găvane, inspectând împrejurimile. E o bătaie de joc. Iar ăştia au decis să mă ţină aici peste noapte. 
     Becker privi în jur. 
     - Ştiu. E groaznic. Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult să ajung aici. 
     Cloucharde păru încurcat: 
     - Nici măcar nu aveam habar că o să apari. 
     Becker schimbă subiectul: 
     - Se pare că v-aţi lovit serios la cap. Vă doare? 
     - Nu prea. Am luat o buşitură de dimineaţă – preţul pe care îl plăteşti pentru că eşti un bun samaritean. Încheietura mă doare rău. Stupida aia de Guardia. Zău aşa! Să aşeze un om de vârsta mea pe motocicletă. E intolerabil. 
     - Pot să vă aduc ceva? 
     Cloucharde medită câteva secunde, evident bucurându-se de atenţia acordată: 
     - Păi, de fapt... Îşi întinse gâtul şi îşi răsuci capul spre stânga şi spre dreapta. Mi-ar prinde bine încă o pernă, dacă nu te deranjez prea mult. 
     - Niciun deranj.
     Becker înşfăcă o pernă de pe un pat învecinat şi îl ajută pe Cloucharde să se aşeze confortabil.
     Bătrânul oftă satisfăcut: 
     - Mult mai bine... mulţumesc.
     - Pas du tout, replică el. 
     - Ah! Bătrânul zâmbi cu toată gura. Deci vorbeşti limba lumii civilizate. 
     - Cam asta-i tot ce ştiu, rosti Becker sfios. 
     - Nici o problemă, declară cu mândrie Cloucharde. Rubrica mea e publicată în Statele Unite, iar engleza mea e de primă mână. 
     - Aşa am auzit şi eu. Becker zâmbi şi se aşeză pe marginea patului. Şi acum, dacă nu vă supăraţi că vă întreb, domnule Cloucharde, ce caută un domn ca dumneavoastră într-un loc ca ăsta? Sevilla are spitale mult mai bune. 
      Cloucharde păru mânios: 
     - Ofiţerul ala de poliţie... m-a luat pe motocicleta lui şi după aceea m-a lăsat să sângerez în stradă ca un porc înjunghiat. A trebuit să vin pe jos până aici. 
     - Nu s-a oferit să vă ducă până la o unitate mai bună? 
     - Pe motocicleta aia nenorocită? Nu, mulţumesc!
     - Ce s-a întâmplat mai exact azi-dimineaţă? 
     - Am spus totul locotenentului. 
     Am vorbit cu ofiţerul şi...
     - Sper că l-aţi muştruluit! îl întrerupse Cloucharde. 
     Becker dădu din cap: 
     - În cei mai aspri termeni. Biroul meu va urmări rezolvarea problemei. 
     - Chiar sper s-o faceţi. 
     - Monsieur Cloucharde, zâmbi Becker, scoţând un pix din buzunarul hainei. Aş vrea să înaintez o plângere oficială către primărie. Mă ajutaţi? Un om cu reputaţia dumneavoastră ar fi un martor valoros.
     Cloucharde păru încântat de perspectiva de a fi citat: 
     - Păi, da... bineînţeles. Mi-ar face plăcere. 
     Becker scoase un carneţel şi se uită la canadian. 
     - Bine, să începem cu azi-dimineaţă. Povestiţi-mi despre accident. 
     Bătrânul oftă: 
     - A fost chiar trist. Asiaticul ala amărât s-a prăbuşit din senin. Am încercat să-lajut, dar fără folos. 
     - L-aţi resuscitat? 
     Cloucharde păru ruşinat: 
     - Mă tem că nu ştiu cum s-o fac. Am chemat ambulanţa. 
      Becker îşi aminti vânătăile purpurii de pe pieptul lui Tankado. 
     - Sanitarii de pe ambulanţă au încercat să-l resusciteze? 
     - Cerule, nu! râse Cloucharde. Nu dai cu biciul într-un cal mort; când ambulanţa a ajuns la faţa locului, omul murise de mult. I-au luat pulsul şi l-au băgat în maşină, lăsându-mă cu poliţistul ăla nenorocit.
     "Ciudat”, îşi zise Becker, întrebându-se de unde apăruseră vânătăile. Renunţă la gând şi se întoarse la problema care-l ardea. 
    - Ce-mi puteţi spune despre inel? întrebă el cu nonşalanţă.
    Cloucharde păru surprins: 
    - Ţi-a spus locotenentul despre inel? 
    - Da.
    Canadianul era uluit: 
    - Zău? Nu mi-am imaginat că-mi va crede povestea. Era atât de necioplit – ca şi cum era convins că mint. Bineînţeles că relatarea era corectă. Mă mândresc cu corectitudinea mea. 
     - Unde e inelul? insistă Becker.
    Cloucharde nu dădu semn că ar fi auzit întrebarea. Privi cu ochii goi, undeva în spaţiu. 
    - Chiar că era un obiect ciudat, cu toate literele acelea – părea un fel de limbă complet necunoscută. 
    - Japoneză, poate? încercă Becker.
    - În mod clar nu.
    - Deci v-aţi uitat bine la el?
    - Cerule, da! Când am îngenuncheat să-l ajut, omul a început să-şi împingă degetele în faţa mea. Voia să-mi dea mie inelul. A fost bizar, groaznic chiar – mâinile lui arătau înfiorător. 
    - Şi atunci aţi luat inelul?
    Cloucharde făcu ochii mari: 
    - Asta ţi-a spus ofiţerul? Că eu am luat inelul?
    Becker se mişcă uşor. 
    Cloucharde explodă: 
    - Ştiam eu că nu mă ascultă! Aşa încep toate zvonurile! I-am spus că japonezul ăla a dat inelul – dar nu mie! N-aş lua niciodată ceva de la un muribund! Dumnezeule! Numai când mă gândesc!
     Becker sesiză noua problemă ivită: 
     - Deci nu aveţi inelul?
     - Cerule, nu! 
     - Atunci, la cine e?
     Cloucharde îl privi indignat. 
     - Neamţul! Neamţul îl are!
     Becker simţi că îi fuge pământul de sub picioare:
     - Neamţul? Care neamţ? 
     - Neamţul din parc! I-am povestit ofiţerului despre el! Am refuzat inelul, dar porcul ăla fascist l-a acceptat! 
     Becker puse jos pixul şi hârtia. Şarada luase sfârşit. Treaba se îngroşa. 
     - Deci un neamţ are inelul?
     - Chiar aşa. 
     - Unde s-a dus? 
     - Habar n-am. Am alergat să sun la poliţie. Când m-am întors, plecase. 
     - Ştiţi cine era? 
     - Vreun turist. 
     - Sunteţi sigur? 
     - Turiştii sunt viaţa mea, îl şicană Cloucharde. Recunosc unul când îl văd. El şi cucoana lui se plimbau prin parc.Cu fiecare clipă, Becker devenea tot mai confuz. 
     - Cucoana? Era cineva cu neamţul?
     Cloucharde încuviinţă: 
     - O escortă. O roşcată superbă. Mon Dieu! Frumoasă. 
     - O escortă? Becker era şocat. Ca o... prostituată? 
     - Da, dacă vrei să fii vulgar. 
     - Dar... ofiţerul n-a zis nimic despre... 
     - Bineînţeles! Nu i-am spus nimic despre escortă. Cloucharde îl concedie pe Becker cu un gest de superioritate făcut cu mâna sănătoasă. Doar nu sunt criminale – ar fi absurd să fie hărţuite ca nişte hoaţe obişnuite. 
     Becker era încă în uşoară stare de şoc: 
     - Mai era cineva în jur? 
     - Nu, doar noi trei. Era foarte cald. 
     - Şi sunteţi sigur că femeia era o prostituată? 
     - Absolut. Nicio femeie atât de frumoasă nu ar fi stat lângă un bărbat ca ăla dacă n-ar fi fost bine plătită! Mon Dieu! El era gras, gras, gras! Un neamţ cu gura mare, obez şi nesuferit! Cloucharde se strâmbă o clipă când îşi schimbă poziţia,dar ignoră durerea şi se avântă mai departe: Omul ăsta era o bestie – 150 de kilograme pe puţin. Se agăţase de biata căprioară ca şi cum ea ar fi vrut să fugă. Nici n-aş fi învinovăţit-o. Zău aşa! Era cu labele pe tot trupul ei. Se lăuda că o are la dispoziţie tot week-end-ul pentru trei sute de dolari! El ar fi trebuit să cadă trăsnit, nu amărâtul ăla de asiatic. 
     Cloucharde se opri să tragă aer, moment de care profită Becker: 
     - I-aţi luat numele?
     Cloucharde se gândi o clipă, apoi clătină din cap:
     - Habar n-am. 
     Se strâmbă iarăşi de durere, apoi se aşeză mai bine pe perne. 
     Becker oftă. Inelul se evaporase înainte să ajungă la el. Comandantul Strathmore n-avea să fie fericit.Cloucharde îşi atinse fruntea. Izbucnirea de entuziasm îşi arăta acum efectele. Omul arăta dintr-o dată rău. 
     Becker încercă altă tactică. 
     - Domnule Cloucharde, aş vrea o declaraţie de la cetăţeanul german şi de la escorta lui. Aveţi idee unde îi pot găsi? 
     Bătrânul îşi închise ochii, din ce în ce mai slăbit. Respiraţia începu să i se precipite. 
     - Îmi puteţi da un indiciu? insistă Becker. Numele fetei?
     Niciun răspuns. 
     Cloucharde îşi frecă tâmpla dreaptă. Se făcuse brusc palid. 
     - Ei... ah... nu. Nu cred. 
          Vocea îi tremura. 
     Becker se aplecă deasupra lui.
     - Vă simţiţi bine?
     Cloucharde dădu uşor din cap. 
     - Da, bine... doar un pic... poate emoţia...
     Vocea i se stinse. 
     - Gândiţi-vă, domnule Cloucharde, îl presă Becker cu voce joasă. E important. 
     Canadianul se chirci. 
     - Nu ştiu... femeia... bărbatul o tot striga... 
     Închise ochii şi gemu. 
     - Care era numele ei?
     - Zău că nu-mi amintesc...
    Cloucharde se stingea rapid. 
     - Gândiţi-vă, insistă Becker. E important ca dosarul consular să fie cât mai complet. Trebuie să vă întăresc povestea cu declaraţii ale altor martori. Orice informaţie pe care mi-o oferiţi mă va ajuta să dau de ei... 
     Dar Cloucharde nu asculta. Îşi freca fruntea cu cearşaful. 
     - Îmi pare rău... poate mâine...Părea gata să vomite. 
     - E important să vă amintiţi acum, domnule Cloucharde. 
     Becker îşi dădu brusc seama că vorbea prea tare. Bolnavii din paturile învecinate continuau să stea în capul oaselor şi să privească la ce se întâmpla. O soră medicală apăru printre uşile din celălalt capăt al sălii şi porni cu paşi vioi spre ei. 
     - Orice, presă el la maximum. 
     - Neamţul îi spunea femeii... 
     Becker îl scutură uşor, încercând să îl menţină treaz. 
     Ochii bătrânului licăriră o clipă. 
     - Numele ei...
    "Nu pleca, bătrâne...” 
     - Dew... 
     Cloucharde închise iarăşi ochii. Sora se apropia. Părea furioasă.
     - Dew? 
     Becker scutură braţul lui Cloucharde. 
     Bătrânul gemu: 
     - Îi spunea...
    Cloucharde mormăia acum, abia audibil. 
    Sora se găsea la mai puţin de trei metri, ţipând la Becker în spaniolă. El nu auzea însă nimic. Privirea lui era aţintită pe buzele bătrânului. Îl scutură pe Cloucharde pentru ultima dată exact când sora se năpusti la el.
     Femeia îl apucă pe David Becker de umăr. Îl trase în sus exact când buzele lui Cloucharde se despărţiseră. Din gura bătrânului ieşi un singur cuvânt, ca un oftat uşor semănând cu o îndepărtată amintire senzuală. 
     - Dewdrop... 
     Sora îl trase cu o strânsoare de fier.
     "Dewdrop?”, se miră Becker. "Ce dracu’ nume mai e şi Dewdrop?” 
     Se smulse din mâinile femeii şi se întoarse pentru ultima dată către Cloucharde. 
     - Dewdrop? Sunteţi sigur!
     Însă Pierre Cloucharde adormise deja.

                                                                    Capitolul 23.

                              Susan stătea de una singură în Node 3, cu un ceai de lămâie alături, şi aştepta răspunsul de la copoiul trimis. 
       În calitatea ei de criptograf senior, avea parte de terminalul cu cea mai bună poziţionare din încăpere. Se găsea pe partea din spate a inelului de terminale, cu faţa spre imensa cameră Crypto. De acolo putea supraveghea întregul Node 3. Totodată, de cealaltă parte a geamului despărţitor, putea zări monstrul TRANSLTR înălţându-se din mijlocul podelei Crypto. 
      Se uită la ceas. Aşteptase aproape o oră. Celor de la American Remailers Anonymous le lua cam mult să îşi facă treaba şi să înainteze mesajul către North Dakota. Oftă din rărunchi. În ciuda eforturilor de a uita conversaţia de dimineaţă cu David, cuvintele îi răsunau permanent în minte. Ştia că fusese dură cu el. Se ruga ca lui să-i meargă bine în Spania. 
      Gândurile îi fură întrerupte de fâşâitul uşilor de sticlă. Susan ridică privirea şi gemu. În cadrul uşii apăruse criptograful Greg Hale. 
     Hale era un bărbat înalt şi musculos, cu păr blond şi des şi cu o bărbie marcată de o gropiţă adâncă. Era un tip zgomotos, cărnos şi mereu exagerat debine îmbrăcat. Colegii criptografi îl porecliseră Halite – după numele mineralului întâlnit mai ales pe coastele mărilor şi ale oceanelor. Hale presupusese întotdeauna că numele se referea la cine ştie ce piatră preţioasă rară, singura cu care se putea compara intelectul lui fără rival şi fizicul lui de atlet. Dacă ego-ul i-ar fi permis să consulte o enciclopedie, individul ar fi descoperit că numele nu însemna altceva decât un reziduu salin rămas după evaporarea apei de mare. 
      La fel ca toţi criptografii din NSA, Hale câştiga foarte bine. Avea însă probleme mari cu menţinerea secretă a acestui lucru. Conducea un Lotus alb decapotabil, cu un sistem acustic care te asurzea. Era pasionat de tot felul de gadget-uri, astfel încât maşina lui devenise un spectacol în sine. Instalase un sistem global de poziţionare prin computer, broaşte activate de voce, un interceptor de radar ultrasofisticat şi un telefon-fax celular, astfel încât să poată menţine permanent contactul cu serviciile de mesagerie. Pe plăcuţa de înmatriculare a maşinii scria, ca o culme a vanităţii, MEGABYTE, în chenar dinneon violet. 
      Marina americană îl salvase de o adolescenţă petrecută în lumea infractorilor mărunţi. Acolo învăţase despre computere. Se dovedise unul dintre cei mai buni programatori din Forţele Armate Navale şi astfel dobândise perspectiva unei strălucite cariere militare. La un moment dat însă, cu două zile înainte de completarea celei de-a treia etape de pregătire, viitorul i se schimbase pe neaşteptate. Hale îşi ucisese din greşeală un coleg în timpul unei încăierări la beţie. Arta coreeană a autoapărării, Taekwondo, se dovedise mai degrabă ucigaşă decât defensivă. Ca urmare, Hale fusese prompt eliberat de orice îndatoriri militare. 
     După un scurt stagiu pe la închisoare, a început să îşi caute de lucru în sectorul privat, ca programator. La interviuri i se punea întotdeauna problema incidentului din armată, aşa că omul ajunsese să le propună potenţialilor angajatori o lună de probă fără plată, numai ca să-şi dovedească valoarea. Cu o astfel de propunere nu i-a fost greu să găsească un loc de muncă, ba chiar s-a trezit că nu i se mai dă drumul să plece, o dată ce angajatorul respectiv îşi dăduse seama ce putea face el cu un computer. 
      Pe măsură ce experienţa sa în domeniul informatic s-a acumulat, Hale a început să îşi facă cunoştinţe în toată lumea prin Internet. Făcea parte din noua generaţie de ciudaţi ai spaţiului cibernetic, cu prieteni electronici în fiecare naţiune a lumii, intrând şi ieşind din tot felul de liste de discuţii şi buletine electronice dedicate. Fusese concediat de doi angajatori fiindcă folosise conturile firmelor pentru a trimite poze porno unor prieteni. 
     - Ce faci tu aici? se repezi Hale, oprindu-se în cadrul uşii şi holbându-se la Susan.
     Era clar că se aşteptase ca Node 3 să intre astăzi doar sub incidenţa uzului său personal. 
     Susan se luptă cu sine pentru a rămâne calmă:
     - Azi e sâmbătă, Greg. Ţi-aş putea pune aceeaşi întrebare. 
      Însă ea ştia de ce se afla Hale acolo. Era dependent de computer. În ciuda regulii zilei de sâmbătă, Hale se strecura adesea în Crypto pe timpul week-end-urilor cu scopul de a folosi puterea de procesare fără egal a Agenţiei ca să ruleze noi programe la care lucra independent. 
      - Voiam doar să verific un program şi să mă uit peste poşta electronică, zise el, uitându-se curios la Susan. Tu ce spuneai că faci aici? 
     - Eu n-am spus nimic, îi răspunse Susan. 
     Hale înălţă surprins din sprâncene: 
     - Nu trebuie să te ruşinezi. În Node 3 nu există secrete, nu-ţi aminteşti? Toţi pentru unul şi unul pentru toţi. 
     Susan sorbi din cana ei cu ceai şi îl ignoră. Hale înălţă din umeri şi porni către cămara din Node 3. Cămara reprezenta întotdeauna prima lui oprire. Traversând încăperea, oftă din rărunchi şi se prefăcu că soarbe din ochi picioarele întinse sub terminal ale lui Susan. Fără a-şi ridica privirea, aceasta îşi retrase picioarele şi îşi continuă lucrul. Hale rânji. 
     Susan se obişnuise ca individul să se ia de ea. Replica lui favorită era ceva despre interfaţare pentru a testa compatibilitatea structurii lor hardware. I se întorcea stomacul pe dos când auzea asta. Era prea mândră ca să se plângă lui Strathmore în privinţa lui Hale; îi era mult mai uşor să îl ignore.
      Tipul se apropie de cămară şi se năpusti ca un taur asupra uşilor. Trase din frigider o cutie plină cu tofu şi îşi băgă în gură câteva bucăţi de substanţă albă, gelatinoasă. După aceea se sprijini de aragaz şi îşi aranjă pantalonii gri Bellvienne şi cămaşa bine apretată. 
     - O să mai stai mult pe aici? 
     - Toată noaptea, replică, sec, Susan. 
     - Hmm..., rosti Hale cu gura plină. O sâmbătă intimă în Ţarc, doar noi doi. 
     - Doar noi trei, îl corectă Susan. Sus e comandantul Strathmore. Poate că ai vrea să dispari înainte să te vadă. 
     Hale înălţă din umeri: 
     - Nu pare să-i pese că te vede pe tine aici. Probabil că se bucură cu adevărat de compania ta. 
     Susan se forţă să nu riposteze. 
     Hale chicoti şi puse deoparte cutia de tofu. După aceea înşfăcă o sticluţă de ulei de măsline şi trase câteva înghiţituri. Era un maniac al sănătăţii şi susţinea mereu că uleiul de măsline îi curăţa intestinul gros. Atunci când nu încerca să dea tuturor celorlalţi de băut suc de morcovi, se îndeletnicea cu propovăduirea virtuţilor deosebite ale plantelor exotice. 
     Individul puse la loc uleiul de măsline şi se duse să se aşeze la computerul lui, aflat chiar vizavi de Susan. Mirosul coloniei lui se putea simţi chiar şi de la o asemenea distanţă. Susan încreţi din nas. 
     - Bună colonie, Greg. Foloseşti toată sticluţa? 
     Hale porni terminalul. 
     - Doar pentru tine, dragă!
     În timp ce el aştepta să se încălzească terminalul, lui Susan îi trecu un gând neliniştitor prin minte. Dacă Hale accesa monitorul de control al lui  TRANSLTR? Nu exista niciun motiv logic ca el să facă aşa ceva, şi cu toate astea Susan ştia prea bine că Hale n-ar fi crezut nicio clipă povestea cu un diagnostic capabil să blocheze TRANSLTR vreme de şaisprezece ore. Ar fi cerut să afle adevărul. Iar adevărul era un lucru pe care Susan nu intenţiona să i-l mărturisească. Nu avea încredere în Greg Hale. Tipul nu era croit după stofa NSA. De fapt, ea fusese împotriva angajării lui chiar de la început, însă Agenţia nu avusese de ales. Hale reprezenta produsul unei nevoi de control al dezastrului. 
     Eşecul Skipjack. 
     Cu patru ani înainte, în urma unui efort intens de a crea un standard unic de criptare pentru chei publice, Congresul dăduse celor mai buni matematicieni din ţară, cei de la NSA, sarcina de a scrie un nou superalgoritm. Planul prevedea ca instanţa supremă legislativă americană să adopte prevederile legale necesare ca noul algoritm să devină standard naţional, prin asta eliminându-se incompatibilităţile existente, cauzate de faptul că diversele corporaţii foloseau algoritmi diferiţi. 
      Bineînţeles că a cere NSA să ajute la îmbunătăţirea criptării cheilor publice însemnase ceva echivalent cu a cere unui condamnat la moarte să îşi confecţioneze propriul sicriu. TRANSLTR nici măcar nu se găsea în fază de concepţie, iar un standard de criptare nu ar fi ajutat decât la proliferarea folosirii codurilor şi la îngreunarea sarcinii şi aşa dificile a Agenţiei. 
     EFF înţelesese imediat conflictul de interese şi anunţase pe toate canalele că NSA era în stare să genereze un algoritm de proastă calitate, doar pentru a-şi păstra abilităţile de a-l sparge. Ca să calmeze spiritele şi temerile, Congresul anunţase că, după finalizarea algoritmului, NSA avea să-l publice spre examinare, astfel încât matematicienii din întreaga lume să poată atesta calitatea lui. 
     Fără entuziasm, echipa Crypto a Agenţiei, condusă de comandantul Strathmore, crease un algoritm botezat Skipjack. După finalizare, Skipjack a fost prezentat Congresului spre aprobare. Matematicieni din întreaga lume au testat programul şi toţi au rămas impresionaţi. Cu toţii au răspuns că algoritmul era puternic şi curat, având şanse să devină un standard excelent de criptare. Însă cu trei zile înainte de aprobarea finală a algoritmului de către Congres, un tânăr programator de la Laboratoarele Bell, pe numele Greg Hale, a şocat lumea întreagă anunţând că a găsit un cal troian ascuns în program. 
      Calul troian consta în câteva linii de cod inteligente, pe care Strathmore le inserase în algoritm. Fuseseră adăugate cu atâta dibăcie, încât nimeni nu le zărise, cu excepţia lui Greg Hale. Surplusul adăugat de Strathmore, odată activat, însemna că orice cod scris prin intermediul lui Skipjack putea fi decriptat via o parolă secretă cunoscută doar de NSA. Strathmore ratase la mustaţă transformarea standardului naţional de criptare în cea mai mare lovitură a serviciilor secrete din istoria NSA. Agenţia ar fi deţinut cheia de acces către orice cod scris în Statele Unite. 
      Utilizatorii obişnuiţi ai computerului au sărit ca arşi. EFF s-a năpustit asupra scandalului precum o ceată de vulturi, făcând Congresul zdrenţe pentru naivitatea sa şi proclamând NSA cea mai mare ameninţare la adresa lumii libere, de la Hitler încoace. Standardul de criptare a fost abandonat. 
     Nu a fost nici o surpriză faptul că, două zile mai târziu, NSA l-a angajat pe Greg Hale. Strathmore simţise că ar fi fost mai bine ca el să lucreze în interiorul NSA, pentru Agenţie, decât în afara şi împotriva ei. 
     Strathmore înfruntase scandalul Skipjack cu capul sus. Îşi apărase acţiunile cu vehemenţă în faţa Congresului. Argumentase că dorinţa publicului de a dispune de intimitate se va întoarce împotriva naţiunii. Insistase asupra faptului că opinia publică avea nevoie de un supraveghetor şi un paznic; publicul avea nevoie de NSA în spargerea de coduri, pentru a menţine pacea. Grupările precum EFF au declarat altceva. Din acel moment, lupta s-a declanşat pe viaţă şi pe moarte.

                                                    Capitolul 24.

                          David Becker se afla într-o cabină telefonică vizavi de intrarea în La Clinica de Salud Publica. Tocmai fusese azvârlit afară pentru că îl agresase pe pacientul cu numărul 104, Monsieur Cloucharde. 
      Lucrurile deveniseră brusc mult mai complicate decât anticipase el. Mica lui favoare pentru Strathmore – colectarea câtorva lucruri personale – se transformase în vânătoarea disperată a unui inel bizar.
     Tocmai îl sunase pe Strathmore ca să-i povestească despre turistul german. Veştile nu fuseseră primite bine. După ce solicitase amănunte, comandantul tăcuse o bună bucată de vreme. 
     - David, rostise el într-un târziu, găsirea acelui inel este o chestiune de securitate naţională. Totul depinde de tine. Să nu mă dezamăgeşti. 
     După aceste vorbe, legătura telefonică murise. 
     David rămase în cabină şi oftă. Apucă ghidul telefonic jerpelit de pe tejghea şi începu să caute. 
     - Aici nu găsesc nimic, murmură el pentru sine. 
     În cartea telefonică nu erau decât trei anunţuri pentru servicii de escortă, aşa că David n-avea prea mult de căutat. Nu ştia decât că partenera neamţului era roşcată, din fericire o nuanţă de păr rară în Spania. În delirul lui, Cloucharde îşi amintise că numele fetei era Dewdrop. Becker se strâmbă – Dewdrop? Părea mai degrabă numele unei vaci, decât al unei fete frumoase. Nu era deloc un nume catolic; probabil că Cloucharde se înşelase. 
      Becker formă primul număr.

     - Servicio Social de Sevilla, răspunse o voce plăcută de femeie. 
     Becker îşi nuanţă spaniola cu un puternic accent german. 
     - Hola, hablas aleman?
     - Nu. Dar vorbesc engleză, veni răspunsul. 
     Becker continuă într-o engleză stricată: 
     - Mulţumesc. Mă întreb dacă tu poţi ajuta la mine? 
     - Cum vă putem servi? Femeia vorbea rar, încercând să îşi ajute clientul potenţial. Poate că doriţi o escortă?
     - Da, vă rog. Astăzi fratele meu, Klaus, el are fata, foarte frumoasă. Păr roşu. Vreau la fel. Pentru mâine, vă rog. 
     - Fratele dumneavoastră Klaus vine pe aici?
     Vocea era brusc efervescentă, ca şi cum ar fi fost vechi prieteni.
      - Da. El foarte gras. Vă amintiţi, nu? 
      - Spuneţi că a fost aici astăzi? 
      Becker o auzea cum verifică registrele. Probabil că nu se găsea nici un Klaus acolo, dar Becker îşi imagina că rareori în astfel de cazuri clienţii îşi dădeau numele reale. 
      - Hmm, îmi pare rău, îşi ceru scuze femeia. Nu-l zăresc aici. Care era numele fetei cu care era fratele dumneavoastră? 
     - Avea păr roşu, rosti Becker, evitând întrebarea. 
     - Păr roşu? repetă femeia. Urmă o scurtă pauză. Aici este Servicio Social de Sevilla. Sunteţi sigur că fratele vine aici? 
     - Sigur, da.
     - Senor, noi nu avem roşcate. Avem doar frumuseţi pure, andaluziene.
     - Păr roşu, repetă prosteşte Becker. 
     - Îmi pare rău, nu avem deloc roşcate, dar dacă...
     - Numele e Dewdrop, izbucni Becker, simţindu-se şi mai idiot ca înainte.
     Stupidul nume nu păru că îi spune ceva femeii. Aceasta se scuză din nou, zise că era posibil ca Becker să fi confundat agenţia şi închise politicos.
     Prima lovitură.

     Becker se  încruntă şi formă numărul următor. Primi legătura imediat. 
     - Buenas noches, Mujeres Espana. Vă pot ajuta cu ceva? 
     Becker porni să recite acelaşi text, un turist german care era dispus să plătească bine pentru roşcata care fusese cu fratele lui mai devreme, în acea zi. 
      De această dată primi răspunsul într-o germană politicoasă, dar fără succes: 
      - Keine Rotkopfe, îmi pare rău. 
     Femeia închise.
     A doua lovitură.
     Becker privi cartea de telefon. Rămăsese un singur număr. Se vedea deja capătul drumului.
     Formă numărul.
     - Escortes Belen, răspunse un bărbat pe un ton mieros.
     Din nou Becker îşi recită poezia.
     - Si, si, senor. Eu sunt Senor Roldan. Aş fi încântat să vă ajut. Avem două roşcate. Minunate fete. 
     Becker simţi că îi stă inima în loc.
     - Foarte frumoase? repetă el cu accentul lui german. Păr roşu?
     - Da, cum se numeşte fratele dumneavoastră? Vă voi spune cine a fost escortalui astăzi. Şi v-o putem trimite la dumneavoastră mâine.
     - Klaus Schmidt, lătră Becker un nume dintr-o carte citită demult. 
     O pauză lungă.
     - Ei bine, domnule....... Nu văd nici un Klaus Schmidt în registru, dar poate că fratele dumneavoastră a decis să fie discret – poate are o nevastă acasă? 
     Individul râse cu totul nepotrivit.
     - Da, Klaus căsătorit. Dar el foarte gras. Soţia nu culcă cu el. Becker se minună în oglinda cabinei de propria prestaţie. "Dacă m-ar auzi Susan acum”, îşi zise el. Eu singur şi gras de asemenea. Vreau culc cu ea. Plătesc o groază de bani.
     Becker îşi juca excelent rolul, dar mersese prea departe. Prostituţia era ilegală în Spania, iar Senor Roldan era un om prudent. Se mai arsese înainte cu agenţi ai Guardiei pozând drept turişti pofticioşi. "Vreau culc cu ea.” Roldan ştia că e o înscenare. Dacă spunea da, putea fi amendat din gros şi, ca întotdeauna, forţat să livreze una dintre cele mai talentate fete ale lui comisarului de poliţie, gratuit, pentru întreg week-end-ul. 
     Când Roldan se hotărî să vorbească, vocea îşi pierduse tonul prietenos. 
     - Domnule, aici este Escortes Belen. Pot să întreb cine sună? 
     - Ăăă... Sigismund Schmidt, inventă pe loc Becker. 
     - De unde aveţi numărul nostru? 
     - La Guia Telefonica – ghidul telefonic.
     - Da, domnule, dar asta pentru că suntem un serviciu de escortă. 
     - Da. Vreau escortă.
     Becker sesiză că era ceva în neregulă.
     - Domnule, Escortes Belen este un serviciu care furnizează escortă oamenilor de afaceri pentru mese de prânz sau cină. De aceea suntem listaţi în cartea de telefoane. Ce facem noi este legal. Dumneavoastră căutaţi o prostituată. 
      Cuvântul ţâşni dintre buzele individului ca şi cum ar fi fost vorba de o maladie periculoasă. 
     - Dar fratele meu...
     - Domnule, dacă fratele dumneavoastră şi-a petrecut ziua sărutându-se cu o fată, acea fată nu era de la noi. Avem regulamente stricte privind contactul dintre client şi escortă. 
     - Dar...
     - Ne-aţi confundat cu altcineva. Avem doar două fete roşcate, Inmaculada şi Rocio, dar nici una nu s-ar culca cu un bărbat pentru bani. Asta se numeşte prostituţie şi este ilegală în Spania. Bună seara, domnule.
     - Dar...
    CLIC. 
     Becker înjură printre dinţi şi puse cartea de telefon la locul ei. A treia lovitură. Era convins că bătrânul Cloucharde spusese că neamţul închiriase fata pentru tot week-end-ul.

     Ieşi din cabina telefonică, la intersecţia dintre Caile Salado şi Avenida Asuncion. În ciuda traficului intens, parfumul dulce al portocalelor de Sevilla îl învăluia. Peste oraş se lăsă amurgul – cea mai romantică oră a zilei. Se gândi la Susan. Cuvintele lui Strathmore îi reveniră în minte: "Găseşte inelul”. Becker se lăsă amărât să cadă pe o bancă şi medită asupra următoarei mutări.
      "Care mutare?"

                                                           Capitolul 25.

                                În La Clinica de Salud Publica, orele de vizitare se încheiaseră. Luminile sălii de gimnastică fuseseră stinse. Pierre Cloucharde adormise extrem de rapid. Nu văzuse silueta aplecată deasupra lui. În întuneric sclipi acul unei seringi furate,apoi acul dispăru în cateterul perfuziei intravenoase, chiar deasupra încheieturii mâinii lui Cloucharde. Seringa conţinea 30 de centimetri cubi de detergent, furat din căruciorul unui îngrijitor. Un deget împinse cu forţă pistonul în jos şi împinse lichidul albăstrui în venele bătrânului. 
     Cloucharde se trezi doar pentru câteva secunde. Poate că ar fi urlat de durere dacă o mână puternică nu i-ar fi astupat complet gura. Rămase întins pe pat, ţintuit de o greutate insurmontabilă. Simţi globul de foc urcând de-a lungul braţului. O durere sfâşietoare îi traversă subsuoara, apoi pieptul, şi ajunse la creier, ca o explozie de milioane de cioburi mici de sticlă. Cloucharde zări o flacără strălucitoare de lumină... apoi nimic. 
     Vizitatorul slăbi strânsoarea şi îşi miji ochii în beznă spre numele de pe fişa de observaţie a pacientului. Apoi se strecură tăcut afară. 
     Ajuns pe stradă, omul cu ochelari cu ramă de metal întinse mâna după un mic dispozitiv prins de cureaua pantalonului. Obiectul dreptunghiular avea dimensiunile unei cărţi de credit. Era prototipul unui nou computer monocle. Dezvoltat de Marina Americană pentru ca tehnicienii să înregistreze tensiunile bateriilor în spaţiile înguste din submarine, computerul îngloba un modem celular şi cele mai avansate descoperiri ale microtehnologiei. Monitorul era reprezentat de un afişaj transparent cu cristale lichide, montat în interiorul lentilei stingi a unei perechi de ochelari. Echipamentul constituia un progres evident în domeniul computerelor personale; utilizatorul putea acum să vadă prin datele primite sau transmise, fiind simultan capabil să interacţioneze cu universul din jurul lui.
     Adevărata revoluţie adusă de echipament nu consta, totuşi, în afişajul miniatural, ci în sistemul de introducere a datelor. Utilizatorul introducea informaţii prin intermediul unor contacte minuscule fixate în zona buricelor degetelor. Atingerea contactelor după tipare prestabilite permitea scrierea de mesaje, asemănător modului în care lucrau stenodactilografele într-o instanţă de judecată. După aceea, computerul traducea scrisul în engleză. 
     Ucigaşul apăsă un comutator minuscul şi ochelarii săi prinseră viaţă. Ţinându-şi mâinile pe lângă trup, începu să îşi atingă degetele în succesiuni rapide de semnale. În faţa ochilor îi apăru un mesaj: 
     "SUBIECT: P. CLOUCHARDE – TERMINAT” 
     Zâmbi. Transmiterea rapoartelor despre asasinate reprezenta o parte a misiunii sale. Însă includerea numelui victimelor... pentru omul cu ochelari cu ramă de metal asta însemna rafinament. Degetele i se mişcară din nou, activând modemul celular.
     "MESAJ TRIMIS."

                                                           Capitolul 26.

                       Şezând pe o bancă vizavi de clinică, Becker se gândea ce mai putea face acum. Apelurile lui la agenţiile de escortă nu dăduseră niciun rezultat. Neîncrezător în comunicaţiile pe linii telefonice nesigure, comandantul îi ceruse să nu mai sune până ce nu punea mâna pe inel. Becker se gândi să ceară ajutorul poliţiei locale – poate aveau ei un dosar despre prostituata roşcată – dar Strathmore îi dăduse ordine precise şi în această privinţă. "Eşti invizibil. Nimeni nu trebuie să afle de existenţa inelului.” 
      Becker se gândi chiar să se aventureze în Triana, un cartier rău famat din oraş, în căutarea acestei misterioase femei. Sau poate că era mai bine să caute un neamţ obez prin restaurante. Oricum, totul părea doar o pierdere imensă de timp.
......................................