Pactul, Jodi Picoult

....................................................................
                                7-14

                  Se împinse ușor de la pieptul lui Chris, încercând să-l facă să se ridice. Când băiatul își înălță capul cu o figură încruntată, ea îi zâmbi. Îi prinse degetele între ale ei.

    - Simți că ești, știi tu, apropiat de mine?

    Ochii lui Chris ardeau de dorință.

    - Doamne, da!

    Emily se fâstâci.

    - Nu mă refer la asta... se corectă ea. Cred că, ei bine, e vorba că mă cunoști mai bine decât propriul meu frate.

    - Tu nu ai niciun frate.

    - Știu, răspunse Emily, dar, dacă aș fi avut, tu ai fi fost acela.

    Chris afișă un zâmbet răutăcios.

    - Ei bine, slavă Domnului, că nu suntem frați, spuse el, aplecându-și din nou capul.

    Ea îl trase de păr.

    - Te gândești vreodată așa la mine? îl întrebă ea timidă. Ca la o soră?

    - Nu în momentul ăsta, spuse el cu voce gâtuită, lipindu-și buzele de ale ei. Îți spun sigur că în veciii, o sărută din nou, vecilor, și din nou, n-aș fi vrut să fac asta cu Kate.

    Se dădu jos de pe ea din proprie inițiativă, nemaiavând nici urmă de erecție.

    - Doamne, făcu el, acum m-ai speriat de-a binelea!

    Emily își puse o mână pe pieptul lui. Îi plăcea la nebunie, grație părului lui blond de pe el și mușchilor dezvoltați.

    - Scuze, n-am intenționat asta.

    Se așeză în brațele lui Chris, simțindu-le cum o cuprind.

    - Hai să nu mai vorbim, propuse ea și-și îngropă fața în căldura emanată de pielea lui.

                    Respirația lui poposește pe gura mea. E singurul aer pe care îl respir. Mâinile lui puternice pornesc de la glezne, alunecă în susul picioarelor, despărțindu-le ca pe o menghină, iar eu știu ce urmează.

    Nu mă lasă să-mi apropii picioarele, nu mă lasă să mă răsucesc într-o parte. Are sânge pe mână.

    Mă apasă pe umeri și desenează o linie roșie de-a lungul pieptului meu. Acesta se deschide. Ceva gelatinos se strecoară afară, iar când ridic ochii, îl văd pe Chris cum își înfinge dinții în inima mea.

                 - Nu!

    Emily îl trase pe Chris de guler.

    - Nu! repetă ea, iar când mâinile lui se încleștară mai aprig în jurul ei, ea îl ciupi de gât. Nu! țipă ea, împingându-l hotărâtă de pe ea. Am spus nu! insistă ea, cu respirația întretăiată.

    Chris înghiți anevoie.

    - Nu credeam că vorbești serios, spuse ea.

    - Doamne, Chris! făcu ea.

    Își frecă brațele, numai piele de găină, și se întoarse.

    Așteptă ca brațele lui să o cuprindă de umeri, ca întotdeauna când ajungeau în faza asta. Dar, de data asta, Emily nu-l simți pe Chris că se apropie de ea. Auzi scârțâitul manivelei scaunului, pe când se lăsă în genunchi, ca s-o manevreze.

    - Mișcă! îi porunci el pe un ton aspru, iar când fata se dădu, el smuci scaunul lăsat pe spate în poziția inițială.

    Abia când se aprinse lumina plafonierei, după ce Chris deschise portiera ca să se așeze pe scaunul șoferului, își dădu Emily seama că el voia de fapt să plece.

    Strecurându-se pe lângă volan, reuși să ajungă pe scaunul ei și să-și pună centura, în timp ce Chris ieșea în trombă din parcarea pustie.

    Conducea cu viteză, deloc în stilul precaut al lui Chris. Când luă o curbă pe două roți, Emily îi puse o mână pe braț.

    - Ce-i cu tine?

    El se uită lung la ea; chipul lui era atât de încordat în bătaia luminilor stradale, încât, pentru o secundă, Emily nu-l recunoscu deloc.

    - Ce-i cu mine? o imită el batjocoritor. Ce-i cu mine?

    Fără niciun avertisment, trase mașina într-o fundătură din dreapta drumului și o opri, smucind maneta de viteze în punctul Parcare.

    - Vrei să știi ce-i cu mine, Em?

    Îi apucă mâna și i-o apăsă tare pe mădularul lui.

    - Asta-i problema cu mine.

    Îi dădu drumul la încheietură, lăsându-i mâna să se strecoare sub coapsa ei, ca într-o ascunzătoare.

    - Este singurul lucru la care mă gândesc, singurul care mă face să merg mai departe. Tu continui să spui nu noapte de noapte, iar eu se presupune că trebuie să înțeleg. N-o mai pot face.

    Fața lui Emily se înroși și își coborî privirea în poală. Îl auzi pe Chris cum suspină o clipă mai târziu. Băiatul își trecu mâna prin păr, făcându-l să stea ridicat.

    - Ai idee, începu el pe un ton mai blând, ai cea mai vagă idee cât cât de mult te doresc?

    Ea își mușcă buza.
    - A dori nu e același lucru cu a iubi.
    El râse, uimit.
    - Glumești, nu? Te-am iubit, pe legea mea, de când m-am născut! Partea cu doritul e nouă pentru mine.
    Mângâie tâmpla lui Emily cu degetul mare.
    - A dori nu e același lucru cu a iubi, fu el de acord. Dar ar putea la fel de bine să fie, pentru mine cel puțin.
    - De ce? izbuti Emily să îngaime.
    Chris îi zâmbi, cucerind-o iremediabil.
    - Pentru că faptul că te doresc, Em, răspunse el, nu m-a făcut decât să te iubesc și mai mult.

                Totul devenise mai intens. Putea să-i miroasă respirația mânioasă, să-i simtă perii aspri de pe dosul mâinii, să-și vadă propriu chip uitându-se înapoi la ea. Simțea obișnuitele senzații: unghiile lui care o zgâriau, palmele lui care îi frecau sfârcurile, arsura dintre picioare.
    Numai că de data asta era mai mult.
    Zbârnâitul amețitor al - al cui? - albinelor? Izul înțepător al dezinfectantului. Și mirosul inconfundabil al bucătăriei, de ceva prăjit în ulei.

                 Speriată, Emily se trezi, fără să-și poată aduce aminte ce îi crease starea aceea de alertă și de încordare, încâit îi fu imposibil să adoarmă la loc.
    Probabil că visase ce avea să se întâmple în noaptea următoare. Noapte în care ea și Chris deciseseră să facă sex pentru prima oară.
    Să facă dragoste, se corectă ea, de parcă folosirea unui eufemism ar putea face experiența aceea mai ușor de acceptat.
    Bâjbâi în întuneric, încercând să-și găsească tenișii. Îi scoase de sub birou și își strecură picioarele înăuntru, fără să lege șireturile. Apoi își trase tricoul de înot al lui Chris peste cămașa de noapte, coborî tiptil scările și ieși din casă.
    Era o noapte caldă de mai, iar luna era sus pe ce, lumina ei șerpuind de-a lungul potecii dintre casa familiei Harte și cea a familiei Gold ca un șuvoi de argint.
    Spre surprinderea ei, când ajunse la casa lui Chris, văzu că lumina din dormitorul lui era încă aprinsă. La 3 dimineața? Într-o joi? Luă o pietricică și o azvârli în fereastra lui, chipul lui ivindu-se aproape instantaneu.
    Lumina se stinse și, deodată, Chris stătea la câțiva pași de ea, în tricou și în boxeri, cu degetele încleștate pe tocul ușii din spate.
    - Nu puteam să dorm, spuse Emily.
    - Nici eu, recunoscu Chris cu un zâmbet. Mă tot gândeam la ziua de mâine și la cum să ne pregătim.
    Emily nu răspunse. De ce să nu-l lase să creadă că tot asta o ținuse și pe ea trează.
    El ieși în verandă, desculț, înțepându-se în pietrișul și în rămurelele care îi intrau în tălpi pe când se apropia de Emily.
    - Haide, îi spuse el. Am putea să fim insomniaci împreumă.
    O trase după el de-a lungul peluzei familiei Harte, până în locul unde acesta dădea în pădure.
    Trecuseră ani de când nu mai merseseră acolo să se joace. Chris se cățără pe piatra lată, înaltă, ajutând-o pe Emily să se urce. O cuprinse cu brațul pe după umăr și privi înapoi înspre casă.
    - Îți aduci aminte când m-ai îmăins de-aici și a trebuit să-mi pună copci?
    Mâna lui Emily atinse instinctiv locul de pe bărbia lui Chris.
    - 17, spuse ea sec. Însă nu m-ai iertat.
    - O, ba da, te-am iertat, o asigură Chris. Doar că nu am uitat.
    - Bine, făcu ea, întinzând brațele. Împinge-mă și tu, ca să fim chit!
    Chris făcu un salt, rostogolind-o pe spate pe Emily, care râdea, lovindu-i călcâiele cu fluierul piciorului său. Se gâdilau și chicoteau la fel cum își aminti Emily că făceau când erau copii.
    Pe neașteptate, mâinile lui Chris se opriră pe sânii ei, iar gura lui era la doar câțiva centimetri de a ei.
    - Spune „unchiule”, șopti el, strângând-o ușor.
    - Unc..., începu Emily, iar limba lui îi umplu gura, în timp ce mâinile lui o mângâiau de la claviculă până la șold.
    Ea închise ochii, ascultând respirația lui Chris și chemarea răgușită a bufniței.
    La fel de brusc pe cât începuse, Chris se desprinse de ea. O ridică pe Emily în picioare și își trecu brațul pe după ea.
    - Cred că e de-ajuns cu asta, spuse el.
    Emily se întoarse către el, cu gura deschisă.
    - Așa deodată, te poți abține?
    În întuneric, dinții lui străluciră puternic.
    - Acum, că se întrevede o luminiță la capătul tunelului, da, pot, răspunse el.
    Își coborî mâna pe talia ei. Emily se cutremură și încercă să se convingă că era din pricina frigului.

                Stăteau întinși pe podeaua de lemn a caruselului, urmărind stelele cum se învârt printre coamele din lemn amestecate cu copite. Se atingeau cu umărul, cu cotul, cu șoldul, și toate acele locuri parcă ardeau.
    Chris îi acoperi mâna cu a lui, iar ea aproape că tresări.
    El se sprijini într-un cot.
    - Ce e?
    Ea scutură din cap, punându-i-se un nod dureros în gât.
    - Nu pot sta aici pur și simplu, așteptând să se întâmple, spuse ea. Vreau să termin odată cu treaba asta.
    Ochii lui Chris se măriră.
    - Știi, nu-i o execuție, spuse el.
    - Asta zici tu, bombăni Emily.
    Chris râse și se ridică în picioare.
    - Ei bine, începu el, ce-ai zice dacă doar am sta de vorbă un timp și am vedea ce se întâmplă?
    - Să stăm de vorbă? pufni Emily, ca și cum era de neimaginat ca o asemenea strategie să conducă la sex. Despre ce se presupune că ar trebui să vorbim?
    - Nu știu. Ce zici de ziua în care ne-am uitat la câinii ăia cum o fac?
    Emily chicoti.
    - Am și uitat asta, spuse ea. Pudelul doamnei Morton și cockerul spaniel de la Fieldcrest Lane.
    Simți cum degetele lui Chris se strecoară printre el ei și, vorbind, totul păru mai ușor.
    - Nu-l credeam pe pudel capabil să se pună deasupra ei.
    Chris zâmbi.
    - Erau amuzanți, nu-i așa?
    Apoi râse.
    - Ce?
    - Cred că ce e corect e corect - ar trebui să găsim câinii ăia, spuse el, și să-i punem să se uite la noi.
    Ea își imagină scena. Chris își strecură brațul pe după umerii ei.
    - E mai bine acum?
    - Da, recunoscu ea, ascunzându-și fața în scobitura brațului lui.
    Mirosea a deodorant dulceag, a transpirație și a nerăbdare.
    - Ce-ai zice dacă, începu el, dându-i ușor capul pe spate, te-aș săruta.
    - Doar m-ai săruta, repetă ea.
    - Deocamdată. Nu te gândi la cealaltă chestie.
    Emily zâmbi cu buzele lipite de ale lui.
    - A, bine.
    Gura lui Chris se curbă după a ei.
    - Fă-mi pe plac.
    Începu să-i traseze conturul buzelor cu limba, apoi coborî cu sărutările pe gât.
    Ea simți cum mâinile lui încep să tremure pe când i se strecoară pe sub tricou, iar senzația aceasta i se păru cea mai plăcută dintre toate: să știe că și Chris era la fel de emoționat.
    Apoi, după cum, în adolescență, timpul pare să treacă deopotrivă prea repede ori prea încet, Emily își dădu seama că nu mai avea haine pe ea și că pielea i se făcuse de găină. Îl urmări cu privirea pe Chris cum își pune prezervativul și fu surprinsă să-l găsească frumos, nu ciudat și nici urât. Îl lăsă pe Chris să treacă deasupra ei, pieptul lui arzând pe pieptul ei, trupul lui așezat bine între picioarele ei.
    - Crezi că o să doară? șopti ea, panicată.
    Asta îl făcu să se oprească.
    - Nu știu, răspunse el. Presupun că da, puțin.
    Se rostogoli ușor lângă Emily și începu să o mângâie cu o mână pe șold, gânditor.
    - Ce s-a întâmplat? întrebă Emily.
   - Nimic, răspunse el, întâlnindu-i privirea. Doar că am uitat partea asta.
    - Sunt sigură că nu-i atât de răus, spuse Emily. Nu cred că a murit cineva din asta.
    Ce fac? se gândi ea, înnebunită. De ce îl încurajez?
    Chris zâmbi și îi dădu părul de pe frunte.
    - Dacă aș putea să te feresc de durere, aș face-o! începu el. Aș vrea să o îndur eu în locul tău.
    Emily îl atinse pe braț.
    - E foarte drăguț din partea ta, îi spuse.
    - Nu e drăguț. e egoist din partea mea, răspunse Chris. Știu că eu pot suporta puțină durere. Dar nu cred că aș fi în stare să mă uit la tine cum suferi.
    Emily își puse mâna între picioarele lui și îl apucă pe Chris strâns cu degetele, făcându-l să scoată un geamăt. El veni deasupra ei, lăsându-și greutatea pe coate.
    - Dacă doare, îi spuse el, pișcă-mă! Așa vom trece împreună peste asta.
    Ea simți atingerea lui, apoi ceva umed, și își dădu seama că era de la ea, după care el începu să tragă de ea și se opri.
    - Em, spuse el, cu broboane de sudoare la sprâncene. Chiar vrei să fac asta?
    Fata își dădu seama că, dacă i-ar fi spus nu, el s-ar fi oprit. Dar se gândi că ceea ce voia ea și ce voia Chris erau două lucruri complet diferite, iar ea știa că el dorea să facă asta mai mult decât orice.
    La ușoara ei aprobare din cap, Chris o penetră cu grijă.
    Preț de-o clipă, o duru și îi înfipse unghiile în spate. Apoi nu i se mai păru atât de rău. Era o senzație ciudată, ca și cum ar fi fost întinsă dinspre interios spre exterior, dar nu dureroasă.
    Când el țipă, ea se holbă la pântecul dezgolit al unui cal, dându-și seama pentru prima oară că nu fusese pictat în întregime.
    Chris se dădu jos de pe ea gâfâind.
    - O, Doamne! exclamă el, întinzându-se pe spate. Cred că am murit.
    O secundă mai târziu, o trase lângă el.
     - Te iubesc! îi șopti, atingându-i tâmplele. Dar te-am făcut să plângi.
    Ea scutură din cap, abia acum dându-și seama că lacrimile îi curgeau necontenit.
    - M-ai făcut să....
    Vocea i se gâtui, iar ea lăsă fraza neterminată.

                   Este doar o provocare, își spuse ea în ziua aceea, împingând ușa de la toaleta bărbaților din restaurantul McDonald`s.
    Spre surprinderea ei, arăta exact ca toaleta femeilor, cu excepția celor două pisoare de pe perete și a mirosului înțepător. În cealaltă cabină era cineva; Emily îi vedea picioarele.
    Paralizată de rușine - cum ar fi fost dacă respectivul ar fi băgat de seamă că pantofii ei erau de fapt ai unei fetițe de 9 ani? - rămase în fața chiuvetei. Se auzi apa trasă, apoi ușa cabinei se deschise.
    Era Ciudatul, cu hainele lui mirosind a grăsime și a dezinfectant.
    - Ia te uită, spuse el, ce avem noi aici?
    Emily își simți picioarele tremurându-i.
    - Cred că... cred că am intrat în toaleta greșită, se bâlbâi ea.
    Se răscui pe călcâie, îndreptându-se spre ușă, însă el o prinse de încheietură.
    - A, da? făcu el, vocea lui învăluind-o ca fumul, trăgând-o mai aproape. De unde știi că e cea greșită?
    O îmăinse în ușă, blocând intrarea. Ținându-i mâinile deasupra capului, și-o strecură pe cealaltă pe sub bluza ei.
    - N-ai țâțe, spuse el. Ai putea foarte bine să fii bărbat.
    Apoi își strecură mâna pe sub elasticul boxerilor ei și o atinse cu degetele între picioare.
    - Dar puță n-ai, continuă el.
    Se aplecă înspre ea, atât de aproape, încât îi simțea respirația.
    - Trebuie să mă asigur, mai zise și își înfipse degetele.
    Panica o învălui, făcându-i corpul să încremenească și umplându-i gura într-atțt, încât, deși în mintea ei țipă, din gât nu-i ieși niciun sunet.
    Bărbatul îi dădu drumul la fel de repede pe cât o încolțise.
    Emily se prăbuși pe podeaua acoperită cu gresie maro. Vomită pe podea, apoi se ridică și își clăti gura.
    Își netezi hainele și se întoarse la masă, unde o aștepta Chris.

              - Sst, îi spuse Chris, ținând-o la piept. Țipai.
    Era încă dezbrăcată, la fel și Chris, erecția lui împungând-o din nou în șold. Ea se depărtă de el, ghemuindu-se.
    - Am ațipit, spuse ea pe un glas tremurător.
    - A, făcu Chris, zâmbind cu blândețe. Îmi pare rău că lucrurile au ajuns așa plictisitoare.
    - Nu-i vorba de asta, îl lămuri Emily.
    - Știu. Vino aici lângă mine.
    El îi întinse mâna, complet inofensiv, iar Emily se cuibări la pieptul lui, încercând să se convingă că era absolut în regulă să facă asta, deși erau complet goi.
    Îi simți mâinile lui Chris atingând-o și întinzând-o din nou pe planșeul rece de metal. Când încercă să se dea la o parte, el o ținu în loc, iar ea scoase un scâncet.
    - Știu că ești sensibilă, îi spuse el. Vreau doar să mă uit la tine. Am fost cam grăbit mai deveme.
    Începu să o mângâie cu ochii, apoi cu degetele. Tremurând, ea încercă să-l dea la o parte cu piciorul, însă el o prinse de glezne.
    - Ești perfectă, declară el, iar ea păli, știind că nimic nu putea fi mai departe de adevăr. Nu te mișca! adăugă el.
    Ea începu să suspine.
    Chris se ridică numaidecât, îngrijorat.
    - Ce s-a-ntâmplat?
    - Nu vreau să rămân nemișcată. Nu vreau să rămân nemișcată..
    Îl cuprinse pe Chris cu brațele și cu picioarele și, fără să vrea, simți cum Chris o pătrunde din nou, o senzație de încordare și spaimă.
    - Te iubesc! îngăimă Chris, deja incoerent.
    Emily își întoarse fața de la el.
    - N-o face, îi replică ea.

                                                  ACUM
                                         DECEMBRIE 1997

                  Gus se întrebă dacă nu cumva lui Chris îi era dor să ia decizii.
    Uitându-se la festinul de fructe ce se așternea dinaintea ei la supermarket, nu se putu abține sănu compare umilele nuanțe de brun și cenușiu ale închisorii Grafton cu neintenționata frumusețe a raiomului de fructe și legume.
    La orice mișcare, trebuia să facă o alegere: complet la antipodul faptului de a ți se spune ce să mănânci, pe unde să mergi, când să faci duș.
    Se îndreptă spre clementine. Erau preferatele lui Chris, și i-ar fi plăcut să-i ducă în următoarea marți câteva... dar avea voie?
    Gus deschise punga și vărsă clementinele înapoi în grămada din care le luase.
    - Îți vine să crezi?
    - Ce casă mai e și asta?
    Gus se întoarse, împingându-și căruciorul înspre multitudinea de salate, dar nu văzu decât niște hoaște bărtrâne, ieșite la cumpărături.
    - Ei bine, chiar nu îmi vine să cred. L-am văzut pe băiat odată, și era...
    - Știai că tatăl lui a primit nu știu ce premiu medical?
    Gus își încleștă mâinile pe căruciorul de cumpărături. Furioasă, porni către femeile care erau ocupate să miroasă pepenii galbeni.
    - Mă scuzați, spuse Gus, dezvelindu-și dinții într-un zâmbet forțat. Aveați cumva să-mi ziceți ceva, în față?
    - A, nu, răspunse una dintre femei, scuturând din cap.
    - Ei bine, eu aș avea, declară tovarășa ei. Sunt de părere că, atunci când un tânăr la o vârstă atât de fragedă comite o crimă atât de odioasă, părinții sunt cei dintâi vinovați. La urma urmelor, de la cine să învețe un asemenea comportament?
    - Asta, dacă nu e de soi rău, îngăimă prima femeie.
    Gus rămase cu gura căscată.
    - Ați putea să-mi spuneți, începu ea cu blândețe, de ce credeți că vă privește problema?
    - Când se întâmplă în orașul nostru, devine problema noastră. Să mergem, Anne! zise cea de-a doua femeie, îndreptându-se țanțoș către raionul alăturat.
    Cu obrajii în flăcări, Gus își abandonă căruciorul pe jumătate plin și porni spre ieșirea din magazin..
    Doar pentru că a trebuit să se înghesuie pe lângă o mamă cu gemeni la casă zări ziarele de la stand. Împăturite astfel încât să se vadă titlul, prima pagină a publicației Grafton County Gazette anunța:
    CRIMĂ ÎNTR-UN ORĂȘEL DE PROVINCIE, PARTEA A II-A.
    Lui Gus îi atrase încă o dată atenția titlul. Scria PARTEA A II-A. Dar ce se întâmplase cu PARTEA I?
    Familia Harte era abonată la  Grafton County Gazette, la fel ca majoritatea locuitorilor din regiune. Era singurul ziar care oferea știri și din Bainbridge.
    Destul de multe familii erau abonate și la Boston Globe, însă doar ca să poată compara statisticile privind criminalitatea sau afinitățile politice, ceea ce le amintea, practic, cât de idilică era viața lor în New Hampshire.
    Gus își aminti că singura dată când nu citise ziarul fusese în timpul celor două zile de după înfățișare, când fusese atât de mâhnită, încât abia dacă putea să își mai vadă de propria viață, darămite să mai citească și despre ceea ce era în jurul ei.
    Gus trase de câteva ori aer în piept și începu să citească articolul. Apoi, se întoarse la titlul, găsi ceea ce căuta și, făcând ziarul sul, îl puse la subraț.
    Abia când ajunse la mașină își dădu seama că nu plătise ziaruș. Preț de o secundă, vru să se întoarcă și să achite cei 35 de cenți, dar apoi se răzgândi.
    Dă-i naibii! își spuse ea. Să creadă că suntem o familie de infractori!

               În birourile redacției Grafton County Gazette domnea o atmosferă aproape la fel de sumbră ca la închisoare, un gând plăcut, care îi dădu ghes lui Gus să se ducă la recepționera cu părul bicolor și să-i ceară să-l vadă pe Simon Favre, redactorul-șef.
    - Îmi pare rău, îi răspunse recepționera, previzibil de altfel. Domnul Favre a....
    - Dat de necaz, termină Gus fraza în locul ei și dădu buzna pe ușa dublă, dincolo de care se aflau birourile redacției.
    De după ecranele verzi ale calculatoarelor se auzeau păcănituri de mouse și țiuituri. În spate se auzea funcționând o imprimantă.
    - Mă scuzați, începu Gus, adresându-se unei femei care ședea la unul dintre birouri, aplecată cu o lupă deasupra unor negative. Ați putea să-mi spuneți unde îl pot găsi pe domnul Favre?
    - Acolo, îi răspunse femeia, arătând cu degetul înspre o ușă de la capătul încăperii.
    Gus mulțumi din cap și se îndreptă în direcția indicată, bătu o dată la ușă, după care o deschise, de dincolo de ea ivindu-se un bărbat cam scund, cu telefon la ureche.
    - Nu-mi pasă, spuse el. Ți-am spus deja asta. În regulă. La revedere!
    Ridică ochii spre Gus și îi miji.
    - Vă pot ajuta cu ceva?
    - Mă-ndoiesc, i-o tăie Gus.
    Îi trânti pe birou exemplarul cu pricina, astfel încât să se vadă limpede titlul ofensator.
    - Aș vrea să știu de când au început ziarele să publice ficțiune.
    Favre scoase un sunet din gâtlej și răsuci ziarul, astfel încât să-l citească cum trebuie.
    - Iar dumneavoastră sunteți?
    - Gus Harte, răspunse ea. Mama băiatului acuzat de o presupusă crimă.
    Favre îi arătă un cuvânt.
     - Scriem că este „presupusă” aici, îi spuse el. Nu înțeleg....
    - Nu, nici n-ați putea, i-o reteză Gus. Nu puteți, pentru că nu aveți un fiu care este nevinovat și care este nevoit să stea în închisoare 9 luni, până când i se dă o șansă să o dovedească. Nu puteți, pentru că i-ați permis unui reporter să preia o informație de la poliție de dragul senzaționalului. Fiul meu n-a ascuns niciodată că a fost împreună cu Emily Gold la momentul morții acesteia, așa că de ce faceți să pară ca și cum ar pune cazul într-o lumină nouă?
    - Pentru că prinde la public, doamnă Harte, răspunse Favre. Și pentru că nu sunt prea mulți dintr-ăștia prin părțile noastre.
    - Asta e exploatare, replică ea. Aș putea să vă dau în judecată!
    - Ați putea, mărturisi redactorul-șef. Dar cred că, momentan, cheltuiți destui bani pe avocați.
    O fixă cu privirea până când ea și-o întoarse pe a ei.
    - Firește, am fi foarte curioși să auzim și versiunea dumneavoastră. După cum probabil știți, mama fetei i-a oferit lui Lou un interviu în exclusivitate. Ne-am bucura să vă luăm și dumneavoastră un interviu.
    - În niciun caz, răspunse Gus. De ce ar trebui să dau explicații în legătură cu ceea ce s-a întâmplat, de vreme ce Chris nu a făcut nimic rău?
    Favre clipi.
    - Dumevoastră să-mi spuneți.
    - Uitați cum stau lucrurile, începu ea. Fiul meu este nevinovat. A iubit-o pe fata aceea. Și eu am iubit-o. Ăsta e tot adevărul.
    Lovi cu palma în ziar.
    - Vreau o retractare în scris.
    Favre râse.
    - A poveștii?
    - A tonului. Ceva care să transmită mai limpede faptul că Christopher Harte nu e vinovat până când nu va fi declarat astfel de un tribunal.
    - Bine, fu de acord Favre.
    Cedase prea ușor.
    - Bine?
    - Bine, repetă Favre. Dar nu o să fie nicio diferență.
    Gus își încrucișă mâinile la piept.
    - De ce nu?
    - Pentru că publicul a prins deja de veste despre asta, răspunse redactorul. Posibil ca povestea să fi fost preluată și de Associated Press.
    Făcu ziarul ghem și îl aruncă la gunoi.
    - Aș putea spune că fiului dumneavoastră i-au crescut aripi de înger și că s-a înălțat la ceruri, doamnă Harte. Ar putea să fie chiar ăsta adevărul. Dar, odată ce oamenii au prins gustul poveștii, nu mai sunt dispuși să-și mute atenția în altă parte.

                   Selena intră în casa lui Jordan, își dădu jos haina și se întinse pe canapea. Thomas, care auzise ușa, ieși în fugă din dormitorul lui.
    - A, bună! făcu el. Ce mai faci?
    - Uită-te la tine! spuse Selena, căscând. Te faci mai frumos pe zi ce trece!
    - O să ieși la întâlnire cu mine?
    Selena râse.
    - Ți-am mai spus. La balul de absolvire sau când o să ai 1,80 metri înălțime, care dintre ele se întâmplă mai repede.
    Luă o doză pe jumătate terminată de Pepsi, o mirosi și bău, ochii ei scrutând hârtiile lăsate în dezordine pe podeaua sufrageriei.
    - Unde-i tatăl tău?
    - Aici, anunță Jordan, ieșind cu pași grei din dormitor într-o pereche de pantaloni largi de trening și un tricou Nike. Cine naiba ți-a dat cheia de la casa mea?
    - Eu, răspunse Selena netulburată. Mi-am făcut o copie acum vreo două luni.
    - Cum să nu, normal, făcu Jordan. Nu era nevoie să-mi ceri permisiunea.
    - Înveselește-te!
    Selena se întoarse către Thomas:
    - Ce l-a apucat?
    - A primit astăzi de la procuror dosarul cu probe, răspunse Thomas, dând din cap abătut. Are nevoie de un umăr moale pe care să plângă.
    - Eu n-am umeri moi și nici nu vreau să-mi fac obicei din a-i lăsa pe cei care mă plătesc să plângă pe ei, spuse Selena.
    - Eu nu te plătesc, observă Thomas.
    - La revedere, Thomas! rostiră în cor Selena și Jordan.
    Râzând, Thomas se întoarse în camera lui și închise ușa.
    Selena se ridică în capul oaselor, în timp ce Jordan se afundă în hârtiile împrăștiate pe podea.
    - E atât de rău?
    Jordan își bătu ușor buzele cu degetul.
    - N-aș spune că e chiar atât de rău. Dar, categoric, nu e chiar bine, Sun o mulțime de probe care ar putea avea dublă interpretare, în funcție de perspectivă.
    - Vrei să-l ții departe de boxa martorilor.
    Selena rostise fraza ca o afirmație, intuind pe deplin intenția lui Jordan.
    - Da.
    Privirea lui Jordan se abătu asupra Seleni, care ședea sprijinită pe canapea, cu doza de Pepsi în mână.
    - Cred că așa am avea un caz mai solid.
    Faptul că Chris mărturisise de bunăvoie că nu avusese de gând să se sinucidă era treaba lui. Punct.  Atâta vreme cât îl ținea pe Chris departe de boxa martorilor, Jordan ar fi putut să spună orice ar fi vrut el ca să-și scape clientul.
    - Să zicem că ești unul dintre jurați, începu Jordan să expună termenii ipotezei. Pe care dintre cele două versiuni le-ai crede mai degrabă: Chris, care cântărea cu 20 de kilograme mai mult decât Emily, chiar plecase în noaptea aceea cu gândul s-o împiedice pe fată să se sinucidă, dar nu a reușit să-i smulgă arma din mână? Sau: plănuiau să se sinucidă împreunăă, o frumoasă dovadă a iubirii lor... numai că Emily și-a zburat prima creierii, care s-au împrăștiat pe tricoul lui Chris, așa că nu mai era nimic frumos, iar el a leșinat înainte să apese pe trăgaci?
    - Înțeleg unde bați, spuse Selena.
    Făcu un semn către teancurile de foi.
    - De unde să încep?
    Jordan își cuprinse fața în palme.
    - Nici nu știu. O să-mi ia zile întregi ca să le parcurg pe toate. Cred că, întâi de toate, o să apelăm la părinții lui. Avem nevoie de unul sau doi martori cu caracter ireproșabil.
    Selena se întinse după o hârtie, o întoarse, transformând-o în ciornă, și începu să facă o listă.
    Pe când Jordan se afundă în lectura unui raport medico-legal, Selena luă de jos cea mai apropiată foaie. Interogatoriul luat de poliție familiei Gold, post-mortem. Nimic neașteptat din partea mamei lui Emily Gold - o mulțime de istericale, o doză sănătoasă de plâns și un refuz încăpățânat de a admite că fiica ei avea tendințe suicidale.
    - A, te-ai apucat de aia? întrebă Jordan aruncând o privire. M-am uitat peste ea în după-amiaza asta. Nu te aștepta să scoți ceva de la femeia asta. A dat un interviu în exclusivitate pentru Gazette.
    Făcu o grimasă:
    - Nimic nu se compară cu un mic reportaj nepărtinitor, care să grăbească bunul mers la justiției.
    Selena nu răspunse. Dădu pagina și își concentră atenția asupra celui de-al doilea interviu.
    - Melanie Gold e o cauză pierdută, fu ea de acord.
    Apoi îi adresă un zâmbet lui Jordan.
    - În schimb, Michael Jordan ar putea fi salvarea ta.

                Când devii mamă, dobândești un soi de vedere unică, ca o prismă prin care poți vedea toate fațetele copilului tău deodată. Este motivul pentru care chiar și atunci când sparge o lampă, îl vezi tot ca un înger. Sau când bine înspre tine, bărbat fiind, dar tu îi vezi pielea încrețită de bebeluș.
    Gus își drese glasul, deși Chris nu avea cum s-o audă în rumoarea creată de ceilalți vizitatori și de la acea distanță considerabilă. În timp ce el se apropia, ea afișă un zâmbet larg pe chip, convinsă că efortul avea s-o frângă în două.
    - Hei! îl salută ea radioasă, îmbrățișându-l pe Chris de îndată ce gardianul se dădu un pas înapoi. Ce mai faci?
    Chris ridică din umeri.
    - Sunt bine, răspunse el. Date fiind circumstanțele.
    Începu să-și facă de lucru cu capsele de la cămașa spălată de prea multe ori - nu purta salopeta decolorată cu care fusese îmbrăcat la vizitele anterioare, observă Gus.
    Cămașa asortată cu pantalonii cu elastic în talie arătau ca un costum chirurgical, care avea mâneci scurte, deși era decembrie.
    - Nu ți-e frig?
    - Nu chiar. Termostatul e setat la 25 de grade, îi spuse Chris. În majoritatea timpului mi-e chiar prea cald.
    - Ar trebui să-i rogi pe gardieni să-l regleze la o temperatură mai mică, îi sugeră Gus, însă Chris își dădu ochii peste cap.
    - Oare cum de nu m-am gândit la asta? făcu el.
    Între ei se așternu o tăcere apăsătoare.
    - L-am văzut pe Jordan McAfee, spuse în cele din urmă Chris. Și pe doamna care îl ajută la caz.
    - Selena, spuse Gus. Am cunoscut-o și eu. Surpinzătoare, nu-i așa?
    Chris aprobă din cap.
    - Nu am vorbit foarte mult, începu el și își coborî privirea în poală. Mi-a spus să nu vorbesc cu nimeni despre ce s-a întâmplat.
    - Despre cazul tău, vrei să zici, rosti Gus încetișor. Nu mă surprinde.
    - Așa e, fu de acord Chris. Dar mă întreb dacă asta te include și pe tine.
    Atât i-a trebuit. Toată acea senzație de normalitate pe care Gus se străduise din răsputeri să o creeze - zâmbetul, îmbrățișarea - s-a risipit de îndată din cauza simplului fapt că, indiferent cât de mult ar fi încercat să se prefacă, relația mamă-fiu avea irevocabil de suferit atunci când una dintre părți era la închisoare.
    - Nu știu, răspunse ea, încercând să mențină un dialog ușor. Cred că depinde ce vrei să-mi spui.
    Se aplecă peste masă și șopti:
    - Profesorul Plum, cu cheia franceză în bibliotecă?*
    *referire la un joc de societate în care participanții trebuie să dezlege misterul unei crime pe baza unor indicii.
    Surprins, Chris râse, iar Gus avu parte de cel mai fericit moment de când se declanșase tot acest coșmar.
    - Nu aveam de gând să fiu atât de clar, spuse el, cu zâmbetul încă în privire. Dar cred că te-ar fi durut, oricum.
    Ea încercă să ignore fiorul care-i străbătea pielea.
    - Sunt destul de rezistentă.
    - Trebuie să fii, zise Chris. Altfel, de unde aș fi moștenit și eu asta?
    Gândul la James, cu originile lui puritane, căzu între ei ca un bolovan.
    - Chestia e, continuă Chris, că i-am spus lui Jordan ceva ce i-am spus deja și doctorului Feinstein. Ceva ce ție nu ți-am spus.
    Gus se lăsă pe spate, încercând să nu se gândească la ce era mai rău. Zâmbi ca să-l încurajeze.
    - N-am vrut să mă sinucid, șopti Chris. Nici în noaptea aceea, și nici acum.
    Mărturisirea adevărului gol-goluț o făcu pe Gus să zâmbească întocmai ca o nătângă.
    - Dar asta e minunat! exclamă ea, înainte să aibă ocazia să treacă vorbele prin filtrul rațiunii.
    Chris o privi lung și răbdător, așteptând ca ea să conștientizeze situația. După ce ea făcu ochii mari și își acoperi gura cu mâna, el încuviință din cap.
    - Mi-a fost frică, recunoscu el. De asta am zis ce-am zis. Cât despre Em, ei bine, ea chiar avea de gând să se sinucidă. Iar eu plănuiam s-o opresc.
    Gus se cutremură din pricina implicațiilor mărturisirii. Însemna că fiul ei nu era nici pe departe dornic să se sinucidă, iar acestea erau cu siguranță vești excelente. Însemna, de asemenea, că motivul pentru care ea și James nu văzuseră în fiul lui nici cea mai mică intenție suicidală până în momentul nopții fatidice nu era pus pe seama neglijenței lor, ci a faptului că aceasta nu exista câtuși de puțin.
    Mai însemna și că fiul ei, acuzat pe nedrept de la bun început, era de fapt condamnat pentru eroismul său. Și că, dacă ar fi apelat la altcineva ca să-l ajute ca s-o salveze pe Emily, poate că oribilul eveniment nici nu ar mai fi avut loc.
    Brusc conștientă de toți cei din jurul lor, Gus scutură imperceptibil din cap.
    - Poate că ar trebui să notezi toate lucrurile astea și să mi le trimiți printr-un email, îi sugeră ea.
    Făcu un semn din cap către deținutul de lângă Chris.
    Întorcându-se ușor într-o parte, acesta se înroși de tot.
    - Ai dreptate, admise el.
    - Mă bucur că mi-ai spus, se grăbi Gus să precizeze. Nici nu înțeleg de ce ai zic ce ai zis în fața.. autorităților. Dar pe noi nu trebuia să ne minți.
    Chris rămase tăcut pentru o clipă.
    - Nu am perceput-o ca pe o minciună, spuse el în cele din urmă. Ci mai degrabă ca pe o ascundere a adevărului.
    - Ei bine, începu Gus, ștergându-și ochii și simțindu-se prost că fusese nevoită s-o facă, tatăl tău va fi încântat. Nu înțelegea cum cineba cu atâta poftă de viață să vrea să se sinucidă.
    Chris o țintui cu privirea.
    - Se poate întâmpla, o asigură el.
    - Poate că vrei să-i dai vestea chiar tu tatălui tău, spuse Gus cu blândețe. E în mașină. A vrut să intre și el, dar....
    - Nu, o întrerupse Chris. Nu vreau să-l văd. Spune-i tu, dacă vrei. Chiar nu-mi pasă.
    - Ba îți pasă, stărui Gus. E tatăl tău.
    Când Chris ridică din umeri, simți cum se înfurie în locul lui James:
    - Și el face parte din tine, la fel cum fac eu, îi aminti ea lui Chris. De ce, când vin să te vizitez, nu vrei să-l vezi?
    Chris lăsă o urmă în masă.
    - Pentru că, spuse el pe un ton scăzut, tu nu te-ai așteptat niciodată de la mine să fiu perfect.

                       Miercuri după-amiază, unul dintre gardieni se opri în fața celulei lui Chris și a lui Steve.
    - Luați-vă lucrurile, băieți! spuse el. Ați primit o cameră cu vedere.
    Steve, care citea în patul de deasupra, se aplecă și îi aruncă o privire lui Chris. Sărind la podea, începu să-și strângă lucrurile.
    - O să stăm împreună la etaj? întrebă Steve.
   - Din câte știu eu, asta-i ideea, răspunse gardianul.
    Amândoi depuseseră cerere la comisia de distribuiri ca să fie transferați în zona de securitate medie.
    Chris sări și el din patul său și își strânse periuța, salopeta de schimb și stocul de mâncare cumpărată de la magazinul închisorii. Aruncă o privire înspre pena și pătura de pe patul lui, după care se întoarse către gardian:
    - Trebuie să le iau și pe astea? întrebă el.
    Gardianul scutură din cap, după care îi conduse de-a lungul coridorului, lăsând în urmă celelalte celule din zona de maximă securitate.
    - Puteți să ocupați cele două paturi de deasupra, le spuse gardianul pe când urcau treptele.
    Acest lucru nu-l surprinse deloc pe Chris: cu cât erai mai nou pe acolo, cu atât erai mai prost văzut - iar paturile de sus erau mai puțin dorite decât cele de jos.
    În interiorul fiecărei celule se găseau 4 paturi, dar mai era și o cameră comună, spațioasă, care unea cele două grupuri de celule, cu mese, scaune și cu atât de mult spațiu, încât pe Chris îl trecură fiori pe șira spinării și abia atunci își dădu seama cât se chinuise.
    - Ce ți-am spus? făcu Steve, aruncându-și lucrurile pe patul de sus din partea stângă. Nirvana.
    Chris aprobă din cap. Colegii lor de celulă nu erau înăuntru, însă lucrurile lor erau frumos aranjate în cutii ordonate pe paturile de jos, gest cât se poate de clar pentru a-i face pe nou-veniți să-și știe locul.
    În camera comună se aflau cam 15 oameni, unii dintre ei uitându-se la televizorul montat sus în perete, alții punând cap la cap piesele unor puzzle-uri care se găseau în cutii așezate una peste alta deasupra dulapurilor.
    Chris se așeză pe un scaun de plastic - era spațiu din belșug acolo pentru așa ceva, spre deosebire de coridorul strâmt din zona de maximă securitate. Steve se așeză în fața lui, sprijinindu-și picioarele de masă.
    - Ce crezi?
    Chris zâmbi larg.
    - Aș vinde-o și pe bunică-mea ca să nu mă mai întorc de unde-am venit.
    Steve râse.
    - Ei, ce să zic. Totul e relativ.
    Se întinse și dădu jos de pe niște dulapuri două cutii de la Milton Bradley.
    - Asta-i tot ce-a mai rămas, se plânse el. Cineva a dat foc tablei de Monopoly luna trecută.
    Chris izbucni în râs. O încăpere plină cu deținuți, iar singurele jocuri pe care le aveau erau Sorry! și Risk.
    - Ce-i așa de amuzant? întrebă Steve.
    Chris luă cutia din mâna stângă a lui Steve, în care era jocul Sorry.
    - Nimic, răspunse Chris. Absolut nimic.

                James se ridică și se îndreptă spre podium în ropotul de aplauze al colegilor săi. Gus se gândi cât de chipeș arăta pe fundalul pereților vopsiți în roșu de Burgundia, ținând în mână o plăcuță onorifică.
    - Este o onoare uriașă, spuse el, etalându-și premiul.
    Spitalul Bainbridge Memorial, în parteneriat cu cadrele didactice de la facultatea de medicină din apropiere, își cinsteau în fiecare an unul dintre angajați. Anul acesta, doctorul James Harte fusese laureat al premiului pentru contribuția susținută adusă spitalului, deși toată lumea știa că lui James i se acordase distincția datorită faptului că fusese inclus în lista „Cei mai buni doctori”.
    - Partea bună în privința acestui premiu, spuse James, este că am avut timp să mă gândesc la ceea ce vă voi spune astăzi. Mi s-a recomandat: ceva care să inspire. Așadar, înainte să încep, poate că ar fi mai bine să mă scuz pentru că am decis să mă fac medic, și nu preot.
    Așteptă până când râsetele de complezență încetară.
    - Când eram cu mult mai tânăr, credeam că, pentru a deveni doctor, nu trebuie decât să studiez din greu și să trec cu bine toate examenele. Dar este o mare diferență între un medic care experimentează și un medic experimentat. Credeam că studiul oftalmologiei însemna să ajung direct la boală. Mă uitam la oameni, literalmente, drept în ochi, însă nu îi vedeam cu adevărat. Privind în urmă, mi-am dat seama cât de multe am scăpat din vedere - nu intenționam un joc de cuvinte. Vă îndemn pe voi, cei aflați la început de drum, să vă amintiți că nu tratați boli, ci pacienți.
    Arătă cu mâna spre directorul secției de chirurgie.
    - Desigur, nu aș fi ajuns niciodată atât de înțelept fără ajutorul colegilor mei, a căror pricepere m-a inspirat, și fără o instituție extraordinară cum e Bainbridge, în care să practic. Mai trebuie să le mulțumesc părinților mei, care mi-au dăruit o trusă de medicină când aveam 2 ani, mentorului meu, doctorul Ari Gregaran, care m-a binecuvântat cu tot ceea ce știu și, bineînțeles, Augustei și lui Kate, care m-au învățat că dacă la spital am pacienți, acasă trebuie să am răbdare.
    Ridică din nou plăcuța onorifică, iar sala se umplu de aplauze.
    Gus bătu mecanic din palme, cu un zâmbet crispat pe chip. Uitase să-l menționeze pe Chris.
    Oare o făcuse intenționat?
    Simțea că i se învârte capul. Se ridică înainte ca James să ajungă înapoi la masă, croindu-și orbește drum către toaleta femeilor.
    Își luă poșeta, cu intenția să iasă baie și să-l roage pe portar să-i cheme un taxi. James putea să se descurce și singur.
    Deschise ușa de lemn a toaletei și aproape că se ciocni de James.
    - Ce-i cu tine? Ți-e rău?
    Gus își înclină capul într-o parte.
    - Ca să fiu sinceră, îmi e.
    Își încrucișă mâinile la piept.
    - Ești conștient că nu l-ai menționat în discursul tău și pe Chris?
    James se înroși jenat.
    - Da, mi-am dat seama când coboram de pe podium și te-am văzut părăsind sala. Mereu am zis că e un lucru al naibii de bun că nu sunt actor, altminteri cine știe pe cine aș fi uitat să menționez când mă duceam să primesc Oscarul.
    - Nu e amuzant, James, spuse Gus încordată. Erai acolo, pe scenă, ținându-le predici acelor... studenți mediciniști slugarnici, când, de fapt, tu nu-ți faci ordine nici în propria ogradă. Intenționat nu i-ai rostit numele lui Chris. Nu voiai ca cineva să asocieze micul lui scandal cu marea ta serată.
    - N-am făcut-o intenționat, Gus, spuse James. Subconștient? Ei bine, asta e cu totul altă poveste. Și da, dacă e să fiu sincer, nu voiam să-mi stric seara. Aș prefera ca oamenii să mă arate pe stradă și să spună „Uite-l pe cel mai bun chirurg oftalmolog din nord-est” decât „Fiul lui e judecat pentru crimă”.
    Gus simți cum chipul îi ia foc de mânie.
    - Dispari din fața mea! îi spuse ea, încercând să treacă pe lângă el. Nici nu-i de mirare că te simți atât de bine aici. Oamenii ăștia sunt exact ca tine. Niciunul dintre ei nu mi-a pomenit ceva de Chris. Niciunul nu m-a întrebat dacă e bine, dacă știu când o să fie procesul, nimic.
    - Asta nu e vina mea, observă James. Situația a căzut ca un șoc. Nu-ți dai seama, Gus? Eu chiar semăn cu oamenii ăștia. Dacă nu astfel de lucru mi se poate întâmpla mie, cine zice că, într-o bună zi, n-ar putea să li se întâmple și lor?
    Gus pufni.
    - Ei bine, s-a întâmplat, James. Se întâmplă chiar acum. Și orice ai spune - sau n-ai spune - nu poți scăpa de asta doar pentru că îți dorești.
    Ajunsese la jumătatea holului, când auzi glasul atât de pierit al soțului ei, încât aproape că îi putea vedea suferința.
    - Nu, răspunse. Dar nu mă poți opri să încerc.

                 Unul dintre lucrurile pe care Selena Damascus le învățase în cei 10 ani de când era detectiv particular era că accidentele nu se întâmplă pur și simplu. Din când în când, acestea erau atent urzite, calculate și puse la cale astfel încât să servească intereselor cuiva - bineînțeles, ținând de sfera hazardului.
    În ziua în care trebuia să se întâlnească cu Michael Gold, Selena se trezi de la 4 dimineața. Se îmbrăcă cu niște blugi și cu un tricou alb Gap.
    Așteptă în mașina ei, pe autostrada ce se ramifica din Wood Hollow până ce trecu puțin peste ora 5, când camioneta lui Michael Gold apăru pe alee.
    Selena urmări discret camioneta lui Michael, o misiunea greu de îndeplinit la acea oră, pentru că nu era nicio mașină pe șosea. Când viră pe o alee lungă marcată „Seven Acre Farm”, ea trecu mai departe fără să se uite înapoi.
    Trase pe dreapta câțiva metri mai încolo, apoi făcu cale-ntoarsă pe jos, luându-se după mirosul dulceag al fânului și al cailor de pe câmpul din depărtare.
    După ce îl studiase îndeaproape pe Michael timp de câteva zile, Selena știa că avea să înceapă din hambar, salutând toate animalele și constatând starea generală a lucrurilor, indiferent de scopul vizitei sale.
    În dimineața aceea, venise și fierarul la lucru, ceea ce era cât se poate de nimerit, de vreme ce bărbatul vânjos care potcovea caii, avea să creadă că era asistenta veterinarului, iar veterinarul avea s-o ia drept asistenta fierarului.
    Zâmbea oricui îi ieșea în cale - cu toții erau foarte ocupați, având în vedere ora extrem de matinală - și îl găsi pe Michael într-unul din staule, examinând piciorul din față al unui roib.
    Auzind-o că se apropie, lăsă piciorul calului jos, în paie.
    - Nu văd niciun semn de abces, Henry, spuse el, întorcându-și privirea peste umăr. A!
    Se ridică în picioare scuturându-și mâinile și sprijinindu-se de cal.
    - Scuze, credeam că e altcineva.
    Selena scutură din cap.
    - Nicio problemă. Pot să vă ajut cu ceva?
    - Totul e sub control. Nu l-ați văzut cumva pe Henry pe-aici?
    - Nu, răspunse ea cu sinceritate. Totuși, dacă am să-l văd am să-l trimit aici.
    Înainte ca el să apuce să-i pună vreo întrebare, ea dispăru pe culoarul grajdului.
    Îl evită pe Michael timp de o oră, studiindu-l de la distanță, până când acesta dădu mâna cu bărbatul care conducea un murg zdravăn afară din grajd și o porni pe alee. Apoi, se așeză lângă stâlpul de gard cel mai apropiat de camioneta lui, zâmbindu-i când o salută, și începu să-și strângă instrumentele de veterinar.
    - Sunteți doctorul Gold? întrebă Selena.
    - Da, răspunse Michael, dar numai în antet. Pacienții îmi spun Michael.
    - Îmi imaginez că nu pacienții sunt cei care îți spun pe nume, îl tachină Selena.
    Michael râse.
    - Bine, atunci. Stăpânii lor.
    - Mă întrebam dacă ai un minut liber să discutăm, începu Selena.
    - Sigur. În legătură cu vreunul dintre caii de la fermă?
    - Ca să fiu sinceră, în legătură cu Christopher Harte, spuse Selena.
    Urmări cu privirea cum uluirea i se instalează pe chip, dispărând apoi treptat sub o mască inexpresivă, demnă de laudă.
    - Ești reporteră? o întrebă în cele din urmă.
    - Sun detectiv, recunoscu Selena. Din partea apărării.
    Michael râse.
    - Și chiar credeai că aș vrea să vorbesc cu tine?
    Trecu pe lângă ea, deschise portiera și urcă în mașină.
    - Nu credeam că o să vrei, strigă Selena după el, dar mă gândeam că o sa ai nevoie.
    Lăsă în jos geamul portierei pe care abia o închisese.
    - Ce vrei să spui cu asta?
    Selena ridică din umeri.
    - Am văzut cât ții la munca ta. Și nu-mi pot imagina cum cineva care face atât de multe sacrificii ca să salveze viețile unor animale ar vrea, intenționat, să distrugă viața unei ființe umane.
    Făcu o pauză, urmărind jocul emoțiilor de pe chipul lui.
    - Pentru că știi că asta s-ar întâmpla, adăugă ea cu un glas scăzut.
    Michael Gold o privi, străduindu-se să rostească ceva.
    - Este oribil ce s-a întâmplat cu fiica ta și îngrozitor de trist. Nimeni nu infirmă acest lucru.
    - Nu cred că eu sunt persoana potrivită cu care să vorbești, îi spuse Michael.
    - Te înșeli, îi replică Selena. Ești exact persoana cu care trebuie să vorbesc. Ca tată, aș vrea să te întreb ceva: crezi că Emily și-ar fi dorit ca Chris să fie tăvălit în tot scandalul ăsta? Ar fi crezut ea că el ar putea s-o omoare?
    Michael își trecu degetul mare pe deasupra volanului.
    - Domnișoară....
    - Damascus. Selena Damascus.
    - Selena, atunci, începu el. Ce-ai zice de o cafea?

                Micul restaurant de la marginea drumului, unde se opri Michael, era mai mult genul de local la care se opreau camioanele. Era plin de bărbați vânjoși în flanele roșii și cu șepci murdare de baseball pe cap; camionele lor erau aliniate în parcare precum clapele unui xilofon.
    - Nu găsești cine știe ce mâncare aici, spuse el, mai mult pentru a se scuza, și luă loc la omasă din spatele localului.
    Cât timp o așteptară pe chelneriță să aducă două căni de ceramică pline cu cafea aburindă, Michael își făcu de lucru - neliniștit, se gândi Selena - cu solnițele de sare și piper.
    - Ai grijă! o avertiză el pe Selena când aceasta duse cana la gură. E cam fierbinte.
    Selena sorbi puțin, cât s-o guste, apoi făcu o grimasă.
    - Și la fel de corozivă ca acidul de baterie, adăugă ea.
    Puse cana înapoi pe masă și își lipi palmele de ea, având de-o parte și de alta carnețelul și pixul.
    - Deci, începu ea degajată.
    Michael elimină aerul din piept.
    - Trebuie să știu, spuse el. Mă înregistrezi?
    - Ți-am spus deja, doctore Gold. Nu sunt reporteră. Nu înregistrez nimic.
    El păru surprins de acest lucru.
    - Atunci, de ce ai vrea să vorbești cu mine?
    - Pentru că urmează un proces, răspunse Selena cu blândețe. Este important pentru noi să știm cam ce ai avea de spus.
    - A, făcu Michael.
    Era limpede că nu-i trecuse prin minte gândul că avea să fie târât în boxa martorilor ca să dea glas suferinței lui în fața unui juriu.
    - O să afle și altcineva că noi 2 am purtat discuția asta?
    Selena aprobă din cap.
    - Avocatul apărării, răspunse ea. Și Chris.
    - Ei bine, atunci e-n regulă, zise Michael. Doar că, nu știu cum să mă exprim, nu vreau să pară ca și cum am trecut în cealaltă tabără.
    - Nu văd cum ar putea să se întâmple una ca asta, spuse Selena. Vreau doar să-ți pun câteva întrebări legate de fiica ta și de relația ei cu Chris. Nu e nevoie să răspunzi dacă nu te simți confortabil.
    - Bine, încuviință Michael după un moment. Dă-i drumul!
    - Știai că fiica ta avea tendințe suicidale?
    Michael oftă.
    - Uau! Dar știu că n-ai început cu întrebările grele, așa-i?
    Scutură din cap.
    - Știi, e o sabie cu două tăișuri. Dacă îți spun că avea tendințe sinucigașe înseamnă că recunosc ceva ce nu prea vreau să recunosc. Chestiunea stă cam așa: nu pot crede una ca asta fie din cauza a ceea ce este - știi tu, sinucidere cu S mare - fie din cauză că sunt încă în faza de negare, nu știu sigur.
    Își mușcă buza de jos.
    - Dar dacă îți spun că Emily nu avea tendințe sinucigașe, atunci cum aș putea să explic faptul că e moartă?
    Selena așteptă răbdătoare, pe deplin conștientă că el nu îi răspunsese cu adevărat la întrebare, dar că nici nu dăduse vina pe Chris. Michael scoase prelung aerul din plămâni.
    - Nu știam că voia să se sinucidă, spuse el în cele din urmă. Dar nu sunt sigur dacă din cauză că nu eram sigur după ce indicii anume ar fi trebuit să mă uit sau dacă din cauză că de fapt nu avea tendințe sinucigașe.
    - A venit la tine să discutați problemele ei?
    - Ar fi putut s-o facă, spuse Michael, dându-i de înțeles Selenei că de fapt nu o făcuse.
    - La cine ar mai fi putut apela Emily pentru susținere? insistă ea.
    - La Melanie, bănuiesc, mai degrabă decât la mine.
    Zâmbi cu amărăciune.
    - Cred că-i o treabă de fete. Câteodată, când era supărată, se încuia în camera ei și picta vreo 3 sau 4 tablouri până când își vărsa toți nervii.
    Dădu să continue, dar șovăi, scuturând din cap.
    - Ce e? îl îmboldi Selena.
    - Voiam să spun că, firește, ar fi vorbit cu Chris. Dar apoi am decis că e mai bine să nu o fac.
    - Nu e niciun secret că fiica ta și Chris aveau o relație.
    - O relație, repetă Michael, întorcând cuvântul pe toate părțile. Ai putea spune și așa.
    - Tu cum ai spune-o?
    El zâmbi.
    - Că erau două fețe ale aceleiași monede. Când au mai crescut, chiar erau perioade când uitam că de fapt Chris nu era fiul meu.
    - Se pare că au petrecut mult timp împreună.
    - Erau inseparabili, mai bine spus.
    - Destul de profund pentru o idilă de liceeni, remarcă Selena.
    - Nu era o idilă de liceeni, zise Michael. Cel puțin, nimeni nu o considera astfel. După cum nimeni nu ar fi fost surprins dacă s-ar fi căsătorit după absolvirea facultății.
    - Crezi că asta și-ar fi dorit Emily?
    - Da. Și Chris. La naiba, dacă e să fiu sincer, cred că și noi, părinții, am fi vrut același lucru
    Selena notă: Împreună din dragoste? Sau ca să împlinească așteptările părinților?
    - Ar fi foarte util pentru apărare dacă mi-ai îngădui să intru în camera lui Emily.
    Era o pură speculație, dar știa că, odată intrată acolo, ar da peste o mulțime de indicii care ar ajuta la construirea apărării - fotografii îndesate în rama oglinzii, bilețele de dragoste păstrate în vreo cutie de bijuterii, caiete pe care scrisese cu floricele numele lui Chris.
    - N-aș putea face asta, îi spuse Michael. Chiar dacă eu.. ei bine, soția mea n-ar înțelege niciodată.
    Trasă cu degetul buza cănii de cafea.
    - Știi, Melanie e foarte prinsă cu... procesul ăsta. Câteodată, mă uit la ea și îmi doresc să-mi fie și mie la fel de ușor. Îmi doresc să pot uita că acum vreo 6 luni glumeam cu toții despre cum o să le facem nuntă. Am încercat, știi, de dragul lui Emily, dar nu pot da uitării trecutul.
    Selena se abținu să-l întrerupă, unul dintre vechile trucuri ale interogatoriul, ca să-și facă subiectul să vorbească în continuare.
    - Vezi tu, am fost la spital să identific trupul lui Emily. Dar cu o dimineață în urmă, am văzut-o pe Emily la micul dejun, dând fuga afară când Chris a claxonat-o din mașină ca să o ducă la școală. L-am văzut cum o sărută când s-a urcat. Și pur și simplu nu pot să pun lucrurile astea două cap la cap.
    Selena se uită cercetător la chipul lui.
    - Crezi că Chris Harte ți-a ucis fiica?
    - Nu pot răspunde la întrebarea asta, spuse Michael, cu privirea ațintită asupra mesei. Dacă o fac înseamnă că n-aș mai pune-o pe fiica mea pe primul loc. Și nimeni nu a iubit-o pe Emily mai mult decât mine.
    Își ridică ochii.
    - Poate, cu excepția lui Chris.
    Selena își înclină capul.
    - Vei accepta să vorbești cu mine și cu altă ocazie, doctore Gold?
    Michael zâmbi, simțind cum i se ia o greutate de pe inimă.
    - Mi-ar face plăcere, răspunse el.

               Preț de-o clipă, Melanie rămase în fața ușii de la dormitorul fiicei sale, cu privirea ațintită asupra stratului gros de vopsea, care nu putea ascunde pe deplin mesajul adânc crestat în ușă: INTRAREA INTERZISĂ.
    Emily să fi avut vreo 9 ani când a scrijelit mesajul în lemn cu un cuțit de precizie, ceea ce i-a adus o pedeapsă, pentru că stricase ușa, și încă una pentru că șterpelise o unealtă periculoasă din sertarul biroului tatălui său. Iar dacă Melanie își amintea bine, o pusese pe Emily să vopsească ușa de una singură.
    Simțindu-se ușor nelalocul ei, Melanie ridică pumnul și bătu de două ori în ușă, după care apăsă clanța. Din câte știa ea, nici Michael nu mai intrase acolo. Ultimii care intraseră în cameră fuseseră polițiștii, căutând Dumnezeu știe ce.
    Un maldăr de haine pe care Melanie le spălase și i le dăduse lui Em să le pună la loc rămăseseră pe marginea biroului.
    Oftând, Melanie începu să ia din haine și să le așeze la locul lor. Apoi, rămase în mijlocul camerei, încercând să se hotărască ce să mai facă.
    Nu era încă pregătită să arunce toate dovezile care atestau faptul că Emily trăise acolo cu doar câteva săptămâni în urmă. Dar erau unele lucruri în cameră pe care nu mai suporta să le vadă.
    Melanie începu prin a dezlipi fotografiile cu Chris de pe rama oglinzii. Adună pozele într-un teanc și le puse pe pat, după care luă de pe pernă tricoul de înot al lui Chris și îl făcu ghemotoc. Apoi, mulțumită, se uită în jur după ceva în care să le strângă pe toate.
    Dacă Melanie nu s-ar fi întins după o cutie goală de pantofi din spatele șifonierului fiicei sale, nu ar fi aflat niciodată că în tencuială era o gaură.
    Gândindu-se la șobolani și gândaci, fu ușurată când degetele ei se strânseră în jurul unui singur obiect, solid și imobil. Scoase la iveală un caiet îmbrăcat într-o copertă de pânză, care, căzând pe jos, se deschise, dezvăluind scrisul îngrijit, cu litere rotunjite al lui Emily.
    - Nu știam că mai ținea unul, murmură Melanie.
    Când Emily era mai mică, ținuse un jurnal, însă de ani de zile Melanie nu o mai văzuse scriind ceva în el.
    Dând la ultima pagină și înapoi la prima, constată că jurnalul era de dată recentă. Începea cu 1 an și jumătate în urmă. Și se termina cu ziua în care murise Emily.
    Deși se simțea stânjenită, Melanie începu să citească. Multe dintre însemnări erau despre întâmplări cotidiene, dar unele enunțuri îi săriră în ochi.

            Câteodată, simt că parcă m-al săruta cu fratele meu, dar cum să-i spun asta?
    Sunt nevoită să mă uit la expresia de pe fața lui Chris ca să-mi dau seama cum ar trebui să mă simt, după care îmi petrec restul nopții întrebându-mă de ce nu simt la fel.
    Am avut din nou visul acela care mă face să mă simt murdară.

            Ce vis? Melanie dădu câteva pagini înapoi, apoi înainte. Dar până să găsească altă referință la visul cu pricina, se trezi că citește despre seara în care fiica ei își pierduse virginitatea.
    Emily făcuse dragoste pentru prima oară în același loc în care fusese omorâtă.
    Melanie citi caietul din scoarță în scoarță, iar jurnalul își dezvălui acum ultim pagină: însemnarea din ziua morții lui Emily.

            Dacă îi spun, o să se căsătorească cu mine.
    Atât de simplu.

        Vorbea de copil. Era evident, chiar dacă niciun cuvânt de pe pagină nu confirma asta. La momentul la care scrisese rândurile acelea, pe 7 noiembrie, Emily nu îi spusese încă lui Chris că era însărcinată. La fel cum nu se spusese nici părinților ei.
    Întregul caz al lui Barrie Delaney împotriva lui Chris era construit în jurul acestui copil, având drept premisă planul acestuia de a o ucide pe Emily ca să scape de copil. Dar cum ar fi vrut să scape de un copil de care habar nu avea?
    Melanie se simțea rău. În minte îi vuiau gânduri de răzbunare, de dorința de a se face dreptate, încât nici nu băgă de seamă că, în jurnalul ei, Emily nu își luase la revedere.
    Înnodă tricoul lui Chris, cu pozele în el, ca pe o boccea. Apoi, coborî scările, cu jurnalul într-o mână și cu tricoul în cealaltă.
    Intră în camera de zi, în care nu stătea nimeni, dar care era singura încăpere din casă dotată cu șemineu.
    Melanie îngenunchie și împrăștie fotografiile de-a lungul grilajului de metal, după care puse tricoul deasupra lor.
    Aduse o cutie cu chibrituri din bucătărie și aprinse focul, urmărind cu privirea cum limbile flăcărilor mângâie pozele cu Chris, înainte să pătrundă în țesătura tricoului și să izbucnească într-o vîlvătaie albăstruie.
    Apoi, aruncă pe grătar și jurnalul, curpinzându-se cu brațele din ce în ce mai strâns, pe măsură ce coperta începea să se încovoaie, iar paginile se prefăceau în cenușă.
    - Melanie?
    Ajungând acasă de la muncă, Michael dădu o raită prin casă, oprindu-se în cele din urmă în mica încăpere neutilizată. Se uită lung la șemineul care încă fumega, apoi la soția lui.
    - Ce faci?
    Melanie ridică din umeri.
    - Mi-e frig, răspunse ea.

                                            ATUNCI
                                    SEPTEMBRIE 1997

                 Antrenorul Krull ținea în mâna dreaptă o banană, iar în stânga un prezervativ.
    - Doamnelor și domnilor, spuse el calm, pe locuri, fiți gata, start!
    Se auzi un foșnăit general pe măsură ce elevii clasei, grupați câte 2, își desfăceau prezervativul ambalat individual.
    Emily se ajutase de dinți ca să desfacă ambalajul. Din banca alăturată, un băiat o urmări cum îl rupe cu dinții.
    - Au! făcu el, trăgându-se înapoi.
    Heather Burns, o prietenă a lui Emily și partenera ei la ridicolul curd de educație pentru sănătate, chicoti.
    - Are dreptate, chicoti ea. N-ar trebui să folosești dinții.
    Emily se făcu roșie de furie, mulțumindu-i lui Dumnezeu a mia oară că Heather, și nu Chris, îi era parteneră. Și așa era destul de neplăcut să facă asta, dar ar fi fost cu mult mai stânjenitor dacă ar fi fost și el de față.
    Antrenorul își duse fluierul la buze și suflă, iar o rafală de mâini începură să ruleze în jos prezervativele pe cele 30 de banane.
    Apropiindu-și sprâncenele și încercând din răsputeri să nu se gândească la Chris, Emily își trecu mâna de-a lungul bananei, netezind cutele prezervativului.
    - Gata! răsuflă ea ușurată.
    Heather sări în picioare.
    - Am câștigat! anunță ea cu un glas ascuțit.
    Privirile tuturor se întoarseră înspre ele. Antrenorul Krull porni agale de-a lungul culoarului și se opri în dreptul băncii lor.
    - Ia să vedem. Doamnelor, felicitările mele! spuse el.
    Antrenorul Krull le premie pe Emily și pe Heather cu batoane de ciocolată SKOR. Emily se întrebă dacă asta fi trebuit luat drept glumă.
    - În viața reală, începu antrenorul, să pui un prezervativ nu e o întrecere.
    Adăugă cu un zâmbet forțat:
    - Cu toate că ai impresia asta.
    Luă de jos o coajă de banană și o aruncă la coșul de gunoi.
    - Dacă e folosit corect, repet, corect, este cea mai bună metodă, în afară de abstinență, pentru a evita bolile cu transmitere sexuală sau SIDA, preciză el. Dar o eficiență de 75% nu este mare pentru a evita o sarcină nedorită. Cel puțin, nu pentru cele 25% dintre femeile care se trezesc însărcinate. În concluzie, dacă asta e metoda aleasă de voi, asigurați-vă că aveți un plan de rezervă.
    În timp ce antrenorul Krull vorbea, Heather desfăcu ambalajul batonului de ciocolată și mușcă din el. Emily îi aruncă o privire prietenei sale, care îi adresă un surâs.
    - Au! mimă ea cu buzele.

              Inima bătea să-i spargă pieptul; Emily încuie ușa de la baie și scoase cutiuța de carton de sub tricou.
    „Scoateți testul de sarcină din cutie. Citiți cu atenție instrucțiunile de utilizare înainte să faceți testul.”
    Cu mâinile tremurânde, Emily scoase pachetul ambalat din cutie. Testul de sarcină era o bucată lungă și îngustă din plastic, cu un capăt pătrățos și două cadrane mici ieșite în afară.
    „Țineți testul de sarcină cu capătul mai lat sub jetul de urni timp de 10 secunde.”
    Cine ar fi putut să urineze timp de 10 secunde?
    „Așezați testul de sarcină în suport și așteptați 3 minute. Veți ști dacă testul funcționează dacă în primul cadran apare linia albastră de control. Dacă vedeți că apare o linie albastră și în cel de-al doilea cadran, oricât de slab colorată ar fi, înseamnă că sunteți însărcinată. Dacă nu apare nicio linie albastră în cel de-al doilea cadran înseamnă că nu sunteți însărcinată.”
    Emily își dădu jos blugii și se așeză pe toaletă, poziționând testul de sarcină între picioare. Apoi, așeză testul de sarcină în suportul, asemănător unei linguri de plastic, inclus în cutie, și așteptă.
    3 minute însemna foarte mult.
    Văzu cum în primul cadran apare linia albastră și se gândi: Întotdeauna am avut amândoi grijă.
    A doua linie apăru pe cadran, extrem de subțire, dar aducând odată cu ea o durere la fel de mare.
    Emily se ghemui, cuprinzându-și cu mâna pântecul într-un gest reflex și holbându-se la pachetul singurului test pe care și-ar fi dorit să-l pice.

                 Mușchii de la spatele lui Chris luceau de efort, iar umerii lui o împiedicau pe Emily să vadă luna în timp ce el stătea aplecat deasupra ei.
    Fata dădu capul într-o parte; îl simțea în ea, împungând ca un berbece.
    Brusc, Chris se cutremură și, la fel cum făcea de fiecare dată când el se desprindea de ea, îl cuprinse cu brațele și cu picioarele și îl strânse mai aproape.
    El se lăsă greu pe ea, ca o piatră pe inima ei, storcându-i aerul din plămâni și, odată cu el, parcă și secretul ei.

              Cabinetul de planificare familială era, în mod convenabil, pe linia unui autobuz ce lega Bainbridge de cele câteva comunități mai puțin dezvoltate din sud și din est.
    Sala de așteptare era plină cu oameni de toate etniile; unele femei veniseră singure, altele cu partenerii lor; unele erau cu burțile la gură, în timp ce altele își plângeau în pumni, însă niciuna nu arăta ca Emily: o fată cu stare dintr-o comunitate mică, în care astfel de lucruri pur și simplu nu se întâmplau.
    - Emily?
    Consilierul, o asistentă generalistă pe nume Stephanie Newell, o strigă să poftească în cabinet. Luându-și haina, Emily o urmă pe asistentă într-o încăpere mică și intimă.
    - Ei bine, începu Stephanie, așezându-se în fața lui Emily, înțeleg că ești însărcinată. Mai exact, în 6 săptămâni, după câte văd.
    Făcu o pauză, cercetându-i chipul lui Emily.
    - Și mai înțeleg că astea nu sunt vești prea bune.
    - Nu chiar, răspunse Emily în șoaptă.
    Nu păruseră reale, până acum. Dar acest fapt, anume că o străină îi confirma că era adevărat, însemna pentru Emily o dovadă de netăgăduit.
    - I-ai spus tatălui?
    Emily băgă de seamă, într-o doară și cu detakare, că nimeni nu folosea cuvântul „copil”. „Însărcinată”, desigur. „Tată”, da. Dar, în orice caz, se gândi ea, nu e nevoie să numești ceva despre care nu știi sigur dacă îl păstrezi sau nu.
    - Nu, răspunse ea încordată.
    - Este alegerea ta, îi spuse Stephanie cu blândețe. Dar îți e mai ușor să treci printr-o situație de genul ăsta, indiferent de decizia pe care o vei lua, când ai pe cineva alături.
    - Nu am de gând să-i spun, decretă Emily cu hotărâre în glas.
    Pe când rosti cuvintele, își dădu seama că erau cât se poate de adevărate.
    - El nu intră în calcul.
    - Nu intră, insistă Stephanie, sau nu vrei tu să intre?
    Emily se întoarse către asistentă.
    - Nu pot păstra copilul acesta, îi zise ea pe un ton neutru. Anul viitor mă duc la facultate.
    Stephanie încuviință din cap, fără a o judeca.
    - Ca opțiune, oferim soluția avortului, spuse ea. Costă 325 de dolari, iar banii trebuie achitați înainte.
    Emily se albi la față. Se gândise că avea să coste ceva, însă aici era vorba de o sumă uriașă. Trebuia să le ceară părințior... sau lui Chris... iar acest lucru era cu neputință.
    - 325 de dolari, repetă ea. În regulă.

               În cele din urmă, totul se rezolvă ușor.
    Inițial, se gândise să se ducă la Chris și să-i ceară s-o ajute să facă rost de bani, numai că el ar fi întrebat-o pentru ce avea nevoie și, chiar dacă i-ar fi spus că nu poate să vorbească despre asta, el și-ar fi dat seama. Nu erau multe lucruri pentru care o adolescentă să aibă nevoie de atâția bani într-un timp atât de scurt.
     Așa că Emily își setă alarma să sune la miezul nopții. Se strecură la parter și cotrobăi prin geanta mamei după carnetul de cecuri. Rupând hârtia cu numărul 688, înscrise pe cec suma de care avea nevoie, falsificând cu ușurință semnătura lui Melanie.
    Mama ei nu flosea cecuri decât ca să plătească facturile, ceea ce se întâmpla o dată pe lună. Până când Melanie avea să-și storcă creierii ca să-și amintească la ce anume folosise cecul cu numărul 688, procedura se va fi sfârșit de mult.
    A doua zi, după școală, Emily îl rugă pe CHris să o ducă cu mașina până la bancă. Îi spuse că trebuia să încaseze un cec pentru mama ei.
    Casierul o cunoștea; în Bainbridge, toată lumea cunoștea pe toată lumea. Iar Emily se întoarse acasă cu 325 de dolari mai bogată.

              Cu o noapte înainte de programarea pentru avort, Emily și Chris se duseră pe plaja de la marginea lacului.
    Emily nu se putea liniști, nici concentra: își simțea piele prea strâmtă pentru trup și era convisă că simte cum acel ceva crește înăuntrul ei.
    Disperată să-și alunge gândul din minte, se năpusti asupra lui Chris și îl sărută cu atâta furie, încât, la un moment dat, el se lăsă pe spate și o privi nedumerit.
    - Ce-i? întrebă ea.
    El scutură din cap.
    - Nimic, murmură batul. Doar că nu pari în apele tale.
    - Dar cum par? întrebă ea.
    Chris zâmbi.
    - Ca cel mai nebunesc vis al meu, răspunse el, îngropându-și mâinile în părul ei.
    Apoi, începu să facă dragoste cu ea.
    După aceea, ea se așeză pe o parte, cu capul pe brațul lui Chris, a cărui mână se odihnea pe șoldul ei, îmbrățișându-se unul pe celălalt.
    Asta era partea pe care o aștepta cel mai mult, cea pentru care merita să treacăprin caznele actului sexual.
    Chris își așeză palma peste pântecul ei.
    Brusc, Emily se ridică în capul oaselor, se întinse după cel mai apropiat articol de îmbrăcăminte - tricoul lui Chris - și se înfășură în el ca să se plimbe pe malul lacului.
    Avea Chris dreptul să știe? Ar minți dacă nu i-ar spune nimic?
    Dacă i-ar spune, el ar lua-o de soție. Problema era că nu știa sigur dacă își dorea asta.

...................................................................