miercuri, 29 ianuarie 2020

Pactul, Jodi Picoult

......................................................................
                          13-14

           - Este adevărat că e nevoie să trimiți între 15 și 20 de lucrări împreună cu fișa de înscriere pentru a fi admis la facultatea de arte?
    - Da.
    - Este posibil ca această pictură să reprezinte un stil diferit, astfel ca cei de la facultate să distingă flexibilitatea artistului?
    - De fapt, cei de la facultate preferă să vadă un artist cu un stil mai degrabă constant.
    - Dar este posibil, domnișoară Vernon?
    - Da.
    Barrie se duse la banca acuzării și scoase din servieta ei două obiecte din plastic, mici și rotunde.
    - Aș vrea să le depun drept probe, spuse ea, așezând cele două CD-uri pe masa cu probe pentru a fi consemnate. Domnișoară Vernon, aceste CD-uri au fost găsite în camera lui Emily. Ați putea să ni le descrieți?
    Terapeutul luă CD-urile din mâna întinsă a procuroarei.
    - Acesta este albumul formației Grateful Dead, spuse ea. Unul foarte bun, aș adăuga.
    - Ce vedeți pe copertă?
    - Un craniu, plutind pe un fundal al unui drog halucinogen.
    - Iar cel de-al II-lea? întrebă Barrie.
    - Un album Rolling Stones. Are pe copertă o gură cu o limbă lungă.
    - Ați cunoscut adolescenți care să reproducă o ilustrație cu o semnificație importantă pentru ei, domnișoară Vernon?
    - Da, destul de des. Este specific perioadei adolescenței.
    - Așadar, este posibil ca persoana care a pictat craniul doar să fi preluat niște elemente de pe copertele albumelor de muzică preferate?
    - Cu siguranță.
    - Vă mulțumesc, spuse Barrie, luând înapoi CD-urile. Ați menționat că ați fost șocată de anumite elemente din tablou. Puteți să îmi indicați o sursă anume în care se afirmă că norii sugerează ideea de sinucidere?
    - Ei bine, nu chiar. Nu este o sursă anume, ci rezultatul mai multor studii bazate pe lucrul cu copiii.
    - Atunci, ne puteți preciza titlul studiului care afirmă că o gură cu limba scoasă afară indică un abuz sexual?
    - Repet, este vorba de corelarea mai multor cazuri.
    - Prin urmare, nu puteți afirma cu totală certitudine că, fiind o pictură în roșu și negru, persoana respectivă are gânduri suicidale.
    - Ei bine, nu. Dar în 90% din cazurile în care am avut de-a face cu picturi în roșu și negru, cum este acesta, am aflat că persoana în cauză are tendințe suicidale.
    Barrie zâmbi.
    - Interesant că spuneți acest lucru.
    Scoase un afiș și-l ridică, astfel încât să-l vadă Jordan.
    - Obiecție! strigă el numaidecât, apropiindu-se de judecător. Ce naiba-i asta? o întrebă el pe Barrie. Și ce legătură are cu cazul?
    - Haide, Jordan. Este de Magritte. Știu că ești complet pe dinafară în materie de artă, dar până și tu poți să-ți dai seama unde bat.
    Jordan se întoarse către judecător.
    - Dacă știam că are de gând să aducă un nenorocit de tablou de Magritte aici, m-aș fi documentat și eu pe subiect.
    - Las-o baltă! i-o întoarse Barrie. Astă-noaptea mi-a trecut prin cap ideea. Nu cer decât puțină libertate de acțiune.
    - Dacă ceri să fie inclusă ca probă, începu Jordan, atunci vreau și eu puțină libertate de acțiune. Vreau să am timp să aflu tot ce se poate despre Magritte.
    Barrie zâmbi lasciv.
    - La ce cunoștințe ai tu despre artă, clientul tău o să ajungă la 70 de ani.
    - Vreau să am timp să mă documentez despre Magritte, repetă Jordan. Probabil că este tratat de afurisitul Freud.
    - Se aprobă, interveni Puckett.
    - Ce? săriră Barrie și Jordan într-un glas.
    - Se aprobă, repetă judecătorul. Tu ești cel care a adus specialistul în artă, Jordan. Las-o și pe Barrie să-și încerce norocul.
    Pe când Jordan se întorcea la banca apărării, Barrie dădu afișul cu Magritte spre a fi consemnat ca probă.
    - Recunoașteți această pictură?
    - Desigur. Este a lui Magritte.
    - Magritte?
    - A fost un pictor belgian, explică Sandra. A realizat o serie de variațiuni pe aceeași temă.
    Arătă către imaginea siluetei de bărbat, pe fundalul unui cer împânzit de nori.
    - Puteți observa similitudini între acest afiș și pictura pe care domnul McAfee v-a cerut s-o analizați?
   - Desigur. În primul rând, norii, deși nu sunt la fel de întunecați, care umplu nu numai ochii, ci tot capul.
    Sandra zâmbi:
    - N-are cum să nu-ți placă Magritte.
    - Și-ncă cum, bombăni Jordan.
    - Magritte făcea terapie? întrebă Barrie.
    - Nu știu.
    - A început să facă terapie după ce a pictat asta?
    - Habar n-am.
    - Suferea de depresie  când a pictat asta?
    - N-aș putea spune.
    Barrie se întoarse către jurați, cu o expresie nedumerită pe chip.
    - Atunci, ceea ce spuneți demonstrează că terapia prin artă nu este concludentă. Nu puteți să vă uitați la o pictură și să afirmați, fără urmă de îndoială, că, dacă cineva pictează o limbă realistă înseamnă că a fost abuzat sexual. Și nici că, dacă cineva pictează o furtună în locul unor ochi înseamnă că are tendințe suicidale. Adevărat, domnișoară Vernon?
    - Da, recunoscu aceasta.
    - Mai am o întrebare pentru dumneavoastră, continuă Barrie. În terapia prin artă, stabiliți anumite directive în privința unui copil sau a unui adolescent, corect?
    - Da. Le cerem să deseneze o casă, o persoană sau un peisaj de orice fel.
    - Majoritatea studiilor folosite în terapia prin artă se bazează pe aceste directive, nu-i așa?
    - Da.
    - De ce trebuie să stabiliți o directivă?
    - Face parte din terapia propriu-zisă, explică Sandra. Presupune observarea pacientului în timpul creației. Această etapă este la fel de importantă ca produsul final, pentru a descoperi ce anume îi frământă.
    - Ne puteți da un exemplu?
    - Desigur. Dacă unei fete i se cere să-și deseneze membrii familiei și ea ezită să-și deseneze tatăl sau omite cu desăvârșire să-i reprezinte și jumătatea inferioară, asta poate indica faptul că a suferit un abuz sexual.
    - Domnișoară Vernon, ați văzut-o pe Emily Gold pictând acel craniu?
    - Nu.
    - Ați stabilit o directivă în privința ei și a autoportretului?
    - Nu.
    - Prin urmare, faptul că nu ați prezentă în momentul pictării tabloului ar putea influența gradul de certitudine al interpretărilor pe care le faceți în legătură cu acesta?
    - Sunt nevoită să recunosc că da.
    - Așadar, este posibil ca Emily Gold să nu fi avut gânduri sinucigașe când a pictat tabloul, să nu fi fost abuzată sexual și... poate ca domnul Magritte, aici de față, să fi avut doar o zi proastă?
    - Este posibil, fu de acord Sandra. Dar, pe de altă parte, tabloul a fost realizat în decursul câtorva luni, sunt sigură de asta. Cam multe zile proaste la rând, nu credeți?
    Replica, neintenționată, îi închise gura lui Barrie.
    - Nu mai am întrebări.
    - Aș adăuga eu ceva, interveni Jordan.
    Se ridică și se apropie de terapeut.
    - I-ați mărturisit domnișoarei Delaney că nu puteți spune cu certitudine că vreunul dintre elementele tulburătoare prezente în tabloul lui Emily dovedesc că fata a suferit vreun abuz sexual sau că avea gânduri suicidale. Poate că era un stil diferit pe care îl experimenta ca să fie admisă la Sorbona. Dar, în opinia dumneavoastră de specialist, care ar fi șansele ca acest lucru să fie adevărat?
    - Destul de mici. Sunt o mulțime de elemente ciudate în pictura aceea. Dacă era vorba doar de 1-2, continuă Sandra, ca de exemplu un ceas care se topește sau un măr în mijlocul feței, aș fi zis că își încerca mâna în stilul suprarealist. Îți poți arăta mobilitatea ca artist și fără să etalezi o sumedenie de elemente care i-ar da fiori oricărui terapeut.
    Jordan încuviință din cap, apoi se îndreptă către masa cu probe, ridicând atent, cu vârful degetelor, afișul tabloului de Magritte.
    - Acum, dacă s-a demonstrat ceva în procesul acesta, este faptul că sunt un profan într-ale artei.
    Femeia îi zâmbi.
    - Prin urmare, sunt clar în dezavantaj în ceea ce privește acest subiect. Dar am să vă cred pe cuvânt... și pe domnișoara Delaney... că acest tablou îi aparține lui Magritte.
    - Da. Este un pictor minunat.
    Jordan se scărpină în cap.
    - Nu știu. Nu mi l-aș atârna pe pereți în casă.
    Întoarse afișul către jurați, ca aceștia să-l cerceteze amănunțit.
    - Acum, până și eu știu că Van Gogh și-a tăiat urechea, că fețele lui Picasso erau distorsionate și că, una peste alta, artiștiii sunt niște ființe extrem de sensibile. Aveți cunoștință dacă Magritte mergea la psiholog?
    - Nu.
    - Atunci putea foarte bine să sufere de tulburări mintale.
    - Se prea poate.
    - E posibil să fi fost și abuzat sexual?
    - E posibil, răspunse Sandra.
    - Din păcate, continuă Jordan, nu am avut timp să aflu mai multe despre Magritte, dar, din ceea ce spuneți, în calitate de terapeut prin artă, pare că Magritte ar fi putut să aibă probleme emoționale, corect?
    Sandra râse.
    - Cu siguranță.
    - De asemenea, i-ați spus domnișoarei Delaney că majoritatea studiilor se bazează pe directive. Asta înseamnă că nu vă uitați niciodată la desene aleatorii ca să vă dați seama dacă respectivul copil are probleme sau nu?
    - Ba da, facem și asta, uneori.
    - Un părinte îngrijorat ar putea să vă aducă un desen făcut de copilul său?
    - Da.
    - Și vă puteți da seama, din acele desene, dacă respectivul copil are probleme?
    - De obicei, da.
    - Când analizați desene care nu se bazează pe vreo directivă, cât de des diagnosticați problemele, iar mai târziu descoperiți că autorul lor avea de fapt nevoie de ajutor?
    - O, în 9 din 10 cazuri, răspunse Sandra. Reușim să ne dăm seama destul de bine.
    - Din păcate, continuă Jordan, Emily nu este aici cu noi spre a putea să stabiliți o directivă în privința ei. Poate dacă era, ați fi putut s-o ajutați. În schimb, văzându-i tabloul, ați fi, în calitate de terapeut autorizat, îngrijorat cu privire la sănătatea ei mintală?
    - Da, aș fi.
    - Nu mai am întrebări.
    Jordan se așeză, zâmbindu-i lui Chris.
    - Aș vrea să mai adaug ceva, Onorată Instanță.
    Barrie păși în fața Sandrei Vernon.
    - Tocmai i-ați spus domnului McAfee că, ocazional, evaluați lucrări care nu se bazează pe directive.
    - Corect.
    - Și ați mai spus că 9 din 10 lucrări, care conțin elemente tulburătoare, indică o persoană cu probleme psihice care are nevoie de tratament de specialitate.
    - Da.
    - Cum rămâne cu a zecea?
    - Ei bine, spuse Sandra, de obicei aceea este o persoană sănătoasă.
    Barrie zâmbi.
    - Vă mulțumesc.

           Joan Bertrand era o femeie simplă, de vârsta a doua, în a cărei ochi verzi și visători se puteau distinge ore întregi petrecute imaginându-se pe sine în universurile marilor romane sau poate chiar în compania studenților ei preferați.
    În cele câteva minute cât a depus mărturia în favoarea apărării, profesoara de engleză a lui Chris reuși să transmită că el nu era numai un elev iubit, ci și - după părerea ei - una dintre mințile geniale ale secolului XX.
    Jordan își încleștă dinții într-un zâmbet. În afara boxei, unde singurul ei refugiu era o tablă și rândurile de bănci, Bertrand nu se arătase atât de zeloasă pe cât păruse în sala de judecată.
   - Ce fel de elev este Chris?
    Joan Bertrand își duse mâinile la inimă.
    - O, unul excelent. Nu cred să-i fi dat vreodată mai puțin de nota 10. Este genul de elev despre care vorbesc profesorii în cancelarie: „Cine îl are pe Chris Harte la studii sociale trimestrul ăsta?” și alte lucruri de acest fel.
    - V-a fost elev anul trecut?
    - Da, timp de 3 luni.
    - Doamnă Bertrand, recunoașteți asta?
    Jordan ridică un eseu îngrijit redactat.
    - Da, răspunse ea. Chris l-a scris pentru cursul de Engleză Specializată. Lucrarea a fost predată în ultima săptămână a lui octombrie.
    - Care era tema?
    - Să compună un eseu argumentativ. Le-am spus elevilor să opteze pentru un subiect incitant, de interes, și să-și exprime părerile personale, fie pro, fie contra. Li s-a cerut să pornească de la o afirmație, să găsească argumente în favoarea acesteia, să le combată pe cele contrare și să ajungă la o concluzie.
    Jordan își drese glasul.
    - Și la engleză mă pricep la fel de bine ca la artă, remarcă el, zâmbind stânjenit. Puteți să-mi mai explicați o dată?
    Doamna Bertrand surâse afectat.
    - Li s-a cerut să aleagă un subiect, să expună argumentele pro și contra și să ajungă la o concluzie.
    - A, făcu el. Acum înțeleg mai  bine.
    - Majoritatea colegilor lui n-au fost în stare să facă asta. Dar Chris s-a descurcat admirabil.
    - Doamnă Bertrand, puteți să ne spuneți care a fost tema eseului lui Chris?
    - Avortul.
    - Și ce poziție a adoptat el?
    - A argumentat vehement în favoarea vieții.
    - Elevilor li se cerea să creadă în ceea ce scriau?
    - Da. Unii dintre ei nu credeau, firește, dar ne-am întâlnit de câteva ori, cu prilejul orelor de consiliere în redactare, și vă pot spune că, din discuțiile pe care le-am avut cu Chris, reieșea că nutrește niște convingeri foarte puternice.
    - Doamnă Bertrand, ați putea să citiți fragmentul marcat din josul paginii?
    Profesoara ridică foaia și o ținu la o lungime de braț, mijind ochii.
    - „În realitate, nici nu se pune problema unei alegeri. Este împotriva legii să iei viața cuiva, iar această lege trebuie să fie general valabilă. Să spui că fetusul nu este o formă de viață ar însemna să despici firul în 4, de vreme ce toate sistemele principale ale corpului au început deja să se dezvolte în momentul în care sunt provocate majoritatea avorturilor. Să spui că este dreptul unei femei de a alege este de asemenea ambiguu, pentru că nu mai este vorba doar de corpul ei, ci și de cel al unei alte ființe.”
    Își ridică ochii din foaie, așteptând.
    - Aveți dreptate, este destul de limpede. După părerea dumneavoastră, doamnă Bertrand, ar fi putut Chris Harte să-și omoare iubita pentru că aflase că era însărcinată?
    - Obiecție! strigă Barrie. Dumneai este profesoara de engleză, nu citește mințile oamenilor.
    - Se respinge, răspunse Puckett.
    Jordan îi aruncă o privire lui Barrie.
    - Doriți să repet întrebarea, doamnă Bertrand? După părerea dumneavoastră, ar fi putut Chris Harte să-și omoare iubita pentru că aflase că era însărcinată?
    - Nu. Nu ar fi făcut asta niciodată.
    Jordan zâmbi, arătându-și gropițele din obraji.
    - Mulțumesc, spuse el.
    Joan Bertrand rămase cu privirea pierdută după el.
    - Pentru puțin, suspină ea.

             Barrie se ridică numaidecât.
    - Spre deosebire de domnul McAfee, începu ea, mie mi-a plăcut foarte mult engleza. Și se pare că și lui Chris. El trebuie să fi fost unul dintre elevii dumneavoastră preferați.
    - O, da.
    - Nu vi-l puteți închipui comițând ceva atât de oribil precum o crimă.
    - Sub nicio formă.
    - Și, bineînțeles că, în baza acelui eseu impresionant, nu vi-l puteți închipui luând viața unui bebeluș sau împușcându-și cu sânge-rece iubita.
    - Nu, nu mi-l pot închipui omorând pe cineva.
    - Nici măcar pe el însuși?
    - O!
    Doamna Bertrand scutură cu putere din cap.
    - Cu siguranță, nu.
    - Ei bine, dați-mi voie să fac o scurtă recapitulare.
    Barrie începu să enumere pe degete.
    - Nu ar fi luat viața nimănui. Nu ar fi omorât-o pe Emily. Nu ar fi lăsat-o pe Emily să se omoare. Dar, pe de altă parte, avem un cadavru. Avem mărturia lui Chris potrivit căreia Emily avea de gând să se sinucidă și că el trebuia să-i urmeze. Și avem tot felul de probe care-l situează pe Chris la locul crimei.
    Își lăsă capul într-o parte.
    - Prin urmare, doamnă Bertrand, care este teoria dumneavoastră?
    - Obiecție! răcni Jordan.
    - Îmi retrag întrebarea, spuse Barrie.

             La prânz, Chris fu condus jos pe scări în biroul șerifului. Jordan îi aduse un sendviș cu curcan, iar el și-l mâncă pe al lui pe un scaun pliant, în afara celulei.
    - Mi-e milă de ea, spuse Chris cu gura plină. De doamna Bertrand.
    - E o duduie drăguță.
    - Mda. Spre deosebire de procuroare.
    Jordan ridică din umeri.
    - Slujbe diferite, stiluri diferite, remarcă el. La fel de argățos eram și eu când lucram de partea acuzării.
    Chris schiță un zâmbet.
    - Vrei să spui, spre deosebire de acum, când te-ai mai îmblânzit?
    - Hei, făcu Jordan, punându-și mâna pe gratiile celulei. Doar nu începi să te îndoiești de mine, nu?
    Cum Chris nu răspunse, Jordan pufni:
    - Ai puțintică încredere.
    La auzul acestor vorbe, Chris își ridică privirea.
    - Am încredere, spuse el. Doar că nu știu sigur în ce anume.
    Înfășură sendvișul neterminat la loc în folie și-l puse deoparte, descumpănit.
    - Ce se întâmplă dacă sunt găsit vinovat? întrebă el.
    Jordan îi întâlni privirea.
    - Se va stabili o ședință pentru pronunțarea sentinței, răspunse avocatul. Iar în funcție de asta, vei fi transferat la Concord.
    Chris aprobă din cap.
    - Și asta-i tot.
    - Nu. Vom face recurs.
    - Care ne va lua o veșnicie și nu vom ajunge la niciun rezultat.
    Jordan își coborî privirea la sendvișul său, care căpătase deodată gust de rumeguș, și nu răspunse.
    - Știi, e chiar amuzant, continuă Chris. tu nu pretinzi să fiu sincer cu tine. Dar tot ce vreau eu este ca tu să fii sincer cu mine.
    Se întoarse, trecându-și degetele peste gratiile celulei.
    - Și mai cred că nici unul dintre noi nu este câtuși de puțin fericit cu ceea ce primește.
    - Chris, începu Jordan. Nu vreau să-ți dau speranțe deșarte. Dar cei mai buni martori ai tăi, 2 la număr, abia de-acum urmează.
    - Și după aceea, Jordan?
    Avocatul îl fixă cu privirea, cu chipul golit de orice expresie.
    - Nu știu.

               După-amiază, în sala de judecată se stârni rumoare atunci când Stephanie Newell ocupă boxa martorilor, iar cineva din ultimul rând aruncă înspre ea cu o roșie stricată, aterizându-i direct pe bluză, și strigă:
    - Criminalo!
    Apoi fugi pe ușă.
    Urmă o scurtă pauză, timp în care lui Stephanie i se dădu o cămașă curată, iar polițiștii fură chemați să se ocupe de micul protest antiavort, apoi ședința de judecată se reluă.
    Până când Stephanie Newell ajunse din nou în boxa martorilor și își declară numele și ocupația, majoritatea juraților deduseseră deja că Emily Gold trecuse pe la cabinetul de planificare familială ca să facă avort.
    - Eu am fost consiliera care s-a ocupat de Emily, spuse ea.
    - Aveți un dosar cu numele ei? întrebă Jordan.
    - Da.
    - Când ați întâlnit-o pe Emily?
    - Prima oară am întâlnit-o pe 2 octombrie.
    - Ce ați făcut la acea primă întrevedere?
    - I-am pus câteva întrebări preliminare lui Emily, i-am explicat ce înseamnă rezultatul pozitiv al testului de sarcină și opțiunile pe care le avea.
    - Când avea programată următoarea întrevedere?
    - Pe 10 octombrie. Este obligatorie o ședință de consiliere înaintea avortului, ocazie cu care se achită și banii pentru efectuarea procedurii. De asemenea, întrebăm dacă este cineva care să-i fie alături femeii pe parcursul intervenției.
    - Ca de exemplu, tatăl copilului?
    - Întocmai. Sau, în cazul adolescentelor, părinții. Dar Emily ne-a lăsat clar de înțeles că părinții nu o susțineau și că nu-i spusese tatălui despre copil, lucru pe care nici nu avea de gând să-l facă.
    - Cum ați reacționat?
    - I-am spus că tatăl ar trebui să afle, fie și numai ca să aibă o persoană care să o sprijine.
    - Când a fost următoarea dată când v-ați văzut?
    - Pe 11 octombrie. În ziua când fusese programat avortul. Consilierul este prezent și înainte, și în timpul, și după intervenție, pentru a oferi asistență.
    Jordan făcu câțiva pași către boxa juraților.
    - A avut loc intervenția?
    - Nu. Ceva a supărat-o pe Emily și a făcut-o să se răzgândească în privința procedurii.
    Jordan se sprijini cu coatele de balustradă.
    - Vi s-a părut ciudat acest lucru?
    - A, nu. Se întâmplă destul de des ca femeile să renunțe în ultimul moment.
    - Ce ați făcut dumneavoastră după ce ea a decis pentru renunțarea la avort?
    Stephanie scoase un oftat.
    - Am sfătuit-o să-i spună tatălui.
    - Care a fost reacția ei?
    - S-a supărat și mai rău, așa că am abandonat subiectul, răspunse Stephanie.
    - Când a fost ultima oară când ați întâlnit-o pe Emily, domnișoară Newell?
    - Pe 7 noiembrie, în după-amiaza de dinaintea morții ei.
    - De ce v-ați văzut în acea zi?
    - Făcusem anterior programarea.
    - O supăra ceva pe Emily în ziua aceea?
    - Obiecție! intervenii Barrie. Influențează martorul.
    - Se aprobă.
    - Vi s-a părut că Emily Gold era supărată? reformulă Jordan.
    - Foarte supărată, răspunse Stephanie.
    - V-a spus motivul?
    - Mi-a mărturisit că se simte ca și cum nu mai are nicio opțiune. Nu știa ce să facă în privința copilului.
    - Dumneavoastră ce ați sfătuit-o?
    - Am reiterat ideea cum că ar trebui să-i spună tatălui. Că poate avea să-i fie alături mai mult decât s-ar fi așteptat ea.
    - Cât timp ați petrecut vorbindu-i despre opțiunea de a-i spune tatălui? întrebă Jordan.
    - Aproape toată ședința.... cam 1 oră.
    - După părerea dumneavoastră, când a părăsit cabinetul, credeți că se ducea să-i spună tatălui despre copil?
    - Nu. Nimic din ce i-am spus eu n-a putut s-o convingă în acest sens.
    - În cele 5 săptămâni cât v-ați întâlnit, a existat vreo ocazie în care Emily a părut dornică să-i mărturisească tatălui despre copil?
    - Nu.
    - Aveți vreun motiv să credeți că ar fi putut să se răzgândească după ultima ședință de consiliere?
    - Nu, niciunul.
    Jordan se așeză.
    - Martorul vă aparține, spuse el.
    Barrie se apropie de boxa martorilor.
    - Domnișoară Newell, v-ați întâlnit cu Emily pe 7 noiembrie?
    - Da.
    - La ce oră?
    - Avea programare pentru ora 4. De la 4 la 5.
    - Sunteți conștientă de faptul că decesul lui Emily Gold a survenit, cu aproximație, între orele 11 și 12 în aceeași noapte?
    - Da.
    - Între 5 și 11, să vedem...
    Barrie se bătu cu degetul pe bărbie.
    - 6 ore. Ați fost cu Emily în tot acest timp?
    - Nu, nu am fost.
    - L-ați întâlnit vreodată pe Chris?
    - Nu.
    - Ați asistat la vreo conversație a lor în timpul celor 6 ore înainte să moară?
    - Nu.
    - Prin urmare, domnișoară Newell, continuă Barrie, este posibil ca Emily să se fi decis să-i spună până la urmă lui Chris despre copil?
    - Ei bine... da, așa cred.
    - Vă mulțumesc, încheie procuroarea.

               Michael Gold porni către boxa martorilor cu entuziasmul unui om condamnat la moarte.
     În inima lui, nu și-l putea închipui pe Chris omorându-i fiica. Totuși, încolțise un sâmbure de îndoială, având potențialul de a căpăta proporții uriașe, și răsări întrebarea:
    - De unde știi?
    Căci nu știa. Nimeni nu știa, în afar de Chris și de Emily; și nu era exlus ca băiatul să fi comis un act de neconceput.
    Acesta era motivul pentru care nu voia să-i ofere lui Jordan McAfee ceea ce dorea.
    Michael și Jordan se întâlniseră în urmă cu 4 nopți, ca să se pregătească pentru depunerea mărturiei.
    - Dacă le spui juraților verde în față că nu Chris ți-a omorât fiica, îi zisese Jordan, atunci Chris va avea o șansă în lupta asta.
    Din politețe, Michael fu de acord să se mai gândească.
    - Dar dacă? îl îmboldea vocea aceea subțire.
    Rămase acum cu privirea ațintită asupra băiatului pe care îl iubise fiica lui. Băiatul cu care ea rămăsese însărcinată. Și își ceru iertare în sinea lui pentru ceea ce urma să spună.

             - Domnule Gold, începu Jordan cu blândețe, vă mulțumesc că ați venit aici astăzi.
    Michael încuviință din cap.
    - Probabil că vi se pare ciudat să depuneți mărturie în favoarea apărării, adăugă el. La urma urmelor, acesta este un proces de crimă, iar inculpatul este acuzat de uciderea fiicei dumneavoastră.
    - Știu.
   - Pot să vă întreb care este motivul pentru care ați decis să depuneți mărturise în favoarea apărării?
    Michael își umezi buzele, scormonind mecaninc în memorie după răspunsul repetat cu Jordan.
    - Pentru că îl cunosc pe Chris la fel de bine cum mi-am cunoscut propria fiică.
    - Voi fi succint, domnule Gold, și voi încerca să fac această experiență cât mai puțin dureroasă posibil. Ați putea să descrieți relația pe care o aveați cu Emily?
    - Eram foarte apropiat de ea. Era singurul meu copil.
    - Spuneți-ne despre Chris. Cum l-ați cunoscut?
    Privirea lui Michael o întâlni pe a lui Chris, care ședea țeapăn pe scaunul lui.
    - Îl știu de când s-a născut.
    - Ce diferență de vârstă era între Chris și Emily?
    - 3 luni. De fapt, mama lui Chris a ajutat la nașterea lui Emily - eu am ajuns puțin mai târziu. Chris era la maternitate cu fiica mea înainte să ajung eu.
    - Și i-ați urmărit crescând împreună?
    - O, da. Erau nedespărțiți, încă din ziua când au împărțit coșulețul pentru bebeluși. Chris obișnuia să petreacă mult timp în casa noastră, la fel de mult pe cât petrecea, bănuiesc, și Emily în casa familiei Harte.
    - Când au ajuns ceva mai mult... decât prieteni?
    - Au început să iasă împreună pe când Emily avea 13 ani.
    - Cum v-ați simțit în legătură cu asta? întrebă Jordan.
    Michael începu să-și facă de lucru cu mâneca jachetei lui sport.
    - Cum se simte de obicei un tată? spuse el gânditor. Protector. Avea să rămână mereu fetița mea. Dar nu cred că Emily ar fi preferat să experimenteze toate acele lucuri cu altcineva. Tot avea să se întâmple la un moment dat, iar pe Chris îl știam și aveam încredere în el. Firește că i-am încredințat ce aveam mai scump pe lume - pe fiica mea. De fapt, îi acordasem toată încrederea mea cu ani în urmă.
    - Ce părere aveați despre relația lor?
    - Erau extrem de apropiați. Mai mult decât niște adolescenți obișnuiți, bănuiesc. Își mărturiseau tot unul altuia. Dumnezeule... Nici nu-mi vine în minte vreun lucru pe care Emily să nu i-l fi spus lui Chris. Era cel mai bun prieten al ei, iar ea, cea mai bună prietenă a lui, și dacă lucrurile aveau să treacă spre un nivel oarecum de maturitate, ei bine, probabil că sosise timpul pentru asta.
    - Cam cât timp petrecea cu Chris?
    - Ore întregi.
    Michael schiță un zâmbet.
    - Câteodată, îmi părea fiecare minut.
    - Ar fi corect să afirmăm că Emily petrecea cu Chris mai mult timp decât cu dumneavoastră?
    - Da.
    Zâmbi cu amărăciune.
    - Bănuiesc că am văzut-o la fel de mult cât își vede orice părinte copilul adolescent.
    Jordan râse.
    - Știu ce vreți să spuneți, am și eu unul acasă. Cel puțin, sper că e acasă.
    Se îndreptă către boxa juraților.
    - Prin urmare, nu o vedeați pe Emily prea des, dar totuși vă simțeați apropiat de ea?
    - Absolut. Luam mereu micul dejun împreună, prilej cu care sporovăiam întruna.
    Jordan își îndulci puțin tonul.
    - Domnule Gold, știați că Emily era activă din punct de vedere sexual?
    Michael se înroși.
    - Eu.... poate că am bănuit. Dar nu cred că vreun tată chiar vrea să știe acest lucru.
    - Era un subiect pe care Emily îl discuta cu dumneavoastră?
    - Nu. Cred că ar fi stânjenit-o la fel de mult ca și pe mine.
    Jordan se apropie de balustrada boxei martorilor micșorând distanța dintre el și Michael.
    - V-a spus că era însărcinată?
    - N-am avut nici cea mai vagă idee.
    - Din câte știați, i-a spus acest lucru soției dumneavoastră?
    - Nu.
    - Era foarte apropiată de dumneavoastră și de soția dumneavoastră și, totuși nu v-a spus?
    - Nu.
    Michael ridică privirea către Jordan, oferindu-i cel mai mic dar de care era în stare.
    - Cred că era genul de lucru pe care Emily nu l-ar fi spus nimănui.
    - Așadar, Emily nu a pomenit nimic de sarcina ei. V-a spus că era deprimată?
    - Nu.
    Michael înghiți în sec, știind ce urma.
    - Iar eu nu am observat acest lucru.
    - Nu o vedeați prea des din cauza faptului că era mai tot timpul cu Chris....
    - Știu, făcu Michael pe un ton sec. Dar asta nu e o scuză. Nu mânca mare lucru și era foarte stresată cu înscrierea la facultate și toate cele. Iar eu am crezut.... am crezut doar că se întâmplă o mulțime de lucruri în viața ei.
    Se întinse după paharul cu apă pus la dispoziție și luă o înghițitură, ștergându-și buzele cu dosul mâinii.
    - Mă tot gândesc, continuă el, că poate voi da peste vreun bilețel. Unul care să mă facă să mă simt mai bine. Dar n-am găsit.
    M-a durut să-mi pierd fiica. M-a durut mai mult decât orice altceva din viața mea. Și tocmai pentru că doare atât de mult, este foarte tentant să arunc vina pe altcineva. Este mult mai ușor pentru mine, pentru soția mea... sau pentru orice părinte căruia i s-ar putea întâmpla același lucru în viitor, să spunem:
    - O, nu a existat niciun semn de luat în seamă. Nu s-a sinucis, a fost omorâtă.
    Michael se întoarse către jurați:
    - Un tată ar trebui să fie capabil să spună dacă fiica lui are tendințe suicidale sau nu, nu-i așa? Sau, cel puțin, dacă e deprimată? Dar n-am făcut-o. Dacă pot arăta cu degetul pe altcineva, atunci nu mai e vina mea că nu am observat, că nu m-am uitat suficient de atent.
    Își trecu o mână prin părul argintiu.
    - Nu știu ce s-a întâmplat în noaptea aia la carusel. Dar știu că nu pot acuza pe altcineva, doar ca să nu mă mai simt eu vinovat.
    Jordan răsuflă în sfârșit, după ce-și ținuse respirația în tot acest timp. Gold îi oferise mai mult decât se așteptase și, simțindu-se optimist, decise să forțeze puțin nota.
    - Domnule Gold, începu el, avem 2 scenarii aici: crimă sau sinucidere. Niciunul nu este plăcut de crezut, dar probele există, iar fiica dumneavoastră este, într-un fel sau altul, moartă.
    - Obiecție! strigă Barrie. Nu s-a formulat o întrebare pentru martor.
    - Ajung și acolo, Onorată Instanță. Îngăduiți-mi un răgaz.
    - Se respinge, spuse Puckett.
    Jordan se întoarse către Michael.
    - Ați spus că-l cunoașteți pe Chris la fel de bine ca pe Emily. Știindu-l pe Chris de când se născuse - și fiind martor, pe termen lung, la relația lor - credeți că a fost crimă sau sinucidere?
    Michael își cuprinse capul cu mâinile.
    - Nu știu. Pur și simplu nu știu.
    Jordan îl fixă cu privirea.
    - Dar ce știți, domnule Gold?
    Urmă o tăcere lungă.
    - Chris nu ar fi vrut să trăiască fără fiica mea, spuse Michael în cele din urmă. Și chiar dacă el este cel care stă acum acolo, nu ar trebui să fie singurul judecat.

           Lui Barrie Delaney nu-i plăcea Michael Gold.
    Nu-i plăcuse de la prima întâlnire, când păruse complet incapabil să priceapă faptul că toate probele îl indicau pe băiatul din vecini ca fiind vinovat de moartea fiicei lui. Îi plăcea și mai puțin acum, că depunea mărturie în favoarea apărării.
    Iar în momentul de față, după atuflagerarea pe care o arborase, nu-l mai suporta deloc.
    - Domnule Gold, spuse ea, afișând o falsă compasiune. Rwgret că vă aflați astăzi aici.
    - Și eu, domnișoară Delaney.
    Ea traversă prin fața boxei martorilor, până când ajunse la capătul celei a juraților.
    - Ați spus că erați foarte apropiat de Emily.
    - Da.
    - Nu știați că era însărcinată?
    - Nu, recunoscu Michael. Nu știam.
    - Ați mai declarat și că îi spunea absolut totul lui Chris.
    - Da.
    - Că nu vă puteți imagina ca ea să fi ținut vreun secret față de Chris.
    - Corect.
    - Prin urmare, ar fi trebuit să-i spună lui Chris că era însărcinată, nu-i așa?
    - Eu... nu știu.
    - Da sau nu?
    - Da, bănuiesc.
    Barrie încuviință din cap.
    - Domnule Gold, ați spus că ați venit aici pentru că îl cunoașteți foarte bine pe Chris.
    - Corect.
    - Dar procesul acesta o vizează pe fiica dumneavoastră și ceea ce i s-a întâmplat ei: fie a comis suicid, fie a fost ucisă. Sunt două variante îngrozitoare, după cum a spus și domnul McAfee. Și este oribil că tocmai vecinul dumneavoastră este acuzatul, ba chiar și mai oribil că fiica dumneavoastră este cea care a murit. Însă adevărul, domnule Gold, este că juriul are de ales dintre aceste două variante.
    Trase aer în piept și continuă:
    - Vă puteți închipui fiica punând mâna pe o armă, ducându-și-o la tâmplă și apăsând pe trăgaci?
    Michael închise ochii, încercând să facă ceea ceea ce-i ceruse procuroarea, de dragul lui Emily, al soției lui și al vocii aceleia țipătoarea care îi răsuna în cap. Își imagină chipul frumos al lui Emily, țeava puștii mângâindu-i tâmpla. Își imagină o mână încleștată pe armă, cu siguranță, cu disperare, cu durere. Dar nu putea spune precis dacă era mâna lui Emily sau nu.
     Simți cum îi țâșnesc lacrimi din colțurile ochilor, astfel că se ghemui ușor, ca și cum ar fi încercar să se protejeze.
    - Domnule Gold? întrebă procuroarea.
    - Nu, șopti el.
     Scutură din cap, lacrimile curgându-i de-acum și mai năvalnic.
    - Nu.
    Barrie Delaney se întoarse către juriu.
    - Atunci, ce ne-a rămas? întrebă ea.

             Faptul că trebuia să-și schimbe hainele purtate la proces cu cele de la închisoare îi amintea lui Chris de năpârlirea pielii, de parcă odată ce se dezbrăca de sacou și de pantalonii de stofă, lepăda un strat de civilizație și demnitate socială, revenind în celulă în ipostaza unui om necizelat, primitiv.
    Se aventură în camera de zi, conștient de rumoarea și de atmosfera de neliniște. Câțiva deținuți îi aruncară priviri piezișe, după care continuară să se uite la televizor, la pereți sau la rândul de vestiare.
    Chris petrecuse acolo suficient de mult timp încât să știe că oamenii te lăsau în pace pe perioada procesului, însă atitudinea aceasta mersese prea departe.
    Nu-l ignorau, îi ascundeau un secret.
    Se apropie de o masă înconjurată de bărbați.
    - Ce e? întrebă el simplu.
    - Omule, n-ai auzit? Vernon s-a spânzurat aseară la Penitenciarul de Stat din Est. Cu niște nenorocite de șireturi de pantof.
    Chris scutură din cap ca să priceapă mai bine.
    - Ce-a făcut?
    - E mort, omule.
    - Nu se poate.
    Chris se dădu înapoi din grupul de deținuți care-l urmăreau cu privirea.
    - Nu se poate.
    Se îndreptă cu pași mici înspre celula pe care cu nici o lună în urmă începuse s-o împartă cu Steve.
    Își amintea chipul lui Steve cu mai multă ușurință decât pe cel al lui Emily. Se gândi la ce-i spusese Steve înainte să fie transferat, despre lucurile pe care le făceau deținuții de la Concord ucigașilor de copii.
    Până la sfârșitul săptămânii, și Chris putea să ajungă la închisoarea statală.
    Se îngropă sub pături, tremurând în tăcere de supărare și de frică, până când fu anunțat de la centrul de control că are un vizitator.

           Gus își aruncă brațele în jurul lui Chris de îndată ce se apropie suficient de mult încât să poată face asta.
    - Jordan mi-a spus că merge bine, îi zise ea entuziasmată. Nici că s-ar putea mai bine.
    - N-ai fost de față, i-o întoarse Chrisînțepat. Ce era să-ți spună? Că nu merită banii pe care i-i dai?
    - Ei bine, începu Gus, așezându-se pe scaunul ei, nu are niciun motiv să mintă.
    Chris își înclină capul, masându-și tâmplele.
    - Sfântul Jordan, bombăni el în barbă.
    Nu mai era nimeni în sala de vizite. De obicei, Gus mergea mai devreme, dar fusese nevoită să se întoarcă acasă după proces ca să-i facă de mâncare lui Kate înainte să treacă să-l vadă pe Chris. Pe Chris, care părea extrem de agitat.
    Gus îl scrută cu privirea.
    - Ești bine? îl întrebă ea.
    El își frecă ochii și clipi, ridicând privirea către ea.
    - Sunt bine, răspunse el. Nemaipomenit.
    Începu să bată cu degetele în masă, uitându-se la gardianul postat în capul scărilor.
    - Jordan mi-a spus că eu sunt martorul-cheie, continuă Gus. Mi-a  spus că jurații or să se lase influențați de emoțiile mele spre a da verdictul de nevinovăție.
    Chris pufni.
    - Pare stilul lui să fi spus așa ceva.
    - Ești cam țâfnos în seara asta, remarcă Gus. Dar, în orice caz, Michael ți-a fost de mare ajutor azi. Jordan a făcut o treabă minunată până acum. Și, cu siguranță, știi că aș face orice ca să te eliberez, Chris.
    - Ce vreau să spun, mamă, este că poate jurații nu se lasă convinși de tine. Poate că deja au luat o hotărâre.
    - Asta-i o aiureală. Nu așa funcționează sistemul.
    - Ce știi tu despre cum funcționează sistemul? E drept că avocatul meu nu m-a întrebat niciodată: „Hei, Chris, ce s-a întâmplat cu adevărat acolo?”
    O fixă pe mama sa cu ochii lui albaștri și reci.
    - Te-ai gândit la asta, mamă? Procesul ăsta o să se sfârșească peste o zi. Te-ai gândit în ce culoare o să-mi vopsești camera când or să mă închidă pentru tot restul vieții mele? Cum o să arăt după ce voi fi trăit 20, 30, 40 de ani într-o încăpere de mărimea unui dulap?
    Tremura când termină de vorbit, iar în priviri i se citea un soi de furie pe care Gus putea spune că era vecină cu panica.
    - Chris, n-o să se întâmpla asta, îl liniști ea.
    - De unde știi că nu? izbucni el. De unde naiba știi?
    Cu colțul ochiului, Gus îl văzu pe gardian făcând un pas înspre ei. Ea scutură din cap, iar acesta își reluă locul din capul scărilor. Apoi, își așeză cu blândețe mâna pe brațul lui Chris.
    Era exact cum îi spusese James: Chris purta o mască în sala de judecată. Simplul fapt că ședea acolo fără să cedeze nervos spunea multe despre hotărârea și caracterul lui.
    - Scumpule, începu ea. Înțeleg de ce pare atât de înfricoșător....
    - Ba nu, nu poți!
    - Ba pot. Sunt mama ta. Te cunosc.
    Chris își aplecă puțin capul înspre ea, ca un taur pe punctul de a ataca.
    - A, da? făcu el. Ce știi mai exact?
    - Că ai rămas același fiu minunat, pe care l-am iubit dintotdeauna. Știu că o să reușești să treci peste asta, așa cum ai trecut prin atâtea altele. Și mai știu că jurații nu or să condamne un om nevinovat.
    Chris tremura atât de tare, încât mâna lui Gus îi alunecă de pe umăr.
    - Ce nu știi tu, mamă, spuse el în șoaptă, este că eu am împușcat-o pe Emily.

             Gus semnă la punctul de control ca să poată ieși, trecu de gardian și merse tot drumul până la mașină înainte să se prăbușească în genunchi și să vomite. Își șterse gura cu mâneca sacoului și se strecură la volanul mașinii, băgând orbește cheile în contact, apoi își dădu seama că nu era în stare să conducă.
    Chris o spusese limpede ca lumina zilei. O împușcase pe Emily.
    Mici săgeți îi împungeau acum mintea: cămașa lui Chris de la spital, plină de sânge; reținerea lui Chris de a vorbi cu doctorul Feinstein; Chris recunoscând ușurat că nu avusese niciodată de gând să se sinucidă. Își sprijini fruntea de volanul mașinii.
    Chris, o, Doamne, Chris o ucisese pe Emily.
    Cum de nu fusese în stare să-l citească?
    Băgă mașina în viteză și ieși lent din parcarea închisorii. Avea să se ducă acasă și să pretindă că nu-și vizitase fiul în seara aceea. Dimoneață, lucrurile aveau să arate cu totul altfel.
    Iar ea avea să depună mărturie la tribunal.

           Lui Gus i se păru ciudat că sistemul juridic oferea imunitate, în măsură să te împiedice să depui mărturie împotriva soțului tău, dar nimic nu te putea opri să depui mărturie împotriva propriului copil.
    Era îmbrăcată cu o rochie rubinie, ale cărei mâneci suflecate scoteau în evidență tremuratul incontrolabil al mâinilor. Gus își întipări un zâmbet pe față, convinsă că, dacă avea să-și relaxeze cât de cât buzele din rictusul încordat, avea să declare tot ceea ce știa.
    Stătea de cealaltă parte a ușilor duble de la sala de judecată, după ce Jordan îi spusese că ea avea să fie primul - și singurul - martor din ziua aceea. Aprodul stătea vizavi de ea, impasibil.
    Deodată, ușile se deschiseră și fu condusă de-a lungul culoarului sălii de judecată. În tot acest timp ținu privirea pironită în pământ.
    Știa că Jordan ar fi vrut să se uite spre Chris de îndată ce se așeza, însă privirea îi rămase ațintită în poală. Își simțea fiul ca pe o forță magnetică ce o trăgea în stânga ei, nervii lui întinți la maximum la fel ca ai ei. Știa că dacă se uita în ochii lui, ar fi izbucnit în plâns.
    Deodată, o Biblie groasă și tocită i se ivi în fața ochilor. Grefierul o instrui să-și pună mâna stângă pe ea și s-o ridice pe dreapta.
    - Jurați să spuneți adevărul și numai adevărul, așa să vă ajute Dumnezeu?
    Așa să mă ajute Dumnezeu. Pentru prima oară de când pășise în sala de judecată, Gus întâlni privirea fiului ei.
    - Da, răspunea ea răspicat. Jur.

             Jordan nu știa ce naiba se întâmplase cu Gus Harte. De fiecare dată când o văzuse - Iisuse, până și în noaptea când fiul ei fusese săltat de poliția locală și arestat - păruse atât de stăpână de sine și de frumoasă.
    În ziua aceea, în schimb, în ziua când avea nevoie de ea să fie perfectă, era complet dată peste cap. Părul îi era prins într-o coadă împletită făcută în grabă, fața îi era palidă și trasă fără machiarj, iar unghiile îi erau roase până la carne.
    Să fii chemat în calitate de martor poate avea un efect diferit, în funcție de persoană. Pentru unii era prilej să se dea în spectacol. Alții se minunau de modul în care funcționa sistemul. Cei mai mulți își îndeplineau sarcina cu un respect moderat.
    Pe Gus Harte experiența aceasta o făcea să pară ca și cum și-ar fi dorit să se afle în orice alt loc, numai acolo nu.
    Trăgând de umeri în spate, Jordan se îndreptă către ea.
    - Ați putea să ne spuneți numele și adresa pentru a fi consemnate?
    Gus se aplecă spre microfon.
    - Augusta Harte, răspunse ea. Strada Wood Hollow, numărul 34, Bainbridge.
    - Ne puteți spune care este relația dumnavoastră cu Chris?
    - Sunt mama lui.
    Jordan se întoarse cu spatele la jurați și la Barrie Delaney, zâmbindu-i lui Gus, în speranța de a o face să se mai detensioneze.
    - Relaxează-te, mimă el cu buzele.
    - Doamnă Harte, povestiți-ne despre fiul dumneavoastră.
    Privirea lui Gus rătăci neliniștită prin sala de judecată. Într-o parte, îi zări pe Melanie, cu chipul împietrit, și pe Michael, cu mâinile încleștate pe genunchi. În cealaltă parte, îl văzu pe James, care o încuraja ușor din cap.
    Gura i se deschise și i se închise la loc, fără să scoată o vorbă.
    - Chris... e un foarte bun înotător, rosti ea în cele din urmă, iar Jordan se agăță numaidecât de subiect.
    - Un bun întotător?
    - Deține recordul pe liceu pentru 200 de metri, stil fluture, divagă ea. Suntem foarte mândri de el, eu și tatăl lui.
    Jordan se apropie de ea înainte ca ea să se abată și mai mult de la mărturia pe care o pregătiseră.
    - După părerea dumneavoastră, l-ați descrie ca fiind responsabil? Demn de încredere?
    Simțea în spatele lui îndoiala procuroarei, care nu știa dacă să obiecteze sau nu împotriva lui Jordan pentru influențarea martorului cheie.
    - O, da, răspunse Gus cu nervozitate, privirea alunecându-i în poală. Chris a fost dintotdeauna matur pentru vârsta lui. I-aș încredința....
    Se opri brusc.
    - Viața mea, sfârși ea propoziția.
    - O știați pe Emily Gold, reluă Jordan, încurcat de-acum, dar conștient că trebuia s-o oprească pe Gus de a spune ceea ce nu trebuia să audă jurații. De cât timp?
    - O, făcu Gus ușor.
    Privirea ei o căută prin sală pe Melanie.
    - Am moșit-o pe Melanie Gold. Am văzut-o pe Emily înaintea mamei ei.
    Slavă Domnului, zise Jordan în sinea lui.
    - De cât timp locuia alături familia Gold?
    - De 18 ani, răspunse Gus. Chris și Emily și-au petrecut cea mai mare parte din acești ani lipiți unul de altul.
    - Prin asta vreți să spuneți că erau nedespărțiți?
    - Da, răspunse Gus pe un ton inexpresiv. Ar fi putut la fel de bine să fie gemeni.
    Dar, atunci, ce s-a întâmplat? se gândi ea, întrebarea răsunându-i în minte.
    - Obișnuiau să vorbească codat și se furișau afară din casă pentru a se întâlni, și....
    Dar, atunci, ce s-a întâmplat?
    - ...își luau apărearea unul altuia...
    Jordan o aprobă din cap.
    - Aveați o relație apropiată și cu părinții lui Emily?
    - Eram foarte buni prieteni, spuse Gus cu voce groasă. Ca o familie extinsă. Chris și Emily au crescut ca niște frați.
    - Când au devenit Chris și Emily iubiți?
    - Când Chris avea 14 ani, răspunse Gus.
    - Dumneavoastră și soții Gold ați încurajat această relație?
    - Noi ne-am dorit-o, murmură ea.
    - Credeți că Chris a iubit-o pe Emily?
    - Știu sigur că a iubit-o, răspunse Gus ferm. Știu sigur.
    Se gândea însă la ce simțise când fusese cu Michael: pe cât de puternic se simțea atrasă de el, pe atât îi dădea ghes nevoia de a bate în retragere. Și se întrebă ce însemna să treci de la o relație frățească la una amoroasă: dragostea și angajamentul pe care cea din urmă le presupunea nu aduceau și sentimentul de confort.
    Asta să se fi întâmplat?
    Jordan miji ochii, ca și cum ar fi identificat problema acestei ciudate mărturii: Gus nu se uita la Chris - de fapt, părea chiar să evite acest lucru, ceea ce nu le-ar fi scăpat câtuși de puțin juraților.
    - Doamnă Harte, începu Jordan. Ați putea să vă uitați la fiul dumneavoastră pentru mine?
    Gus își întoarse încet capul. Trase adânc aer în piapt și își aținti hotărâtă privirea asupra lui Chris, ștergându-și pe furiș lacrimile din colțul ochilor.
    - Pe băiatul acesta, continuă Jordan, pe fiul dumneavoastră, îl știțide 18 ani. Ar fi fost în stare să-i facă vreodată rău lui Emily Gold?
    - Nu, șopti Gus, luându-și privirea de la fiul ei.
    Își șterse iute lacrimile cu dosul palmei.
    - Nu, repetă ea, cu voce tremurândă.
    Simțea ochii lui Chris ațintiți asupra ei, implorând-o să-l privească. Așa că își ridică privirea înspre el și văzu ceea ce jurații nu puteau să vadă: chinul din ochii lui și durerea gurii încleștate în timp ce-și urmărea mama mințind pentru el.
    - Știu că trebuie să vă fie foarte greu, doamnă Harte.
    Jordan se îndreptă către boxa martorilor și își puse mâna pe brațul ei cu blândețe și solicitudine.
    - Nu mai am decât o singură întrebare. După părerea dumneavoastră....
    Gus știa ce urmează. Repetase depoziția împreună cu Jordan; o recapitulase de o mie de ori cu o noapte în urmă. Închise ochii, anticipând cuvintele care aveau s-o facă să comită sperjur.
    - NU.
    La auzul vocii aspre, răgușite, Gus deschise ochii. Jordan se întoarse, la fel și judecătorul și jurații, ca să se uite la Chris Harte.
    - Oprește-te! Pur și simplu, oprește-te!
    Judecătorul Puckett se încruntă.
   - Domnule McAfee, spuse el, vă rog să vă controlați clientul!
    Jordan traversă sala de judecată și îl apucă pe Chris cu fermitate de braț, postându-se cu spatele la juriu.
    - Ce naiba faci?
    - Jordan, începu Chris disperat, trebuie să vorbesc ceva cu tine.
    - Mai am de pus o singură întrebare. După care o să cer pauză. E bine așa?
    - Nu. Trebuie să vorbesc cu tine acum.
    Jordan trase adânc aer în piept și întoarse capul, fără să trădeze vreo emoție; anii de experiență îi ofereau abilitatea de a-și ascunde furia pe care o simțea în acel moment.
    - Onorată Instanță, îmi permiteți să mă apropii?
    Barrie, complet debusolată, se apropie de judecător odată cu el.
    - Uitați cum stă treaba, începu Jordan. Clientul meu îmi spune  că trebuie să vorbească numaidecât cu mine. Am putea lua o scurtă pauză?
    - Ar fi bine să fie al naibii de urgent! se stropși Puckett încruntat. Ai 5 minute.

              Jordan găsi o cămăruță în tribunal, nu cu mult mai mare decât celula lui Chris.
    - În regulă, începu el, vizibil enervat. Despre ce e vorba?
    - N-o mai vreau pe mama în boxa martorilor, îi spuse Chris.
    - Ce păcat! pufni Jordan. E cea mai bună apărare pe care o ai.
    - Ia-o de-acolo.
    - Nu mai am decât o întrebare să-ți pun, Chris. Jurații trebuie s-o audă pe mama ta afirmând că, în ruptul capului, nu și-l poate închipui pe fiul său ucigând-o pe Emily Gold.
    Chris se uită lung la Jordan, de parcă avocatul nici n-ar fi deschis gura.
    - Vreau s-o iei de acolo, repetă el, și să mă pui pe mine în locul ei.
    O clipă, Jordan rămase fără cuvinte.
    - Dacă fac asta, pierzi cazul, îi răspunse. Pur și simplu. Ca martor, va trebui să spui adevărul. Mi-am petrecut 4 zile spunându-le tuturor că ai vrut să-ți zbori creierii, iar acum vrei să te duci acolo și să le mărturisești că, de fapt, n-ai avut de gând să te omori? Și, pe urmă, ce naiba o să se aleagă de apărarea mea?
    Preț de-o clipă, Chris rămase tăcut. Apoi se întoarse, vorbind atât de încet, încât Jordan trebui să facă un efort pentru a-l auzi.
    - Acum 7 luni, mi-ai spus că decizia de a depune sau nu mărturie îmi aparține. Mi-ai spus că dacă vreau să fiu chemat ca martor, legea îți permite să faci asta.
    Se fixară unul pe celălalt cu privirea, amândoi în impas. Apoi Jordan rupse tăcerea, ridicându-și mâinile în aer.
    - Bine, făcu el. La dracu`!
    Și părăsi încăperea.

           Aproape că dădu peste Selena.
    - Ce naiba se întâmplă? îl întrebă ea.
    Jordan o luă pe Selena de braț și o trase departe de ochii unor curioși care și întoarseră capul după ei.
    - Vrea să depună mărturie.
    Selenei i se tăie respirația.
    - Și ce i-ai spus?
    - Că o să fiu primul care să-i ureze ședere plăcută la închisoarea statală.
    Își dădu capul pe spate.
    - Iisuse Hristoase! Selena, aveam o șansă să câștigăm!
    -  Aveai mai mult decât atât, începu ea încetișor.
    - Aș putea foarte bine să-l dau pe mâna lui Delaney și să-i spun că, anul ăsta, Crăciunul a venit mai devreme.
    Selena scutură din cap cu înțelegere.
    - Oare de ce vrea să facă asta? întrebă ea. Și de ce tocmai acum?
    - Și-a descoperit conștiința. L-a văzut pe Dumnezeu. Rahat, nu știu!
    Jordan își trecu mâinile prin păr.
    - Vrea să le spună juraților că nu a avut de gând să se omoare. Nu vrea ca mama lui să facă asta pentru el. Faptul că mă face să arăt ridicol, ca și apărarea mea, nu contează câtuși de puțin.
    - Chiar crezi că asta vrea să le spună? întrebă Selena.
    Jordan pufni.
    - Pentru numele lui Dumnezeu! bombăni el. Ce-ar putea fi mai rău de atât?

             Se întoarse în cămăruța unde Chris îl aștepta calm și îi trânti o foaie de hârtie pe masă.
    - Semnează asta, îi spuse răstit.
    - Ce e?
    - O declarație de renunțare. Scrie că îți asumi faptul că o s-o dai în bară în ciuda sfaturilor mele, așa încât să nu fiu dat în judecat când vei face apel la Curtea Supremă pentru consiliere juridică ineficientă. Poate că tu ești dispus să-ți riști piele, Chris, dar eu nu.
    Chris luă pixul pe care i-l întinse Jordan și își iscăli numele pe foaie.

             Sala de judecată era un organism viu, fermătând de șușoteli și întrebări pe când Jordan se afla în fața lui Gus Harte pentru a doua oară.
    - Vă mulțumesc, spuse el deodată. Nu mai am întrebări.
    Aproape că a meritat, se gândi el, văzând fața lui Barrie.
    Uluită, Barrie se ridică în picioare. Și-ar fi pus la bătaie salariul pe o lună, oricât ar fi fost el de mic, ca să afle dacă motivul pentru care Chris sărise în picioare era ca Jordan să nu-i adreseze mamei sale o ultimă, teribilă întrebare? Se îndreptă timid către boxa martorilor, pe deplin conștientă că pășea pe câmp minat și întrebându-se ce naiba ar fi putut să obțină din interogatoriul martorului.
    - Doamnă Harte, începu ea, sunteți mama inculpatului?
    - Da.
    - Nu vreți să-l vedeți ducându-se la închisoare, nu-i așa?
    - Bineînțeles că nu.
    - E destul de greu pentru orice mamă să-și imagineze fiul omorând pe cineva, nu credeți?
    Gus aprobă din cap și-și trase nasul cu zgomot. Barrie o privi pătrunzător, conștientă că, încă o întrebare, și martorul ar fi izbucnit din nou în lacrimi, făcând-o pe procuroare să arate ca un balaur.
    - Nu mai am întrebări, spuse, întorcându-se degrabă la locul ei.
    Gus Harte fu condusă afară din boxa martorilor, în timp ce Barrie își făcea de lucru cu notițele. Jordan avea să spună că apărarea încheiase, apoi îi venea ei rândul să dirijeze verdictul în direcția cea bună prin pledoaria finală. Pledoarie care, trebuia să recunoască, pica numai bine după ultimul martor.
    - Onorată Instanță, interveni Jordan, mai avem un ultim martor.
    - Poftim? exclamă Barrie, însă Jordan îl chemase deja la bară pe Christopher Harte.
    - Obiecție! izbucni Barrie.
    Judecătorul Puckett oftă.
    - Domnilor avocați, veniți în cabinet. Aduceți și inculpatul.
    Îl urmară pe judecător în cabinetul acestuia, cu Chris în spatele lor. Nici nu se închise bine ușa, că Barrie începu să vorbească.
    - E un lucru complet neașteptat, Onorată Instanță! Nu am fost anunțată cum că ar avea loc astăzi așa ceva.
    - Ei bine, făcu Jordan, nu ești singura.
    - Ai vrea să luăm o pauză, Barrie? întrebă Puckett.
    - Nu, bombăni ea. Dar n-ar fi stricat puțină politețe.
    Ca și cum ea nici n-ar fi vorbit, Jordan trânti declarația de renunțare  pe biroul judecătorului.
    - I-am spus că nu vreau să-l chem la bară și că acest lucru i-ar putea duce apărarea pe apa sâmbetei.
    Judecătorul Puckett se uită la Chris.
    - Domnule Harte, avocatul dumneavoastră v-a explicat ce consecințe presupunea depunerea mărturiei în cazul dumneavoastră?
    - Da, Onorată Instanță.
    - Și ați semnat declarația de față, în care scrie că avocatul v-a prezentat într-adevăr aceste consecințe?
    - Da, am semnat-o.
    - În regulă, atunci.
    Judecătorul ridică din umeri și conduse micul grup înapoi în sala de judecată.
    - Apărarea îl cheamă la bară pe Christopher Harte, anunță Jordan.
    Jordan ocoli banca apărării și se apropie de clientul său. Putea să-i vadă pe jurați cum ședeau pe marginea scaunelor și pe Barrie, care afișa pe chip o nespusă satisfacție. Și de ce nu?
    Când avea să-i vină rândul, ar fi putut să-l interogheze pe Chris și în chineză, că tot ar fi câștigat cazul.
    - Chris, începu Jordan, ești conștient că ai fost acuzat pentru uciderea lui Emily Gold?
    - Da.
    - Ne poți spune ce simțeai pentru Emily Gold?
    - Am iubit-o mai mult decât orice pe lume.
    Chris vorbea clar și răspicat. Jordan nu avea cum să nu-l admire pe puști. Nu era ușor să vii în fața unei curți de judecată, care probabil te și condamnase deja, și să-ți prezinți versiunea personală a celor întâmplate.
    - De cât timp o știai?
    Trăsăturile lui Chris se îmblânziră, la fel și liniile trupului, cuvintele tăioase.
    - O știam pe Emily dintotdeauna.
    Jordan se întrebă agitat încotro s-o apuce. Obiectivul lui era, pe cât posibil, să amâne lovitura finală.
    - Care sunt cele mai vechi amintiri împreună?
    - Obiecție! strigă Barrie. Chiar trebuie să stăm aici și să-i rememorăm 18 ani din viață?
    Judecătorul Puckett aprobă din cap.
    - Să trecem la subiect, domnule avocat.
    - Poți să-mi spui mai multe despre relația ta cu Emily?
    - Știți cum e, începu Chris abia șoptit, să iubești pe cineva atât de mult, încât să nu te poți vedea pe tine fără acea persoană? Sau cum e să atingi pe cineva și să te simți ca acasă?
    Își strânse mâna pumn, izbind-o de palma celeilalte.
    - Ce aveam noi nu era sex sau ideea de a fi cu cineva doar pentru a te da mare cu cucerirea ta, așa cum se întâmplă cu ceilalți copii de vârsta noastră. Noi eram, ei bine, făcuți să fim împreună. Unii își petrec viața întreagă căutându-și jumătatea, spuse el. Eu am fost suficient de norocos încât s-o am chiar lângă mine.
    Jordan rămase cu privirea ațintită asupra lui Chris, redus la tăcere de discursul său, la fel ca toți ceilalți din sala de judecată. Acestea nu erau vorbele unui puști de 18 ani, ci ale unui om mai matur, mai înțelept, mai trist.
    - Voia Emily să se sinucidă? întrebă avocatul deodată.
    - Da, răspunse Chris.
    - Chris, ne poți spune ce s-a întâmplat în noaptea de 7 noiembrie?
    Chris își coborî privirea.
    - Este noaptea în care Emily a vrut să-și ia viața. Eu am venit cu arma, așa cum îmi ceruse ea să fac. Eu am dus-o cu mașina la carusel. Am vorbit o vreme și... în fine.
    Vocea i se pierdu, iar Jordan îl urmări cu atenție cum se întoarce în timp, la carusel, la Emily.
    - Apoi, reluă Chris, ridicându-și privirea la avocat, am împușcat-o.

               Sala de judecată explodă. Reporterii înroșeau telefoanele, Melanie Gold țipă și arătă cu degetul, în timp ce soțul ei, palid și tăcut, o târa afară.
    - Am nevoie de o pauză, Onorată Instanță, spuse Jordan încordat, smulgându-l efectiv pe Chris din boxa martorilor și de sub privirile juraților și ducându-l afară din sala de judecată.
    Barrie Delaney nu se putea opri din râs. Gus ședea complet neclintită, lacrimile șiroindu-i pe obraji. Lângă ea, James se legăna ușor înainte și înapoi, șoptind:
    - O, Doamne. O, Doamne.
    Un minut mai târziu, se întoarse către Gus și vru să o ia de mână, însă îi văzu chipul și se opri.
    - Știai, șopti el.
    Gus își lăsă capul în jos, nefiind în stare să recunoască, dar nici să nege.
    Se aștepta să simtă un ușor curent de aer pe când James se ridică de pe scaun să se plimbe de colo colo, să gândească, să plece naibii de acolo. În schimb, îi simți brațele ferme și calde cuprinzând-o. Iar ea se abandonă cu totul.

                 Revenit în micuțul vestibul, Jordan ședea cu capul îngropat în mâini. Nu se mișcă și nu scoase niciun cuvânt timp de 60 de secunde încheiate. Când începu să vorbească, își ținea capul tot aplecat.
    - Vrei să ajungi la recurs? rosti el sec. Sau pur și simplu nu-ți pasă de consecințe?
    - Nici una, nici alta, răspunse Chris.
    - Atunci, vrei să-mi spui ce se petrece?
    Jordan vorbea calm, mult prea calm pentru învălmășeala de emoții din capul său. Îi venea să-l strângă de gât pe Christopher Harte pentru că-l făcuse să arate ca un idiot.
    - Am vrut să-ți spun mai înainte, mărturisi Chris. Dar n-ai vrut să mă asculți.
    - Ei bine, de vreme ce ai distrus totul în stil mare, ai putea foarte bine să-mi mărturisești totul.
    15 minute mai târziu, Jordan și Chris părăsiră micuța încăpere, umăr lângă umăr. Niciunul dintre ei nu zâmbea. Niciunul dintre ei nu scotea un sunet.
    În fața sălii de judecată, Jordan se întoarse către Chris.
    - Orice-aș face, tu ia-te după mine. Orice-aș spune, fă-mi jocul, bine?
    Îl văzu pe Chris că șovăie.
    - Îmi datorezi măcar atât lucru, șuieră el printre dinți.
    Chris aprobă din cap și intrară pe ușă împreună.

                 Sala de judecată era cufundată într-o asemenea tăcere, încât Chris își putea auzi bătăile inimii.
    Se întorsese în boxa martorilor. Doar o dată se uitase în direcția părinților săi; mama lui îi zâmbise ușor și îl încurajase din cap. Tatăl lui, ei bine, tatăl lui se afla încă acolo.
    Nu-și îngăduia să privească înspre părinții lui Emily, deși le simțea furia, aprinsă precum tăciunii, tocmai din celălalt capăt al sălii.
    Se simțea extrem de ostenit.
    Deodată, auzi însă vocea lui Emily. Limpede, calmă și familiară. Îi spunea că totul avea să fie bine, că nu avea să-l părăsească.
    Chris se uită neliniștit împrejur, încercând să vadă dacă și altcineva mai auzea asta, sperând s-o vadă, chiar și atunci când simți că inima i se oprește pentru o clipă.
    - Chris, îl strigă Jordan încă o dată, ce s-a întâmplat în noaptea de 7 noiembrie?
    Chris trase adânc aer în piept și începu să vorbească.

                                               ATUNCI
                                       7 NOIEMBRIE 1997

               Ținea privirea ațintită asupra ei, asupra armei, și a urmei mici, albe pe care i-o lăsa pe tâmplă. Mâinile ei tremurau la fel de puternic ca ale lui, dar nu putea să nu se gândească întruna:
    O să se declanșeze.
    Iar când fu pe punctul s-o facă, își spuse:
    Dar e ceea ce-și dorește ea.
    Avea ochii strâns închiși, mușcându-și buza de jos cu dinții. Se vedea că era pregătită să înfrunte dureri cumplite.
    O mai văzuse așa și înainte.
    Își amintea foarte limpede un episod pe care uitase să i-l spună doctorul Feinstein.
    Alergase de-a lungul trotuarului și căzuse. Plângând, fusese luat în brațele mamei sale și așezat pe verandă, unde ea îi sărută genunchiul fără nicio zgârietură.
    Abia după ce se liniști, băgă de seamă că și Emily plângea, primind același tratament din partea mamei ei.
    Fusese chiar lângă el, pe trotuar, cu toate că ea nu căzuse. Dar pe genunchiul ei drept apăruse acum o vânătaie de toată frumusețea.
    - Se lovește el și sângerează ea, spusese mama lui râzând.
    Acest lucru se mai întâmplase și cu alte ocazii. Pediatrul o numea „suferință prin simpatie”, o fază pe care aveau s-o depășească odată cu vârsta.
    Dar se pare că nu se întâmplase așa.
    Arma alunecă pe tâmpla lui Emily, iar el știu atunci că, dacă ea se sinucidea, el ar fi murit. Poate că nu imediat, dar avea s-o facă la un moment dat. Nu putea trăi mult timp fără inimă.
    Se întinse și o apucă pe Emily ferm de încheietură. Cu mâna liberă descleștă degetele lui Emily de pe trăgaciul pistolului și îi puse cu grijă piedica.
    - Îmi pare rău, spuse el, dar nu poți face asta.
.....................................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu