Pactul, Jodi Picoult

..........................................................................
                         12-14

         - Heather, începu Barrie, înțeleg că ai fost cea mai bună prietenă a lui Emily.

    - Da, răspunse ea pe un ton scăzut. Am fost prietene aproximativ 4 ani.

    - Asta înseamnă mult timp. V-ați cunoscut la școală?

    - Îhâm. Aveam câteva cursuri comune. Educație pentru sănătate și aritmetica. Și niște cursuri de desen... dar Emily era mult mai bună decât mine la desen.

    - Cât de des vă vedeați?

    - În fiecare zi, cel puțin la ore.

    - Ți-a vorbit despre planurile ei de viitor?

    - Voia să meargă la facultate și să învețe să picteze mai bine.

    - O cunoșteai pe Emily când a început să iasă cu Chris?

    Heather dădu aprobator din cap.

    - Ieșea deja cu Chris când am cunoscut-o eu. Erau, cum să spun, mereu împreună.

    - Mereu?

    - Ei bine, au fost vreo 2 luni despărțiți, într-a X-a. Chris a ieșit cu altcineva, iar Emily s-a supărat foarte rău din cauza asta.

    - Deci, relația lor nu a fost numai lapte și miere.

    - Nu.

    Heather își coborî privirea.

    - Dar s-au împăcat repede.

    Barrie zâmbi trist.

    - Da, așa au făcut. Heather, îmi poți spune cum ți s-a părut Emily în noiembrie? Ce atitudine avea?

    - Era în general destul de tăcută, așa fusese dintotdeauna. Dar, cu siguranță, nici nu se smiorcăia tot timpul și nici nu spunea că vrea să se sinucidă. Se purta normal și își petrecea timpul cu iubitul ei. De-asta... începu ea, dar vocea i se frânse și, pentru prima oară de când începuse depoziția, ochii îi zburară către Chris. De-asta a fost așa un șoc când am auzit ce s-a întâmplat.

              Jordan îi zâmbi cuceritor lui Heather Burns. Era o fetișcană gingașă. cu un păr castaniu ce i se revărsa până la jumătatea spatelui și cu un inel de argint pe deget.
    - Heather, mulțumesc că ai acceptat să vii aici. Știu că este greu, spuse el, apoi zâmbi ghiduș: Dar măcar ești scutită de la școală.
    Heather chicoti, simțindu-se mai în largul ei în preajma avocatului apărării și înviorându-se mult mai mult decât în urmă cu 1 minut, când mai-mai că leșinase.
    - O vedeai pe Emily zilnic la școală, zise le. Dar în afara școlii?
    - Nu prea mult, răspunse Heather.
    - Nu o întâlneau din întâmplare prin magazinele de haine sau la cinema, în weekenduri?
    - Nu.
    - Nu vă făceați planuri să vă petreceți timpul împreună?
    - Aproape niciodată, răspunse ea. Nu că nu voiam, dar Emily stătea mereu cu Chris.
    - Deci, chiar dacă erați cele mai bune prietene, nu prea vă vedeați des în afara școlii?
    - Eram cea mai bună prietenă a ei, recunoscu Heather. Dar Chris o cunoștea mai bine decât oricine altcineva.
    - I-ai văzut împreună pe Chris și pe Emily?
    - Da.
    - Cum era relația lor?
    Ochii lui Heather se adumbriră.
    - Obișnuiam să cred că era foarte romantic, spuse ea. Adică erau împreună de când se știau, iar uneori era ca și cum nu mai auzeau vocile celor din jur în afară de ale lor sau nu mai vedeau pe nimeni în afară de ei 2.
    Își mușcă buza.
    - Obișnuiam să cred că Emily avea ceea ce ne doream toate.
    Jordan încuviință cu o mină serioasă pe chip.
    - Și, Heather, bazându-te pe relația pe care ai văzut-o între Emily și Chris, ți-l poți imagina pe el rănind-o vreodată?
    - Obiecție! strigă Barrie.
    - Se respinge!
    La semnul aprobator din cap al lui Jordan, Heather privi țintă către Chris, cu ochii mari și umezi.
    - Nu, răspunse ea șoptit, nu pot.

             Melanie Gold era îmbrăcată în negru.
    Aflată în boxa martorilor, cu părul pieptănat sever pe spate și cu spatele perfect drept sub sacoul cu umeri bine marcați, semăna cu o măicuță stareță neîndurătoare, sau poate chiar cu un arhanghel.
    - Doamnă Gold, începu Barrie, punându-și mâna peste cea a martorei sale. Vă mulțumesc că ați venit. Îmi pare atât de rău că vă spun acestor formalități, dar am nevoie de câteva lucruri pentru a fi consemnate. Ați putea să ne spuneți numele?
    - Melanie Gold.
    - Care era relația dumneavoastră cu victima?
    Melanie se uită direct înspre juriu.
    - Eram mama ei, răspunse ea încet.
    - Puteți să ne vorbiți despre relația pe care o aveați cu fiica dumneavoastră?
    Melanie încuviință din cap.
    - Petreceam mult timp împreună.
    Continuă să vorbească, cuvintele ei readucând-o pe Emily la viață cu aceeași eleganță artistică cu care fusese ea însăși înzestrată.
    - După școală, stătea cu mine, când eram de serviciu la bibliotecă. În weekenduri, obișnuiam să mergem împreună la cumpărături. Știa că poate apela la mine.
    - Despre ce anume vorbeați dumneavoastră și Emily?
    Melanie tresări și își întreptă atenția către procuroare.
    - În ultima vreme, discutam mult despre facultăți. Se pregătea de înscriere.
    - Ce părere avea despre mersul la facultate?
    - Era foarte nerăbdătoare, răspunse Melanie. Era o elevă nemaipomenită și încă și mai bună pictoriță. De fapt, voia să aplice la Sorbona.
    - Uau! făcu Barrie. Impresionant.
    - Așa era Emily, remarcă Melanie.
    - Când ați aflat pentru prima oară că i s-a întâmplat ceva?
    Melanie parcă se topi în scaun.
    - Am fost sunați în toiul nopții și ni s-a zis să venim numaidecât la spital. Nu știam decât că Emily plecase la întâlnire cu Chris. Până să ajungem noi, Emily murise.
    - Ce vi s-a spus despre cauza decesului?
    - Nu prea multe. Soțul meu s-a dus să o identifice pe... Emily. Eu...
    Își ridică privirea către juriu.
    - N-am putut s-o fac. Apoi, Michael s-a întors și mi-a spus că fusese împușcată în cap.
    - Dumneavoastră ce ați crezut atunci, doamnă Gold? o întrebă Barrie cu blândețe.
    - Mi-am zis: Dumnezeule mare, cine i-a făcut asta copilului meu?
    Liniștea care însoțește de obicei durerea adevărată se așternu și acolo, în sala de judecată, astfel că jurații putură să audă până și scârțâitul pixului lui Jordan, ticăitul ceasului aprodului și respirația greoaie a lui Chris.
    - V-ați gândit vreo clipă, doamnă Gold, că ar fi putut fi vorba de o sinucidere?
    - Nu, răspunse ferm Melanie. Fiica mea nu avea tendințe suicidale.
    - De unde știți?
    - Cum să nu știu? Sunt mama ei. Nu era tristă, nu era deprimată, nu plângea. Era aceeași fată minunată pe care o știam dintotdeauna. Plus că nu pusese mâna pe vreo armă în viața ei. Nu știa nimic despre arme? De ce ar fi încercat să se omoare cu vreuna?
    - V-au sunat de la magazinul de bijuterii după moartea lui Emily?
    - Da, răspunse Melanie. La început, nu am știut cine era. Femeia o cerea insistent pe Emily, așa că totul părea o glumă proastă. Dar, în cele din urmă, mi-a spus de ceasul pe care Emily îl cumpărase pentru Chris și m-am dus la magazin să-l ridic. Era un ceas de 500 de dolari - cu 50 de dolari mai mult decât tot ce câștigase întraga vară lucrând într-o tabără. Emily știa că ne-am fi supărat foarte rău dacă am fi aflat cât de mult cheltuise pe un cadou pentru Chris. Era mult prea extravagant și am fi pus-o să-l returneze.
    Trase aer adânc în piept, apoi continuă:
    - După ce am fost la bijutier, am luat ceasul acasă și mi-am dat seama că, prin intermediul lui, Emily îmi spunea de fapt ce se întâmplase.
    Își îndreptă privirea către juriu:
    - De ce ar fi cumpărat Emily un ceas cadou pentru aniversarea lui Chris de la sfârșitul lui noiembrie, dacă știa că avea de gând să se sinucidă până atunci?
    Barrie se apropie de banca apărării.
    - După cum știți, doamnă Gold, o singură persoană a mai fost cu ea în noaptea aceea la carusel, iar această persoană e Christopher Harte.
    Privirea lui Melanie aruncă văpăi în direcția lui.
    - Da, știu.
    - Îl cunoașteți bine pe inculpat?
    - Da, răspunse Melanie. Chris și Emily au crescut împreună. Am fost vecini cu familia lui vreme de 18 ani.
    Vocea i se înăspri și își mută privirea.
    - Întotdeauna a fost bine-venit în casa noastră. Ne era ca un fiu.
    - Și știți că se află aici pentru că a fost acuzat de crimă? De crimă împotriva fiicei dumneavoastră?
    - Da.
    - Credeți că Chris ar fi putut comite un act de violență împotriva fiicei dumneavoastră?
    - Obiecție! spuse Jordan. Influențează martorul.
    - Influențez martorul? sări Barrie. Copilul femeii a fost omorât și îngropat. Poate să fie influențată cât poftește dumneaei.
    Puckett își frecă tâmplele.
    - Acuzarea are dreptul să propună orice martor dorește. Îi vom acorda doamnei Gold prezumția de nevinovăție.
    Barrie se întoarse din nou către Melanie.
    - Credeți, repetă ea, că Chris ar fi putut comite vreun act de violență împotriva fiicei dumneavoastră?
    Melanie își drese vocea.
    - Cred că el a omorât-o.
    - Obiecție! zbieră Jordan.
    - Se respinge!
    - Credeți că el a omorât-o, întări Barrie afirmația, lăsând cuvintele lui Melanie să plutească în sală. De ce?
    Preț de-o clipă, Melanie rămase cu privirea ațintită asupra lui Chris.
    - Pentru că fiica mea era însărcinată, scuipă ea cuvintele, uitând de sfatul procuroarei de a-și păstra calmul. Chris urma să plece la facultate. Nu voia ca educația, cariera și viitorul lui ca înotător să aibă de suferit din cauza unui copil și a unei fete de provincie.
    Melanie îl văzu pe Chris tresărind și începând să tremure.
    - Chris era cel care se pricepea la arme, rosti ea încordată. Tatăl lui avea propriul arsenal. Vânau tot timpul.
    Îl țintui cu privirea pe Chris, rostind următoarele cuvinte anume pentru el:
    - Ai pus două gloanțe în pistol.
    Jordan sări ca ars în picioare.
    - Ai crezut că ai pus totul la cale. Dar n-aveai cum să nu fii zgâriat când ea ți s-a împotrivit...
    - Obiecție, Onorată Instanță! Este inadmisibil!
    Imposibil de stăpânit, Melanie îl pironi pe Chris cu privirea.
    - N-ai avut cum să calculezi traiectoria glonțului. Și n-ai putut să faci nimic în privința ceasului, pentru că nici măcar n-ai știut de el.
    Mâinile i se încleștară pe balustrada boxei, degetele albindu-i-se în acea strânsoare.
    - Doamnă Gold! o întrerupse judecătorul.
    - Tu ai omorât-o! țipă Melanie. Tu mi-ai omorât copilașul și ți-ai omorât și copilașul tău!
    - Doamnă Gold, încetați imediat! tună Puckett, bătând cu ciocănelul. Domnișoară Delaney, țineți-vă martorul în frâu!
    Vârfurile urechilor lui Chris se înroșiră puternic. Se făcu mic lângă Jordan.
    - E martorul tău, spuse Barrie, arătând către femeia care suspina, într-o stare jalnică.
    - Onorată Instanță, spuse Jordan încordat. Poate ar fi mai bine dacă am lua o scurtă pauză.
    Puckett scăpără o  privire mânioasă către procuroare.
    - Poate că așa ar fi cel mai bine, se învoi el.

               Melanie își reluă locul în boxa martorilor; avea ochii roșii și obrajii împurpurați, însă, din toate celelalte puncte de vedere, își recăpătă stăpânirea de sine.
    - Din ceea ce spuneți, doamnă Gold, Emily pare să fi fost o fiică nemaipomenită, începu Jordan, încă așezat la banca apărării, pe un ton atât de degajat, încât ai fi spus că o invită să ia prânzul împreună. Talentată, frumoasă, și avea încredere în dumneavoastră, continuă el. Ce altceva ți-ai mai putea dori de la un copil?
    - Să fie în viață, răspunse Melanie rece.
    Luat prin surprindere pe moment - Jordan nu așteptase la o replică atât de tăioasă - mintal, bătu puțin în retragere.
    - Câte ore pe săptămână petreceați cu Emily, doamnă Gold?
    - Ei bine, lucrez 3 zile pe săptămână, iar Emily era la școală.
    - Deci?
    - Aș spune două ore pe seară, în weekenduri. Sau poate mai multe în weekenduri.
    - Cât timp petrecea cu Chris?
    - Destul de mult.
    - Ați putea fi mai precisă? Mai mult de două ore pe seară și câteva în plus în weekenduri?
    - Da.
    - Înțeleg. Emily avea ambiții mari pentru viitorul ei?
    Surprinsă de schimbarea atât de bruscă a subiectului, Melanie încuviință din cap.
    - Foarte.
    - Cu siguranță ați fost niște părinți care i-ați oferit tot sprijinul.
    - Așa e. Bineînțeles, îi lăudam succesul școlar și îi încurajam interesul în domeniul artei.
    - Ați spune că pentru Emily era important să se ridice la înălțimea așteptărilor dumneavoastră?
    - Așa cred. Știa că suntem foarte mândri de ea.
    Jordan dădu aprobator din cap.
    - Și spuneați că Emily avea încredere în dumneavoastră.
    - Absolut.
    - Trebuie să vă mărturisesc, doamnă Gold, că vă învidiez puțin.
    Se întoarse către jurați, poftindu-i să ia parte la acea confesiune.
    - Eu am un fiu de 13 ani, și nu e deloc ușor să mențin deschise canalele de comunicare.
    - Poate că nu sunteți dispus să ascultați, veni replica plină de sarcasm a lui Melanie.
    - A. Deci asta făceați dumneavoastră în acele două ore? Erați dispusă să  ascultați orice avea Emily să vă spună?
    - Da. Îmi spunea totul.
    - V-a spus și că era însărcinată?
    - Nu, recunoscu ea.
    - De-a lungul celor 11 săptămâni de sarcină, nu v-a pomenit despre asta nici măcar o singură dată în vreuna dintre acele discuții mamă-fiică?
    - Am zis că nu.
    - De ce nu v-a spus?
    Melanie își netezi fusta.
    - Nu știu, răspunse ea pe un ton scăzut.
    - Poate avea impresia că, fiind însărcinată, v-ar fi înșelat acele așteptări atât de mari pe care le aveați de la ea? Că poate n-ar mai fi fost în stare să ajungă pictoriță sau poate nici măcar nu s-ar mai fi dus la facultate?
    - E posibil.
    - Poate că era atât de supărată că nu mai putea îndeplini rolul fiicei perfecte, încât i-a fost teamă să vă mărturisească?
    Melanie scutură din cap, lacrimile șiroindu-i pe obraji fără a le putea stăpâni.
    - Am nevoie de un răspuns, doamnă Gold, o îndemnă Jordan cu blândețe.
    - Nu, răspunse ea. Mi-ar fi spus.
    - Dar doar ce ne-ați zis că nu a făcut-o, observă Jordan. Iar Emily nu este aici ca să ne explice motivele ei. Așadar, să privim faptele: Spuneți că Emily era atât de apropiată de dumneavoastră, încât vă spunea totul. Dar nu v-a zis că era însărcinată. Dacă v-a ascuns ceva atât de important, nu cumva e posibil să vă fi ascuns și faptul că plănuia să se sinucidă?
    Melanie își îngropă fața în mâini.
    - Nu, murmură ea.
    - Nu este posibil ca sarcina să-i fi declanșat sentimentele suicidale? Să nu mai vrea să trăiască, fiindcă nu se mai putea ridica la înălțimea așteptărilor dumneavoastră?
    Vina se așeză greu pe umerii lui Melanie, astfel că femeia începu să fie strivită sub puterea acesteia. Se adânci în scaun, chircindu-se la fel ca atunci când aflase că fiica ei murise.
    Jordan, care își dădu seama că nu mai putea să pună presiuni fără ca imaginea lui să aibă de suferit, se apropie de boxa martorilor și își așeză mâna pe brațul lui Melanie.
    - Doamnă Gold, începu el, întinzându-i propria batistă curată. Doamnă, dați-mi voie.
    Ea luă batista înflorată și își șterse ochii, în vreme ce Jordan continua să o bată ușor pe umăr.
    - Îmi pare sincer rău că v-am întristat, continuă el. Știu cât de greu trebui să vă fie și numai să vă gândiți la asemenea posibilități. Dar am nevoie să îmi dați un răspuns, pentru a putea fi consemnat.
    Cu un efort de voință supraomenesc, Melanie se îndreptă de spate. Își șterse nasul și strânse batista lui Jordan în pumnul ei încleștat.
    - Îmi pare rău, spuse ea. Sunt bine acum.
    - Doamnă Gold, este posibil ca din cauza sarcinii să-i fi încolțit lui Emily în minte gândul sinuciderii?
    - Nu, răspunse Melanie ferm și pe un ton dur. Știu ce fel de relație aveam eu și fiica mea, domnule McAfee. Și mai știu că Emily mi-ar fi spus orice, în ciuda minciunilor pe care încercați să le insinuați. Iar dacă nu mi-a spus înseamnă că ea nu vedea situația ca pe niște probleme. Sau poate că nici ea nu era sigură dacă urma să aibă un copil sau nu.
    Jordan își înclină capul într-o parte.
    - Dacă nu știa despre copil, doamnă Gold, atunci cum ar fi putut să-i spună lui Chris?
    Melanie ridică din umeri.
    - Poate că n-a făcut-o.
    - Vreți să spuneți că este posibil să nu fi știut că era însărcinată.
    - Corect.
    - Atunci ce motiv ar fi avut Chris s-o omoare? întrebă el.

                    Un freamăt străbătu sala de judecată pe când Melanie părăsi boxa martorilor. Traversă încet culoarul principal, însoțită de un aprod.
    De îndată ce ușile se închiseră în urma ei, izbucni un ropot de întrebări și comentarii în rândul publicului, care se răspândi la fel de iute și de aprig ca o molimă.
    Chris îi zâmbi lui Jordan pe când acesta își ocupă din nou locul.
    - Ai fost grozav! îi spuse băiatul.
    - Mă bucur că ți-a plăcut, replică Jordan, netezindu-și cravata.
    - Ce urmează?
    Jordan dădu să-i răspundă lui Chris, însă Barrie i-o luă înainte.
    - Onorată Instanță, spuse ea, acuzarea și-a expus cazul.
    - Acum, îi șopti Jordan clientului său, o să facem spectacol.

                                              ATUNCI
                                       7 NOIEMBRIE 1997

           Emily se șterse pe corp cu prosopul, apoi își înfășură capul în el. Avu grijă să nu-și privească abdomenul plat în oglinda pe lângă care trecea.
    Nu era nimeni în casă, așa că merse dezbrăcată în dormitorul ei. Își netezi patul și înfășură tricoul lui Chris în jurul pernei. În schimb, își lăsă hainele murdare morman pe podea, astfel ca părinții să găsească ceva familiar atunci când se întorceau.
    Se așeză la birou, cu prosopul atârnându-i lejer pe umeri.
    Să lase un bilet?
    Luă un creion și puse vârful acestuia pe hârtie, apăsând atât de tare, încât să lase o urmă. Ce-ai fi putut să le spui celor care îți dăduseră viață, când tu erai pe cale să le refuzi, în mod intenționat, darul? Cu un oftat, Emily azvârli cât colo creionul.
    Nu o făceai. Nu le spuneai nimic, fiindcă ar fi citit printre rânduri mesajul tău și ar fi crezut că e numai vina lor.
    Ca și cum și-ar fi amintit, scotoci în noptieră după un caiet mic, cu copertă de pânz, pe care îl duse la șifonier. Înăuntru era o gaură mică, roasă de veverițe cu ani în urmă și folosită de ea și de Chris când erau mici, ca să-și ascundă comorile secrete.
    Când băgă mâna înăuntru, găsi o bucată de hârtie împăturită.
    Un mesaj scris cu zeamă de lămâie, o cerneală invizibilă care ar fi ieșit la iveală dacă ar fi fost ținută deasupra unei flăcări. Ea și Chris trebuie să avut vreo 10 ani pe atunci.
    Emily își trecu degetele peste marginile zdrențuite ale paginii și zâmbi.
    Vin să te salvez, îi scrisese Chris.
    Din câte își amintea, fusese pedepsită atunci. Chris se cățărase pe scărița cu trandafiri de pe zidul casei, plănuind să intre pe geamul de la baie și s-o elibereze din celula ei; dar căzuse și își rupsese brațul.
    Mototoli hârtia în pumn. Nu fusese prima oară când o salvase renunțând la ea.
    Emily își strânse părul într-o coadă împletită și se întinse pe pat. Rămase așa, dezbrăcată, cu mesajul strâns în palmă, până când auzi mașina lui Chris trăgând pe aleea vecină.

                  Când Chris împlini 15 ani, lumea deveni de nerecunoscut. Timpul se scurgea uneori prea repede, alteori, chinuitor de încet; nimeni nu părea să înțeleagă ce zice; schimbările fizice și creșterea îi furnicau brațele și picioarele și îi întindeau pielea.
    Într-o după-amiază de vară, își aminti Chris, pe când el și Emily leneveau într-o barcă pe lac, el ațipise în mijlocul propoziției ei; când se trezi, soarele strălucea sus pe cer și mai puternic, iar Emily încă vorbea, și i se păru, deopotrivă, că se schimbase totul și nimic.
    Așa era și acum.
    Emily, al cărei chip Chris putea să-l descrie și cu ochii închiși, părea brusc de nerecunoscut. Voia să-i salveze viața, așa că se prefăcea că o ajută să moară.
    Pe de-o parte, se simțea neajutorat, într-o lumea prea mare pentru el ca s-o poată schimba. Pe de alta, lumea lui se micșorase la dimensiunile unei gămălii de ac, în care nu mai încăpeau decât el, Emily și pactul lor.
    Mâinile îi tremurau atât de rău, încât se obișnuise să și le țină sub el, iar alteori trăia clipe în care era convins că avea să-și piardă mințile.
    Se întreba cât de repede zburase timpul din noaptea când Emily îi mărturisise. Se întrebă de ce simțea că drumul se năruie sub el, de vreme ce tot ce încercase să facă era să conducă prudent într-o zonă de siguranță.

             Fata ocupă scaunul din dreapta cu o mișcare atât de familiară, încât Chris fu nevoit să închidă ochii ca să nu o vadă.
    - Bună! zisea ea, ca de obicei.
    Chris ieși de pe aleea curții ei cu sentimentul că cineva schimbase scenariul piesei în care juca, fără să-l anunțe și pe el.
    Nici nu luaseră bine curba ca să intre pe drumul Wood Hollow, că Emily îi spuse să tragă pe dreapta.
    - Vreau să-l văd.
    Vocea ei trăda acea notă excesivă de entuziasm, iar ochii, așa cum îi vedea el în acel moment, îi erau fără viață și strălucitori. De parcă ar fi avut febră.
    Chris se întinse după haină și scoase din buzunarul acesteia pistolul, înfășurat într-o bucată de piele de căprioară. Emily dădu să-l atingă, dar șovăi. Apoi, își trecu degetul arătător de-a lungul țevii.
    - Îți mulțumesc, îi șopti ea, părând ușurată. Glonțul, spuse ea deodată. Nu l-ai uitat, nu?
    Chris își pipăi buzunarul.
    Emily se uită lung la mâna lui, care-i acoperea zona inimii, apoi la chipul lui.
    - N-ai de gând să spui nimic?
    - Nu, răspunse Chris. N-am de gând.

             Fusese ideea lui Emily să meargă la carusel. Pe de-o parte, pentru că știa că avea să fie pustiu în perioada aceea a anului, pe de alta, pentru că făcea un efort conștient să ia cu ea cele mai frumoase lucruri pe care le avea lumea aceasta de oferit înainte s-o părăsească.
    Îi plăcuse dintotdeauna caruselul. În ultimele două veri, când Chris lucra acolo, își dădeau deseori întâlnire la el. Era ceva incredibil de drăguț la mașinăria aceea uriașă, care se învârtea singură, la caii care se mișcau cu încetinitorul, scârțâind și vuind din toate încheieturile.
    Nu îi era frică. Acum, că găsise o cale de scăpare, nici măcar gândul morții nu o mai speria.
    Se uită la Chris, apoi la cutiuța argintie care conținea mecanismul de pornire al caruselului.
    - Mai ai cheia? întrebă ea.
    Vântul îi sufla coada împletită, iar ea își încrucișă brațele în încercarea de a se încălzi.
    - Da, răspunse Chris. Vrei să te dai?
    - Te rog.
    Se urcă în carusel, trecându-și mâna peste nările cailor vânjoși. Alese un cal alb, cu o coamă arginite și cu căpăstrul împodobit cu rubine și smaralde. Chris rămase lângă cutia argintie, cu mâna pe butonul roșu care pornea mașinăria.
    Emily simți cum, cu un uruit, caruselul prindea viață sub ea, flașneta începând și ea să cânte pe când mecanismul prinse viteză. Plesni biciul din piele roasă de gâtul calului și închise ochii.
    Își aduse aminte de ea și de Chris când erau mici și ședeau unul lângă altul pe bolonavul din curtea din spate, ținându-se de mână și aruncându-se împreună într-un maldăr de frunze căzute. Își amintea cât de convinși fuseseră în acel moment că puteau zbura.

              El rămase jos și o urmărea cu privirea pe Emily. Capul îi era dat pe spate, iar vântul îi împurpurase obrajii. Ochii îi erau inundați de lacrimi, dar, cu toate astea, zâmbea.
    Acum e-acum, se gândi el. Ori o lăsa pe Emily să obțină ceea ce dorea mai mult decât orice pe lume, ori se asigura că primește ceea ce voia el însuși. Era pentru prima oară, din câte își amintea, când cele două lucruri nu coincideau.
    Cum putea sta cu mâinile în sân și s-o privească murind? Și, pe de altă parte, cum putea s-o oprească, dacă suferea atât de mult?
    Emily avusese încredere în el, iar el avea de gând s-o trădeze. Și, la următoarea tentativă de suicid - pentru că avea să urmeze o alta, nu se îndoia de asta - nu avea să afle decât după ce faptul va fi consumat. Ca toți ceilalți.
    Simți cum i se ridică părul pe ceafă. Chiar lua în considerare ideea aceea?
    Încercă să-și limpezească mintea, ca să găsească soluția cea mai directă și mai rapidă a problemei. Soluția perfectă nu exista. Nu era nicio garanție că aveau să ajungă împreună pe lumea cealaltă.
    Tremurând, se concentră îndelung asupra liniei albe a gâtului ei, asupra pulsului care făcea să zvâcnească acel loc.

            Ședeau pe banca din fața caruselului, acolo unde mamele ședeau împreună cu copilașii lor, cu mâinile pe lemnul scorojit și îngroșat sub numeroasele straturi de vopsea. Sticla de Canadian Club era așezată între picioarele lui Chris.
    O simțea pe Emily cum tremură lângă el și se amăgi, spunându-și că era din cauza frigului. Aplecându-se înspre ea, îi încheie jacheta până sus.
    - Să nu răcești, spuse el, apoi, cântărindu-și cuvintele, simți cum i se face rău. Te iubesc, șopti, iar acela fu momentul când se hotărî ce avea să facă.
    Când iubești pe cineva, pui nevoile celuilalt mai presus de ale tale.
    Chiar dacă acele nevoi erau de neconceput; indiferent cât de bolnave erau; indiferent câtă suferință îți provocau.
    Nu-și dădu seama că începuse să plângă, până când nu-și simți propriile buze sărate și lipicioase pe buzele lui Emily.
    Ca să-l liniștească, Emily începu să-l mângâie pe spate, iar el se întrebă:
    - Cine e aici pentru cine?
    Brusc, fu cuprins de dorința de a fi înăuntrul ei. Cu o lăcomie care îl surprinse până și pe el, se trezi că-i smulge blugii de pe ea.
    Ia-mă cu tine, își spuse în sinea lui.

               Emily își netezi hainele, cu obrajii învăpăiați.
    Chris nu mai înceta cu scuzele, de parcă faptul că uitase să folosească prezervativul era un lucru pentru care ea i-ar fi purtat pică pentru totdeauna.
    - Nu contează, îi spuse ea, băgându-și cămașa în pantaloni.
    De-ai ști tu, se gândi.
    Băiatul ședea la câțiva centimetri depărtare de ea, cu mâinile împreunate în poală. Era încă descheiat la blugi. Se simțea nefiresc de calm.
    - Ce vrei să fac? o întrebă el. După?
    Nu discutaseră despre asta: de fapt, până în momentul acela, Emily nu era pe deplin sigură că el nu avea să facă nimic prostesc, ca de exemplu, să arunce gloanțele în vreun tufiș, în loc să le încarce în magazie, ori să-i smulgă arma din mână în ultimul moment.
    - Nu știu, răspunse ea.
    Și chiar așa era. Nu mersese niciodată cu gândul atât de departe. Pusese la cale planul, organizarea, chiar și actul în sine, dar nu își imaginase deloc ce avea să fie după moarte. Își drese glasul.
    - Orice, spuse ea. Orice e nevoie să faci.
    Chris trasă cu unghia un desen imaginar pe podeaua din lemn, simțindu-se deodată un străin.
    - E un moment anume? întrebă el încordat.
    - Nu a sosit încă, șopti Emily.
    Obținând amânarea, Chris își încheie blugii și o trase în poală la el. O cuprinse cu brațele, iar ea se sprijini de el.
    Iartă-mă, îi ceru ea în gând.

             Mâinile îi tremurau când deschise magazia pistolului.
    Coltul avea o capacitate de 6 gloanțe. După ce un glonț era tras, tubul acestuia rămânea în interiorul revolverului.
    Îi explică toate acestea lui Emily, pe când le scotea din buzunarul de la cămașă, de parcă, dacă i-ar fi expus mecanismul actului, l-ar fi făcut să pară mai puțin dureros.
    - Două gloanțe? întrebă Emily.
    Chris ridică din umeri.
    - Pentru orice eventualitate, îi răspunse el.
    În eventualitatea în care un singur glonț nu-și făcea treaba? În eventualitatea în care își dădea seama că, dacă Emily murea, nu mai voia nici el să trăiască?
    Pistolul se afla între ei, o entitate vie. Emily îl ridică, încheietura mâinii ei îndoindu-se de greutatea lui.
    Chris ar fi vrut să-i spună atât de multe. Ar fi vrut să afle îngrozitorul ei secret, ar fi vrut s-o implore să se oprească. Ar fi vrut să o convingă să renunțe până nu era prea târziu, cu toate că nu era nici el prea convins de contrariu, simțind că ajunseseră deja într-un punct fără întoarcere.
    - Fac asta, spuse el, pentru că te iubesc.
    Chipul lui Emily era încremenit și scăldat în lacrimi.
    - Și eu fac asta pentru că te iubesc.
    Îl apucă strâns de mână.
    - Vreau să mă ții în brațe, spuse ea.
    Chris o întoarse cu fața spre el, sprijinindu-i bărbia pe umărul lui drept.
    Își întipări în memorie greutatea trupului ei și viața care o străbătea ca un curent, înainte să se dea ușor pe spate ca să-i facă loc lui Emily să-și ducă arma la tâmplă.

                                          ACUM
                                       MAI 1998

                   Randi Underwood își ceru scuze în fața juraților.
    - Lucrez noaptea, le explică ea, dar nu au vrut să vă țină pe toți treji în timpul când eu sunt de obicei cel mai lucidă.
    Abia ieșise dintr-o tură de 36 de ore de la spital, unde lucra ca asistentă medicală la Urgențe.
    - Numai să-mi spuneți când o iau pe arătură, glumea ea. Iar dacă încerc să intubez pe cineva cu un creion, dați-mi o palmă.
    Jordan zâmbi.
    - Apreciem foarte mult că sunteți aici, doamnă Underwood.
    - Hei, zâmbi martora, ce diferență face un pui de somn?
    Era o femeie corpolentă, îmbrăcată încă în uniforma de spital, cu un imprimeu de sus până jos cu fulgi de nea micuți și verzi.
    Jordan trecuse deja de etapa stabilirii identității pentru consemnare.
    - Doamnă Underwood, continuă el, erați de serviciu în noaptea de 7 noiembrie, când Emily Gold a fost adusă la camera de urgență a spitalului Bainbridge Memorial?
    - Da.
    - V-o aduceți aminte?
    - Da. Era foarte tânără, iar acestea sunt cazurile cele mai îngrozitoare. La început, a fost multă forfotă în jurul ei - a atras toate privirile când au adus-o medicii înăuntru - dar, din câte se pare, n-a durat mai mult de câteva secunde până să fie declarată decedată, și asta până să ajungă efectiv la camera de urgență.
    - Înțeleg. Ce s-a întâmplat pe urmă?
    - Ei bine, procedura standard presupune să fie chemat cineva care să identifica cadavrul înainte să fie transferat la morgă. Fuseserăm anunțați că părinții erau în drum spre spital. Așa că am început s-o curăț.
    - S-o curățați?
    - Așa se face, continuă femeia. Mai ales când cadavrul e plin de sânge. Pentru rude, e mai greu să-l vadă așa. Practic, nu am făcut decât să-i șterg fața și mâinile. Nu ne atenționase nimeni să nu o spălăm.
    - Ce vreți să spuneți?
    - În cazul unei anchete, probele sunt probe, iar un cadavru este calificat drept probă. Dar ofițerii care au adus-o ne-au spus că era vorba de o sinucidere. Nimeni de la poliție nu ne-a dat alte informații. Și nimeni nu a venit să-i facă vreo analiză sau ceva de genul ăsta.
    - Vă amintiți precis că i-ați spălat mâinile?
   - Da. Îmi aduc aminte că avea pe deget un inel drăguț de aur, știți, cu un model din acela de inspirație celtică.
    - Când ați părăsit sala de urgențe?
    - Când a venit tatăl fetei să identifice cadavrul, răspunse ea.
    Jordan îi zâmbi martorei.
    - Vă mulțumesc. Nu mai am întrebări.

                Așa cum se aștepta și Jordan, Barrie Delaney refuză să-i pună întrebări asistentei medicale. Astfel că Jordan îl chemă în boxa martorilor pe doctorul Linwood Karpagian, gândindu-se că-i datorează Selenei un buchet mare de trandafiri pentru că-l găsise pe bărbatul acesta.
    Jurații nu-și puteau lua ochii de la el.
    Doctorul Karpagian semăna cu Cary Grant în tinerețe, cu părul lui argintiu ce i se ondula pe la tâmple și cu mâinile lui elegante și îngrijite, care păreau suficient de abile încât să le încredințezi spre păstrare propria-ți încredere, darămite ceva mult mai valoros.
    Ședea nonșalant pe scaun, obișnuit să fie în centrul atenției.
    - Onorată Instanță, se auzi vocea lui Barrie, cer permisiunea să mă  apropii.
    Puckett le făcu semn celor 2 avocați să se apropie, iar Jordan ridică din sprânceană, curios să afle ce avea Barrie de zis.
    - Conform raportului la care am făcut apel, acuzarea obiectează împotriva acestui martor.
    - Domnișoară Delaney, v-am respins deja cererea în faza premergătoare procesului.
    Pe când Barrie se întorcea îmbufnată în banca ei, Jordan prezentă referințele doctorului, impresionându-i și mai mult pe jurați.
    - Domnule doctor, începu el, cu câți adolescenți ați avut de-a face până acum?
    - Cu mii, răspunse doctorul Karpagian. Nici nu-mi aduc aminte precis.
    - Și câți dintre ei aveau tendințe suicidale?
    - O, am tratat mai bine de 400 de adolescenți cu astfel de probleme. Iar printre aceștia nu se regăsesc, firește, alți tineri cu tendințe suicidale, despre ale căror cazuri am discutat în cele 3 cărți pe care le-am scris pe această temă.
    - Prin urmare, v-ați publicat cercetările?
    - Da. În afară de cărți, am și studii publicate în publicațiile de specialitate The Journal of Counseling and Clinical Psychology și în The Journal of Abnormal Child Psychiatry.
    - De vreme ce nu suntem familiarizați ca dumneavoastră cu sinuciderea în rândul adolescenților, ați putea să ne prezentați câteva caracteristici generale ale acestui fenomen?
    - Cu siguranță. Sinuciderea în rândul adolescenților este o epidemie îngrijorătoare, ce se răspândește din ce în ce mai mult cu fiecare an. Pentru un adolescent, sinuciderea este văzută ca o declarație a puterii, dar și a disperării sale. Adolescenții au nevoie, mai mult decât orice altceva, să fie luați în serios. Lumea unui adolescent se învârte în jurul lui însuși. Acum, imaginați-vă un adolescent tulburat, care are o problemă. Părinții îl ignoră, fie pentru că nu vor să accepte supărarea copilului lor, fie pentru că nu au timp să-l asculte. Drept consecință, adolescentul își spune: „A, da? Lasă că vă arăt eu ce pot să fac.” Și se sinucide. Nu se gândește la realitatea morții, ci consideră sinuciderea o modalitate de a-și rezolva problema, de a pune capăt suferințelor și de a afirma „Atât am avut de spus!”, toate în același timp.
    - Există vreun decalaj procentual între rata sinuciderilor în rândul fetelor și rata sinuciderii în rândul băieților?
    - Frecvența tentativelor de suicid în rândul fetelor este de 3 ori mai crescută, dar băieții înregistrează o rată de succes mai mare.
    - Într-adevăr? făcu Jordan, prefăcându-se uimit.
    În realitate, cu o săptămână în urmă, el și doctorul Karpagian puseseră la punct această depoziție timp de ore întregi, astfel că doctorul nu putea preciza niciun aspect care să-l ia prin surprindere pe Jordan.
    - Care să fie motivul? întrebă avocatul.
    - Ei bine, când fetele încearcă să se sinucidă, recurg deseori la metode mai puțin decisive. Pastile sau intoxicarea cu monoxid de carbon - ambele necesită o perioadă lungă pentru a-și face efectul, răstimp în care victima este deseori găsită și după la spital. Unele își taie venele, neștiind că metoda cea mai rapidă de a muri este să le taie vertical, în lungul arterelor. Pe de altă parte, continuă doctorul, băieții tind să folosească arme sau să se spânzure. Ambele metode sunt rapide, moarte survenind înainte ca cineva să-i poată salva sau opri.
    - Înțeleg, spuse Jordan. Există vreun profil anume de adolescent care este mai predispus la suicid?
    - Acesta este un aspect foarte interesant, răspunse doctorul Karpagian, făcând ochii mari și trădând o atenție școlărească. Un adolescent sărac este la fel de predispus să încerce ca unul bogat. În realitate, nu există un profil socio-economic al adolescentului sinucigaș.
    - Sunt anumite tipare comportamentale care ies în evidență și transmit „Hei, sunt un puști care vrea să se omoare”?
    - Depresia, spuse Karpagian cu hotărâre. Poate fi ceva care s-a instalat cu ani în urmă sau în decursul câtorva luni. Actul sinuciderii este deseori declanșat de un anumit eveniment, care, adăugat depresiei, pare copleșitor și imposibil de acceptat.
    - Această stare depresivă este vizibil pentru cei din preajma adolescentului?
    - Ei bine, știți și dumneavoastră, domnule McAfee, aceasta e doar una dintre probleme. Depresia se poate manifesta în multe feluri diferite. Și nu este întotdeauna remarcată de prieteni și familie. Există anumite semne caracteristice comportamentului suicidal, pe care psihologii le recunosc și pe care trebuie să le în serios, în caz că apar. Unii adolescenți nu manifestă nicio caracteristică de acest fel, pe când alții le manifestă pe toate.
    - Care ar fi aceste caracteristici, domnule doctor?
    - Câteodată, observăm un interes față de moarte. Alteori, o schimbare a obiceiului alimentar sau probleme cu somnul. Comportament rebel. Îndepărtarea de oameni sau fuga de acasă. Unii adolescenți cu tendințe suicidale sunt în permanență plictisiți sau au dificultăți de concentrare. Poate fi vorba de un abuz de medicamente sau de băuturi alcoolice, de eșec școlar. Este posibil să-și neglijeze aspectul exterior, să dezvolte schimbări de personalitate sau să prezinte afecțiuni psihosomatice. Câteodată, vedem copii care renunță la obiecte dragi sau care glumesc că se sinucid. Dar, după cum spuneam, câteodată nu vedem niciunul dintre aceste semne.
    - Par niște adolescenți perfect normali, spuse Jordan.
    - Întocmai, fu de acord doctorul. Acesta e și motivul pentru care e atât de dificil să-i diagnostichezi.
    Jordan luă un dosar, un portofoliu cu informațiile medicale ale lui Emily Gold și cu interogatoriile luate vecinilor, prietenilor și familiei acesteia atât de Selena, cât și de poliție.
    - Domnule doctor, ați avut ocazia să analizați profilul lui Emily Gold?
    - Da.
    - Ce spuneau prietenii și membrii familiei sale despre ea?
    - În mare parte, părinții ei nu știau să fi suferit de depresie. Și nici prietenii. Profesoara ei de desen a sugerat că, deși Emily nu ar fi afirmat niciodată că ar fi fost supărată, în lucrările ei artistice începuse să manifeste o tendință spre macabru. Mie îmi pare că, citind printre rânduri, Emily se retrăsese în sine în ultimele săptămâni de viață. Petrecea foarte mult timp cu Chris, ceea ce converge cu ideea pactului sinucigaș.
    - Ideea pactului sinucigaș? Ce înseamnă asta mai exact?
    - Două sau mai multe morți plănuite împreună. Pentru un adult, este un lucru extraordinar - ideea de a avea o asemenea înrâuire asupra celuilalt, încât să-l convingi să-și ia viața odată cu tine.
    Zâmbi trist către juriu:
    - Majoritatea dintre voi ați și uitat - probabil ați avut un motiv întemeiat - cum era când aveați 16-17 ani; cât de crucial era să aveți pe cineva care să vă înțeleagă și să vă admire. Când crești, lucrurile capătă un grad de relativitate mai mare. Dar când ești adolescent, intensitatea acelei relații îți consumă toate resursele. Ești atât de strâns legat de cealaltă persoană, încât ajungeți să purtați același fel de haine, să ascultați același gen de muzică, să aveți același gen de distracții, ba chiar și același mod de a gândi. Nu e nevoie decât de un adolescent care să vină cu ideea sinuciderii. E nevoie însă de o sumedenie de resorturi psihologice pentru ca și al doilea să decidă că este o idee bună.
    Doctorul Karpagian se uită la Chris, de parcă l-ar fi analizat chiar în acel moment.
    - Adolescenții care decid să se sinucidă împreună sunt, de obicei, apropiați. Dar, odată ce au luat hotărârea de a se sinucide împreună, lumea lor mică se restrânge și mai mult. Nu au încredere decât unul în celălalt ca să se destăinuie. Nu vor să vadă pe altcineva decât unul pe celălalt. Iar cercul se restrânge din ce în ce mai mult în jurul lor, până când singurul lucru care mai are sens este comiterea actului sinucigaș: plănuirea lui, evenimentul în sine. Au de gând să facă o declarație comună către toți oamenii care sunt în afara lumii lor mici, către oamenii care nu-i înțeleg.
    - Domnule Karpagian, potrivit profilului lui Emily Gold, ați spune că fata avea tendințe suicidale?
    - Nu am întâlnit-o, dar pot spune că este întru totul posibil să fi fost suficient de depresivă încât să comită suicid.
    Jordan încuviință din cap.
    - Vreți să spuneți că nu trebuie să fie arborat neapărat un steag roșu care să semnalizeze acest lucru? Că o fată poate să pară o adolescentă normală, puțin cam retrasă, dar predispusă la suicid?
    - S-au mai văzut asemenea cazuri, răspunse doctorul Karpagian.
    - Înțeleg.
    Avocatul aruncă o privire la notițele lui.
    - Ați avut ocazia să analizați profilul lui Chris?
    La insistențele lui Jordan, Selena crease profilul lui, în același fel în care îl crease și pe cel al lui Emily: vorbind cu familia, cu prietenii și obținând informații de la aceștia.
    Știa că - deși și-ar fi dorit contrariul - Chris nu avusese niciodată tendințe suicidale, astfel că n-ar fi funcționat strategia de a-l fi pus față în față cu un specialist, iar apoi să-l cheme pe specialist în boxa martorilor și să-i ceară să mărturisească adevărul sub jurământ.
    - L-am analizat. Cel mai important aspect care m-a frapat la profilul lui Chris este obsesia lui pentru Emily Gold. Am fost psiholog cu mult înainte să mă specializez în cazurile de suicid și, știți dumneavoastră, există un termen specific care descrie exact tipul de relație pe care l-au dezvoltat Chris și Emily de-a lungul anilor.
    - Care este acela?
    - Fuziune.
    Zâmbi către jurați.
    - Exact ca în fizică. Înseamnă că două personalități sunt atât de puternic legate una de cealaltă, încât ajung să formeze o personalitate cu totul nouă, iar cele două individualități încetează să mai existe.
    Jordan ridică din sprâncene.
    - Puteți să-mi explicați mai bine?
    - Pe înțelesul tuturor, reluă doctorul Karpagian, înseamnă că mințile și personalitățile lui Chris și Emily erau atât de bine conectate între ele, încât nu se mai distingeau una de cealaltă. Au crescut împreună, fiind atât de apropiați, încât nu mai puteau să funcționeze unul fără celălalt. Indiferent ce i s-ar fi întâmplat unuia din ei, l-ar fi afectat și pe celălalt. Iar în cazul în care unul dintre ei ar fi murit, celălalt nu ar mai fi putut să trăiască.
    Se uită la Jordan:
    - Are sens ce spun?
    - Este mult mai limpede, spuse Jordan, dar greu de acceptat.
    Doctorul Karpagian zâmbi.
    - Felicitări, domnule McAfee! Asta nu denotă nimic altceva decât că sunteți sănătos psihic.
    Jordan zâmbi cu trufie.
    - Nu știu dacă domnișoara Delaney ar fi de acord, dar vă mulțumesc.
    Jurații chicotiră și ei.
    - Prin urmare, în opinia dumneavoastră de specialist, domnule doctor Karpagian, la ce concluzie ați ajuns în privința lui Chris Harte și a lui Emily Gold?
    - Ei bine, consider că Emily era cea afectată de tendințe suicidale, dintr-un motiv sau altul. Și - nu omiteți să luați în considerare acest aspect - este posibil să nu aflăm niciodată care a fost acest motiv. Dar ceva a adus-o în starea de depresie, iar moartea a părut singura cale de scăpare. A apelat la Chris pentru că îi era de departe cea mai apropiată persoană și i-a mărturisit gândul sinuciderii. Dar, odată ce i s-a confesat lui Chris, el și-a dat seama că, dacă Emily murea, nici el nu mai avea pentru ce să trăiască.
    Jordan se uită lung către jurați.
    - Vreți să spuneți că motivul pentru care Emily voia să se sinucidă nu coincide cu cel al lui Chris?
    - Nu. Mai degrabă, simplul fapt că Emily avea de gând să se omoare a constituit motivul pentru care Chris a fost de acord cu pactul sinucigaș.
    Preț de-o clipă, Jordan închise ochii.
    Aceasta era cea mai mare provocare pentru el, în calitate de avocat al apărării: să-i convingă pe jurați că cei 2 copii ar fi putut ajunge împreună la această idee teribilă. Minunatul doctor, slavă Domnului - sau mulțumită Selenei, pentru că îl găsise - făcuse să pară posibil acest lucru.
    - Încă ceva, spuse Jordan. Emily a achiziționat un obiect foarte costisitor pentru cineva cu câteva luni înainte de a se sinucide. Cum ați putea explica un astfel de comportament?
    - Simplu, era un cadou, răspunse doctorul Karpagian. Un lucru pe care plănuise să-l lase în urmă pentru cineva anume, din dorința de a se asigura că nu va fi uitată.
    - Prin urmare, Emily a cumpărat obiectul respectiv ca să dea lumii de știre că plănuiește să se sinucidă?
    - Obiecție! strigă Barrie. Influențează martorul!
    - Onorată Instanță, e un aspect foarte important, ripostă Jordan.
    - Atunci reformulați, domnule McAfee.
    Jordan se întoarse către doctorul Karpagian.
    - După părerea dumneavoastră de specialist, de ce ar cumpăra Emily cadou un ceas atât de scump, dacă avea într-adevăr de gând să se sinucidă?
    - Aș spune, începu gânditor psihologul, că Emily a cumpărat ceasul înainte de a lua decizia să se omoare și înainte să-l implice pe Chris în pactul sinucigaș. Este posibil să fi fost foarte scump, însă acest lucru nu a contat.
    Zâmbi trist către avocat.
    - Când ai de gând să te sinucizi, ultimul lucru la care te gândești este să obții o rambursare.
    - Vă mulțumesc, încheie Jordan și luă loc.

                Barrie clocotea. Trebuia să facă un specialist să pară idiot și nu avea absolut nicio informație din domeniul lui.
    - În regulă, domnule doctor, își făcu ea curaj să înceapă, ați analizat profilul lui Emily. Și ați menționat o serie de caracteristici pe care le manifestă unii adolescenți cu tendințe suicidale.
    Luă în mână carnețelul plin de notițe.
    - Lipsa somnului este una dintre ele?
    - Da.
    - Ați remarcat acest lucru în profilul lui Emily?
    - Nu.
    - Ați găsit schimbări inexplicabile în obiceiurile ei alimentare?
    - Nu.
    - Avea Emily un comportament rebel?
    - Nu, din câte am văzut eu.
    - A fugit de acasă?
    - Nu.
    - O preocupa ideea de moarte?
    - Nu fățiș.
    - Părea să fie plictisită sau să aibă probleme de concentrare?
    - Nu.
    - Făcea abuz de băuturi alcoolice sau de droguri?
    - Nu.
    - A înregistrat vreun eșec școlar?
    - Nu.
    - Își neglija aspectul exterior?
    - Nu.
    - Se plângea că ar suferi de vreo afecțiune psihosomatică?
    - Nu.
    - Glumea pe tema sinuciderii?
    - Din câte se pare, nu.
    - Așadar, singura trăsătură care v-a condus la ideea că Emily ar fi putut avea tendințe sinucigașe este faptul că era cam retrasă și avea o dispoziție cam proastă. Dar nu cumva asta e ceva normal pentru 99% dintre femei măcar o dată pe lună?
    Doctorul Karpagian zâmbi.
    - Am auzit din surse sigure că așa ar fi, zise el.
    - Prin urmare, e oare posibil ca Emily să nu fi avut tendințe suicidale, de vreme ce nu manifesta niciuna dintre aceste caracteristici?
    - Este posibil, recunoscu psihologul.
    - Cele câteva semne pe care le manifesta Emily sunt normale pentru o adolescentă?
    - Da, de cele mai multe ori.
    - În regulă. Acum, ați lucrat în baza unui profil al lui Emily, corect?
    - Da.
    - Cine a alcătuit acest profil?
    - Am înțeles că detectivul apărării, domnișoara Damascus, a pus cap la cap informațiile. Se compune dintr-o serie de interogatorii luate de dumneaei sau de poliție prietenilor și membrilor familiei adolescentei în chestiune.
    - După cum reiese din propria declarație, Chris Harte era cea mai apropiată persoană de Emily Gold. Și observațiile lui au fost trecute în profilul acesteia?
    - Ei bine, nu. El nu a fost întrebat.
    - Dar nu era el cel la care apela Emily cel mai des în ultimele săptămâni de viață?
    - Ba da.
    - Prin urmare, nu ar fi fost el în măsură să vă spună dacă manifesta vreuna dintre acele caracteristici pe care le-ați înșirat? Probabil că el, dintre toți ceilalți, ar fi observat cel mai bine acest lucru.
    - Ba da.
    - Și, totuși, nu ați vorbit cu el, deși era, evident, cea mai bună sursă de informații?
    - Am încercat să tragem niște concluzii fără a-l implica pe Chris, din dorința de a fi cât mai obiectivi.
    - Nu asta era întrebarea, domnule doctor, ci „L-ați interogat pe Chris Harte?”
    - Nu, nu l-am interogat.
    - Nu l-ați interogat pe Chris Harte. Era în viață și disponibil, dar, cu toate acestea, nici măcar nu i-ați cerut părerea, deși era cel mai bun martor pe care îl aveați la dispoziție și care să vă descrie comportamentul lui Emily înainte de sinucidere. În afară de Emily însăși.
    Barrie îl pironi cu privirea pe martor.
    - Dar pe Emily nu aveați cum s-o interogați, nu-i așa?

                 Kim Kenly își făcu apariția, pentru scurta întrevedere la tribunal, într-o rochie largă, multicoloră, cu un imprimeu pictat cu sute de urme de mâini micuțe.
    - Nu e grozavă? îl întrebă ea pe aprod, în timp ce o escorta către boxa martorilor. Mi-au dăruit-o copiii mei de la grădiniță.
    Jordan îi prezentă referințele, apoi o întrebă pe domnișoara Kenly dacă o cunoștea pe Emily Gold.
    - Am fost profesoara ei de desen la liceu, răspunse ea. Emily era incredibil de talentată. Trebuie să înțelegeți, ca profesor de arte, văd 500 de copii pe zi. Majoritatea dintre ei trec prin cabinetul de desen și lasă doar mizerie în urma lor. Câțiva rămân mai departe, manifestând o reală afinitate pentru materia asta. 1, poate 2 au într-adevăr talent. Ei bine, Emily era cea mai rară dintre nestemate. Cred că întâlnesc un asemenea elev o dată la 10 ani. Și un elev care nu numai că iubește arta, dar știe și cum să-și pună în valoare abilitățile.
    - Pare să fi fost cu adevărat deosebită.
    - Talentată, îl corectă Kim. Și dedicată. Își petrecea tot timpul liber în cabinetul de desen. Ba chiar avea propriul șevalet în spatele clasei.
    Jordan ridică o serie de pânze pe care aprodul le adusese odată cu domnișoara Kenly.
    - Am aici câteva picturi pe care vreau să le aduc drept probe, spuse el, așteptând să fie examinate de Barrie și să fie consemnate corespunzător de către grefier. Puteți să ne spuneți câte ceva despre ele? continuă el.
    - Desigur. Pe băiatul de acadea l-a făcut în clasa a IX-a. Tabloul dintr-a X-a - mama și copilul - este, după cum vedeți, mult mai elaborat în ceea ce privește expresia facială. Este mult mai verosimil. Subiecții sunt de asemenea mai tridimensionali. Al III-lea tablou, ei bine, este limbede că modelul i-a fost Chris.
    - Chris Harte?
    Kim Kenly zâmbi.
    - Îl recunoașteți, domnule McAfee? întrebă ea.
    - Eu da, o asigură el. Dar nu și procesul-verbal.
    - Ei bine, atunci da. E Chris Harte. În fine, Emily a surprins expresia facială a subiectului, precum și realismul trăsăturilor acestuia. De fapt, lucrările lui Emily se asemănau întru câtva cu cele ale lui Mary Cassatt.
    - Bine, acum m-ați pierdut, făcu Jordan. Cine e Mary Cassatt?
    - O pictoriță din secolul al XIX-lea, care folosea deseori drept subiecți mame și copii. Și Emily făcea același lucru, dând dovadă de aceeași emoție și atenție la detalii.
    - Vă mulțumesc, spuse Jordan. Prin urmare, picturile lui Emily au evoluat într-o manieră oarecum firească de-a lungul anilor de liceu?
    - Din punct de vedere tehnic, da. Se vedea o implicare afectivă considerabilă spre deosebire de prima zi. Dar, pe măsură ce a progresat, începând din clasa a IX-a și până într-a XII-a, n-am mai reușit să înțeleg ce gândea ea despre subiecții ei: am observat, în schimb, ceea ce credea subiectul despre faptul de a fi subiect. Rar observi acest lucru la pictorii amatori, domnule McAfee. Este dovada unui adevărat rafinament.
    - Ați remarcat vreo schimbare în ceea ce privește stilul lui Emily?
    - Ei bine, chiar am remarcat. Toamna trecutăă lucra la o pictură care era complet diferită față de lucrările ei de până atunci, ceea ce m-a surprins de-a dreptul.
    Jordan scoase și ultima pictură pentru a fi consemnată.
    Craniul desenat liber, cu orbitele ochilor umplute cu nori de furtună și cu limba ieșită în afară captă atenția juraților. O femeie își acoperi gura cu mâna și scăpă un:
    - O, Doamne!
    - La asta m-am gândit și eu, fu de acord Kim Kenly, adresându-i-se juratei. După cum vedeți, aici nu mai e vorba de realism, ci de suprarealism.
    - Suprarealism, repetă Jordan. Puteți să ne explicați termenul?
    - Toată lumea a văzut picturi suprarealiste. Dali, Magritte.
    Văzând că Jordan se uită nedumerit, oftă:
    - Dali, cel care a pictat ceasurile curgătoare?
    - A, da.
    Aruncă o privire scurtă către juriu. Ca oricare alt grup aleatoriu din Grafton County, alcătuirea lui era un adevărat tablou al contradicțiilor.
    Un profesor de economie de la Dartmouth ședea lângă un bărbat despre care Jordan putea să pună pariu că nu-și părăsise în viața lui ferma sa de lapte din Orford. Profesor de economie părea plictisit și probabil că știuse în tot acest timp cine era Dali. Fermierul își notă ceva în carnețel.
    - Domnișoară Kenly, când a pictat Emily acest tablou?
    - La început, la sfârșitul lunii septembrie. Nu era complet terminat când.... a murit.
    - Nu? Dar este semnat.
    - Da, aprobă profesoara de desen, încruntându-se. Și i-a dat și un titlu. Evident, s-a gândit că e aproape terminat.
    - Ne puteți spune ce titlu i-a dat Emily acestui tablou?
    Kim Kenly și-a trecut degetul lung, cu unghia dată cu ojă roșie, de-a lungul conturului craniului, peste limba lată și norii negri din orbitele oculare, oprindu-se în dreptul cuvintelor de lângă semnătura artistului.
    - Este chiar aici, arătă ea. Autoportret.

               Preț de 1 minut, Barrie Delaney se uită lung la pictură, ținându-și bărbia în palmă. Apoi scoase un oftat și se ridică în picioare.
    - Ei bine, nu prea pricep mare lucru, recunoscu ea, adresându-i-se lui Kim Kenly. Dumneavoastră?
    - Eu nu sunt specialistă... începu Kim.
    - Nu, o întrerupse Barrie. Dar stați liniștită, apărarea a găsit unul. Totuși, în calitate de profesoară de desen a lui Emily, ați întrebat-o vreodată de ce a pictat ceva atât de tulburător?
    - I-am pomenit odată cum că ar fi total diferit față de stilul ei obișnuit. Iar ea mi-a răspuns că așa simțea să picteze în momentul acela.
    Barrie începu să se plimbe încoace și încolo de-a lungul boxei martorilor.
    - Este neobișnuit pentru pictori să experimenteze medii și stiluri diferite?
    - Ei bine, nu.
    - Și-a înercat vreodată Emily mâna la scultpură?
    - O dată, pentru foarte scurt timp, într-a X-a.
   - Dar la olărit?
    - Puțin.
    Barrie aprobă, încurajator.
    - Dar la acuarele?
    - Da, dar prefera uleiurile.
    - Ocazional, obișnuia Emily să execute picturi diferite de stilul ei obișnuit?
    - Desigur.
    Barrie se îndreptă ușor către portretul cu craniu.
    - Domnișoară Kenly, când Emily a încercat pentru prima dată acuarelele, ați observat ceva neobișnuit în comportamentul ei?
    - Nu.
    - Dar când a încercat să sculpteze, ați observat vreo schimbare de atitudine?
    - Nu.
    Barrie ridică portretul craniului.
    - În perioada când lucra la acest tablou, domnișoară Kenly, se purta complet diferit decât de obicei?
    - Nu.
    - Nu mai am întrebări, declară Barrie, punând tabloul înapoi pe banca cu probe, cu fața în jos.

               Pe holul tribunalului erau înșirate o mulțime de scaune, un punct de legătură între cele două săli de judecată. În fiecare zi, scaunele erau ocupate de avocați plini de griji, de oameni care așteptau să fie puși sub acuzare și de martori care fuseseră avertizați să nu vorbească între ei.
    În ultimele două zile, Michael ocupase scaunul de la capătul culoarului, împreună cu Melanie. Gus stătuse în capătul opus. Însă aceea era prima zi când Melanie avea voie să participe la proce, dat fiind faptul că depusese deja mărturie.
    Gus ocupase locul ei obișnuit, încercând zadarnic să citească ziarul și prefăcându-se că nu-l observă pe Michael atunci când acesta intră.
    Așezându-se lângă ea, Gus împături ziarul.
    - N-ar trebui să faci asta, îi spuse ea.
    - Ce să nu fac?
    - Să stai aici.
    - De ce? Atâta vreme cât nu vorbim despre ceva legat de caz, e-n regulă.
    Gus închise ochii.
    - Michael, doar faptul că respirăm același aer din încăperea asta are legătură cu cazul. Doar simplu fapt că tu ești tu, iar eu sunt eu.
    - L-ai văzut pe Chris?
    - Nu, îl văd diseară.
    Gus se întoarse, după un moment de gândire.
    - Tu?
    - Nu cred că ar fi bine, răspunse el. Cu atât mai mult cu cât depun mărturie azi.
    Gus surâse.
    - Ai o noțiune a moralității tare ciudată.
    - Ce-ar trebui să însemne asta?
    - Nimic. Numai că deja depui mărturie pentru apărare. Chris ar vrea să-ți mulțumească personal pentru asta.
    - Întocmai. Depun mărturie pentru apărare. Și probabil că diseară o să ies în oraș și-o să mă îmbăt ca să uit c-am făcut-o.
    Gus se foi pe scaun.
    - N-o face, spuse ea, punându-și mâna pe brațul lui.
    Privirile amândurora căzură asupra mâinii ce emana căldură. Michael îi acoperi mâna cu a lui.
    - N-ai vrea să vii cu mine? întrebă el.
    Gus scutură din cap.
    - Trebuie să merg la închisoare, răspunse ea cu blândețe. La Chris.
    Michael își mută privirea.
    - Ai dreptate, spuse el sec. Trebuie să fac întotdeauna ce-i mai bine pentru copilul tău.
    Se ridică și porni spre celălalt capăt al coridorului.

               - Domnișoară Vernon, începu Jordan, dumneavoastră sunteți terapeut prin artă.
    - Corect.
    - Ați putea să-mi spuneți ce înseamnă acest lucru mai exact?
    Zâmbi încurajator.
    - Nu avem mulți terapeuți prin artă aici, în New Hampshire.
    În realitate, Sandra Vernon venise cu avionul din Berkeley. Era bronzată de soarele Californiei, avea părul blond platinat și o diplomă de doctor în psihologie la Universitatea California din Los Angeles.
    - Ei bine, domeniul în care activăm noi este sănătatea mintală. De obicei, suntem solicitați și ne stabilim directivele după ce pacientul desenează ceva anume, ca de exemplu o casă, un copac sau o persoană. În funcție de respectivul desen și de stilul în care a fost realizat, putem spune o mulțime de lucruri legate de sănătatea mintală a pacientului.
    - Este incedibil, făcu Jordan, sincer uimit. Vă uitați la niște mâzgălituri și puteți să vă dați seama ce e în mintea cuiva?
    - Absolut. Când lucrăm cu copii mici, care nu se pot exprima prin cuvinte, putem afla dacă s-a abuzat de ei fizic sau sexual sau ale lucruri de genul ăsta.
    - Ați lcurat și cu adolescenți?
    - Ocazional, da.
    Jordan se postă în spatele lui Chris, punându-și în mod intenționat mâna pe umărul băiatului.
    - Ați lucrat și cu adolescenți suferinzi de depresie sau cu tendințe suicidale?
    - Da.
    - Puteți să vă uitați la un desen făcut de un adolescent și să vă dați seama dacă a suferit vreun abuz sexual sau dacă are înclinații spre suicid?
    - Da, răspunse Sandra. Picturile zugrăvesc uneori sentimente din subconștient, reprimate, care sunt într-o formă prea brută pentru a ieși la suprafață prin orice altă metodă.
    - Prin urmare, puteți întâlni un copil care se comportă normal, dar apoi să vă dați seama, din desenele sale, că se confruntă cu probleme uriașe pe plan personal?
    - Cu siguranță.
    Jordan se îndreptă către masa cu probe și luă de acolo pictura cu mama și copilul pe care Emily o făcuse în clasa a X-a.
    - Ați putea să-mi descrieți starea mintală a persoanei care a pictat acest tablou?
    Sandra scoase din buzunar niște ochelari cu rame în formă de ochi de pisică și și-i puse pe nas.
   - Ei bine, pare lucrarea unei persoane echilibrate și stabile psihic. Puteți vedea că fața și mâinile sunt bine proporționate. Acest lucru indică un puternic simț al realității. Faptul că nimic nu pare neobișnuit sau exagerat. De asemenea, folosește culori aprinse.
    - În regulă.
    Jordan ridică portretul cu craniu.
    - Ce ziceți de acesta?
    Sandra Vernon ridică din sprâncene.
    - Ei bine, începu ea, este foarte diferit.
    - Puteți să ne spuneți ce vedeți în el?
    - Sigur. Mai întâi, craniul. Asta mă duce numaidecât la gândul la o posibilă obsesie pentru moarte. Dar încă și mai grăitoare sunt culorile folosite, roșu și negru, juxtapuse în fundal - o aluzie la sinucidere confirmată în multe studii de terapia prin artă. Apoi, mai este și cerul înnorat. Întâlnim deseori desene cu nori și ploaie în cazul persoanelor depresive și/sau sinucigașe... Dar ce este încă și mai tulburător este dorința artistului de a pune norii în interiorul spațiului unde ar fi trebuit să fie ochii. Ochii simbolizează gândurile unei persoane. Aș spune că opțiunea artistului de a picta nori grei de ploaie în orbitele ochilor este un indiciu evident că se gândește la sinucidere.
    Se aplecă peste balustrada boxei.
    - Aș putea... Ați putea să-l aduceți mai aproape?
    Jordan se apropie cu pictura, așezând-o între martor și judecător.
    - Ce este cu adevărat șocant sunt detaliile din acest tablou, continuă ea. Sunt realizate în stilul suprarealist....
    - Contează?
    - Nu, nu chiar. Dar felul în care sunt înglobate elementele în tablou, da. Puteți vedea aici că, deși este un craniu, are niște gene foarte lungi și o limbă foarte realistă ieșindu-i din gură. Acestea îmi indică niște semnale de alarmă în privința unui abuz sexual.
    - Abuz sexual?
    - Da. Victimele unui astfel de abuz dezvoltă o fixație pentru limbi, gene și obiecte ascuțite. Și pentru cure. Miji ochii, concentrându-se asupra picturii. De asemenea, craniul plutește pe cer. De obicei, când cineva desenează o imagine plutitoare a unui corp fără membre sau a unui cap fără corp, asta indică un sentiment al lipsei de control în propria viață. Nu sunt cu picioarele pe pământ, ca să spun așa, prin urmare, nu pot fugi de ceea ce îi supără.
    Jordan puse înapoi pictura pe banca cu probe.
    - Domnișoară Vernon, dacă ați fi văzut tabloul acesta cu ocazia unei ședințe de terapie, care ar fi recomandările dumneavoastră clinice pentru pictor?
    Sandra Vernon scutură din cap.
    - Aș fi foarte îngrijorată cu privire la starea sa mintală, luând în calcul depresia sau chiar suicidul, răspunse ea. I-aș sugera să meargă la un psiholog.

           Melanie se foi pe scaun. Era prima zi în care îi fusese îngăduit să participe la proces, de vreme ce rolul ei ca martor se sfârșise. Iar, dintre toate mărturiile pe care voia să le audă, cea a femeii din Berkeley i se păruse cea mai tulburătoare.
    Limbi. Gene. Obiecte ascuțite.
    Semnale de alarmă. Abuz sexual.
    Își încleștă mâinile în poală și își aduse limpede aminte de sentimentul produs de jurnalul lui Emily, cel pe care-l găsise ascuns. Cel pe care-l aruncase în foc.
    Cel pe care-l citise din scoarță în scoarță.
    Melanie își croi drum printre ceilalți oameni de pe rândul ei și ieși împleticindu-se din sala de judecată, lăsându-i în urmă pe Gus Harte, pe soțul ei și pe celelalte sute de oameni.
    Se grăbi înspre toaleta femeilor, unde vomită pe toată podeaua.

            - Domnișoară Vernon, dumneavoastră ați urmat facultatea de arte?
    - Da, răspunse Sandra, zâmbindu-i larg procuroarei. Pe vremea când dinozaurii mișunau încă pe-aici.
    Barrie nu schiță niciun zâmbet.

.........................................................................