Pactul, Jodi Picoult

..........................................................
                        2-14

             Abia după ce auzi clinchetul liftului de la capătul holului își luă mâinile tremurânde de pe față, atingând cu ele curbura sprâncenelor și adânciturile ochilor, în încercare se a-și da seama ce se alesese de el.

             James făcu ghemotoc șervețelul de hârtie și-l îndesă pe fundul ceștii de cafea.

    - Ei bine, spuse el, uitându-se la ceas, ar trebui să plec.

    Gus ridică privirea spre el pe deasupra ceaiului aburind, de care uitase.

    - Poftim? făcu ea. Unde?

    - Am o cheratotomie radială de făcut în dimineața asta, la 9. E deja 8,30.

    Gus își drese gâtul, pufnind pe un ton de neîncredere.

    - Ai de gând să operezi azi?

    James încuviință din cap.

    - Nu prea am cum să anulez acum. 

    Începu să strângă tava de la cantină.

    - Dacă mi-ar fi trecut prin minte s-o fac azi-noapte, ar mai fi fost ceva, dar n-am făcut-o.

    După felul în care se exprimase, suna ca și cum ar fi fost vina lui Gus.

    - Pentru numele lui Dumnezeu! izbucni ea. Fiul tău a încercat să se sinucidă, iubita lui e moată, arma ta e în posesia poliției, iar tu o să te prefaci că seara trecută nici n-a existat? Nu poți să-ți reiei activitățile așa, pur și simplu!

    James se ridică în picioare și făcu un pas în față.

    - Dacă eu n-o fac, începu el, cum ne-am putea aștepta la același lucru din partea lui Chris?

                Melanie era într-una din încăperile biroului de pompe funebre, așteptând ca unul dintre fiii lui Saltzman să vină și să pună la punct formalitățile de deces.

    Lângă ea, Michael își făcea de lucru cu cravata - una dintre cele 3 pe care le avea și pe care dorise în mod expres să o poarte aici.
    - Domnule Gold, spuse un bărbat, zorind în încăpere.  Doamnă Gold.
    Le stânse mâinile pe rând, gestul prelungindu-se puțin mai mult decât era necesar.
    - Îmi pare nespus de rău pentru pierderea dumneavoastră.
    Michael murmură niște mulțumiri, Melanie clipi. Cum putea să se încreadă în omul acesta, atât de vag în exprimare, să-i lase pe mână organizarea înmormântării? Să folosești cuvântul „pierdere” e absolut ridicol. Îți pierzi un pantof sau un set de chei. Nu poți să spui că e o „pierdere” când îți moare copilul. E o catastrofă. Un dezastru. Iadul pe pământ.
    Jacob Saltzman se strecură pe după biroul lui lat.
    - Vă asigur că ne vom da toată silința ca să facem această tranziție cât mai ușor de acceptat pentru dumneavoastră.
    Tranziție, se gândi Melanie. De la fluture la cocon. Nu....
     - Îmi puteți spune unde este Emily acum? întrebă Saltzman.
    - Nu, răspunse Michael, după care își drese glasul.
    Lui Melanie îi era rușine din pricina lui. Vocea lui trăda nervozitate, dorința de a nu se face de râs în fața acestui om. Dar ce trebuia să-i dovedească el lui Jacob Saltzman?
    - A fost dusă la Spitalul Bainbridge Memorial, dar... circumstanțele morții au impus necropsie.
    - Înseamnă că a fost dusă tocmai la Concord, spuse Saltzman pe nerăsuflate, notându-și ceva în carnețelul lui. Presupun că doriți ca înmormântarea să aibă loc cât mai repede cu putință, ceea ce ar fi posibil pe.... luni.
    Melanie știa că socotește o zi pentru necropsie, o zi ca să aducă trupul înapoi la Bainbridge. Din gât îi ieși un zgomot înfundat, înainte să se poată abține.
    - Mai sunt câteva aspecte de discutat, continuă Jacob Saltzman. Primul ar fi, bineînțeles, coșciugul.
    Se ridică în picioare, arătând către o ușă de la o încăpere adiacentă biroului său.
    - Ați dori să intrați un moment ca să evaluați opțiunile?
    - Cel mai bun, interveni Michael. De calitate superioară.
    Melanie îl văzu pe Jacob Saltzman cum face un gest de încuviințare din cap.
    - Aveți deja un loc de veci? îi întrebă antreprenorul de pompe funebre.
    Michael scutură din cap.
    - Puteți să vă ocupați de asta?
    - Noi ne ocupăm de absolut orice, răspunse Saltzman.
    Melanie urmări cu chipul împietrit discuțiile despre necrologul din ziar, biletele de mulțumire pentru condoleanțele primite, piatra de mormânt.
    Venirea ei aici echivala cu permisiunea de a intra într-un sanctuar despre care toată lumea își punea întrebări pe la colțuri, la care nu dorea cu adevărat răspunsuri.
    Melanie urmări cum nota de plată crescu până la o sumă uimitoare: 2000 de dolari pentru coșciug, 2000 de dolari pentru caseta de ciment, al cărei rol era doar să amâne inevitabilul, 300 de dolari pentru rabin, 500 de dolari pentru necrologul publicat în ziarul Times, 1500 de dolari pentru pregătirea locului de veci, 1500 de dolari pentru a folosi capela biroului de pompe funebre. De unde aveau să facă rost de atâția bani? După care pricepu: fondul de economii pentru facultate a lui Emily.
    Jacob Saltzman îi întinse lui Michael totalul, iar acesta acceptă fără să clipească.
    - E-n regulă, spuse el. Vreau ce-i mai bun.
    Melanie se întoarse foarte încet către Saltzman.
    - Trandafirii, începu ea, coșciugul este de mahon, cimentul din jurul lui, necrologul din New York Times.
    Începu să tremure.
    - „Ce-i mai bun”, repetă ea. Toate astea n-or s-o aducă înapoi pe Emily.
    Michael se făcu alb la față. Îi întinse antreprenorului de pompe funebre o pungă de cumpărături.
    - Cred că ar trebui să plecăm, spuse el aproape în șoaptă. Aici sunt hainele.
    Melanie, pe jumătate ridicată de pe scaun, se opri.
    - Hainele?
    - În care să fie înmormântată, răspunse Saltzman cu blândețe.
    Melanie apucă punga și o desfăcu la un capăt. Scoase din ea o rochiță de vară cu un imprimeu multicolor, mult prea subțire pentru luna noiembrie, o pereche de sandale care nu-i mai erau bune lui Emily de acum două veri, o pereche de chiloți care miroseau încă a balsam de rufe și o clamă de păr cu un dinte rupt.
    Michael nici măcar nu se gândise să aducă un sutien sau un furou. Oare aveau amintiri atât de diferite legate de fiica lor?
    - De ce tocmai astea? șopti ea. Unde le-ai găsit?
    Erau vechi și nu mai erau la modă, iar Emily nu le-ar mai fi purtat nici în ruptul capului. Nu era cu putință să fie îmbrăcată așa pentru eternitate.
    Ieși în fugă din încăpere, încercând din răsputeri să nu se gândească la adevărata problemă. Nu era vorba de faptul că Michael făcea alegerile greșite, ci că făcea totuși niște alegeri.

                  Când se întoarseră acasă, Anne-Marie Marrone îi aștepta pe alee.
    Noaptea trecută, Michael o întâlnise în treacăt pe polițistă, însă nu fusese în stare să asculte ce avea de zis. Îi dăduse neplăcuta veste că Emily și Chris încercaseră să se sinucidă. Michael nu-și putea imagina ce mai avea să le spună, de vreme ce Emily nu mai era.
    - Domnule Gold, îl strigă polițista, ieșind din mașina ei Taurus.
    Urcă pe aleea pietruită până la mașina lor. Băgase de seamă că Melanie rămăsese în mașină în locul din dreapta, cu privirea ațintită în gol, dar nu făcu niciun comentariu.
    - Nu știam că sunteți doctor, spuse ea amabil, arătând spre camioneta parcată în stânga, pe care era lipit un afiș cu ocupația lui.
    - Animale, răspunse el scurt. Nu-i același lucru.
    Apoi scoase un oftat. Oricât de prost începuse ziua aceea, Anne-Marie Marrone nu avea nicio vină. Ea doar își făcea treaba.
    - Uite cum stă treaba, detectiv Marron. Am avut o dimineața dificilă. Nu prea am timp să vorbim.
    - Înțeleg, spuse iute Anne-Marie. Nu va dura decât 1 minut.
    Michael încuviință din cap și făcu un semn către casă.
    - E deschisă, spuse el.
    Se duse pe partea dreaptă a mașinii, deschise portiers, o ajută pe Melanie să coboare și să stea în picioare.
    - Hai înăuntru, îi zise el cu un glas suav, blând, așa cum le vorbea cailor când voia să-i liniștească.
    O conduse pe soția lui pe treptele de piatră, apoi în bucătărie, unde o așeză pe un scaun, fără să o dezbrace de haină.
    Detectivul Marrone stătea în picioare, cu spatele la dulap.
    - Am vorbit noaptea trecută despre mărturisirea făcută de băiat, cum că ar fi încercat o dublă sinucidere, începu ea, trecând direct la subiect. Poate că fiica dumneavoastră chiar s-a sinucis. Însă, până la proba contrarie, moartea ei trebuie privită ca o omucidere.
    - Omucidere, repetă Michael.
    Odată cu rostirea acelui cuvânt teribil, simți cum în mintea lui se înfiripă ideea de răzbunare - ocazia de a învinovăți pe altcineva, în afară de el însuși, pentru moartea lui Emily. Vreți să spuneți că Chris a ucis-o?
    Detectivul scutură din cap.
    - Nu spun nimic, răspunse ea. Vreau doar să clarific o modalitate de a aplica legea. Asta e procedura standard, ca persoana din apropierea unei arme fumegânde să fie considerată suspectă. Cea care, în mod convenabil, este în viață, adăugă ea.
    Michael scutură din cap.
    - Dacă vă veți întoarce peste câteva zile... când lucrurile se vor mai fi liniștit, mi-ar face plăcere să vă arăt vechile albume cu poze, caietele lui Emily de la școală sau scrisorile pe care i le-a scris Chris  din tabără. Nu el mi-a ucis fiica, detectiv Marrone. Dacă spune că nu el a făcut-o, eu îl cred. Garantez pentru Chris, îl cunosc foarte bine.
    - La fel de bine pe cât v-ați cunoscut și fiica, domnule Gold? Atât de bine, încât nu v-ați dat seama că manifestă tendințe suicidale?
    Detectivul Marrone își încrucișă brațele.
    - Pentru că, dacă povestea lui Chris Harte e adevărată, înseamnă că fiica dumneavoastră a vrut să se sinucidă - și a și reușit - fără a lăsa câtuși de puțin de bănuit că ar suferi de depresie.
    Detectivul Marrone își frecă vârful nasului.
    - Uitați cum stau lucrurile. Sper din suflet, pentru binele amândurora - al lui Emily și al lui Chris - că e vorba de o dublă sinucidere. Sinuciderea nu e considerată infracțiune în New Hampshire. Dar, dacă nu se găsesc dovezi în favoarea sinuciderii, procurorul va decide dacă e posibil ca băiatul să fie acuzat sau nu de crimă.
    Michael nu avea nevoie de atâtea explicații. Își dădu seama că această eventualitate avea să fie influențată de ceea ce urma să le spună Emily post-mortem, prin necropsie.
    - Primim și noi o copie a raportului medico-legal? întrebă el.
    Anne-Marie încuviință din cap.
    - Dacă doriți, aș putea să vi-l arăt.
    - Da, răspunse Michael. Vă rog. Ar fi ca o ultimă declarație, ca biletul de adio pe care nu l-a scirs. Dar sunt sigur că nu se va ajunge la asta.
    Anne-Marie dădu din cap aprobator și se îndreptă către ușă. Când ajunse în prag, se întoarse cu fața către ei.
    - Ați vorbit cu Chris?
    Michael scutură din cap.
    - Eu... nu mi s-a părut momentul potrivit.
    - Bineînțeles că nu, răspunse detectivul. Voiam doar să știu.
    Le transmise încă o dată condoleanțe și ieși.
    Michael se duse până la ușa beciului, o deschise și le dădu drumul celor 2 setteri, care ieșiră la o avalanșă de lăbuțe și mișcări frenetice. Îndemnă câinii să iasă pe alee și se opri în prag pentru o clipă.
    Nu o observă pe Melanie, care-și strânse mai bine haina pe ea din cauza curentului produs și pe buzele căreia se citea cuvântul „omucidere”.

                       James era cu Chris la spital, așteptându-l pe doctor să vină să-i semneze fișa de externare și transferul în centrul de psihiatrie pentru adolescenți, unde avea să fie ținut sub pază.
    Gus fusese ușurată să audă recomandarea medicului - nu se simțea în stare să vadă ea însăși la Chris semnele de depresie pe care, evident nu le observase înainte.
    James făcuse o criză: Avea să apară această mențiune în fișa medicală? Putea el, un adolescent de 17 ani, să se externeze când voia? Direcțiunea școlii, viitorii angajatori, guvernul, trebuiau să afle cu toții că petrecuse 3 zile într-o clinică de psihiatrie?
    Gus privea cu atenție, de la geamurile fixe din sufragerie până la aleea îngrijită ce ducea de la ei la casa familiei Gold. În perioada aceea a anului, era acoperită cu ace de pin și chiciură. Văzu lumină în dormitorul de la etaj al lui Melanie. Urcă apoi în vârful picioarelor să vadă ce face Kate, care aflase în acea după-amiază de moartea lui Emily. După cum bănuise, fiica ei adormise plângând.
    Gus își aruncă haina pe umeri și goni pe alee, intrând în bucătăria familei Gold. Nu se auzea niciun zgomot, în afară de ticăitul puternic al ceasului cu cuc.
    - Melanie? strigă ea. Eu sunt.
    Porni în sus pe scări și își băgă capul în dormitor, camera cu calculatorul. Dormitorul lui Emily avea ușa închisă.  Gus luă rezonabila decizie de a nu verifica și acolo. În schimb, ciocăni la cealaltă ușă închisă, baia, și o deschise ușor.
    Melanie ședea pe capacul de toaletă. Când intră Gus, ridică privirea, însă pe chip nu i se citi nici urmă de mirare.
    Acum, că se afla aici, Gus nu avea nici cea mai bagă idee ce să-i spună. Brusc, îi părea stupid să fie ea cea care să-i aducă alinare, de vreme ce resimțea la fel de puternic suferința.
    - Bună! spuse Gus cu blândețe. Cum reziști?
    Melanie ridică din umeri.
    - Nici nu știu, răspunse aceasta. Momentan, nu vreau să-l văd în ochi pe Michael.
    Gus încuviință din cap.
    - Cunosc. James s-a opus deciziei doctorului care voia să-l interneze pe Chris într-o clinică de psihiatrie, pentru că asta ar păta numele familiei.
    Melanie ridică privirea spre ea.
    - Ai prevăzut așa ceva? o întrebă, iar Gus nu ocoli întrebarea.
    - Nu, răspunse ea, cu voce frântă. Dacă aș fi prevăzut așa ceva, ți-aș fi spus. Și tu mi-ai fi spus mie.
    Se lăsă pe marginea căzii.
     - Ce putea să fie atât de îngrozitor? șopti ea.
    Se gândea la aceleași lucruri la care se gândea și Melanie, știa prea bine: Chris și Emily crescuseră înconjurați de dragoste, de bogății, se aveau unul pe celălalt. Ce și-ar fi putut dori mai mult?
    Melanie apucă marginea hârtiei igienice și începu să o răsucească pe deget ca un mosor.
    - Michael a adus niște haine oribile în care s-o înmormântăm pe Em, începu ea. Iar eu le-am luat înapoi. Nu l-am lăsat să le folosească.
    Gus se ridică în picioare, ușurată la gândul că putea fi de ajutor.
    - Hai să-i găsim ceva potrivit atunci, spuse ea.
    O luă de mână pe Melanie, trăgând-o în sus, și o conduse în camera lui Emily. Apăsă clanța ca și cum nu s-ar fi temut de moarte, de amintirile care ar fi copleșit-o.
    Însă camera lui Emily era pus și simplu minunată. Un templu adolescentin închinat hainelor de la Gap, uleiurilor parfumate și pozelor cu fiul lui Gus. Melanie rămase nesigură în mijlocul camerei, în vreme ce Gus se apropie de șifonier.
    - Ce zici de bluza asta turcoaz, pe care a purtat-o când și-a făcut poza pentru albumul de la școală, întrebă Gus. Îi scotea atât de frumos în evidență ochii.
    - N-are mâneci, răspunse Melanie absentă. Ar îngheța de frig.
    Mâinile lui Gus se opriră printre umerașe, air Melanie își acoperi gura.
     - Nu! izbucni ea, cu ochii în lacrimi.
     - Oh, Mel!
    Gus își luă prietena în brațe.
    - Și eu am iubit-o, cu toții am iubit-o.
    Melanie se smuci din strânsoare și se întoarse cu spatele.
    - Știi, începu Gus șovăitor. Poate ar trebui să-l întreb pe Chris. El ar ști mai bine decât noi toți ce-i făcea cel mai mult plăcere să poarte.
    Melanie nu răspunse. Ce le spusese oare detectivul soților Gold? Și, mai important de atât, ce credeau ei?
    - Știi cât de mult o iubea Chris, șopti Gus. Știi că ar fi făcut orice pentru Em.
    Atunci, Melanie se întoarse spre ea cu o figură de nerecunoscut.
    - Ce știu despre Chris, șuieră ea, este că încă trăiește.

                                              ATUNCI
                                     VARA ANULUI 1984

                  De data asta, Gus visă că era la volanul mașinii, rulând pe autostradă. Pe bancheta din spate a Volvoului, Chris izbea o jucărie de tapiseria scaunului din față. Lângă el, fără să-i poată vedea chipul în oglinda retrovizoare, era bebelușul.
    - Bea din biberon? îl întrebă Gus pe Chris, fratele mai mare, copilotul.
    Dar înainte ca băiatul să poată răspunde, un bărbat îi bătu în geam. Ea zâmbi și îl lăsă în jos, gata să ajute cu informații.
    Acesta îi flutură o armă prin fața ochilor.
    - Ieși din mașină! îi ordonă el.
    Tremurând, Gus opri motorul. Ieși din mașină - mereu îți cer să ieși din mașină - și aruncă cheile cât mai departe, până în mijlocul celeilalte benzi.
    - Scârbă! țipă bărbatul la ea și se duse după chei.
    Gus știa că avea mai puțin de 30 de secunde la dispoziție. Nu destul cât să desfacă centurile ambelor scaune, să scoată ambii copii din mașină și să-i ducă undeva în siguranță.
    El venea din nou spre ea. Trebuia să aleagă. Se năputi asupra mânerului portierei din spate, suspinând.
    - Haide, haide! țipă ea, trăgând de centura de la scaunul bebelușului și luându-l în brațe.
    Dădu fuga pe cealaltă parte a mașinii, unde era Chris, însă bărbatul pornise deja motorul și, cu bebelușul în brațe, urmări cu privirea cum celălalt copil îi este luat de lângă ea.

                - Gus! Gus!
    Se trezi brusc, încercând să recunoască chipul soțului ei.
    - Iar gemeai în somn.
    - Știi, începu Gus încercând să-și recapete suflul, se zice că dacă gemi în somn, în vis de fapt țipi.
    - Același coșmar?
    Gus încuviință din cap.
    - Numai că de data asta era cu Chris.
    James o cuprinse în brațe, trecându-și mâinile peste pântecul ei enorm, simțind prin piele umflăturile și formele care aveau să fie genunchii și coatele bebelușului.
    - Nu-ți face bine, murmură el.
    - Știu.
    Era scăldată în sudoare. Inima îi bătea să-i spargă pieptul.
    - Poate... poate că ar trebui să consult pe cineva.
    - Un psihiatru adică? pufni James. Fii serioasă, Gus, e doar un coșmar.
    Adăugă pe un ton mai blajin:
    - În plus, locuim în Bainbridge.
    O sărută pe gât.
    - Nimeni n-o să-ți fure mașina. Și nimeni n-o să ne fure copiii.
    Gus rămase cu privirea pironită în tavan.
    - De unde știi? întrebă aproape în șoaptă. Cum poți fi atât de sigur că viața ta o să fie atât de încântătoare?
    O luă de-a lungul holului, înspre camera fiului ei. Chris dormea întins în tot patul. Dormea, se gândi Gus, cu convingerea celui care se știe în siguranță.

                   Vara fusese neobișnuit de toridă; Gus nu pusese asta pe seama fenomenului El Nino sau a încălzirii globale, ci pe seama Legilor lui Murphy, de vreme ce întâmplarea făcea ca ea să fie în mijlocul celei de-a doua sarcini. În fiecare dimineață din ultimele două săptămâni, Gus și Melanie își duseseră copiii la iazul Tally, un ochi de apă în care venea să se scalde tot orașul.
    Chris și Emily ședeau pe marginea apei, cu capetele aplecate laolaltă, bălăngănindu-și picioarele goale și arămii de la bronz. Gus o urmări cu privirea pe Emily cum își murdărește mâinile cu nămol și le așeză tandru pe fața lui Chris.
    - Ești un indian, spuse ea, după ce îi desenă pe obraji semne războinice.
    Chris băgă mâinile în apă și scoase și el 2 pumni plini cu nămol. Îl întinse pe pieptul gol al lui Emily murdărind-o până la burtă.
    - Și tu, îi spuse el.
    - Opa, făcu Gus, cred că o să trebuiască să-l dezvăț de obiceiul ăsta cât mai repde.
    Melanie râse.
    - Care obicei? Să șicaneze fetele? Cu puțin noroc, până când va ajunge să conteze, obiectul atenției lui va dori să poarte costum de baie cu sutien.
    Emily se trase din mâinile lui Chris, scoase un chicotit și o luă la fugă de-a lungul plajei înguste, cu Chris pe urmele ei. Melanie îi urmări cu privirea cum dispar după un promontoriu.
    - Ar trebui să mă duc după ei, spuse ea.
    - Ei bine, ai șanse să ajungi acolo mai repede decât mine, fu de acord Gus.
    Își lăsă capul pe spate și ațipi până când nisipul începu să tresalte sub tropotul pașilor, iar ea îi văzu pe Emily și Chris stând în fața ei, complet dezbrăcați.
    - Vrem să știm de ce Emily are un uriaș, anunță Chirs.
    Melanie se apropie din spatele lor, ținând în mână costumele de baie abandonate.
    - Un uriaș?
    Chris arătă către penisul lui.
    - Da, răspunse el. Eu am penis, și ea are un uriaș.
    Melanie zâmbi binevoitoare.
    - Eu i-am adus înapoi, tu fă pe femeia înțeleaptă, spuse ea.
    Gus își drese glasul.
    - Emily are un vagin, răspunse ea, pentru că Emily e fată. Fetele au vagin, băieții, penis.
    Emily și Chris se uitară unul la altul, dând glas gândurilor care le treceau prin minte.
    - Nu poate să-și cumpere un penis? întrebă Chris.
    - Nu, îi răspunse Gus. Te mulțumești cu ce primești. Ca bomboanele pe care le capeți de Halloween.
    - Dar vrem să fim la fel, se văicări Emily.
    - Nu, nu vreți, spuseră Gus și Mel într-un glas.
    Melani ținu slipul lui Emily.
    - Hai, acum, îmbracă-te! Și tu, Chris.
    Copiii își îmbrăcară ascultători costumele ude și se întoarseră la orașul de nisip pe care îl construiseră în dimineața aceea. Melanie o privi pe Gus.
    - Bomboane de Halloween?
    Gus râse.
    - De parcă tu te-ai fi descurcat mai bine.
    Melanie se așeză înapoi.
    - La nuntă, o să ne amintim de scena asta și-o să râdem.

                       Charlie, câinele de vânătoare al lui James, era bolnav de ceva vreme.
    Cu 1 an în urmă, Michael îl diagnosticase cu ulcer și îi prescrisese niște medicamente, precum Tagamet și Zantac - un tratament pentru oameni, care costase o avere. Trebuia să fie hrănit cu bucăți mici de mâncare ușoară și ferească Dumnezu să treacă pe lângă vreun coș de gunoi care să-i miroasă a resturi de șuncă. Însă boala revenea cu ritmicitate: 4 luni la rând Charlie era bine, ca mai apoi să aibă o criză și Gus să ajungă cu el la Michael.
    Ascunse de James rețetele de pe urma vizitelor la veterinar, fiindcă știa că James n-ar fi fost în veci de acord să cheltuie 500 de dolari pe iarnă pentru un câine muribund. Însă Gus refuza să ia în considerare orice altă opțiune.
    Cu toate astea, prin vară, Charlie se pricopsi cu o nouă problemă. Bea apă întruna - din toaletă, din cada lui Chris, din băltoace cu noroi. Urina pe preșuri și pe păturile de pe pat, deși fusese dresat timp de 6 ani să nu facă asta.
    Michael îi spuse lui Gus că probabil suferea de diabet. Nu era o afecțiune fatală, în schimb, era o boală pretențioasă și greu de controlat. Plus că, în fiecare dimineață, ea trebuia să-i facă injecție cu insulină.
    În după-amiezele de sâmbătă, Gus îl ducea pe Charlie alături, la familia Gold, ca să-l examineze Michael. Săptămână de săptămână, remarcau absența ameliorărilor și puneau în discuție eutanasierea câinelui.
    - E un câine bolnav, îi spunea Michael. N-am să te condam dacă iei decizia asta.
    În a treia sâmbătă din august, Gus traversă aleea dintre casa ei și a familiei Gold, cu Charlie zbenguindu-se printre picioarele ei. Erau cu ea și Chris, și Emily, care se jucase în casa familiei Harte în dimineața aceea.
    O zbughiră pe scări, o vijelie de labe și piciorușe, copiii dând buzna în bucătărie, iar Charlie alergând glonț printre picioarele lui Melanie, pe când aceasta deschidea ușa.
    - Încă mai face pipi?
    Gus încuviință din cap.
    - Charlie! strigă Melanie. Vino înapoi aici!
    Dar câinele nu apucă să murdărească vreun coor sau să se năpustească la etaj, căci Michael apăru cu Charlie mergând cuminte pe lângă el.
    - Cum reușești asta? râse Gus. Eu nu-l pot face nici să șadă.
    - Ani întregi de antrenament, răspunse Michael cu un zâmbet superior. Ești pregătită?
    Gus se întoarse spre Melanie.
    - Ai tu grijă de Chris?
    - Cred că Em se ocupă deja de asta. La ce oră să venim diseară la voi?
    - La 7, răspunse Gus. Culcăm copiii și o să ne purtăm ca și cum n-am avea.
    Michael puse mâna pe pântecul lui Gus.
    - Ceea ce ar trebui să fie extrem de ușor pentru voi, fetelor, cu siluetele voastre de puștoaice.
    - Dacă nu ai fi veterinarul câinelui meu, ți-aș trage eu una pentru asta, i-o întoarse Gus.
    Se îndreptară amândoi către cabinetul pe care Michael îl improvizase deasupra garajului, râzând și vorbind, uitând complet că, fiind încă în raza ei vizuală, Melanie îi urmărea cu privirea cu atitudinea lor dezinvoltă care îi învăluia ca o pătură veche, călduroasă de lână.

                    James se apropie prin spatele lui Gus, care își încheia în oglindă cercelul la urechea dreaptă.
    - Câți ani am? o întrebă el, trecându-și mâna prin păr.
    - 32, răspunse ea.
    James făcu ochii mari.
    - Nu-i adevărat, stărui el. Am 31.
    Gus zâmbi.
    - Ești născut în 1952. Calculează și tu!
    - O, Dumnezeule! Credeam că am 31.
    Se uită la soția lui cum izbucnește în râs.
    - Contează, făcu el. Știi senzația aia când te trezești dimineața crezând că e vineri, când de fapt e abia marți? Ei bine, eu doar ce-am pierdut 1 an întreg!
    La parter, se auzi soneria.
    - Tati, strigă Chris dând buzna în dormitor, îmbrăcat în pijamaua lui cu Batman. A venit Em! A venit Em!
    - Du-te și deschide-i! îi spuse Gus. Spune-i lui Melanie că vom fi jos într-o clipă.
    Privirea lui James o întâlni în oglindă pe a ei.
    - Ți-am spus cât de bine arăți în seara asta? murmură el.
    Gus zâmbi poznaș.
    - Asta doar pentru că în oglinda asta nu mă văd de la talie în jos.
    - Chiar și așa, îi șopti James, sărutând-o pe gât.
    - Nu ți-am spus că te iubesc toți cei 31 de ani ai tăi?
    - 32..
    - O, făcu Gus. În acest caz, uită ce-am zis.
    Zâmbi larg și făcu un pas în spate, arătându-se în toată splendoarea ei, îmbrăcată în rochia de catifea portocalie ca un dovleac.
    - Vii? îl întrebă ea, iar când James încuviință din cap, ea stinse lumina din dormitor și coborî scările.

                În toiul petrecerii, câinelui i se făcu rău.
    Abia terminaseră de mâncat. Bărbații urcaseră la etaj să-i culce pe Chris și pe Emily în patul dublu din dormitorul matrimonial. James tocmai cobora scările, când auzi o tuse, urmată de un horcăit de neconfundat.
    Traversă holul și îl găsi pe Charlie vomând pe prețiosul covor cumpărat de la antichități, stând în băltoaca formată de propria urină.
    - Fir-ar să fie! bombăni el, auzind pașii celorlalți apropiindu-se din spate.
    Îl apucă pe Charlie de ceafă ca să-l scoată afară.
    - Nu e vina lui, îi spuse Gus blând.
    Melanie era deja în genun chi, curățând mizeria cu un prosop de bucătărie.
    - Știu că nu e, răspunse James răstit. Dar asta nu ușurează cu nimic situația.
    Se întoarse spre Michael, care-l privea de la distanță, cu mâinile în buzunare.
    - Nu poți face nimic?
    - Nu, răspunse Michael. Nu fără să-i administrez câinelui o doză de insulină.
    - Grozav! făcu James, târșindu-și piciorul pe covor. Minunat!
    James luă șervetul de bucătărie din mâna lui Melanie, care se ridică încet.
    - Poate că ar fi mai bine să plecăm, spuse ea.
    Michael încuviință din cap.
    Pe când Gus și James se străduiau să-și salveze covorul antic, soții Gold urcară la etaj. Își găsiră fiica pierdută într-o învălmășeală de așternuturi alături de Chris, părul lor contopindu-se pe aceeași pernă într-o mare aurie-roșiatică. Desprinzând-o ușor, Michael o luă în brațe pe Emily și coborî cu ea pe scări.
    Gus îi aștepta la ușa de la intrare.
    - Te sun eu, spuse ea.
    - Chiar te rog, răspunse Melanie, zâmbind trist și ținând ușa deschisă.
    Michael mai zăbovi un moment. Mută trupul cald, jilav de transpirație al fetiței de pe un umăr pe altul.
    - Poate a venit timpul, Gus, îi spuse el.
    Ea scutură din cap.
    - Îmi pare rău.
    - Nu, interveni Michael, mie îmi pare rău.

                       De data asta, fața atacatorului avea un bot de câine și gingii negre, retrase.
    - Ieși din mașină! îi ordonă el, iar Gus făcu întocmai, gândindu-se că de data asta trebuia să arunce cheile mai departe și să se miște mai repede.
    Deschise cu o smucitură portiera din spate, desfăcu disperată centura de la scaunul bebelușului și-l scoase din mașină.
    - Desfă-ți centura! îi strigă lui Chris, care, în ciuda strădaniilor, nu izbutea cu degetele lui micuțe. Desfă-ți centura!
    Alergă de cealaltă parte a mașinii. Atacatorul se strecură pe scaunul șoferului și îndreptă pistolul spre ea. Pe încheietura mâinii lui Gus apăru o zgârietură. Se uită la copipul din brațe și și dădu seama că în timpul acesta ea îl ținuse pe Charlie.

                  James se dădu jos din pat înainte de răsăritul soarelui și își trase pe el o pereche de blugi și un tricou. Era uimitor cât de răcoare era până se ridica ceața. Mâncă un castron cu cereale la masa din bucătărie, ținându-și intenționat mintea goală ca o coală albă de hârtie, după care coborî treptele de la beci.
    Charlie, care îl simțea întotdeauna primul, începu să sară în cușca lui de sârmă.
    - Hei, amice, spuse James, eliberându-l. Vrei afară? Vrei să ieși la vânătoare?
    Câinelui îi jucară ochii în cap și scoase limba de bucurie. Se ghemui și făcu pici pe podeaua de ciment.
    James înghiți în sec. Scotoci în buzunar după cheia de la cutia cu arme. Scoase carabina de 22 pe care o păstra pentru Chris, când acesta avea să fie suficient de mare ca să vâneze veverițe și iepuri. Luă două gloanțe și le puse în buzunarul de la blugi.
    Câinele țâșni pe ușă înaintea lui James, simțindu-se în elementul său. Charlie amușină pământul, se repezi asupra une broaște, se învârti în cerc și merse înapoi, pe urma propriului miros.
    - Pe aici, îl îndemnă James, fluierând de la marginea pădurii.
    Încărcă gloanțele în pușcă și-l urmări  privirea pe Charlie care își croia drum prin tufărișul des.
    Cu lacrimile alunecându-i ușor pe față, James se apropie din spate de câine, atât de încet și de firesc, încât Charlie nici nu se întoarse, ridică pușca și-l împușcă direct în ceafă.

               - Hei, spuse Gus când intră în bucătărie. Te-ai trezit devreme azi.
    James se spăla pe mâini în ciuvetă, fără să ridice privirea.
    - Uite ce e, începu el, câinele e mort.
    Gus se opri în mijlocul bucătăriei. Se lăsă pe bufet, ochii umplându-i-se instantaneu de lacrimi.
    - Trebuie să fi fost de la insulină. Michael a spus că....
    - Nu a fost de la insulină, o întrerupse James, evitându-i privirea. L-am scos afară în dimineața asta. La vânătoare.
    Probabil că lui Gus îi trecu prin minte că era ciudat să meargă la vânătoare cu luni înainte de deschiderea oficială a sezonului din Noua Anglie, dar nu spuse nimic.
    - A făcut o criză? întrebă ea, nedumerită.
    - Nu a avut nicio criză. A fost... Gus, eu am făcut-o.
    Ea își duse mâna la gât.
    - Ce-ai făcut? spuse ea în șoaptă.
    - Eu l-am omorât, fir-ar să fie! izbucni James. Bine? Să știi că nu mă simt împăcat din cauza asta. Și nu am făcut-o pentru că am fost supărat din cauza covorului. Am vrut doar să-l ajut. Să-i curm suferința.
    - Așa că l-ai împușcat?
    - Tu ce-ai fi făcut?
    - L-aș fi dus la Michael, răspunse Gus cu vocea frântă.
    - Ca să-l eutanesieze el pe Charlie? Iar tu l-ai fi ținut în brațe și l-ai fi privit cum moare? A fost mult mai uman așa, spuse James. Era câinele meu. Eu trebuia să mă ocup de problemă.
    Traversă camera și îi aruncă o privire soției.
    - Ce e? o provocă el.
    Gus scutură din cap.
    - Nu te recunosc, îi spuse ea și ieși în fugă din casă.

               - Ce fel de om își împușcă propriul câine? izbucni Gus, cu mâinile tremurânde pe cana de cafea.
    Melanie o fixă cu privirea pe deasupra mesei de bucătărie.
    - Nu a făcut-o din răutate, spuse ea, fără prea multă convingere.
    Abia cu câteva momente în urmă, când prietena ei dăduse buzna în bucătărie plângând în hohote, își dădu seama cât de mult apreciază devotamentul soțului ei pentru a vindeca.
    - El nu-și omoară pacienții, nu-i așa? întrebă Gus furioasă, de parcă i-ar fi citit gândurile lui Melanie. Și eu ce ar trebui să-i spun lui Chris?
    - Spune-i că Charlie a murit și că acum se simte mult mai bine.
    Gus își frecă fața cu mâinile.
    - Aș minți.
    - Îi vei ușura suferința, răspunse Melanie, și, fără voia lor, cele două femei se gândiră la fapta lui James și la motivul care îl condusese la asta.
    Când Gus se întoarse acasă, Chris o aștepta pe treptele verandei.
    - Tati spune că Charlie a murit, o anunță el.
    - Știu, răspunse ea. Îmi pare rău.
    - O să-i facem serbare?
    - Înmormântare?
    Gus se încruntă. Ce-o fi făcut James cu câinele?
    - Nu cred, dragule. Probabil că tati l-a îngropat pe Charlie undeva în pădure.
    - Acum Charlie e înger?
    Gus se gândi la câine, care dintotdeauna păruse să aibă aripi la picioare.
    - Da, așa cred.
    Chris își frecă năsucul.
    - Și când o să-l mai vedem?
    - Când o să ajungem și noi în rai, răspune Gus. Adică peste mult timp.
    Se uită la Chris și la obrăjiorii lui scăldați în lacrimi. Într-un impuls de moment, intră în casă, urmată de Chris. Gus se duse la baie și își luă periuța de dinți, șamponul, aparatul ei de ras și parfumul cu miros de piersică. Apoi trase la întâmplare niște haine din sertare și de pe umerașe.
    - Ce-ai zice, îl întrebă ea pe Chris, dacă am merge să stăm la Em o vreme?

                    Gus și Chris dormeau în camera de oaspeți a familiei Gold, un spațiu strâmt de lângă cabinetul veterinar, dotat cu un pat dublu, un șifonier șubred și scăldat într-un miros pătrunzător de alcool.
    Conștientă de ciudățenia situației și de deranjul creat, Gus se băgă în pat pede la ora 8, când îl culcă și pe Chirs. Stătea în întuneric, cu Chris lângă ea, încercând să nu se gândească la James.
    Michael și Melanie nu pomeniseră nimic despre asta. Nu că ar fi avut de gând s-o facă: oricine ar fi spus că nu ar fi avut noimă.
    Cinste lui, James sunase de 4 ori. De două ori mersese până acolo, doar ca s-o audă pe Gus țipând dintr-o cameră că nu vrea să-l vadă.
    Gus așteptă până când nu mai auzi apa curgând prin țevile de la etaj. Numără până și respirația lui Chris, după care se dădu ușor jos din pat. Traversă holul până la cabinet, unde se vedeau strălucind în întuneric butoanele unui telefon.
    James răspunse la al treilea apel.
    - Alo? spuse el frânt de oboseală.
    - Eu sunt.
    - Gus!
    Putea să-l audă cum se trezește de-a binelea, cum se ridică în picioare și strânge telefonul mai aproape.
    - Aș vrea să te întorci acasă.
    - Unde l-ai îngropat?
    - În pădure. În spatele zidului de piatră. Te duc acolo dacă vrei.
    - Vreau doar să știu, răspunse Gus, ca să îi pot spune lui Chris.
    De fapt, nu avea nici cea mai mică intenție să-i spună lui Chris. Voia să știe pentru că se temea - nu-și putea explica aeste temeri - să nu se plimbe peste ani prin pădure și să dea într-o zi peste vreun schelet.
    - Nu am făcut-o din răutate. Nu-mi pasă de nenorocitul de covor. Dacă aș putea să-l dau la schimb pentru sănătatea lui Charlie, să știi c-aș face-o!
    - Dar n-ai făcut-o, nu-i așa? i-o întoarse ea.
    Puse încet receptorul înapoi în furcă și-și sprijini gura în pumn. Îi trebui o clipă până să-și dea seama că Michael stătea în fața ei.
    Era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni de tercot rupți în genunchi și cu un tricou spălăcit cu Universitatea Tufts.
    - Am auzit zgomote, dădu el să explice, și am coborât să văd dacă sunteți în regulă.
    - Da, suntem în regulă, i-o întoarse Gus.
    Se gândi cât de atent își alegea Michael cuvintele și la ceea ce spusese James de dimineață: Câinele e mort. Dar când te gândești, câinele nu murise așa, pur și simplu. Fusese omorât. Era o diferență.
     - Nu sunt în regulă, răspunse ea. Nici măcar pe jumătate.
    Simți mâna lui Michael pe brațul ei.
    - A făcut cum a crezut că e mai bine, Gus. L-a dus chiar și la vânătoare înainte.
    Îngenunche lângă Gus.
    - Charlie a murit alături de persoana pe care o iubea cel mai mult. Eu l-aș fi putut eutanasia, dar n-aș fi putut să-l fac fericit înainte.
    Se ridică, trăgând-o și pe ea de mâini.
    - Du-te la culcare, îi spuse și o conduse înapoi în camera de oaspeți, mâna lui caldă mângâind-o ușor pe spate.

                    A doua zi, Melanie și Gus îi duseră pe copii la iaz. Chris și Emily dădură fuga la apă, în vreme ce mamele lor așezau prosoapele, șezlongurile și lăzile frigorifice.
    Deodată, se auzi un fluierat dinspre postul de observație al salvamarului. Un adolescent vânjos și bronzat, într-un costum de baie roșu, sări în iaz, îndreptându-se rapid către o piatră.
    Melanie și Gus înțepeniră pe șezlongurile lor, paralizare de aceeași realitate crudă: copiii nu se vedeau pe nicăieri.
    Emily își făcu atunci apariția, adusă de o femeie necunoscută. În apa albastră, întunecoasă se întrezărea un oval, care se întoarse ușor, prins sub suprafața apei.
    Salvamarul plonjă adânc și ieși din nou, despicând cu dibăcie apa și trăgându-și povara până la mal.
    Chris zăcea nemișcat, cu chipul palid, cu pieptul imobil. Gus își croi drum prin mulțime, fără să poată scoate o vorbă, fără să poată face altceva în afară de a se prăbuși la pământ, la câțiva metri depărtare de fiul ei.
    Adolescentul se aplecă asupra lui Chris și își lipi buze de ale lui, dându-i suflul vieții.
    Chris își întoarse capul într-o parte și scuipă afară apa. Respirând greu, începu să plângă și trecu în fugă pe lângă salvamar, țâșnind drept în brațele lui Gus.
    Adolescentul se ridică în picioare.
    - O să fie bine, doamnă,spuse băiatul. Fetița, prietena lui, s-a aruncat de pe pietre, iar el a sărit după ea s-o ajute. Problema a fost că ea a căzut pe uscat, iar el nu.
    - Mami, făcu Chris.
    Gus se întoarse către salvamar, tremurând toată.
    - Îmi pare rău, mulțumesc mult.
    - Nicio problemă, răspunse băiatul și se duse înapoi la postul lui de observație de un alb spălăcit.
    - Mami, stărui Chris, din ce în ce mai insistent. Mami!
    Își puse mânuțele, înghețate sloi și tremurând, pe ambii ei obraji.
     - Ce-i? îl întrebă Gus, cu inima atât de grea, încât îi apăsa bebelușul din pântec. Ce e?
    - L-am văzut, zise Chris cu ochii lucindu-i. L-am văzut pe Charlie!

                     În după-amiaza aceea, Gus și Chris se întoarseră acasă. Când James se întoarse de la spital își găsi băiețelul dormind și pe soția lui așteptându-l. Totul părea ca și cum nici nu ar fi fost plecați.

              În noul coșmar, Gus reuși să azvârle cheile mai departe decât până atunci, până aproape de un alt vehicul parcat pe drum. Își desfăcu centura și deschise portiera de pe partea bebelușului, reușind să-l scoată înainte să audă din nou pași în spatele ei.
    - Nenorocitule! țipă Gus, ripostând pentru prima oară de când avea coșmarul acesta.
    Dădu cu piciorul în cauciuc. Aruncă o privire în spate, unde ar fi trebuit să vadă chipul scăldat în lacrimi al lui Chris. În schimb, îl văzu pe soțul ei cum se duce în spate să-l elibereze pe Chris.
    Se întrebă de ce îi luase atât de mult ca să observe că, în tot acest timp, James stătuse pe locul din dreapta.

                                                  ACUM
                                         NOIEMBRIE 1997

                 - Angajez un avocat pentru Chris, anunță James sâmbătă, la cină.
    Vorbele lui țâșniră pe gură ca o erupție vulcanică și își acoperi prea târziu gura cu șervetul, de parcă ar fi vrut să și le retragă și să le rostească pe un ton mai politicos.
    Un avocat. Gus scăpă, cu zgomot, platoul din mână la câțiva centimetri distanță de masă.
    - Poftim?
    - Am purtat o discuție confidențială cu Gary Moorhouse pe tema asta. Îl mai știi? L-ai cunoscut la reuniunea clasei de la Groton. Sugestia îi aparține.
    - Dar Chris n-a comis nicio infracțiune. Nu e o crimă să suferi de depresie.
    Kate se întoarse spre tatăl ei, neîncrezătoare.
    - Vrei să spui că Chris e suspectat că ar fi ucis-o pe Emily?
    - În niciun caz, răspunse Gus, încrucișându-și brațele și apucând-o brusc tremuratul. Chris n-are nevoie de un avocat. De un psihiatru, în schimb, da. Dar de un avocat....
    James aprobă din cap.
    - Gary a spus că atunci când Chris i-a dezvăluit detectivului Marrone că a fost o tentativă de suicid, practic s-a autoincriminat. Nefiind implicată și o a treia persoană, nimeni în afară de el și de Emily, asta îl face să fie principalul suspect.
    - E curată nebunie, replică Gus.
    - Gus, nu spun că Chris chiar a făcut ce bănuiesc ei că a fpcut, spuse James cu blândețe, dar cred că ar fi bine să fim pregătiți.
    - N-o să-i angajezi un avocat ca să-l apere împotriva unei crime pe care n-a comis-o, afirmă Gus, cu voce tremurătoare.
    - Gus....
    - N-ai s-o faci, James! N-am să te las!
    Își strânse și mai mult brațele pe lângă ea, acestea apropiindu-se de spate.
    - Dacă află că i-ai angajat un avocat, vor crede că Chris are ceva de ascuns.
    - Dar ei deja cred asta. I-au făcut necropsia lui Emily și au trimit arma la tot felul de teste. Tu și cu mine știm ce s-a întâmplat cu adevărat. Chris știe ce s-a întâmplat cu adevărat. N-ar trebui să avem de partea noastră pe cineva calificat care să spună polițiștilor ce s-a întâmplat cu adevărat?
    - Nu s-a întâmplat nimic! țipă Gus.
    Se întoarse cu spatele la el și cu fața la bucătărie.
    - Nu s-a întâmplat nimic, repetă ea.
    Spune-i asta lui Melanie, îi șopti conștiința.
    Își aminti deodată ziua în care Chris se trezise și o împresurase cu brațele pe după gât, iar ea își dăduse seama că răsuflarea lui nu mai era a unui copilaș. Avea un iz obișnuit, nu dulceag, ca de lapte, iar ea se depărtă instinctiv de el, ca și cum asta n-ar fi avut legătură cu faptul că băiețelul trecuse la hrană solidă, ci că, mai degrabă, era capabil din acel moment să-și poarte povara propriilor păcate.
    Gus trase de mai multe ori aer în piept, după care se întoarse la masa din sufragerie.
    Kate stătea aplecată deasupra farfuriei ei ca o salcie, cu lacrimile șiroindu-i pe obrajii palizi. Scaunul lui James era gol.

                    Kate stătea neliniștită în fața ușii salonului de spital în care era fratele ei, cu o mână pe clanță, în caz că el s-ar fi împiedicat sau și-ar fi ieșit din minți, așa cum văzuse că se întâmplase cu puștiul cu părul blond, slinos, care se furișa pe după tărgile mobile de pe coridor când venise cu mama ei.
   La drept vorbind nici nu dorise să vină în vizită. Chris avea să se întoarcă acasă marți. Unde mai pui că doctorii le spuseseră să vină în vizită persoanele care țineau cel mai mult la el, iar Kate nu credea că se număra printre acestea.
    Majoritatea interacțiunilor din ultimul an cu fratele ei fuseseră ostile: certându-se din cauză că stătea prea mult în baie, că intra într-o cameră fără să bată la ușă înainte sau că îl prindea cu mâinile sub bluza lui Emily.
    Arăta schimbat, cu cercuri negre în jurul ochilor și cu privire chinuită, ca și cum toată lumea încerca să-l prindă. Nu semăna nici pe departe cu înotătorul vedetă din urmă cu un an, care putea să înoate timp de 10 minute în stil fluture.
    - Hei, i se adresă Kate, stânjenită de faptul că îi tremura vocea.
    Aruncă o privire peste umăr, însă, spre uimirea ei, mama sa nu mai era acolo.
    - Cum te simți?
    Chris ridică din umeri.
    - Nasol, răspunse el.
    Kate își mușcă buza, încercând să-și amintească ce-i spusese mama înainte.
    Înveselește-l. Nu pomeni de Emily. Vorbește doar despre lucruri mărunte.
    - Noi, ăăă, am câștigat meciul de fotbal.
    Chris se uită la ea cu privirea lui sumbră, apatică.
    Emily e moartă, Kate, își spuse disprețuitor în sinea lui. Crezi că-mi pasă de meciul tău stupid?
    - Am marcat 3 goluri, se bâlbâi Kate.
    Poate, dacă n-ar mai sta cu fața la el... Se întoarse către fereastră, care dădea către incineratorul ce scuipa afară norul lui gros de fum negru.
    - Doamne, făcu ea, cu respirația întretăiată. Nu i-aș da o cameră cu asemenea priveliște cuiva care are gânduri sinucigașe.
    Chris scoase un sunte. Kate se răsuci pe călcâie și-și duse mâna la gură.
    - O, vai! Nu trebuia să spun asta cu voce tare... murmură ea, după care își dădu seama că fratele ei zâmbea.
    Îl făcuse să zâmbească.
    - Despre ce ți-au spus să vorbești cu mine? o întrebă Chris.
    Kate se așeză pe marginea patului.
    - Despre orice te face fericit, recunoscu ea.
    - Ce m-ar face fericit ar fi să aflu când are loc înmormântarea, spuse el.
    - Luni, răspunse Kate, lăsându-se în coate și bucurându-se de această nouă încercare de a-i câștiga încrederea. Dar sunt absolut sigură că n-ar trebui să-ți spun asta.
    Pe chipul lui Chris apăru un surâs plin de suferință.
    - Stai liniștită, îi zise el, n-am să-ți port pică.

                         Când Gus și James intrară în salonul lui Chris, luni dimineață, îl găsiră stând pe marginea patului, îmbrăcat cu niște pantaloni albaștri de stofă care nu-i veneau bine și cu cămașa pe care o purtase vineri seară.
    Petele se sânge fuseseră scoase, însă urmele lor rămăseseră în material ca niște stafii, căpătând o nuanță de roz, vizibile din când în când în lumina fluorescentă. Fașa cu care îi era pansat capul fusese înlocuită cu un mic bandaj fluture în zona sprâncenei. Părul lui era proaspăt spălat și atent pieptănat.
    - Bun, zise el, ridicându-se în picioare. Să mergem!
    Gus se opri în loc.
    - Unde să mergem?
    - La înmormântare, răspunse Chirs. Doar nu aveați de gând să mă lăsați aici?
    Gus și James schimbară rapid o privire. Chiar asta aveau de gând să facă. Gus își drese glasul.
    - Înmormântarea lui Em nu e azi.
    Chris se uită la rochia ei neagră, apoi la hainele de stradă ale tatălui său.
    - În cazul ăsta, presupun că mergeți la dans?
    Se întoarse spre ei cu mișcări bruște, necoordonare.
    - Mi-a spus Kate, îi lămuri el. Și vreau să merg.
    - Dragule, începu Gus, luându-l de mână, doctorii nu cred că asta e o idee atât de bună.
    - La naiba cu doctorii, mamă! spuse el cu glas frânt, respingându-i atingerea. Vreau s-o văd. Înainte să n-o mai pot vedea niciodată.
    - Chris, interveni James, Emily nu mai e. Cel mai bine ar fi să lași totul în urmă și să-ți dai voie să te vindeci.
    - Așa, pur și simplu? izbucni Chris, cuvintele țâșnind în aer ca niște ca niște cioburi de sticlă. Să înțeleg că dacă mama ar muri, tu ai fi pe patul de spital în ziua înmormântării ei, iar doctorii ți-ar spune că ești prea bolnav ca să pleci, te-ai întoarce pur și simplu pe-o parte și te-ai culca la loc?
    - Nu e același lucru, spuse James. Nu e ca și cum ți-ai rupt piciorul.
    Chris se răsti la el.
    - De ce nu mi-o spuneți în față? țipă el. Credeți că o să văd cum o înmormântează pe Emily, după care o să mă arunc de pe cea mai apropiată stâncă, sau ce?
    - În ziua în care o să fii externat, vom putea merge la cimitir, îi promise Gus.
    - Nu puteți să mă țineți aici, spuse Chris, îndreptându-se spre ușă.
    James sări în sus și-l prinse de umeri. Băiatul îl împinse la o parte pe tatăl său.
    - Dă-mi drumul, se smuci el.
    - Chris, începu James, străduindu-se să-l oprească. Nu face asta!
    - Pot să mă externez și singur.
    - Nu te vor lăsa, interveni Gus. Știu că înmormântarea e azi.
    - Nu puteți face asta! țipă Chris, smucindu-se din strânsoarea lui James și lovindu-l cu brațul în falcă.
    James se împletici înapoi, ducându-și mâna la gură, în timp ce Chris fugi din salon.
    Gus ieși după el.
    - Opriți-l! strigă ea, adresându-i-se asistentei de la recepție.
    Din spatele ei se auzi zgomot și agitație, însă ea nu-și putea lua ochii de la Chris. Nici când ușile încuiate nu se deschiseră sub loviturile lui puternice, nici când infirmierii îi răsuciră mâinile la spate și îi împlântară un ac în braț și nici când el se prăbuși la podea, cu ochii plini de reproș și cu numele lui Emily pe buze.

                   Fusese ideea lui Michael să țină shiva după înmormântare.
    Cum Melanie refuzase categoric să se ocupe de pregătiri, căzuse în sarcina lui Michael să dea comandă de covrigi și somon afumat, de salată, cafea și fursecuri. Niște vecini - nu Gus - aranjaseră deja mâncarea pe masa din sufragerie, până când se întoarseră ei de la cimitir.
    Melanie urcă drept la etaj, la flaconul ei de Valium. Michael rămase pe canapeaua din sufragerie, primind condoleanțe, chiar și din partea prietenilor lui Emily.
    Se apropiară în grup, o masă amorfă ce se revărsa înspre el, aștetând ca, din clipă în clipă, din mijlocul ei să apară fiica lui.
    - Domnule Gols, i se adresă una dintre fete - Heather sau Heidi, se gândi Michael - nu știm cum s-a putut întâmpla așa ceva.
    Îi atinse mâna cu palma ei albă și fină ca laptele. Nu era mai mare decât palma lui Emily.
    - Nici eu nu știu, răspunse Michael, dându-și pentru prima oară seama cât de real era totul.
    Aparent, Emily fusese o adolescentă activă și veselă, frumoasă și iimpetuoasă. Îi plăcuse ceea ce văzuse, așa că nu se gândise niciodată să sondeze mai adânc. Îi era prea teamă să dea la iveală perspectiva probemelor legate de droguri, sex, alegerile tipice ale unui adult pe care nu dorea ca ea să le facă.
    Încă o mai ținea pe Heather de mână. Unghiile ei erau mici și ovale, niște scoici fără culoare, pe care să le strecori în buzunar. Michael ridică mâna fetei la nivelul feței și și-o duse la obraz.
    Fata sări înapoi, își retrase iute mâna, cu degetele strânse în mâini și cu obrajii în flăcări. Se răsuci pe călcâie, fiind instantaneu înghițită de grupul prietenilor ei.
    Michael își drese glasul, dorind să spună ceva. Dar ce?
    Îmi amintești de ea. Mi-aș dori ca tu să fi fost fiica mea.
    Nimic din toate astea nu părea potrivit. Se ridică în picioare și-și croi drum până în hol printre cei care veniseră să-și prezinte condoleanțele și printre rudele înlăcrimate.
    - Mă scuzați, începu el, pe un ton poruncitor.
    Așteptă până când fiecare dintre cei prezenți se întoarse către el.
    - Din partea mea și a lui Melanie, vreau să vă mulțumesc că sunteți astăzi aici. Noi, ăă, apreciem vorbele voastre pline de amabilitate și sprijinul acordat. Vă rog să rămâneți cât veți dori.
    Apoi, sub privirile neîncrezătoare a 50 de persoane care îl cunoșteau prea bine, Michael Gold își părăsi propria casă.

                   Erau doar două sesiuni de vizite la clinica de psihiatrie atent supravegheată: una la 9,30 dimineața și alta la 3 după-amiaza.
    Mama lui Chris nu numai că era prezentă la ambele ore, ba chiar reușise să le convingă pe asistente, cu vorbe mieroase, să o lase să stea peste timpul alocat vizitei.
    Dar, când Chris se trezi din somnul lui indus de medicamente, în ziua înmormântării lui Emily, descoperi cu stupoare că mama lui nu era acolo.
     Nu știa sigur dacă asta însemna că nu se făcuse încă ora 3, dacă doctorii îi interziseserăă să-l viziteze din cauza scenei de dimineață sau dacă pur și simplu era prea speriată ca să mai vină după ce-l lăsase baltă în halul ăla.
    Se ridică doar câțiva centimetri din pat și-și trecu mâna peste față. Simțea ca și cum ar fi avut glaspapir în gură, iar capul îi vâjâia, de parcă ar fi avut o muscă înăuntru, care zbura încontinuu.
    O asistentă deschise ușor ușa.
    - A, bun, te-ai trezit, spuse ea. Ai un vizitator.
    Dacă mama lui venise ca să-i povestească despre înmormântare, nu voia s-o vadă. El ar fi vrut să știe totul - forma sicriului, versurile rugăciunilor rostite pentru Em, textura pământului în care fusese îngropată. Mama lui n-ar fi putut să rețină în veci asemenea detalii și ar fi fost chiar mai rău să fie ulteior nevoită să umple golurile din povestea ei decât să nu o audă deloc.
    Însă asistenta se dădu la o parte, iar în salon intră tatăl lui Emily.
    - Chris, începu el, oprindu-se stânjenit la un pas distanță de pat.
    Chris își simți mușchii stomacului tresărind.
    - Probabil că nu ar trebui să fiu aici, spuse Michael.
    Se dezbrăcă de haină și începu să-și frece mâinile una de alta.
    - De fapt, știu sigur că n-ar trebui să fiu aici.
    Își atârnă haina pe speteaza scaunului și își vârî mâinile în buzunarele de la pantaloni.
    - Știi, azi a fost înmormântarea lui Emily.
    - Am auzit, răspunse Chris.
    Era mulțumit de calmitatea ce-i răzbătea din voce.
    - Am vrut să vin.
    Michael dădu aprobator din cap.
     - Ei i-ar fi plăcut asta.
    - Nu m-au lăsat, spuse Chris, și vocea i se frânse.
    Încercă să-și ascundă capul, ca Michael să nu-i vadă lacrimile, presupunând instinctiv că și tatăl lui Em, la fel ca și el, le-ar fi considerat o dovadă de slăbiciune.
    - Nu sunt sigur că era atât de important să fi fost prezent astăzi acolo, zise Mihael cu jumătate de glas. Eu cred că ai fost alături de Em atunci când a contat cel mai mult.
    Îl privi pe Chris până când băiatul își ridică ochii.
    - Spune-mi, șopti Michael, spune-mi ce s-a întâmplat vineri seară.
    Chris rămase cu privirea ațintită asupra lui Michael, suprins nu de întrebarea neașteptată, ci de felul în care îi apărea Emily pe chipul tatălui ei - aceiași ochi de un albastru rece, bărbia la fel de hotărâtă, zâmbetul ei asunzându-se chiar după liniile încordate ale gurii lui. Îi venea mai ușor să-și închipuie că Emily era cea care îi pusese întrebarea, nu Michael.
    Privirea îi alunecă într-o parte.
    - Nu știu.
    - Trebuie să știi, stărui Michael.
    Îl apucă pe Chris de bărbie, însă căldura remarcabilă, radioasă emanată de adolescența lui îi arse buricele degetelor atât de iute, încât îi dădu drumul aproape instantaneu. Își petrecu următoarele 5 minute încercând să-l facă pe Chris să vorbească din nou. Când Michael părăsi salonul, nu era sigur decât de un singur lucru: Chris nu îndrăznise să-l privească în ochi.

                   Anne-Marie Marrone închise ușa biroului ei, își scoase pantofii și se așeză pe scaun având în față copia trimisă prin fax a raportului necropsiei lui Emily Harte. Își strânse picioarele sub ea și închise ochii, hotărâtă să-și elibereze mintea pentru a nu avea nicio prejudecată cu privire la ceea ce tocmai era pe cale să citească.
    Pacienta era o fată albă în vârstă de 17 ani, declarate în stare de inconștiență după ce a fost rănită cu un glonț în cap. La câteva minute de la preluarea pacientei, tensiunea îi scăzuse la 50 cu 70. Decesul pacientei fusese declarat la 11,31 PM.
    Investigațiile preliminare arătaseră că pe marginea rănii de la tâmpla dreaptă se aflau urme de pulbere arsă. Glonțul nu străpunsese în linie dreaptă capul, ci traversase lobii temporal și occipital ai creierului și atinsese ușoor cerebelul, ieșind prin partea dreaptă de la ceafă. Un fragment de glonț de calibrul 45 fusese găsit în lobul occipital. Rănile erau caracteristice unei împușcături cu un glonț de calibru 45 îndreptat direct spre cap.
    Una peste alta, o moarte ce sugera sinuciderea despre care îi vorbise Christopher Harte.
    Anne-Marie simți furnicături pe șira spinării pe măsură ce parcurse cea de-a doua pagină a raportului medico-legal.
    În urma examinării externe, se observaseră vânătăi la nivelul încheieturii drepte. Medicul legist găsise urme de piele sub unghiile lui Emily.
    Semn că opusese rezistență.
    Se ridică în picioare, gândindu-se la Christopher Harte. Încă nu primise raportul de la criminalistică în legătură cu pistolul Colt, însă nu conta. Fusese luat din propria casă, era normal ca amprentele lui să fie peste tot pe el. Rămânea însă de văzut dacă și ale lui Emily.
    Ceva îi trecu prin minte și se uită încă o dată la prima pagină a raportului. Medicul legist nu oferise explicații detaliate referitor la rănile provocate de intrarea și ieșirea glonțului, însă ceva i se părea în neregulă lui Anne-Marie.
    Ridică mâna dreaptă, închipui o armă din degete și o duse la tâmplă. Își arcui degetul mare, ca și cum ar trage. Glonțul ar fi trebuit să iasă undeva pe lângă urechea stângă a lui Emily. În schimb, acesta ieșise prin ceafă, la câțiva centimetri distanță de urechea dreaptă.
    Anne-Marie își răsuci încheietura, astfel încât pistolul ei imaginar să fie îndreptat într-o direcție potrivită. Ceea ce presupunea să-și ridice cotul și să-l încline într-o poziție ciudată, așa încât pistolul să fie poziționat paralel cu tâmpla - o poziție incomodă și nefirească din care să te împuști în cap.
    Și, totuși, traiectoria glonțului ar fi avut sens dacă cel care trage ar sta în fața ta.
    Dar de ce?
    Dădu la ultima pagină a raportului medico-legal și citi încă o dată observațiile preliminare cu privire la vezica biliară, la tractul gastro-intestinal, la sistemul de reproducere. Brusc, i se tăie respirația.
    Punându-și la loc în picioare pantofii, Anne-Marie ridică receptorul și formă numărul procurorului general.

                 - Doamnă Gold, se auzi vocea detectivului la telefon, am primit rezultatele necropsiei fiicei dumneavoastră. Aș dori să vă fac o vizită oricând mă puteți primi, ca să vi le arăt.
    Melanie își repetă în minte aceste cuvinte iar și iar. Ceva din solicitarea detectivului Marrone o pusese pe gânduri, astfel că răsucea frazele pe toate părțile, întrebându-se oare ce era în neregulă cu ele.
    Melanie și Michael ședeau pe canapea, cu ochii larg deschiși și ținându-se strâns de mână ca niște refugiați.
    Detectivul Marrone luase loc în fața lor, pe fotoliul capitonat.
    - Dați-mi voie să trec direct la subiect, începu detectivul. Am motive să cred că moartea fiicei dumneavoastră nu a fost o sinucidere.
    Melanie își simți întregul corp topindu-se ca o bucată de  unt lăsată în soare. Nu asta sperase și ea? La o izbăvire din partea unui expert în aplicarea legii, care le spunea acum:
    Nu e vina voastră; nu ați văzut semnele care au împins-o pe fiica dumneavoastră să se sinucidă, pentru că astfel de semne nu au existat.
    - Legea din statul New Hampshire consideră că sunt destule probe încât să deferim cazul unui mare juriu care să se pronunțe în favoarea acuzației de crimă, continuă detectivul. Indiferent dacă dumneavoastră, în calitate de părinți ai lui Emily, doriți să nu fiți implicați, cazul va fi oricum înaintat. Dar sperăm că veți coopera cu procurorul general în cazul în care acesta v-o cere.
    - Nu înțeleg, făcu Michael. Sugerați că....
    - Că fiica dumneavoastră a fost ucisă, completă detectivul Marrone fără să clipească. Cel mai probabil de Christopher Harte.
    Michael scutură din cap.
    - Dar a spus că Emily s-a împușcat singură. Că plănuiseră să se sinucidă împreună.
    - Știu prea bine ce a spus, răspunse detectivul pe un ton mai blând. Însă fiica dumneavoastră ne spune altceva.
    Ridică prima pagină a raportului medico-legal, plină cu adnotări și măsurători de neînțeles.
    - Pe scurt, medicul legist a confirmat faptul că Emily a murit din cauza unei răni la cap provocată de un foc de armă. Totuși... spuse ea, arătând cu degetul în josul paginii, acolo unde erau indicate urme ale vătămării corporale care sugerau că Emily opusese rezistență.
    Melanie nu mai asculta. Își împreună palmele în poală și își închipui că îl ține între ele pe Christopher Harte în miniatură. Le strânse și le lipi una de alta, până când el n-ar mai fi avut loc să respire.
    - O clipă, interveni Michael. Nu cred așa ceva. Chris Harte n-ar fi omorât-o pe Emily. Nu are nicio urmă de răutate în el. Pentru numele lui Dumnezeu, au crescut împreună!
    - Taci din gură! șuieră Melanie printre dinți.
    El se întoarse către soția lui.
    - Doar știi că am dreptate, spuse el.
    - Taci din gură!
    Michael i se adresă din nou detectivului:
    - Uitați cum stă treaba, urmăresc emisiuni cu procese la televizor. Știu că se pot comite erori. De asemenea, știu că fiecare dovadă pe care ați găsit-o în raportul necropsiei are probabil o explicație logică, nu are nimic de-a face cu crima.
    Scoase ușor aerul din piept.
    - Îl cunosc pe Chris, continuă el cu jumătate de glas. Dacă a spus că el și Emily voiau să se sinucidă împreună, cu toate că nu înțeleg ce motiv ar fi avut și am fost șocat să aflu asta, cred că, într-adevăr, asta aveau de gând să facă. Nu ar fi mințit în legătură cu ceva atât de dureros.
    - Poate că da, interveni Anne-Marie, dacă viața lui ar fi depins de asta.
    - Detectiv Marrone, îi replică Michael, nu vreau să fiu lipsit de respect, dar i-ați cunoscut pe copiii ăștia acum 3 zile. Eu îi cunosc de când s-au născut.
    Michael avea vaga impresie că Anne-Marie Marrone încerca să smulgă informații de la el. Ce fel de tată ar fi garantat pentru băiatul care era posibilul ucigaș al fiicei sale?
    - Spuneți că îl cunoașteți bine pe Chris Harte, afirmă ea.
    - La fel de bine pe cât mi-am cunoscut propria fiică.
    Detectivul încuviință din cap.
    - Atunci, probabil că nu veți fi surprinși, începu ea pe un ton neutru, dând la ultima pagină a raportului medico-legal, să aflați că Emily era însărcinată.

                        - În 11 săptămâni, rosti Melanie pe un ton lipsit de inflexiuni. Știa de două luni. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Nu apăreau niciodată tampoane pe lista de cumpărături.
    Răsuci cearșaful în mâni.
    - Nici n-am știut că se culcau împreună.
    Nici Michael. De când plecase detectivul Marrone, el doar la asta se gândise. Nu la sâmburele de viață din pântecul lui Emily, ci la ceea ce generase apariția lui acolo: atingerile și mângâierile care făcuseră ca în locul unei fete să apară o femeie a cărei existență nimeni nu voise să o accepte cu adevărat.
    - Probabil că din cauza asta se și certau, murmură Melanie.
    Michael se întoarse cu fața către soția lui.
    - Cine?
    - Chris și Em, răspunse Melanie. Probabil că el ar fi vrut ca ea să scape de copil.
    Michael o fixă cu privirea.
    - Tu n-ai fi vrut același lucru? Cu 1 an înainte să meargă la facultate?
    Melanie pufni.
    - Eu aș fi vrut să facă așa cum ar fi simțit ea că e cel mai bine.
    - Minți, i-o întoarse Michael. Spui asta doar pentru că acum nu mai contează.
    Se sprijini într-un cot.
    - Nici nu știi dacă i-a spus lui Chris.
    Melanie se ridică în capul oaselor.
    - Care-i problema ta? șuieră ea printre dinți. Fiica ta e moartă. Poliția crede că Chris a ucis-o. Iar tu îl aperi cu fiecare ocazie.
    Michael își întoarse privirea.
    - Când eram la pompe funebre, mi-ai spus că gătelile pretențioase n-or s-o aducă înapoi pe Em. Ei bine, nici martirizarea lui Chris n-o s-o facă. După cum văd eu, el e tot ce ne-a mai rămas de la ea. Nu vreau să-l văd și pe el îngropat.
    Melanie îl fixă cu privirea.
    Nu te înțeleg, îi spuse ea și, luându-și perna, ieși din dormitor.

..........................................................