Liniștea umbrelor, Tana French

...................................................................
                             7-12

          Stiva de rapoarte și declarații de pe biroul meu era frumos aranjată. Am răsfoit printre ele.
   - Am bulit unul dintre cazuri, cu nişte ani în urmă. Mi-am pariat banii pe tipul care nu trebuia şi am sfârşit penibil.
    Deşi Quigley mânca rahat. La ora asta, nimeni, în afară de el, nu-şi mai aminteşte de asta. El se agaţă de asta din răsputeri, fiindcă a reprezentat anul lui de glorie.
    Richie a dat din cap. Nu arăta niciun pic surprins.
   - Chipul lui, când i-ai zis despre cum o să-i arăţi cum se face: otravă curată. Un pic de istorie acolo, da?
    Unul dintre salahori avea prostul obicei să dactilografieze numai cu majuscule, obicei care ar trebui să dispară.
   - Nu e nicio istorie. Quigley e un rahat la serviciu şi îşi imaginează că asta e vina tuturor, numai a lui nu. Eu primesc cazuri pe care el n-o să le primească niciodată, şi asta mă face vinovat că el se alege mereu cu drojdia. Şi le rezolv, iar asta îl face să arate şi mai rău, ceea ce face să fie vina mea că nu poate el să rezolve un joc de Cluedo.
   - Încă două celulele cerebrale, şi ar fi varză de Bruxelles, a zis Richie.
    Stătea rezemat pe spate în scaun, ronţăindu-şi unghia de la degetul mare, şi încă se uita la uşa pe care ieşise Quigley.
   - Şi bună treabă. I-ar plăcea, pur şi simplu, să aibă şansa să-ţi pună bocancul pe cap. Dacă n-ar fi mai prost ca rahatul de porc, ai avea necazuri.
    Am pus jos foile de declaraţie.
   - Ce-a zis Quigley despre mine?
   Richie a început să-şi târşească uşor pantofii sub scaun.
   - Doar asta. Ce-ai auzit.
   - Şi înainte de asta?
   Richie a încercat să nu arate nicio emoţie, dar picioarele încă i se mişcau.
   - Richie. Nu vorbim despre sentimentele mele delicate. Dacă ne subminează relaţia de lucru aici, trebuie să ştiu.
   - Nu ne subminează. Nici nu-mi amintesc ce-a zis. Nimic pe care să poţi să pui degetul.
   - Cu Quigley nu e aşa niciodată. Ce-a zis?
   O ridicare smucită din umeri.
   - Doar nişte prostii despre împăratul care nu poartă atât de multe haine câte crede şi cum mândria precede căderea. Nici măcar n-avea vreun sens.
   Mi-am dorit să-l fi pocnit pe rahatul ăla mai tare când mi-a dat ocazia.
   - Şi?
   - Şi nimic. Am scăpat de el. Zicea: „Cu răbdarea treci marea”. L-am întrebat de ce nu funcţiona în cazul lui. Nu i-a plăcut asta.
    M-a speriat săgeata mică şi ridicolă de căldură la gândul că puştiul ăsta era de partea mea.
  - Şi nu ăsta e motivul pentru care ai fost îngrijorat că mă grăbesc cu Conor Brennan.
   - Nu! Omule, asta n-are nimic de-a face cu Quigley. Nimic.
   - Ai face bine să nu aibă. Dacă ai convingerea că Quigley e de partea ta, o să ai un şoc mare. Eşti tânăr şi promiţător, ceea ce te face vinovat că el e un ratat de vârstă mijlocie. Având în vedere posibilitatea de a alege, nu sunt sigur pe care dintre noi l-ar arunca primul sub un autobuz.
   - Ştiu şi eu. Porcul ăla gras mi-a spus alaltăieri că s-ar putea să mă simt mai mult acasă înapoi la înmatriculări auto, asta dacă n-aş avea prea multe conexiuni emoţionale cu suspecţii de acolo. Nu ascult nimic din ce debitează.
   - Bine. N-o face. E o gaură neagră. Dacă te apropii prea mult, o să te tragă în jos cu el. Ţine-te întotdeauna departe de negativitate, fiule.
   - Mă ţin departe de înţepături inutile. Nu mă trage niciunde. Cum naiba de e în echipa asta?
   Am ridicat din umeri.
   - Trei posibilităţi: e rudă cu cineva, i-o trage cuiva sau are pe cineva la mână. Alege. Personal, cred că dacă ar fi înrudit cu cineva, aş şti de-acum, şi nu prea mi se pare că arată a femme fatale. Rămâne şantajul. Care îţi oferă alt motiv bun să-l laşi în pace pe Quigley.
    Richie a ridicat din sprâncene.
   - Crezi că e periculos? Serios? Ticălosul ăla prost?
   - Nu-l subestima pe Quigley. E prost, da, dar nu atât de prost cum crezi tu, altfel n-ar fi aici. Nu e periculos pentru mine - nici pentru tine, de altfel, cât timp nu faci vreo prostie - însă asta nu fiindcă e un prost inofensiv. Gândeşte-te la el ca la o gastroenterită virală: poate să-ţi împută destul de rău viaţa, şi îţi ia o veşnicie să te descotoroseşti de ea, aşa că încerci s-o eviţi, dar nu poate să facă nicio daună serioasă dacă nu eşti deja slăbit. Uite o chestie totuşi. Dacă eşti vulnerabil şi profită de o ocazie ca să pună mâna pe tine, atunci da. Ar putea să fie periculos.
   - Tu eşti şeful, a zis Richie vesel - imaginea îl făcuse fericit, chiar dacă nu părea încă deosebit de convins. Am să stau departe de domnul-diaree.
    Nu m-am deranjat să încerc să nu zâmbesc.
   - Şi altă chestie. Nu-l împunge. Ştiu că mulţi dintre noi o facem, şi n-ar trebui, însă noi nu suntem începători. Nu contează cât de măgar e Quigley, dacă îl contrezi, arăţi ca un puştiulică arogant - nu doar în faţa lui, ci şi a restului echipei. Te arunci direct în mâinile lui Quigley.
Richie mi-a zâmbit înapoi.
   - Destul de corect. Dar o cere.
   - Ba nu. Nu trebuie să răspunzi.
   Şi-a pus mâna pe inimă.
   - O să fiu cuminte. Serios. Care sunt planurile pe ziua de azi?
   M-am întors la stiva mea de hârtii.
   - Astăzi o să aflăm de ce Conor Brennan a făcut ce-a făcut. E îndreptăţit la un somn de opt ore, aşa că o să putem să-l abordăm pentru alte vreo două ore, minimum. Nu mă grăbesc. Zic să-l lăsăm să ne aştepte de data asta. Odată ce sunt arestaţi, îţi trebuie până la trei zile să-i acuzi sau să le dai drumul, şi planificasem să iau din asta cât de mult aveam nevoie.
    Numai la televizor povestea se termină când mărturisirea e pe bandă şi cătuşele fac clic la mâini. Într-o anchetă reală, clicul ăla e doar începutul. Se schimbă următoarea situaţie: suspectul se rostogoleşte din vârful listei tale de priorităţi direct la bază. Pot să treacă zile fără să-l vezi la faţă, odată ce-l ai unde l-ai vrut. Nu-ţi pasă decât să construieşti ziduri ca să-l ţii acolo.
   - Acum mergem să vorbim cu O’Kelly, am precizat eu. Apoi va trebui să vorbim cu salahorii, să-i trimitem să înceapă să scotocească prin viaţa lui Conor şi a familiei Spain. Trebuie să găsească un punct de întretăiere unde familia Spain i-ar fi atras atenţia - o petrecere la care au fost toţi, o companie care l-a angajat pe Pat să facă recrutarea şi pe Conor să facă web design. A zis că i-a urmărit timp de vreun an de-acum, ceea ce înseamnă că vrem ca salahorii să se concentreze pe 2008. Între timp, tu şi cu mine o să căutăm în casa lui Conor, să vedem dacă putem să umplem câteva goluri - să dibuim ceva care ar putea să ne dea un motiv, orice care să ne indice cum a găsit fie familia Spain, fie cheile.
    Richie îşi pipăia o tăietură pe maxilar - bărbieritul fusese inutil, dar cel puţin arăta o atitudine corectă - şi încerca să descopere cum să facă să întrebe.
   - Nu-ţi face griji. Nu-l ignor pe Pat Spain. Am ceva să-ţi arăt.

           Mi-am pornit calculatorul şi am deschis Wildwatcher.
    Richie şi-a tras repede scaunul, ca să citească peste umărul meu.
   - Huh, a exclamat el când a terminat. Cred că asta ar putea să explice monitoarele video. Există oameni de genul ăsta, da? Cărora le place să se uite la animale. Configurează sisteme întregi CCTV ca să stea cu ochii pe vulpile din grădina din spate.
   - Ca şi cum te uiţi la emisiunea Big Brother, doar cu concurenţi mai inteligenţi. Nu înţeleg ce se întâmplă aici totuşi. Pat e, evident, îngrijorat în legătură cu animalul care vine în contact cu copiii. N-ar aţâţa asta doar de-al dracului.  Pare că vrea doar să scape de chestia aia.
   - Aşa e, da. Drum lung de la asta la o jumătate de duzină de camere video.
   O tăcere, în timp ce Richie reciteşte.
   - Găurile din pereţi, a zis el cu grijă.
   - Ar fi trebuit ca animalul să fi fost destul de mare ca să le fi făcut.
   - Poate că da, poate că nu. Am oameni la asta. A adus cineva un inspector de clădiri să se uite la casă, să verifice surparea şi ce mai e?
   - Raportul e în grămadă. L-a făcut Graham. Oricine ar fi fost el.
   - Versiune scurtă, casa e dărâmată: umezeala urcă până la jumătatea pereţilor, surpare - fisuri - şi e ceva în neregulă cu instalaţiile sanitare, n-am descoperit ce, dar esenţa e că tot locul ar avea mare nevoie de reînnoirea instalaţiilor sanitare în termen de un an sau doi. Sinead Gogan nu s-a înşelat în legătură cu constructorii: o adunătură de oportunişti blestemaţi. Încropesc casele, le vând şi dispar înainte să le miroasă cineva jocul. Însă omul zice că niciuna dintre probleme nu e responsabilă pentru
găurile din pereţi. Cea de la streaşină ar fi putut să fie de la surpare. Cele din pereţi, nu.
    Ochii lui Richie i-a întâlnit pe-ai mei.
   - Dacă Pat a făcut singur găurile alea, vâna o veveriţă...
   - N-a fost o veveriţă, am zis eu. Şi nu ştim ce-a făcut. Cine se pripeşte acum?
   - Spun doar dacă. Să-ţi faci găuri în propriii pereţi...
   - E drastic, da. Dar spune-mi: un animal misterios aleargă în jurul casei tale, vrei să plece, n-ai bani pentru un exterminator. Ce faci?
   - Baţi în scânduri gaura de sub streaşină. Dacă ai prins din greşeală câţiva în interior, lasă-i câteva zile să li se facă foame, scoate scândurile ca să poată s-o ia la sănătoasa, apoi încearcă din nou. Dacă tot nu pleacă, pui otravă. Dacă moare ceva în pereţi şi împute locul, atunci scoţi ciocanul. Nu înainte.
    Richie s-a aşezat pe biroul meu, aşa că scaunul meu s-a răsturnat peste al lui.
   - Dacă Pat a făcut găurile alea, omule, atunci Conor nu e singurul a cărui minte nu era OK.
   - Cum am zis. O să aflăm. Până atunci...
   - Ştiu. Să-mi ţin gura cu privire la asta.
    Richie şi-a luat haina şi a început să-şi pipăie nodul de la cravată, încercând să-l verifice fără să-l strice.
   - Arăţi bine. Haide să mergem la superior.
    Uitase cu totul de Quigley. Eu nu. Partea pe care nu i-o spusesem lui Richie: Quigley nu luptă nici pe departe corect. Talentul lui personal e nasul de hienă pentru orice e slab sau sângerează, şi nu se împrieteneşte cu nimeni dacă nu e absolut sigur că poate să-l umilească.
    Era evident de ce se orientase spre Richie. Pifan, băiat din clasa muncitoare, care trebuia să se confirme într-o jumătate de  duzină de moduri diferite, puştiul deştept care nu putea să- şi ţină limba în frâu. Era uşor şi sigur să-l aţâţe în timp ce vorbea şi intra singur în necazuri. Dar ce n-am putut să descopăr, ce ar fi putut să mă îngrijoreze dacă n-aş fi fost într-o aşa bună dispoziţie era de ce Quigley se orientase spre mine.

             O’Kelly era mulţumit.
   - Chiar oamenii pe care-i aşteptam, a zis el rotind scaunul ca să stea cu faţa la noi când am bătut la uşa biroului său.
    A arătat spre scaune - trebuia să îndepărtăm stive de e-mailuri imprimate şi cereri de concediu înainte să putem să ne aşezăm; biroul lui O’Kelly arăta mereu de parcă hârtiile erau pe cale să câştige - şi a ridicat exemplarul lui din raportul nostru.
   - Haide. Spune-mi că nu visez.
   I-am făcut un rezumat.
   - Nenorocitul mic, a spus O’Kelly când am terminat, dar fără multă căldură.
    Superiorul lucra la Criminalistică de o lungă perioadă de timp şi văzuse o grămadă de chestii.
   - Mărturisirea e verificată?
   - Ce am verificat noi, da, însă a început să-şi dorească o pauză de somn înainte să intrăm în detalii. O să încercăm din nou mai târziu sau mâine.
   - Dar micul nenorocit e omul nostru. Aţi obţinut destul ca să pot să mă duc în faţa presei, să le spun că oamenii din Brianstown sunt din nou în siguranţă în paturile lor. Asta îmi spuneţi?
    Richie s-a uitat la mine.
   - E, sigur, acolo, am răspuns eu.
   - Asta îmi place să aud. O să folosesc asta împotriva reporterilor. Pot să jur că jumătate din micii ticăloşi speră că nenorocitul va lovi din nou, că le dă de lucru. Asta o să pună capăt galopului lor.
    O’Kelly s-a lăsat pe spate în scaun cu un oftat mulţumit şi a aţintit un deget butucănos în direcţia lui Richie.
   - Curran, o să recunosc şi o să spun că nu te-am vrut în asta. Ţi-a zis Kennedy?
   Richie a clătinat din cap.
   - Nu, domnule.
   - Ei bine, nu te-am vrut. Credeam că eşti prea crud ca să te ştergi la fund fără să-ţi ţină cineva rola.
   Am prins cu coada ochiului contracţia gurii lui Richie, însă el a dat din cap grav.
   - M-am înşelat. Poate că ar trebui să folosesc mai des pifani, să le dau proştilor leneşi de-acolo ceva la care să se gândească. Ai procedat cum trebuie.
   - Mulţumesc, domnule.
   - Şi pe tipul ăsta - un deget smucit la mine sunt unii acolo care m-au sfătuit să nu-l las să se apropie la un kilometru de asta. Fă-l să tragă să ajungă iar în vârf, au zis ei. Fă-l să dovedească faptul că încă mai are ce e nevoie. Cu o zi mai devreme mi-aş fi dorit să-i găsesc pe ticăloşi şi să le îndes asta pe gât. Acum aveau s-o facă pentru mine ştirile de la ora şase.
    O’Kelly s-a uitat la mine cu ochi pătrunzători.
   - Şi sper că aşa am făcut, domnule, am zis eu calm.
   - Ştiam că ai s-o faci, altfel n-aş fi riscat. Le-am zis unde să şi-o bage, şi am avut dreptate. Bun venit înapoi.
    - Mă bucur că m-am întors, domnule, am spus eu.
    - Te cred. Am avut dreptate în legătură cu tine, Kennedy, iar tu ai avut dreptate în legătură cu tânărul ăsta de-aici. Sunt mulţi băieţi în echipa asta care ar continua să-şi ţină sculele în mână şi ar aştepta să le aterizeze o mărturisire în poală. Când îl acuzaţi pe micul vostru nenorocit?
   - Aş vrea toate cele trei zile. Vreau să fiu sigur că nu las nicio fisură în asta.
   - Ăsta, i-a zis O’Kelly lui Richie. Ăsta e omul nostru, Kennedy. De cum îşi înfige dinţii în cineva, Dumnezeu să-l ajute pe bietul ticălos. Priveşte şi învaţă. Haide, haide - o unduire mărinimoasă a mâinii - staţi cât aveţi nevoie. V-aţi câştigat dreptul la asta. O să vă dau prelungiri. Mai vreţi altceva cât sunteţi la asta? Mai mulţi oameni? Mai multe ore suplimentare? Spuneţi doar un cuvânt.
    - Suntem bine pentru moment, domnule. Dacă se schimbă ceva, vă anunţ.
    - Aşa să faci, a zis O’Kelly.
    A dat din cap la noi, a netezit paginile raportului nostru şi l-a aruncat pe o stivă. Discuţia se încheiase.
    - Acum, du-te acolo şi arată-le celorlalţi încrezuţi cum se procedează.

         Afară pe coridor, la o distanţă sigură de uşa lui O’Kelly, Richie mi-a prins privirea.
    - Deci, asta înseamnă că am voie acum să mă şterg singur la fund, da?
   Mulţi oameni fac băşcălie de superior, dar el e şeful meu şi a avut mereu grijă de mine, şi eu iau în serios ambele aspecte.
    - E o metaforă, am zis eu.
    - Am înţeles. Ce vrea să însemne rola?
    - Quigley? am spus eu, şi ne-am întors râzând în camera de incidente.

           Conor locuia în subsolul unei case înalte din cărămidă cu vopseaua cojindu-se de pe rama ferestrelor. Uşa lui era în spate, în jos pe nişte trepte înguste, cu balustrade ruginite.
    Înăuntru, apartamentul - dormitor, cameră de zi mică şi cumulată cu bucătărie, baie infimă - arăta ca şi cum uitase cu mult timp în urmă că exista. Nu era jegos, sau nu prea rău, dar erau păianjeni în colţuri, resturi de mâncare în chiuveta din bucătărie şi chestii depuse pe linoleum. În frigider era mâncare semipreparată şi Sprite. Conor avea haine de bună calitate, însă vechi de câţiva ani, curate, dar pe jumătate în grămezi mototolite pe fundul şifonierului.
    Documentele le ţinea într-o cutie din carton dintr-un colţ al camerei de zi - facturi, extrase de cont, chitanţe, toate amestecate. Unele dintre plicuri nici măcar nu fuseseră deschise. Cu un pic de muncă, aş fi putut, probabil, să indic exact luna de când renunţase la viaţa lui.
    Nici haine pline de sânge la vedere, nici haine în maşina de spălat, nici haine agăţate la uscat, nici tenişii plini de sânge - niciun fel de tenişi - dar cele două perechi de pantofi din şifonier erau numărul zece.
   - N-am mai văzut un tip de vârsta lui care să nu aibă măcar o pereche de tenişi.
   - S-a descotorosit de ei, a zis Richie.
   A basculat salteaua lui Conor rezemând-o de perete şi şi-a trecut o mână înmănuşată peste partea de dedesubt.
   - Aş spune că ăsta a fost primul gest pe care l-a făcut când a ajuns acasă luni noaptea: nişte haine curate pe el şi aruncarea cât mai repede la gunoi a celor murdare.
   - Ceea ce înseamnă în apropiere, dacă avem noroc. O să trimitem nişte flăcăi să înceapă să cerceteze pubelele de gunoi din cartier.
    Treceam prin grămezile de haine, verificând buzunarele şi pipăind cusăturile să văd dacă erau umede.
    Era frig acolo. Încălzirea - un sistem pe ulei - era oprită şi curentul rece se simţea al naibii.
   - Chiar dacă nu găsim niciodată lucrurile pline de sânge, asta s-ar putea dovedi totuşi util. Dacă tânărul Conor încearcă să meargă pe vreo apărare care invocă nebunia - şi, să fim cinstiţi, e, practic, singura opţiune care i-a rămas - atunci arătăm că a încercat să acopere ce-a făcut, ceea ce înseamnă că ştia că nu era bine, ceea ce înseamnă că era la fel de sănătos ca tine şi ca mine. Din punct de vedere legal, oricum.
    Am sunat după nişte căutători norocoşi să facă treaba cu scormonitul în gunoaie - apartamentul era destul de aproape de subteran, aşa că am fost nevoit să ies afară ca să am semnal pe telefon. Conor n-ar fi putut să discute cu prietenii lui, chiar dacă ar fi avut vreunii. Apoi ne-am mutat în camera de zi.

         Chiar şi cu luminile aprinse, încăperea era întunecoasă.
    Fereastra, la nivelul capului, dădea spre un perete cenuşiu. Mi-am întins gâtul într-o parte ca să zăresc un dreptunghi îngust de cer, păsări rotindu-se pe fundalul norilor grei. Cele mai promiţătoare lucruri - un calculator monstru cu fulgi de porumb pe tastatură, un telefon mobil ponosit - erau pe biroul lui Conor, şi erau chestii de care nu puteam să ne atingem fără Kieran. Lângă birou era o ladă de fructe veche, din lemn, având pe o etichetă zdrenţuită o brunetă care ţinea în sus o portocală şi zâmbea.
    Am deschis capacul. În interior se ascundeau suvenirele lui Conor.
   O eşarfă albastră ecosez, decolorată de spălare, cu câteva fire deschise la culoare de păr lung încă prinse în ţesătură. O lumânare verde pe jumătate arsă, într-un borcan din sticlă, umplând cutia cu miros dulce, nostalgic de mere coapte. O pagină dintr-un blocnotes cât palma, cu cutele netezite cu grijă: un desen cu un telefon, cu linii puternice şi rapide, un jucător de rugby fugind cu mingea la subraţ. O cană, o chestie crăpată, pătată de ceai, pictată cu maci. O mână de benzi elastice, aranjate cu grijă, ca o comoară. Un desen în creion făcut de un copil, patru capete galbene, cer bleu, păsări în aer şi pisică neagră întinsă într-un copac înflorit. Un magnet verde din plastic în formă de X, decolorat şi ronţăit. Un pix bleumarin cu scris auriu îmbârligat: „Golden Bay Resort – poarta ta spre Paradis!”
    Am întins un deget şi am împins eşarfa deoparte de pe desenul de pe fund, din colţ. EMMA, cu majusculele alea nesigure, şi lângă, data. Maroniul ruginiu care păta cerul şi florile nu era vopsea. Făcuse tabloul luni, probabil la şcoală, când mai avea de trăit ore să le numeri pe degete.
    S-a lăsat o tăcere lungă. Am îngenuncheat pe podea, mirosind lemnul şi merele.
   - Deci, am zis eu. Asta e dovada noastră. A fost în casă în noaptea în care au murit.
   - Ştiu, a spus Richie.
    Altă tăcere, de data asta mai încordată, în timp ce fiecare aştepta s-o rupă celălalt. Brusc, la etaj, s-au auzit tocuri înalte făcând zgomot de mers pe parchetul gol.
   - OK, am zis eu, şi am lăsat uşor capacul pe ladă. OK. Haide s-o punem într-un sac, s-o etichetăm şi să mergem mai departe.
    Canapeaua portocalie antică abia se vedea sub pulovere, DVD-uri, pungi goale din plastic. Mi-am croit drum prin straturi, căutând sânge, scuturând lucrurile şi aruncându-le pe jos.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, am exclamat eu descoperind un ghid TV de la începutul lunii iunie şi un pachet pe jumătate plin cu chipsuri cu sare şi oţet. Uită-te la asta.
   Richie mi-a zâmbet crispat şi a ridicat un teanc de prosoape din hârtie folosite la curăţarea a ceva de genul cafelei.
   - Am văzut şi mai rău.
   - Şi eu la fel, dar tot nu e nicio scuză. Nu-mi pasă dacă tipul era lefter. Respectul de sine e gratis. Şi familia Spain era la fel de lefteră ca el, şi casa lor era imaculată.
    Nici chiar în cel mai prost moment al meu, imediat după ce m-am despărţit de Laura, n-am lăsat bucăţi de mâncare să-mi putrezească în chiuvetă.
   - Parcă ar fi fost prea ocupat să ridice o cârpă de praf.
   Richie a căutat jos, între pernele canapelei. A scos una şi şi-a trecut mâna în jurul marginilor ramei, printre firimituri.
   - Toată ziua, în locul ăsta, fără loc de muncă la care să pleci, fără bani ca să ieşi în oraş. Trebuie că-ţi crapă capul. Nu sunt sigur că n-aş fi făcut la fel.
   - Nu era blocat aici douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână, aminteşte-ţi.
   Conor încă avea unde să se ducă. Era ocupat să se ducă la Brianstown.
   Richie a scos husa pernei şi şi-a vârât o mână înăuntru.
   - Adevărat, a zis el. Şi ştii ceva? De asta locul ăsta e minunat. N-a fost casa lui. Ascunzătoarea aia de pe proprietate, aia era casa lui. Şi aia era curată cum îţi place.
    Am căutat cum trebuie: sub sertare, în spatele rafturilor, în cutiile de rahat procesat expirat din congelator - chiar am folosit încărcătorul lui Conor pentru telefonul lui Richie în toate prizele de-acolo, ca să ne asigurăm că niciuna nu era o ascunzătoare falsă a unui depozit secret. Cutia cu documente a mers cu noi la sediu, în caz că Brennan folosise un bancomat la două minute după Jenny sau păstrase o chitanţă pentru designul site-lui companiei lui Pat, însă am aruncat o scurtă privire doar de-ai dracului.
    Declaraţiile lui bancare urmau acelaşi tipar general deprimant ca ale lui Pat şi Jenny: un venit decent şi economii solide, apoi un venit mai mic şi economii mai puţine, pe urmă falimentul. Cum Conor era liber-profesionist, el sărăcise mai puţin dramatic decât Pat Spain - treptat, valoarea cecurilor se micşorase, pauzele dintre ele se măriseră - dar încheiase mai devreme. Căderea începuse la sfârşitul anului 2007. De la mijlocul lui 2008, începuse să facă economii. Se scurseseră luni în care nu-i intrase nimic în cont.
    Pe la două şi jumătate terminasem, punând lucrurile înapoi la locurile lor, ceea ce, în cazul de faţă, însemna să le rearanjăm din dezordinea noastră cu scop în dezordinea fără scop a lui Conor. A noastră arăta mai bine.
   - Ştii ce m-a izbit la locul ăsta? am întrebat eu.
   Richie aranja cărţile din mână înapoi pe raft, stârnind mici vârtejuri de praf.
   - Ce?
   - Nu e nicio urmă de altcineva aici. Nicio periuţă de dinţi a iubitei, nicio fotografie a lui Conor cu colegii lui, nicio felicitare de ziua de naştere, nicio „De sunat tata” sau „Întâlnire cu Joe la bar” în calendar. Nimic care să indice că Brennan a întâlnit vreodată o altă fiinţă omenească în viaţa lui.
    Am pus DVD-urile pe raftul lor.
   - Îţi aduci aminte ce ţi-am zis despre el, că nu are nimic de iubit?
   - S-ar putea ca totul să fie digital. Mulţi oameni de vârsta noastră ţin totul pe telefoanele lor sau pe calculator - fotografii, întâlniri...
    O carte a căzut de pe raft cu o bubuitură şi Richie s-a răsucit spre mine, cu gura deschisă şi mâinile ridicându-se ca să se prindă de ceafă.
   - La naiba, a zis el. Fotografiile.
   - Asta e toată propoziţia, fiule?
   - Rahat. Ştiam că l-am văzut. Nu e de mirare că ţinea la ei...
   - Richie.
    El şi-a frecat obrajii cu mâinile, a tras adânc aer în piept şi l-a suflat afară.
   - Îţi aminteşti noaptea trecută, da, că l-ai întrebat pe Conor care dintre membrii familiei Spain spera să fi supravieţuit? Şi că a răspuns Emma? Nu e de mirare, fir-ar să fie, omule. E naşul ei. Fotografia înrămată de pe raftul Emmei: un copil fără trăsături, în dantelă albă, Fiona gătită toată, un tip cu părul în dezordine la umărul ei. Mi l-am amintit copilăros, zâmbind. N-am putut să-mi amintesc chipul.
   - Eşti sigur?
   - Sunt, da. Sunt sigur. Poza aia din camera ei, îţi aminteşti? Era mai tânăr, a slăbit mult de-atunci, s-a tuns scurt, dar, jur pe Dumnezeu, el e.
    Fotografia plecase la sediu, împreună cu toate cele care identificau pe cineva care cunoscuse familia Spain.
   - Haide să mai verificăm o dată, am zis eu.
   Richie deja îşi scotea telefonul. Aproape am alergat amândoi în sus pe trepte.
   În cinci minute, salahorul de serviciu la linia dedicată cazului a scos poza, a făcut o fotografie cu telefonul lui şi i-a trimis-o lui Richie pe e-mail.

           Era mică şi începea să se pixeleze, şi Conor arăta mai fericit şi mai odihnit decât aş fi putut să mi-l imaginez vreodată, dar era el, da: solid în costumul lui de adult, ţinând-o pe Emma ca şi cum era din cristal, cu Fiona întinzând mâna de-a curmezişul lui, ca să-şi pună un deget într-o mânuţă a fetiţei.
   - La dracu’, a rostit Richie încet privind în telefon.
   - Da, am zis eu. Cam la asta se rezumă.
   - Nu e de mirare că ştia totul despre relaţia lui Pat şi Jenny.
   - Corect. Şmecher. Stătea pe spate şi râdea la noi tot timpul.
   Un colţ al gurii lui Richie a zvâcnit.
   - Nu mi s-a părut că ar fi râs.
   - Oricum, n-o să râdă când o să-i arătăm poza. Însă n-o s-o vadă până nu suntem grozav de pregătiţi. Vreau să avem totul în ordine înainte să ne apropiem de Conor din nou. Ai vrut un motiv? Aş paria o grămadă de bani că urma începe chiar aici.
   - Ar putea să meargă drum lung înapoi.
    Richie a bătut în ecran.
   - Acolo, în urmă cu şase ani. În cazul în care Conor şi familia Spain erau cei mai buni prieteni atunci, deja se cunoşteau de o vreme. Vorbim de colegiu, cel puţin, probabil din şcoală. Motivul ar putea să fie oriunde de-a lungul drumului. Ceva s-a întâmplat, toată lumea a uitat totul despre asta, apoi viaţa lui Conor a mers ca naiba, şi dintr-odată ceva din urmă cu cincisprezece ani a părut din nou lucru mare...
    Vorbea ca şi cum credea, în sfârşit, că Brennan era omul nostru. M-am aplecat mai aproape peste telefon, ca să ascund un zâmbet.
   - Sau ar putea să fie mult mai recent. La un moment dat în ultimii şase ani, relaţia a mers atât de rău în jos, că singurul mod în care Conor putea să-şi vadă fina era prin binoclu. Mi-ar plăcea la nebunie să ştiu ce s-a întâmplat acolo.
   - O să aflăm. Vorbim cu Fiona, cu toţi vechii lor prieteni...
   - Da, aşa o să facem. L-am prins acum pe micul ticălos.
    Am vrut să-l apuc pe Richie cu capul la subraţ, ca şi cum am fi fost doi adolescenţi idioţi care-şi sudează relaţia de prietenie făcându-şi unul altuia braţele să amorţească.
   - Richie, prietene, tocmai ţi-ai câştigat tot salariul pe anul ăsta.
   Richie a zâmbit, roşind.
   - A, nu. Am fi descoperit mai devreme sau mai târziu.
   - Aşa e, da. Dar mai devreme e mult mai bine. Putem să luăm o jumătate de duzină de salahori care ar fi încercat să afle dacă Brennan şi Jenny au cumpărat benzină de la aceeaşi staţie în 2008 şi să-i folosim cu o jumătate de duzină de şanse în plus ca să găsim hainele alea înainte ca un camion să ridice pubelele... Eşti omul meciului, prietene. Bată-te bine singur pe spate.
    A ridicat din umeri, frecându-şi nasul ca să acopere roşeaţa.
   - Doar am avut noroc.
   - Ete, na! Nu există aşa ceva. Norocul se face util numai pe spinarea muncii bune şi solide a detectivului, şi cu tine exact asta s-a întâmplat. Spune-mi, ce vrei să faci în continuare?
   - Fiona Rafferty. Cât mai curând posibil.
   - Zău că da. Sun-o tu. Te-a plăcut mai mult decât pe mine.
   Nici măcar n-a durut să admit asta.
   - Vezi cât de repede poţi s-o faci să vină la sediu. Adu-o în două ore, şi fac cinste cu masa de prânz.

            Fiona era la spital - pe fundal, aparatul bipăia constant - şi chiar „Alo-ul” ei a sunat epuizat până la limita rezistenţei.
   - Doamnă Rafferty, sunt detectivul Curran. Ai un minut?
   O clipă de tăcere.
   - Stai un pic, a zis Fiona.
   A înăbuşit telefonul cu o mână:
   - Trebuie să vorbesc la telefon. Doar că o să ies afară, OK? strigă-mă dacă ai nevoie de mine.
    Clicul unei uşi, şi bipăitul a dispărut.
   - Alo?
   - Îmi pare rău să te iau de lângă sora ta. Cum se simte? a întrebat Richie.
   Un moment de tăcere.
   - Nu grozav. La fel ca ieri. Atunci aţi vorbit cu ea, nu? Înainte să ni se permită să intrăm.
   Era un tăiş în vocea Fionei.
   - Da, am vorbit câteva minute, a rostit calm Richie. N-am vrut s-o obosim prea mult.
   - Aveţi de gând să vă întoarceţi şi să continuaţi să-i puneţi întrebări? Fiindcă n-ar trebui. N-are nimic să vă spună. Nu-şi aminteşte nimic. Mai mult, nici măcar nu poate să vorbească. Doar plânge. Toate doar plângem.
    Vocea Fionei tremura.
   - Puteţi să... să o lăsaţi în pace? Vă rog?
   Richie învăţase: n-a răspuns la asta.
   - Am sunat fiindcă avem nişte veşti pentru tine. O să fie la televizor mai târziu, dar ne-am gândit ca mai degrabă să auzi asta de la noi. Am arestat pe cineva.
    Linişte.
   - N-a fost Pat. V-am zis. V-am zis.
    Ochii lui Richie i-a întâlnit pe-ai mei pentru o clipă.
   - Da, ne-ai zis.
   - Cine... Of, Doamne. Cine e? De ce a făcut asta? De ce?
   - Încă lucrăm la asta. Noi credem că ai putea să ne dai o mână de ajutor. Poţi să vii la Castelul Dublin, să vorbim despre asta? Îţi dăm detaliile acolo.
    Altă clipă de pauză, în timp ce Fiona încerca să prindă toate astea.
   - Da. Da, categoric. Doar, pot, poate să aştepte un timp? Mama a plecat acasă, să doarmă un pic, nu vreau s-o las pe Jenny singură – mama se întoarce la şase, aş putea să vin la voi cam la şapte. Ar fi prea târziu?
    Richie a ridicat din sprâncene la mine. Am dat din cap.
    - E perfect, a zis el. Şi, ascultă, doamnă Rafferty. Fă-ne o favoare şi nu-i spune surorii tale încă. Asigură-te că nu-i spune nici mama ta. OK? Odată ce suspectul a fost acuzat, o să putem să-i spunem, dar e încă devreme. Nu vrem s-o supărăm dacă ceva merge rău. Poţi să-mi promiţi?
   - Da. N-am să spun nimic.
   Şi-a tras rapid respiraţia.
   - Tipul ăsta. Te rog. Cine e?
   Richie a zis cu blândeţe:
   - Vorbim mai târziu. Ai grijă de sora ta, da? Şi de tine. Pe curând.
    A închis înainte ca Fiona să continue să întrebe. Mi-am verificat ceasul. Era aproape trei: patru ore de aşteptare.
   - Fără prânz moca pentru tine, rază de soare, am glumit eu.
    Richie a pus telefonul la loc şi mi-a zâmbit rapid.
   - Şi eu care aveam de gând să comand homar.
   - N-ai dori să te opreşti la salată de ton? Aş vrea să mergem la Brianstown, să verificăm echipele de căutare şi să te întâlneşti din nou cu puştiul Gogan, însă pe drum ar trebui să luăm ceva de mâncare. Mi-ar părea rău să mori de foame.
   - Merge şi salata de ton. N-aş vrea să-ţi distrug reputaţia.
   Încă zâmbea. Modestie sau nu, Richie era un om pe cinste.
   - Apreciez grija ta, am zis eu. Termină tu înăuntru. Eu îi dau un ţâr lui Larry, să-i spun să-şi aducă băieţii aici, apoi putem să ne mişcăm.
   Richie s-a întors jos sărind câte două trepte.
    - Extravagantule, a spus Larry încântat. Ţi-am zis în ultima vreme că te iubesc?
   - Asta nu se învecheşte niciodată. Ce-am mai făcut de data asta?
   - Maşina. Tot ce şi-ar putea dori cineva, şi nici nu e ziua mea de naştere.
   - Fă-mi un rezumat. Dacă îţi trimit cadouri, merit să ştiu ce e în ele.
   - Păi, prima chestie a fost chiar în maşină. Când s-au dus băieţii s-o tracteze, a căzut un breloc din locaşul roţii de rezervă. Avem cheile maşinii, avem ceva ce arată ca o pereche de chei de la casă - una Chubb, una de yală - şi, bătăi de tobă, vă rog, avem o cheie de la uşa din spate a familiei Spain.
   - Ei, asta e drăguţ. Codul de alarmă, şi acum asta, nu mai trebuie decât să aflăm de unde a luat Conor cheia - şi un răspuns evident vine în câteva ore, dintr-o discuţie - şi toată problema încurcată a accesului are să fie frumos legată cu o fundă.
    Casa frumoasă şi solidă a lui Pat şi Jenny fusese la fel de sigură ca un cort pe o plajă neîmprejmuită.
   - M-am gândit c-o să-ţi placă. Şi odată ce am intrat, efectiv, în maşină, of, Doamne. Cât iubesc maşinile. Am văzut tipi care au făcut, practic, baie în înălbitor pur după ce şi-au încheiat afacerile, dar s-au deranjat să-şi cureţe maşinile? Nu. Vehiculul ăsta e un cuib incontestabil de păr, fibre, murdărie şi toate lucrurile frumoase, iar dacă aş putea, aş paria că o să găsim cel puţin o potriveală între maşină şi locul crimei. Am luat şi o urmă de încălţăminte cu noroi de pe covoraşul de pe podeaua şoferului. Va trebui să studiem bine, să vedem cât de multe detalii putem să obţinem, oricum, urma e de la nişte tenişi bărbăteşti, mărimea zece sau unsprezece.
   - Chiar mai drăguţ.
   - Şi apoi, desigur, mai e şi sângele, a rostit Larry cu sfială.
   La faza asta n-am fost chiar surprins. Din când în când, munca de detectiv îţi oferă o zi ca asta, o zi în care îţi iese totul, când nu trebuie decât să întinzi mâna, şi o probă grăsuţă şi suculentă îţi cade în ea.
   - Cât?
  - Pete peste tot. Doar câteva pe mânerul uşii şi pe volan. Îşi scosese mănuşile când s-a întors la maşină, însă scaunul şoferului e plin - o să le trimitem pe toate pentru ADN, dar o să le spun că s-ar putea să se potrivească victimelor tale. Spune-mi că te-am făcut fericit.
   - Cel mai fericit om din lume. Şi, în schimb, am alt cadou pentru tine. Sunt cu Richie la apartamentul suspectului, aruncăm o privire rapidă în jur. Când ai o clipă, ne-ar plăcea să vii aici şi să-l cercetezi cum trebuie. Nu e sânge, din câte se vede - îmi pare rău pentru asta - însă avem alt calculator şi alt telefon ca să-l ţinem ocupat pe tânărul Kieran, şi sunt sigur că ai să găseşti şi ceva care să te intereseze pe tine.
   - Paharul meu e plin ochi. Vin cât de repede pot. O să mai fiţi acolo, tu şi noul tău prieten?
   - Probabil că nu. Ne întoarcem la locul crimei. Omul tău cu monitorizarea viezurelui e acolo?
   - Este. Am să-i spun să vă aştepte. Şi o să păstrez marea ta îmbrăţişare pentru mai târziu. Ciao, ciao. Larry a închis.

             Cazul se lega. Am simţit asta, o senzaţie fizică reală, ca şi cum ar fi fost în propriile vertebre, alunecând în aliniamente cu mici clicuri încrezătoare, permiţându-mi să mă îndrept şi să respir din adâncul măruntaielor pentru prima dată după zile întregi.
    Killester e aproape de mare şi pentru o clipă mi s-a părut că am prins o adiere de aer sărat, viu şi sălbatic, tăind direct prin toate mirosurile oraşului ca să mă dibuie. Când mi-am pus telefonul în buzunar şi am coborât scările, m-am surprins zâmbind către cerul cenuşiu şi păsările rotitoare.
    Richie punea la loc rahatul în morman pe canapea.
   - Larry a dat lovitura cu maşina lui Conor. Fire de păr, fibre, o urmă de încălţăminte şi - ia-o pe-asta - o cheie de la uşa din spate a familiei Spain. Richie, prietene, asta e ziua noastră norocoasă.
   - Grozav. E minunat, da.
   Richie a ridicat privirea.
   - Ce e?
   S-a întors ca şi cum se extrăgea dintr-un vis înşelător.
   - Nimic. Sunt bine.
    Avea chipul chinuit şi concentrat, întors spre sine însuşi.
   Se întâmplase ceva.
   - Richie.
   - Doar aş vrea un sandvici. Mă simt un pic aiurea dintr-odată, ştii cum e. De la concentraţia scăzută de zahăr din sânge, probabil. Iar aerul de aici şi toate...
   - Richie. Dacă s-a întâmplat ceva, trebuie să-mi spui.
   Ochii lui s-au întors către mine. Arăta tânăr şi nebuneşte pierdut, iar când buzele i s-au despărţit, am ştiut că avea să ceară ajutor.
   Apoi ceva pe chipul lui a făcut clic şi s-a închis.
   - Nu s-a întâmplat nimic. Serios. Mergem, da?

        Când mă gândesc la cazul Spain, din adâncul nopţii fără sfârşit, ăsta e momentul pe care mi-l amintesc.
   Orice altceva, orice altă alunecare şi poticnire de-a lungul drumului ar fi putut să fie îndreptată. Asta e cea pe care o strâng din răsputeri, din cauza tăişului aprig. Aer rece şi nemişcat, o rază slabă de soare strălucind pe zidul din faţa ferestrei, miros de pâine veche şi mere.
   Ştiam că Richie mă minţea. Văzuse ceva, auzise ceva, pusese o piesă la loc şi zărise vreo imagine nou-nouţă. Era datoria mea să continui să insist până când se limpezea.
   Am înţeles asta. Am înţeles atunci, în acel apartament cu tavanul jos, cu praful făcându-mi mâinile să mă usture şi îmbâcsind aerul. Am înţeles - sau ar fi trebuit să înţeleg dacă m-aş fi mobilizat în oboseală şi toate celelalte care nu sunt o scuză - că Richie era responsabilitatea mea.
   M-am gândit că înţelesese ceva care dovedea o dată pentru totdeauna că Brennan era omul nostru, şi voia să-şi mai cruţe pentru o vreme în particular mândria rănită. M-am gândit că ceva îi relevase un motiv şi voia să facă încă vreo câţiva paşi mai departe pe acest drum, până când era sigur, înainte să mă ia cu el. M-am gândit la ceilalţi parteneri din echipă, cei care se ţin bine mai mult decât cele mai multe căsătorii, la echilibrul abil cu care se mişcă unul în jurul celuilalt, la încrederea la fel de solidă şi practică precum o haină sau o cană, ceva despre care nu se vorbeşte niciodată, fiindcă e mereu în funcţiune.
   - Da. Ai putea s-o rezolvi, probabil, şi cu ceva mai multă cafea. Ştiu că eu pot. Haide să plecăm de-aici, am spus eu.
    Richie a aruncat un ultim rahat de-al lui Conor pe canapea, a luat punga mare cu probe care conţinea lada de portocale şi s-a frecat de mine în trecere, trăgând de mănuşă cu dinţii, s-o scoată. L-am auzit opintindu-se cu lada pe trepte.
   Înainte să sting lumina, am aruncat o ultimă privire în jur, scanând fiecare centimetru după chestia misterioasă care şi-a croit drum spre el din senin. Apartamentul era tăcut, ursuz, deja reînchizându-se în sine şi redevenind gol. Nu era nimic acolo.

                                            12.

         Richie a făcut un efort mare pe drumul spre Portul Sfărâmat. A continuat discuţia cu mine, relatându-mi o poveste lungă şi tristă despre când era poliţist în uniformă şi un caz cu doi fraţi vârstnici care se băteau pentru un motiv ce avea de-a face cu oile - fraţii erau amândoi surzi, accentele lor de munteni erau prea greu de înţeles pentru Richie, nimeni n-avea nicio idee ce se întâmpla, şi povestea se încheiase cu ei unindu-şi forţele împotriva băiatului de la oraş, şi Richie părăsindu-le casa cu un baston împungându-l în fund. Era jucăuş, încercând să menţină conversaţia pe teren sigur. I-am cântat în strună.
   Am avut şi eu probleme asemănătoare cât am purtat uniformă, chestii pe care n-ar fi trebuit să le păţim în şcoala de poliţie, chestii de te apuca râsul.
    Ar fi fost un drum bun, destul de relaxant dacă n-ar fi fost umbra subţire dintre noi întunecând parbrizul, îngroşându-se ori de câte ori se lăsa liniştea.
    Echipa subacvatică găsise o barcă de pescuit zăcând pe fundul apei de mult timp, şi au arătat clar că ăsta era cel mai interesant lucru pe care se aşteptau să-l descopere.
   Erau fără chip şi eleganţi în costumele lor de scufundare, făcând ca portul să arate militar şi sinistru. Le-am mulţumit, le-am strâns mâinile cu mănuşi din cauciuc şi le-am zis să meargă acasă. Căutătorii care lucraseră pe proprietate era murdari, obosiţi şi enervaţi. Găsiseră opt cuţite de diferite forme şi dimensiuni, toate plantate în mod clar peste noapte de adolescenţi care se credeau genii hilare făcând o treabă de om mare, şi toate astea trebuiau verificate.
    Am zis echipei să mute căutarea sus pe deal, unde îşi ascunsese Conor maşina.
   Potrivit poveştii lui, armele erau în apă, dar Richie avea dreptate cu privire la asta: Conor îşi făcea jocul cu noi. Până să ştim exact ce joc şi de ce, tot ce declara trebuia verificat.
    Un tip înalt şi zvelt, cu păr blond nepieptănat şi un hanorac prăfuit, stătea pe zidul grădinii familiei Spain - fuma o ţigară rulată şi arăta dubios.
   - Te putem ajuta? am întrebat eu.
   - Salut, a zis el suflând fumul pe talpa pantofului. Detectivii, da? Sunt Tom. Larry a zis că aţi vrut să vă aştept.
   Atât din pricina hainelor de laborator şi a salopetelor de la locul crimei, cât şi a faptului că nu se ocupă cu publicul, Biroul are standarde vestimentare mai scăzute decât noi, dar, chiar şi aşa, tipul ăsta era ieşit din comun.
   - Detectiv Kennedy şi detectiv Curran. Tu eşti aici pentru animalul din pod?
   - Da. Vreţi să intraţi, să vedeţi ce se întâmplă?
   Arăta ca şi cum îşi tocise coatele, însă Larry e feroce de pretenţios cu cei cu care lucrează, aşa că am încercat să nu-l calific pe puşti cu uşurinţă.
   - Haide, am zis eu. Băieţii tăi au găsit un prigor mort în grădina din spate. Ai aruncat o privire?
   Tom şi-a pus chiştocul de ţigară în punga cu tutun, s-a aplecat pe sub bandă şi şi-a târşâit picioarele pe alee.
   - Da, sigur, dar nu sunt prea multe de văzut acolo. Lar a zis că vreţi să ştiţi dacă a fost un animal care ucide sau nu un om. Oricum, toată activitatea insectelor a distrus rana. Tot ce pot să vă spun e că a fost un fel de zdrenţuire, da? Şi anume, că n-a fost făcută de o lamă ascuţită. Ar fi putut să fi fost o lamă zimţată, probabil una boantă. Nu pot să precizez.
   - Ce fel de dinţi? a întrebat Richie.
   Tom a zâmbit.
   - Nu de om. Ce, te gândeşti că tipul tău a fost vreun Ozzy Osbourne?
   Richie i-a zâmbit înapoi.
   - Corect. Halloween fericit. Sunt prea bătrân pentru lilieci, aici e un prigor.
   - E aşa de aiurea, a zis Tom vesel.
   Cineva reparase uşa familiei Spain - aş zice cu câteva şuruburi şi un lacăt- ca să ţină afară stafiile şi jurnaliştii.
    S-a căutat în buzunar după cheie.
  - Nu. Dinţi de animale. S-ar putea să ne uităm după un şobolan sau o vulpe, doar că ambele i-ar fi mâncat, probabil, maţele şi chestii, nu doar capul. Dacă a fost un animal, am să spun, probabil, o mustelidă. Ca hermelinele şi nurca, da? Ceva din familie. Care omoară şi fără să mănânce.
   - Aşa a presupus şi detectivul Curran, am spus eu. Ar fi în stare o mustelidă să facă ce s-a întâmplat în pod?
    Lacătul a scos un clic, iar Tom a împins uşa s-o deschidă.
   În casă era frig - cineva oprise căldura - şi dispăruse mirosul slab de lămâie din aer. În schimb, mirosea a sudoare, a plasticul chimic al salopetelor de la locul crimei şi a sânge vechi. Curăţarea scenei crimei nu era în fişa postului nostru. Noi lăsam resturi în urmă, ale criminalului şi ale noastre, până când supravieţuitorii fie chemau o echipă profesionistă, fie curăţau singuri.
    Tom s-a îndreptat spre scări.
   - Da, am citit topicul victimei tale pe Wildwatcher. Are, probabil, dreptate să excludă şoarecii, şobolanii şi veveriţele - ar fi fost grămadă pe untul de arahide. Prima dată m-am gândit: hei, n-are pisică vreun vecin? Totuşi, câteva chestii nu se pupă. O pisică n-ar lua doar capul de la prigor şi n-ar pierde prea mult timp prin pod fără să se dea de gol - miaună ca să coboare prin trapa podului sau ceva. Ele nu se raportează la oameni la fel ca animalele sălbatice. În plus, victima ta a zis că a simţit miros ca de mosc, da? Mosc sau fum? Nu mi se pare că are vreo legătură cu pisica. Însă cele mai multe dintre mustelide, da, lasă un miros de mosc.
    A scormonit după o scară pliantă pe undeva şi a pus-o pe palier, sub trapă. Am scos lanterna. Uşile dormitorului erau încă pe jumătate deschise. Am zărit o bucăţică din patul lui Jack.
   - Cu grijă, a zis Tom legănându-se să treacă prin trapă.
   Lanterna lui s-a aprins deasupra noastră.
   - Trageţi spre stânga, da? Nu vreau să loviţi asta.
    Capcana era pe jos în pod, la doar câţiva centimetri în dreapta trapei. O văzusem doar în poze. Solidă, mult mai puternică şi mai obscenă, cu dinţi răi căscaţi larg în lumina lanternei alunecând în arce moi de-a lungul fălcilor. O privire, şi auzi vâjâitul fioros al aerului, bufnitura care zdrobeşte osul. Niciunul dintre noi nu s-a apropiat.
    Pe jos era împrăştiat un lanţ lung, ancorând capcana de o ţeavă de metal jos, într-un colţ, printre sfeşnice prăfuite şi jucării din plastic pentru care copiii erau deja prea mari.
    Tom a împins lanţul cu vârful piciorului, păstrând distanţa.
   - Asta e o capcană pentru prinderea piciorului, a explicat el. Nemernici nesuferiţi. Cu câţiva euro în plus iei una cu fălci căptuşite sau îndoite, care face mai puţine daune, dar asta în stil vechi, niciunul dintre voi nici măcar nu-şi imaginează. Animalul se duce după momeală, pune presiune pe tavă, fălcile muşcă şi nu-i mai dau drumul. După un timp, animalul sângerează sau moare de stres şi de epuizare dacă nu vii să-l iei. Ar putea să-şi roadă propriul picior, dar, probabil, ar sângera de moarte mai întâi. Capcana asta are falca deschisă optsprezece centimetri: ar putea să prindă orice până la, să zicem, un lup. Victima ta nu era sigur ce vâna, însă era al naibii de hotărâtă să-l prindă.
   - Şi tu? am întrebat eu.
    Mi-am dorit ca Pat să fi avut înţelepciunea să-şi instaleze o lumină în pod. Nu voiam să iau fasciculul lanternei de pe capcană - mi se părea că s-ar putea să ajung prea aproape, în beznă, unde poţi să judeci greşit un pas - dar nici n-am luat-o razna cu privire la toate colţurile alea invizibile. Prin membrana subţire de ţiglă şi izolaţie am putut să aud tare marea.
   - Ce crezi că vâna?
   - OK. Prima întrebare, da, e accesul. Nu sunt probleme acolo.
   Tom a clătinat din bărbie. În partea de sus a peretelui din spate - deasupra dormitorului lui Jack, din ce-mi dădeam eu seama - era o pată de lumină slabă cenuşie.
    Am văzut ce voise să spună inspectorul de clădiri. Gaura era un decalaj zdrenţuit care arăta ca şi cum peretele fusese, pur şi simplu, smuls de acoperiş.
    Richie a pufnit într-un râs lipsit de amuzament.
   - Uită-te la asta, a zis el. Nu-i de mirare că nu răspund constructorii la telefoanele familiei Gogan. Dacă-mi dai destul Lego, şi eu construiesc o proprietate mai bună.
   - Cele mai multe dintre mustelide sunt mici ticăloase agile, a continuat Tom. Ele ar putea să treacă peste zidul grădinii şi să urce, nicio problemă, dacă sunt atrase de căldură sau de miros de mâncare gătită. Nu mi se pare că un animal a făcut, de fapt, gaura, dar un animal ar fi putut s-o extindă. Vedeţi asta?
    Marginea superioară a orificiului, zimţat şi mărunţit, izolaţia roasă.
   - Asta ar putea să fi fost făcută de dinţi şi gheare sau ar putea să fie doar uzura timpului. N-am cum să ştiu sigur. La fel avem şi colo.
    Fasciculul lanternei s-a mişcat în jos şi-napoi, peste umărul meu. Aproape am tresărit, însă el doar alegea o grindă de acoperiş din colţul celălalt.
   - Tare sau ce? a întrebat Tom.
   Lemnul era traversat de nenumărate urme adânci, în seturi paralele de trei sau patru. Unele dintre ele erau lungi de treizeci de centimetri. Grinda arăta de parcă ar fi fost atacată de un jaguar.
   - Astea ar putea să provină de la gheare, de la vreun fel de maşină, de la un cuţit sau de la o bucată din lemn având cuie bătute în ea, a precizat Tom. Alegeţi.
  
           Puştiul mă enerva - atitudinea „ho-tipule-las-o-moale-şi-calmează-te” pentru ceva pe care eu, personal, n-o iau uşor, sau, poate, era doar faptul că toată lumea desemnată la cazul ăsta părea să aibă paisprezece ani şi eu ratasem nota care zicea că recrutam în parcuri de skateboard.
   - Tu eşti expertul aici, fiule. Tu eşti ăla care e aici să ne spună ce crede. De ce nu alegi tu.
   Tom a ridicat din umeri.
   - Dacă ar trebui să pariez, aş merge pe un animal. Dar nici vorbă să pot să-ţi spun ce-o fi fost vreodată, de fapt, aici. Urmele ar fi putut să fie făcute pe vremea când aici era şantier şi grinda a fost expusă sau a zăcut pe jos pe-afară. Asta ar putea să aibă mai mult sens având în vedere că e o singură grindă, da? Dar dacă ceva le-a făcut aici, hoo. Vezi spaţiile dintre urme?
    A înclinat din nou fascicolul lanternei la rizuri.
   - Sunt depărtate cam la doi-trei centimetri. Asta nu e hermelină sau nurcă. Mai degrabă ceva cu labe afurisit de mari a făcut asta. Dacă asta vâna victima ta, atunci dimensiunea capcanei n-a fost nejustificată, la urma urmelor.
    Conversaţia mă irita mai mult decât ar fi trebuit. Colţurile ascunse ale podului păreau înghesuite, clocotind de zgomote aproape inaudibile şi dojenitoare, şi de ochi roşii ficşi. Toate instinctele îmi erau ascuţite şi mobilizate, încordate pentru luptă.
   - Mai avem ceva de văzut aici? Sau putem să continuăm discuţia undeva unde să nu fie nevoie să-mi dublez factura la curăţătorie la fiecare şaizeci de secunde?
    Tom a părut uşor surprins. Şi-a examinat pieptul hanoracului, care arăta ca şi cum s-ar fi luptat cu gheme de praf.
   - Oh, a zis el. Corect. Nu, astea-s toate chestiile bune. Am aruncat o privire după fecale, fire de păr, orice urmă de cuibărit, dar nimic. Mergem jos, da?
    Am coborât ultimul, menţinându-mi lumina lanternei fixată pe capcană. Eu şi Richie ne-am ferit de ea involuntar, pe drumul prin trapă.
   - Deci, am zis eu pe palier, luând o batistă şi începând să-mi curăţ haina - praful era o chestie nesuferită, maronie şi lipicioasă, ca un fel de produs industrial toxic. Spune-mi cu ce avem de-a face.
    Tom s-a aşezat confortabil cu fundul pe scara pliantă, a ridicat o mână şi a început să bifeze pe degete.
   - OK, aşadar, mergem pe ipoteza mustelide, da? În Irlanda nu sunt nevăstuici. Avem hermeline, însă sunt mici, cam la două sute de grame. Nu sunt sigur că ar putea să facă genul de zgomot de care vorbea tipul vostru. Jderii de pin sunt mai grei şi căţărători de cel mai înalt nivel, dar nu e nicio pădure mai aproape decât dealul din capătul golfului, aşa că ar fi cam în afara arealului lor, şi, oricum, n-am reperat niciun jder în jur. O nurcă totuşi ar putea să fie. Le place să trăiască lângă apă, deci - a balansat el bărbia spre mare - zile fericite, da? Sunt ucigaşe fără să mănânce tot, sunt căţărătoare, nu se sperie de nimic, inclusiv de oameni, şi put.
   - Şi sunt mici nemernice rele. Ar ataca un copil fără nicio problemă. Dacă ai una în casă, te-ai gândi al naibii de serios să scapi de ea. Am dreptate?
    Tom a făcut un semn vag din cap.
   - Cred, da. Sunt nebune şi agresive - am auzit că o nurcă atacă un miel de douăzeci de kilograme, străbate orbita direct spre creier, trece la următorul, şi o ţine aşa cu mai multe zeci într-o singură noapte. Iar când sunt încolţite, se luptă pe viaţă şi pe moarte. Deci, da, n-ai fi prea fericit să se învârtă vreuna pe-aici. Totuşi, nu sunt întru totul convins că asta avem. Sunt, poate, de mărimea unei pisici mari de casă, în cel mai rău caz. N-au avut niciun motiv să fi lărgit gaura de intrare, nici vorbă să fi lăsat urmele alea de gheare şi niciun motiv să fie nevoie de o capcană aşa de mare ca să le prinzi.
   - Nu m-ar face să mă răzgândesc. Cum ai zis, nu putem să presupunem că animalul din pod e responsabil şi pentru gaură, şi pentru grindă. Cât priveşte capcana, victima noastră nu ştia ce vâna, aşa că a săvârşit o eroare din precauţie. O nurcă e încă de luat în considerare.
    Tom m-a examinat cu o uşoară surprindere şi mi-am dat seama că în vocea mea fusese o înţepătură.
   - Păi, da. Adică, nu pot să jur că aici a fost ceva vreodată, prin urmare, nimic nu e un baubau. Totul e ipotetic, da? Spun doar ce bucăţi s-ar potrivi şi unde.
   - Grozav. Multe dintre ele s-ar potrivi cu o nurcă. Alte posibilităţi?
   - Alta poate să fie o vidră. Marea e chiar acolo, şi ele ocupă teritorii vaste, aşa că una dintre ele ar putea să trăiască jos, pe plajă, şi să considere casa asta o parte din domeniul ei. Şi ele sunt mari nemernice, lungi de o jumătate de metru sau un metru, cam de zece kilograme. O vidră ar fi putut să lase urmele alea pe grindă şi n-ar fi avut, poate, nevoie să lărgească gaura de acces. Şi pot să devină destul de jucăuşe, deci ar avea sens zgomotele alea de rostogolire - dacă au găsit, să spunem, unul dintre suporturile alea de lumânări sau jucăriile sau ceva, şi s-ar fi încăierat cu ele prin pod...
   - Un metru şi zece kilograme rostogolindu-se prin casa ta, chiar deasupra copiilor tăi, i-am zis eu lui Richie. Pare ceva care ar putea să facă un tip rezonabil, normal să se cam îngrijoreze. Am dreptate?
   - Hei, a spus Tom calm ridicând mâinile. Mai încet. Nu e chiar potriveala perfectă. Vidrele au miros specific, da, însă îl emană prin excremente, iar omul tău n-a găsit nimic. Am mirosit prin jur şi n-am descoperit nici eu. Nimic în pod, nimic sub podeaua podului, nimic în grădină.
   Chiar şi în afara podului, casa părea într-un fel agitată, infestată. Peretele din spatele meu, gândul la cât de subţire era tencuiala mi-au creat o senzaţie de mâncărime.
   - Nici eu n-am simţit niciun miros. Voi?
   Richie şi Tom au scuturat din cap.
   - Deci poate că nu excrementele le-a mirosit Pat, ci vidra în sine, iar acum n-a mai fost pe-aici de-o vreme, aşadar, parfumul s-a risipit.
   - S-ar putea. Ele miros, da. Dar... nu ştiu, omule.
   Tom a mijit ochii în depărtare, vârându-şi un deget printre şuviţele nepieptănate ca să-şi scarpine scalpul.
   - Nu e doar mirosul. Toată chestia asta nu e comportament de vidră. Şi cu asta basta. Chiar nu sunt căţărătoare - adică, am auzit de vidre căţărându-se, dar asta e ca un titlu de ziar, înţelegi ce vreau să spun. Chiar dacă au făcut-o, îţi închipui că e vizibil ceva de mărimea aia mergând în sus şi-n jos pe o casă. Şi sunt sălbatice. Nu sunt şobolani sau vulpi, chestii urbanizate pentru care e OK să trăiască printre oameni. Vidrele se ţin departe de noi. Ar fi al naibii de ciudat să ai o vidră aici. Ar fi genul despre care celelalte vidre le-ar spune puilor lor să nu se joace la ea în grădină.
    Richie şi-a mişcat bărbia spre gaura de deasupra plintei.
   - Ai văzut astea, da?
   Tom a dat din cap.
   - Ciudate sau ce? Victimele aveau casa aranjată, toate rahaturile lor asortate, dar erau OK cu găurile masive în pereţi? Oamenii sunt ciudaţi.
   - Ar fi putut să le facă o vidră şi pe astea? Sau o nurcă?
   Tom s-a ghemuit pe vine şi a examinat gaura, întinzând gâtul în unghiuri diferite, ca şi cum ar fi avut toată săptămâna la dispoziţie.
   - Poate, a răspuns el, în cele din urmă. Ar fi ajutat dacă am fi avut nişte resturi, ca să putem cel puţin să spunem dacă au fost făcute din interior sau din afară, dar victimele voastre nu se jucau când era vorba de făcut curat. Cineva chiar a şlefuit marginile - vedeţi colo? - aşa că a dispărut orice posibilă urmă de gheare sau dinţi. Cum am zis: ciudat.
   - Am să le rog pe următoarele noastre victime să se asigure că trăiesc într-o colibă. Între timp, lucrăm cu ce avem, am spus eu.
    - Nicio grijă, a zis Tom vesel. Despre nurcă trebuie să precizez că n-ar fi putut să facă asta. Nu prea sapă dacă nu e nevoie, şi cu labele alea mici...
   A fluturat mâinile.
   - Totuşi, tencuiala e destul de subţire, nu le-ar fi luat secole să facă genul ăsta de prejudiciu. Vidrele sapă şi sunt puternice, aşa că, da, o vidră ar fi putut s-o facă uşor. Doar dacă nu s-au blocat în interiorul peretelui, undeva de-a lungul drumului, sau n-au ros un fir electric şi bâzzt, vidră la grătar. Deci poate da, dar probabil nu. Vă ajută asta cu ceva?
   - Ai fost de mare ajutor, am zis eu. Mulţumesc. Te anunţăm dacă mai apar informaţii.
   - Oh, da, a exclamat Tom îndreptându-se şi oferindu-mi un semn cu ambele degete mari ridicate şi un zâmbet mare. Toată treaba asta e un rahat nebun, da? Mi-ar plăcea teribil să aflu mai multe.
   - Sunt încântat că putem să-ţi facem ziua frumoasă. Am să iau cheia aia, dacă n-ai alte planuri cu ea.
   Am întins mâna. Tom a tras un amestec de rahaturi din buzunar, a ales cheia de la lacăt şi mi-a aşezat-o în palmă.
   - Plăcerea e de partea mea, a zis el vesel şi a coborât scările, cu şuviţele nepieptănate fluturând.

          La poartă, Richie a zis:
   - Aş zice că poliţiştii în uniformă ne-au lăsat la sediu copii după cheia aia, nu?
   Ne uitam cum Tom se îndrepta gârbovit spre maşina lui, care, în mod inevitabil, era o furgonetă Volkswagen verde în nevoie urgentă de un strat de vopsea.
   - Probabil, ne-au lăsat. N-am vrut ca micul onanist să-şi aducă tovarăşii cu care umblă după nurci într-un tur la locul faptei. Gen „Omule, cât de cool e asta?” Ăsta nu e un blestemat de divertisment.
   - Tehnicieni, a zis Richie absent. Ştii cum sunt. Şi Larry e, sigur, la fel.
   - Asta-i altceva. Tipul ăsta e ca un adolescent. Are nevoie să se înţeleagă pe sine şi să crească. Sau, poate, n-am eu răbdare cu puştii zilele astea.
   - Deci, a zis Richie împingându-şi mâinile adânc în buzunare.
   Nu se uita la mine.
   - Găurile, da? Nu e surpare. Şi niciun animal de care omul tău să fie sigur.
   - N-a zis asta.
   - Cam pe-aici.
   - „Cam pe-aici” nu se pune în jocul ăsta. Conform dr. Dolittle ăstuia, încă sunt în discuţie nurca şi vidra.
   - Crezi că una dintre astea a făcut treaba? Pe cuvântul tău. Crezi?
   În aer se simţea primul iz de iarnă. În jumătăţile de casă de peste drum, puştii care încercau să se îmbete purtau jachete matlasate şi căciuli de lână.
   - Nu ştiu. Şi, pe cuvânt, nu prea îmi pasă, fiindcă şi dacă Pat a făcut găurile, nu văd cum asta ar face din el un maniac criminal. Cum te-am întrebat înăuntru. Să zicem că un animal misterios de zece kilograme îţi aleargă prin pod. Sau să admitem că unul dintre cei mai agresivi şi nebuni prădători din Irlanda a stat chiar deasupra patului fiului tău. Ai fi dispus să faci câteva găuri în pereţi dacă te-ai gândi că aşa scapi cel mai uşor de asta? Ar însemna că e ceva în neregulă cu mintea ta?
   - Dar nu aşa scapi cel mai uşor. Otrava...
   - Să presupunem că ai încercat otrava, şi animalul a fost prea deştept ca s-o ia. Sau chiar mai probabil: să zicem că otrava şi-a făcut treaba, însă animalul a murit undeva în pereţii tăi, nu ştii exact unde. Atunci, pui mâna pe ciocan? Ar însemna asta că eşti destul de dus cu pluta ca să-ţi omori propria familie?
   Tom şi-a pornit furgoneta, care a lăsat un nor de fum neprietenos cu natura, şi ne-a făcut cu mâna în timp ce se îndepărta. Richie i-a răspuns automat la salut, şi am văzut umerii ăia slabi ridicându-se şi coborând într-o respiraţie amplă.
   S-a uitat la ceas şi a zis:
   - Avem timp pentru discuţia cu familia Gogan, da?
   Pe fereastra din faţă a familiei Gogan se vedeau mulţi lilieci din plastic şi, la nivelul ăsta de bun-gust, m-aş fi aşteptat şi la un schelet din plastic în mărime naturală.
   Uşa s-a deschis rapid. Cineva fusese cu ochii pe noi.

          Gogan era un tip masiv, cu o burtă tremurătoare atârnând peste marginea treningului bleumarin şi un cap ras preventiv, şi era în locul de unde Jayden se holbase nărod.
   - Ce-i? a întrebat el.
   - Sunt detectivul Kennedy şi el e detectivul Curran. Domnul...?
   - Domnul Gogan. Ce vreţi?
   Domnul Gogan era Niall Gogan, în vârstă de treizeci şi doi de ani, avea o condamnare veche de 8 ani fiindcă aruncase o sticlă pe geamul trenului local, cea mai mare parte a vieţii lui de adult condusese un stivuitor într-un depozit şi în prezent nu lucra, nu oficial, oricum.
   - Investigăm crimele de alături. Putem să intrăm câteva minute?
   - Puteţi să vorbiţi cu mine aici.
   - I-am promis doamnei Gogan că o ţinem la curent, a explicat Richie. Era îngrijorată, da? Avem ceva noutăţi.
   După o clipă, Gogan s-a tras înapoi din uşă.
   - Ziceţi repede. Avem treabă.
   De data asta aveam toată familia. Se uitau la un serial siropos şi mâncau ceva care implica ouă fierte tari şi ketchup, judecând după farfuriile de pe măsuţa de cafea şi miros. Jayden stătea întins pe o canapea. Sinead era pe cealaltă, cu bebeluşul sprijinit într-un colţ, sugând dintr-o sticlă. Puştiul era dovada vie a virtuţii lui Sinead: era leit taică-su, chel şi cu ochi spălăciţi şi toate celelalte.
   M-am tras într-o parte şi l-am lăsat pe Richie în centrul atenţiei.
   - Doamnă Gogan, a zis el aplecându-se să dea mâna. A, nu, nu te ridica. Îmi pare rău că vă stricăm seara, dar am promis să vă ţin la curent, nu?
   Sinead cădea, efectiv, de pe canapea de nerăbdare.
   - L-aţi prins pe tip, nu?
   M-am dus spre un fotoliu de colţ şi mi-am scos agenda - când iei notiţe, devii invizibil dacă o faci cum trebuie. Richie s-a dus la celălalt fotoliu, lăsându-l pe Gogan să se înghesuie pe canapea, la picioarele lui Jayden.
   - Avem un suspect în custodie, a spus Richie.
   - Jaysus, a respirat Sinead.
   Îi strălucea în ochi privirea aia avidă.
   - E un psihopat?
   Richie a clătinat din cap.
   - Nu pot să vă spun prea multe despre el. Ancheta e încă în desfăşurare.
   Sinead s-a uitat la el cu gura deschisă, dezgustată.
   Privirea de pe faţa ei zicea: „M-ai făcut să opresc sonorul televizorului pentru asta?”
   - M-am gândit că aveţi dreptul să ştiţi că tipul ăsta nu mai e pe stradă. De îndată ce pot, o să vă spun mai multe. Dar acum încă încercăm să ne asigurăm că-l vom ţine unde e, aşa că nu putem să ne dezvăluim intenţiile.
   - Mulţumim. Asta a fost tot, da? a întrebat Gogan.
   Richie a făcut o mutră şi s-a frecat în ceafă, arătând ca un adolescent timid.
   - Uite... OK, uite povestea. N-am să mă lungesc mult, da? Însă ştiu ceva sigur: cel mai bun martor posibil e un copil deştept. Ei ajung peste tot, văd totul. Copiii nu trec cu vederea chestii, modul în care procedează adulţii. Nu le scapă nimic din tot ce mişcă. Aşa că atunci când l-am întâlnit pe Jayden al vostru am fost, pur şi simplu, încântat.
    Sinead a îndreptat un deget spre el şi a început:
   - Jayden n-a văzut...
   Dar Richie a ridicat mâinile să i-o taie.
   - Lasă-ne o clipă, da? Ca să nu-mi pierd şirul gândurilor. Vezi tu, eu ştiu că Jayden crede că n-a văzut nimic, altfel ne-ar fi spus ultima dată când am fost aici. Dar presupun că, poate, s-a mai gândit în ultimele zile. Asta e altă chestie pe care o găseşti la un copil deştept. Îi rămâne totul în minte.
    Şi-a bătut uşor tâmpla.
   - M-am gândit că, dacă sunt norocos, ar fi posibil să-şi amintească ceva.
   Toată lumea s-a uitat la Jayden, care a zis:
   - Ce-i?
   - Ţi-ai amintit ceva care ar putea să ne ajute?
   Lui Jayden i-a luat doar o clipă prea mult ca să ridice din umeri. Richie avea dreptate. Ştia ceva.
   - Uite-ţi răspunsul, a spus Gogan.
   - Jayden, a zis Richie. Am o grămadă de fraţi mai mici. Ştiu când un puşti ascunde ceva.
   Ochii lui Jayden au alunecat într-o parte şi în sus, la tatăl lui, întrebători.
   - Se oferă vreo recompensă? a vrut Gogan să ştie.
   Nu era momentul să discutăm despre recompensa de a ajuta comunitatea.
   - Niciuna până acum, dar vă anunţ dacă oferă cineva. Ştiu că nu vrei ca puştiul tău să fie amestecat în asta - nici eu n-aş vrea, în locul tău. Nu pot să spun decât că cel care a făcut asta e un singuratic. N-are nici prieteni care ar putea să umble după martori, nimic de genul ăsta. Cât timp el nu e pe stradă, familia ta e în siguranţă.
    Gogan s-a scărpinat în miriştea de sub bărbie şi a luat în considerare şi partea nerostită.
   - E nebun, da?
   Talentul ăla al lui Richie din nou. Încetul cu încetul, asta relaxa graniţa dintre un interviu şi o conversaţie.
   Richie şi-a întins mâinile în lături.
   - Nu pot să vorbesc despre el, omule. Spun doar: trebuie să ieşi afară din casă uneori, da? La lucru, la interviuri, la întâlniri... În locul tău, aş fi mai fericit să-mi las familia singură acasă când aş şti că tipul ăsta e pus bine.
    Gogan l-a privit şi a continuat să se scarpine constant.
   Sinead a izbucnit:
   - Îţi spun, dacă un criminal în serie nebun se învârte pe-aici, poţi să uiţi de plecatul la bar. Eu nu stau singură aici, să mă trezesc cu vreun lunatic că...
   Gogan s-a uitat peste, la Jayden, care stătea aplecat mult pe canapea şi privea cu gura deschisă, şi şi-a smucit capul spre Richie.
   - Dă-i drumul. Spune-i omului.
   - Ce să-i spun? a vrut Jayden să ştie.
   - Nu face pe prostul. Ce te întreabă.
   Jayden s-a lăsat şi mai jos pe canapea şi şi-a privit degetele de la picioare săpând în covor.
   - A fost doar tipul ăsta. Cum ar fi, cu mult timp în urmă, a spus puştiul.
   - Da? Când? a întrebat Richie.
   - Înainte de vară. La sfârşitul şcolii.
   - Vezi, despre asta vorbesc. Să-ţi aminteşti mărunţişuri. Ştiam că eşti băiat deştept. Iunie, da?
   Ridicat din umeri.
   - Probabil.
   - Unde era?
   Ochii lui Jayden s-au îndreptat spre tatăl lui din nou.
   - Omule, tu faci ceva bun aici. N-o să ai probleme.
   - Spune-i, l-a îndemnat Gogan.
   - Am fost la numărul unsprezece. Cum ar fi, cel de la casa crimei? Am fost...
    Sinead a întrebat:
  - Ce dracu’ făceai acolo? Să dea naiba dacă nu te pocnesc...
   A văzut degetul ridicat de Richie şi s-a potolit, cu bărbia înclinată într-un unghi care sugera că noi toţi eram în mare necaz.
   - Cum ai intrat la numărul unsprezece? a întrebat Richie.
   Jayden s-a foit. Treningul lui a făcut un zgomot de pârţ pe pielea falsă şi el a chicotit, însă s-a oprit când a văzut că nu i se alătura nimeni.
   - Doar mă prosteam, a răspuns el, în cele din urmă. Am avut cheile şi... doar m-am prostit, nu? Am vrut doar să văd dacă merge.
   - Ţi-ai încercat cheile pe alte case?
   Jayden a ridicat din umeri.
   - Păi, de ce nu.
   - Fairplay din partea ta. Asta e al naibii de deştept. Noi nu ne-am fi gândit niciodată la asta. Şi ar fi trebuit s-o facem. Ar fi fost fix în caracterul constructorilor ăstora să ia la preţ redus o grămadă de încuietori cu chei care se potrivesc.
   - Se potriveşte la toate casele, da?
   Jayden stătea drept ca o lumânare, începând să se bucure de cât de deştept era.
   - Nee. Alea de la uşile din faţă sunt inutile. A noastră n-a mers niciunde altundeva, şi am încercat o grămadă. Totuşi, aia de la uşa din spate, nu? Deschide, cum ar fi, jumătate din...
   - Ajunge. Taci, a intervenit tatăl.
   - Domnule Gogan, a zis Richie. Vorbesc serios. Băiatul nu e în niciun necaz.
   - Mă crezi prost? Dacă ar fi fost în alte case - şi n-a fost - ar fi spargere şi intrare prin efracţie.
   - Nici nu mă gândesc la asta. Nici nimeni altcineva n-o s-o facă. Ştii ce mare favoare ne face Jayden al tău? Ne ajută să vârâm la zdup un criminal. Sunt într-al nouălea cer că s-a jucat cu cheia aia.
   Gogan s-a holbat la Richie când detectivul a zis asta.
   - Încearcă tu să te întorci la el cu ceva mai târziu, şi are să-şi ia înapoi fiecare cuvânt.
   Richie n-a clipit.
   - N-am să fac asta. Crede-mă. Şi nici n-am să las pe altcineva s-o facă. Chestia asta e mult prea importantă.
   Gogan a mormăit şi a dat din cap spre Jayden, care a zis:
   - Serios? Voi nu v-aţi fi gândit niciodată la asta?
   Richie a clătinat din cap.
   - Proşti, a spus Jayden în şoaptă.
   - Despre asta vorbesc: avem noroc că te-am găsit. Care e treaba cu cheia de la uşa din spate?
   - Deschide, cum ar fi, jumătate din uşile din spate ale caselor din jur. Adică, evident că n-am încercat în niciuna locuită - Jayden încerca să pară virtuos; nimeni nu l-a crezut - dar am intrat într-o grămadă de case goale din josul străzii şi în toate până la Promenada Ocean View. Uşor. Chiar nu pot să cred că nu s-a mai gândit nimeni la asta.
   - Şi deschide la numărul unsprezece. Acolo te-ai întâlnit cu tipul ăsta?
   - Da. Eram acolo, doar pierdeam timpul, şi el a bătut la uşa din spate. Cred că a venit peste zidul grădinii. Venise din ascunzătoarea lui. Văzuse o oportunitate.
   - Deci, am ieşit la el. Adică, mă plictiseam. Nu era nimic de făcut acolo.
   Sinead a izbucnit:
   - Ce ţi-am spus să nu vorbeşti cu străinii? Ce te făceai dacă te băga într-o furgonetă şi...
   Jayden şi-a dat ochii peste cap.
   - Îs geniu, nicidecum prost! Dacă încerca să mă apuce, aş fi fugit. Eram la doar două secunde de aici.
   - Despre ce aţi vorbit? a întrebat Richie.
   - Nu despre prea multe. M-a întrebat ce făceam acolo. I-am răspuns că doar pierdeam timpul. M-a mai întrebat cum am intrat. Aşa că i-am explicat despre chei.
   Încercase să-l impresioneze pe străin cu deşteptăciunea lui, în acelaşi fel în care încerca să-l impresioneze pe Richie.
   - Şi ce-a zis?
   - A spus că sunt foarte deştept. Că şi-ar dori să aibă şi el o cheie de genul ăsta. Locuia în celălalt capăt al proprietăţii, dar casa lui fusese inundată din cauza conductelor sparte, aşa că îşi căuta o casă goală unde să doarmă până şi-o repara pe-a lui.
    Era o poveste bună. Conor ştia îndeajuns despre proprietate ca să vină cu ceva plauzibil - Jayden avea toate motivele să creadă în conducte sparte şi reparaţii care trenau pe vecie - şi terminase repede. Reacţionase pe moment, minţind plauzibil, profitând de ce avea la îndemână. Tipul era bun când voia ceva destul de mult.
   - A zis că, din păcate, casele fie nu au uşi şi ferestre, aşa că ar îngheţa, fie erau încuiate şi nu puteau să intre înăuntru. A întrebat dacă puteam să-i împrumut cheia mea să facă o copie, ca să poată să ajungă undeva bine. A zis că-mi dă cinci euro. Am spus să-mi dea zece.
    Sinead a izbucnit iar:
   - I-ai dat vreunui pervers cheia noastră? Prostul dracului...
   - Mâine schimb încuietoarea, a rostit Gogan brusc. Gura.
   Richie a zis uşor, ignorându-i pe amândoi:
   - Are sens. Deci ţi-a dat zece euro şi tu i-ai împrumutat cheia, da?
   Jayden s-a uitat pe furiş la mama lui să vadă dacă îl păşteau probleme.
   - Da. Şi?
   - Apoi ce s-a întâmplat?
   - Nimic. A zis să nu spun la nimeni, altfel ar putea să aibă probleme cu constructorii, fiindcă ei sunt proprietarii caselor. Am spus OK.
   Alt motiv deştept. Constructorii nu erau susceptibili de a fi bine văzuţi de nimeni de la Ocean View, nici chiar de copii.
   - A zis că pune cheia sub o piatră - mi-a arătat care. Apoi a plecat. A spus mulţumesc. Eu am plecat acasă.
   - L-ai mai văzut de-atunci?
   - Nee.
   - Ţi-ai primit cheia înapoi?
   - Da. A două zi. Sub piatră, cum zisese.
   - Ştii cumva dacă cheia ta se potriveşte la uşa familiei Spain?
   Ăsta era un mod plin de tact de a pune problema. Jayden a ridicat din umeri, prea uşor şi nu suficient de vehement pentru o minciună.
   - N-am încercat niciodată.
   Cu alte cuvinte, nu voise să rişte să fie prins de cineva care ştia unde stătea.
   - Omul vostru a intrat pe uşa din spate? a vrut Sinead să ştie.
   Avea ochii zgâiţi.
   - Explorăm toate posibilităţile, a precizat Richie. Jayden, cum arăta tipul ăsta?
   Jayden a ridicat din nou din umeri.
   - Slab.
   - Mai bătrân decât mine? Mai tânăr?
   - Cred că la fel ca tine. Mai tânăr decât el. Decât mine.
   - Înalt? Scund?
   Ridicat din umeri.
   - Normal. Poate la fel de înalt ca el.
   Ca mine, din nou.
   - L-ai recunoaşte dacă l-ai vedea, nu-i aşa?
   - Da. Probabil.
   M-am aplecat peste servietă şi am scos foaia cu portretele-robot. Unul dintre salahori le pregătise pentru noi în acea dimineaţă, şi făcuse o treabă bună: aproape 1,85 m, toţi slabi, cu păr castaniu tuns scurt şi cu bărbia lată.
   Jayden ar fi trebuit să vină la sediu pentru o aliniere oficială a mai multor persoane cu trăsături asemănătoare, dar puteam să eliminăm cel puţin posibilitatea că el dăduse cheia vreunui ciudat irelevant.
   I-am întins foaia lui Richie, care i-a prezentat-o lui Jayden.
   - E aici?
   Jayden a stors din asta tot ce-a putut: a înclinat foaia în diferite unghiuri, ţinând-o la nivelul ochilor şi uitându-se cruciş la ea.
   - Da. Tipul ăsta, a răspuns băiatul, în cele din urmă.
   Degetul lui indica poza din mijloc de pe rândul de jos: Conor Brennan. Ochii lui Richie s-au întâlnit cu ai mei pentru o clipă.
   - Jaysus Christoase, a exclamat Sinead. A vorbit cu un criminal.
   Părea undeva între copleşită şi ofensată. Am văzut-o încercând să descopere pe cine să dea în judecată.
   - Eşti sigur, Jayden? a întrebat Richie.
   - Da. Numărul cinci.
   Richie a întins mâna să ia înapoi foaia matrice, dar Jayden încă se holba la ea.
   - El i-a omorât pe toţi?
   Am văzut tresărirea rapidă a pleoapelor lui Richie.
   - Instanţa de judecată şi juriul au să decidă ce a făcut.
   - Dacă nu i-aş fi dat cheia, m-ar fi omorât?
   Vocea lui suna fragil. Morbiditatea dispăruse. Dintr-odată, arăta doar ca un copilaş speriat.
   - Nu cred, a răspuns Richie cu blândeţe. Nu pot să jur, dar aş paria că n-ai fost niciodată în niciun fel de pericol, nici măcar o clipă. Mama ta are dreptate totuşi. N-ar trebui să vorbeşti cu străinii. Da?
   - O să se întoarcă?
   - Nu. Nu se mai întoarce.
   Prima alunecare a lui Richie. Nu face promisiunea asta, cel puţin nu cât încă ai nevoie de pârghie.
   - Asta încercăm să ne asigurăm, am zis eu calm întinzând o mână după foaie.
   - Jayden, ai fost de mare ajutor, şi asta o să facă o mare diferenţă. Dar avem nevoie de tot ajutorul posibil ca să-l ţinem pe tipul ăsta unde e. Domnule Gogan, doamnă Gogan, şi voi aţi avut câteva zile să vă amintiţi şi să vă daţi seama dacă ştiţi ceva ce ar putea să ne ajute. Vă vine ceva în minte? Orice aţi văzut, aţi auzit, ceva nelalocul lui? Orice? a întrebat Richie.
    S-a aşternut tăcerea. Bebeluşul a început să scoată mici sforăieli de nemulţumire. Sinead a întins o mână, fără să se uite, şi i-a mişcat perna până s-a oprit. Nici ea, nici Gogan nu se uitau la nimeni.
    În cele din urmă, Sinead a zis:
   - Nu pot să mă gândesc la nimic.
   Gogan a clătinat din cap.
   Am lăsat tăcerea să crească. Bebeluşul s-a zvârcolit şi a scos un scâncet ascuţit de protest. Sinead l-a ridicat şi l-a hâţânat. Ochii ei deasupra capului micuţului erau reci, spălăciţi ca ai soţului său, sfidători.
   În cele din urmă, Richie a dat din cap.
   - Dacă vă gândiţi la ceva, aveţi cartea mea de vizită. Între timp, faceţi-ne o favoare, da? Nişte ziare ar putea să fie interesate de povestea lui Jayden. Ţineţi-o pentru voi câteva săptămâni, OK?
    Sinead şi-a strâns buzele de furie. Era evident că deja planificase cumpărăturile nebuneşti şi decisese unde să-şi facă machiajul pentru şedinţa foto.
   - Putem să vorbim cu oricine ne place. Nu puteţi să ne împiedicaţi.
   - Ziarele au să fie acolo şi peste câteva săptămâni, a rostit calm Richie. Când o să-l avem aranjat pe tipul ăsta, am să vă dau undă verde şi o să puteţi să le sunaţi. Până atunci, vă cer să ne faceţi o favoare şi să nu ne împiedicaţi investigaţia.
    Gogan a priceput ameninţarea, chiar dacă ea nu.
   - Jayden n-o să discute cu nimeni, a confirmat tatăl ridicându-se. Asta-i tot, da?
   - O ultimă chestie, şi nu vă mai stăm în cale. Putem să împrumutăm pentru un minut cheia de la uşa voastră din spate? a întrebat Richie.
  
             Aceasta a deschis uşa din spate a familiei Spain ca şi cum ar fi fost unsă. Încuietoarea a făcut clic şi ultima verigă din acest lanţ s-a închis, un fir întins sclipind direct între ascunzătoarea lui Conor şi bucătăria violată. Aproape că am ridicat o mână să bat palma cu Richie, dar el se uita peste zidul grădinii la găurile goale ale ferestrelor ascunzătorii, nu la mine.
   - Şi aşa au ajuns petele de sânge pe pietrele de pavaj, am zis eu. A ieşit pe unde a intrat.
   Neastâmpărul lui Richie a revenit. Bătea darabana pe un tatuaj durabil de pe partea laterală a coapsei lui. Familia Gogan nu rezolvase ce-l deranja pe el.
   - Pat şi Jenny. Cum au ajuns aici? a întrebat el.
   - Ce vrei să spui?
   - La trei dimineaţa, ambii în pijamale. Dacă erau în pat, şi Conor a venit după ei, cum de-au sfârşit luptând aici? De ce nu în dormitor?
   - L-au prins pe drumul spre ieşire.
   - Asta ar însemna că el a vizat numai copiii. Asta nu se pupă cu mărturisirea. Totul a fost despre Pat şi Jenny. Şi n-ar fi verificat mai întâi copiii când au auzit zgomot, rămânând să încerce să-i ajute? Ţi-ar păsa că pleacă un intrus când copiii tăi sunt în necaz?
   - Mai sunt multe chestii în cazul ăsta care au nevoie de explicaţii. Nu neg. Dar adu-ţi aminte, ăsta n-a fost orice intrus, ci cel mai bun prieten al lor - sau fostul cel mai bun prieten al lor. Asta s-ar putea să fi făcut o diferenţă în modul în care s-au desfăşurat lucrurile. Să aşteptăm să vedem ce ne spune Fiona.
   - Da, a zis Richie.
   A împins uşa s-o deschidă şi aerul rece a năvălit în bucătărie, răscolind mirosul stagnant de sânge şi produse chimice, dând ocol camerei, pentru o respiraţie proaspătă şi agitată precum dimineaţa.
   - Om trăi şi-om vedea.
   Mi-am scos telefonul şi i-am sunat pe poliţiştii în uniformă - trebuiau să închidă cu lacăte tot ce era la îndemână înainte ca familia Gogan să decidă să înfiinţeze o mică şi frumoasă expoziţie cu vânzare de suvenire.
   În timp ce aşteptam să vină cineva să preia, i-am spus lui Richie:
   - A fost un interogatoriu bun.
   - Mulţumesc.
    Nu părea nici pe departe atât de mulţumit de sine cum ar fi trebuit.
   - Oricum, ştim de ce Conor a inventat povestea despre găsitul cheii lui Pat. Ca să-l ferească pe Jayden de necazuri.
   - Dragul de el. Şi o grămadă de ucigaşi hrănesc puii animalelor fără stăpân.
   Richie se uita la grădină, care începuse deja să capete un aer de loc abandonat - buruieni ridicându-se deasupra ierbii, o pungă albastră din plastic fluturând dintr-un tufiş unde poposise.
  - Da, a zis el. Probabil aşa fac.
   A trântit uşa din spate - curentul final de aer rece a făcut să fâlfâie hârtiile răzleţe rămase pe jos - şi a întors din nou cheia în broască.
   Gogan ne aştepta în uşa lui din faţă ca să-i dăm cheia înapoi. Jayden era în spatele lui, agăţat de mânerul uşii.
   Când Richie i-a predat cheia, Jayden s-a foit sub braţul tatălui său.
   - Domnule, i-a zis el lui Richie.
   - Da?
   - Dacă nu i-aş fi dat omului tău cheia, n-ar mai fi fost omorâţi?
   Se holba în sus la Richie cu o groază reală, crâncenă în ochii ăia spălăciţi.
   - N-a fost vina ta, Jayden, a răspuns Richie blând, însă foarte ferm. E vina celui care a făcut treaba. Şi cu asta basta.
   Jayden s-a răsucit.
   - Dar cum ar fi intrat dacă n-ar fi avut cheia?
   - Ar fi găsit o cale. Unele chestii găsesc o modalitate să se întâmple. Odată începute, nu mai pot să se oprească, indiferent ce faci. Toată chestia asta a început cu mult timp înainte să-l întâlneşti tu pe tipul ăsta. Da?
   Cuvintele mi-au alunecat pe craniu, săpându-mi în ceafă.
   M-am foit, încercând să-l fac pe Richie să se mişte, dar el era axat pe Jayden.
   Puştiul părea cam pe jumătate convins.
   - Aşa o fi, a spus băiatul după o clipă.
   A alunecat înapoi pe sub braţul tatălui său şi a dispărut pe holul întunecos. În momentul dinainte ca Gogan să închidă uşa, acesta a prins privirea lui Richie şi a dat uşor, reticent din cap spre el.

              Cele două seturi de vecini de la baza străzii erau acasă de data asta. Erau ca familia Spain cu trei zile înainte: cupluri tinere, copii mici, podele curate şi, cu excepţia unor tuşe moderne, case pregătite şi primitoare pentru vizitatorii care n-aveau să vină. Niciunul dintre ei nu văzuse şi nu auzise nimic.
   Am fost discreţi în legătură cu necesitatea schimbării încuietorilor de la uşile din spate: doar o măsură de precauţie, un posibil defect de fabricaţie peste care am dat în cursul anchetei, care n-are nimic de-a face cu crima.
   Câte unul din fiecare cuplu avea un loc de muncă, program prelungit şi navetă lungă. Un bărbat fusese concediat cu o săptămână în urmă, femeia din celălalt cuplu, în iulie. Ea încercase să lege o prietenie cu Jenny Spain - „Eram amândouă blocate aici toată ziua, m-am gândit că am fi mai puţin singure dacă am avea pe cineva cu care să vorbim...” Jenny fusese politicoasă, dar păstrase distanţa. O ceaşcă de ceai suna întotdeauna minunat, însă ea nu era niciodată liberă şi niciodată sigură când avea să fie.
   - M-am gândit că, poate, era timidă sau nu voia ca eu să cred că eram cele mai bune prietene şi să încep să-i cad pe cap în fiecare zi, sau, poate, era supărată fiindcă n-am încercat mai înainte - n-am avut niciodată ocazia, abia dacă eram acasă... Dar dacă-şi făcea griji pentru... Adică a fost...? Pot să întreb?
    O luase ca de la sine înţeles că fusese Pat, aşa cum îi zisesem lui Richie că o să facă toată lumea.
   - Avem pe cineva în custodie în legătură cu crima, am precizat eu.
   - Of, Doamne.
   Mâna ei s-a întins pe masa de bucătărie după a soţului ei. Era drăguţă, subţire, blondă şi cu un trup frumos, dar plânsese înainte să ajungem noi.
   - Atunci, n-a fost... A fost doar... un tip? Poate un hoţ?
   - Persoana în custodie nu e rezident al casei.
   Asta a făcut ca lacrimile să înceapă să curgă din nou.
   - Atunci... Of, Doamne...
   Privirea i-a trecut peste umărul meu, spre celălalt capăt al bucătăriei. Fiica lor avea cam patru ani şi stătea pe jos cu picioarele încrucişate, cu capul lucios şi bălai aplecat peste un tigru de pluş, murmurând.
   - Atunci, am fi putut să fim noi. Nimic n-ar fi împiedicat să fim noi. Vrei să spui: „Nu, slavă Domnului”, doar că nu poţi, nu? Fiindcă e ca şi cum ai spune că Dumnezeu a vrut să fie ei... N-a fost Dumnezeu. A fost doar un accident. Doar noroc. Doar norocul...
   Articulaţiile mâinii i s-au albit pe mâna soţului ei şi s-a străduit din greu să-şi reţină un suspin. Mă durea maxilarul de cât de mult îmi doream să pot să-i spun că greşea, că familia Spain trimisese un mesaj pe vântul mării şi Conor răspunsese la el, că ea şi ai ei duceau o viaţă sigură.
   - Suspectul se află în arest. Are să stea acolo o lungă perioadă.
   A dat din cap fără să se uite la mine. Faţa ei mi-a zis că nu înţelesesem.
   - Oricum, voiam să plecăm, a intervenit soţul. Am fi plecat în urmă cu câteva luni, numai că cine ar fi cumpărat asta? Acum...
   - Nu mai stăm aici, a spus soţia. Nu, nu.
   Suspinul a răbufnit. În vocea ei şi în ochii soţului său era aceeaşi aşchie de neajutorare. Amândoi ştiau că nu plecau nicăieri.
  
             Pe drumul de întoarcere spre maşină, telefonul mi-a bâzâit, anunţându-mă că aveam un mesaj. Geri mă sunase imediat după cinci.
   - Mick... Doamne, urăsc să te deranjez, ştiu că eşti ocupat, pur şi simplu, până peste urechi, dar m-am gândit că vrei să ştii - poate ştii deja, sigur, însă... Dina a plecat de la noi. Mick, îmi pare rău, ştiu că trebuia să avem grijă de ea - şi am avut, am lăsat-o cu Sheila doar un sfert de oră, cât m-am dus până la magazin... A venit la tine? Ştiu că, probabil, eşti supărat pe mine, nu te învinovăţesc, dar, Mick, dacă e cu tine, te rog, poţi să mă suni şi să-mi spui? Îmi pare foarte rău, sincer, eu sunt...
   - La naiba, am exclamat eu.
   Dina lipsea de minimum o oră. N-aveam ce să fac în legătură cu asta pentru cel puţin alte câteva ore, până când eu şi Richie nu terminam cu Fiona. Gândul la ceea ce ar fi putut să se întâmple cu Dina între timp m-a făcut să mă simt ca şi cum inima mea încerca să bată în noroi gros. Fir-ar dracu’ al dracului.
    Nu mi-am dat seama că mă oprisem din mişcare până nu l-am văzut pe Richie la câţiva paşi în faţă, întorcându-se să se uite la mine.
   - Totul în regulă, da?
   - Totul în regulă, am răspuns eu. Nu e legat de muncă. Îmi trebuie doar un minut ca să clarific lucrurile.
   Richie a deschis gura să zică altceva, însă înainte s-o facă i-am întors spatele şi am revenit pe potecă, într-un ritm care-i sugera să nu mă urmeze.
   Geri a răspuns la primul ţâr.
   - Mick? E cu tine?
   - Nu. La ce oră a plecat?
   - Of, Doamne. Speram...
   - Nu intra în panică. Ar putea să fie la mine sau la mine la muncă - am fost pe teren toată după-amiaza. La ce oră a plecat?
   - Cam la patru şi jumătate. A sunat mobilul Sheilei şi era Barry, prietenul ei, aşa că s-a dus sus, în camera ei, ca să aibă intimitate, şi când a venit jos Dina plecase. A scris cu dermatograful pe frigider: „Mulţumesc, la revedere!” şi a făcut o schiţă de mână fluturând, ceva în genul ăsta. I-a luat portofelul Sheilei, erau şaizeci de euro în el, aşa că bani are, oricum... De cum am ajuns acasă şi mi-a zis Sheila, am cutreierat cu maşina tot cartierul, căutând-o - jur că m-am uitat peste tot, am intrat în magazine şi am cercetat grădinile oamenilor şi toate - dar a dispărut. N-am mai ştiut unde să mă uit. Am sunat-o de zeci de ori, însă are telefonul închis.
   - Cum a părut în după-amiaza asta? S-a supărat pe tine sau pe Sheila?
   Dacă Dina se plictisise... Am încercat să-mi aduc aminte dacă menţionase numele de familie Jezzer.
   - Nu, era mai bine! Mult mai bine. Nu supărată, nu speriată, nu tensionată - era chiar logică în cea mai mare parte din timp. Părea un pic distrasă, nu prea dădea atenţie când vorbeai cu ea. Ca şi cum era preocupată de ceva. Asta a fost tot.
    Vocea lui Geri urca în spirală.
   - Era, practic, bine, Mick, pe Dumnezeu că era. Eram sigură că-şi revenea, altfel n-aş fi lăsat-o niciodată cu Sheila. Niciodată...
   - Ştiu că n-ai fi lăsat-o. Sunt sigur că e în regulă.
   - Nu e în regulă, Mick. Nu e. În regulă e ultima chestie care se poate spune despre ea.
   M-am uitat peste umăr. Richie stătea sprijinit de portiera maşinii cu mâinile în buzunare, cu faţa la şantierul de construcţii, ca să-mi ofere intimitate.
   - Ştii ce vreau să spun. Sunt sigur că doar s-a plictisit şi s-a dus acasă la un prieten. Are să se întoarcă mâine-dimineaţă, cu croasanţi, ca să-ţi arate că-i pare rău...
   - Asta nu înseamnă că e în regulă. Cineva care e în regulă nu fură banii din portofelul nepoatei ei. Cineva care e în regulă nu ne-ar face pe toţi să păşim ca pe ouă...
   - Ştiu, Geri. Dar nu putem să rezolvăm dispariţia Dinei în seara asta. Haide să ne concentrăm la fiecare zi pe rând. OK?
   Dincolo de zidul proprietăţii, marea se întuneca, legănându-se constant spre noapte. Păsărelele zburaseră din nou, căutând hrană la marginea apei.
   Geri a inspirat adânc, expirând cu un frison.
   - Sunt atât de al naibii de sătulă de asta.
   Auzisem asta de un milion de ori înainte, în vocea ei şi într-a mea: epuizare, frustrare şi iritare, încrucişată cu teroare pură. Nu contează de câte zeci de ori treci prin aceeaşi tiradă, nu uiţi niciodată că ăsta ar putea să fie momentul în care, în cele de urmă, se termină altfel. Nu cu o carte poştală cu scuze şi cu un buchet de flori furate pe pragul uşii, ci cu un apel telefonic târziu în noapte, cu un poliţist în uniformă pifan exersându-şi abilităţile de a scrie notificări, cu o vizită de identificare la morga lui Cooper.
   - Geri, nu-ţi face griji. Mai am un interviu înainte să pot să plec, dar până atunci am să rezolv asta. Dacă o găsesc aşteptându-mă la muncă, te anunţ. Mai încearcă pe mobil. Dacă dai de ea, spune-i să vină să ne întâlnim la mine la secţie, şi trimite-mi un SMS ca să ştiu că vine. Altfel îi dau de urmă în clipa în care termin. OK?
   - Da. OK.
   Geri n-a întrebat cum. Simţea nevoia să creadă că avea să fie atât de simplu. Şi eu la fel.
   - Sigur, are să fie în regulă de capul ei încă vreo oră-două.
   - Du-te şi te culcă. În seara asta o ţin pe Dina la mine, însă mâine s-ar putea să fiu nevoit s-o aduc iar la tine.
   - Da, sigur. Toată lumea e bine, Colm şi Andrea nu s-au molipsit, slavă Domnului... Şi n-am s-o mai scap din ochi de data asta. Îţi promit. Mick, îmi pare foarte rău pentru asta.
   - Vorbesc serios. Nu-ţi face griji. Spune-le Sheilei şi lui Phil că sper că se simt mai bine. Ţinem legătura.
    Richie încă stătea rezemat de portieră, uitându-se la încrucişarea abilă de ziduri şi schele pe fundalul cerului turcoaz glacial. Când am făcut maşina să piuie descuind-o, s-a îndreptat şi s-a întors.
   - Ce faci?
   - Fac ordine, am răspuns eu. Haide să mergem.
   Mi-am deschis portiera, dar el nu s-a mişcat. În lumina difuză, faţa lui arăta palidă şi înţeleaptă, mult mai în vârstă de treizeci şi unu de ani.
   - Pot să te ajut cu ceva? a întrebat el.
   Cu o clipă înainte să deschid gura, în mine a crescut, brusc şi puternic ca o inundaţie şi la fel de periculos, gândul de a-i spune. M-am gândit la partenerii ăia de zece ani care se ştiau reciproc pe de rost, la ce ar fi zis oricare dintre ei: „Fata de noaptea trecută. Îţi aminteşti de ea? E sora mea, are mintea dusă cu pluta, nu ştiu cum s-o protejez...”
    Am văzut barul, partenerul apucând halbele şi lansând controverse sportive, bancuri porcoase, anecdote pe jumătate adevărate, până când îţi dispare tensiunea din umeri şi uiţi că mintea ţi-a fost scurtcircuitată. Te trimite acasă la sfârşitul nopţii cu o mahmureală în devenire şi cu sentimentul că, solid ca o rocă, el e în spatele tău. Imaginea era atât de clară, că aş fi putut să-mi încălzesc mâinile la ea.
   În clipa următoare mi-am revenit, şi stomacul mi s-a întors la gândul de a-mi etala problemele de familie în faţa lui şi a-l implora să-mi dea una în cap şi să-mi spună că totul are să fie OK. Asta nu era vreo prietenie de zece ani, vreo frăţie de sânge. Richie era aproape un străin care nu putuse să-mi împărtăşească naibii nici măcar ce descoperise în apartamentul lui Conor Brennan.
   - Nu-i nevoie, am răspuns eu clar.
   M-am gândit în trecere dacă să-i cer lui Richie s-o intervieveze singur pe Fiona sau să-i cer să dactilografieze raportul pe ziua respectivă şi s-o amâne pe Fiona până dimineaţă - Conor nu pleca nicăieri - dar ambele variante mi s-au părut dezgustător de jalnice.
   - Oferta e apreciată, dar am totul sub control. Haide să mergem să auzim ce ne spune Fiona.

                                                 13.

                  Fiona ne aştepta în faţa sediului, sprijinită de un felinar.
    În cercul de lumină galbenă fumurie, cu haina ei roşie de sibir, cu gluga trasă s-o protejeze de frig, arăta ca o creatură mică rătăcită din poveştile de la gura sobei. Mi-am trecut o mână peste păr şi am închis-o pe Dina în spatele minţii mele.
   - Ţine minte, i-am zis eu lui Richie. Încă e pe radar.
   Richie a respirat adânc, de parcă epuizarea îl orbise dintr-odată.
   - Nu ea i-a dat cheile lui Conor, a spus el.
   - Ştiu. Dar îl cunoştea. E o poveste acolo. Trebuie să ştim mai multe din povestea asta înainte să putem s-o eliminăm din calcul.
    Fiona s-a îndreptat când ne-am apropiat. Slăbise în ultimele două zile. Pomeţii îi ieşeau brusc prin pielea care pălise spre un cenuşiu de hârtie. Am simţit la ea mirosul de spital, substanţe dezinfectante şi poluante.
   - Doamnă Rafferty, am zis eu. Îţi mulţumim că ai venit.
   - Putem doar să... Ar fi OK dacă facem asta repede? Vreau să mă întorc la Jenny.
   - Înţeleg, am spus eu întinzând un braţ s-o ghidez spre uşă. O să fim cât de rapizi putem.
   Fiona nu s-a mişcat. Părul îi era împrăştiat în jurul feţei în valuri moi castanii. Arăta ca şi cum îl spălase în chiuvetă cu săpun din spital.
   - Ai zis că l-aţi prins pe om. Pe cel care a făcut asta.
   Vorbea cu Richie.
   - Avem pe cineva în custodie în legătură cu crimele. Da, a confirmat Richie.
   - Vreau să-l văd.
   Richie nu s-a aşteptat la asta.
   - Mă tem că nu e aici, am precizat eu calm. L-am dus în închisoare la ora asta.
   - Trebuie să-l văd. Trebuie...
   Fiona şi-a pierdut şirul gândurilor, a clătinat din cap şi şi-a dat părul pe spate.
   - Putem să mergem acolo? La închisoare?
   - Nu prea merge aşa, doamnă Rafferty. E în afara orelor de program, ar trebui să completăm acte, apoi ar putea să dureze câteva ore să-l aducă aici, în funcţie de paza disponibilă... Dacă vrei să te întorci la sora ta, va trebui să lăsăm asta pe altă dată.
    Chiar dacă aş fi lăsat-o să-şi susţină punctul de vedere, n-ar fi avut energie.
   - Altă dată. Pot să-l văd altă dată? a întrebat ea după o clipă.
   - Sunt sigur că putem să facem cumva, am răspuns eu şi am întins braţul din nou.
    De data asta, Fiona s-a mişcat din cercul de lumină al felinarului în umbră şi spre uşa sediului.
    Una dintre camerele de interviu e amenajată să fie prietenoasă: covor în loc de linoleum, pereţi curaţi galben-pai, scaune neinstituţionale, care nu-ţi învineţesc fundul, un răcitor de apă, un ceainic electric şi un coş cu pliculeţe de ceai, cafea şi zahăr, căni adevărate în loc de pahare de spumă. E pentru familiile victimelor, martori fragili, suspecţi care ar lua alte camere ca un afront la demnitatea lor şi ar pleca indignaţi. Am dus-o pe Fiona acolo.
    Richie a instalat-o - era drăguţ să ai un partener care putea să fie de încredere cu cineva aşa de şubred - în timp ce eu m-am dus în camera de incidente şi am aruncat câteva probe într-o cutie din carton. Până m-am întors, haina ei era pe spătarul scaunului şi ea era încolăcită în jurul unei căni de ceai aburind, ca şi cum tot trupul său avea nevoie să se încălzească. Fără haină, era uşoară ca un copil, chiar şi în blugii largi şi cardiganul crem supradimensionat.
    Richie stătea vizavi de ea, cu coatele sprijinite pe masă, la jumătatea unei poveşti lungi şi liniştitoare despre o rudă imaginară, salvată dintr-o combinaţie dramatică de leziuni de medicii de la spitalul lui Jenny.
    Am împins cutia discret sub masă şi am ocupat un scaun de lângă Richie.
   - Tocmai îi spuneam doamnei Rafferty că sora ei e pe mâini bune, a zis Richie.
   - Medicul a spus că în câteva zile au să-i reducă doza de calmante, a adăugat Fiona. Nu ştiu cum are să facă faţă Jenny. E şi-aşa într-o stare foarte proastă - evident - dar analgezicele ajută. Jumătate din timp crede că e doar un vis urât. Când nu le ia, totul o uimeşte... Pot să-i dea altceva? Antidepresive sau ceva?
   - Medicii ştiu ce au de făcut, a zis Richie cu blândeţe. Au s-o ajute să treacă prin asta.
   - Am să te rog să faci ceva pentru noi, doamnă Rafferty, am intervenit eu. Cât eşti aici, vreau să uiţi ce s-a întâmplat cu familia ta. Scoate-ţi din minte. Doar concentrează-te sută la sută să ne răspunzi la întrebări. Crede-mă, ştiu că sună imposibil, însă e singurul mod în care poţi să ajuţi să-l punem bine pe omul ăsta. De asta are acum nevoie Jenny de la tine - de asta au nevoie toţi. Poţi să faci asta pentru ei?
    Ăsta e darul pe care li-l oferim celor care şi-au iubit victimele: odihna. Pentru o oră-două au timp să se aşeze şi - fără să se simtă vinovaţi, fiindcă nu le dăm de ales - să nu-şi mai bată capul cu ce s-a întâmplat. Înţeleg cât de imens e asta şi cât de nepreţuit. Am văzut în ochii Fionei stările prin care trecea cum am zărit în sute de alţi ochi: uşurare şi ruşine, şi recunoştinţă.
   - OK. Am să încerc.
   Avea să ne spună chestii pe care n-ar fi vrut să le menţioneze, ca să-şi dea un motiv să continue să vorbească.
   - Îţi mulţumim pentru asta. Ştiu că e dificil, dar faci ce trebuie.
   Fiona şi-a echilibrat ceaiul pe genunchii slabi, cuprinzând cana între palme, şi mi-a acordat atenţie deplină. Deja şira spinării i se îndreptase cu un grad.
   - Să începem cu începutul. Există o şansă bună ca nimic din toate astea să nu fie relevant, însă pentru noi e important să obţinem toate informaţiile posibile. Ai zis că Pat şi Jenny erau împreună de când aveau şaisprezece ani, nu-i aşa? Poţi să-mi relatezi cum s-au cunoscut?
   - Nu prea. Suntem toţi din aceeaşi zonă, aşa că ne ştim de pe-acolo, de când eram copii de şcoală generală. Nu-mi amintesc exact când ne-am întâlnit prima oară niciunul dintre noi. Când am ajuns pe la doisprezece-treisprezece ani, mulţi am început să ne petrecem timpul împreună - doar ne prosteam pe plajă sau cu rolele, sau coboram la Dun Laoghaire şi stăteam pe dig. Uneori ne duceam în oraş, la cinema şi apoi la Burger King, sau la sfârşit de săptămână mergeam la discoteci şcolare, dacă era vreuna bună. Doar chestii de puşti, oricum, eram apropiaţi. Într-adevăr, apropiaţi.
   - Nimic nu se compară cu prietenii când eşti adolescent, a punctat Richie. Câţi eraţi în gaşcă?
    - Jenny şi cu mine. Pat şi fratele lui, Ian. Shona Williams. Conor Brennan. Ross McKenna - Mac.  Mai erau câţiva care stăteau cu noi uneori, dar asta era gaşca reală.
   Am scotocit în cutia din carton, am găsit un album foto - copertă roz, flori din paiete - l-am răsfoit şi l-am deschis la un fluturaş din hârtie. Şapte adolescenţi cocoţaţi pe un zid, înghesuindu-se să încapă în poză, râdeau şi etalau cornete de îngheţată şi tricouri strălucitoare. Fiona avea bretele, părul lui Jenny era de o nuanţă mai închisă, Pat avea braţele înfăşurate în jurul ei - umerii lui erau deja largi ca de bărbat, însă avea faţă de puşti, deschisă şi rumenă - şi ea se prefăcea că muşca teatral din îngheţata lui. Conor avea picioare şi braţe lungi, slabe şi stângace, făcea impresia unui cimpanzeu nătărău, căzând de pe zid.
   - Asta e gaşca? am întrebat eu.
   Fiona şi-a pus ceaiul pe masă - prea repede; câteva picături au sărit afară - şi a întins o mână la album.
   - Ăsta-i al lui Jenny.
   - Ştiu, am zis eu cu blândeţe. Am fost nevoiţi să-l împrumutăm pentru o vreme.
   A săltat din umeri, cu sentimentul subit că degetele noastre sondau adânc în vieţile lor.
   - Dumnezeule! a exclamat ea involuntar.
   - O să i-l înapoiem lui Jenny cât mai curând posibil.
   - Puteţi să... După ce terminaţi cu el, în timp, poate aţi putea, pur şi simplu, să nu-i spuneţi că l-aţi luat? Nu mai are nevoie de nimic altceva la care să facă faţă. Acest...
    Fiona şi-a întins mâna peste fotografie.
   - Eram foarte fericiţi, a zis ea atât de încet, că abia am auzit-o.

...................................................................