Liniștea umbrelor, Tana French

...............................................................
                           4-12

           Pe măsură ce lumina zilei începea să scadă, proprietatea prindea viață.

    Presa plecase acasă, luându-și și elicopterul cu ei, dar din reşedinţa în care vorbisem cu Fiona Rafferty au ieşit câţiva băieţei, zgâlţâind schelele şi prefăcându-se că-şi dădeau brânci unul altuia de la ferestrele mari, siluete negre dansând pe cerul aprins.
    În capătul străzii, mai mulţi adolescenţi atârnau pe zidul unei grădini năpădite de buruieni, fără ca măcar să se ascundă că fumau sau beau, sau că se uitau la mine. Cineva se învârtea undeva, în cercuri urlătoare şi furioase, pe o motocicletă mare, fără tobă de eşapament. Mai departe, bârfa continua neîncetat.
    Păsările intrau şi ieşeau prin găurile goale ale ferestrelor, şi ceva a zbughit-o dintr-o grămadă de cărămizi şi sârmă ghimpată abandonată pe marginea drumului, stârnind o mică avalanşă de praf.
    Intrarea din spate a proprietăţii era formată din doi stâlpi mari de poartă, din piatră, şi se deschidea spre o întindere de iarbă înaltă şi unduitoare, care crescuse compact în spaţiul în care fusese poarta. În timp ce coboram panta blândă spre dunele de nisip, iarba şoptea liniştitor şi mi se prindea strâns în jurul gleznelor, trăgându-mă înapoi.
    Echipa de căutare era la marginea apei, scotocind printre algele marine şi prin găurile cu bulbuci în care erau diferite specii de melci de mare. Când m-au văzut venind, membrii ei s-au îndreptat de spate, unul câte unul.
   - Vreo şansă? am întrebat eu.
    Mi-au arătat captura de saci cu dovezi la fel cum se împrăştie îngheţaţi copiii acasă cu tot ce-au găsit în vreo ciudată vânătoare de ciudăţenii, la sfârşitul unei zile lungi.
    Mucuri de ţigară, cutii de cidru, prezervative folosite, căşti stricate, tricouri rupte, pachete de alimente, pantofi vechi.
    Fiecare casă goală avusese ceva de oferit, fusese revendicată şi colonizată de cineva - puşti în căutare de locuri în care să se provoace reciproc, cupluri în căutare de intimitate sau de emoţii, adolescenţi în căutare de ceva de distrus, creaturi în căutare de loc unde să se împerecheze şi să crească, şoareci, şobolani, păsări, buruieni, insecte mici şi harnice. Natura nu lasă nimic gol ori să se irosească. În clipa în care constructorii, dezvoltatorii şi agenţii imobiliari ieşiseră de-acolo, intraseră alte chestii.
    Erau puţine descoperiri de folos: două lame - un briceag rupt, probabil prea mic pentru a fi cel pe care-l căutam noi, şi un cuţit de buzunar cu arc ce ar fi fost interesant dacă n-ar fi fost pe jumătate ruginit - trei chei de uşi care trebuiau să fie verificate în broaştele familiei Spain, o eşarfă cu un plasture rigid, închis la culoare, care s-ar fi putut dovedi a fi sânge.
    - Lucruri bune, am zis eu. Daţi-i-le lui Boyle, de la Birou, şi duceţi-vă acasă. La opt dimineaţa fix, reluaţi de unde aţi rămas. Eu o să fiu la morgă, dar am să mă alătur vouă cât de repede pot. Mulţumesc, doamnelor şi domnilor. Bună treabă.
    S-au târât în sus, prin dunele de nisip, spre proprietate, scoţându-şi mănuşile şi frecându-şi gâturile înţepenite. Eu am rămas unde eram.
    Echipa avea să presupună că profitam de o clipă de linişte ca să mă gândesc la caz, să trec prin matematica întunecată a probabilităţilor sau să las timp micilor feţe moarte să-mi iasă din minte. Dacă omul nostru ar fi fost cu ochii pe mine, şi-ar fi imaginat la fel. Nu asta făceam. Îmi rezervasem cele zece minute în programul zilei ca să mă testez pe plaja aia.

          Am continuat să stau cu spatele la proprietate, cu toată speranţa distrusă, unde odată fuseseră costume de baie strălucitoare fluturând pe culmile de rufe improvizate între rulote.
    Era Lună Nouă, palidă pe cerul palid, licărind în spatele norilor subţiri de fum. Sub astrul nopţii, marea era cenuşie şi agitată, imperioasă. Păsările marine recuperaseră marginea apei imediat ce plecaseră căutătorii. Am rămas nemişcat, şi după câteva minute au uitat de mine şi s-au întors la căutarea lor grăbită de hrană şi la ţipetele lor ascuţite şi curate ca vântul în stânca tocită.
    Odată, când ţipătul ascuţit şi apropiat al unei păsări de noapte de la fereastra rulotei a speriat-o pe Dina şi a trezit-o, mama i-a citat din Shakespeare: Nu te teme. Insula e plină de zgomote: sunete şi ifose dulci care te umplu de plăcere şi nu rănesc.
    Vântul a devenit rece. Mi-am ridicat gulerul de la palton şi mi-am vârât mâinile în buzunare. Ultima dată când pusesem piciorul pe plaja asta avusesem cincisprezece ani.
    Abia începusem să mă bărbieresc aşa cum voiam, abia începeam să mă obişnuiesc cu umerii mei nou-nouţi, la doar o săptămână după ce ieşisem pentru prima dată cu cineva, o fată de aur din Newry, pe nume Amelia, care râdea la toate glumele mele şi avea gust de căpşuni. Eram diferit pe vremea aia: electrizant şi nesăbuit, aruncându-mă cu capul înainte în orice oferea o şansă de râs sau de provocare, cu suficient impuls cât să trec direct prin ziduri din piatră.
    Când noi, băieţii, făceam skandenberg ca să impresionăm fetele, acceptasem provocarea îngâmfatului de Dean Gorry şi-l bătusem de trei ori la rând, chiar dacă era de două ori cât mine, fiindcă îmi doream atât de mult s-o fac pe Amelia să mă aplaude.
    M-am uitat peste apă, în noaptea care venea pe val, şi n-am simţit absolut nimic. Parcă văzusem plaja într-un film vechi, odată ca niciodată. Băiatul ăla înfierbântat părea un personaj dintr-o carte pe care o citisem în copilărie şi o dădusem mai departe.
    Numai că, undeva, în depărtare, în coloana mea vertebrală şi adânc în palmele mele, murmura ceva. Ca un sunet prea jos ca să-l auzi, ca un avertisment, ca un acord de violoncel când un diapazon găseşte tonul perfect ca să-l trezească la viaţă.

                                      7.

           Şi, bineînţeles, dracu’ să-l ia de bineînţeles, Dina mă aştepta.
    Primul lucru pe care-l observi la sora mea mai mică, Dina, e că e genul de frumuseţe care, când apare, face lumea, bărbaţi şi femei deopotrivă, să uite despre ce vorbeşte.
    Arată ca una dintre schiţele alea vechi cu zâne, în cerneală: uşoare ca o dansatoare, cu piele care nu se bronzează niciodată, cu buze palide şi pline şi ochi mari şi albaştri.
    Merge de parcă ar pluti trei centimetri deasupra solului.
    Artistul ăla cu care ieşise îi zisese odată că era „Pre-Rafaelită pură”, ceea ce ar fi fost mai drăguţ dacă două săptămâni mai târziu n-ar fi dat-o cu fundul de pământ. Nu că fusese vreo surpriză.
    A doua chestie care iese în evidenţă la Dina e că e nebună ca un sac cu pisici. Diverşi terapeuţi şi psihiatri i-au diagnosticat diverse chestii de-a lungul timpului, dar s-a ajuns la concluzia că Dina face degeaba umbră pământului.
    E nevoie de un talent pe care ea n-a reuşit niciodată să şi-l dezvolte. Poate să se prefacă luni de-a rândul, uneori chiar un an, dar e nevoie de concentrare ca pentru a merge pe sârmă şi, în cele din urmă, se clatină mereu şi ajunge să-şi ia zborul.
    Atunci fuge de McJob-ul ei du jour prost, prietenul ei du jour prost fuge de ea - bărbaţii cărora le plac femeile vulnerabile o iubesc pe Dina, până când ea le arată ce înseamnă, de fapt, vulnerabilitatea - şi ea vine la uşa mea sau la cea a lui Geri, în general, la o oră scandaloasă a dimineţii, fără absolut niciun sens.

             În acea noapte, ca să evite să devină previzibilă, a apărut, în schimb, la locul meu de muncă.
    Lucram în Castelul Dublin, şi cum e o atracţie turistică - 800 de ani în care construcţiile au apărat oraşul ăsta, într-un fel sau altul - oricine poate să intre direct de pe stradă. Traversam pavajul împreună cu Richie, îndreptându-ne cu pas rapid spre clădirea în care era sediul şi îmi ordonam faptele în cap, pregătindu-mă să i le expun lui O’Kelly, când o umbră s-a desprins din colţul întunecat al unui zid şi a zburat spre noi.
    Am tresărit amândoi.
   - Mikey, a zis Dina într-o şoaptă teribilă, prinzându-mă de încheietura mâinii cu degetele strânse ca nişte fire. Trebuie să vii să mă iei acum. Toată lumea continuă să mă împingă.
    Ultima dată când o văzusem, poate cu o lună înainte, avea părul lung, blond şi ondulat şi un fel de rochie înflorată  cu volane. De atunci se degradase: avea părul vopsit negru lucios şi tăiat într-un stil Bob Flapper - bretonul părea că şi-l ajustase singură - şi purta un cardigan cenuşiu imens şi zdrenţăros peste un furou alb şi cizme motociclist.
    Întotdeauna e semn rău când Dina îşi schimbă lookul. Îmi venea să-mi dau una-n cap că trecuse atât de mult fără să verific.
    Am tras-o de lângă Richie, care încerca să-şi ţină maxilarul să nu-i cadă pe caldarâm. Arăta de parcă mă vedea într-o lumină cu totul nouă.
    - Am înţeles, scumpo. Care-i treaba?
    - Nu pot, Mikey. Simt chestii în păr, ştii, vântul luptându-se în părul meu? Doare, continuă să doară, nu pot să-l găsesc, nu pot să comut butonul ca să-l opresc.
    Stomacul mi-a devenit un bulgăre dur şi greu.
    - OK, am zis eu. OK. Vrei să vii înapoi la mine pentru o vreme, da?
   - Trebuie să plecăm. Trebuie să asculţi.
   - Plecăm, scumpo. Aşteaptă doar o clipă, bine?
    Am condus-o pe treptele uneia dintre clădirile castelului, închisă pentru noapte după seria de turişti de peste zi.
    - Fă-mi plăcerea şi ia un loc.
   - De ce? Unde te duci?
    Era gata să intre în panică.
    - Uite colo, am zis eu arătând în direcţia aceea. Trebuie să scap de partenerul meu, astfel încât noi doi să putem merge acasă. O să-mi ia două secunde.
   - Nu-l vreau pe partenerul tău, Mikey. N-are să fie loc, cum o să ne înghesuim ca să încăpem?
   - Exact. Nici eu nu-l vreau. O să-l trimit pe drumul lui, apoi o să putem pleca.
    Am aşezat-o pe trepte.
   - OK?
    Dina şi-a ridicat genunchii şi şi-a vârât gura în scobitura propriului cot.
    - OK, a răspuns ea înăbuşit.
    - Haide zău, OK?
    Richie s-a prefăcut că-şi verifică mesajele pe telefon, ca să-mi lase puţină intimitate. Am continuat să ţin ochii pe Dina.
    - Ascultă, Richie. S-ar putea să nu pot în seara asta. Tu eşti încă disponibil?
    Am văzut semnele de întrebare sărind viguros în sus şi-n jos în capul lui, dar ştia când să-şi ţină gura.
    - Sigur.
   - Bine. Ia un salahor. El - sau ea, dacă o vrei pe Cumocheamă - poate să se treacă la ore suplimentare, deşi ai putea să încerci să-i explici că renunţarea la asta ar putea să fie un pas mai bun în carieră. În cazul în care se întâmplă ceva acolo, mă suni imediat. Nu contează dacă ai impresia că e lipsit de importanţă sau crezi că poţi să te descurci cu asta, mă suni. Ai înţeles?
    - Am înţeles.
   - De fapt, sună-mă oricum, chiar dacă nu se întâmplă nimic, ca să fiu la curent. În fiecare oră, oră de oră. Dacă nu răspund, continuă să suni până răspund. Ai înţeles?
    - Am înţeles.
   - Spune-i superiorului că am avut o urgenţă şi să nu-şi facă griji, am totul sub control şi o să vin din nou la serviciu cel târziu mâine-dimineaţă. Informează-l despre ziua de azi şi planurile noastre pentru diseară - poţi să faci asta?
    - Probabil că pot să mă descurc, da.
    Strâmbătura din colţul gurii lui Richie sugera că nu aprecia întrebarea, însă în clipa aia ego-ul lui era ultimul pe lista mea de priorităţi.
   - Nu „probabil”, fiule. Descurcă-te. Zi-i că salahorii au misiuni pentru mâine, la fel şi căutătorii, şi ne trebuie o echipă subacvatică pentru a începe cât mai curând posibil munca în golf. De cum termini cu el, pleci. O să ai nevoie de hrană, haine groase, un pachet cu tablete de cafeină - cafeaua nu e bună, nu vrei să faci pipi la fiecare jumătate de oră - şi o pereche de ochelari cu imagine termică. Trebuie să presupunem că tipul ăsta are vreun fel de echipament cu viziune de noapte şi nu vreau să sară pe tine. Şi verifică-ţi pistolul.
    Cei mai mulţi dintre noi încheiem cariera fără să scoatem vreodată pistolul din toc. Unii o iau ca pe o permisiune să devină neglijenţi.
   - Da, am mai făcut nişte filaje înainte, a zis Richie destul de uniform, încât n-aş putea să afirm dacă îmi înşela aşteptările. Ne vedem aici mâine-dimineaţă?
    Dina devenise neliniştită, muşca din firele mânecii pulovărului.
    - Nu, am răspuns eu. Nu aici. O să încerc să vin la Brianstown la un moment dat diseară, dar asta se poate întâmpla sau nu. Dacă nu, ne întâlnim la spital pentru autopsii. La şase dimineaţa. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, să nu întârzii, altfel ne petrecem restul dimineţii deznodându-i chiloţii lui Cooper.
   - Nicio problemă.
    Richie şi-a pus telefonul în buzunar.
   - Putem să ne întâlnim acolo. Altfel, o să fie nevoie să facem tot posibilul să n-o zbârcim, da?
   - Să n-o zbârcim, i-am confirmat eu.
   - Nu, a zis Richie mai blând şi a sunat aproape ca şi cum mă liniştea.
   - Succes.
    A dat din cap spre mine şi s-a îndreptat spre uşa sediului.
    A fost destul de deştept să nu se uite înapoi.
   - Mikey, a şuierat Dina apucându-mă cu toată mâna de spatele paltonului. Mergem?
    M-am oprit o fracţiune de secundă ca să ridic ochii la cer şi să înalţ o rugăciune puternică şi urgentă către orice era acolo sus: „Fă ca omul meu să aibă mai multă cumpătare decât cred eu că are. Nu-l lăsa să alerge în braţele lui Richie. Fă-l să mă aştepte pe mine”.
    - Haide, am zis eu punând o mână pe umărul Dinei, care s-a înghesuit în mine, toată numai coate ascuţite şi gâfâit, ca un animal speriat. Haide să mergem.

         În zile ca asta, prima chestie pe care trebuie s-o faci cu Dina e s-o ţii înăuntru. O mare parte din ce arată a nebunie e, de fapt, doar tensiune, teroare plutind liber, care creşte atunci când pe unde trece e lovită de şuvoaie şi capcane.
    Sfârşeşte prin a fi încordată din cauza imensităţii şi imprevizibilităţii lumii, ca un animal de pradă prins într-un perimetru deschis. Du-o într-un spaţiu închis familiar, fără străini, fără zgomote puternice şi fără mişcări bruşte, şi se calmează, are chiar perioade de luciditate, în timp ce aşteptaţi amândoi să treacă.
    Dina a fost unul dintre factorii pe care i-am avut în minte când mi-am cumpărat apartamentul după ce eu şi fosta mea ne-am vândut casa. Am ales un moment bun pentru despărţire, sau aşa îmi tot spun eu: piaţa imobiliară era pe o curbă ascendentă şi cu jumătatea mea din împărţire m-am ales cu un apartament cu două dormitoare, la etajul patru, în Centrul de Servicii Financiare.
    E îndeajuns de central ca să pot să mă duc pe jos la serviciu, îndeajuns de trendy ca să mă facă să mă nu simt ca un ratat fiindcă am dat greş în căsnicie şi îndeajuns de sus ca Dina să nu fie speriată de zgomotul străzii.
   - Da, slavă Domnului că nu ţi-a luat mult, a zis ea, cu mare uşurare, când am descuiat apartamentul.
    A trecut tumultuos pe lângă mine şi s-a proptit cu spatele de peretele de lângă uşă, cu ochii închişi, respirând adânc.
   - Mike, poţi să-mi dai un prosop de baie?
    I-am găsit un prosop. Şi-a aruncat poşeta pe jos, a dispărut în baie şi a trântit uşa în urma ei.
    Într-o zi proastă, Dina ar putea să stea la duş toată noaptea, cât timp are apă caldă şi ştie că eşti dincolo de uşă. Spune că se simte mai bine în apă, fiindcă îi goleşte mintea de gânduri, ceea ce e presărat cu atât de multe tipologii din Jung, că nici măcar nu ştiu de unde să încep.
    De îndată ce am auzit apa curgând şi pe ea începând să cânte pentru sine, am închis uşa camerei de zi şi am sunat-o pe Geri.

        Urăsc să dau astfel de telefoane aproape mai mult decât orice pe lume. Geri are trei copii, de zece, unsprezece şi cincisprezece ani, un loc de muncă unde face broşuri pentru compania de design interior a celei mai bune prietene de-a ei şi un soţ cu care nu stă suficient. Toţi oamenii ăia au nevoie de ea.
    De la mine n-are nevoie de nimic nimeni în viaţă, cu excepţia Dinei, a lui Geri şi a tatei, şi pe Geri o ajut cel mai mult când nu dau telefonul ăsta. Fac tot ce-mi stă în puteri. Trecuseră ani de când n-o mai dezamăgisem.
   - Mick! Stai o clipă până pornesc maşina asta de spălat...
    Bang, clic pe butoane, zumzet mecanic.
   - Gata. E totul OK? Ai primit mesajul meu?
   - Da, l-am primit. Geri...
   - Andrea! Te-am văzut! Dă-i-l înapoi imediat, altfel i-l dau lui pe-al tău, şi nu vrei asta, nu? Nu, nu.
    - Geri. Ascultă-mă. Mintea Dinei rătăceşte iar. Am adus-o la mine, face un duş, dar eu am treabă. Pot s-o las la tine?
   - Of, Doamne...
    Am auzit-o oftând. Geri e optimista noastră. Ea încă mai speră, după douăzeci de ani de aşa ceva, că de fiecare dată va fi pentru ultima oară, că, într-o dimineaţă, Dina are să se trezească vindecată.
   - Of, Doamne, biata de ea. Mi-ar plăcea s-o iau, însă nu în seara asta. Poate în câteva zile, dacă tot mai e...
   - Nu pot să aştept câteva zile, Geri. Am un caz mare, se pare că o să lucrez ture de optsprezece ore şi n-am cum s-o iau cu mine la lucru.
   - Oh, Mick, nu pot. Sheila are gastroenterită virală, cum îţi spuneam, i-a dat-o şi lui taică-su - le-a fost rău amândurora toată noaptea, când la unul, când la celălalt - şi aş spune că şi Colm, şi Andrea pot s-o ia în orice clipă. Fac curăţenie după bolnavi, spăl şi răcesc 7-UP toată ziua, şi se pare că la noapte o să fac asta din nou. N-aş putea să mă descurc şi cu Dina. Nici vorbă.
    Episoadele Dinei durau între trei zile şi două săptămâni.
    Pentru orice eventualitate, îmi păstrez o parte din zilele de concediu anual, şi O’Kelly nu întreabă nimic, dar de data asta n-avea să meargă.
   - Şi tata? Măcar de data asta. N-ar putea...? am încercat eu.
    La propunerea asta, Geri a tăcut. Când eram copil, tata avea spatele drept şi era uscăţiv, înclinat spre enunţuri clare şi directe, fără loc de manevră: „Femeile pot să fie atrase de un beţiv, însă n-au să-l respecte niciodată. Nu există proastă dispoziţie pe care aerul curat şi exerciţiile fizice să n-o poată îndrepta. Plăteşte-ţi întotdeauna o datorie înainte de scadenţă şi n-ai să flămânzeşti niciodată”.
    Putea să repare orice, să crească orice, să gătească, să facă curat şi să calce ca un profesionist, când trebuia. Moartea mamei îl dărâmase complet.
    Încă locuieşte în casa din Terenure unde am crescut noi.
    Eu şi Geri îl sunăm pe rând la sfârşit de săptămână, să facă ordine în baie, să pună şapte meniuri echilibrate în congelator şi să verifice dacă încă funcţionează televizorul şi telefonul. Tapetul din bucătărie e cel cu vârtej portocaliu pe care mama l-a ales în anii ’70.
    În camera mea, pe raftul făcut de tata pentru mine, sunt manualele mele şcolare, având colţuri îndoite şi pline de pânze de păianjen. Du-te în camera de zi şi întreabă-l ceva. După câteva secunde o să-şi mute privirea la televizor, o să clipească la tine, zicând:
    „Fiule, mă bucur să te văd”, şi o să se întoarcă la vizionarea cu sonorul oprit a serialelor australiene.
    Ocazional, când devine neliniştit, se ridică de pe canapea şi-şi târşâie picioarele încălţate în papuci prin grădina din spate.
   - Geri, te rog, am insistat eu. Doar pentru o noapte. Mâine o să doarmă toată ziua şi sper ca până mâine-seară să am treburile rezolvate la lucru. Te rog.
   - Aş accepta dacă aş putea, Mick. Nu pentru că sunt prea ocupată, ştii că nu m-ar deranja asta...
    Zgomotul de fond a dispărut: s-a îndepărtat de copii, pentru intimitate. Mi-am imaginat-o în sufrageria lor presărată cu pulovere strălucitoare şi masa plină cu teme pentru acasă, trăgând o şuviţă blondă din coafura făcută cu grijă săptămânal. Amândoi ştiam că nu l-aş fi sugerat pe tatăl nostru dacă nu eram disperat.
   - Dar ştii ce face dacă nu stai tot timpul cu ea, iar eu trebuie să am grijă de Sheila şi Phil... Ce mă fac dacă unuia dintre ei începe să-i fie rău în mijlocul nopţii? Să-i las să-şi cureţe singuri mizeria? Sau s-o las pe ea, şi să înceapă să se agite, să trezească toată casa?
    M-am lăsat cu umerii de perete şi mi-am trecut o mână peste faţă. Parcă n-aveam aer în apartament, era plin de duhoarea chimicalelor cu miros fals de lămâie folosite de cei de la curăţenie.
   - Da, am zis eu. Ştiu. Lasă.
   - Mick. Dacă nu putem să facem faţă... Poate ar trebui să ne gândim s-o ducem undeva unde pot să se ocupe de ea.
   - Nu, am spus eu.
    A ieşit destul de tăios cât să tresar, dar Dina nu s-a întrerupt din cântat.
    - Pot să fac faţă. O să fie bine.
   - O să fii bine? Poţi să găseşti pe cineva să te înlocuiască?
    - Nu aşa merge. Mă gândesc eu la ceva.
    - Oh, Mick, îmi pare rău. Chiar îmi pare foarte rău. De îndată ce ei au să fie un pic mai bine...
    - E OK. Transmite-le la amândoi că am întrebat de ei, iar tu încearcă să nu te molipseşti de la ei. Pe curând.
    Un strigăt îndepărtat de furie, undeva la celălalt capăt al legăturii telefonice cu Geri.
    - Andrea! Ce-am zis?...  Sigur, Mick, s-ar putea ca Dina să fie mai bine până dimineaţă, nu? Nu ştii niciodată norocul.
   - S-ar putea, da. Să sperăm.
    Dina a scâncit, şi duşul s-a oprit. Se terminase apa caldă.
    - Trebuie să închid, am zis eu. Ai grijă.
    Şi am ascuns telefonul, iar în momentul în care s-a deschis uşa de la baie stăteam frumos în bucătărie, mărunţind legume.
    Mi-am preparat singur o friptură de vită stir-fry - Dinei nu-i era foame.

          Duşul o liniştise. S-a ghemuit pe canapea; purta un tricou şi pantaloni de trening pe care le luase din şifonierul meu, uitându-se în gol şi frecându-şi visătoare părul cu un prosop.
   - Ssst, a zis ea când am început să întreb delicat cum şi-a petrecut ziua. Nu vorbi. Ascultă. Nu e frumos?
    Nu auzeam decât murmurul traficului, patru etaje mai jos, şi clinchetul sintetizat al muzicii pe care o punea în fiecare seară cuplul de la etajul de mai jos, ca să-şi adoarmă copilul. Am presupus că era paşnic în felul lui şi, după o zi întreagă de discuţii complicate, cărora trebuia să le acorzi toată atenţia, era bine să găteşti şi să mănânci în tăcere.
    Mi-ar fi plăcut să mă uit la ştiri, să văd cum prezentaseră reporterii lucrurile, însă asta era exclus.
    După cină am făcut o cană mare. Sunetul boabelor măcinate a oprit-o pe Dina din noul neastâmpăr: mersul neliniştit în cerc, în picioarele goale, prin camera de zi, luând cărţile de pe rafturi, răsfoindu-le şi punându-le înapoi în locuri greşite.
   - Unde trebuia să te duci în seara asta? a întrebat ea cu spatele la mine. Aveai o întâlnire amoroasă sau ceva în genul ăsta?
   - E marţi. Nimeni nu se duce marţea la întâlniri amoroase.
   - Doamne, Mikey, fii mai spontan. Du-te la cursurile serale. Fii nebun.
    Mi-am turnat o cană de espresso tare şi m-am îndreptat spre fotoliul meu.
   - Nu cred că sunt genul spontan.
    - Păi, asta înseamnă că te duci la întâlniri amoroase la sfârşit de săptămână? Că ai o prietenă?
    - Nu cred că am mai considerat pe cineva prietena mea de când aveam douăzeci de ani. Adulţii au partenere.
    Dina a mimat că-şi vâră două degete pe gât, cu efecte sonore.
   - Băieţii gay de vârstă medie din 1995 aveau parteneri. Ieşi cu cineva? I-o tragi cuiva? Bombardezi pe cineva cu o bazooka şi cu iaurt ca muniţie? Eşti...
    - Nu, Dina, nu sunt. Am ieşit cu cineva până de curând, ne-am despărţit, n-am de gând să mă întorc în şa pentru o vreme. OK?
   - N-am ştiut, a zis Dina mult mai liniştită. Scuze.
    S-a lăsat pe un braţ al canapelei.
   - Mai vorbeşti cu Laura? a întrebat ea după o clipă.
    - Câteodată.
    Auzind numele Laurei, încăperea s-a umplut cu parfumul ei fin şi dulce. Am luat o înghiţitură mare de cafea ca să mi-l scot din nări.
   - Aveţi de gând să vă împăcaţi?
    - Nu. Iese cu cineva. Un doctor. Mă aştept să mă sune în orice zi şi să-mi spună că s-au logodit.
   - Ahhh, a zis Dina dezamăgită. Mi-a plăcut de Laura.
   - Şi mie. De asta m-am însurat cu ea.
   - Atunci, de ce ai divorţat?
   - N-am divorţat eu de ea, ci ea de mine. Eu şi Laura am făcut mereu chestii civilizate şi am spus lumii că a fost de comun acord, n-a fost vina nimănui, că aveam drumuri diferite şi toate porcăriile obişnuite, dar eram prea obosit.
   - Serios? De ce?
   - De-aia. N-am energie în seara asta, Dina.
   - Mă rog, a opinat Dina dându-şi ochii peste cap.
    A alunecat sinuos de pe canapea şi s-a dus în bucătărie, unde am auzit-o cotrobăind prin frigider.
   - De ce n-ai nimic de mâncare? Mor de foame.
   - E o grămadă de mâncare. Frigiderul e plin. Aş putea să-ţi fac o stir-fry, sau e tocană de miel în congelator, sau dacă vrei ceva mai uşor, poţi să mănânci terci, sau...
   - Oh, te rog. Nu vorbesc despre chestii banale. La naiba cu cele cinci grupe de alimente şi antioxidanţi bla, bla, bla. Vreau îngheţată sau un burger de-ăsta de rahat pe care-l bagi în cuptorul cu microunde.
    A trântit uşa de la un dulap şi s-a întors în camera de zi întinzând la o lungime de braţ un baton de granola.
    - Granola? Ce, eşti copil mic? Nu te obligă nimeni să mănânci.
    A ridicat din umeri, s-a aruncat pe canapea şi a început să muşte din baton, făcând o faţă de parcă ar fi putut s-o otrăvească.
    - Atunci când erai cu Laura, erai fericit, a zis ea. Era cam ciudat, fiindcă nu eşti unul dintre oamenii ăia fericiţi în mod natural, aşa că nu eram obişnuită să te văd aşa. De fapt, mi-a luat ceva timp să-mi dau seama ce se întâmpla. Însă era drăguţ.
   - Da, era, am confirmat eu.
    Laura e acelaşi gen elegant care iese în evidenţă, drăguţă prin muncă intensivă ca Jennifer Spain. Era la dietă în fiecare zi de când o ştiam, cu excepţia zilelor de naştere şi a Crăciunurilor. Îşi refăcea bronzul fals la fiecare trei zile, îşi îndrepta părul în fiecare dimineaţă a vieţii ei şi nu ieşea din casă fără machiaj complet.
    Ştiu că unora dintre bărbaţi le place ca femeile să se păstreze naturale, sau cel puţin să pretindă că o fac, dar vitejia cu care Laura încerca să se lupte corp la corp cu natura reprezenta unul dintre multele lucruri care-mi erau dragi la ea. Obişnuiam să mă trezesc dimineaţa cu cincisprezece-douăzeci de minute mai devreme, ca să pot să-mi petrec acel timp doar privind-o cum se pregătea.
    Chiar şi în zilele în care era în întârziere, scăpând lucrurile din mână şi bombănindu-se, pentru mine era cel mai odihnitor lucru pe care viaţa mi-l putea oferi, ca şi cum mă uitam cum o pisică punea lumea în ordine spălându-se.
    Întotdeauna mi s-a părut că o fată ca asta, care lucra din greu ca să fie ce credea ea că trebuia să fie, avea toate şansele să vrea ce credea ea că trebuia să vrea: flori, bijuterii bune, o casă frumoasă, vacanţe însorite şi un bărbat care s-o iubească şi să-şi propună să aibă grijă de ea pentru tot restul vieţii lor. Fetele ca Fiona Rafferty sunt mistere complete pentru mine. Nu pot să-mi imaginez de unde să începi să încerci să le descoperi, şi asta mă face nervos.
   În cazul Laurei, mi se părea că aveam o şansă s-o fac fericită. Mi s-a părut cretin să fiu luat prin surprindere când ea, cu care mă simţeam în siguranţă fix din motivul ăsta, ajunsese să-şi dorească exact ce ar trebui să-şi dorească femeile.
   - Din cauza mea? De-asta te-a părăsit Laura? a întrebat Dina fără să se uite la mine.
   - Nu, am răspuns eu imediat.
    Era adevărat. Laura aflase de timpuriu despre Dina, cam cum era de aşteptat. N-a zis sau n-a lăsat niciodată să se înţeleagă, cred că nici nu s-a gândit vreodată, că Dina nu era responsabilitatea mea, că ar fi trebuit să-i ţin nebunia afară din casa noastră.
    Când mă duceam în pat, târziu, în nopţile în care Dina adormea, în sfârşit, în camera noastră de rezervă, Laura mă trăgea de păr. Asta era tot.
    - Nu vrea nimeni să aibă de-a face cu porcăria asta, a adăugat Dina. Eu nu vreau să am de-a face cu porcăria asta.
   - Poate că unele femei nu. Nu m-aş însura cu genul ăsta de femei.
   - Am zis că mi-a plăcut Laura, nu că o credeam o sfântă, a pufnit ea. Cât de proastă mă crezi? Ştiu că n-a vrut să apară la uşa ei vreo căţea nebună şi să-i strice toată săptămâna. Singura aia dată, lumânări, muzică, pahare cu vin, părul vostru, al amândurora, ciufulit? Trebuie că m-a urât din rărunchi.
    - Nu. Nu te-a urât niciodată.
   - Nu mi-ai fi spus dacă ar fi fost aşa. De ce altceva să te fi părăsit? Laura era nebună după tine. Şi n-a fost vina ta, că ai fi lovit-o sau ai fi făcut-o târfă. Ştiu cum te-ai purtat cu ea, de parcă era o prinţesă. I-ai fi adus Luna de pe cer. „Ea sau eu”, aşa ţi-a zis, nu? „Îmi vreau viaţa înapoi, alung-o pe ţăcănita aia de-aici?”
    A început să se încovrige strâns, cu spatele lipit de braţul canapelei. Avea în ochi o sclipire de teamă.
   - Laura m-a părăsit fiindcă voia copii, am precizat eu.
   Dina s-a oprit la jumătatea respiraţiei şi s-a holbat cu gura căscată.
   - Oh, rahat, Mikey. Nu poţi să ai copii?
   - Nu ştiu. N-am încercat.
   - Atunci...?
   - Nu vreau să am copii. N-am vrut niciodată.
    Dina s-a gândit la asta în tăcere, sugându-şi absentă batonul de granola. După un timp, a replicat:
   - Poate că Laura s-ar fi calmat dacă ar fi avut copii.
   - Poate. Sper să aibă şansa să descopere. Însă nu cu mine. Laura ştia asta când s-a măritat cu mine. M-am asigurat că ştia. N-am indus-o niciodată în eroare.
   - De ce nu vrei copii?
   - Unii nu vor. Nu sunt vreun ciudat.
   - N-am zis că eşti ciudat. Te-am făcut eu ciudat? Doar am întrebat de ce.
   - Nu cred în detectivii criminalişti cu copii, am explicat eu. Se înmoaie. Nu mai poţi să-ţi faci treaba şi sfârşeşti prin a da greş şi la slujbă şi, probabil, şi cu copiii. Nu poţi să le ai pe amândouă. Eu aleg slujba.
   - Of, Doamne, mare rahat mare. Nimeni nu refuză să aibă copii fiindcă nu crede în asta. Mereu dai vina pe munca ta. E aşa de plictisitor, nici n-ai idee. De ce nu vrei copii?
   - Nu dau vina pe munca mea. O iau în serios. Dacă e plictisitor, îmi cer scuze.
    Dina şi-a dat ochii peste cap şi a scos un oftat uriaş de falsă îngăduinţă.
   - OK, a zis ea lăsând-o mai moale, în aşa fel ca idiotul de mine să poată să ţină pasul. Aş paria tot ce am, care e zero, dar lasă aşa, că echipa ta n-a fost toată sterilizată în prima zi de muncă. Lucrezi cu tipi care au copii. Ei fac exact ce faci şi tu. Nu se poate să lase tot timpul criminalii să scape, altfel ar fi daţi afară. Corect? Am dreptate?
   - Unii dintre ei au familii. Da.
   - Atunci, tu de ce nu vrei copii?

      Cafeaua mi-a venit înapoi pe gât. Apartamentul părea mic şi urât, respingător, cu lumină artificială.
    Nevoia de a ieşi, de a conduce cu viteză prea mare înapoi la Portul Sfărâmat aproape m-a făcut să sar în sus de pe fotoliu.
   - Fiindcă riscul e prea mare, am răspuns eu. E atât de mare, că doar gândindu-mă la asta, şi-mi vine să-mi vomit măruntaiele. Uite de-aia.
   - Riscul, a zis Dina după un moment de tăcere.
   A întors, cu grijă, ambalajul batonului de granola şi a examinat partea lucioasă.
   - Nu e vorba de locul de muncă. Te referi la mine. Că ar putea să iasă ca mine.
   - Nu de tine îmi fac griji, am spus eu.
   - Atunci, de cine?
   - De mine.
    Dina m-a privit şi am observat cum becul reflecta mici flăcărui gemene în ochii ăia misterioşi, de un albastru lăptos.
   - Ai fi un tată bun, a conchis ea.
   - Cred că, probabil, aş fi. Dar, probabil, nu destul de bun. Fiindcă dacă greşim amândoi şi mă dovedesc un tată teribil, ce ne facem? N-aş putea să fac absolut nimic. Descoperi când e prea târziu. Copiii sunt acolo, nu poţi să-i trimiţi înapoi. Ci doar să-i păstrezi naibii, zi după zi, şi să te uiţi cum copiii ăştia perfecţi se transformă în epave în faţa ochilor tăi. Nu pot să fac asta, Dina. Ori nu sunt suficient de prost, ori nu sunt suficient de curajos, cert e că nu pot să-mi asum riscul ăsta.
    - Geri o face OK.
   - Geri o face grozav, am zis eu. Geri e veselă, relaxată şi o mamă naturală. După ce s-a născut fiecare dintre copiii ei, am sunat-o în fiecare zi, timp de un an - filaj, interogatorii, certuri cu Laura, orice altceva pe lume era pus pe aşteptare pentru telefonul ăla ca să mă asigur că era bine. Odată a părut răguşită şi suficient de abătută cât să-l fac pe Phil să plece de la muncă şi să vadă cum se simţea. Era răcită şi, evident, a crezut că trebuia că mă simt ca un idiot, dar nu era aşa. Întotdeauna e mai bine să fii sigur.
    - Eu îmi doresc copii într-o zi, a zis Dina.
    A făcut ghem ambalajul, l-a aruncat în direcţia vagă a coşului de gunoi şi a ratat.
    - Pun pariu că tu crezi că e o idee de tot rahatul.
    Gândul la ea apărând gravidă data viitoare mi-a făcut scalpul să îngheţe.
    - N-ai nevoie de permisiunea mea.
    - Dar, oricum, aşa crezi.
    - Ce face Fabio? am întrebat eu.
   - Îl cheamă Francesco. Nu am convingerea că are să meargă. Nu ştiu.
    - Cred că ar fi o idee bună să aştepţi să ai copii până când o să fii cu cineva în care poţi să ai încredere. Consideră-mă de modă veche.
    - Vrei să spui, în cazul în care-l pierd. În eventualitatea că am copilaşul ăsta mic de trei săptămâni şi capul începe să-mi explodeze. Ar trebui să fie acolo cineva, să mă supravegheze.
   - Nu asta am zis.
    Dina şi-a întins picioarele pe canapea şi şi-a inspectat oja de pe unghiile de la picioare, care era bleu perlat.
   - Ştiu când începe, să ştii, a zis ea. Vrei să ştii de unde?
    Nu vreau să ştiu nimic, niciodată, despre mecanismele interne ale minţii Dinei.
   - De unde? am iscodit-o eu.
   - Lucrurile încep să sune greşit.
    O privire rapidă la mine, de sub părul care-i acoperea ochii.
   - Ca şi cum mi-aş scoate tricoul noaptea şi l-aş arunca pe jos, şi ar face plop, ca o piatră care cade într-un iaz. Sau odată am mers pe jos acasă de la muncă, şi de fiecare dată când atingeau pământul, cizmele mele ţipau, ca un şoarece într-o capcană. A fost oribil. În final, a trebuit să mă aşez jos pe alee şi să le scot, ca să mă asigur că nu era vreun şoarece prins înăuntru - ştiam că nu era, nu sunt proastă, însă am vrut doar să fiu sigură. Atunci mi-am dat seama. Ce se întâmpla, vreau să spun. Însă tot am fost nevoită să iau un taxi spre casă. Nu mai suportam să aud, tot drumul. Se auzea de parcă era în agonie.
   - Dina. Ar trebui să te duci la cineva în legătură cu asta. De îndată ce se întâmplă.
   - Mă duc la cineva. Azi am fost la muncă şi am deschis unul dintre congelatoarele mari ca să iau mai mulţi covrigi, şi a trosnit. Ca un foc, de parcă era acolo o pădure în flăcări. Aşa că am ieşit şi am venit la tine.
   - Asta e minunat. Sunt încântat că ai făcut-o. Dar eu vorbesc de un profesionist.
   - Medicii, a zis Dina încreţindu-şi buzele. Le-am pierdut numărul. Şi cât de folositori mi-au fost vreodată?
    Era în viaţă, ceea ce conta mult pentru mine şi ceea ce am simţit că ar trebui să conteze măcar un pic şi pentru ea.
    Dar înainte să punctez asta, mi-a sunat mobilul. Când l-am scos, mi-am verificat ceasul: nouă punct. Bravo, Richie.

            - Kennedy, am zis eu ridicându-mă şi îndepărtându-mă de Dina.
   - Suntem la obiectiv, a spus Richie aşa de încet, încât a trebuit să-mi apăs urechea de telefon. Nicio mişcare.
   - Tehnicienii şi salahorii îşi fac treaba?
   - Da.
   - Vreo problemă? Ai dat peste cineva pe drum? Ceva ce ar trebui să ştiu?
   - Ne. Suntem bine.
   - Atunci, vorbim într-o oră, sau mai devreme dacă apare vreo acţiune. Succes.
    Am închis. Dina îşi răsucea prosopul într-un nod strâns şi mă privea intens printre şuviţele părului ei lucios.
   - Cine a fost?
   - De la muncă.
    Mi-am pus mobilul în buzunar. Mintea Dinei avea unghere paranoice. Nu voiam să-mi ascundă telefonul, ca să nu pot să vorbesc cu spitale imaginare, sau, şi mai bine, să răspundă ea şi să-i spună lui Richie că ştia ce avea el de gând şi că spera să moară de cancer.
   - Am crezut că eşti liber.
   - Sunt. Mai mult sau mai puţin.
   - Ce înseamnă „mai mult sau mai puţin”?
    Mâinile au început să i se tensioneze pe prosop. Am răspuns, menţinându-mi vocea calmă:
   - Înseamnă că uneori oamenii vor să mă întrebe ceva. În Criminalistică nu există „liber”. Era partenerul meu. Probabil că are să mai sune de câteva ori în seara asta.
   - De ce?
    Mi-am luat cana cu cafea şi m-am îndreptat spre bucătărie ca s-o umplu.
   - L-ai văzut. E pifan. Trebuie să discute cu mine înainte să ia vreo decizie importantă.
   - Decizie importantă despre ce?
   - Despre orice.
    Dina a început să-şi folosească unghia de la degetul mare de la mână ca să-şi ia o crustă de pe dosul mâinii, cu scărpinături tari şi scurte.
   - Cineva asculta la radio azi după-amiază, a zis ea. La muncă.
    Of, rahat.
    - Şi?
    - Şi. Ziceau că s-a găsit un cadavru, iar poliţia consideră moartea suspectă. Ziceau Portul Sfărâmat. Vorbea un tip, un poliţist. Parcă erai tu. Şi atunci congelatorul a început să scoată zgomote de pădure în flăcări.
    - OK, am rostit eu cu grijă, aşezându-mă din nou în fotoliul meu.
    Scărpinatul a devenit mai viguros.
    - Nu face asta. Nu mai face asta, fir-ar să fie.
    - Ce să nu fac?
   - Să nu mai afişezi faţa aia, faţa aia proastă de poliţist încrezut. Vorbeşti de parcă sunt vreun idiot de martor cu care poţi să joci joculeţe fiindcă sunt prea intimidată ca să- ţi întorc privirea. Nu mă intimidezi tu pe mine. Ai înţeles?
    N-avea niciun rost să ne certăm.
    - Am înţeles, am spus eu calm. N-am de gând să încerc să te intimidez.
    - Atunci, termină cu prosteala şi spune-mi.
    - Ştii că nu pot să vorbesc despre muncă. Nu e personal.
    - Iisuse, cum naiba să nu fie personal? Sunt soră-ta. Se poate mai personal de-atât?
    S-a înghesuit tare în colţul ei de canapea, cu picioarele fixate ca şi cum se pregătea să se catapulteze spre mine, ceea ce era puţin probabil, dar nu imposibil.
    - Adevărat, am răspuns eu. Am vrut să spun că nu ascund nimic de tine personal. Trebuie să fiu discret cu toată lumea.

             Dina mesteca în spatele propriului antebraţ şi mă privea ca şi cum eram duşmanul ei, mijind ochii aprinşi cu viclenie de animal neprietenos.
    - OK, a zis ea. Atunci, haide doar să ne uităm la ştiri.
    Sperasem să nu-i vină ideea asta.
   - Am crezut că-ţi place liniştea şi pacea.
   - Dacă e îndeajuns de publică încât s-o vadă toată afurisita de ţară, cu siguranţă, fir-ar să fie, nu poate să fie prea confidenţială ca să mă uit eu. Corect? Având în vedere că nu e personal.
    - Pentru numele lui Dumnezeu, Dina. Am muncit toată ziua. Ultima chestie pe care vreau s-o fac e să vin acasă şi să mă uit la munca mea la televizor.
    - Atunci, spune-mi odată ce naiba se întâmplă. Sau dau pe ştiri, şi va trebui să mă pui jos ca să mă opreşti. Asta vrei?
    - Bine, am cedat eu ridicând mâinile. OK. Îţi spun povestea dacă te calmezi. Asta înseamnă că trebuie să te opreşti să te muşti de braţ.
    - E afurisitul meu de braţ. Ce-ţi pasă ţie a cui e treaba?
   - Nu pot să mă concentrez când faci asta. Şi dacă nu pot să mă concentrez, nu pot să-ţi spun ce se întâmplă. Depinde de tine.
    M-a săgetat cu o privire sfidătoare, şi-a dezgolit dinţii mici şi albi şi a muşcat din nou, tare, dar cum n-am reacţionat, şi-a şters braţul de tricou şi s-a aşezat pe mâini.
    - Uite. Fericit?
   - N-a fost un singur cadavru, am început eu să-i relatez, ci o familie compusă din patru membri. Locuiau în Portul Sfărâmat - se numeşte Brianstown acum. Aseară, cineva le-a intrat în casă prin efracţie.
    - Cum i-a omorât?
    - N-o să fim siguri până la autopsie. Se pare că a folosit un cuţit.
    În timp ce reflecta la asta, Dina se holba în gol şi nu se mişca, nici nu respira.
    - Brianstown, a zis ea, într-un final, abstract. Ce nume cretin, nenorocit, prost. Oricine a avut ideea asta ar trebui împins cu capul sub o maşină de tuns iarba şi ţinut acolo. Eşti sigur?
   - Despre nume?
   - Nu! Iisuse. Despre cei morţi în Brianstown.
   Mi-am frecat articulaţia fălcii, încercând să elimin o parte din tensiunea de-acolo.
   - Da. Sunt sigur.
    În ochi i-a revenit concentrarea. Erau pe mine, fără să clipească.
   - Eşti sigur fiindcă lucrezi la asta.
    N-am răspuns.
   - Ai zis că nu vrei să te uiţi la asta la ştiri, deoarece la asta ai lucrat toată ziua. Aşa ai zis.
   - Să te uiţi la un caz de crimă e muncă. La orice caz de crimă. Asta fac eu.
   - Bla, bla, bla, mă rog, cazul ăsta de crimă e munca ta. Corect?
    - Ce mai contează?
   - Contează, fiindcă, dacă-mi spui, te las să schimbi subiectul.
    - Da. E cazul meu. Al meu şi al unei grămezi de alţi detectivi, am continuat eu.
    - Hmm! a exclamat Dina.
   A aruncat prosopul în direcţia vagă a uşii de la baie, a alunecat de pe canapea şi a început să se învârtă din nou prin cameră, în cercuri automate şi viguroase. Aproape auzeam zumzetul a ceea ce trăia în interiorul ei, începând să construiască, un bâzâit subţire de ţânţar.
   - Şi acum o să schimbăm subiectul, am punctat eu.
   - Da, a zis Dina.

          A luat un mic elefant din steatit pe care eu şi Laura îl adusesem din vacanţa în Kenya dintr-un an, l-a strâns tare în mână şi a examinat cu interes urmele roşii rămase în palmă.
   - Mă gândeam înainte. Când te aşteptam. Vreau să-mi schimb apartamentul.
   - Bine, am zis eu. Putem să începem chiar acum să căutăm ceva on-line.
    Apartamentul Dinei era o cocină. Şi-ar fi putut permite un loc absolut decent, eu aş fi ajutat-o cu chiria, însă ea e de părere că blocurile de apartamente construite cu un anume scop o fac să vrea să se dea cu capul de pereţi, aşa că sfârşeşte întotdeauna în vreo casă georgiană decrepită, care a fost transformată în garsoniere în anii ’60, cu baie comună cu vreun ratat păros care îşi zice muzician şi are nevoie să i se reamintească regulat că ea are un frate poliţist.
    - Nu, a spus Dina. Ascultă, pentru numele lui Dumnezeu. Vreau să-l schimb ca schimbare. Îl urăsc, fiindcă-mi produce mâncărimi. Am încercat deja să mă mut, m-am dus la fetele de sus să le cer să facem schimb. Vreau să spun că lor n-o să le provoace mâncărime pe interiorul coatelor şi până la unghii, ca mie. Nu e greşeală. N-am păduchi. Ar trebui să arunci o privire la cât de curată sunt. Cred că e doar modelul de rahat al covorului ăluia. Le-am zis asta, însă târfele nu m-au ascultat. Au toate ochelari ca o gură de peşte mare şi prost. Mă întreb dacă au peşti ca animale de companie. Deci, din moment ce nu pot să mă mut, am să schimb lucrurile. Vreau să mut camerele. Cred că le-am lovit cu ciocanul înainte, dar nu-mi amintesc. Tu îţi aminteşti, Mikey?

            Richie a sunat din oră-n oră, aşa cum promisese, să mă anunţe că nu s-a întâmplat mai nimic.
    Dina mă lăsa uneori să răspund la primul apel, mestecându-şi un deget în timp ce eu vorbeam, şi aştepta până închideam înainte să înceapă iar mecanic: „Cine a fost, ce-a vrut, ce i-ai zis despre mine...” Alteori trebuia să-l las să sune de două-trei ori, în timp ce ea se învârtea mai repede în cerc şi vorbea mai tare, ca să-l acopere, până se extenua şi cădea pe canapea sau pe covor, şi eu puteam să răspund.
    La ora unu m-a pocnit peste mâna în care ţineam telefonul, iar vocea i s-a transformat într-un ţipăt când am vrut să răspund: „Nu dai o ceapă degerată că încerc să-ţi spun ceva, că încerc să vorbesc cu tine, nu mă ignora pentru oricine ăla, ascultă, ascultă, ascultă...”
    Imediat după ora trei, în mijlocul unei fraze, s-a făcut ghem, cu capul ascuns între perne, şi a adormit pe canapea. Avea tivul tricoului meu înfăşurat în jurul pumnului şi sugea materialul.
    Am luat plapuma din camera de rezervă şi am învelit-o.
    Apoi am făcut lumina mai mică, am luat o cană cu cafea rece şi m-am aşezat la masă, jucând Solitaire pe telefon.
    Departe, mai jos de noi, un camion a piuit ritmic, dând cu spatele. Pe coridor s-a trântit o uşă, înăbuşită de covorul greu. Dina şoptea în somn. O vreme a plouat, un foşnet moale şi un răpăit la ferestre, care şi-a potolit intensitatea până s-a lăsat din nou tăcerea.

    Eu aveam cincisprezece ani, Geri - şaisprezece ani şi Dina - aproape şase când s-a sinucis mama noastră. De când mă ştiu, o parte din mine aşteptase ziua în care avea să se întâmple.
    Cu abilitatea celor ale căror minţi au fost dezarmate de o dorinţă, ea alesese singura zi în care nu ne aşteptam.
    Un an întreg, tata, Geri şi cu mine o supravegheasem non-stop, urmărind primele semne, ca agenţii sub acoperire, convingând-o să mănânce când nu se dădea jos din pat, ascunzându-i analgezicele, ziua, când se învârtea prin casă ca o pată rece în aer, ţinând-o de mână toată noaptea, când nu putea să se oprească din plâns, minţind strălucit şi abil, ca nişte impostori, vecini, rude, pe oricine întreba. Dar timp de două săptămâni, în vară, fusesem liberi toţi cinci.
    Ceva din Portul Sfărâmat - aerul, schimbarea de peisaj, determinarea pură să nu ne strice vacanţa - o schimbase pe mama într-o fată care râdea ridicându-şi palmele spre soare, nesigură şi uimită, ca şi cum nu-i venea să creadă că-i mângâia pielea cu tandreţe.
    Alerga cu noi pe nisip, îl săruta pe tata pe ceafă, când îi aplica pe corp crema de protecţie solară. În acele două săptămâni, n-am numărat cuţitele ascuţite şi n-am sărit în picioare la cele mai mici zgomote peste noapte, fiindcă era fericită.
    În vara în care aveam cincisprezece ani, ea a fost cea mai fericită dintre toţi. N-am înţeles de ce, până după aceea. A aşteptat ultima noapte a vacanţei noastre ca să intre în apă.
    Până în acea noapte, Dina era o mică scânteie de încăpăţânare şi de neastâmpăr, mereu gata să explodeze în chicotitul ei ascuţit şi spumos, mereu capabilă să te atragă în asta şi pe tine.
    Ulterior, medicii ne-au avertizat să stăm cu ochii pe ea pentru „consecinţe emoţionale” - în zilele noastre, ar fi fost trimisă direct la terapie, probabil şi noi toţi, însă erau anii ’80, şi ţara asta încă mai credea că terapia era pentru cei bogaţi, care aveau nevoie de un şut bun în fund.
    Am stat cu ochii pe ea - eram buni la asta.
    La început am urmărit-o douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână, dormind cu schimbul în pat cu Dina, în timp ce ea zvâcnea şi murmura în somn - dar nu părea să fie într-o formă mai rea decât mine sau Geri şi, cu siguranţă, arăta mult mai bine decât tatăl nostru. Îşi sugea degetul mare, plângea mult. După un timp îndelungat, a revenit la normal, cel puţin aşa ni s-a părut.
    În ziua în care m-a trezit împungându-mă cu un burete ud pe spate şi a fugit râzând şi ţipând, Geri a aprins o lumânare la Fecioara Maria, în semn de mulţumire că Dina îşi revenise.
    Şi eu am aprins una. M-am păstrat cât de pozitiv am putut şi mi-am zis să cred în asta. Însă am ştiut: o noapte ca asta nu dispare, pur şi simplu. Am avut dreptate.
    Acea noapte s-a ascuns adânc în interiorul fragil al Dinei şi a rămas ghemuită, aşteptându-şi timpul, ani de-a rândul.
    Când s-a îngrăşat suficient, s-a agitat, s-a trezit şi şi-a făcut, rozând, drum înapoi la suprafaţă.
    N-am părăsit-o niciodată pe Dina în timpul vreunui episod critic al stării ei.
    Ocazional, e cumva abătută înainte să ajungă la mine sau la Geri. Într-o zi, a venit la noi drogată, cu faţa vânătă, odată cu un smoc de păr de vreo trei centimetri scos din rădăcină. De fiecare dată, eu şi Geri încercam să aflăm ce se întâmplase, dar nu ne aşteptam niciodată să ne spună.
    M-am gândit să sun şi să anunţ că sunt bolnav. Aproape am făcut-o. Am avut telefonul în mână, gata să sun la camera echipei şi să le spun că am luat o doză urâtă de gastroenterită virală de la nepoata mea şi că va trebui să preia altcineva cazul până reuşesc să ies din baie.
    Nu ratarea instantanee a carierei m-a oprit, indiferent ce ar crede cineva despre mine. Ci imaginea lui Pat şi a lui Jenny Spain luptându-se până la moarte numai fiindcă au crezut că noi i-am abandonat. Nu puteam să trăiesc făcând asta să se adeverească.

    La câteva minute după patru, m-am dus în dormitor, mi-am pus mobilul pe modul silenţios şi am privit ecranul până când s-a luminat cu numele lui Richie.
    Tot nimic. Începuse să pară somnoros.
   - Dacă nu se întâmplă nimic până la cinci, puteţi să încheiaţi, i-am zis eu. Spune-le lui Cumîlcheamă şi celorlalţi salahori să se ducă să tragă un pui de somn şi să se întoarcă la prânz. Tu poţi să stai fără somn alte câteva ore, corect?
   - Nu mă deranjează. Mi-au mai rămas nişte tablete cu cafeină.
    A fost un moment de pauză, timp în care a căutat modul corect în care să formuleze.
   - Ne vedem la spital, da? Sau...?
   - Da, fiule, ne vedem. La şase punct. Să te lase Cumîlcheamă în drum spre casă. Şi asigură-te că iei micul dejun, fiindcă, odată ce ne punem în mişcare, n-o să ne oprim pentru ceai şi pâine prăjită. Pe curând.
    M-am spălat, m-am bărbierit, am găsit haine curate şi am mâncat rapid un castron cu fulgi de cereale cât de în linişte am putut. Apoi i-am scris Dinei un bilet:
    Bună dimineaţa, alunarule - a trebuit să plec la treabă, dar mă întorc ASAP. Între timp, mănâncă tot ce găseşti în bucătărie, citeşte/priveşte/ascultă la tot ce găseşti pe rafturi, mai fă un duş - locul e numai al tău. Sună-mă pe mine/sun-o pe Geri oricând dacă ai vreo problemă sau dacă, pur şi simplu, simţi nevoia să sporovăieşti. M.
    L-am lăsat pe măsuţa de cafea, pe un prosop curat şi un alt baton de granola. Chei nu. Am petrecut o grămadă de timp gândindu-mă la asta, însă, în cele din urmă, am ajuns să aleg între riscul ca apartamentul să ardă cu ea închisă acolo şi riscul ca ea să rătăcească pe niscai străzi dubioase şi să dea peste cine nu trebuie.
    Era o săptămână proastă pentru a fi fost nevoit să am încredere fie în noroc, fie în umanitate, dar dacă sunt înghesuit în colţul ăsta, am să merg de fiecare dată pe noroc.
    Dina s-a răsucit pe canapea şi pentru o clipă am îngheţat, însă doar a oftat şi şi-a vârât capul adânc în perne. Un braţ subţire atârna în afara plăpumii, alb ca laptele, imprimat cu semicercurile ordonate şi palide ale urmelor roşii de dinţi. Am ridicat plapuma să-l acopăr.
    Apoi mi-am îmbrăcat paltonul, m-am strecurat afară din apartament şi am închis uşa după mine.

                                           8.

           La şase fără un sfert, Richie aştepta în faţa spitalului, în mod normal, aş fi trimis unul dintre poliţiştii în uniformă - oficial, nu eram acolo decât pentru identificarea cadavrelor, şi am mai multe moduri productive de a-mi petrece timpul, dar ăsta era primul caz al lui Richie şi trebuia să se uite la autopsie. Dacă n-ar fi făcut asta, s-ar fi dus vorba.
    Ca bonus, lui Cooper îi place să te uiţi, iar dacă Richie reuşea să se pună bine cu el, am fi încercat să obţinem ceva rapid, în caz că era nevoie.
    Era încă întuneric, chiar frigul ăla dinaintea zorilor care se extrage din noapte, ce-ţi scoate ultimul rest de vigoare din oase, iar aerul muşcă din asta. Lumina de la intrarea în spital era lipsită de căldură, tremurând în volute diafane.
    Richie stătea rezemat de balustradă, cu câte un pahar din hârtie de dimensiuni industriale în fiecare mână, lovind cu piciorul înainte şi-napoi o bucată de staniol mototolit. Arăta palid şi avea ochii umflaţi, însă era treaz şi purta o cămaşă curată - la fel de ieftină precum cea dinainte, dar i-am dat puncte chiar şi pentru faptul că se gândise la asta. Mai mult, purta şi cravata mea.
   - Ce faci? m-a întrebat el predându-mi unul dintre pahare. M-am gândit că s-ar putea să vrei. Are gust de detergent lichid, dar totuşi. Cantina spitalului.
   - Mulţumesc, am zis eu. Cred.
    Era cafea, mai mult sau mai puţin.
   - Cum a fost aseară?
    A ridicat din umeri.
   - Ar fi fost mai bine dacă omul nostru ar fi apărut.
   - Răbdare, fiule. Roma n-a fost construită într-o singură zi.
    Alt ridicat din umeri, uitându-se la staniolul pe care-l lovea mai tare. Mi-am dat seama că ar fi vrut să-l aibă pe omul nostru, ca să mi-l prezinte ca pe un prim trofeu în dimineaţa respectivă, legat cu mâinile la spate şi gata de treabă, cu dorinţa arzătoare să dovedească faptul că era bărbat.
    - Tehnicienii spun că ei au încheiat, oricum, cercetarea amănunţită, m-a înştiinţat el.
    - Bine.
    M-am aplecat pe balustradă lângă el şi am încercat să sorb cafeaua. Un indiciu de căscat, şi Cooper m-ar fi dat pe uşă afară în şuturi.
   - Cum au patrulat salahorii?
   - Bine, cred. Au verificat câteva maşini care au intrat pe proprietate, dar toate erau înregistrate la adrese din Ocean View. Oamenii doar se duceau acasă. Într-una dintre casele de la celălalt capăt faţă de noi s-au întâlnit cu un grup de adolescenţi, care au adus câteva sticle cu ei, au pus muzica tare. Pe la două jumătate, s-a tot învârtit pe-acolo o maşină, lent, însă la volan era o femeie şi avea pe bancheta din spate un copil care plângea, aşa că băieţii s-au gândit că încerca să-l adoarmă. Asta a fost tot.
   - Crezi că dacă cineva dubios s-ar fi învârtit pe-acolo... l-ar fi reperat?
   - Dacă n-ar fi chiar norocos, da. Aşa aş presupune.
   - Presă a mai fost acolo?
   Richie a clătinat din cap.
   - Am crezut că au să se ducă după vecini, dar... ne.
   - Probabil se uită după cei dragi, să-i ia la frecuş. Acolo sunt chestii suculente. Se pare că biroul de presă îi ţine sub control. Cel puţin deocamdată, oricum. Am aruncat o privire rapidă la primele ediţii. Nimic din ce nu ştim deja şi nimic despre Jenny Spain, că ar fi în viaţă. N-o să fim capabili să ţinem asta prea mult pentru noi, totuşi. Trebuie să punem mâna rapid pe tipul ăsta.

           Pe fiecare primă pagină era un titlu cu litere ţipătoare şi o poză angelică a Emmei şi a lui Jack. Aveam o săptămână, două cel mult, ca să-l prindem pe tip înainte să ne transformăm în incompetenţi lipsiţi de valoare şi să-l facem pe superior extrem de nefericit.
    Richie a început să răspundă, însă l-a întrerupt un căscat.
   - Ai dormit vreun pic? l-am întrebat eu.
    - Ne. Am vorbit să facem cu schimbul, dar la ţară e al naibii de gălăgie, ştiai asta? Toată lumea o tot dă cu liniştea şi pacea, numai că asta e o tâmpenie. Marea, cu vuietul ei, şi parcă o sută de lilieci dădeau o petrecere, şi şoareci sau ceva alegând în jur prin case. Şi ceva rătăcea pe drum. Parcă era un tanc, atacând prin toate plantele alea. Am încercat să verific cu ochelarii, dar a dispărut în jos, între case, înainte să văd ce era. Ceva masiv, oricum.
    - Prea înfiorător pentru tine?
    Richie mi-a oferit un zâmbet strâmb.
    - Am reuşit să nu fac pe mine. Chiar dacă ar fi fost linişte, voiam să stau treaz. Pentru orice eventualitate.
    - Aşa aş fi făcut şi eu. Cum eşti?
   - În regulă. Un pic cam avariat, totuşi n-am să mă prăbuşesc în toiul autopsiei.
   - Dacă tragi un pui de somn de câteva ore la un moment dat, poţi să mai stai încă o noapte?
   - Fii sigur - a înclinat paharul cu cafea - şi, da, sigur că pot. La fel ca noaptea trecută, da?
   - Nu, am răspuns eu. Una dintre definiţiile nebuniei, prietene, e să faci ceva din nou şi din nou şi să speri că vei obţine rezultate diferite. Dacă omul nostru a putut să reziste să nu muşte momeala aseară, poate să reziste şi diseară. Ne trebuie o momeală mai bună.
    Capul lui Richie s-a întors spre mine.
   - Da? Am crezut că a noastră a fost destul de decentă. Încă o noapte sau două, şi aş spune că o să punem mâna pe el.
    Mi-am ridicat paharul la el.
    - Votul de încredere e apreciat. Numai că treaba e că l-am judecat greşit pe omul nostru. Nu e interesat de noi. Unii dintre ei nu pot să stea departe de poliţişti. Se vâră singuri în anchetă în orice fel pot. Nu poţi să te întorci fără să te împiedici de domnul Serviabil. Omul nostru nu e aşa, altfel l-am fi prins până acum. Lui nu-i pasă ce facem noi sau ce fac băieţii de la Birou. Dar ştii de ce e foarte interesat, nu?
   - De familia Spain?
   - Zece puncte pentru tine. De familia Spain.
   - Însă noi n-am ajuns la familia Spain. Adică, la Jenny, da, dar...
   - Dar chiar dacă Jenny ar fi capabilă să ne ajute, vreau s-o ţin în secret cât de mult pot. E adevărat. O avem însă pe Cumocheamă, salahorul - chiar, cum o cheamă?
   - Oates. Detectiv Janine Oates.
   - Ea. E posibil ca tu să nu fi observat asta, dar de la distanţă, în contextul potrivit, detectivul Oates ar putea, destul de probabil, să treacă drept Fiona Rafferty. Aceeaşi înălţime, constituţie fizică similară, acelaşi păr - detectivul Oates e mult mai îngrijită, din fericire, însă sunt sigur că s-ar lăsa în dezordine dacă i-am cere. Ia-i o haină roşie de sibir, şi s-a rezolvat. Nu că ar semăna, de fapt, dar ca să-ţi dai seama de asta, trebuie să te uiţi cu atenţie, şi pentru asta o să ai nevoie de un punct de observare decent şi de un binoclu.
   - Plecăm la ora şase din nou - ea conduce - să luăm un Fiat galben din parcul de autovehicule, da? a întrebat Richie.
   - Nu sunt sigur. Oricum, dacă nu facem aşa, am putea doar să o lăsăm cu o maşină cu însemne. Intră în casă şi îşi petrece noaptea făcând orice crede ea că ar face Fiona Rafferty, cât mai evident posibil - se învârte pe-acolo cu draperiile trase, părând înnebunită de durere, citind hârtiile lui Pat şi Jenny, genul ăsta de chestii. Şi noi aşteptăm.
    Richie a băut din cafea cu o grimasă inconştientă la fiecare înghiţitură şi a reflectat la asta.
   - Crezi că ştie cine e Fiona?
   - Există o şansă al naibii de bună să cunoască amănuntul ăsta, da. Adu-ţi aminte că nu am aflat până acum cum a intrat în contact cu familia Spain. Cumva, s-ar putea s-o fi implicat şi pe Fiona. Chiar dacă nu, poate că ea n-a fost aici de câteva luni, însă, din ce ştim, el îi urmăreşte de mult mai mult timp de-atât.

         La orizont începeau să prindă contur dealurile joase, mai închise la culoare pe fundalul întunericului. Undeva dincolo de acestea, prima lumină urca prin nisipul din Portul Sfărâmat, infiltrându-se prin toate casele alea goale, prin cea mai pustie dintre toate.
    Era şase fără cinci.
   - Ai mai fost vreodată la o autopsie? l-am iscodit eu.
   - Există o primă dată pentru toate, a răspuns Richie clătinând din cap.
   - Există, da, dar, de obicei, nu e ca asta. Are să fie rău. Ar trebui să fii acolo, şi dacă nu eşti pregătit serios, ăsta e momentul să spui. Putem să zicem că tragi un pui de somn după filaj şi nu poţi deci participa.
    A zdrobit paharul din hârtie într-un ghemotoc şi l-a aruncat la coşul de gunoi cu o mişcare destoinică din încheietura mâinii.
   - Haide să mergem, a zis el.
    Morga era la subsolul spitalului, mică şi cu tavanul jos, cu murdărie şi, probabil, lucruri mai rele în chitul dintre dalele pardoselii. Aerul era rece şi umed, nemişcat.
   - Detectivi, a zis Cooper uitându-se la Richie cu un zâmbet slab, anticipativ.
    Cooper are, poate, cincizeci de ani, dar în lumina neoanelor, pe fundalul faianţei şi al metalului alb, arăta mai bătrân: cenuşiu şi zbârcit, ca un extraterestru ieşit din vreo halucinaţie, cu caterele la îndemână.
   - Cât mă bucur să vă văd! O să începem, cred, cu masculul adult. Vârsta primează înaintea frumuseţii.
    În spatele său, asistentul lui - construcţie solidă, privire grea - a tras un sertar de depozitare, cu un scârţâit oribil de grilaj. L-am simţit pe Richie strângându-şi umerii lângă mine, cu un mic spasm.
    Au rupt sigiliile de pe sacul cu cadavrul şi au deschis fermoarul să-l descopere pe Pat Spain în pijamaua pe care se închegase sângele. L-au fotografiat îmbrăcat şi dezbrăcat, i-au luat sânge şi l-au amprentat, aplecaţi peste el în timp ce-i prelevau piele cu ajutorul unei pensete şi-i tăiau unghii pentru ADN. Apoi asistentul a tras tava cu instrumente lângă cotul lui Cooper.
    Autopsiile sunt chestii brutale. Asta e partea care îi prinde mereu cu garda jos pe pifani: ei se aşteaptă la delicateţe, la bisturie mici şi tăieri efectuate cu precizie, şi primesc, în schimb, cuţite de pâine care taie mecanic, rapid şi neglijent, piele jupuită ca hârtia adezivă.
    La locul de muncă, legistul Cooper arată mai mult a măcelar decât a chirurg. Nu trebuie să aibă grijă să minimizeze cicatricele, să-şi ţină respiraţia ca să se asigure că nu secţionează o arteră. Carnea cu care lucrează el nu mai e preţioasă. Când termină Cooper cu un corp, nimeni altcineva n-are să mai aibă vreodată nevoie de el acel trup.
    Richie s-a ţinut bine. Nu s-a clintit când foarfeca de tăiat a despicat coastele lui Pat sau când Cooper i-a întors pe dos faţa lui Pat, sau când craniul tăiat cu fierăstrăul a emanat un uşor miros acru de os ars. L-a făcut să tresară la sunetul silenţios care s-a auzit când asistentul a aruncat ficatul pe cântar, şi asta a fost tot.
    Cooper se mişca abil şi eficient, dictând în microfonul aparatului de înregistrare agăţat la piept şi ignorându-ne.

           Cu trei-patru ore înainte să moară, Pat mâncase un sandvici cu brânză şi nişte chipsuri. Urmele de grăsime din arterele lui şi din jurul ficatului arătau că ar fi trebuit să consume mai puţine chipsuri şi să facă mai mult exerciţiu, însă, în general, era în formă bună.
    N-avea boli vizibile, nici anomalii, doar o fractură de claviculă întâmplată cu mult timp în urmă şi urechi îngroşate, care era posibil să fi fost de la accidentări la rugby.
   - Cicatrice de om sănătos, am zis eu liniştit către Richie.
    Într-un sfârşit, Cooper şi-a îndreptat spatele şi s-a întors spre noi.
   - În rezumat, sentinţa mea preliminară de la locul faptei a fost corectă, ne-a informat el cu satisfacţie. După cum vă amintiţi, am postulat drept cauză a decesului rana asta - a arătat cu bisturiul tăietura din mijlocul pieptului lui Pat Spain - sau asta - o despicătură sub clavicula lui Pat. Într-adevăr, fiecare dintre astea are potenţial letal. În prima, lama a alunecat dincolo de marginea centrală a sternului şi a secţionat vena pulmonară.
    A tras la loc pielea lui Pat - delicat, ţinând bucata de ţesut între degetul mare şi arătător - şi a arătat cu bisturiul, ca să se asigure că eu şi Richie am văzut amândoi exact ce voia să spună.
   - Lipsesc orice alte răni sau orice tratament medical. Rănile astea ar fi dus la deces în aproximativ douăzeci de minute, în condiţiile în care subiectul ar fi sângerat treptat în cavitatea toracică. Din întâmplare totuşi, succesiunea asta de evenimente a fost întreruptă.
    A lăsat pielea să cadă la loc şi a întins mâna să o tragă în sus pe cea de sub claviculă.
   - Asta e rana care s-a dovedit fatală. Lama a intrat între a treia şi a patra coastă, pe linia mediană a claviculei, provocând o sfâşiere de un centimetru în ventriculul drept al inimii. Pierderea de sânge a fost rapidă şi masivă. Scăderea tensiunii arteriale a dus la pierderea conştienţei în cincisprezece-douăzeci de secunde şi la moarte, probabil, două minute mai târziu. Cauza decesului a fost sângerarea.
    Deci, nicio şansă ca Pat să fi fost cel care a scăpat de arme. Nu că m-aş fi gândit că fusese el, nu mai credeam asta.
    Cooper a aruncat bisturiul în tava de instrumente şi a dat din cap spre asistent, care a pus aţă într-un ac gros, curbat, fredonând încetişor pentru sine.
   - Şi maniera decesului? am întrebat eu.
   - Înţeleg că la ora asta crezi că o a cincea parte a fost prezentă în casă în momentul decesului, a zis Cooper nu înainte de a ofta.
   - Asta ne arată probele.
   - Hmm! a exclamat Cooper.
    Şi-a îndepărtat de pe haina de protecţie ceva de neconceput, jos, pe pardoseală.
    - Şi eu sunt sigur că asta te-a făcut să presupui că subiectul nostru - un semn spre Pat Spain - a fost victima unei omucideri. Din păcate, unii dintre noi nu ne permitem luxul să facem presupuneri. Toate rănile sunt în concordanţă şi cu un atac, şi cu autoprovocarea. Maniera decesului a fost fie omucidere, fie sinucidere: nedeterminată.
    Unor avocaţi ai apărării avea să le placă asta la nebunie.
    - Atunci, să lăsăm deocamdată necompletat în acte şi revino la asta când avem mai multe probe, am spus eu. Dacă laboratorul îi găseşte ADN sub unghii...
    Cooper s-a aplecat spre microfonul agăţat şi a repetat, fără ca măcar să se uite la mine:
   - Maniera decesului: nedeterminată.
   Acel mic rânjet a alunecat peste mine, spre Richie.
    - Înveseleşte-te, detectiv Kennedy. Mă îndoiesc că au să mai fie ambiguităţi cu privire la maniera decesului următorului subiect.

       Emma Spain a ieşit din sertarul frigorific cu lenjeria de pat pliată perfect în jurul ei, ca un giulgiu.
    Lângă umărul meu, Richie a zvâcnit şi am auzit zgâriatul rapid din buzunarul lui. Era ghemuită confortabil în aceleaşi cearşafuri ca în urmă cu două nopţi, cu un sărut de noapte bună. Dacă începea să se gândească la destinele lor, de Crăciun aveam să am un partener nou.
    M-am foit, înghiontindu-l şi mi-am dres vocea. Cooper s-a holbat lung la mine peste silueta aia mică şi albă, dar Richie a recepţionat mesajul şi s-a liniştit.
    Asistentul a desfăcut cearşafurile.
    Ştiu detectivi care învaţă să nu-şi concentreze privirea pe părţile rele ale autopsiilor. Cooper viola copii morţi în căutarea de semne de agresiune sexuală, şi ofiţerul investigator se uita atent la nimic altceva decât la o pată neclară. Eu mă uit. Nu clipesc.
    Victimele n-au de ales dacă să îndure sau nu ce li se face. Sunt destul de răsfăţat, alături de ele, şi n-am pretenţia că sunt prea delicat chiar să îndur să mă uit.
    Emma era mai rău decât Patrick nu doar fiindcă era atât de tânără, ci fiindcă ea era atât de fără cusur. Poate că sună aiurea, dar cu cât mai urâte sunt leziunile, cu atât e mai uşoară autopsia. Când un corp vine măcelărit ca de la abator, incizia în Y şi desprinderea scrâşnită a vârfului craniului nu sunt de efect.
    Leziunile îi dau poliţistului din tine ceva pe care să se concentreze, transformă victima dintr-o fiinţă omenească într-un specimen, scot la suprafaţă întrebări urgente şi indicii proaspete.
    Emma era doar o fetiţă, cu tălpi delicate la picioarele goale şi nas cârn, cu pistrui, cu buricul ieşindu-i unde se desfăcuse pijamaua roz.
    Ai fi jurat că era la un fir de păr să învie, că, dacă ai fi ştiut cuvintele potrivite pe care să i le spui la ureche, locul potrivit pe care să-l atingi, ai fi putut s-o trezeşti. Ce se pregătea Cooper să-i facă în numele nostru era de zeci de ori mai brutal decât îi făcuse vreun criminal.
    Asistentul i-a scos pungile de hârtie legate pe mâini pentru conservarea probelor şi Cooper s-a aplecat peste ea cu un şpaclu ca să-i ia resturi de sub unghii.
   - Aha, a exclamat el deodată. Interesant.
   A întins mâna după pensete, i-a făcut ceva amănunţit la mâna dreaptă şi s-a îndreptat ţinând sus o pensetă mare.
    Patru fire de păr fin, blond. Un bărbat blond aplecat peste patul roz cu volănaşe, cu care micuţa se luptase...
   - ADN, am precizat eu. E suficient acolo pentru o şansă la un test ADN?
    Cooper m-a săgetat cu un zâmbet subţire.
   - Ţine-ţi entuziasmul sub control, detectiv. Va fi, desigur, necesară comparaţia microscopică, însă judecând după culoare şi textură, se pare că există o probabilitate mare ca firele de păr să provină din capul victimei însăşi.
    Le-a pus într-o pungă de probe, şi-a scos stiloul şi s-a aplecat să scrie ceva pe etichetă.
   - Presupunând că probele confirmă teoria preliminară de sufocare, aş avansa teoria că a avut mâinile prinse lângă cap, asfixiată cu perna sau prin alte metode, şi că, în imposibilitatea de a-l apuca pe atacator, s-a tras singură de păr în ultimele ei momente de conştienţă.
    Atunci, Richie a plecat. Cel puţin a reuşit să nu-şi treacă pumnul prin perete sau să nu-şi vomite maţele pe pardoseală. Doar s-a întors pe călcâie, a ieşit şi a închis uşa după el.
    Asistentul a chicotit. Cooper s-a uitat spre uşă lung şi deprimant.
   - Îmi cer scuze pentru detectivul Curran, am zis eu.
   - Nu sunt obişnuit să fiu întrerupt la autopsiile mele fără un motiv excelent, mi-a replicat legistul întorcându-şi privirea spre mine. Ai sau are colegul tău un motiv excelent?
    Cam atât reuşise Richie să se pună bine cu Cooper. Şi asta era cea mai mică dintre problemele noastre. Cum îl criticase Quigley pe Richie până atunci în camera echipei era nimic faţă de ce s-ar fi putut să-l aştepte de-acum înainte dacă nu-şi mişca fundul înapoi în morgă şi nu vedea totul până la capăt. Vorbim aici de o poreclă pe viaţă.
    Probabil, Cooper n-ar fi răspândit vorba - lui îi place să fie mai presus de bârfă - dar sclipirea din ochii asistentului sugera clar că el abia aştepta.
    Mi-am ţinut gura cât Cooper a făcut examinarea externă.
    Fără alte surprize neplăcute în acest demers, slavă Domnului.
    Emma avea un pic peste înălţimea medie pentru şase ani, greutate medie, era sănătoasă din toate punctele de vedere, din câte a observat Cooper. N-avea fracturi vindecate, nici urme de arsură sau cicatrice, nici vreo urmă hidoasă de abuz fizic sau sexual. Avea dinţi curaţi şi sănătoşi, fără plombe, unghii curate şi tăiate, păr tuns nu cu mult timp în urmă. Îşi petrecuse bine îngrijită scurta viaţă.
    Fără hemoragii conjunctivale în ochi, fără echimoze la buze, unde îi fusese presat ceva peste gură, nimic care să ne indice ce-i făcuse asasinul.
    Apoi Cooper, punând lanterna-creion în gura Emmei, de parcă era medicul ei, a mai exclamat o dată:
   - Hm!
    A întins din nou mâna după pensete, i-a înclinat capul mai mult pe spate şi le-a manevrat adânc în gâtul ei.
   - Dacă-mi amintesc bine, pe patul victimei erau mai multe perne ornamentale, brodate cu animale antropomorfe de lână multicoloră, a spus el. Pisoi şi căţei holbându-se în lumina lanternelor.
   - Corect, am zis eu.
    Cu un gest teatral, Cooper a tras penseta din gură.
   - În cazul ăsta, cred că avem dovada cauzei morţii, a conchis el.
    O bucăţică de lână. Era udă şi întunecată la culoare, dar când urma să se usuce, avea să fie roz trandafiriu. M-am gândit la urechile şmechere ale pisoiului, la limba atârnată a căţelului.
   - După cum vezi, sufocarea lasă de multe ori atât de puţine semne, că e imposibil să dai diagnosticul definitiv, a zis Cooper. În cazul de faţă totuşi, dacă lâna asta se potriveşte cu cea utilizată în perne, n-o să am nicio dificultate să afirm că victima a fost sufocată cu una dintre pernele de pe pat - Biroul ar putea să fie în măsură să identifice cu care anume. A murit fie din cauza anoxiei, fie a stopului cardiac provocat de anoxie. Maniera decesului a fost omucidere.
    A pus bucata de lână într-o pungă de probe. În timp ce o sigila, a dat din cap către aceasta şi i-a zâmbit scurt, satisfăcut.

           Examenul intern ne-a relevat mai multe de aceeaşi fel: o fetiţă sănătoasă, nimic care să arate că fusese bolnavă sau rănită vreodată în viaţa ei.
    Stomacul Emmei conţinea o masă parţial digerată de carne de vită tocată, piure de cartofi, legume şi fructe: musaca de cartofi, cu salată de fructe la desert, consumate cu vreo opt ore înainte să moară.
    Familia Spain părea genul care lua cina împreună şi m-am întrebat de ce Pat şi Emma nu mâncaseră aceeaşi mâncare în acea seară, însă ăsta era un detaliu destul de mic ca să rămână cu uşurinţă neexplicat vreodată. Un stomac delicat care nu tolera musacaua de cartofi, un copil primind mâncarea pe care o refuzase la prânz.
    Crimă înseamnă să treci peste mărunţişuri, să le pierzi pentru totdeauna în refluxul acelui tsunami roşu.
    Când asistentul a început s-o coasă, am zis:
    - Dr. Cooper, ai putea să-mi dai două minute ca să mă duc să-l aduc pe detectivul Curran? Va dori să vadă continuarea.
    Cooper şi-a scos mănuşile însângerate.
   - Nu ştiu ce ţi-a creat impresia asta. Detectivul Curran a avut toate şansele să vadă continuarea, aşa cum spui. Aparent, se simte mai presus de aceste banalităţi.
    - Detectivul Curran a venit aici direct de la un filaj care a durat toată noaptea. Natura şi-a cerut drepturile, ca de obicei, şi n-a vrut să te întrerupă din nou din lucru venind înapoi. Nu cred că ar trebui sancţionat fiindcă şi-a petrecut douăsprezece ore la rând la serviciu.
    Cooper mi-a aruncat o privire dezgustată, care arăta că cel puţin aş fi putut să vin cu ceva mai creativ.
   - Măruntaiele teoretice ale detectivului Curran nu sunt problema mea.
    S-a întors să arunce mănuşile în coşul de gunoi cu risc biologic. Zăngănitul capacului mi-a indicat că discuţia se încheiase.
   - Detectivul Curran va dori să fie aici pentru autopsia lui Jack Spain, am adăugat eu calm. Şi cred că e important să fie. Sunt dispus să mă dau peste cap ca să mă asigur că ancheta asta primeşte toată atenţia de care are nevoie, şi aş vrea să cred că toţi cei implicaţi au să facă la fel.
    Cooper s-a întors, fără să se grăbească, şi s-a holbat la mine cu ochi de rechin.
   - Pur şi simplu, fără niciun interes, dă-mi voie să întreb: încerci să-mi spui cum să-mi desfăşor autopsiile? m-a întrebat el.
   - Nu, am răspuns eu cu blândeţe şi fără să clipesc. Îţi spun cum îmi desfăşor eu investigaţiile.
    Gura i s-a ţuguiat mai tare decât fundul unei pisici, dar, în cele din urmă, a ridicat din umeri.
   - Am de gând să-mi petrec următoarele cincisprezece minute dictându-mi notiţele despre Emma Spain. Apoi am să trec la Jack Spain. Oricine e în cameră când încep procesul poate să rămână. Cine nu e prezent în acel moment să se abţină să tulbure din nou autopsia intrând.
    Am înţeles amândoi că, mai devreme sau mai târziu, aveam să plătesc pentru asta.
   - Mulţumesc, doctore, am zis eu. Îţi sunt recunoscător.
   - Crede-mă, detectiv, n-ai niciun motiv să-mi mulţumeşti. Nu intenţionez să mă abat nicio secundă de la rutina mea nici de dragul tău, nici de al detectivului Curran. În aceste condiţii, simt că ar trebui să te informez că rutina mea nu include mici discuţii între autopsii.
    Şi mi-a întors spatele şi a început să vorbească din nou în microfonul agăţat.

           Înainte să ies, am prins privirea asistentului, în spatele lui Cooper, şi am îndreptat un deget spre el. A încercat să facă pe nevinovatul nedumerit, ceea ce nu i s-a potrivit, totuşi am menţinut contactul vizual până a clipit. Dacă povestea asta se răspândea, ştia unde aveam să vin să caut.
    Încă era chiciură pe iarbă şi lumina o făcea să strălucească într-un cenuşiu pal perlat: dimineaţa. Spitalul începuse să se trezească pentru noua zi.
    Două femei în vârstă în cele mai bune haine ale lor se sprijineau reciproc să urce treptele, vorbind tare despre chestii pe care aş fi fost mai fericit să nu le aud, şi un tânăr într-un halat stătea rezemat de uşă şi fuma o ţigară.
    Richie era aşezat pe un zid jos, lângă intrare, cu ochii în vârful pantofilor, cu mâinile înfipte adânc în buzunarele sacoului. De fapt, era un sacou destul de decent, cenuşiu, cu o croială bună.
    Reuşise să-l facă să arate ca dintr-o reclamă pentru un after-shave Denim.
    N-a ridicat privirea când umbra mea a căzut peste el.
   - Îmi pare rău, s-a scuzat el.
    - N-ai de ce să te scuzi. Nu în faţa mea.
   - A terminat?
   - A terminat cu Emma. Se pregăteşte să treacă la Jack.
   - Iisuse Hristoase, a invocat Richie încet spre cer.
    N-am putut să spun dacă înjura sau se ruga.
   - Copiii sunt ca naiba, am spus eu. N-ai ce face. Ne purtăm cu toţii ca şi cum nu e nicio problemă, dar, de fapt, e. Ne ucide pe fiecare în parte, de fiecare dată. Nu eşti singurul.
   - Eram sigur că aveam să mă descurc. Clar!
   - Şi asta e gândirea corectă. Gândeşte întotdeauna pozitiv. În jocul ăsta, îndoielile te omoară.
   - Nu m-am mai pierdut niciodată aşa cu firea. Jur. Nici chiar la locul faptei: am fost bine. Nicio problemă.
   - Da, ai fost. Locul faptei e diferit. Prima privire e rea, apoi se termină ce e mai rău. Nu mai continuă să te bântuie.
    I-am văzut mărul lui Adam tresăltând când a înghiţit în sec.
   - Poate că nu sunt făcut pentru asta, a zis el după o clipă.
    Cuvintele au sunat ca şi cum i-au rănit gâtul.
    - Eşti sigur că vrei să fii? l-am iscodit eu.
   - Asta am vrut dintotdeauna. De când eram mic. Am văzut un program la televizor - documentar, nu rahaturi inventate.
    O privire crucişă rapid la mine, ca să vadă dacă râdeam de el.
   - Un caz vechi, o fată omorâtă la ţară. Detectivul vorbea despre cum îl rezolvase. M-am gândit că era cel mai deştept tip pe care l-am văzut vreodată, ştii? Mai deştept decât colegiul profesorilor şi oameni de genul asta, fiindcă el rezolvase chestii. Chestii care contau. M-am gândit, pur şi simplu... „Asta. Asta vreau să fac.”
   - Şi acum înveţi să faci asta. Cum ţi-am zis ieri, e nevoie de timp. Nu poţi să te aştepţi să rezolvi totul din prima ta zi.
   - Da, a replicat Richie. Altfel, omul tău, Quigley, are dreptate, şi ar trebui să dispar înapoi la înmatriculări auto şi să-mi mai petrec ceva timp arestându-mi verii.
   - Asta îţi spunea ieri? Când eram cu superiorul?
   Richie şi-a trecut o mână peste păr.
   - Nu contează, a rostit el obosit. Nu-mi pasă ce zice Quigley. Îmi pasă doar dacă are dreptate.
    Am înlăturat praful de pe o bucată de zid şi m-am aşezat lângă el.
   - Richie, fiule, dă-mi voie să te întreb ceva.
   A întors capul spre mine. Avea din nou privirea aia ca după o mâncare otrăvită. Contam pe faptul că n-o să vomite pe costumul meu.
   - Pun pariu că ştii că am cea mai mare rată de rezolvare globală din echipa asta.
   - Da. Ştiu de când am venit. Când mi-a zis superiorul că voi fi partenerul tău, am fost încântat.
   - Şi acum, că ai avut o şansă să mă vezi la lucru, de unde crezi că vine rata aia de rezolvare?
   Richie a părut stânjenit. În mod evident, îşi pusese el însuşi aceeaşi întrebare, dar la fel de evident, nu reuşise să găsească un răspuns.
    - Fiindcă sunt cel mai deştept tip din camera echipei?
    El a schiţat ceva între o ridicare din umeri şi o contorsiune.
    - De unde să ştiu eu?
   - Cu alte cuvinte, nu. Fiindcă sunt un fel de băiat minune transcendental, cum vezi la televizor?
   - Cum am zis. De unde să ştiu...
   - N-ai de unde să ştii. Corect. Atunci, lasă-mă să-ţi spun eu. Creierul şi instinctele mele nu sunt mai bune decât ale altcuiva.
   - N-am afirmat asta.
   În lumina slabă a dimineţii, chipul lui părea chinuit şi încordat, teribil de tânăr.
   - Ştiu eu. E la fel de adevărat că nu sunt geniu. Mi-ar fi plăcut să fiu. Când am început, o vreme am fost sigur că eram special. N-aveam nicio îndoială în minte.
    Richie mă privea, precaut, încercând să descopere dacă găsise aici ce căuta.
   - Când...? a întrebat el.
   - Când mi-am dat seama că nu eram Superboy?
   - Da.
   Dealurile erau ascunse în ceaţă, doar frânturi de verde apăreau şi dispăreau. N-aveai nicio şansă să ghiceşti unde se încheia pământul şi unde începea cerul.
    - Probabil mult mai târziu decât ar fi trebuit, am adăugat eu. N-a fost un moment anume. Să spunem doar că am mai îmbătrânit şi m-am mai înţelepţit, şi a devenit evident. Am făcut câteva greşeli pe care n-ar fi trebuit să le fac, am ratat câteva chestii pe care Superboy le-ar fi reperat. Mai ales, am lucrat de-a lungul timpului cu câţiva tipi autentici, cum voiam eu să fiu. Şi se pare că sunt doar destul de deştept ca să văd diferenţa când e chiar sub nasul meu. Destul de deştept ca să văd cât de deştept nu sunt, cred.

.............................................................