Liniștea umbrelor, Tana French

.............................................................
                                 6-12

          Tipul a ridicat capul ca și cum m-ar fi auzit, cu ochii lui tiviți cu umflături roșii, care păreau dureroase, au alunecat în jurul camerei.

    Pentru o clipă, s-au odihnit pe geamul cu vedere unilaterală. Poate că văzuse suficiente filme poliţiste ca să ştie ce era. Poate chestia care mi se mişcase mie prin cap în maşină mergea în ambele sensuri, scoţând un sunet strident, ca de liliac, în ceafă, ca să-l avertizeze că eram acolo.
    Pentru prima dată, ochii i s-au focalizat, ca şi cum privea direct într-ai mei. A inspirat rapid şi adânc şi şi-a încordat maxilarul, pregătit.
    Simţeam înţepături în vârfurile degetelor de cât de mult îmi doream să intru acolo.
   - O să-l lăsăm să fiarbă încă vreun sfert de oră, am zis eu. Apoi intri tu.
   - Doar eu?
   - O să te considere o ameninţare mai mică decât pe mine. Mai aproape de vârsta lui.
    Şi mai era şi diferenţa de clasă. Un băiat drăguţ din clasa de mijloc putea cu uşurinţă să considere un puşti din centrul oraşului, cum era Richie, drept un ţigan idiot.
    Băieţii ar fi fost şocaţi dacă m-ar fi văzut lăsând un începător nou-nouţ să ia interogatoriul ăsta, dar Richie nu era chiar un pifan obişnuit, iar asta părea o treabă pentru doi oameni.
   - Doar linişteşte-l, Richie. Atât. Află-i numele, dacă poţi. Dă-i o ceaşcă de ceai. Nu te apropia de caz şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu-l lăsa să ceară un avocat. O să-ţi acord câteva minute cu el, apoi am să vin şi eu. OK?
    Richie a dat din cap.
   - Crezi că o să obţinem o mărturisire de la omul nostru? a întrebat el.
    Cei mai mulţi nu mărturisesc niciodată. Poţi să le arăţi amprentele lor peste tot pe armă, sângele victimei peste tot pe hainele lor şi imagini CCTV teribile de deasupra cu ei, şi au să continue să-şi scuipe nevinovăţia vătămată şi să urle despre înscenări. La nouă persoane din zece, simţul de autoconservare e mai puternic decât bunul-simţ, mai puternic decât se crede.
    Te rogi să prinzi a zecea persoană, cea cu o fisură în simţul de autoconservare, la care altceva e încă mai puternic - nevoia de a fi înţeles, nevoia de a te mulţumi, uneori chiar conştiinţa. Te rogi pentru cel care, undeva adânc în măduva oaselor, nu vrea să se salveze.
    Pentru cel care se află în vârful stâncii şi trebuie să se lupte cu nevoia de a sări. Apoi găseşti fisura şi forţezi.
   - Asta urmărim, am spus eu. Superiorul o să vină la nouă. Ceea ce înseamnă că avem şase ore. Haide să ne pregătim să i-l predăm ambalat şi legat cu o fundă.
    Richie a dat din cap din nou. Şi-a scos jacheta şi trei pulovăre groase şi le-a lăsat pe un scaun, rămânând subţire şi lung ca un adolescent, într-o tricou bleumarin cu mâneci lungi uzat de atâta spălat. S-a dus la geam, fără să se agite, şi l-a privit pe tipul cocoşat peste masă până m-am uitat la ceas şi am zis:
   - Du-te.

          Atunci şi-a trecut o mână prin păr, care i s-a ridicat la vârfuri, a luat două căni de apă din răcitor şi a plecat. A făcut-o scrupulos.
    A intrat întinzând o cană şi zicând:
   - Îmi pare rău, omule, am vrut să-ţi aduc asta mai devreme, însă am fost prins... Eşti bine? Ai vrea o ceaşcă de ceai în schimb?
    Accentul i se îngroşase. Îşi dăduse şi el seama de chestia cu clasa socială.
    Când se deschisese uşa, omul nostru tresărise şi încă îşi trăgea sufletul. A clătinat din cap.
   Richie a şovăit, arătând de cincisprezece ani.
   - Eşti sigur? Cafea?
    Alt clătinat din cap.
   - Bine. Spune-mi, te rog, dacă mai vrei ceva, da?
   Tipul a dat din cap şi a întins mâna după apă. Scaunul s-a zguduit sub greutatea lui.
   - A, stai, a zise Richie. Ţi-a dat scaunul prost.
    Privire rapidă furişată la uşă, ca şi cum aş fi putut să fiu în spatele ei.
   - Haide, schimbă-l. Ia-l pe-ăsta.
   Omul nostru a trecut cu stângăcie dincolo. Probabil nu era nicio diferenţă - toate scaunele din camerele de interviu sunt alese să fie incomode - dar a zis atât de încet, că de-abia l-am auzit:
   - Mulţumesc.
   - N-ai pentru ce. Detectiv Richie Curran.
   A întins mână. Omul nostru nu i-a luat-o.
   - Trebuie să-ţi spun cum mă cheamă? a întrebat bărbatul.
   Avea o voce joasă şi calmă, plăcută la auz, însă uşor răguşită, ca şi cum n-o prea folosise în ultima vreme. Accentul nu mi-a spus nimic. Ar fi putut fi de oriunde.
    Richie a părut surprins.
   - Nu vrei? De ce nu?
    După o clipă, el a zis pentru sine:
   - ... n-are nicio importanţă...
   Către Richie, cu o strângere de mână mecanică:
   - Conor.
   - Conor şi mai cum?
   O fracţiune de secundă.
   - Doyle.
   Nu ăsta era, dar nu conta. La venirea dimineţii, aveam să-i găsim fie casa, fie maşina, fie pe ambele, şi să le cercetăm în detaliu, căutând, printre altele, actele lui.
    Deocamdată voiam doar să ştim pe ce nume să-i zicem.
   - Mă bucur să te cunosc, domnule Doyle. Detectivul Kennedy o să vină curând, apoi ai să poţi să începi.
    Richie s-a aşezat cu fundul pe un colţ de masă.
   - Pot să-ţi spun că sunt, pur şi simplu, încântat că ai apărut. Nu mai puteam de nerăbdare să ies de-acolo, serios. Ştiu că lumea plăteşte bani buni ca să se ducă să campeze lângă mare şi alte chestii, dar mersul la ţară nu e stilul meu, înţelegi ce vreau să spun.
    Conor a ridicat din umeri, cu o mişcare mică, sacadată.
   - E linişte.
   - Nu mă dau în vânt după linişte. Îs băiat de oraş. Mie dă-mi zgomot şi trafic în fiecare zi. Şi mi-au şi degerat ouăle. Eşti de-acolo, nu?
    Conor a ridicat brusc privirea, însă Richie sorbea din apa lui şi se uita la uşă, făcând doar o conversaţie uşoară cât mă aştepta pe mine.
   - Nimeni nu e din Brianstown, a precizat Conor. Doar se mută acolo.
   - Asta am vrut să spun. Locuieşti acolo, nu? Jaysus, n-ai putea să mă plăteşti suficient.
    A aşteptat, tot numai uşoară curiozitate inofensivă, până când Conor a zis:
   - Nu. În Dublin.
    Nu era localnic. Richie a surprins un aspect şi ne-a scutit chiar atunci de o grămadă de griji. A ridicat paharul într-un toast vesel.
   - Pentru Dubs. Nu e alt loc mai bun. Nici caii sălbatici n-ar putea să ne tragă de-aici, am dreptate?
    Alt ridicat din umeri.
   - Aş trăi la ţară. Depinde.
    Richie şi-a înfăşurat o gleznă în jurul unui scaun de rezervă şi l-a tras pentru picioare, aşezându-se confortabil pentru o discuţie interesantă.
   - Serios? De ce depinde?
    Conor şi-a şters falca apăsat cu o palmă, încercând să se adune. Richie îl înghiontise să-şi piardă echilibrul, perforându-i concentrarea.
   - Nu ştiu. Dacă ai familie. Spaţiu de joacă pentru copii.
   - A, a zis Richie aţintindu-l cu un deget. Zi aşa, vezi. Eu sunt singur. Am nevoie de un loc unde să găsesc ceva de băut, să întâlnesc nişte fete. Nu pot să trăiesc fără asta, înţelegi ce vreau să spun.

         Avusesem dreptate să-l trimit. Era relaxat ca o baie de soare şi făcea treabă bună. Eram dispus să pariez că tipul din Dublin intrase în camera aia cu intenţia să-şi ţină buzele ferm sigilate, ani de-a rândul dacă era necesar.
    Fiecare detectiv, chiar şi Quigley, are trucuri, chestii mărunte pe care le face mai bine decât oricine altcineva din jur. Noi toţi ştim la cine să apelăm dacă ne dorim o mărturie asigurată de expert sau un pic de intimidare rapidă făcută cum trebuie.
    Richie avea unul dintre cele mai rare trucuri dintre toate. Putea să facă un martor să creadă, împotriva tuturor evidenţelor, că erau doar doi oameni care vorbeau, în felul în care noi doi vorbisem în timp ce aşteptam în ascunzătoare, că Richie nu vedea o rezolvare în devenire, un tip rău care trebuia închis pentru binele societăţii, ci o altă fiinţă omenească. Era bine de ştiut.
   - Când îmbătrâneşti, nu mai ai nevoie de astea, a adăugat Conor. Încetezi să ţi le doreşti.
    Richie a ridicat mâinile în sus.
   - Te cred pe cuvânt, omule. Ce începi să-ţi doreşti în schimb?
   - Pe cineva la care să te întorci acasă. O soţie. Copii. Un pic de pace. Chestii simple.
    Îi străbătea din voce, încet şi greu, ca o umbră care se profila sub apa întunecată: durerea. Pentru prima dată, am simţit un licăr de empatie cu el. Dezgustul care a însoţit asta aproape m-a făcut să mă năpustesc în camera de interviu, ca să ajung să lucrez la el.
    Richie a ridicat degetele arătătoare încrucişate.
   - Poate tu, nu eu, a zis vesel Curran.
   - Aşteaptă.
   - Am douăzeci şi trei de ani. Mai am mult până să ticăiască ceasul biologic.
   - Aşteaptă. În cluburile de noapte, toate fetele sunt aranjate să semene exact cu toate celelalte. Cu toţii beţi morţi, ca să poată să se poarte altfel decât sunt ei de fapt. După un timp, o să-ţi fie greaţă de asta.
   - Aha. Te arzi, da? Aduci acasă o puicuţă şi te trezeşti cu un dulău?
    Richie a zâmbit.
   - Se poate, a zis Conor. Cam aşa.
   - Am trăit asta, omule. Orbirea la beţie e o porcărie. Deci, unde te duci să cauţi puicuţe dacă nu în cluburi?
    Ridicat din umeri.
   - Eu nu ies prea mult.
    A început să-şi întoarcă spatele spre Richie, cu grijă.
    Era timpul să schimb lucrurile.

           Am intrat în camera de interviu cu zgomot, dând uşa de perete, am răsucit un scaun ca să stau faţă-n faţă cu Conor - Richie a alunecat rapid de pe masă şi s-a aşezat pe un scaun lângă mine - şi m-am aruncat pe spate în acesta, trăgându-mi manşetele.
   - Conor, am zis eu. Nu ştiu tu, dar mie mi-ar plăcea să terminăm asta cât mai repede, ca să putem să dormim toţi la noapte. Ce zici?
    Înainte să poată să răspundă, am ridicat o mână.
   - Hoo, stai aşa, Speedy Gonzalez. Sunt sigur că ai multe de zis, dar stai la rând. Lasă-mă mai întâi să-ţi împărtăşesc ceva. Trebuie să-i înveţi că-i deţii de-acum, că din acel moment tu decizi când să vorbească, să bea, să fumeze, să doarmă, să facă pipi.
   - Eu sunt detectivul Kennedy, el e detectivul Curran, iar tu eşti aici ca să ne răspunzi la câteva întrebări. Nu eşti arestat, nimic de genul ăsta, însă trebuie să discutăm. Sunt destul de sigur că ştii despre ce e vorba.
    Conor şi-a scuturat violent capul. A recăzut în acea tăcere grea, dar n-aveam nimic împotrivă. Pentru moment, oricum.
    - Of, omule, a exclamat Richie cu reproş. Haide, zău. Despre ce crezi că e vorba? Marele Jaf al Trenului?
    Niciun răspuns.
    - Lasă omul în pace, detectiv Curran. Doar face ce i-am spus, nu, Conor? Stai la rând, am zis eu, şi asta face. Îmi place. E bine să ai clare regulile de bază.
    Mi-am încrucişat degetele pe masă şi le-am examinat gânditor.
   - Zău, Conor, sunt sigur că nu eşti fericit să-ţi petreci noaptea aşa. Te înţeleg cu asta. Dar dacă te gândeşti bine, dacă, într-adevăr, te gândeşti, asta e noaptea ta norocoasă.
    Mi-a aruncat o privire de neîncredere complet aiurită.
   - E adevărat, prietene. Tu ştii şi noi ştim că n-ar fi trebuit să-ţi stabileşti tabăra în casa aia, fiindcă nu e a ta, este? Nimic.
   - Sau poate mă înşel, am continuat eu cu un colţ de zâmbet. Poate că dacă am verifica cu dezvoltatorii, ei ne-ar spune că ai depus o bucată frumoasă din avans, nu? Îţi datorez scuze, amice? Eşti proprietar, de fapt?
   - Nu.
    Am plescăit din limbă şi am mişcat dintr-un deget la el.
   - Nici nu credeam. Obrăznicătură, obrăznicătură. Doar fiindcă nu locuieşte nimeni acolo, asta nu înseamnă că ajungi să te muţi tu, cu căţel, cu purcel, fiule. Asta e tot intrare prin efracţie, să ştii. Legea nu-şi ia o zi liberă doar fiindcă ai tu chef de o casă de vacanţă, şi nimeni altcineva n-o foloseşte.
    Făceam pe superiorul cât de îngroşat puteam, şi-l împungeam pe Conor să iasă din tăcere.
   - N-am intrat deloc prin efracţie. Doar am intrat.
   - Haide să lăsăm avocaţii să explice de ce asta e lipsit de relevanţă. Dacă lucrurile merg atât de departe, desigur, ceea ce - am ridicat un deget - nu e nevoie. Fiindcă, aşa cum am zis, Conor, eşti un tânăr foarte norocos. Eu şi detectivul Curran nu suntem, de fapt, atât de interesaţi de acuzaţii nesemnificative de tip B şi E - nu în seara asta. Haide s-o punem aşa: când nişte vânători ies noaptea, ei caută vânat mare. Dacă nu găsesc decât un iepure, să zicem, îl iau. Dar dacă iepurele îi pune pe urmele unui urs grizzly, atunci lasă urecheatul liber, în timp ce ei se duc să vâneze ursul. Mă urmăreşti?
    Asta mi-a atras o ocheadă dezgustată. O grămadă de lume mă consideră un nemernic pompos, prea mândru de sunetul propriei voci, şi n-are decât. Dă-i bătaie şi respinge-mă. Dă-i înainte şi lasă garda jos.
   - Ce vreau să spun, fiule, e că, metaforic vorbind, tu eşti un iepuraş. Dacă poţi să ne indici ceva mai mare, eşti liber să pleci. Altfel, căpşorul tău pufos ajunge deasupra şemineului pe căminul nostru.
   - Ce să vă indic?
   Izbucnirea agresivă din vocea lui mi-a spus, în sine, că n-avea nevoie să întrebe. Am ignorat-o.
   - Suntem la vânătoare de informaţii, iar tu eşti omul potrivit să ni le dea. Fiindcă atunci când ai ales o casă pentru mica ta intrare prin efracţie, ai dat lovitura. După cum sunt destul de sigur că ai observat, cuibuşorul tău dă drept în bucătăria de la numărul nouă de pe Colina Ocean View. Ca şi cum ai avea propriul canal de reality-show, transmiţând douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână.
   - Cel mai plictisitor canal TV de reality-show din lume, a intervenit Richie. N-ai găsit şi tu altceva, cum ar fi un club de striptease? Sau o gaşcă de fete care se fâţâie pe-acolo fără sutien?
    Am îndreptat un deget spre el.
   - Nu ştim dacă a fost plictisitor, nu? Asta vrem să aflăm acum. Conor, prietene, spune-ne. Oamenii care locuiesc la numărul nouă: plictisitori?
    Conor a întors întrebarea pe toate feţele, ca să descopere eventualele pericole. În cele din urmă, a răspuns:
   - O familie. Bărbat şi femeie. Fetiţă şi băieţel.
   - Ei, rahat, Sherlock, scuză-mi franceza. Atâta lucru am aflat şi noi. Nu ni se spune degeaba detectivi. Ce le place? Cum îşi petrec timpul? Primesc musafiri? Sunt giugiuleli sau ţipete la meciuri acolo?
   - Nu sunt ţipete la meciuri. Obişnuiau să...
    Durerea s-a agitat din nou, întunecată şi masivă, sub vocea lui.
   - Să joace jocuri.
   - Ce fel de jocuri? Ca Monopoly?
   - Acum înţeleg de ce i-ai ales pe ei, a zis Richie dându-şi ochii peste cap. Agitaţia, nu?
   - Odată, de pildă, au construit un fort în bucătărie, din cutii de carton şi pături. S-au jucat toţi patru de-a cowboy-ii şi indienii. Copiii se căţărau pe el, vopsiţi de război cu rujul ei. Serile, după ce copiii erau în pat, el şi ea obişnuiau să stea în grădină. Cu o sticlă de vin. Ea îl freca pe spate. Râdeau.

         A fost cel mai lung discurs pe care aveam să-l auzim de la el. Murea să vorbească despre familia Spain, sufocându-se pentru şansa de a o face.
    Am dat din cap, mi-am scos agenda şi pixul şi am făcut cârlionţi care ar fi putut să fie notiţe.
   - Asta e bine, Conor, prietene. Exact asta căutam. Dă-i înainte. Ai zice că sunt fericiţi? E un mariaj reuşit?
    Conor a răspuns liniştit:
   - Aş spune că a fost un mariaj frumos. Frumos.
   - A fost. Nu l-ai văzut pe el niciodată făcându-i ei ceva urât?
    Asta l-a făcut să întoarcă repede capul spre mine. Pe fondul umflăturii roşii, avea ochii cenuşii şi reci, ca apa.
   - Ce anume?
   - Spune-mi tu.
   - Obişnuia să-i aducă tot timpul cadouri: mici chestii, ciocolată de lux, cărţi, lumânări - ei îi plăceau lumânările. Se sărutau când treceau unul pe lângă altul în bucătărie. Toţi anii ăştia împreună, şi încă erau nebuni unul după altul. El mai curând ar fi murit decât să-i facă ei vreun rău. OK?
   - Hei, în regulă, am zis eu ridicând mâinile. Trebuie să întrebe omul.
   - Ţi-am răspuns.
    N-a clipit. Sub mirişte, pielea lui era aspră, bătută de vânt, ca şi cum îşi petrecuse prea mult timp în aerul rece al mării.
   - Şi îţi mulţumesc. De asta suntem aici: ca să clarificăm lucrurile.
    Mi-am notat cu atenţie în agendă.
   - Copiii. Lor ce le place?
    Conor a răspuns:
   - Ea.
    Durerea i-a crescut în glas, aproape de suprafaţă.
   - Ca o păpuşică, o fetiţă dintr-o carte. Întotdeauna în roz. Purta nişte aripi, aripi de zână...
   - Ea? Cine e „ea”?
   - Fetiţa.
   - Oh, haide, amice, nu te juca. Sigur le ştii numele. Ce, nu s-au strigat unul pe altul în grădină? Mama nu striga copiii să vină la cină? Zi-le pe nume, pentru Dumnezeu. Sunt prea bătrân ca să ţin socoteala la toate al lui-al ei-ea-el astea.
    Conor a zis încet, ca şi cum era blând cu numele:
   - Emma.
   - Corect. Continuă despre Emma.
   - Emma. Îi plăceau la nebunie treburile în jurul casei. Îşi punea şorţuleţul şi făcea chifle din Rice Krispie. Avea o tablă mică, îşi alinia păpuşile în faţa ei şi se juca de-a profesoara, le învăţa literele. A încercat să-l înveţe şi pe fratele ei, numai că el nu stătea liniştit suficient de mult. Îi arunca păpuşile şi le lovea cu piciorul. Ea era paşnică. O fire fericită.
    Era din nou.
   - Şi fratele ei? Cum e?
   - Gălăgios. Întotdeauna râzând, strigând - nici măcar cuvinte, doar strigând ca să facă zgomot, fiindcă asta era atât de amuzant, că-l distra. El...
   - Numele lui.
   - Jack. Bate păpuşile Emmei, cum am zis, dar apoi vine s-o ajute să le ridice la loc, le pupă, de preferat. Le dă înghiţituri din sucul lui. Odată, Emma a fost acasă, bolnavă, răcită sau ceva. El i-a adus toată ziua lucrurile ei, jucăriile lui, pătura lui. Copii dulci, amândoi. Copii buni. Grozavi.
    Richie şi-a foit picioarele pe sub masă. Se lupta din greu să nu intervină. M-am ciocănit cu pixul peste dinţi şi mi-am examinat notiţele.
   - Dă-mi voie să-ţi spun ce-am observat interesant, Conor. Tot spui „obişnuiau să facă”. Obişnuiau să joace jocuri de familie, Pat obişnuia să-i aducă daruri lui Jenny... S-a schimbat ceva?
    Conor s-a holbat la reflexia lui în geamul unidirecţional, ca şi cum evalua un străin, schimbător şi periculos.
   - Şi-a pierdut locul de muncă. Pat, a răspuns el.
   - De unde ştii?
   - Era acasă peste zi.
    La fel şi Conor, ceea ce nu-l indica exact drept albină lucrătoare puţin productivă.
   - Fără de-a cowboy-ii şi indienii după asta? Fără giugiuleli în grădină?
    A apărut din nou sclipirea aia cenuşie şi rece.
   - Când nu mai au un loc de muncă, oamenii devin confuzi. Nu doar el. Mai multă lume.
    Saltul rapid înapoi. N-am putut să spun dacă vorbea despre Pat sau despre el. Am dat din cap gânditor.
   - Aşa l-ai descrie? Confuz?
   - Poate.
    Sedimentul ăla de circumspecţie începea să se refacă, înţepenindu-i spatele.
   - Ce ţi-a dat impresia asta? Dă-ne câteva exemple.
    O smucitură dintr-un umăr care ar fi putut să fie o ridicare de umeri.
   - Nu-mi amintesc.
    Finalitatea din tonul vocii indica faptul că n-avea de gând s-o facă.

             M-am aplecat din nou în scaunul meu şi mi-am luat notiţe false pe îndelete, oferindu-i timp să se liniştească. Aerul se încălzea, presând în jurul nostru dens şi zgârietor ca lâna.
    Richie a expirat aerul tare şi şi-a făcut vânt cu pălăria, dar Conor nu părea să observe. Stătea cu paltonul pe el.
   - Asta a fost în urmă cu câteva luni, când Pat şi-a pierdut slujba, am precizat eu. Tu când ai început să-ţi petreci timpul la Ocean View?
    O clipă de tăcere.
   - Cu un timp în urmă.
   - Un an? Doi?
   - Poate un an. Poate mai puţin. N-am ţinut evidenţa.
   - Şi cât de des ajungi acolo?
    O tăcere lungă de data asta. Îndoiala începea să se cristalizeze.
   - Depinde.
   - De ce?
    Ridicat din umeri.
   - Nu vreau să te pontez aici, Conor. Dă-ne o estimare. În fiecare zi? O dată pe săptămână? O dată pe lună?
   - De câteva ori pe săptămână, poate. Mai puţin, probabil.
    Ceea ce însemna cel puţin o dată la două zile.
   - Când? Ziua sau noaptea?
   - Nopţile, în cea mai mare parte. Uneori şi în timpul zilei.
   - Şi în urmă cu două nopţi? Ai fost la căsuţa ta de vacanţă?
    Conor s-a lăsat pe spate în scaun, şi-a încrucişat braţele şi şi-a concentrat atenţia pe tavan.
   - Nu-mi amintesc.
    Sfârşitul conversaţiei.
   - OK, am zis eu dând din cap. Încă nu vrei să vorbeşti despre asta, noi n-avem nimic împotrivă. Putem să vorbim despre altceva în schimb. Haide să discutăm despre tine. Ce faci când nu tragi câte un pui de somn prin case abandonate? Ai un loc de muncă?
    Nimic.
   - Of, pentru numele lui Dumnezeu, omule, a exclamat Richie dându-şi ochii peste cap. Tare greu mai e. Ce crezi c-o să facem? Te arestăm fiindcă lucrezi în IT?
   - Nu IT. Web design.
    Şi un web designer ar fi ştiut mai mult decât suficient despre calculatoare, ca să-l şteargă pe-al familiei Spain.
   - Vezi, Conor? Cât de greu a fost? Web designul nu e ceva de care să-ţi fie ruşine. Se câştigă bine din asta.
    Un pufnit de râs lipsit de umor s-a înălţat spre tavan.
   - Crezi?
   - Recesiunea, a zis Richie trosnindu-şi degetele şi arătând spre Conor. Am dreptate? Ai fost bine, totul promiţător şi ai continuat să faci web design, apoi a venit prăbuşirea şi, bang, uite-aşa, în şomaj.
    Acel aproape râs aspru din nou.
   - Aş vrea eu. Sunt liber-profesionist. N-am dreptul la şomaj. Când merge treaba, vin şi banii.
   - Rahat, a spus Richie brusc, cu ochii zgâiţi. N-ai casă, omule? Fiindcă putem să-ţi dăm o mână de ajutor cu asta. O să dau nişte telefoane...
   - Nu sunt un afurisit de boschetar. Sunt bine.
    - N-ai niciun motiv să fii jenat. Zilele astea o grămadă de oameni...
   - Eu nu.
    Richie părea sceptic.
   - Da? Stai la casă sau la bloc?
   - La bloc.
   - Unde?
   - Killester.
    În nord. Numai bine pentru o navetă regulată la Ocean View.
   - Cu cine împarţi apartamentul? Cu prietena? Cu colegi de apartament?
   - Cu nimeni. Sunt singur. Bine?
    Richie s-a apărat cu mâinile.
   - Doar încercam să ajut.
   - N-am nevoie de ajutorul tău.
   - Am o întrebare, Conor, am zis eu răsucind între degete pixul şi privindu-l cu interes. Apartamentul tău are apă curentă?
   - Ce te interesează pe tine?
   - Sunt poliţist. Sunt băgăcios. Curge apa?
   - Da. Şi caldă, şi rece.
   - Electricitate?
    Conor a răspuns spre tavan:
   - Mai dă-o dracului.
   - Păzeşte-ţi limba, fiule. Ai electricitate?
   - Da. Electricitate. Încălzire. Un aragaz. Chiar şi un cuptor cu microunde. Cine eşti tu, mama?
   - Eşti departe de adevăr, amice. Fiindcă întrebarea mea e, dacă ai un ogeac drăguţ şi confortabil de burlac, cu tot confortul modern şi chiar un cuptor cu microunde, de ce naiba îţi petreci nopţile făcând pipi pe geamul unei capcane îngheţate de şobolan din Brianstown?

          S-a lăsat tăcerea.
   - Am nevoie de un răspuns, Conor, am spus eu.
    Bărbia i-a înţepenit.
   - De-aia. Fiindcă îmi place.
    Richie s-a ridicat, s-a întins şi a început să se învârtă prin cameră, în genul poliţaiului care şchiopătează şi care se leagănă, care anunţă probleme pe orice stradă dosnică.
   - Nu aşa se face treaba, amice, am continuat eu. Fiindcă - şi opreşte-mă dacă asta nu-i o noutate pentru tine - în urmă cu două nopţi, când tu nu-ţi aminteşti ce-ai făcut, cineva a intrat în casa familiei Spain şi i-a ucis pe toţi.
    Nu s-a deranjat să pretindă că asta ar fi fost şocant. Gura i s-a strâns ca şi cum îl străbătea o contracţie dureroasă, dar nu s-a mai mişcat nimic altceva.
   - Deci, firesc, suntem interesaţi de oricine are legături cu familia Spain – mai ales cineva a cărui legătură e ceva ce ai putea să numeşti deosebită, şi aş spune că teatrul tău de păpuşi asta e. Ai putea chiar să spui că suntem foarte interesaţi. Am dreptate, detectiv Curran?
   - Fascinaţi, a răspuns Richie din spatele umărului lui Conor. Ăsta e cuvântul, da?
    Îl făcea pe Conor să fie iritat. Mersul care indica veştile proaste nu-l intimidase, nimic de fapt, însă îi distrugea concentrarea, împiedicându-l să păstreze tăcerea în jurul lui.
    Mi-am dat seama că îmi plăcea din ce în ce mai mult să lucrez cu Richie.
   - „Fascinaţi” ar merge, da. Nici chiar „obsedaţi” n-ar fi nelalocul lui. Doi copii mici sunt morţi. Personal, şi nu cred că sunt singurul aici, sunt dispus să fac orice e nevoie ca să-l pun la păstrare pe nenorocitul de muist care i-a ucis. Aş vrea să cred că orice membru decent al societăţii ar face la fel.
   - Al naibii de adevărat, a completat Richie aprobator.
   Cercurile se strângeau tot mai repede.
   - Eşti cu noi în asta, Conor, da? Eşti un membru decent al societăţii, nu-i aşa?
   - Habar n-am.
   - Păi, haide să aflăm, bine? am zis eu pe un ton plăcut, amabil. O să începem cu asta. În cursul anului tău, sau ceva aproximativ, de intrare prin efracţie - n-ai urmărit, desigur, doar ţi-a plăcut acolo - s-a întâmplat să observi pe cineva dubios atârnând prin Ocean View?
    Ridicat din umeri.
   - E un nu?
    Nimic. Richie a oftat zgomotos şi a început să-şi lunece pe linoleum, la fiecare pas, laturile tălpilor pantofilor, cu un zgomot ascuţit oribil. Conor s-a strâmbat.
   - Da. E un nu. N-am văzut pe nimeni.
   - Şi alaltăieri-noapte? Fiindcă trebuie să terminăm cu prostiile, Conor. Ai fost acolo. Ai văzut pe cineva interesant?
    - N-am nimic să-ţi spun.
    Am ridicat din sprâncene.
    - Ştii, Conor, mă îndoiesc de asta. Deoarece văd doar două opţiuni aici. Fie ai văzut ce s-a întâmplat, fie ai făcut să se întâmple. Dacă e Uşa Numărul Unu, atunci trebuie să începi să vorbeşti chiar acum. Dacă e Uşa Numărul Doi... mă rog, ăsta e singurul motiv pentru care ţi-ai dori să-ţi ţii gura închisă. Nu-i aşa?

           Oamenii au tendinţa să reacţioneze când îi acuzi de crimă. El şi-a supt dinţii, uitându-se la unghia de la degetul mare.
    - Dacă tu, fiule, poţi să vezi şi altă opţiune, pe care eu am ratat-o, atunci, fireşte, împărtăşeşte-ne-o şi nouă. Toate donaţiile sunt acceptate cu recunoştinţă.
    Pantoful lui Richie a scârţâit la câţiva centimetri în spatele lui Conor, care a tresărit.
   - Cum am zis, n-am nimic să vă spun, a îngăimat el cu voce tremurândă. Alege-ţi propriile opţiuni. Nu e problema mea.
    Am măturat pixul şi agenda din cale şi m-am aplecat peste masă, în faţa lui, nelăsându-i niciun loc unde să se uite.
   - Da, aşa e, fiule. Să dea naiba dacă nu e. Fiindcă eu şi detectivul Curran, şi întreaga poliţie din ţara asta, fiecare o să facă tot posibilul să pună mâna pe nenorocitul care a sacrificat familia asta. Şi eşti fix în vizorul nostru. Tu eşti tipul care a fost la faţa locului fără niciun motiv bun, care a spionat familia Spain timp de un an, care ne toarnă rahaturi când orice nevinovat din lume ne-ar ajuta... Ce crezi că ne spune asta?
    Ridicat din umeri.
   - Ne spune că eşti un nemernic de ucigaş, amice. Aş spune că e foarte mult problema ta.
    Maxilarul lui Conor s-a strâns.
   - Dacă asta vrei să crezi, n-am ce-ţi face.
   - Iisuse, a exclamat Richie dându-şi ochii peste cap. Autocompătimire multă?
   - Zi-i cum vrei.
   - Haide, zău. Poţi să faci o grămadă de chestii în legătură cu asta. Ai putea să ne dai o mână de ajutor. Dar pentru început să ne spui tot ce ai văzut în jurul casei familiei Spain, sperând că ceva de-acolo are să ne ajute. În schimb, tu stai aici şi te bosumfli ca un puşti prins fumând haşiş? Maturizează-te, omule. Serios.
    Asta i-a atras lui Richie o uitătură urâtă, dar Conor n-a muşcat. Şi-a ţinut gura închisă.
    M-am aşezat din nou pe locul meu, mi-am ajustat nodul de la cravată şi am îmblânzit un pic nota, aproape curios.
   - Am greşit cu ceva, Conor? Poate că n-a fost cum pare. Eu şi detectivul Curran n-am fost acolo. S-ar putea să fi fost mult mai mult decât ne dăm seama. S-ar putea să nu fi fost crimă. S-ar putea să fi fost omor prin imprudenţă. Pot să văd chiar că s-ar fi putut să înceapă ca autoapărare, apoi lucrurile să fi scăpat de sub control. Sunt dispus să accept asta. Dar nu putem s-o facem dacă tu nu ne spui varianta ta.
     Conor a zis către aerul de undeva de deasupra capului meu:
   - Nu e nicio blestemată de poveste.
   - O, ba e. Asta nu prea poate să fie dezbătut, nu? Povestea ar putea să fie: „N-am fost în Brianstown în noaptea aia, şi uite aici alibiul meu”. Sau ar putea să fie: „Am fost acolo şi am văzut pe cineva dubios atârnând pe-acolo, şi uite o descriere”. Sau „Familia Spain m-a prins în casă, m-au atacat şi a trebuit să mă apăr”. Sau „Eram în ascunzătoarea mea, simţindu-mă grozav de extaziat, când totul s-a întunecat şi următoarea chestie pe care mi-o amintesc e că stăteam în cada mea, plin de sânge”. Cu oricare dintre astea am putea să fim de acord, însă trebuie s-o auzim. Altfel, o să presupunem ce e mai rău. Cu siguranţă, înţelegi asta. Nu?
    Linişte, ambalată aşa în încăpăţânarea pe care poţi s-o simţi lovindu-te.

       Există detectivi, chiar din zilele noastre, care ar rezolva problema asta fie cu câteva scatoalce la rinichi, fie într-o plimbare la toaletă, fie în timp ce camera video clipeşte misterios.
    Fusesem tentat de vreo două ori, când eram mai tânăr, dar n-am cedat - datul de palme e pentru cretini ca Quigley, care n-au nimic altceva în arsenal - şi am avut asta sub control o lungă perioadă. Însă în liniştea aia apăsătoare, supraîncălzită am înţeles pentru prima dată exact cât de fină era linia şi cât de uşor de trecut.
    Mâinile cu care Conor se ţinea de marginea mesei aveau degete lungi şi erau puternice, mâini mari şi capabile de crimă, cu tendoanele ieşite în afară şi cuticule roase sângerânde.
    M-am gândit la ce făcuseră, la perna pisică a Emmei şi la gaura din dinţii ei din faţă, şi la buclele moi şi deschise la culoare ale lui Jack, şi mi-am dorit să dau cu un ciocan greu peste mâinile alea până le făceam chiseliţă.
    Gândul la a face asta mi-a făcut sângele să fiarbă. M-a îngrozit cât de mult voiam asta, ce dorinţă simplă şi naturală părea. Mi-am suprimat impulsul şi am aşteptat până mi s-a diminuat ritmul cardiac. Apoi am oftat şi am clătinat din cap, mai mult îndurerat decât furios.
   - Conor, Conor, Conor. Ce crezi că realizezi cu asta? Spune-mi asta, cel puţin. Chiar gândeşti că o să fim atât de impresionaţi de mica ta manifestare, încât o să te trimitem acasă şi o să uităm tot? „Îmi place un bărbat care ţine la principiile lui, fiule, nu-ţi face griji cu privire la crimele alea urâte!”
    Se holba în gol, cu ochii mijiţi şi concentrat. Tăcerea se prelungea. Am început să fredonez pentru mine, adăugând o bătaie cu degetele pe masă, iar Richie s-a cocoţat pe marginea ei, legănându-şi genunchii şi trosnindu-şi degetele cu reală dedicaţie, însă Conor a trecut peste asta.
    Abia conştientiza că eram acolo.
   În cele din urmă, Richie a executat o rutină ostentativă întindere-geamăt-căscat şi s-a uitat la ceas.
   - Uite ce e, omule. O să facem asta toată noaptea? a vrut el să ştie. Fiindcă dacă aşa o să fie, am nevoie de cafea ca să ţin pasul. O să fie supermarfă asta.
   - N-are să-ţi răspundă, detectiv. Suntem trataţi cu tăcere.
   - Putem să ajungem la asta cât suntem la cantină, da? Jur că am să adorm chiar aici dacă nu bag o cafea în mine.
   - Nu văd de ce nu, am spus eu. Oricum, răhăţelul ăsta îmi face rău la stomac.
   Mi-am închis pixul cu un clic.
   - Conor, dacă trebuie să scapi de îmbufnare ca să poţi să vorbeşti cu noi ca o fiinţă omenească adultă, eşti oaspetele nostru, dar noi n-o să stăm să ne uităm cum faci asta. Crezi sau nu, nu eşti centrul Universului. Avem o grămadă de chestii mai urgente de făcut decât să ne uităm la un om mare purtându-se ca un copil răsfăţat.
    Nicio clipire. Mi-am prins pixul de agendă, le-am pus înapoi în buzunar şi le-am lovit uşor.
   - O să ne întoarcem când o să avem o clipă disponibilă. Dacă trebuie să-ţi faci nevoile, dă una în uşă şi speră să te audă cineva. Ne mai vedem.
     Pe drumul spre ieşire, Richie a luat cana lui Conor de pe masă, prinzând-o delicat de la bază între degetul mare şi arătător. Am arătat spre el şi i-am zis lui Conor:
   - Două dintre preferatele noastre: amprente şi ADN. Mulţumesc, amice. Cu asta ne-ai scutit de mult timp pierdut şi de griji.
    Apoi i-am făcut semn cu ochiul şi cu degetul mare ridicat şi am trântit uşa după noi.

            În camera de observaţie, Richie a întrebat:
    - A fost în regulă să propun să ieşim de-acolo? M-am gândit... Adică, ne lovim de un zid, cum ar fi. Şi cred că a fost mai uşor pentru mine să scot din priză fără să ne ştirbim reputaţia, da?
    Îşi freca un picior cu glezna opusă şi arăta receptiv. Am scos o pungă de probe din dulap şi i-am aruncat-o.
   - Ai făcut bine. Ai dreptate. E timpul să ne regrupăm. Vreo idee?
    A pus cana în punga de probe şi s-a uitat în jur după un pix. I l-am dat pe-al meu.
   - Da. Ştii ceva? Face să-mi sune un clopoţel. Chipul lui.
   - Te-ai uitat la el pentru mult timp, e târziu, eşti zdrobit. Sigur nu-ţi joacă mintea feste?
    Richie s-a ghemuit lângă masă, ca să eticheteze punga.
   - Da, sunt sigur. L-am mai văzut înainte. Mă întreb dacă pe vremea când eram în Vice, poate.
   Camera de observare e pe acelaşi termostat cu camera de interviu. Am tras de cravată s-o slăbesc.
   - Nu e în sistem.
   - Ştiu. Mi-aş fi aminti dacă l-aş fi arestat. Dar ştii cum e: unii îţi atrag privirea şi ştii că se pregătesc de ceva, dar n-ai cu ce să-i prinzi, aşa că, pur şi simplu, ţii minte chipul şi aşteptaţi până apare din nou. Mă întreb...
    A clătinat din cap, nemulţumit.
   - Pune-te pe aşteptare. Ai să-ţi dai seama. Când o să reuşeşti, anunţă-mă. Trebuie să-l identificăm pe tipul ăsta, şi în curând. Altceva?
    Richie a notat pe pungă, gata s-o predea camerei de probe, şi mi-a dat pixul înapoi.
   - Da. Nu ne ajută cu nimic să-l întărâtăm, nu cu tipul ăsta. L-am enervat destul acolo, da, însă cu cât se înfuria mai tare, cu atât devenea mai tăcut. Avem nevoie de altă abordare.
   - Aşa e. Chestia cu zăpăceala a fost bună - bună treabă acolo - dar a mers cât a mers. Şi nici intimidarea n-ar funcţiona. M-am înşelat într-o privinţă: nu se teme de noi.
    Richie a clătinat din cap.
   - Nee! E în gardă, da, în stil mare, dar e speriat... Nee! Şi chestia e că ar trebui să fie. Aş spune totuşi că e virgin. Nu acţionează ca şi cum ar fi calificat. Toată chestia asta ar fi trebuit să fi scos rahatul din el până acum. De ce nu s-a întâmplat aşa?
    În camera de interviu, Conor era tăcut şi încordat, cu mâinile întinse pe masă. N-avea cum să ne audă, totuşi am coborât vocea.
   - Plin de încredere. Crede că şi-a acoperit urmele, îşi închipuie că, dacă nu vorbeşte, n-avem nimic împotriva lui.
  - Poate, da. Dar trebuie să ştie că avem o întreagă echipă care are să-i pieptene casa cu un pieptene cu dinţi fini, uitându-se la tot ce-a lăsat în urmă. Asta ar trebui să-l îngrijoreze.
   - Mulţi dintre ei sunt ticăloşi aroganţi. Se cred mai deştepţi ca noi. Nu-ţi bate capul cu asta. Rezolvăm, pe termen lung. Toate astea se rup în bucăţi când scoţi ceva ce ei nu pot să ignore.
   - Şi dacă... a zis Richie sfios, şi s-a oprit.
   Învârtea punga înainte şi-napoi, uitându-se la ea, nu la mine.
   - Lasă.
   - Şi dacă ce?
   - Voiam doar să spun. Dacă are un alibi solid şi ştie că, mai devreme sau mai târziu, o să dăm nas în nas cu asta...
   - Vrei să spui dacă se simte în siguranţă fiindcă e nevinovat? am întrebat eu.
   - Da. În esenţă.
   - Nicio şansă, cumetre. Dacă ar fi avut un alibi, de ce nu ne-a spus, pur şi simplu, şi să plece acasă? Crezi că vrea doar să ne enerveze?
   - S-ar putea. Nu e nebun după noi.
   - Chiar dacă ar fi nevinovat ca un bebeluş - şi nu e - n-ar fi aşa rece. Şi nevinovaţii sunt la fel de speriaţi ca vinovaţii – mai mult, o grămadă de timp, fiindcă ei nu sunt şmecheri aroganţi. N-ar trebui să fie, evident, însă nu poţi să le spui asta.
    Richie a ridicat privirea şi a înălţat vag o sprânceană.
   - Dacă n-au făcut nimic rău, atunci n-au de ce să se teamă, am adăugat eu. Dar nu întotdeauna faptele sunt relevante.
   - Cred. Da.
   Şi-a frecat linia maxilarului, mirarea citindu-i-se pe chip.
   - Şi altceva. De ce nu ni-l indică pe Pat? I-am lăsat o grămadă de ocazii. Ar fi fost uşor: „Da, detectiv, acum că ai adus vorba, omul vostru, Pat, s-a prostit după ce şi-a pierdut slujba, a început să-şi altoiască nevasta, să bată copiii, de le mergeau fulgii, chiar săptămâna trecută l-am văzut cum îi ameninţa cu un cuţit...” Nu e prost. Probabil că a văzut ce şanse are. De ce n-a profitat?
   - De ce crezi că i-am oferit ocaziile alea?
   Richie a ridicat din umeri cu un freamăt complicat, stingherit.
   - Nu ştiu.
   - Ai crezut că eram neglijent şi că am avut noroc că tipul n-a profitat. Greşit, fiule. Ţi-am zis înainte să intrăm acolo: omul nostru, Conor, crede că are o legătură cu familia Spain. Trebuie să aflăm ce fel de legătură. I-a tăiat Pat Spain calea pe autostradă, iar acum crede că toate problemele lui sunt din vina lui Pat şi că n-are să i se schimbe norocul până când Pat nu e mort şi îngropat, sau a discutat cu Jenny la vreo petrecere şi a decis că stelele au vrut ca ei să fie împreună?
    Conor nu se mişcase. Fâşia de lumină albă îi dezvăluia luciul de sudoare de pe faţă. Îl făcea să arate ca de ceară şi extraterestru, ceva naufragiat de pe o altă planetă, cu ani-lumină mai pierdut decât ne imaginam noi.
   - Şi avem răspunsul: în felul lui afurisit, Conor Nucontează ţine la familia Spain, am continuat eu. La toţi patru din familie. Nu ni l-a indicat pe Pat fiindcă nu l-ar băga pe Pat în rahat nici chiar ca să se salveze. El crede că i-a iubit. Şi aşa o să-l avem la mână.

        L-am lăsat acolo pentru o oră. Richie a dus cana în camera de probe şi şi-a luat cafea slabă pe drumul înapoi - cafeaua de la cantină lucrează, în principal, cu puterea de sugestie, dar oricum, e mai bine decât nimic.
    Am verificat cu salahorii din echipa de patrulare. În timp ce ieşeau de pe proprietate, reperaseră o duzină de maşini parcate, toate cu motive legitime să fie în zonă, şi începea să li se citească oboseala în glas. Le-am zis să continue să caute.
    Apoi eu şi Richie am stat în camera de observaţie, cu mânecile suflecate şi uşa larg deschisă, şi ne-am uitat la omul nostru.
    Era aproape ora cinci. Cei doi băieţi din schimbul de noapte făceau un baschet înainte şi-napoi pe coridor, şi se bruscau reciproc, ca să se ţină treji.
    Conor stătea liniştit în scaunul lui, cuprinzându-şi genunchii cu mâinile. Pentru un timp, buzele i s-au mişcat, ca şi cum recita ceva în barbă, într-un ritm regulat, stabil.
   - Se roagă? a întrebat Richie încet, lângă mine.
   - Să sperăm că nu. Dacă Dumnezeu îi spune să-şi ţină gura, ne-aşteaptă vremuri grele.
   Mingea a lovit ceva de pe un birou din camera echipei, cu zgomot, unul dintre băieţi a zis ceva creativ şi celălalt a început să râdă. Conor a oftat, un val amplu de respiraţie care i-a ridicat şi i-a coborât tot trupul. S-a oprit din şuşotit.
    Părea că alunecase într-un fel de transă.
   - Haide să mergem, am zis eu.

          Am intrat gălăgioşi şi veseli, făcându-ne vânt cu foi de declaraţii şi plângându-ne de căldură. I-am dat o ceaşcă de cafea călduţă şi l-am avertizat că avea gust de pipi. Ce-a fost a fost, acum suntem prieteni din nou.
    Ne-am reconsolidat pământul de sub picioare înainte să-l pierdem, ne-am petrecut un timp investigând pe alocuri chestiuni deja închise - i-ai văzut vreodată pe Pat şi Jenny certându-se, l-ai văzut vreodată pe vreunul dintre ei strigând, l-ai văzut vreodată pe vreunul dintre ei plesnind copiii...
    Şansa de a vorbi despre familia Spain l-a scos pe Conor din zona lui de tăcere, dar, dacă era după el, ar fi făcut ca Brady Bunch să arate ca o secvenţă din Jerry Springer.
    Când am trecut la programul lui - la ce oră te duci, de obicei, la Brianstown, la ce oră adormi - l-a lăsat din nou memoria. Începea să se simtă în siguranţă, să creadă că ştia cum mergea treaba. Era timpul să împingem lucrurile mai departe.
   - Care e ultima dată când poţi să confirmi că ai fost în Ocean View? l-am întrebat eu.
   - Nu-mi amintesc. Ar putea să fie ultima...
  - Hei, am zis eu ridicându-mă repede şi înălţând o mână ca să-l fac pe Conor să se oprească. Aşteaptă.
    Am pipăit după Blackberry, am apăsat un buton ca să luminez ecranul, l-am scos din buzunar şi am fluierat.
   - Spitalul, i-am şoptit eu rapid lui Richie, şi am văzut cu coada ochiului capul lui Conor ţâşnind în sus ca şi cum primise un şut în fund. Asta s-ar putea să fie ce aşteptam. Suspendăm interviul până mă întorc.
    Şi în drum spre uşă afară:
   - Alo, doctore?
    Am stat cu un ochi pe ceas şi cu celălalt pe geamul cu vedere unidirecţională.
    Cinci minute n-au trecut niciodată atât de greu, însă au durat chiar mai mult pentru Conor. Controlul ăla încordat a explodat în bucăţi. Se foia ca şi cum scaunul se încingea, bătea din picioare, îşi ronţăia cuticulele însângerate. Richie îl privea cu interes şi nu zicea nimic.
    În cele din urmă, Conor a întrebat:
   - Ce-a fost asta?
   - De unde să ştiu eu? a zis Richie ridicând din umeri.
   - Ce aşteptaţi? a întrebat Conor.
   - Aşteptăm o grămadă de chestii.
   - Spitalul. Ce spital?
    Richie s-a frecat în ceafa.
   - Omule, a spus el pe jumătate amuzat, pe jumătate jenat. Nu ştiu dacă ai observat, dar lucrăm la un caz aici, da? Nu spunem la toată lumea ce facem.
    Conor a uitat de existenţa lui Richie. Şi-a sprijinit coatele pe masă, şi-a încrucişat degetele la gură şi s-a holbat la uşă.

        L-am mai lăsat un minut. Apoi am intrat rapid, am trântit uşa şi i-am zis lui Richie:
   - Suntem pe treabă.
   Acesta a ridicat din sprâncene.
   - Da? Frumos.
   Am tras un scaun pe partea de masă a lui Conor şi m-am aşezat cu genunchii, practic, atingându-i pe-ai lui.
   - Conor, am început eu punând telefonul în faţa lui. Spune-mi cine crezi c-a fost.
   A clătinat din cap. S-a uitat la telefon. I-am simţit mintea alergând, ricoşând în unghiuri nebuneşti, ca o maşină de curse scăpată de sub control.
   - Ascultă cu atenţie, amice. De-acum nu mai ai timp să mă freci. Poate că nu ştii încă, dar dintr-odată te afli într-o mare, mare grabă. Deci, spune-mi: cine crezi c-a fost?
    După o clipă, Conor a răspuns, încet, printre degete:
  - Spitalul.
   - Ce?
   O respiraţie. S-a îndreptat pe scaun.
   - Tu ai zis. Un spital.
   - Aşa e mai bine. Şi de ce crezi că m-ar suna un spital?
   Alt clătinat din cap.
   Am pălmuit masa suficient de tare ca să-l fac să tresară.
   - Ai auzit ce-am zis, să nu mă mai freci? Trezeşte-te şi fii atent. E cinci dimineaţa, fir-ar al dracului, n-am nimic pe lume cu excepţia cazului Spain şi tocmai am primit un telefon de la un spital. Zău, de ce naiba crezi că a sunat, Conor?
   - Unul dintre ei. Unul dintre ei e în spital.
   - Corect. Ai băgat-o pe mânecă, fiule. Ai lăsat în viaţă pe unul din familia Spain.
    Muşchii gâtului i s-au încleştat atât de strâns, că vocea i-a devenit un zăngănit răguşit.
   - Care dintre ei?
   - Spune-mi tu, amice. Cine ţi-ar plăcea să fie? Haide. Dacă ai avea de-ales, pe care dintre ei l-ai alege?
    Ar fi răspuns orice ca să mă facă să continui. După o clipă, a răspuns:
   - Emma.
    M-am lăsat pe spate în scaun şi am râs tare.
   - Asta e adorabil. Zău că e. Fetiţa aia dulce. Îţi imaginezi că poate merita o şansă la viaţă? Prea târziu, Conor. Momentul să te gândeşti la asta a fost în urmă cu două nopţi. Emma se află chiar acum într-un sertar de la morgă. Creierul ei e într-un borcan.
   - Atunci cine...
   - Ai fost la Brianstown în urmă cu două nopţi?
   Stătea pe jumătate de scaun, ţinându-se cu braţele de marginea mesei, ghemuit şi cu ochi înnebuniţi.
   - Cine...
   - Ţi-am pus o întrebare. În urmă cu două nopţi. Ai fost acolo, Conor?
   - Da. Da. Am fost acolo. Cine... care...
   - Spune te rog, amice.
   -  Te rog.
   - Aşa e mai bine. Pe Jenny ai ratat-o. Jenny e în viaţă.
   Conor s-a holbat la mine. Avea gura deschisă larg, dar tot ce-a ieşit a fost un val de respiraţie, ca şi cum ar fi primit o lovitură în stomac.
   - E bine mersi, şi la telefon era medicul ei. M-a înştiinţat că e trează şi vrea să ne vorbească. Şi ştim cu toţii ce-o să ne spună, nu?
    Abia dacă m-a auzit. A tras aer din nou şi din nou.
    L-am împins în jos, în scaunul lui. Parcă genunchii îi deveniseră lichizi.
   - Conor. Ascultă la mine. Ţi-am zis că n-ai deloc timp de pierdut, şi n-am glumit. În doar câteva minute, ne ducem la spital să vorbim cu Jenny Spain. Şi de cum se întâmplă asta, n-am să mai dau niciodată în viaţa mea doi bani pe tot ce ai de declarat. Asta e ultima ta şansă.
    A înţeles. S-a holbat la mine cu fălcile moi şi înnebunit.
    Mi-am tras scaunul şi mai aproape, m-am aplecat până când capetele noastre aproape s-au atins. Richie a dat ocol şi s-a aşezat pe masă, aproape cât să-şi lipească suficient coapsa de braţul lui Conor.
   - Să-ţi explic ceva, i-am zis eu liniştit şi calm, direct în ureche.
    Puteam să-i simt mirosul, sudoarea şi un iz sălbatic tare, ca de lemn crăpat.
   - Se întâmplă să cred că, practic, în sinea ta, eşti un tip decent. Toţi cei pe care o să-i cunoşti de-aici înainte, fiecare om, or să creadă că eşti un ticălos bolnav, sadic, psihopat, care ar trebui jupuit de viu şi atârnat la uscat. S-ar putea să nu pierd câtuşi de puţin senzaţia pe care o am şi să ajung să regret asta, deşi nu sunt de acord. Cred că eşti un tip de treabă ajuns într-o situaţie de rahat.
    Ochii lui erau stinşi, dar la ultimele mele cuvinte a apărut un mic tic nervos al sprâncenelor. Mă auzea.
   - Din cauza asta, şi fiindcă ştiu că nimeni altcineva n-are să te lase în pace, sunt dispus să fac o înţelegere cu tine. Mărturiseşti adevărul, îmi spui ce s-a întâmplat, iar eu am să le zic procurorilor că ne-ai ajutat. Ai făcut ce trebuie, fiindcă ai remuşcări. Când vine momentul condamnării tale, asta are să conteze. Într-o sală de judecată, Conor, remuşcarea aduce condamnarea aferentă. Însă dacă-mi arăţi că mă înşel în privinţa ta, dacă vei continua să mă freci, asta am să le spun procurorilor, şi noi toţi suntem gata să riscăm totul. Nu-mi place să mă înşel în privinţa oamenilor, Conor. Mă enervează. O să te acuzăm de tot ce ne trece prin cap şi o să atacăm condamnările consecutive. Ştii ce înseamnă asta?
    A clătinat din cap, ca să şi-l limpezească sau ca să nege, n-aş putea să afirm de ce.
   - Nu mă întreabă nimeni prea multe în privinţa condamnării şi nici în legătură cu acuzaţiile, iar orice judecător care emite condamnări consecutive pentru copii morţi are nevoie de o cămaşă de forţă şi un pumn în gură. Oricum, nimic din toate astea nu contează. Asta înseamnă trei condamnări pe viaţă consecutive, Conor, plus câţiva ani pe deasupra pentru tentativă de omor, spargere şi distrugerea proprietăţii şi orice altceva putem să scoatem. Vorbim despre minimum şaizeci de ani. Câţi ani ai, Conor? Care sunt şansele să te vezi liber de acum în şaizeci de ani?
   - A, s-ar putea să se vadă, a obiectat Richie aplecându-se să-l examineze critic. Au grijă de tine în închisoare. Nu vor să ieşi mai devreme, nici chiar într-un coşciug. Trebuie să te avertizez, omule, compania are să fie de rahat - nu vei fi acceptat la populaţia generală, fiindcă ar dura cam două zile înainte să ajungi la unitatea securizată cu toţii pedofilii, aşa că n-o să prea ai parte de conversaţie - însă cel puţin o să ai destul timp ca să-ţi faci prieteni.
    Sprâncenele i s-au contractat din nou. Asta avusese succes.
    - Sau ai putea să te scuteşti chiar acum de probleme, am continuat eu. Mai ales cu condamnări concomitente, ştii de câţi ani vorbim? Vreo cincisprezece. Asta e absolut nimic. Câţi ani o să ai peste cincisprezece ani?
   - Matematica mea nu e grozavă, a intervenit Richie, oferindu-i o altă examinare sumară interesată, dar aş spune că, poate, patruzeci şi patru, patruzeci şi cinci? Şi nu trebuie să fii Einstein ca să vezi diferenţa uriaşă între a ieşi la patruzeci şi cinci şi a ieşi la nouăzeci.
   - Partenerul meu, calculatorul uman, e pe fază, Conor. Patruzeci şi e încă destul de devreme ca să ai o carieră, să te însori, să faci o jumătate de duzină de copii. Să ai o viaţă. Nu ştiu dacă îţi dai seama, fiule, dar asta îţi pun acum pe masă: viaţa ta. Numai că e o ofertă pe care o primeşti o singură dată, şi asta expiră în cinci minute. Dacă viaţa valorează ceva pentru tine, fiule, orice, mai bine începi să vorbeşti.

           Capul lui Conor a căzut înapoi, expunând linia lungă a gâtului, partea moale de la baza acestuia unde sângele zvâcneşte chiar sub piele.
   - Viaţa mea, a zis el, şi buza i s-a răsucit în ceva care putea să fie un mârâit sau un zâmbet teribil. Fă ce vrei cu mine. Nu dau nici doi bani pe ea.
    Şi-a pus pumnul pe masă, şi-a îndreptat maxilarul şi s-a holbat drept înainte, în geamul cu vedere unilaterală.

            Am dat-o-n bară. Cu zece ani în urmă m-aş fi aruncat pe el nebuneşte, gândindu-mă că l-aş pierde, şi aş fi încheiat împingându-l mai departe.
    Acum ştiu, fiindcă m-am zbătut din greu să învăţ, cum să permit altor chestii să lucreze pentru mine, cum să stau liniştit, să rămân în spate şi să las treaba să-şi facă treaba.
    M-am dat puţin pe spate pe scaun, am examinat un punct imaginar de pe mânecă şi am lăsat tăcerea să se întindă în timp ce ultima conversaţie se disipa în aer, absorbită de particulele de graffiti şi de linoleumul pătat, să dispară.
    Camerele noastre de interviu văzuseră bărbaţi şi femei împinşi peste limitele propriilor minţi, auziseră apărând fisura lor subţire, îi priviseră în timp ce deşertau lucruri care n-ar trebui să fie în lume. Camerele astea pot să absoarbă orice, să se închidă în jurul a orice fără să lase nimic în urmă.
    Când aerul s-a golit de tot, în afară de praf, am zis foarte încet:
   - Cert e că dai mai mult de doi bani pe Jenny Spain.
    În colţul gurii lui Conor a zvâcnit un muşchi.
   - Ştiu. Nu te-ai aştepta să înţeleg asta. Nu te-ai gândi că ar înţelege cineva, nu? Dar eu înţeleg, Conor. Am înţeles cât de mult ai ţinut la toţi patru.
    Ticul ăla din nou.
   - De ce? a întrebat el, cuvintele forţându-se să iasă împotriva voinţei lui. De ce crezi asta?
    Mi-am odihnit coatele pe masă şi m-am aplecat în faţă spre el, cu mâinile împreunate lângă ale lui, ca şi cum eram cei mai buni doi camarazi de bar la o sesiune de noapte de te-iubesc-omule.
   - Deoarece te-am înţeles, am răspuns eu cu blândeţe. Totul despre familia Spain, totul despre camera aia pe care ai amenajat-o, tot ce-ai zis în seara asta. Totul mi-a indicat ce-au însemnat pentru tine. Nimeni pe lume nu înseamnă mai mult, nu?
    A întors capul spre mine. Ochii ăia cenuşii erau limpezi ca apa liniştită, tensiunea şi tulburarea de toată noaptea fuseseră drenate.
    - Nu, a zis el. Nimeni.
    - I-ai iubit, nu-i aşa?
    Dat din cap.
    - Să-ţi spun cel mai mare secret pe care l-am auzit vreodată, Conor. În viaţă avem nevoie cu adevărat doar să facem fericiţi oamenii pe care-i iubim. Poţi să trăieşti fără orice altceva. Poţi să trăieşti într-o cutie din carton sub un pod cât timp chipul femeii tale se aprinde când ajungi seara acasă, la cutia aia. Dar dacă nu reuşeşti să faci asta...
    L-am văzut cu coada ochiului pe Richie dându-se jos de pe masă, lăsându-ne pe noi doi în cercul nostru.
    - Pat şi Jenny au fost fericiţi, a precizat Conor. Cei mai fericiţi oameni în viaţă.
    - Şi apoi asta a trecut, iar tu n-ai putut să le-o dai înapoi. Probabil, cineva sau ceva acolo ar fi putut să-i facă fericiţi din nou, numai că nu erai tu ăla. Ştiu exact cum e, Conor, să iubeşti pe cineva atât de mult încât ai face orice, ţi-ai smulge inima şi i-ai servi-o cu sos pentru grătar dacă asta i-ar face bine. Dar nu-i face. Nu i-ar face niciun afurisit de pic de bine. Şi ce faci când îţi dai seama de asta, Conor? Ce poţi să faci? Ce-a mai rămas?
    Mâinile lui zăceau întinse pe masă, cu palmele inerte, goale.
    - Aştepţi. Asta e tot ce poţi să faci, a răspuns el atât de încet, că abia l-am auzit.
    - Şi cu cât aştepţi mai mult, cu atât eşti mai furios. Pe tine, pe ei, toată mizeria asta teribilă şi încurcată a lumii. Până când nu mai gândeşti corect. Până abia mai ştii ce faci.
    Degetele i s-au încovoiat înăuntru, strângându-se în pumni.
    - Conor, am zis eu atât de încet, încât cuvintele au căzut lipsite de greutate, ca penele, prin aerul cald şi nemişcat. Jenny a trecut prin iad cât pentru o duzină de vieţi. S-o pun să treacă prin mai multe e ultima chestie pe care vreau s-o fac. Însă dacă nu-mi spui ce s-a întâmplat, atunci trebuie să mă duc la spital şi s-o fac pe ea să-mi spună. O să fiu nevoit s-o silesc să retrăiască fiecare moment al nopţii. Crezi că e suficient de puternică să reziste?
    Capul lui s-a legănat dintr-o parte în alta.
    - Nici eu. Din câte ştiu, asta o să-i împingă mintea atât de departe peste margine, că n-o să mai găsească drumul înapoi. Dar n-am de ales. Tu ai, Conor. Tu poţi s-o salvezi de la asta, cel puţin. Dacă o iubeşti, acum e timpul s-o arăţi. Acum e timpul să faci ce trebuie. N-o să mai ai altă şansă.
    Conor a dispărut undeva în spatele feţei ăleia ascuţite şi imobile ca o mască. Mintea îi alerga din nou ca o maşină de curse, însă în clipele alea o avea sub control, lucrând eficient şi la viteză maximă.
    N-am respirat. Richie, lipit cu spatele de perete, era nemişcat ca o piatră.

          Apoi Conor a respirat repede, şi-a trecut mâinile peste obraji şi s-a întors să se uite la mine.
    - Am intrat prin efracţie în casa lor, a zis el clar, firesc, ca şi cum îmi spunea unde parcase maşina. I-am omorât. Sau am crezut c-am făcut-o, oricum. Asta ai vrut să auzi?
    L-am perceput pe Richie expirând cu un mic scâncet inconştient.
    Zumzetul din capul meu a crescut, a ţipat ca un vârtej de viespi în picaj şi s-a stins.
 
         Am aşteptat şi continuarea mărturisirii, dar Conor aştepta şi el. Doar mă privea cu ochii tiviţi cu umflături roşii, şi zăbovind.
    Cele mai multe confesiuni încep cu N-a fost ce crezi şi continuă la nesfârşit. Ucigaşii umplu camera cu vorbe, încercând să acopere marginile tăioase ale adevărului. Îţi dovedesc din nou şi din nou că s-a întâmplat, pur şi simplu, sau că şi-o ceruseră, că oricine în locul lor ar fi făcut la fel. Dacă-i laşi, cei mai mulţi dintre ei continuă s-o dovedească până îţi sângerează urechile.
    Conor nu dovedea nimic. El terminase.
    - De ce?
    A clătinat din cap.
    - Nu contează.
    - O să conteze pentru familia victimelor şi pentru condamnarea dată de judecător.
    - Nu e problema mea.
    - Trebuie un motiv ca să ajungi la declaraţia ta.
    - Inventează unul. Am să semnez tot ce vrei.
    Mulţi se înmoaie după ce trec râul. Consumă tot ce au pentru a se agăţa de limanul lor sigur de minciuni. Când îi smulge curentul, îi ameţeşte şi-i face să gâfâie, îi trânteşte pe malul celălalt cu un şoc ce le crapă dinţii, şi ei cred că au trecut peste partea cea mai grea şi că s-a sfârşit. Îi lasă dezlânaţi şi dezosaţi. Unii dintre ei se agită incontrolabil, alţii plâng, câţiva turuie întruna sau nu pot să se oprească din râs. N-au observat încă faptul că peisajul e diferit aici.
    Că lucrurile sunt schimbate în jurul lor, chipurile familiare se dizolvă, reperele se îndepărtează, că nimic nu va mai fi la fel.
    Conor era diferit. El încă era mobilizat ca un animal în aşteptare, concentrat la maximum. Într-un fel de care n-am putut să-mi dau seama, bătălia nu se terminase. Dacă intram în asta cu el fără motiv, avea să câştige, şi nu-i laşi să câştige.
    - Cum ai intrat în casă?
    - Cu cheie.
    - De la care uşă?
    O aşchie de pauză.
   - Din spate.
   - De unde ai avut-o?
   Aşchia aia din nou, mai mare de data asta. Era atent.
   - Am găsit-o.
   - Când?
   - Cu ceva timp în urmă. Câteva luni, poate mai mult.
   - Unde?
   - Pe strada din faţă. A scăpat-o Pat.
    Am simţit pe piele deformarea alunecoasă din vocea lui care zicea Minte, însă n-am putut să pun degetul pe unde sau de ce.
    Din colţul din spatele umărului lui Conor, Richie a zis:
   - Nu puteai să vezi strada din ascunzătoarea ta. De unde ai ştiut că a scăpat cheia?
    Conor s-a gândit la asta.
    - L-am văzut venind seara de la serviciu. Mai târziu în acea noapte, am rătăcit pe-acolo, am văzut cheia şi m-am gândit că el trebuie s-o fi pierdut.
    Richie s-a aplecat peste masă, a tras un scaun ca să stea în faţa lui Conor.
    - Ba nu, omule. Nu există iluminat stradal. Ce, eşti Superman? Vezi în întuneric?
    - Era vară. Lumină până târziu.
    - Ai colindat în jurul casei lor cât încă era lumină? Cât încă erau treji? Zău, omule. Ce făceai, căutai să fii arestat?
   - Atunci, poate că era în zori. Am găsit cheia, am făcut o copie, am intrat. Şi cu asta basta.
   - De câte ori? am întrebat eu.
    Pauza aia mică din nou, în timp ce testa răspunsurile în cap.
   - Nu-ţi irosi timpul, fiule. N-are rost să mă prosteşti. Suntem bine trecuţi prin asta. De câte ori ai fost în casa familiei Spain?
    Conor şi-a frecat fruntea cu dosul încheieturii mâinii, încercând să fie coerent. Peretele ăla fragil de încăpăţânare începea să se clatine. Adrenalina nu poate să te ţină în priză pe veci. În orice clipă avea să fie prea epuizat ca să stea drept pe scaun.
   - De câteva ori. O duzină, poate. Ce mai contează? Am fost acolo alaltăieri-noapte. Ţi-am zis.
    Conta că ştia să se mişte prin casă. Ar fi putut să găsească drumul pe scări, în camerele copiilor, la paturile lor, chiar şi în întuneric.
   - Ai luat vreodată ceva cu tine? a întrebat Richie.
    L-am văzut pe Conor căutând energia de a spune nu şi a se da bătut.
   - Doar mărunţişuri. Nu sunt hoţ.
   - Ce fel?
   - O cană. Un pumn de benzi din cauciuc. Un pix. Nimic valoros.
   - Şi cuţitul. Să nu uităm cuţitul. Ce-ai făcut cu el? l-am iscodit eu.
    Asta se pare că era una dintre întrebările dificile, însă Conor s-a întors spre mine ca şi cum mi-ar fi fost recunoscător pentru ea.
   - L-am aruncat în mare. Era în timpul fluxului.
   - De unde l-ai aruncat?
   - De pe stânci. Din capătul sudic al plajei.
    N-aveam să găsim niciodată cuţitul. Asta era la jumătatea drumului spre Cornwall, de-acum în vreun curent rece lung, la câţiva metri adâncime, între alge şi creaturi moi oarbe.
   - Şi cealaltă armă? Cea cu care ai lovit-o pe Jenny?
   - La fel.
   - Ce-a fost?
    Capul lui Conor a căzut pe spate şi buzele i s-au despărţit. Durerea care i se profilase toată noaptea sub voce îşi făcea drum spre suprafaţă. Durerea asta, nu oboseala, îl golise de voinţă, erodându-i concentrarea. Îl mâncase de viu, din interior spre afară. Era tot ce mai rămăsese.
   - O vază. Una din metal, din argint, cu un stativ greu. Ceva simplu, frumos. Ea obişnuia să pună câţiva trandafiri în ea, s-o aibă pe masă când pregătea cine sofisticate în doi...
    A scos un sunet mic, între o înghiţitură şi un icnit, sunetul cuiva care alunecă sub apă.
   - Haide să dăm un pic înapoi, da? Începi din punctul în care ai intrat în casă. Cât era ceasul?
   - Vreau să dorm, a zis Conor.
   - De îndată ce ne spui tot despre asta. Era cineva treaz?
   - Vreau să dorm.
    Ne trebuia povestea completă, pas cu pas şi ambalată în detalii pe care numai criminalul le-ar fi ştiut, dar se apropia de ora şase, şi el se apropia de un nivel de oboseală de care un avocat al apărării ar fi putut să se folosească.
   - OK. În curând, fiule, am rostit eu cu blândeţe. Să-ţi spun ceva: dă-ne în scris exact ce ne-ai zis, apoi te ducem undeva unde să poţi să tragi un pui de somn. E bine?
    A încuviinţat, o smucitură dezechilibrată, ca şi cum capul devenise brusc prea greu pentru gâtul lui.
   - Da. Am să scriu. Dar lăsaţi-mă în pace cât fac asta. Se poate?
    Era la capătul puterilor şi încerca să facă o declaraţie rapidă.
   - Sigur, am zis eu. Dacă aşa e bine pentru tine, nicio problemă. Totuşi, trebuie să-ţi ştim numele real. Pentru foaia de declaraţie.
    Pentru o clipă, am crezut că o să ne mintă din nou, însă lupta se sfârşise.
   - Brennan, a precizat el leneş. Conor Brennan.
   - Bravo! am exclamat eu.
    Richie s-a mutat în linişte la masa din colţ şi mi-a dat o foaie pentru declaraţie. Am scos pixul şi am completat antetul cu litere de tipar întărite: CONOR BRENNAN.
    L-am pus sub arest, l-am acuzat din nou, i-am citit din nou foaia cu drepturile. Conor nici măcar n-a ridicat privirea. I-am pus foaia de declaraţie şi pixul în mâini şi l-am lăsat acolo.

         - Ei, ei, ei, am zis eu aruncându-mi agenda pe masa din camera de observaţie.
    Fiecare celulă din corpul meu era efervescentă ca şampania, de triumf pur. M-am simţit ca şi cum îl pusesem jos pe un Tom Cruise, sărind pe masă şi strigând Îmi place slujba asta!
   - Zău, a fost mult mai uşor decât mă aşteptam. Gata, Richie, prietene. Ştii ce suntem? O echipă a naibii de grozavă.
    I-am oferit o strângere de mână puternică şi o bătaie pe umăr.
    A zâmbit.
   - Aşa se pare, da.
   - Fără îndoială. Am avut o grămadă de parteneri la vremea mea şi pot să afirm cu mâna pe inimă: asta e ce trebuie. Unii sunt parteneri ani de-a rândul, şi tot nu lucrează împreună aşa de lin.
   - E bine, da. Bună treabă.
   - Până vine superiorul, o să avem declaraţia aia semnată, ştampilată şi livrată la birou. Nu trebuie să-ţi spun cum are să te ajute asta în carieră, nu? Să vedem dacă te mai freacă Quigley acum. De două săptămâni în echipă, şi ai parte de cea mai mare rezolvare a anului. Cum ţi se pare?
    Mâna lui Richie a alunecat prea repede dintr-a mea. Încă zâmbea, dar în zâmbetul lui era ceva nesigur.
   - Ce? am întrebat eu.
    A dat din cap spre geamul cu vedere unilaterală.
   - Uită-te la el.
   - O să scrie foarte bine. Nu-ţi face griji pentru asta. O să aibă remuşcări, sigur c-o să aibă, dar n-au să-l părăsească până mâine: mahmureală emoţională. Până atunci, o să aveam dosarul pe jumătate gata, să-l trimitem la Ministerul Public.
   - Nu e asta. Starea în care era bucătăria aia... L-ai auzit pe Larry: s-au luptat din plin. De ce nu e mai burduşit?
   - Fiindcă nu e. Fiindcă asta e viaţă reală, şi uneori nu merge fix cum te-ai aştepta.
   - Eu doar...
    Zâmbetul dispăruse. Richie şi-a vârât mâinile în buzunare, cu ochii la geam.
   - Trebuie să întreb, omule. Eşti absolut sigur că e omul nostru?
    Efervescenţa a început să mi se estompeze în vene.
   - Nu e prima dată când mă întrebi asta.
   - Ştiu, da.
   - Deci, să auzim. Ce ţi-a plăsmuit fundul?
    A ridicat din umeri.
   - Nu ştiu. Ai fost îngrozitor de sigur tot timpul, asta-i tot.
    Furia m-a străbătut ca un spasm muscular.
   - Richie, am zis eu ţinându-mi foarte atent vocea sub control. Să recapitulăm pentru o clipă, bine? Avem un cuib de lunetist pe care Conor Brennan l-a înfiinţat ca să pândească familia Spain. Avem propria acceptare că a intrat în casa lor de mai multe ori. Şi acum, Richie, îi luăm o nenorocită de mărturisire. Dă-i drumul şi spune-mi, fiule: ce dracu mai vrei? Ce naiba ţi-ar mai trebui ca să fii sigur?
    Richie a clătinat din cap.
   - Avem destule. Nu mă cert aici. Dar chiar şi când n-am avut nimic, doar ascunzătoarea aia, tu ai fost absolut sigur.
   - Şi ce? Am avut dreptate. Ţi-a lipsit partea aia? Ţi se înnoadă chiloţii fiindcă am descoperit asta înaintea ta?
   - Mă nelinişteşte faptul de a fi prea siguri prea devreme. E periculos.
    Am fost şocat din nou, destul de tare cât să strâng maxilarul.
   - Mai degrabă îţi ţii mintea deschisă. Asta e?
   - Da. Aşa aş face.
   - Corect. Bună idee. Pentru cât timp? Luni? Ani? Până trimite Dumnezeu coruri de îngeri ca să-ţi cânte numele tipului în armonie pe patru voci? Vrei să ne spunem reciproc peste zece ani: „Păi, ar putea să fie Conor Brennan, totuşi, din nou, ar putea să fie mafia rusă, am putea să explorăm posibilitatea asta un pic mai temeinic înainte să luăm vreo decizie grăbită?”
   - Nu. Spun doar...
   - Trebuie să fii sigur, Richie. Trebuie. N-ai de-ales. Mai devreme sau mai târziu, o faci sau o dai dracului.
   - Ştiu. Nu vorbesc despre zece ani.
    Căldura era de genul celei pe care o simţi într-o celulă într-un august urât: compactă, nemişcată, înfundându-ţi plămânii precum cimentul ud.
   - Atunci, despre ce naiba vorbeşti? Cât o să ia? În câteva ore, când punem mâna pe maşina lui Conor Brennan, Larry şi băieţii lui au să găsească peste tot sângele familiei Spain. Cam tot atunci au să compare amprentele lui cu cele găsit peste tot în ascunzătoarea aia. Şi câteva ore după aceea, dacă beneficiem de ajutorul lui Dumnezeu şi facem rost de tenişi şi de mănuşi, au să demonstreze că urma aia însângerată de încălţăminte şi amprentele alea însângerate au fost făcute de Conor Brennan. Mi-aş paria salariul pe o lună. Te face asta să fii sigur?
    Richie s-a frecat în ceafă şi s-a strâmbat.
   - Of, pentru numele lui Dumnezeu. Corect. Să auzim. Îţi garantez naibii că, la sfârşitul zilei, o să aveam dovezi fizice că a fost în casa aia în momentul în care a fost ucisă familia. Cum ai de gând să explici asta mai departe?
    Conor scria, cu capul aplecat mult pe foaia de declaraţie, cu braţul curbat protector în jurul acesteia. Richie l-a privit.
   - Băiatul ăsta a iubit familia Spain, a spus Richie. Cum ai zis. Să admitem, haide doar să presupunem, că e în ascunzătoarea lui noaptea - poate Jenny e la calculator, el se uită la ea. Apoi Pat vine jos şi o atacă. Brennan se sperie, se duce să-i despartă. Coboară din ascunzătoarea lui şi sare peste zid, intră pe uşa lor din spate. Dar atunci e prea târziu. Pat e mort sau pe moarte. Conor crede că şi Jenny e la fel - probabil nu verifică prea atent, cu tot sângele ăla şi cu panica. Poate că el e cel care o pune peste Pat, ca să fie împreună.
   - Înduioşător. Cum îţi explici calculatorul curăţat? Armele lipsă? Cu astea ce e?
   - La fel. El ţine la familia Spain. Nu vrea ca Pat să fie acuzat. Şterge calculatorul fiindcă el crede că poate ce făcea Jenny acolo ar fi putut să-l fi întărâtat pe Pat - sau ştie sigur că aşa a fost. Apoi ia armele şi le aruncă, în aşa fel ca să pară că a fost un intrus.
    M-am oprit şi am respirat, ca să mă asigur că nu-l muşc de cap.
   - Păi, e un basm destul de meschin, fiule. Picant e cuvântul pe care-l caut? Şi asta-i tot. E bine în măsura în care merge, însă sari fix peste asta: de ce mama dracului a mărturisit Conor?
   - De-aia. Din cauza a ce s-a întâmplat acolo.
    Richie a făcut semn din cap spre geam.
   - Omule, practic, i-ai zis că o s-o vâri pe Jenny Spain într-o cămaşă de forţă dacă nu-ţi dă ce cauţi.
   - Ai o problemă cu modul în care îmi fac treaba, detectiv? am întrebat eu, şi vocea îmi era destul de rece ca să avertizeze pe cineva mult mai prost decât Richie.
    A ridicat mâinile.
   - Nu caut hibe. Doar spun: de-asta a mărturisit.
   - Nu, detectiv. Nu, nu e aşa nici de-al dracului. A mărturisit fiindcă el a făcut-o. Tot rahatul pe care i l-am dat despre iubirea pentru Jenny, toate astea n-au făcut decât să forţeze încuietoarea. N-am pus în spatele uşii nimic care să nu fi fost deja dracului acolo. Poate că experienţa ta a fost diferită de-a mea, poate că, pur şi simplu, eşti mai bun în meseria asta, însă am îndurat destul de multe ca să-i fac pe suspecţii mei să mărturisească ce au făcut. Nu pot să afirm cu siguranţă că, în toată cariera mea, am reuşit să fac vreunul să mărturisească ceva ce nu a făcut. Conor Brennan spune că e omul nostru fiindcă e.
   - Totuşi, nu e întocmai celor mai mulţi dintre ei, nu? Ai zis chiar tu, am zis amândoi. E diferit. E ceva ciudat la mijloc.
   - E ciudat, da. Nu e Iisus. Nu e aici ca să-şi dea viaţa pentru păcatele lui Pat Spain.
   - Nu doar el e ciudat, a adăugat Richie. Cum rămâne cu monitoarele de copil? Astea nu sunt opera omului tău, Conor. Şi găurile din pereţi? S-a întâmplat ceva în casa aia.
    M-am sprijinit cu spatele de perete, cu o bufnitură, şi mi-am încrucişat braţele. Poate era doar oboseala, sau zorii rarefiaţi gălbui-cenuşii care loveau în fereastră. Oricum, efervescenţa aia de şampanie a victoriei dispăruse cu desăvârşire.
   - Spune-mi, fiule, de ce ura asta faţă de Pat Spain? Ţi s-a pus capsa fiindcă a fost un stâlp solid al comunităţii? Fiindcă, dacă e aşa, te avertizez: scapă de asta, rapid. N-ai să găseşti la tot pasul un băiat din clasa de mijloc numai bun să-l acuzi pe nedrept de ceva.
    Richie s-a repezit la mine cu degetul ridicat. Pentru o clipă, am crezut că o să mă lovească în piept, dar a avut suficient bun-simţ să se oprească.
   - N-are nimic de-a face cu clasa socială. Nimic. Sunt poliţist, omule. La fel ca tine. Nu sunt vreun ţigan prost căruia i-ai făcut o favoare să-l iei cu tine la Ziua de adus o lepădătură la serviciu.
    Era prea aproape şi mult prea furios.
   - Atunci, poartă-te ca un poliţist. Înapoi, detectiv! Controlează-te!
    Richie s-a holbat la mine pentru încă o clipă. Apoi s-a răsucit, s-a întors cu spatele la geam şi şi-a îndesat mâinile adânc în buzunare.
   - Spune-mi, omule, de ce eşti aşa de convins că nu e Patrick Spain? De ce ţii cu el?

          N-am nicio obligaţie să-i explic ce fac unui începător cam sărit de pe fix, dar am vrut eu s-o fac. Voiam să spun asta, ca să-i intre bine în cap lui Richie.
   - De-aia, am răspuns eu. Pat Spain a respectat regulile. A făcut tot ce se aştepta de la el să facă. Şi criminalii nu trăiesc aşa. Ţi-am zis de la început: chestiile de genul ăsta nu apar din senin. Tot rahatul pe care îl dau familiile presei „Oh, nu pot să cred că el ar face asta, el e aşa un cercetaş, nu face nimic rău în viaţă, a fost cel mai fericit cuplu din lume” - astea sunt prostii. De fiecare dată, Richie, de fiecare dată, se dovedeşte că tipul era un cercetaş, însă cu un cazier lung cât braţul tău, sau că nu făcuse niciodată nimic rău, doar că avea micul obicei de a-şi teroriza ca dracu’ nevasta, sau era cel mai fericit cuplu din lume, cu excepţia faptului minor că Pat i-o trăgea soră-sii. Nu e niciun indiciu, nicăieri, că ceva din astea i se aplică lui Pat. Chiar tu ai zis: familia Spain şi-a dat toată silinţa. Pat a fost un om perseverent, unul dintre băieţii buni.
    Richie nu s-a clintit.
   - Băieţii buni calcă strâmb.
   - Rar. Foarte, foarte rar. Şi există un motiv pentru asta. Fiindcă băieţii buni au chestii care-i ţin în loc dacă lucrurile merg prost. Au locuri de muncă, familii, responsabilităţi. Au norme pe care le-au urmat toată viaţa. Sunt sigur că toate chestiile astea sună nasol pentru tine, dar ce să vezi: funcţionează. În fiecare zi, îi fereşte pe oameni să treacă peste linie.
   - Deci, fiindcă Pat era un băiat drăguţ din clasa de mijloc, a zis Richie hotărât. Un pilon al comunităţii. De-aia n-ar putea să fie criminal.
    N-am vrut să aduc în discuţie argumentul ăsta, nu într-o cameră de observaţie fără aer, la o oră scandaloasă a dimineţii, cu sudoarea lipindu-mi cămaşa de spinare.
   - Fiindcă avea chestii de iubit, am precizat eu. Avea o casă - OK, era în fund la ţărănoaia, însă dacă aruncai o privire, vedeai că Pat şi Jenny iubeau fiecare centimetru din locul ăsta. Avea femeia pe care o iubea de la şaisprezece ani. „Încă erau nebuni unul după altul”, aşa a spus Brennan. Aveau doi copii, bucăţică ruptă din el. Asta îi leagă pe băieţii buni, Richie. Au locuri unde îşi pun inimile. Au oameni de care să aibă grijă, pe care să-i iubească. Asta îi împiedică să se ţicnească atunci când cineva care n-a fost ponderat ar fi în cădere liberă. Şi încerci să mă convingi că Pat s-a schimbat, pur şi simplu, peste noapte şi a aruncat totul în aer fără absolut niciun motiv.
   - Nu fără motiv. Ai zis chiar tu: s-ar fi putut să fi fost pe cale să piardă tot. Nu mai avea serviciu, pierdea casa, ar fi fost posibil să-l părăsească şi soţia, şi copiii. Se întâmplă. Se întâmplă peste tot în ţara asta. Oamenii perseverenţi sunt cei care cedează când încercarea nu aduce nimic bun.
    Dintr-odată m-am simţit epuizat, cele două nopţi nedormite săpând cu ghearele şi trăgându-mă în jos cu toată greutatea lor.
   - Conor Brennan a cedat, am continuat eu. Acum nu mai are nimic de pierdut: nici serviciu, nici casă, nici familie, nici măcar propria minte. Pariez orice sumă de bani vrei că atunci când o să începem să căutăm în viaţa lui, n-o să găsim un cerc de prieteni apropiaţi şi persoane dragi. Nimic care să-l ţină pe Brennan în loc. Nimic de iubit. Nimic, cu excepţia familiei Spain. Şi-a petrecut ultimul an de viaţă ca un fel de corcitură între un pustnic şi Unabomber în aşa fel ca să-i pândească. Şi chiar mica ta teorie depinde de faptul că Brennan era un ciudat plin de iluzii care-i spiona la ora trei, în blestemata aia de dimineaţă. Tipul nu e bine, Richie. Nu e OK. Nici vorbă de asta.
    În spatele lui Richie, în lumina albă şi supărătoare din camera de interviu, Conor pusese jos pixul şi-şi presa degetele peste ochi, îi freca într-un ritm îndârjit, neobosit.
    M-am întrebat de când nu mai dormise.
   - Îţi aduci aminte ce-am vorbit? Soluţia cea mai simplă? E în spatele tău. Dacă găseşti dovezi că Pat era un ticălos depravat care îşi bătea măr familia în timp ce se pregătea să-i părăsească pentru un model de lenjerie ucrainean, atunci mai vorbim. Până atunci, îmi pun banii pe urmăritorul excentric.
   - Ai zis chiar tu: „Excentric” nu e un motiv. Toate astea, că ar fi fost supărat fiindcă familia Spain nu era fericită, sunt nimic. Au avut probleme de luni întregi. Tocmai mi-ai spus noaptea trecută că a decis din senin, atât de repede, că nici măcar n-a avut timp să-şi cureţe ascunzătoarea: „Nu e nimic la televizor, ştiu ce fac, o să mă duc jos, la familia Spain, şi o să-i omor pe toţi?” Zău, omule. Ziceai că Pat Spain n-a avut motiv. Care naiba a fost motivul tipului ăstuia? De ce naiba l-ar fi vrut mort pe vreunul dintre ei? a întrebat Richie.
    Unul dintre mai multele motive pentru care crima e o infracţiune unică: e singura care ne face să ne întrebăm de ce. Jaful, violul, frauda, abuzul de droguri, toată litania imorală, toate vin cu explicaţiile imorale pe care sunt construite. Nu trebuie decât să scobeşti după răufăcătorul în gaura ce-i poartă forma. Crima are nevoie de un răspuns.
    Unora dintre detectivi nu le pasă. Oficial, au dreptate.
    Dacă poţi să dovedeşti la final, nimic din lege nu spune că trebuie să arăţi de ce. Mie îmi pasă. Când am avut ceva ce părea o pistă aleatoare şi am intuit că era esenţială în rezolvarea cazului, mi-am petrecut săptămâni - după ce l-am avut pe autor în custodie şi am avut destule probe ca să-l înfundăm de zece ori - am purtat conversaţii aprofundate cu fiecare jegos monosilabic care urăşte poliţiştii, în cartierul lui de rahat, până când cineva a lăsat să-i scape că unchiul victimei lucra într-un magazin şi a refuzat să-i vândă un pachet cu ţigări surorii de doisprezece ani a autorului. Ziua în care o să încetăm să întrebăm de ce, ziua în care o să decidem că e acceptabil ca răspuns pentru o viaţă luată
    Uite d-aia e ziua în care ne-am îndepărtat de linia aia de la intrarea în peşteră şi am invitat sălbăticia să urle înăuntru.
   - Crede-mă, Richie, am să aflu. Trebuie să vorbim cu asociaţii lui Brennan, să-i percheziţionăm apartamentul, să examinăm calculatorul familiei Spain - şi al lui Brennan, dacă are - să analizăm dovezile medico-legale care aşteaptă... Undeva acolo, detectiv, există un motiv. Iartă- mă dacă nu am fiecare bucată de puzzle la locul ei la patruzeci opt de ore de la primirea blestematului de caz, dar, îţi promit, am să le găsesc. Acum, haide să luăm declaraţia aia nenorocită şi să plecăm acasă.
    M-am îndreptat spre uşă, dar Richie nu s-a clintit.
   - Parteneri. Aşa ai zis de dimineaţă, îţi aminteşti? Suntem parteneri, a subliniat Richie.
   - Da. Suntem. Şi?
   - Deci nu luăm decizii pentru amândoi. Le luăm împreună. Şi eu zic să continui să te uiţi la Pat Spain.
    Postura - picioarele depărtate, umerii pătraţi - mi-a sugerat că n-are să se clintească fără luptă. Amândoi ştiam că aş fi putut să-l bag înapoi în cutia lui şi să-i trântesc capacul în cap.
    Un raport prost de la mine, şi Richie ieşea din echipă, revenea la înmatriculări auto sau la Moravuri pentru încă vreo câţiva ani, probabil pentru totdeauna. Nu trebuia decât să ating subiectul, o aluzie delicată, şi avea să dea înapoi. Îi termina documentele lui Conor, îl lăsa pe Pat Spain să se odihnească în pace. Şi ăsta avea să fie sfârşitul tentativei ăleia începute în parcarea spitalului, cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore mai devreme.
    Am închis din nou uşa.
   - Bine, am zis eu.

                M-am rezemat din nou de perete şi am încercat să-mi elimin tensiunea din umăr.
   - OK. Uite ce sugerez. Va trebui să ne petrecem săptămâna viitoare, sau aşa ceva, investigându-l pe Conor Brennan, ca să ne impermeabilizăm cazul - asta presupunând că e omul nostru. Propun ca, în perioada asta, tu şi cu mine să realizăm şi o anchetă paralelă în ceea ce-l priveşte pe Pat Spain. Inspectorului O’Kelly are să-i placă ideea chiar mai puţin decât mie - are s-o considere o pierdere de timp şi forţă de muncă - deci n-o să facem mare tam-tam în legătură cu asta. Dacă şi când se va ajunge la asta, o să ne asigurăm doar că apărarea lui Brennan n-are să găsească nimic la Pat pe care să-l folosească drept hering roşu în instanţă. O să însemne o grămadă de schimburi foarte lungi, însă eu mă descurc dacă şi tu poţi.
    Richie deja arăta gata să adoarmă din picioare. Oricum, era destul de tânăr ca să se întremeze în câteva ore.
   - Mă descurc.
   - M-am gândit eu. Dacă nu găsim nimic solid la Pat, atunci ne regrupăm şi revizuim. Cum ţi se pare?
    A dat din cap.
   - Bine, a zis el. Sună bine.
   - Cuvântul de ordine pentru săptămâna asta e discreţie, am punctat eu. Până venim cu probe solide, în caz că venim, n-am de gând să scuip pe cadavrul lui Pat Spain numindu-l ucigaş în faţa oamenilor care l-au iubit, şi nici n-am să mă uit la tine cum o faci. Dacă laşi pe vreunul dintre ei să înţeleagă că e tratat ca suspect, am terminat. Am fost clar?
   - Da. Cristal.
    În camera de interviu, pixul era nemişcat pe foaia de declaraţie şi Conor căzuse peste acestea, cu nodurile mâinilor presate în ochi.
   - Toţi avem nevoie de somn. O să-l predăm pentru prelucrare, ca să primim raportul dactilografiat, lăsăm instrucţiuni pentru salahori, apoi mergem acasă şi tragem pe dreapta pentru câteva ore. Ne întâlnim aici la prânz. Acum, haide să vedem ce are pentru noi.
    Mi-am înşfăcat puloverele de pe scaun şi le-am îndoit, ca să le îndes înapoi în geanta de voiaj, dar Richie m-a oprit.
   - Mulţumesc, a zis el.
    Ţinea mâna întinsă şi mă privea drept în faţă, cu ochii verzi privind fix. Când ne-am strâns mâinile, forţa prinderii lui m-a luat prin surprindere.
   - Nu e nevoie să-mi mulţumeşti, am spus eu. Aşa fac partenerii.
   Cuvântul atârna în aer între noi, luminos şi licărind ca un chibrit aprins. Richie a dat din cap.
   - Corect, a zis el.
    L-am bătut rapid pe umăr şi m-am întors la bagaje.
   - Haide. Nu ştiu tu, dar eu nu mai pot după un pui de somn.
    Ne-am aruncat lucrurile în genţile de voiaj, am pus la coşul de gunoi paharele din hârtie şi tijele mici din plastic de amestecat cafeaua, am stins luminile şi am închis uşa de la camera de observare. Conor nu se mişcase. În capătul coridorului, fereastra era încă întunecată în zorii oraşului ăluia obosit, dar de data asta frigul nu m-a atins. Poate din cauza energiei tinere de lângă mine.
    Efervescenţa victoriei mi se întorsese în vene şi mă simţeam treaz din nou, cu spatele drept, puternic şi solid ca stânca, pregătit pentru orice ar fi urmat.

                                                 11.

                 Telefonul m-a trezit din adâncul somnului. M-am ridicat icnind şi suferind - pentru o clipă, am crezut că zgomotul ţipător era o alarmă de incendiu, anunţându-mă că Dina era închisă în apartamentul meu cu flăcările înteţindu-se.
   - Kennedy, am zis eu când mintea mi s-a pus pe picioare.
   - Asta s-ar putea să n-aibă nimic de-a face cu cazul tău, dar ai zis să sun dacă descoperim alte forumuri. Ştii ce e un mesaj privat, nu? Cumîlcheamă, tehnicianul de calculatoare: Kieran.
   - Mai mult sau mai puţin, am răspuns eu.
   Dormitorul meu era în întuneric. Ar fi putut să fie orice oră din zi sau din noapte. M-am rostogolit şi am bâjbâit după lampa de pe noptieră. Lumina bruscă m-a împuns în ochi.
   - OK, pe unele forumuri poţi să-ţi setezi preferinţele, aşa că, dacă primeşti un mesaj privat, o copie a acestuia îţi intră în e-mail. Pat Spain - mă rog, ar putea să fie Jennifer, deşi presupun că e Pat, o să vezi ce vreau să spun - a avut activată setarea asta cel puţin pe un forum. Software-ul nostru a recuperat un MP care a venit de pe un forum denumit Wildwatcher - ăsta trebuie că e „WW-ul” din fişierul cu parole, nu World of Warcraft.
    Aparent, Kieran lucra în ritmul liniştitor al muzicii house pornite. Deja îmi pocnea capul.
   - E de la un tip numit Martin, trimis în 13 iunie, şi zice, citez: „Nu vreau să intru în nicio dispută, dar, serios, dacă e o nurcă, aş pune, clar, otravă, mai ales că ai copii, ticăloasele astea sunt nărăvaşe - scris greşit - ar ataca un copil fără probleme”. Am încheiat citatul. Vreo nurcă în caz?
    Ceasul meu cu alarmă indica 10.10. Presupunând că era încă joi dimineaţa, dormisem mai puţin de trei ore.
   - Ai verificat forumul ăsta, Wildwatcher?
   - Nu. Am decis, în schimb, să-i fac o pedichiură. Da, l-am verificat. E un forum unde oamenii pot să vorbească despre animalele sălbatice pe care le-au reperat - vreau să spun, nu atât de sălbatice, e un forum din Marea Britanie, aşa că în cea mai mare parte vorbesc - cum ar fi, de vulpile urbane? - sau întreabă ce e păsărica aia drăguţă cu puţin maroniu pe pene care cuibăreşte în glicina lor. Deci am dat o căutare pentru „nurcă”, exact, şi s-a dovedit un fir iniţiat de un utilizator numit Pat-flăcăul, în dimineaţa zilei de 12 iunie. Era utilizator nou. Se pare că s-a înregistrat special pentru a posta asta. Vrei să-ţi citesc?
   - Sunt în mijlocul a ceva, am zis eu.
    Îmi simţeam ochii de parcă cineva mi-i frecase cu nisip. Şi gura la fel.
   - Poţi să-mi trimiţi link-ul pe e-mail?
   - No problemo. Ce vrei să fac cu Wildwatcher? Să-l verific rapid sau în profunzime?
   - Rapid. Dacă nimeni nu-i face niciun fel de probleme lui Pat-flăcăul, poţi, probabil, să mergi mai departe, deocamdată, oricum. Familia asta n-a fost omorâtă de o nurcă.
   - Sună bine pentru mine. Ne mai vedem, Kemosabe.
   În clipa dinainte să închidă Kieran, l-am auzit dându-şi muzica la un volum care ar fi putut să-mi pulverizeze timpanele.

       Am făcut un duş rapid, folosind apă din ce în ce mai rece, până când privirea mi s-a limpezit din nou. Chipul meu în oglindă m-a iritat. Arătam sumbru şi încordat, ca un om cu ochii pe premiu, nu ca unul al cărui premiu era întreg şi nevătămat în vitrină.
    Mi-am luat laptopul, un pahar cu apă şi câteva fructe - Dina muşcase dintr-o pară, se răzgândise şi o pusese înapoi în frigider - şi m-am aşezat pe canapea ca să verific Wildwatcher.
    Pat-flăcăul se înregistrase la 9.23, în 12 iunie, şi pornise topicul la 9.35. Era prima dată când îi auzeam vocea. Părea băiat bun: cu picioarele pe pământ, direct la subiect, ştia cum să descrie faptele: „Salut, băieţi. Am o întrebare. Locuiesc pe Coasta de Est a Irlandei, chiar pe ţărmul mării, dacă asta are vreo importanţă. În ultimele câteva săptămâni am auzit zgomote ciudate în pod. Alergări, o grămadă de râcâieli, ceva greu rostogolindu-se, un sunet pe care pot să-l descriu doar ca bătaie ritmică/ticăit. Am fost acolo, dar nici urmă de vreun animal. E un uşor miros, greu de descris, un fel de fum/mosc, însă ar putea să fie doar ceva ce are legătură cu casa (ţevi supraîncălzite?). Am găsit sub streaşină o gaură care dădea afară, de doar vreo doisprezece pe opt centimetri. Zgomotele păreau produse de ceva mai mare de-atât. Am verificat în grădină. Nici urmă de vizuină sau de găuri pe care ar fi putut să le sape cineva pe sub zid (e înalt de 1,5 m). Are cineva vreo idee ce ar putea să fie/sugestii despre ce să fac în legătură cu asta? Am copii mici, aşa că vreau să ştiu dacă ar putea să fie periculos. Mulţumesc”.
    Forumul Wildwatcher nu era un focar de acţiune, dar topicul lui Pat fusese remarcat: peste o sută de răspunsuri.
    Primii câţiva îi ziseseră că are şobolani sau, eventual, veveriţe şi că ar trebui să cheme un exterminator.
    Câteva ore mai târziu, el revenise pentru a răspunde:
    „Mulţumesc, băieţi. Cred că e doar un animal, nu aud zgomote în mai mult de un loc la un moment dat. Nu cred că e şobolan sau veveriţă - aşa am crezut la început, dar am pus cursă de şoareci cu o bucată mare de unt de arahide şi n-a mers. O grămadă de acţiune în noaptea aia, însă capcana a rămas neatinsă până-n zori. Deci, e ceva care nu mănâncă unt de arahide!”
    Cineva întrebase în ce moment al zilei era cel mai activ animalul. În acea seară, Pat a postat: „La început îl auzeam doar noaptea, după ce ne duceam la culcare, dar s-ar putea ca în timpul zilei să nu-i fi dat atenţie. Am început să-i acordăm atenţie cam cu o săptămână în urmă, şi se întâmplă în orice moment din zi/noapte, nu există o regulă. În urmă cu trei zile, am observat o amplificare reală a zgomotului când soţia mea gătea, în special carne - chestia a luat-o razna de tot. Ceva înfiorător, ca să fiu sincer. În seara asta ea pregăteşte cina (carne de vită la caserolă) şi eu sunt cu copiii în camera fiului meu, care e deasupra bucătăriei. Chestia a râcâit şi a bubuit ca şi cum încerca să treacă prin tavan. Chiar deasupra patului fiului meu. Deci, sunt un pic îngrijorat. Alte idei?”
    Oamenii începuseră să devină interesaţi. Credeau că era o hermelină, o nurcă, un jder. Postau fotografii, animale subţiri şi sinuoase, cu gurile larg deschise, pentru a-şi arăta dinţii delicaţi şi răi. Oamenii sugerau ca Pat-flăcăul să pună făină pe jos în pod, ca să vadă urmele de labe ale animalului, să le facă poze acestora şi fecalelor, pe care să le posteze pe forum. Apoi cineva a vrut să ştie ce mare lucru era: „Ce cauţi aici? Pune otravă de şobolani în pod, şi gata. Sau eşti genul ăla de mimoză care nu crede în uciderea paraziţilor? Dacă eşti, atunci meriţi ce primeşti”.
    Toată lumea a uitat totul despre podul lui Pat şi a început să urle unul la altul despre drepturile animalelor. Treaba s-a încins - toată lumea numea pe toată lumea criminal - dar când Pat s-a întors a două zi, şi-a păstrat cumpătul şi s-a ţinut departe de flăcări: „Mai degrabă n-aş merge pe otravă, decât ca soluţie în ultimă instanţă. Există găuri în podeaua podului care dau în jos, în spaţiul dintre grinzi şi tavanul camerelor de dedesubt (adânci de douăzeci de centimetri). M-am uitat cu o lanternă şi n-am văzut nimic dubios. Dar nu vreau să se târască şi să moară acolo, altfel are să împută tot locul şi va trebui să demontez podeaua podului ca să-l scot. Din motivul ăsta, n-aş bate în scânduri gaura din streaşină, ca să nu-l prind din greşeală înăuntru. N-am văzut deloc fecale, însă continui să mă uit şi o să urmez sfatul cu urmele de paşi”.
    Nimeni nu i-a dat nicio atenţie - cineva compara, inevitabil, pe altcineva cu Hitler. Mai târziu în acea zi, administratorul a blocat topicul. Pat-flăcăul n-a mai postat nimic.
    Într-un fel era evident rolul camerelor de luat vederi şi al găurilor din pereţi, dar tot n-aveau destulă noimă. Nu puteam să-mi imaginez că un tip cu scaun la cap urmărea o hermelină în jurul casei cu un ciocan, ca în filmul Caddyshack, însă nu puteam nici să mi-l imaginez stând pe spate şi uitându-se pe monitorul de copil în timp ce ceva îi rodea pereţii, mai ales având copiii la doar câţiva metri distanţă.
    Oricum, asta ar fi trebuit să însemne că puteam să lăsăm în spate monitoarele şi găurile. Cum îi zisesem lui Kieran, nu o nurcă îl convinsese pe Conor Brennan să comită un asasinat în masă. Era problema lui Jenny sau a agentului ei imobiliar, nu a noastră. Dar îi dădusem cuvântul meu lui Richie: aveam să-l investigăm pe Pat Spain şi trebuia explicat orice era ciudat în viaţa lui. Mi-am zis că erau multe părţi bune - cu cât apucam mai multe capete libere, cu atât erau mai mici şansele ca apărarea să creeze confuzie în instanţă.
   
              Mi-am pregătit ceai şi cereale - gândul că Brennan îşi lua micul dejun în închisoare m-a făcut să simt un ghiont de intensă plăcere înfiorată - şi am recitit topicul fără grabă.
    Ştiu detectivi criminalişti care caută amintiri ca asta, orice ecou subţire al vocii victimei, orice reflexie apoasă a feţei lui vii. Vor să o readucă la viaţă pentru ei. Eu nu fac asta. Rămăşiţele astea nu mă ajută să-mi rezolv cazul şi n-am timp pentru patosul ieftin a aşa ceva, amărăciunea pregnantă de a privi pe cineva hoinărind fericit pe marginea falezei. Eu las morţii să rămână morţi.
    Pat era diferit. Conor Brennan încercase atât de mult să-l desfigureze, să-i sudeze pentru eternitate o mască de criminal în resturile de carne.
    Să arunc o privire la o bucăţică din faţa lui Pat a fost ca o lovitură în coastele îngerilor.
    Am lăsat un mesaj pe telefonul lui Larry, cerându-i să-şi pună iubitorul de natură să verifice topicul Wildwatcher, să se ducă la Brianstown ASAP şi să vadă ce crede despre posibila faună sălbatică. Apoi i-am răspuns lui Kieran la e-mail.
    „Mulţumesc pentru asta. După aşa primire, pare că Pat Spain şi-a dus problema cu fauna sălbatică pe alt forum. Trebuie să aflăm unde. Ţine-mă la curent.”
    Era douăsprezece fără douăzeci când am ajuns în camera de incidente. Toţi salahorii erau fie afară, la lucru, fie în pauza de cafea, dar Richie era la biroul lui, cu gleznele înfăşurate în jurul picioarelor scaunului, ca un adolescent, cu nasul în ecranul calculatorului.
   - Ce faci? a întrebat el fără să ridice privirea. Băieţii au găsit maşina omului tău. Opel Corsa 03D bleumarin.
   - Un autovehicul-simbol, asta e.
    I-am dat un pahar din hârtie cu cafea.
   - În caz că n-ai avut cum să-ţi iei. Unde o parcase?
   - Mulţumesc. Sus, pe deal, cu vedere către capătul sudic al golfului. O ascunsese de pe drum, printre copaci, deci băieţii au ratat-o cât n-a fost lumină afară.
    La vreun kilometru jumătate de proprietate, poate mai mult. Conor nu riscase.
   - Frumos. A plecat la Larry?
   - O remorchează acum.
    Am schiţat cu bărbia un gest spre calculator.
   - Ceva bun?
    Richie a clătinat din cap.
   - Omul tău n-a fost arestat niciodată. Nu sub numele Conor Brennan, oricum. Câteva amenzi pentru exces de viteză, dar datele şi locurile nu se corelează nicăieri unde m-am informat.
   - Încă încerci să-ţi dai seama de ce face el să-ţi sune un clopot?
   - Da. Mă gândesc că treaba ar putea să se fi petrecut cu mult timp în urmă, fiindcă în capul meu e mai tânăr cu, poate, vreo douăzeci de ani. S-ar putea să nu fie nimic, însă aş vrea să ştiu.
    Mi-am aruncat haina pe spătarul propriului scaun şi am luat o înghiţitură din cafea.
   - Mă întreb dacă îl mai ştie cineva pe Conor dinainte. Destul de curând, trebuie să vorbim cu Fiona Rafferty, să i-l arătăm şi să vedem cum reacţionează. El a pus cumva mâna pe cheia de la uşa familiei Spain - nu cred prostia pe care ne-a servit-o, cum că ar fi găsit-o la plimbarea din zori - iar ea e singura care o avea. Mi-e greu să cred că asta e o coincidenţă.
    În acel moment, Quigley s-a prelins în spatele meu şi m-a bătut peste braţ cu tabloidul lui matinal.
   - Am auzit că noaptea trecută ai pus mâna pe cineva în marele tău caz, a suflat el ca şi cum vorbea despre un secret murdar.
    Quigley mă face mereu să simt nevoia să-mi îndrept cravata şi să verific dacă n-am ceva între dinţi. Mirosea ca şi cum îşi luase micul dejun la un fast food, ceea ce ar fi explicat multe, şi avea un luciu de grăsime pe buza de sus.
   - Ai auzit bine, am zis eu făcând un pas în spate.
    A holbat la mine ochii mici şi cu pungi.
   - A fost rapid, nu?
   - Pentru asta suntem plătiţi, cumetre: să-i prindem pe băieţii răi. Ar trebui să încerci şi tu cândva.
    Quigley a strâns din gură.
   - Doamne, eşti groaznic de defensiv, Kennedy. Ai îndoieli, este? Te gândeşti că, poate, n-ai prins pe cine trebuie?
   - Stai pe aproape. Mă îndoiesc, dar dă-i înainte şi ţine şampania la gheaţă, pentru orice eventualitate.
   - Hei, stai aşa. Nu-ţi vărsa nesiguranţa pe mine. Doar mă bucur pentru tine, zău.
    Şi-a îndreptat ziarul spre pieptul meu, bosumflat tot de indignare jignită - să simtă că e tratat cum se cuvine e combustibilul care-l ţine în funcţiune pe Quigley.
   - Dragul de tine, am spus eu întorcându-mă la biroul meu ca să-l fac să înţeleagă că terminasem cu el. Zilele astea, dacă mă plictisesc, o să te iau la un caz mare şi o să-ţi arăt cum se face.
   - Oh, bine. Rezolvă-l pe ăsta şi o să primeşti din nou toate cazurile mari şi sofisticate, bine? Oh, ar fi grozav pentru tine, zău. Unii dintre noi - către Richie - vrem doar să rezolvăm crime, pentru noi nu contează atenţia presei, însă Kennedy e un pic diferit. Lui îi place lumina reflectoarelor.
    Quigley a agitat ziarul: ÎNGERI MĂCELĂRIŢI ÎN PATURILE LOR, o poză de vacanţă neclară a familiei Spain râzând pe vreo plajă.
   - Mă rog, nimic rău în asta, presupun. Cât timp se face treaba.
   - Vrei să rezolvi tu crima? a întrebat Richie nedumerit.
    Quigley l-a ignorat. Către mine:
   - N-ar fi grozav să faci asta cum trebuie? Atunci, poate că toată lumea ar lăsa în urmă acel altădată.
    Chiar a ridicat o mână ca să mă bată pe braţ, însă i-am aruncat o privire tăioasă şi s-a gândit mai bine.
   - Mult noroc. Cu toţii sperăm că ai pus mâna pe cine trebuie.
   Mi-a aruncat un rânjet şi o mică fluturare cu degetele încrucişate, şi a plecat bălăbănindu-se să încerce să strice dimineaţa altcuiva.
   Richie a fluturat un pa-pa cu un rânjet maniacal brânzos şi s-a uitat după el cum iese pe uşă.
   - Ce altădată? a întrebat el.

...........................................................