Liniștea umbrelor, Tana French

...............................................................
                          11-12

           - Am să trimit un raport complet, m-a informat el. Cât mai repede posibil.
  - Aşa să faci. Fereşte-te doar din calea mea.
   Am băgat punga cu probe în buzunar şi l-am lăsat acolo.
   Am urcat la ultimul etaj, m-am închis într-o cabină de toaletă şi mi-am pus fruntea pe plasticul lipicios al uşii.
   Mintea îmi devenise alunecoasă şi înşelătoare ca gheaţa.
   Nu puteam să mă apuc cu nădejde. Fiecare gând părea că mă făcea să mă clatin spre apa rece, întinzând mâna după teren solid şi negăsind nimic. Când mâinile mi s-au oprit, în sfârşit, din tremurat, am deschis uşa şi am coborât la parter, în camera de incidente.
   Era supraîncălzită şi zumzăia, salahorii vorbeau la telefon, actualizau tabla, beau cafea şi râdeau la o glumă porcoasă, având un fel de dezbatere despre modelele formate de stropii de sânge. Toată energia aia m-a făcut să ameţesc. Cu toate astea, mi-am urmat drumul, simţindu-mă ca şi cum picioarele puteau să mă lase în orice clipă.
   Richie era la biroul lui, cu mânecile cămăşii suflecate, răsfoind nişte foi de raport fără să le acorde atenţie.
   Mi-am aruncat haina udă pe spătarul scaunului, m-am aplecat spre el şi am zis încet:
   - Luăm câteva coli de hârtie fiecare şi părăsim camera ca şi cum suntem în grabă, însă fără să facem mare caz. Haide să mergem.
   S-a holbat pentru o clipă. Avea ochii injectaţi. Arăta ca dracu’. Apoi a dat din cap, a luat o mână de rapoarte şi şi-a împins scaunul înapoi.
   Jos, în capătul celălalt al coridorului de la ultimul etaj, e o cameră de interviu pe care n-o folosim decât dacă nu avem încotro.
   Nu funcţionează încălzirea - chiar în toiul verii, camera pare îngheţată, subterană - şi e ceva în neregulă cu instalaţia electrică, adică neoanele răspândesc o lumină crudă, care deranjează ochiul, şi se ard în fiecare săptămână sau la două săptămâni. Ne-am dus acolo.
   Richie a închis uşa în urma noastră. S-a oprit lângă ea, cu teancul inutil de foi atârnând uitat dintr-o mână, cu ochi atenţi, ca de băiat din colţul străzii. Aşa arăta: ca un subnutrit nenorocit rezemat cocoşat de un perete plin de graffiti, supraveghind micii dealeri în schimbul unei doze.
   Începusem să mă gândesc la omul ăsta ca la partenerul meu, să-i simt umărul uscăţiv lângă al meu ca pe ceva care îmi aparţinea.
   Senzaţia era una bună, una caldă. Mi-era silă de amândoi.
   Am scos punga de probe din buzunar şi am pus-o pe masă. Richie şi-a muşcat ambele buze, dar n-a tresărit şi nu s-a speriat. Ultima fărâmă de speranţă mi s-a risipit. Se aşteptase la asta.
   Tăcerea a continuat parcă la nesfârşit. Probabil că Richie a crezut că foloseam asta ca să-l intimidez, cum aş fi procedat cu un suspect.
   Simţeam că aerul din încăpere devenea cristalin, fragil, şi că atunci când urma să vorbesc avea să se spargă într-un milion de cioburi ascuţite şi o să ne cadă în cap ca o ploaie, tăindu-ne pe amândoi bucăţele.
   - O femeie a predat asta de dimineaţă, am zis eu, în cele din urmă. Descrierea i se potriveşte surorii mele.
   Asta l-a lovit pe Richie. Capul i-a ţâşnit în sus şi s-a uitat la mine, cu o faţă bolnavă şi uitând să respire.
   - Aş vrea să ştiu cum dracu’ a ajuns asta în mâinile ei.
   - Sora ta?
   - Femeia pe care ai văzut-o aşteptându-mă aici marţi seara.
   - N-am ştiut că e sora ta. Nu mi-ai zis.
   - Şi eu n-am ştiut că e treaba ta. Cum a ajuns să pună mâna pe asta?
   Richie s-a proptit cu spatele de uşă şi şi-a trecut o mână peste gură.
   - A apărut la mine acasă, a răspuns el fără să se uite la mine. Aseară.
   - De unde ştia unde stai?
   - Nu ştiu. M-am dus ieri acasă - trebuie să mă gândesc.
   O privire - una rapidă, ca şi cum durea - la masă.
   - Probabil că a aşteptat aici din nou, fie pe mine, fie pe tine. Sau m-a văzut ieşind şi m-a urmărit acasă. Intrasem pe uşă de cinci minute când am auzit soneria.
   - Şi ai invitat-o la o ceaşcă de ceai şi o conversaţie plăcută? Aşa faci, de obicei, când îţi apar la uşă femei străine?
    - Ea a întrebat dacă poate să intre. Era îngheţată. Am văzut-o tremurând. Şi nu era fitecine. Mi-am amintit de ea de marţi seara.
   Sigur că-şi amintise. Mai ales bărbaţii n-o uită uşor pe Dina.
   - N-aveam să las o prietenă de-a ta să îngheţe la uşa mea.
   - Eşti un adevărat sfânt. Nu ţi-a trecut prin cap, nu ştiu, să mă suni şi să-mi spui că e acolo?
   - Mi-a trecut. Aveam de gând. Însă ea era... de fapt, nu era în cea mai bună formă, omule. S-a apucat de braţul meu şi tot zicea: „Nu-i spune lui Mikey că sunt aici, să nu îndrăzneşti să-i spui lui Mikey, are să se sperie...” Aş fi făcut-o oricum, numai că nu mi-a dat nicio şansă. Chiar şi când m-am dus să-mi fac nevoile, m-a pus să-i las telefonul meu - şi colegii mei de apartament erau jos, la bar, n-am vrut să le dau de gândit sau s-o las să-i vorbească unuia dintre ei în timp ce îţi scriam un SMS. În cele din urmă, am crezut că nu s-a întâmplat nimic rău, e undeva în siguranţă peste noapte, iar eu pot să vorbesc cu tine dimineaţă.
   - „Nu s-a întâmplat nimic rău”, am repetat eu. Aşa numeşti tu asta?
   O tăcere scurtă, politicoasă.
   - Ce voia?
   - Îşi făcea griji pentru tine.
   Am râs destul de tare pentru a ne speria pe amândoi.
   - Oh, îşi făcea, serios? Asta e nebunia dracului. Cred că în momentul ăsta o ştii pe Dina destul de bine ca să-ţi fi dat seama că, dacă există cineva de care să-ţi faci griji, ea e aia. Eşti detectiv, cumetre. Asta înseamnă că ar trebui să observi afurisita de evidenţă. Sora mea e complet sărită de pe fix. E tâmpită de moare. E suită pe pereţi şi clatină candelabrul. Te rog, nu-mi spune că nu ţi-ai dat seama.
   - Nu mi s-a părut nebună. Supărată da, spre 90 la sută, şi asta fiindcă era îngrijorată pentru tine. Cu adevărat îngrijorată, înnebunită de îngrijorare.
   - Exact despre asta vorbesc. Asta e nebunie. Îngrijorată pentru ce?
   - Din cauza cazului ăstuia. Din cauza a ce-ţi face. A zis...
   - Singura chestie pe care o ştie Dina despre cazul ăsta e că există. Atât. Şi chiar şi asta a fost de-ajuns ca s-o facă să ia lucrurile atât de al dracului de în tragic.
   Nu mai zisesem nimănui că Dina era nebună. Lumea mai discutase înainte posibilitatea în faţa mea, ocazional.
   Nimeni nu făcuse greşeala asta de două ori.
   - Vrei să ştii cum mi-am petrecut noaptea de marţi? Ascultând-o cum delira, cum nu putea să doarmă în apartamentul ei, fiindcă perdeaua de la duş ticăia precum ceasul unui bunic. Vrei să ştii cum mi-am petrecut seara de miercuri? Încercând s-o conving să nu dea foc mormanului de hârtii pe care-l rupsese din cărţile mele.
   Richie s-a foit neliniştit de uşă.
   - Nu ştiu nimic din toate astea. La mine acasă n-a fost aşa, a precizat Richie.
   Mi s-a strâns ceva în stomac.
   - Bineînţeles că nu, fir-ar să fie. Ştia că ai să-mi dai telefon într-o clipă, şi asta nu se potrivea cu planurile ei. E nebună, nu proastă. Şi capătă o voinţă serioasă când se simte aşa.
   - A zis că a fost la tine în ultimele nopţi, a vorbit cu tine, şi cazul ţi-a topit capul. Ea...
   S-a uitat la mine. Îşi alegea cuvintele cu grijă.
   - Mi-a mai zis că nu eşti OK, că ai fost întotdeauna bun cu ea, că n-ai fost niciodată altfel decât blând, chiar şi când nu merita - asta a zis - dar în urmă cu două nopţi te-a speriat când a apărut, şi ai scos pistolul. A spus că a plecat, fiindcă i-ai zis că ar trebui să se omoare.
   - Şi tu ai crezut-o.
   - Am presupus că exagerează. Şi totuşi... Nu inventa când spunea despre tine că eşti stresat, omule. Zicea că te dezintegrezi din cauza acestui caz şi că n-aveai cum să renunţi la el.

        N-am putut să spun, prin toată porcăria asta întunecată şi întortocheată, dacă era vorba de răzbunarea Dinei pentru ceva real sau imaginar ce-i făcusem sau dacă nu cumva ea văzuse ceva ce mie îmi scăpase, ceva ce o făcuse să se ducă la uşa lui Richie, bătându-i în geam ca o pasăre intrată în panică.
   N-am putut să spun nici care din două ar fi fost mai rea.
   - Mi-a zis: „Tu eşti partenerul lui, are încredere în tine. Trebuie să ai grijă de el. Pe mine n-o să mă lase, nici pe familia lui, poate că o să te lase pe tine”.
   - Te-ai culcat cu ea?
   Încercasem să nu întreb. Fracţiunea de tăcere după ce Richie a deschis gura mi-a dezvăluit tot.
   - Nu te obosi să răspunzi.
   - Ascultă, omule, ascultă - nu mi-ai spus că e sora ta. Nici ea nu mi-a zis. Jur pe Dumnezeu, dacă aş fi ştiut...
   Fusesem pe aproape să-i spun. Mă abţinusem pentru că, Dumnezeu să mă ajute, crezusem că asta m-ar fi făcut vulnerabil.
   - Cine ai crezut că e? Prietena mea? Fosta mea? Fiica mea? Cum anume ar fi schimbat lucrurile oricare dintre variantele astea?
   - Mi-a zis că e o veche prietenă de-a ta, că te ştie de când eraţi copii - familia ta şi familia ei obişnuiau să închirieze împreună peste vară rulote la Portul Sfărâmat. Asta mi-a zis. De ce aş fi crezut că minte?
   - De pildă, fiindcă e al naibii de dusă cu capul? Vine bâiguind despre un caz despre care n-are nicio idee, te îneacă în rahaturi despre mine, cum că aş avea o cădere nervoasă. Nouăzeci la sută din ce spune ea e păsărească. Nici măcar nu ţi-ai dat seama că s-ar putea ca nici celelalte zece la sută să nu fie serioase?
   - Dar n-a fost păsărească. Avea al naibii de multă dreptate. Cazul ăsta te tulbură. Am crezut asta aproape de la început.
   Fiecare respiraţie era dureroasă.
   - Asta-i drăguţ. Sunt impresionat. Aşa că te-ai gândit că soluţia adecvată ar fi să i-o tragi soră-mii.
   Richie arăta de parcă ar fi fost fericit să-şi taie o mână dacă asta ar fi făcut conversaţia să dispară.
   - N-a fost aşa.
   - Cum adică, pentru numele lui Dumnezeu, n-a fost aşa? Te-a drogat? Te-a legat în cătuşe de piciorul patului?
   - Eu n-am planificat să ajungem la asta... Cred că nici ea.
   - Vorbeşti serios când încerci să-mi spui cum gândeşte soră-mea? După o noapte?
   - Nu. Spun doar că...
   - Fiindcă eu ştiu mai bine decât tine, cumetre, şi chiar scormonesc după orice indiciu cu privire la ce se petrece în capul ei. Cred că e mai mult decât posibil ca ea să fi venit la tine acasă planificând exact ce a făcut. Sunt sută la sută sigur că a fost ideea ei, nu a ta. Asta nu înseamnă că tu trebuia să-i cânţi în strună. Ce dracu’ a fost în capul tău?
   - Jur pe Dumnezeu, a fost un concurs de împrejurări. Ea era speriată că are să te termine cazul ăsta, se învârtea prin camera mea de zi plângând - nu putea să stea jos, aşa de supărată era. Am îmbrăţişat-o doar ca s-o liniştesc...
   - Şi acum taci. Nu-mi trebuie detalii.
   Chiar nu-mi trebuiau. Înţelegeam exact cum se întâmplase. Era atât de al naibii de uşor să fii târât în nebunia Dinei. Un minut doar îţi înmoi degetele de la picioare la margine, doar ca să poţi s-o apuci cu o mână şi s-o tragi afară, şi în minutul următor eşti la zece metri adâncime, şi zbori bălăngănindu-te.
   - Îţi repet. Pur şi simplu, s-a întâmplat.
   - Exact cu sora partenerului tău, am zis eu.
   Dintr-odată eram epuizat şi mi-era rău de la stomac, ceva mi se ridica în gât şi mă ardea. M-am sprijinit cu spatele de perete şi mi-am apăsat degetele pe ochi.
   - Sora nebună a partenerului tău. Cum ar putea să pară asta OK?
   - Nu pare, a spus Richie încet.
   Întunericul din spatele degetelor mele era adânc şi odihnitor. N-am vrut să deschid ochii în lumina aia aspră, muşcătoare.
   - Şi când te-ai trezit în dimineaţa asta, Dina plecase, şi punga de probe odată cu ea. Unde a fost?
   Un moment de tăcere.
   - Pe noptieră.
   - La vederea oricui se întâmpla să rătăcească pe-acolo. Colegi de apartament, hoţi, o femeie de-o noapte. Strălucit, fiule.
   - Îmi încui dormitorul. Şi în timpul zilei o ţin la mine. În buzunarul sacoului.

            Toate discuţiile alea pe care le avuseserăm fuseseră un rahat pentru Richie.
   Conor versus Pat, animalele pe jumătate reale, vechile poveşti de iubire. El avusese tot timpul răspunsul, destul de aproape, că aş fi putut să mă întind şi să pun mâna pe el.
   - Şi asta nu ţi-a ieşit?
   - Nu m-am gândit niciun moment că ar putea s-o ia. Ea...
   - Nici prin gând nu ţi-a trecut. Nu cât timp a fost în dormitorul tău.
   - Era prietena ta - sau aşa credeam. N-am crezut că o să mă jefuiască, tocmai de asta. Ţinea mult la tine, era evident. De ce să fi vrut să-ţi compromită cazul?
   - Oh, nu, nu. Nu ea ar fi compromis cazul.
   Mi-am luat mâinile de pe faţă. Richie era stacojiu.
   - Ea a şterpelit pachetul ăsta fiindcă s-a răzgândit în privinţa ta, cumetre. Şi nu e singura. Odată ce a reperat asta, şi-a dat brusc seama că s-ar putea să nu fii tipul minunat, de încredere, onest pe care şi-l imaginase ea, ceea ce însemna că era posibil să nu fii, de fapt, cel mai indicat să ai grijă de mine. Deci s-a gândit că singura ei opţiune era s-o facă ea însăşi, aducându-mi dovada că partenerul meu decisese să fugă cu asta. Două dintr-o lovitură: îmi recuperez cazul şi ajung să aflu cu adevărat cu cine am de-a face. Mi se pare că, nebună sau nu, ea urmărea ceva.
   Concentrându-se pe pantofi, Richie n-a zis nimic.
   - Aveai de gând să-mi spui vreodată?
   Asta l-a izbit direct.
   - Da. Când am găsit năzbâtia asta, eram, practic, hotărât. De-asta am pus-o în pungă şi am etichetat-o. Dacă n-aş fi avut de gând să-ţi spun, aş fi tras, pur şi simplu, apa după ea.
   - Păi, felicitări, fiule. Ce vrei, o medalie?
   Am dat din cap spre punga de probe. N-am putut să mă uit la ea. Am văzut cu coada ochiului că părea îndesată cu ceva viu şi furios, o insectă mare care lovea în hârtia subţire şi în plastic, forţându-se să sfâşie marginile şi să atace.
   - „Colectată în camera de zi, acasă la Conor Brennan.” În timp ce eram afară, vorbeam la telefon cu Larry. Corect?
   Richie s-a uitat cu indiferenţă la hârtiile din mână, ca şi cum nu putea să-şi amintească ce erau. A deschis mâna şi le-a lăsat să se împrăştie pe jos.
   - Da, a răspuns el.
   - Unde era?
   - Cred că a fost pe covor. Puneam înapoi lucrurile care fuseseră pe canapea, iar asta s-a agăţat de mâneca unui pulover. Nu fusese acolo când am luat hainele de pe canapea - le-am examinat bine pe toate, adu-ţi aminte, să vedem dacă avea vreuna sânge pe ea. Pesemne că s-a luat pe pulovăr de pe jos.
   - Ce culoare are puloverul?
   Ştiam deja că mi-aş fi amintit dacă garderoba lui Conor Brennan ar fi inclus tricotaje roz trandafiriu.
   - Verde. Kaki, poate.
   Iar covorul era crem, cu verde murdar şi pânze de păianjen galbene. Băieţii lui Larry ar fi putut să-l examineze cu lupele, în căutarea unui firicel roz potrivit, şi să nu găsească nimic. Ştiusem unde era potriveala din momentul în care văzusem unghia.
   - Şi cum ai interpretat ce-ai găsit?
   S-a lăsat tăcerea. Richie se uita în gol.
   - Detectiv Curran!
   - Unghia - forma şi lacul - se potriveşte cu cele ale lui Jenny Spain. Lâna care e prinsă în ea...
   Un colţ al gurii lui a fost cuprins de spasme.
   - Mi se pare că se potriveşte cu broderia de pe perna cu care a fost sufocată Emma.
   Fibra udă pe care Cooper i-a scos-o din gât, în timp ce-i ţinea falca plăpândă deschisă între degetul mare şi arătător.
   - Şi cum ai interpretat asta?
   - Că Jennifer Spain ar putea să fie omul nostru, a răspuns Richie uniform şi foarte liniştit.
   - Nu ar putea. E.
   Şi-a mişcat neliniştit umerii pe uşă.
   - Nu e clar. Ar fi putut să ia lâna altfel. Mai devreme, când o culcase pe Emma...
   - Jenny avea grijă de ea. Niciun fir de păr nelalocul lui. Crezi că ar fi lăsat o unghie ruptă să i se agaţe toată seara, ducându-se la culcare cu ea încă zimţată? Ar fi lăsat o bucată de lână prinsă în ea cu orele?
   - Sau ar fi putut s-o fi luat de la Pat. El ia o bucăţică de lână pe pijama când foloseşte perna pe Emma, apoi, când se luptă cu Jenny, ea îşi rupe o unghie, lâna se prinde în ea...
   - Acea fibră anume, din mii şi mii, în pijamaua lui, de pe propria pijama, de peste tot, din bucătărie. Care sunt şansele?
   - S-ar putea întâmpla. Nu putem să-i punem totul în spinare lui Jenny. Cooper a fost absolut sigur, îţi aminteşti? Leziunile ei n-au fost autoinduse.
   - Ştiu, am zis eu. Am să vorbesc cu ea.
   Simţeam ca pe un baston în spatele genunchilor gândul că trebuia să mă ocup de lumea din afara acelei încăperi. M-am lăsat greu pe scaun. Nu mai puteam să mai stau în picioare.
   Richie a înţeles asta: „Am să vorbesc cu ea Eu, nu Noi”. A deschis gura, apoi a închis-o din nou, căutând întrebarea potrivită.
   - De ce nu mi-ai spus? am întrebat eu.
   Am auzit nota aspră de durere, dar nu mi-a păsat.
   Ochii lui Richie s-au ferit de-ai mei. A îngenuncheat şi a început să culeagă hârtiile care-i scăpaseră din mână.
   - Fiindcă am ştiut ce vrei să faci, a răspuns el.
   - Ce? S-o arestez pe Jenny? Să nu-l acuz pe Conor de o crimă triplă pe care n-a comis-o? Ce, Richie? Ce parte din asta e aşa de groaznică, încât, pur şi simplu, n-ai putut să laşi să se întâmple?
   - Nu groaznică. Doar... Arestarea ei. Nu ştiu, omule. Nu sunt sigur că asta trebuie să facem.
   - Asta facem. Arestăm ucigaşi. Dacă ai o problemă cu fişa postului, ar trebui să-ţi iei dracului altă slujbă.
   Asta l-a făcut pe Richie să se ridice din nou în picioare.
   - Uite, de-asta nu ţi-am zis. Ştiam că aşa ai să spui. Ştiam. Cu tine, omule, totul e alb şi negru. Nicio întrebare. Doar aplici regulile şi te duci acasă. A trebuit să mă gândesc la asta fiindcă ştiam că în clipa în care-ţi spun are să fie prea târziu.
   - Să dea dracu’ dacă nu e alb şi negru. Îţi omori familia, te duci la închisoare. Unde naiba vezi tu nuanţe de cenuşiu?
   - Jenny e în iad. Fiecare clipă din viaţa ei are să simtă genul de durere la care nici nu vreau să mă gândesc. Crezi că închisoarea are s-o pedepsească mai rău decât orice e în capul ei? Ea nu mai poate să facă nimic, şi nici noi, ca să îndrepte ce-a făcut, şi nu trebuie s-o închidem ca s-o împiedicăm să facă asta din nou. Ce impact o să aibă în cazul ăsta o condamnare pe viaţă?

            Aici m-am gândit că era talentul lui Richie, darul lui special: să convingă martori şi suspecţi să creadă, oricât de absurd şi imposibil ar fi fost, că el îi vedea ca pe nişte fiinţe omeneşti.
   Fusesem atât de impresionat de cum convinsese familia Gogan că pentru el erau mai mult decât nişte ticăloşi enervanţi oarecare, de cum îl convinsese pe Conor Brennan că era mai mult decât un alt animal sălbatic pe care trebuia să-l luăm de pe stradă. Ar fi trebuit să fi ştiut din noaptea aia din ascunzătoare, când deveniserăm doar doi tipi care stăteau de vorbă, ar fi trebuit să fi ştiut atunci şi ar fi trebuit să fi văzut pericolul: nu era o prefăcătorie.
   - Deci, de-asta ai fost pentru acuzarea lui Pat Spain. Şi eu care credeam că totul era în numele adevărului şi al dreptăţii. Prost mai sunt.
   Richie a avut delicateţea să roşească.
    - N-a fost asta. La început am crezut sincer că fusese el
   - Conor nu mă convinsese, părea că fusese altcineva. Şi apoi, când am văzut năzbâtia asta acolo, m-am gândit...
   Vocea i s-a stins.
   - Ideea de a o aresta pe Jenny ţi-a ofensat sensibilităţile delicate, însă te-ai gândit că, pur şi simplu, ar putea să fie o idee proastă să-l arunci pe Conor în închisoare pe viaţă pentru ceva ce n-a făcut. Drăguţ din partea ta să-ţi pese. Deci, ai decis să găseşti o modalitate de a arunca tot necazul pe Pat. Micul şi minunatul spectacol de ieri, cu Conor. Acolo încercai să-l aduci. Şi el a fost cât pe ce să muşte. Pesemne că ţi-a stricat ziua când a hotărât să nu înghită momeala.
   - Pat e mort, omule. Asta nu-i mai poate face rău. Ştiu ce-ai zis, că toţi au să-l creadă criminal. Dar adu-ţi aminte ce-a scris pe forum, că nu voia decât să aibă grijă de Jenny. Dacă ar fi avut posibilitatea să aleagă, ce crezi că ar fi ales? Să ia vina asupra lui sau s-o trimită pe ea la închisoare pe viaţă? Ar fi cerşit în faţa noastră să-l numim criminal, omule. Ne-ar fi implorat în genunchi.
   - Şi asta ai făcut şi cu femeia Gogan. Şi cu Jenny. Tot rahatul că Pat şi-ar fi pierdut mai mult cumpătul, că ar fi avut o cădere nervoasă a fost de teamă că ţi-ar face rău... Ai încercat s-o faci pe Jenny să-l arunce pe Pat sub un autobuz. Doar că se dovedeşte că un criminal triplu are mai mult simţ al onoarei decât tine.
   Faţa lui Richie s-a aprins luminoasă. N-a răspuns.
  - Să admitem pentru o clipă că facem cum zici. Aruncăm năzbâtia aia în tocător, dăm vina pe Pat, închidem dosarul şi o lăsăm pe Jenny să iasă din spital. Ce crezi că se întâmplă în continuare? Orice s-a petrecut rău în noaptea aia, ea şi-a iubit copiii. Şi-a iubit soţul. Ce crezi c-o să facă în clipa în care o să fie îndeajuns de puternică?
   Richie a pus rapoartele pe masă, la o distanţă sigură de plic, şi a îndreptat marginile teancului.
   - Are să-şi termine treaba.
   - Da, am confirmat eu.
   Lumina ardea aerul, transformând camera într-o ceaţă albă, în aer atârnând un set de contururi incandescente.
   - Exact asta are să facă. Şi de data asta n-are să dea greş. Dacă o lăsăm să iasă din spital, în patruzeci şi opt de ore are să fie moartă.
   - Da. Probabil.
   - Cum naiba poţi să trăieşti cu asta?
   Un umăr a părut să se ridice cumva.
   - E răzbunare? Merită să moară, noi n-avem pedeapsa cu moartea, ce naiba, las-o s-o facă singură. La asta te gândeşti?
   Ochii lui Richie au venit să-i întâlnească pe-ai mei.
   - E cea mai bună opţiune care i-a mai rămas, a spus el.
   Aproape m-am ridicat de pe scaun şi l-am apucat de pieptul cămăşii.
  - Nu poţi să spui asta. Jenny mai are de trăit cât? Cincizeci? Şaizeci de ani? Crezi că cel mai bine ar fi dacă s-ar duce în baie şi şi-ar tăia venele?
   - Şaizeci de ani, da, poate. Jumătate din ei în închisoare.
   - Care e cel mai bun loc pentru ea. Femeia are nevoie de tratament, de terapie, de medicamente, habar n-am eu, dar medicii ştiu. Dacă e înăuntru, o să primească toate astea. Are să-şi plătească datoria faţă de societate, are să-şi repare capul şi are să iasă având în faţă un alt fel de viaţă.
   Richie a clătinat tare din cap.
   - Nu, n-are să fie aşa. N-are să fie. Eşti nebun? Nu mai are niciun viitor. Şi-a omorât copiii. I-a sufocat până când a simţit că au încetat să se lupte. Şi-a înjunghiat soţul şi apoi a zăcut acolo cu el, în timp ce el sângera. Niciun doctor din lume nu poate să repare asta. Ai văzut-o în ce stare era. E deja plecată, omule. Dă-i drumul. Ai un pic de milă.
   - Vrei să vorbim despre milă? Jenny Spain nu e singură în povestea asta. Ţi-o aminteşti pe Fiona Rafferty? Ţi-o aminteşti pe mama lor? De ele n-ai pic de milă? Gândeşte-te la ce-au pierdut deja. Pe urmă uită-te la mine şi spune-mi că merită s-o piardă şi pe Jenny.
   - Ele nu merită nimic din asta. Crezi că le-ar fi mai uşor dacă ar şti ce-a făcut? Ele pierd oricum. Cel puţin aşa se termină cu asta.
   - Nu se termină, am zis eu.
   Când am rostit cuvintele, am rămas fără respiraţie, golit, ca şi cum pieptul mi se împăturise în sine.
   - Pentru ele, n-o să se termine niciodată.

          Asta i-a închis gura lui Richie. S-a aşezat vizavi de mine şi şi-a privit degetele aranjând rapoartele, din nou şi din nou.
  - Datoria ei faţă de societate, a adăugat el după un timp. Nu ştiu ce înseamnă asta. Spune-mi pe cineva care o duce mai bine dacă stă Jenny în închisoare douăzeci şi cinci de ani.
   - Taci dracului din gură! Nici măcar nu trebuia să ajungi să pui întrebarea asta. Judecătorul dă sentinţele, nu noi. Aşa funcţionează blestematul ăsta de sistem. Îi împiedică pe micii imbecili aroganţi ca tine să se joace de-a Dumnezeu împărţind condamnări la moarte de câte ori li se năzare. Trebuie doar să respecţi blestematele de reguli, să predai blestematele de probe şi să laşi blestematul de sistem să-şi facă treaba. Nu ajungi s-o pierzi pe Jenny Spain.
   - Nu e vorba s-o pierd. S-o faci să-şi petreacă ani în astfel de durere... Asta e tortură, omule. Nu e bine.
   - Nu. Crezi tu că nu e bine. Cine ştie de ce crezi asta? Fiindcă ai dreptate sau fiindcă ţi-a frânt inima cazul ăsta, fiindcă te simţi vinovat ca dracu, fiindcă Jenny îţi aminteşte de Miss Kelly, care ţi-a fost învăţătoare când aveai cinci ani? De-asta, printre altele, avem reguli, Richie. Deoarece nu poţi să ai încredere în propria minte să-ţi spună ce e bine şi ce e rău. Nu despre aşa ceva. Dacă faci o greşeală, consecinţele sunt prea mari şi prea oribile fie şi numai să te gândeşti, darămite să trăieşti cu aşa ceva. Regulile spun s-o trimitem pe Jenny la închisoare. Orice altceva e o prostie.
   A clătinat din cap.
   - Tot nu e bine. Am să mă încred în propriul instinct de data asta.
   Aş fi putut să fi râs sau să fi urlat.
   - Da? Uită-te unde te-a adus asta. Regula zero, Richie, regula care pune capăt tuturor regulilor: mintea ta e varză. E o porcărie slabă, pulbere, terminată, care o să te lase baltă în orice moment prost. Nu crezi că mintea surorii mele i-a zis că face ce trebuie când te-a urmărit acasă? Nu crezi că Jenny a crezut că face ce trebuie luni seara? Dacă ai încredere în mintea ta, te ia dracu’, şi te ia dracu’ rău. Fiecare chestie pe care am făcut-o cum trebuie în viaţa mea s-a întâmplat fiindcă n-am avut încredere în mine.
   Richie a ridicat capul să se uite la mine. A avut nevoie de un efort.
   - Sora ta mi-a povestit despre mama ta.
   În clipa aia aproape că eram să-l pocnesc în faţă. L-am văzut pregătindu-se pentru asta, am desluşit explozia de teamă sau de speranţă. Tăcerea s-a prelungit până în momentul în care pumnul mi s-a descleştat şi am putut să respir din nou.
   - Ce ţi-a povestit, mai precis?
   - Că mama ta s-a înecat în vara în care aveai cincisprezece ani. Când ai voştri erau la Portul Sfărâmat.
   - Ţi-a relatat din întâmplare şi maniera morţii?
   Nu se mai uita la mine.
   - Da. A zis că mama ta a intrat în apă. Cu scopul ăsta, se pare.
   Am aşteptat, dar el terminase.
   - Şi tu te-ai gândit că asta înseamnă că am fost la un pas de cămaşa de forţă. Corect?
   - Eu n-am...
   - Nu, fiule, sunt curios. Dă-i înainte şi spune-mi: cum ai ajuns la concluzia asta? Ai presupus că eram atât de speriat de viaţă, că, dacă mergeam un kilometru în Portul Sfărâmat, aş fi făcut vreun fel de cădere nervoasă? Ai presupus că nebunia e ereditară, şi s-ar putea să simt brusc nevoia să mă dezbrac şi să încep să ţip despre oamenii-şopârlă de pe acoperişuri? Erai îngrijorat că o să-mi explodeze creierul pe schimbul tău? Cred că merit să ştiu.
   - N-am crezut că eşti nebun. N-am crezut asta niciodată. Dar modul în care te-ai purtat cu Brennan... Asta m-a îngrijorat, chiar înainte... alaltăseară. Ţi-am zis-o, sigur. Am considerat că întreceai măsura.

        Mă mânca să împing scaunul pe spate şi să încep să înconjur încăperea, însă ştiam că dacă ajungeam mai aproape de Richie, urma să-l pocnesc şi am ştiut că asta ar fi fost rău, chiar dacă aveam probleme să-mi amintesc de ce. Am rămas pe loc.
   - Bine. Aşa ai zis. Şi odată ce ai vorbit cu Dina, te-ai gândit că ştii de ce. Nu numai asta. Te-ai gândit că ai mână liberă să te joci cu probele. Fraierul ăla, ai chibzuit tu, nebunul ăla bătrân de-i filează o lampă n-are să descopere asta niciodată. E prea ocupat să-şi îmbrăţişeze perna şi să suspine după mami a lui moartă. Aşa e, Richie? Aşa stau lucrurile?
  - Nu. Nu. M-am gândit...
   A respirat o dată rapid, adânc.
   - M-am gândit că, poate, o să fim parteneri pentru mult timp. Ştiu că sună gen cine mă cred, dar eu doar... Am simţit că merge bine. Speram...
   M-am holbat la el lăsându-l să termine propoziţia. În schimb, a zis:
   - Săptămâna asta, oricum, am fost parteneri. Şi parteneri înseamnă că dacă tu ai o problemă, şi eu am o problemă.
   - Asta ar fi adorabil, doar că eu nu am nicio nenorocită de problemă, cumetre. Sau cel puţin n-am avut până nu te-ai decis tu să faci pe deşteptul cu probele. Mama mea nu are nimic de-a face cu asta. Înţelegi? Ţi-a intrat în cap?
   Umerii i s-au răsucit.
   - Doar ziceam aşa. M-am gândit că poate... Văd de ce nu-ţi place ideea ca Jenny să-şi termine treaba.
   - Nu-mi place ideea ca oamenii să fie naibii omorâţi. De către ei înşişi sau de către altcineva. Asta fac eu aici. Asta nu necesită o explicaţie psihologică profundă. Partea care cerşeşte după un terapeut bun e aia în care stai acolo susţinând că ar trebui s-o ajutăm pe Jenny Spain să sară în cap de pe o clădire înaltă.
   - Haide, omule. Asta e o prostie. Nu zice nimeni s-o ajutăm. Spun doar să... lăsăm natura să-şi urmeze cursul.
   Într-un fel, a fost o uşurare. Una mică, amară, totuşi o uşurare.
   N-ar fi ajuns niciodată detectiv. Dacă n-ar fi fost asta, dacă n-aş fi fost prost, slab şi îndeajuns de jalnic pentru a vedea doar ce voiam să văd şi să las celelalte detalii să scape printre degete, mai devreme sau mai târziu ar fi fost altceva.
   - Eu nu sunt David afurisitul de Attemborough. Nu stau pe spate pe margine şi mă uit cum natura îşi urmează cursul. Dacă m-aş surprinde vreodată gândind aşa, eu aş fi ăla care şi-ar căuta o clădire înaltă.
   Am auzit scurta atingere răutăcioasă de dezgust din vocea mea şi l-am văzut pe Richie tresărind, însă n-am simţit decât o plăcere rece.
   - Criminalul e natura. N-ai observat asta? Oameni mutilându-se reciproc, violându-se reciproc, ucigându-se reciproc, făcând tot ce fac animalele: asta e natura în acţiune. Natura e diavolul cu care mă lupt, cumetre. Natura e cel mai mare duşman al meu. Dacă nu e şi al tău, atunci ai greşit blestemata de căruţă.
   Richie n-a răspuns. Ţinea capul în jos şi îşi trecea o unghie peste masă în modele geometrice agitate, invizibile - mi l-am amintit desenând pe geamul camerei de observare, ca şi cum ar fi fost cu mult, mult timp în urmă.
   - Deci, ce-ai de gând să faci? a întrebat el după o clipă. Predăm plicul la camera de probe ca şi cum nimic nu s-a întâmplat vreodată, apoi îl luăm de-acolo?
   - Tu, nu noi, am răspuns eu. Chiar dacă aşa procedez eu, n-am de-ales. Când a venit Dina aici de dimineaţă, eu încă nu ajunsesem. I-a dat asta lui Quigley, în schimb.
   Richie s-a holbat la mine.
   - Of, la naiba! a exclamat el cu respiraţia tăiată.
   - Da. Of, la naiba. Crede-mă, Quigley n-are nicio intenţie să lase asta să-i scape. Ce ţi-am zis în urmă cu doar câteva zile? „Lui Quigley i-ar plăcea la nebunie să aibă o şansă să ne arunce pe amândoi sub un autobuz. Nu te lăsa în mâinile lui.”

         S-a albit şi mai tare.
   O parte sadică din mine, târându-se afară din beciul său întunecat, fiindcă nu mai aveam pic de energie s-o ţin încuiată, se bucura la nebunie să-l vadă aşa.
   - Ce facem? a întrebat Richie.
   Vocea îi tremura. Avea palmele întoarse spre mine, ca şi cum eu eram eroul strălucitor care ar fi putut să pună ordine în dezordinea asta hidoasă, să facă totul să dispară.
   - Noi nu facem nimic. Tu te duci acasă.
   Richie m-a privit nesigur, încercând să înţeleagă ce voiam să spun. Încăperea rece îl făcea să tremure în cămaşă, dar el nu părea să observe.
   - Ia-ţi lucrurile şi du-te acasă. Stai acolo până îţi spun să vii înapoi. Poţi să-ţi foloseşti timpul gândindu-te cum să-ţi justifici acţiunile în faţa superiorului, dacă vrei, deşi mă îndoiesc că are să-ţi fie de vreun folos.
   - Ce-ai de gând să faci?
   M-am ridicat, sprijinindu-mi greutatea pe masă ca un om bătrân.
   - Asta nu e treaba ta.
   - Ce-are să se întâmple cu mine? a mai întrebat Richie după o clipă.
   Un singur lucru mic spre cinstea lui: era prima dată când întreba.
   - O să redevii poliţist în uniformă. O să rămâi acolo.
   Încă ţineam ochii în jos, la mâinile mele plantate pe masă, însă cu coada ochiului l-am văzut dând din cap, în mod repetat, fără noimă, încercând să-şi dea seama tot ce însemna asta.
   - Ai avut dreptate. Am lucrat bine împreună. Am fi ajuns parteneri buni.
   - Da, a zis Richie.
   Valul de durere din glasul lui aproape m-a zguduit pe picioare.
   - Am fi ajuns.
   Şi-a luat teancul de rapoarte şi s-a ridicat, dar nu s-a îndreptat spre uşă. N-am înălţat privirea.
   - Vreau să-mi cer scuze, a spus el după un minut. Ştiu că e frecţie la piciorul de lemn în stadiul ăsta, totuşi îmi pare foarte, foarte rău. Pentru tot.
   - Du-te acasă.
   Am continuat să mă holbez la mâini, până când mi-am pierdut concentrarea şi s-au transformat în chestii albe ciudate, chircite pe masă, deformate şi viermănoase, aşteptând să se năpustească. În cele din urmă, am auzit uşa închizându-se.
   Lumina m-a înconjurat pieziş din toate direcţiile, ricoşată din deschizătura de plastic a plicului, ca să-mi străpungă ochii. Nu mai fusesem niciodată într-o încăpere care se simţea atât de feroce luminoasă sau atât de goală.

                                               18.

               Fuseseră atât de multe.
   Încăperi prăpădite din mici staţiuni montane de la ţară, mirosind a mucegai şi a picioare. Camere de zi ticsite cu tapiţerie înflorată, icoane surâzând prosteşte, toate medaliile strălucitoare ale respectabilităţii. Bucătării în apartamente închiriate de la stat, unde copilul se smiorcăie din cauza unei sticle de Coca-Cola şi scrumiera se revarsă pe masa cu cruste de cereale. Propriile camere de interviu, în continuare ca nişte sanctuare, atât de familiare, că şi legat la ochi aş fi putut să pun mâna pe bucata aia de graffiti care se conturează pe perete.
   Sunt camerele în care am stat ochi în ochi cu un criminal şi am zis: „Tu. Tu ai făcut-o”.
   Mi-o amintesc pe fiecare. Le-am strâns într-o colecţie de carduri bogat colorate care să fie păstrată în catifea şi răsfoită când ziua e prea lungă pentru somn.
   Ştiu cum simţeam aerul rece sau cald pe piele, cum lumina înmuia vopseaua galbenă ponosită sau aprindea albastrul unei căni, unde ecourile vocii mele urcau în colţuri înalte sau cădeau înăbuşite de perdelele grele şi ciocăneau ornamentele din porţelan. Ştiu granulaţia scaunelor din lemn, legănarea unei pânze de păianjen, picurarea uşoară a unui robinet, flexibilitatea covorului sub pantofii mei.
   În casa tatălui meu sunt multe locaşuri: dacă dobândesc unul, are să fie dintre cele pe care le-am construit în camerele astea.
   Am iubit întotdeauna simplitatea. „Cu tine, totul e alb şi negru”, zisese Richie ca o acuzaţie.
   Dar adevărul e că aproape fiecare caz de crimă e dacă nu simplu, capabil de simplitate, şi asta nu e numai necesar, ci îţi taie răsuflarea, că dacă există miracole, atunci ăsta e unul.
   În camerele astea, vasta încurcătură de umbre batjocoritoare a lumii arde, toate griurile sale înşelătoare sunt perfecţionate în puritatea puternică a unei lame goale, cu două tăişuri: cauză şi efect, bine şi rău. Pentru mine, camerele astea sunt frumoase. Păşesc în ele în felul în care un boxer intră în ring: concentrat, invincibil, sigur pe sine.
   Camera de spital a lui Jenny Spain era singura de care mi-a fost frică vreodată. N-aş putea să precizez dacă din cauza întunericului din interior, care era cel mai şlefuit pe care-l întâlnisem vreodată, sau fiindcă ceva îmi spunea că nu era şlefuit deloc, că umbrele alea încă se intersectau şi se multiplicau, şi că de data asta n-aveam cum să le fac să se oprească.

              Jenny şi Fiona erau acolo amândouă.
   Când am deschis uşa, au întors capetele, dar nu s-a întrerupt nicio conversaţie în mijlocul frazei. Nu vorbeau, doar stăteau acolo, Fiona lângă pat, pe un scaun din plastic subdimensionat, cu mâna împreunată cu a lui Jenny pe pătura roasă. M-au privit cu feţele uscăţive asprite de şanţuri în care se stabilise ferm durerea, cu ochii albaştri goi.
   Cineva găsise o modalitate să-i spele părul lui Jenny - fără placa de îndreptat, era moale şi jucăuş ca de fetiţă - şi bronzul ei fals dispăruse, făcând-o să arate chiar mai palidă decât Fiona. Pentru prima dată, am văzut o asemănare acolo.
   - Îmi pare rău că vă deranjez, am zis eu. Doamnă Rafferty, trebuie să schimb câteva cuvinte cu doamna Spain.
   Mâna Fionei s-a prins strâns în jurul mâinii lui Jenny.
   - Stau şi eu.
   Ştia.
   - Mă tem că nu se poate.
   - Atunci, nu vrea să discute cu tine. Oricum, nu e deloc în stare să vorbească. N-am să te las s-o intimidezi.
   - N-am de gând să intimidez pe nimeni. Dacă doamna Spain vrea ca un avocat să fie prezent în timpul interviului, poate să solicite unul, însă nu pot să permit prezenţa nimănui altcuiva în cameră. Sunt sigur că înţelegi.
   Jenny şi-a retras mâna, cu blândeţe, şi a pus-o pe-a Fionei pe braţul scaunului.
   - E-n regulă, a zis ea. Sunt bine.
   - Nu, nu eşti.
   - Sunt. Serios, sunt.
   Medicii reduseseră analgezicele. Mişcările lui Jenny încă păreau subacvatice şi faţa ei părea nefiresc de calmă, aproape moale, ca şi cum nişte muşchi cruciali fuseseră retezaţi, totuşi ochii i se concentrau şi cuvintele îi ieşeau încet şi subţiri, dar clare. Era suficient de lucidă ca să dea o declaraţie, dacă o împingeam atât de departe.
   - Du-te, Fi. Vino repede înapoi.
   Am ţinut uşa deschisă până când Fiona s-a ridicat, fără tragere de inimă, şi şi-a luat haina de pe scaun.
   - Te rog să te întorci, am anunţat-o eu în timp ce se îmbrăca. Trebuie să vorbesc şi cu tine odată ce termin aici cu sora ta. E important.
   Fiona n-a răspuns. Ochii ei erau încă pe Jenny. Când Jenny a dat din cap, Fiona a trecut pe lângă mine şi a ieşit pe coridor.
   Am aşteptat până am fost sigur că a plecat înainte să închid uşa.
   Mi-am pus servieta jos, lângă pat, mi-am scos paltonul şi l-am agăţat în spatele uşii, am tras scaunul atât de aproape de Jenny, că-i împungeam pătura cu genunchii.
   M-a privit obosită, nepăsătoare, ca şi cum eram doar un alt medic zburlindu-mă în jurul ei cu chestii care piuie, sclipesc şi jenează. Stratul gros de bandaj de pe obrazul ei fusese înlocuit cu o bandă subţire, curată. Purta ceva moale şi albastru, un tricou sau o bluză de pijama, cu mâneci lungi, care i se înfăşurau în jurul mâinilor. Un tub subţire de cauciuc îi intra în mânecă dintr-o pungă atârnată.
   În afara ferestrei, un copac înalt fila morişti de frunze strălucitoare pe fundalul unui cer rarefiat, albastru.
   - Doamnă Spain. Cred că trebuie să vorbim.
   M-a privit, sprijinindu-şi capul înapoi pe pernă. Mă aştepta cu răbdare să termin şi să plec, s-o las să se hipnotizeze cu frunzele în mişcare până se dizolva în ele, o sclipire de lumină zvârcolită, o respiraţie de briză, dispărută.
   - Cum te simţi?
   - Mai bine. Mulţumesc.
   Arăta mai bine. Buzele i se uscaseră de aerul spitalului, dar răguşeala groasă îi dispăruse din voce, lăsându-i-o ascuţită şi dulce ca de fată, şi nu mai avea ochii roşii. Se oprise din plâns. Dacă ar fi fost înnebunită de durere, urlând, aş fi fost mai puţin speriat de ea.
   - Îmi pare bine să aud. Când planifică medicii să te lase să pleci acasă?
   - Au zis că, poate, poimâine. Poate răspoimâine.

              Aveam mai puţin de patruzeci şi opt de ore. Ceasul care ticăia şi apropierea ei mă băteau la cap să mă grăbesc.
   - Doamnă Spain, am venit să-ţi spun că au fost înregistrate unele progrese în cadrul anchetei. Am arestat pe cineva pentru atacul asupra ta şi a familiei tale.
   Asta a aprins o sfârâială speriată de viaţă în ochii lui Jenny.
   - Nu ţi-a spus sora ta?
   A clătinat din cap.
   - Aţi...? Pe cine aţi arestat?
   - Asta s-ar putea să vină ca un mic şoc, doamnă Spain. E cineva cunoscut - cineva de care aţi fost apropiaţi o lungă perioadă.
   Sfârâiala s-a aprins, a erupt în frică.
   - Poţi să-mi spui un motiv pentru care Conor Brennan ar vrea să facă rău familiei tale?
   - Conor?
   - L-am arestat pentru crime. Are să fie acuzat weekendul ăsta. Îmi pare rău.
   - Of, Doamne... Nu, nu, nu, nu. Aţi înţeles totul greşit. Conor nu ne-ar face rău. El nu face rău nimănui, niciodată.
   Jenny se lupta să se ridice de pe pernă. A întins o mână spre a mea, cu tendoanele ieşite în afară, ca de femeie bătrână, şi i-am văzut unghiile rupte.
   - Trebuie să-i daţi drumul.
   - Crezi sau nu, sunt de acord cu tine în privinţa asta. Nici eu nu cred că Brennan e un criminal. Din păcate însă, toate dovezile îl incriminează, şi el a mărturisit crimele.
   - A mărturisit?
   - Nu pot să ignor asta. Cu excepţia cazului în care cineva poate să-mi dea dovada concretă că nu Conor ţi-a ucis familia, n-am de ales, trebuie să formulez acuzaţiile împotriva lui - şi, crede-mă, cazul va sta în picioare la tribunal. Conor o să zacă în închisoare pentru foarte mult timp.
   - Eu am fost acolo. N-a fost el. E îndeajuns de beton?
   - Am crezut că nu-ţi aminteşti noaptea aia, am rostit eu cu blândeţe.
   Asta doar a zăpăcit-o pentru o clipă.
   - Nu-mi amintesc. Şi dacă ar fi fost Conor, mi-aş fi amintit asta. Deci, n-a fost.
   - Am mai trecut prin genul ăsta de joc, doamnă Spain. Sunt aproape sigur că ştiu ce s-a întâmplat în noaptea aia, şi foarte sigur că şi tu ştii. Şi sunt destul de sigur că nimeni altcineva în viaţă nu ştie, cu excepţia lui Conor. Asta te face singura persoană care poate să-l scoată din încurcătură. Dacă nu vrei să fie condamnat pentru crimă, trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat.
   Din ochii lui Jenny au pornit lacrimile. A clipit să le reţină.
   - Nu-mi amintesc.
   - Stai un minut şi gândeşte-te ce-i faci lui Conor dacă vei continua aşa. Ţine la tine. V-a iubit pe tine şi pe Pat foarte mult timp - cred că ştii cât de mult te iubeşte. Cum o să se simtă când o să vadă că eşti dispusă să-l laşi să-şi petreacă restul vieţii în închisoare pentru ceva ce n-a tăcut?
   Gura i s-a mişcat şi pentru o clipă am crezut că am biruit-o, însă apoi s-a rigidizat.
   - N-are să meargă la închisoare. N-a făcut nimic rău. O să vezi.

       Am aşteptat, dar terminase. Eu şi Richie avuseserăm dreptate. Îşi planificase înşelăciunea. Îi păsa de Conor, numai că şansa ei la moarte însemna mai mult pentru ea decât orice lăsa în viaţă.
   M-am aplecat peste servietă, am deschis-o şi am scos desenul Emmei, cel pe care-l găsisem ascuns în apartamentul lui Conor. L-am pus pe pătura de pe genunchii lui Jenny. Pentru o clipă, mi s-a părut că simţeam miros dulce şi răcoros de lemn şi mere proaspăt culese.
   Jenny a strâns tare din ochi. Când i-a deschis, a privit din nou pe fereastră, cu trupul răsucit departe de la desen, ca şi cum acesta ar fi putut să sară la ea.
   - Emma l-a desenat cu o zi înainte să moară, am precizat eu.
   Din nou, spasmul acela convulsionându-i ochii închişi.
   Apoi nimic. Se uita la frunzele care se răsuceau în lumină ca şi cum n-aş fi fost acolo.
   - Ce animal e în copac?
   Absolut nimic de data asta. Tot ce-i mai rămăsese lui Jenny se mobiliza să mă respingă. Curând avea să nu mă mai audă.
   M-am aplecat atât de aproape, încât am simţit mirosul floral al chimicalelor din şamponul ei. Apropierea de ea mi-a făcut firele de păr să mi se ridice pe ceafă într-un val lent de frig.
   Era ca şi cum stăteam obraz lângă obraz cu un spectru.
   - Doamnă Spain!
   Mi-am pus degetul pe plicul din plastic cu probe, pe chestia sinuoasă şi neagră aşezată pe o cracă. Îmi zâmbea cu ochi portocalii, cu gura largă din care se vedeau dinţii albi triunghiulari.
   - Uită-te la desen, doamnă Spain. Spune-mi ce e asta.
   Respiraţia mea pe obrazul ei i-a făcut genele să tresară.
   - O pisică.
   Asta bănuisem şi eu. Nu-mi venea să cred că o văzusem vreodată ca pe ceva moale, inofensiv.
   - Voi nu aveţi pisică. Nici vreunul dintre vecini.
   - Emma şi-a dorit una. Deci a desenat una.
   - Asta nu mi se pare că arată a animal de companie de pluş. Ci mai degrabă a animal sălbatic. A ceva sălbatic. Nu a ceva ce vreo fetiţă ar vrea să strângă în braţe în patul ei. Ce e, doamnă Spain? Nurcă? Gluton? Ce?
   - Nu ştiu. Ceva inventat de Emma. Ce contează?
   - Contează fiindcă, din ce-am auzit despre Emma, ei îi plăceau lucrurile frumoase. Lucrurile moi, pufoase, roz. Deci de unde a apărut cu ceva de genul ăsta?
   - Habar n-am. De la şcoală, poate. De la televizor.
   - Nu, doamnă Spain. A găsit asta acasă.
   - Ba nu. Nu mi-aş fi lăsat copiii lângă un animal sălbatic. Haide, uită-te prin casa noastră. N-ai să găseşti ceva care să semene.
   - Am găsit deja. Ştiai că Pat posta pe forumuri de discuţii de pe internet?
   Jenny a răsucit capul atât de repede, că am tresărit. S-a uitat la mine cu ochii îngheţaţi larg deschişi.
   - Ba nu.
   - I-am găsit postările.
   - Nu, nu. Pe internet, oricine poate să spună că e oricine. Pat nu intra pe internet. Doar ca să-i trimită vreun e-mail fratelui său şi să caute locuri de muncă.
   Începuse să tremure, un mic tremur de neoprit care-i făcea capul şi mâinile să se mişte ciudat.
   - Am găsit postări de pe calculatorul vostru de acasă, doamnă Spain. Cineva a încercat să şteargă istoricul browser-ului, numai că n-a făcut o treabă foarte bună. Băieţii noştri au reuşit, în cel mai scurt timp, să recupereze informaţiile. Cu luni înainte să moară, Pat a căutat modalităţi să prindă sau cel puţin să identifice prădătorul care trăia în pereţii casei.
   - Asta era o glumă. Era plictisit, avea timp - se prostea pe-acolo doar ca să vadă ce-ar zice lumea pe internet. Asta-i tot.
  - Şi capcana de lup din pod? Găurile din pereţi? Monitoarele video? Şi astea erau tot glume?
   - Nu ştiu. Nu-mi amintesc. Găurile din pereţi s-au întâmplat, pur şi simplu. Casele alea sunt construite de tot rahatul, toate se desfac în bucăţi - monitoarele erau doar pentru joaca lui Pat şi a copiilor, doar ca să vadă dacă...
   - Doamnă Spain, ascultă-mă. Suntem singuri aici. Nu înregistrez nimic. Nu ţi-am citit drepturile. Nimic din tot ce declari nu poate să fie folosit ca probă.

          Mulţi detectivi practică regulat jocul ăsta de noroc, pariind că dacă suspectul vorbeşte o dată, a două oară o să-i vină mai uşor, sau că mărturisirea inutilizabilă o să le indice ceva care le poate fi de folos. Nu-mi plac jocurile de noroc, însă n-aveam nimic şi nici timp de pierdut.
   Jenny n-avea să-mi ofere niciodată o mărturisire din poziţie de acuzată nici într-o sută de ani. N-aveam nimic să-i ofer pe care să-l vrea mai mult decât răcoarea dulce a lamei de ras, focul curăţitor al otravei de furnici, chemarea mării, şi nimic de fluturat care să fie mai înspăimântător decât gândul la şaizeci de ani pe acest pământ.
   Dacă mintea ei îi arăta chiar cea mai mică şansă pentru un viitor, n-ar fi avut niciun motiv să-mi spună absolut nimic, indiferent dacă asta o trimitea sau nu la închisoare.
   Dar ştiu asta despre cei pregătiţi să se îndrepte spre marginile propriilor vieţi: vor ca o persoană anume sau mai multe să ştie cum au ajuns acolo. Poate că vor să ştie asta când ei se dizolvă în pământ şi apă, astfel încât acel ultim fragment să fie salvat, păstrat într-un colţ al minţii cuiva.
   Sau, poate, nu doresc decât o şansă să arunce asta pulsând şi sângerând în mâinile altcuiva, ca să nu-i tragă în jos pe drum.
   Vor să-şi lase poveştile în urmă. Nimeni pe lume nu ştie asta mai bine ca mine.
   Asta era singura chestie pe care o aveam de oferit lui Jenny Spain: un loc unde să-şi depună povestea. Aş fi stat acolo în timp ce albastrul cerului se întuneca în noapte, aş fi stat acolo în timp ce peste dealuri, în Portul Sfărâmat, lumânarea din dovlecii zâmbitori se stingea şi luminile de Crăciun începeau să-şi sclipească provocatoarea celebrare, dacă atât avea să-i ia să-mi spună. Cât timp vorbea, era în viaţă.
   Linişte, în timp ce Jenny lăsa asta să i se învârtă în minte.

             Tremuratul s-a oprit. Încet, mâinile i s-au desfăcut din mânecile moi şi s-au întins după desenul din poală. Degete i s-au mişcat precum ale unei oarbe peste patru capete galbene, patru zâmbete, cuvântul EMMA scris cu litere mari în colţul de jos.
   A zis, doar un fir subţire de şoaptă scurgându-se prin aerul nemişcat:
   - Situaţia devenea de nesuportat.
   Încet, ca să n-o sperii, m-am lăsat din nou pe spate pe scaun şi i-am lăsat spaţiu. Numai când m-am tras înapoi mi-am dat seama cât de mult mă străduisem să nu respir aerul din jurul ei, şi cât mă ameţise asta.
   - Să începem cu începutul, am zis eu.
   - Cum a început? a întrebat ea pierdută şi capul i s-a mişcat puternic pe pernă, dintr-o parte în alta. Dacă aş fi ştiut, aş fi putut să evit. Aş fi zăcut aici doar gândindu-mă şi gândindu-mă. Dar nu pot să pun degetul pe asta.
   - Când ai observat prima dată că îl deranja ceva pe Pat?
   - Cu mult timp în urmă. În mai? Începutul lunii iunie? I-am zis ceva şi n-a răspuns. Când m-am uitat la el, se holba în gol, ca şi cum asculta la ceva. Sau copiii începeau să facă zgomot şi Pat se întorcea repede şi zicea: „Taci!” - şi când îl întrebam care era problema, fiindcă nu mai era deloc el însuşi, răspundea: „Nu e nimic, doar că am nevoie de un pic de blestemată de pace şi linişte în propria casă. Asta e singura problemă”. Erau doar chestii mici - nimeni altcineva nici măcar nu le-ar fi observat - şi el susţinea că era în regulă, numai că eu îl ştiam pe Pat. Îl cunoşteam ca pe mine însămi. Ştiam că era ceva în neregulă.
   - Dar nu ştii ce-a fost.
   - De unde să ştiu?
   Vocea lui Jenny avea brusc o urmă de ton defensiv.
   - A zis de câteva ori că auzea zgomote de zgârieturi sus în pod, însă eu n-am auzit niciodată nimic. M-am gândit că era, probabil, o pasăre, care intra şi ieşea. Nu am crezut că era mare chestie - de ce ar fi fost? Cred că Pat era deprimat fiindcă n-avea de muncă.
   Între timp, Pat începuse să se teamă tot mai mult că ea credea că el auzea chestii. Considerase de la sine înţeles că animalul pusese stăpânire şi pe mintea ei.
   - Era nervos că era şomer?
   - Da. Rău de tot. Am fost...
   Jenny s-a foit neliniştită în pat, începând să respire ascuţit, ca şi cum o ţinea o rană.
   - Am avut probleme din cauza asta. Nu obişnuiam să ne certăm niciodată. Dar lui Pat îi plăcea foarte mult să ne întreţină pe toţi - a fost într-al nouălea cer în luna în care mi-am lăsat serviciul. Era atât de mândru că putea să-şi permită să facă asta pentru mine. Când şi-a pierdut slujba... La început, totul a fost pozitiv. Totul. „Nu-ţi face griji, iubito. Am să găsesc altceva înainte să-ţi dai seama. Du-te şi cumpără-ţi bluza aia nouă pe care ţi-o doreşti şi nu-ţi face griji nicio clipă.” Şi eu m-am gândit că are să găsească ceva - adică, e bun în ceea ce face, munceşte ca un nebun, sigur c-o să găsească, nu?
   Încă se foia, trecându-şi o mână prin păr, trăgând din ce în ce mai tare de firele încâlcite.
   - Aşa merge. Toată lumea ştie: n-ai serviciu fiindcă eşti prost în ceea ce faci sau fiindcă nu vrei, de fapt, să ai unul. Şi cu asta basta.
   - E recesiune. În timpul unei recesiuni apar excepţii de la cele mai multe reguli.
   - Părea logic că avea să-şi găsească ceva, înţelegi? Însă lucrurile nu mai erau logice. Nu conta ce merita Pat. Pur şi simplu, nu era niciun loc de muncă pe acolo. Până în momentul în care am început să ne dăm seama, ajunsesem faliţi.
   Cuvântul a făcut ca o nouă roşeaţă fierbinte să i se târască în sus pe gât.
   - Şi asta v-a doborât pe amândoi.
   - Da. Să nu ai bani... e groaznic. I-am zis asta odată Fionei, dar ea n-a înţeles. A spus: „Şi ce? Mai devreme sau mai târziu, unul dintre voi o să-şi ia altă slujbă. Până atunci, nu muriţi de foame, aveţi o grămadă de haine, copiii nici măcar nu ştiu diferenţa. O să vă descurcaţi”. Adică, poate pentru ea şi prietenii ei artişti, banii nu reprezintă mare lucru, însă pentru cei mai mulţi dintre noi, cei de aici, din lumea reală, fac, de fapt, diferenţa. Pentru lucruri reale.
   Jenny m-a săgetat cu o privire sfidătoare, ca şi cum nu se aştepta ca bătrânul să înţeleagă.
   - Ce fel de lucruri?
   - Totul. Totul. De pildă, înainte obişnuiam să invităm lume la petreceri sau la grătar, în timpul verii, dar nu poţi să faci asta dacă nu-ţi permiţi să le dai decât ceai şi biscuiţi Aldi. Poate Fiona da, însă eu aş muri de jenă. Unii dintre cei pe care-i cunosc pot să fie ticăloşi totali şi ar zice: „Of, Doamne, ai văzut eticheta vinului? Ai văzut, SUV-ul a dispărut? Ai văzut-o că purta chestii de anul trecut? Data viitoare când venim, or să poarte treninguri lucioase, or să mănânce numai de la McDonald’s”. Chiar şi cei care n-ar fi aşa ar simţi părere de rău pentru noi, iar eu n-am vrut asta. Dacă n-am putut s-o facem cum trebuia, n-am făcut-o deloc. Pur şi simplu, n-am mai invitat pe nimeni la noi.
   Roşeaţa aia fierbinte i-a acoperit faţa, făcând-o să arate umflată şi bolnăvicioasă.
   - Şi nu puteam să ne permitem nici să plecăm. Deci, în principiu, am încetat să mai sunăm lumea - era umilitor să porţi o discuţie normală şi frumoasă cu cineva şi apoi, când ei întrebau: „Deci, când vrei să ne întâlnim?”, să fii nevoit să vii cu vreo scuză de genul „Jack are gripă”. Şi, după câteva runde de scuze, oamenii au încetat şi ei să ne mai sune. Şi am fost, de fapt, bucuroasă că au făcut-o - asta a uşurat lucrurile - însă chiar şi aşa...
   - V-aţi simţit izolaţi.
   Roşeaţa s-a adâncit, ca şi cum şi asta era ceva ruşinos.
   Şi-a lăsat capul în jos, astfel că un voal de păr i-a ascuns faţa.
   - Aşa e, da. Cu adevărat izolaţi. Dacă am fi fost în oraş, atunci aş fi putut să mă întâlnesc cu alte mame în parc, chestii de genul ăsta, dar acolo... Uneori trecea şi o săptămână întreagă fără să adresez un cuvânt unui alt adult în afară de Pat. Doar „Mulţumesc” la magazin. Când ne-am căsătorit, ieşeam trei, patru nopţi pe săptămână, aveam întotdeauna weekendurile pline, eram populari. Iar în perioada de şomaj a lui Pat, în casă, ne uitam unul la altul ca o pereche de rataţi singuratici.
   Vocea i se accelera.
   - Am început să ne certăm din mărunţişuri, din chestii stupide - cum pliam lucrurile spălate sau cât de tare dădea sonorul la televizor. Şi fiecare lucru se transforma într-o ceartă despre bani - nici nu ştiu cum, însă aşa se întâmpla mereu. Prin urmare, mi-am imaginat ce anume îl deranja pe Pat. Toate astea.
   - Nu l-ai întrebat?
   - N-am vrut să fiu prea agresivă cu el în privinţa asta. Era, evident, deja o mare problemă. N-am vrut s-o fac şi mai mare. Aşa că doar mi-am zis: „Bine. OK. Am să fac totul minunat pentru el. Am să-i arăt că ne e bine”.
   Jenny a ridicat bărbia amintindu-şi şi am surprins sclipirea aia de oţel.
   - Am avut mereu o casă frumoasă, dar am început s-o menţin în totalitate perfectă, nicio firimitură nicăieri - chiar dacă eram dărâmată, curăţăm toată bucătăria înainte să mă duc la culcare, aşa că atunci când Pat cobora pentru micul dejun, era imaculată. Luam copiii la cules de flori sălbatice, ca să avem ce pune în vaze. Când copiii aveau nevoie de haine, le luam de la second-hand, de pe eBay - haine frumoase, însă Dumnezeule, cu câţiva ani în urmă aş fi murit decât să-i îmbrac de la second-hand - şi asta însemna că ne rămâneau destui bani ca să cumpărăm mâncare decentă, care îi plăcea lui Pat, uneori friptură la cină. Cam aşa: „Uite, totul e în regulă, vezi? Putem să ne permitem foarte bine asta. Nu ne-am transformat în ţigănuşi peste noapte. Suntem încă noi”.

             Probabil că Richie ar fi văzut o prinţesă răsfăţată din clasa de mijloc, a cărei conştiinţă de sine era prea superficială ca să supravieţuiască fără salată pesto şi pantofi de firmă. Eu am văzut un curaj fragil, osândit, care mi-a frânt inima.
   Am văzut o fată care credea că înălţase o fortăreaţă împotriva mării sălbatice, proptindu-se în uşă cu toate armele ei jalnice, luptându-se de-i ieşea sufletul, în timp ce apa se prelingea peste ea.
   - Dar nu era totul OK.
   - Nu. Nu era deloc OK. Pe la începutul lunii iulie... Pat a continuat să devină din ce în ce mai nervos, şi mai mult - nu numai că ne ignora pe mine şi pe copii, uita că existam, fiindcă avea ceva imens în minte. A vorbit despre zgomotele din pod de mai multe ori. Chiar s-a echipat cu vechile monitoare de copil, însă tot n-am reuşit să pricep de ce. M-am gândit... băieţi cu dispozitive, ştii? Am crezut că Pat doar găsise modalităţi să-şi umple tot timpul ăla liber. Din faza asta am ştiut că nu-l irita doar lipsa unui loc de muncă, ci... Stătea tot mai mult pe calculator sau pierdea vremea singur la etaj când copiii erau cu mine la parter. Eram speriată că era dependent de vreun fel de porno ciudat sau că avea vreo aventură de-asta on-line, sau că făcea sexting cu cineva pe telefon.
   Jenny a scos un sunet la jumătatea distanţei dintre râs şi suspin, aspru şi suficient de mâhnit ca să mă facă să tresar.
   - Dumnezeule, dacă ar fi fost doar atât. Probabil că ar fi trebuit să mă uit pe monitorul ăla, dar... nu ştiu. Aveam şi eu problemele mele.
   - Intrările prin efracţie.
   O mişcare stânjenită din umeri.
   - Da. Mă rog, sau ce erau. Cam atunci au început - sau, oricum, atunci am început eu să le observ. Asta m-a făcut să nu mai gândesc cum trebuia. Căutam tot timpul ceva care lipsea sau era mutat din loc, dar dacă aş fi reperat, într-adevăr, ceva, m-aş fi îngrijorat de faptul că nu eram doar paranoică - şi atunci m-am îngrijorat că eram paranoică în legătură cu Pat...
   Iar îndoielile Fionei nu ajutaseră. M-am întrebat dacă ea simţise, în adâncul sufletului, că o împingea mai rău pe Jenny să-şi piardă echilibrul, sau dacă fusese onestitate nevinovată. Dacă e în cadrul familiei, e întotdeauna nevinovat.
   - Aşa că am încercat să ignor tot şi să-mi văd de treabă. Nu ştiam ce altceva să fac. Am curăţat casa şi mai mult. În clipa în care copiii murdăreau ceva, curăţăm sau spălam - dădeam cu mopul în bucătărie cam de trei ori pe zi. Nu doar ca să-i ridic mai mult moralul lui Pat. Trebuia să păstrez totul perfect, astfel ca, dacă ceva era vreodată mişcat din loc, să ştiu imediat. Adică - o sclipire de precauţie - nu era mare lucru. Cum ţi-am zis înainte, ştiam că, probabil, Pat muta lucrurile şi uita. Doar mă asiguram.
 
           Şi aici crezusem că-l proteja pe Conor. Nici măcar nu-i trecuse vreodată prin minte că el era implicat. Era absolut sigură că halucina.
   Nu putea să se gândească decât că exista posibilitatea de coşmar ca medicii să descopere că era nebună şi s-o ţină aici. Îşi proteja cel mai preţios lucru care-i rămăsese: planul ei.
   -Am înţeles, am zis eu.
   Sub acoperirea schimbării poziţiei, mi-am verificat ceasul.
   Eram acolo de vreo douăzeci de minute. Mai devreme sau mai târziu, Fiona - mai ales dacă aveam dreptate în ceea ce o privea - nu mai putea să aştepte.
   - Şi apoi...? Ce s-a schimbat?
   - Apoi, zise Jenny...
   Camera era din ce în ce mai sufocantă, dar ea îşi înfăşurase braţele în jurul corpului, de parcă i-ar fi fost frig.
   - ...într-o noapte târziu, m-am dus în bucătărie şi Pat dărâmase, practic, calculatorul de pe birou, încercând să se deconecteze de la ce făcea acolo. Aşa că m-am aşezat lângă el şi am zis: „OK, trebuie să-mi spui ce se întâmplă. Nu-mi pasă ce e, putem să rezolvăm asta, însă trebuie să ştiu”. La început a spus: „OK, totul e bine, am totul sub control, nu-ţi face griji”. Bineînţeles că asta m-a făcut să intru în panică - şi spuneam: „Of, Doamne, ce e? Ce e? Niciunul dintre noi nu se mişcă de la biroul ăsta până nu-mi explici ce se întâmplă”. Şi Pat, când m-a văzut cât eram de speriată, pur şi simplu, a început să toarne din el: „N-am vrut să te sperii, am crezut că pot să-l prind, şi tu n-ar fi trebuit nici măcar să ştii...” Şi toate chestiile alea despre nurcă şi dihor, şi oase în pod, şi oameni on-line care au idei...
   Jumătatea aia de râs aspru din nou.
   - Ştii ceva? Am fost în al nouălea cer. Am replicat: „Stai aşa, asta e? Doar asta e în neregulă?” Uite cum îmi făceam griji despre aventuri şi, ştiu şi eu, boli în stadiu terminal, şi Pat îmi sugera că s-ar putea să avem un şobolan. Practic, am izbucnit în lacrimi. Eram atât de uşurată. Am zis: „Deci, sunăm un exterminator mâine. Nu-mi pasă dacă trebuie să luăm un împrumut bancar, merită s-o facem”. Dar Pat a spus: „Nu, ascultă, nu înţelegi”. A menţionat că încercase deja cu un exterminator, numai că tipul îi zisese că orice am avea noi, nu era de competenţa lui. Am adăugat: „Of, Doamne, Pat, şi ne-ai ţinut să locuim aici? Eşti nebun?” S-a uitat la mine ca un copil mic care îţi aduce noul lui desen şi tu i-l arunci în coşul de gunoi. A răspuns: „Crezi că v-aş lăsa pe tine şi pe copii să staţi aici dacă n-aţi fi în siguranţă? Mă ocup de asta. Nu ne trebuie niciun exterminator să se prostească pe-aici cu otravă şi să ne încarce la plată cu câteva mii. O să pun eu mâna pe chestia asta”.
   Jenny a clătinat din cap.
   - Am zis: „Hm, alo? Până acum n-ai reuşit nici să-i arunci o privire”, şi el a spus: „Păi, da, dar asta fiindcă n-am vrut să fac nimic care să te dea pe tine peste cap. Acum, că ştii, pot să fac tot felul de chestii. Dumnezeule, Jen, ce uşurare uriaşă!”
   Râdea. Lăsat pe spate în scaun, frecându-şi capul, astfel că părul îi era tot în dezordine, chiar şi râzând. Personal, nu prea vedeam nimic de râs, şi totuşi... Ceva care ar fi putut să fi fost un zâmbet, dacă ar fi fost mai puţin trist. A fost drăguţ să-l văd aşa, înţelegi? Chiar drăguţ. Aşa că am întrebat: „Ce fel de chestii?”
   Pat şi-a pus coatele pe birou, aşezându-se ca atunci când obişnuiam să facem planuri de vacanţă, şi a răspuns: „Păi, monitorul din pod, evident, nu merge, nu? Animalul îl fentează - poate că nu-i place infraroşul, nu ştiu. Deci nu trebuie decât să gândim ca un animal. Înţelegi ce vreau să spun?”
   Am zis: „Absolut deloc”, iar el a râs din nou. A continuat: „OK, ce vrea? Nu suntem siguri - ar putea fi hrană, căldură, chiar companie. Dar orice ar fi, animalul crede că are să găsească în casa asta, altfel n-ar fi aici, nu? Vrea ceva ce crede că are să obţină de la noi. Aşa că trebuie să-i dăm şansa să se apropie”.
   Am replicat: „Oh, drace, nu”, însă Pat a zis: „Nu, nu, nu, nu-ţi face griji, nu atât de aproape! Vorbesc despre o şansă controlată. Noi o controlăm, tot timpul. Am montat un monitor pe palier, îndreptat spre trapa podului, nu? Las trapa deschisă, însă cu plasă de sârmă trasă peste ea, astfel ca animalul să nu poată să ajungă în casă. O să ţinem lumina aprinsă pe palier, ca să fie suficientă, să nu fim nevoiţi să folosim infraroşu, în caz că asta îl sperie. Şi apoi nu trebuie decât să aşteptăm. Mai devreme sau mai târziu, o să fie ispitit, are să simtă nevoia să se apropie de noi, are să se îndrepte spre trapă - şi bum-bum, îl prindem pe camera video. Înţelegi? E perfect!”
   Palmele lui Jenny s-a întors în sus neputincioase.
   - Nu-mi suna tocmai perfect. Dar, vreau să spun... Trebuia să-mi susţin soţul, nu? Şi, cum am zis, atunci părea cel mai fericit din ultimele luni. Aşa că am fost de acord: „OK, în regulă. Dă-i bătaie”.
 
           Povestea asta ar fi trebuit să fie în păsărească, fragmente incoerente icnite între suspine. În schimb, a fost limpede precum cristalul. O depăna cu aceeaşi precizie neobosită, cu voinţa de fier cu care îşi adusese casa la perfecţiune în fiecare noapte, înainte să poată să adoarmă.
   Poate că ar fi trebuit să-i admir autocontrolul sau cel puţin să-i fiu recunoscător pentru asta. Crezusem, înainte de primul interviu, că Jenny dizolvată într-un urlet de durere era cel mai rău coşmar al meu.
   Vocea aia egală, liniştită, aproape imaterială, care te trezeşte în puterea nopţii să-ţi şoptească din nou şi din nou la ureche, era mult mai rău.
   - Când a avut loc discuţia asta? am întrebat eu şi a trebuit să-mi curăţ gâtul înainte ca vorbele să iasă.
   - Pe la sfârşitul lunii iulie? Dumnezeule...
   Am văzut-o înghiţind în sec.
  - În urmă cu mai puţin de trei luni. Nu-mi vine să cred... Parcă ar fi trecut trei ani.
   Sfârşitul lunii iulie corespundea cu postările lui Pat pe forumul de discuţii.
   - Ai presupus că animalul exista? Sau ţi-a trecut prin minte, fie şi numai ca o posibilitate, că soţul tău s-ar putea să şi-l fi imaginat?
   - Pat nu era nebun, a replicat Jenny energic şi instantaneu.
   - Nu m-am gândit că era. Dar mi-ai spus că era foarte stresat. În condiţiile astea, imaginaţia oricui ar putea să devină un pic hiperagitată.
   Jenny s-a foit neliniştită.
   - Nu ştiu. Poate că m-am întrebat cumva. Adică, nu auzisem niciodată nimic, deci...
   Un ridicat din umeri.
   - Însă nici nu mi-a păsat cu adevărat. Nu-mi păsa decât să revenim la normal. Am presupus că odată ce Pat instala camera video, lucrurile aveau să se îmbunătăţească. Fie arunca o privire la animalul ăsta, fie îşi dădea seama că nu era acolo - fiindcă plecase în altă parte sau nu fusese niciodată acolo, de la bun început. Şi oricum ar fi fost, el avea să se simtă mai bine dacă făcea ceva şi vorbea cu mine, nu? Eu încă mai cred că e logic. Nu era o nebunie să gândeşti aşa, nu? Oricine ar fi crezut aşa. Este?
   Era cu ochii pe mine, uriaşi şi rugători.
   - Exact aşa aş fi gândit şi eu. Dar nu s-a întâmplat aşa?
   - Lucrurile s-au înrăutăţit. Pat tot nu vedea nimic, dar în loc s-o lase baltă, a decis că animalul ştia că monitorul era acolo. Am întrebat: „OK, alo, cum aşa?” El a răspuns: „Orice ar fi, nu e prost. E departe de a fi prost”. A zis că tot auzea zgâriatul în camera de zi, când se uita la televizor, aşa că s-a gândit că animalul s-a speriat de monitor şi a intrat în pereţi. A spus: „Trapa asta e mult prea expusă. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Niciun animal sălbatic n-are să iasă aşa la iveală. Desigur, s-a mutat în pereţi. Chiar trebuie să fixez monitorul spre interiorul peretelui din camera de zi”.
   Am replicat: „Nu. În niciun caz”, dar Pat a insistat: „OK, haide, Jen, vorbim doar despre o găurică. O s-o fac în afara vederii, lângă canapea. Nici măcar n-o să ştii că e acolo. Doar pentru câteva zile, poate cel mult o săptămână. Doar până aruncăm o privire la asta. Dacă nu rezolvăm acum, animalul ar putea să se blocheze în pereţi şi să moară acolo, apoi o să fiu nevoit să sfâşii jumătate din locul ăsta ca să-l scot afară. Nu vrei asta, nu?”
   Degetele lui Jenny trăgeau de tivul cearşafului, plisându-l în falduri mici.
   - Ca să fiu sinceră, nu eram chiar atât de îngrijorată de asta. Poate că avea dreptate. Poate că în adâncul sufletului credeam că nu era nimic acolo. Însă pentru orice eventualitate... Şi însemna atât de mult pentru el. Aşa că am zis OK.
   Degetele i s-au mişcat mai repede.
   - Poate că asta a fost greşeala mea. Aici am greşit. Poate că dacă aş fi pus piciorul în prag atunci, ar fi uitat de asta. Crezi?
   Am simţit de parcă ceva îmi opărea pielea, justificarea aia disperată, ca şi cum era ceva ce n-aveam să fiu niciodată capabil să înţeleg.
   - Mă îndoiesc că ar fi uitat.
   - Crezi? Nu ai convingerea că dacă aş fi zis, pur şi simplu, nu, totul ar fi fost bine?
   N-am putut să-i îndur privirea.
   - Deci Pat a făcut o gaură în perete?
   - Da. Casa noastră minunată, pentru care muncisem ca nebunii s-o cumpărăm şi s-o păstrăm frumoasă, pe care o iubeam, iar el o făcea bucăţele. Eram gata să plâng. Pat mi-a văzut faţa şi a zis, cu adevărat sumbru: „Ce mai contează? Încă vreo câteva luni şi oricum are să fie a băncii”. Nu mai afirmase nimic de genul ăsta până atunci.
   Înainte, ziceam amândoi întotdeauna: „O să găsim o cale. O să fie bine...” Şi privirea de pe faţa lui... N-am putut să spun nimic. Doar m-am întors şi am ieşit, şi l-am lăsat acolo, să dea cu ciocanul în perete. S-a dărâmat ca şi cum era făcut din nimic.
 
            Mi-am verificat din nou ceasul, cu coada ochiului.
   Din ce ştiam, Fiona avea deja urechea presată de uşă, încercând să afle ceva ca să dea buzna înăuntru.
   Am tras scaunul chiar mai aproape de Jenny - asta mi-a făcut părul din vârful capului să se zbârlească- încât ea să nu ridice vocea.
   - Şi apoi, nici noua cameră video n-a surprins nimic. Şi o săptămână mai târziu, eu şi copiii ne-am întors de la cumpărături, şi acolo era altă gaură, pe hol. Am întrebat: „Ce e asta?” Şi Pat a răspuns: „Dă-mi cheile de la maşină, îmi trebuie alt monitor, rapid. Se mişcă înainte şi înapoi între camera de zi şi hol - jur că-şi bate joc de mine în mod deliberat. Încă un monitor, şi-l prind pe ticălos!” Poate că aş fi putut să pun piciorul în prag atunci, poate că atunci ar fi trebuit s-o fac, dar Emma a întrebat la rândul ei: „Ce? Ce? Ce se mişcă, tati?”, iar Jack ţipa: „Ticălos, ticălos, ticălos!”, şi am vrut doar să-l scot pe Pat de-acolo, ca să pot să rezolv cu ei. I-am dat cheile şi el, practic, a fugit pe uşă.
   Un mic zâmbet amar, unilateral.
   - Mult mai entuziasmat decât fusese în ultimele luni. Le-am explicat copiilor: „Tatăl vostru crede că s-ar putea să avem un şoarece. Nu vă faceţi griji”. Şi când Pat s-a întors - cu trei monitoare video, pentru orice eventualitate, în condiţiile în care Jack purta blugi de la second-hand - i-am zis: „Nu e nevoie să pomeneşti despre asta în prezenţa copiilor, altfel au să aibă coşmaruri. Vorbesc serios”. El a replicat: „Da, sigur, ai dreptate, ca de obicei. Nicio problemă”. Asta a durat cât? Două ore? În aceeaşi seară eram în camera de joacă, citindu-le copiilor, şi Pat a venit în fugă cu unul dintre blestematele alea de monitoare zicând: „Jen, ascultă, face zgomotul ăla şuierător nebun acolo, ascultă!” M-am uitat urât la el, dar nici măcar n-a băgat de seamă, până n-am spus: „Vorbim mai târziu despre asta”, apoi a părut, de fapt, supărat.
   Ridica vocea. Îmi venea să-mi trag şuturi singur că nu adusesem pe cineva, pe oricine, chiar şi pe Richie, să stea de pază afară la uşă.
   - Şi după-amiaza următoare, a continuat Jenny, era pe calculator şi copiii erau chiar acolo, le pregăteam gustarea, şi Pat a zis: „Uau, Jen, ascultă la asta! Un tip din Slovenia creşte nurca asta uriaşă, cam de mărimea unui câine. Mă întreb dacă nu cumva una o fi scăpat şi...” Şi fiindcă erau copiii acolo, am fost nevoită să spun: „Foarte interesant. Ce-ar fi să-mi povesteşti despre asta mai târziu”, când în sinea mea chibzuiam doar: „Nu-mi pasă! De-aia nu mai pot eu! Nu vreau decât să-ţi ţii gura în prezenţa copiilor!”
   Jenny a încercat să respire adânc, însă muşchii îi erau prea tensionaţi ca s-o lase.
   - Deci copiii şi-au dat seama, desigur - oricum, măcar Emma. Câteva zile mai târziu, eram în maşină cu ea şi cu Jack, iar ea a întrebat: „Mamă, ce-i aia o nurcă?” Am răspuns: „E un animal”, şi ea a adăugat: „Avem una în peretele nostru?” Am precizat cât se poate de firesc: „Oh, nu prea cred. Dacă e totuşi, tata o să scape de ea”. Copiii păreau OK cu asta, deşi îmi venea să-i trag una lui Pat. Am ajuns acasă şi i-am spus - ţipam, am trimis copiii afară, în grădină, ca să nu audă - şi Pat doar a zis: „Ups, rahat, îmi pare rău. Uite ce, totuşi. Acum, că ştiu, poate că ar putea să ajute. Nu pot să stau cu ochii pe toate monitoarele astea simultan. Îmi tot fac griji că-mi scapă ceva. Poate copiii ar putea să stea fiecare la câte unul?” Ceea ce era atât de rău, încât abia am putut să vorbesc. Am spus doar: „Nu. Nu. În niciun blestemat de caz. Nici măcar să nu mai sugerezi asta vreodată”. Şi el n-a mai făcut-o. Şi, desigur, chiar dacă a zis că avea prea multe monitoare, n-a obţinut nimic din peretele holului, aşa că a făcut mai multe găuri, a montat mai multe monitoare. De fiecare dată când mă uitam în jur, descopeream o gaură nouă acasă la noi!
   Am scos nişte zgomote liniştitoare fără noimă. Jenny n-a observat.
  - Şi doar asta făcea: se uita în monitoare. A luat capcana asta - nu doar o cursă de şoareci, ci chestia asta oribilă, masivă, cu dinţi, pe care a pus-o în pod - mă rog, presupun că ai văzut-o. Se purta ca şi cum era vreun mare mister. Zicea doar: „Nu-ţi face griji, iubito, ce nu ştii nu-ţi face rău”, dar era total într-al nouălea cer cu asta, de parcă era un Porsche nou-nouţ sau vreo baghetă magică din povestea care avea să ne rezolve toate problemele pe vecie. S-ar fi uitat la capcană non-stop, dacă ar fi putut. Nu se mai juca deloc cu copiii - nu puteam nici măcar să-l las pe Jack cu el când o duceam pe Emma la şcoală, altfel aş fi venit acasă şi l-aş fi găsit pe Jack pictând podeaua din bucătărie cu sos de roşii, în timp ce Pat stătea acolo, la un metru, cu ochii în ecranele astea mici, cu gura deschisă.
   Am încercat să-l conving să le oprească atunci când erau copiii de faţă, şi de multe ori aşa făcea, însă asta însemna doar că în clipa în care copiii erau în pat, Pat avea să stea în faţa chestiilor ălora cât era seara de lungă. De câteva ori am încercat să prepar o cină sofisticată, cu lumânări, flori şi argintăria frumoasă, şi m-am îmbrăcat - ca la o întâlnire romantică de seară, înţelegi? - dar el doar a aliniat monitoarele în faţa farfuriei şi tot timpul cât am mâncat s-a uitat la ele. A zis că era important. Chestia devenea hiperagitată când simţea miros de mâncare, aşa că trebuia să fie pregătit. Mă rog, eu credeam că şi noi eram importanţi, însă nu, se părea că nu.
   M-am gândit la freneticele postări de pe forumurile de discuţii: „Ea nu înţelege, ea nu pricepe...”
   - Ai încercat să-i spui lui Pat cum te simţeai?
   Jenny a fluturat din mâini, cu furtunul pentru intravenos legănându-se din acea mare vânătaie purpurie.
   - Cum? El nu purta, literalmente, o conversaţie, ca nu cumva să rateze ceva pe blestematele alea de monitoare. Când încercam să-i spun ceva, chiar şi numai să-i cer să ia ceva de pe un raft, îmi făcea semn să tac. Nu mai făcuse asta până atunci. Nu ştiam dacă ar fi trebuit să renunţ sau dacă gestul meu avea să-l facă pe Pat să ţipe la mine, sau să-l îndepărteze de mine chiar mai mult. Şi nu ştiam de ce nu ştiam - indiferent că eram atât de stresată sau nu gândeam cum trebuia, sau dacă, pur şi simplu, nu exista un răspuns corect...
   - Înţeleg, am rostit eu liniştitor. Nu voiam să spun că...
   Jenny nu s-a oprit.
   - Şi, oricum, practic, nici măcar nu ne mai vedeam unii cu alţii. Pat zicea că, de fapt, chestia era „mai activă” pe timp de noapte, aşa că stătea până târziu şi dormea o jumătate de zi. Obişnuiam să mergem la culcare împreună, însă copiii se trezeau devreme, deci nu puteam să stau cu el. Pat ar fi vrut s-o fac - tot zicea: „Haide, sunt sigur că asta e seara când îl vedem, simt eu asta” - mereu avea câte o idee care avea să meargă, cu siguranţă, ca să prindă chestia, cum ar fi vreo momeală nouă sau vreo chestie ca un cort deasupra găurii şi a camerei, astfel ca animalul să se simtă în siguranţă. Şi insista: „Te rog, Jenny, te rog, te implor - nu vreau decât să arunc o privire, şi ai să fii mult mai fericită, n-ai să-ţi mai faci griji pentru mine. Ştiu că nu mă crezi, doar stai trează în noaptea asta, şi ai să vezi...”
   - Şi ai stat?
   Mi-am păstrat vocea joasă şi am sperat ca Jenny să-mi urmeze exemplul, dar a ei făcea bucle tot mai ascuţite.
   - Am încercat! Nu puteam să sufăr nici să mă uit la găurile alea, le uram atât de mult, însă m-am gândit că dacă Pat avea dreptate, atunci i-o datoram lui, iar dacă se înşela, atunci puteam la fel de bine să fiu sigură, înţelegi? Şi oricum ar fi fost, cel puţin făceam ceva împreună, chiar dacă nu era chiar o cină romantică. Cert e că ajunsesem să fiu atât de epuizată, încât de câteva ori am crezut că aveam să adorm la volan. Nu mai puteam să fac asta. Aşa că mă duceam la culcare la miezul nopţii şi Pat venea sus când era prea obosit ca să-şi ţină ochii deschişi. La început era pe la ora două, apoi la trei, patru, cinci, uneori dimineaţa îl găseam prăbuşit pe canapea, cu toate monitoarele aliniate pe măsuţa de cafea. Sau în scaunul de lângă calculator, fiindcă îşi petrecuse toată noaptea on-line, citind despre animale.
   - „Dacă avea dreptate.” Până în punctul ăsta ai avut îndoieli, am zis eu.
   Jenny a respirat o dată, şi pentru o clipă am crezut că avea să se năpustească din nou la mine, dar şira spinării i s-a încovoiat şi s-a prăbuşit înapoi pe perne.
   - Nu, a rostit ea încet. Pe-atunci ştiam. Ştiam că nu era nimic acolo. Dacă ar fi fost, cum se face că nu auzeam niciodată nimic? Cum de nu vedeam nici măcar o dată ceva, cu toate camerele alea? Am încercat să-mi spun că s-ar putea să fie totuşi adevărat, însă ştiam. Dar atunci era prea târziu. Casa noastră era făcută bucăţi, eu şi Pat nu mai vorbeam, nu-mi mai aminteam nici ultima dată când ne sărutasem, vreau să spun un sărutat adevărat. Pretenţiile copiilor creşteau tot timpul, deveneau nervoşi, chiar dacă ei nu înţelegeau de ce.
   Şi-a mişcat capul dintr-o parte în alta, orbeşte.
   - Ştiam că ar fi trebuit să fac ceva, să opresc totul - nu sunt tâmpită, nu sunt nebună, am ştiut asta în faza aia. Dar nu ştiam ce să fac. Nu există nicio carte de autoajutorare în sensul ăsta, nu există niciun grup pe internet. Nu ne spun ce să facem cu privire la asta la cursul de îndrumare în căsnicie.
   - Nu te-ai gândit să vorbeşti cu cineva?
   Sclipirea aia de oţel.
   - Nu. În niciun caz. Glumeşti?
   - Era o situaţie dificilă. O grămadă de oameni ar fi simţit, poate, că ar ajuta să stea de vorbă cu cineva.
   - Cu cine?
   - Cu sora ta, poate.
   - Fiona...
   O strâmbătură crispată a gurii lui Jenny.
   - Hm, nu prea cred. Mi-e dragă Fi, dar, cum am mai zis, sunt chestii pe care ea, pur şi simplu, nu le înţelege. Şi, oricum, ea a fost mereu... Mă rog, surorile sunt geloase. Lui Fi i s-a părut mereu că obţineam lucrurile simplu, că doar îmi cădeau în poală, în timp ce ea îşi punea fundul serios la treabă pentru orice. Dacă i-aş fi zis ceva, o parte din ea trebuie că ar fi spus: „Ha-ha, acum ştii şi tu cum e”. N-ar fi spus-o, însă mi-aş fi dat seama. Cum ar fi ajutat asta la ceva?
   - Şi prietenii?
   - Nu mai am genul ăsta de prieteni. Şi cam ce să le spun? „Bună, Pat are halucinaţii despre un animal care trăieşte în pereţii noştri, cred că e tra-la-la?” Da, cum să nu! Nu sunt proastă. După spui cuiva, se află. Ţi-am zis, n-aveam de gând să las să râdă lumea de noi - sau, chiar mai rău, să ne compătimească.
   Gândul la asta a făcut-o să-şi împingă bărbia în afară, gata de luptă.
   - M-am tot gândit la fata asta, Shona, cu care îmi pierdeam timpul când eram mici - s-a transformat într-o căţea totală acum. Nu mai suntem în contact, dar dacă ar fi auzit despre asta, mi-ar fi dat imediat telefon. De câte ori am fost tentată să-i spun ceva lui Fi sau oricui altcuiva, am auzit asta: Shona. „Jenny! Bună! Of, Doamne, am auzit că Pat e pierdut cu totul, că vede elefanţi roz pe tavan? Toată lumea spune: «Uau, cine ar fi zis?» Îmi aduc aminte că toţi credeam că eraţi cuplul perfect, domnul şi doamna Plictiseală, fericiţi până la adânci bătrâneţi... Îţi dai seama cât ne-am înşelat? Trebuie să plec, e timpul pentru masajul meu cu pietre calde. Voiam doar să-ţi spun că-mi pare atâââât de rău că totul ţi-a mers aşa de prost! Paaa!”
   Jenny stătea ţeapănă în pat, cu palmele apăsate peste pătură, cu degetele săpând în aceasta.
   - Asta a fost singura chestie pe care am tot căutat-o: să nu ştie nimeni. Mi-am tot repetat, mereu şi mereu, că cel puţin aveam asta. Câtă vreme lumea credea că o duceam grozav, aveam o şansă să ne revenim şi să o ducem din nou grozav. Dacă lumea crede că eşti un fel de ratat nebun, începe să te trateze ca pe un ratat nebun, şi atunci eşti terminat. Terminat cu totul.
   „Te simţi cum te tratează toată lumea. Cu ce era asta diferit?”, îi zisesem eu lui Richie.
   - Există profesionişti. Consilieri, terapeuţi. Tot ce ai fi spus vreunuia dintre ei ar fi fost confidenţial.
   - Şi ar fi zis că Pat era ţicnit şi l-ar fi închis în vreo casă de nebuni, unde chiar ar fi înnebunit? Nu. Pat n-avea nevoie de terapeut. Ci doar de o slujbă, ca să nu aibă tot timpul ăsta liber să se sperie din nimic, să fie nevoit să meargă la culcare la o oră decentă, în loc de...
   Jenny a împins desenul deoparte aşa de violent, că a zburat de pe pat, oprindu-se pe piciorul meu cu un sunet urât de răzuire.
   - Trebuia doar să ţin lucrurile sub control până când făcea rost din nou de un loc de muncă. Asta era tot. Şi n-aş fi putut s-o fac dacă ştia toată lumea. Când o luam pe Emma de la şcoală şi profesoara ei îmi zâmbea şi zicea: „Oh, Emma a început să citească mult mai bine” sau, mă rog, ca unei mame normale care se ducea acasă într-o casă normală - asta era singura dată când mă simţeam normală. Aveam nevoie de asta. Doar asta mă ajuta să trec prin toate. Dacă ea mi-ar fi zâmbit îngrozitor de compătimitor şi m-ar fi bătut pe braţ fiindcă ar fi aflat că tatăl Emmei era într-o casă de nebuni, m-aş fi ghemuit şi aş fi murit chiar acolo, pe jos, în clasă.

            Am simţit aerul solid din cauza căldurii.
   Pentru o fracţiune de secundă, m-am văzut pe mine şi pe Dina, poate la paisprezece şi la cinci ani, pe mine ducându-i convulsiv braţul la spate la poarta şcolii: „Taci, să taci, să nu vorbeşti niciodată despre mama în afara clasei, altfel îţi rup mâna...”
   Ţipătul ascuţit, ca un şuierat de abur, ieşit din ea, şi plăcerea ca de cădere în gol din stomacul meu când i-am ridicat şi mai sus încheietura mâinii.
   M-am aplecat să ridic desenul, ca să pot să-mi ascund faţa.
   - Nu mi-am dorit niciodată prea multe, a continuat Jenny. N-am fost genul de ambiţioasă care îşi dorea să fie star pop sau CEO, sau sex-appeal. N-am vrut decât să fiu normală.
   În voce i se atenuase toată forţa, rămânând uscată şi ştearsă. Am pus desenul înapoi pe pat. N-a părut să observe.
   - De-asta nu l-ai mai trimis pe Jack la grădiniţă, nu? Nu din cauza banilor. Fiindcă zicea că auzise animalul şi ţi-a fost teamă că o să spună asta acolo.
   Jenny s-a ferit ca şi cum aş fi ridicat o mână la ea.
  - A tot continuat s-o spună! Pe la începutul verii o făcea doar din când în când, şi doar fiindcă îl încuraja Pat  veneau jos, şi Pat zicea: „Vezi, Jen, n-o iau eu razna. Jack chiar a auzit, nu-i aşa, Jack flăcăule?” Şi, desigur, Jack confirma: „Da, mami, am auzit animalul în tavan!” Dacă-i spui unui copil de trei ani că a auzit ceva, şi dacă ştie că tu vrei ca el să fi auzit, atunci da, desigur că o să sfârşească, până la urmă, convins că a auzit. Pe-atunci nici măcar nu credeam că era mare lucru. Ziceam: „Nu-ţi face griji, e doar o pasăre, o să iasă din nou afară într-un minut”. Dar apoi...
   Ceva i-a scuturat trupul, atât de tare, că am crezut că o să vomite. Mi-a trebuit o clipă să-mi dau seama că fusese un fior.
   - ... apoi a început să spună din ce în ce mai des: „Mamă, aminalul a zgâriat, şi a zgâriat, şi a zgâriat în peretele meu! Mamă, aminalul a sărit în sus şi în jos, uite aşa! Mamă, aminalul, aminalul...” Şi pe urmă, într-o după-amiază, prin august cred, spre sfârşitul lunii, l-am dus să se joace acasă la prietenul lui, Karl, iar când m-am întors să-l iau, erau amândoi în grădină, ţipând şi pretinzând că loveau ceva cu beţele. Aisling - mama lui Karl - mi-a zis: „Jack vorbeşte despre un animal mare care mârâie ameninţător, iar Karl a zis că ar trebui să-l omoare, aşa că asta făceau. E OK? Nu te deranjează?”
   Fiorul ăla chinuitor din nou.
   - Of, Doamne. Am crezut c-o să leşin. Slavă Domnului, Aisling a considerat că era ceva inventat de Jack - era îngrijorată doar în caz că aş fi crezut că îi încuraja să fie cruzi cu animalele. Nu ştiu cum am scăpat de-acolo. L-am luat pe Jack acasă şi m-am aşezat pe canapea cu el în poală - aşa făceam la discuţiile serioase. Am zis: „Jack, uită-te la mine. Îţi aminteşti când ţi-am spus că Bestia nu e reală? Nici animalul ăsta de care i-ai pomenit lui Karl nu există, e la fel ca Bestia: inventat. Ştii că nu e un animal adevărat, nu-i aşa? Ştii că e doar o amăgire. Nu-i aşa?”
   Nu s-a uitat la mine. A continuat să se agite, încercând să se dea jos din braţe - lui Jack nu i-a plăcut niciodată să stea liniştit, dar nu era asta. L-am prins mai tare de braţe - eram îngrozită că-i făceam, de fapt, rău, însă trebuia să-l aud spunând da. Trebuia. În cele din urmă, a ţipat: „Nu! Mârâie în perete! Te urăsc!” Şi m-a lovit în stomac, s-a retras şi a fugit.
   Jenny şi-a netezit pătura cu grijă peste genunchi.
   - Aşa a zis. Am sunat la grădiniţă şi le-am spus că Jack nu se mai întoarce. Ştiu că au crezut că din cauza banilor - nu mă bucuram, dar n-am găsit nimic mai bun. Când Aisling a sunat după asta, n-am răspuns la telefon. A lăsat mesaje, însă le-am şters. După un timp a renunţat să mai sune.
   - Şi Jack a continuat să vorbească despre animal?
   - După asta, nu. O dată sau de două ori, doar mici menţiuni, ca şi cum ar fi vorbit despre Baloo sau Elmo, înţelegi? Nu ca şi cum ar fi fost în viaţa lui reală. Ştiam că se putea să fie doar fiindcă îşi spunea că eu nu voiam să aud, dar era OK. Jack era mic. Cât timp ştia să nu se poarte ca şi cum ar fi fost real, nu conta atât de mult dacă ştia de ce. Odată ce totul se termina, avea să uite cu totul.
   - Şi Emma? am întrebat eu cu grijă.
  - Emma, a rostit Jenny atât de blând, de parcă voia să cuprindă cuvântul între palme şi să-l păstreze în siguranţă, să nu se verse. Am fost atât de speriată în privinţa Emmei! Ea era încă destul de mică încât să ştiu că ar putea să sfârşească prin a crede dacă Pat continua să vorbească mereu despre asta. Însă nu era chiar atât de mică încât cineva să-şi imagineze că era doar un joc, aşa cum făcuse Aisling cu Jack. Şi nici nu puteam s-o retrag de la şcoală. Şi Emma nu putea să ignore - când ceva o supăra, stătea supărată cu săptămânile şi îşi reamintea mereu şi mereu. Dacă era absorbită în asta, nu ştiam ce aveam să mă fac. Când încercam să mă gândesc, mi se întuneca mintea.
   Aşa că, atunci când am pus-o în pat, în noaptea aia din august după ce vorbisem cu Jack, am încercat să-i explic: „Scumpo, ştii despre ce animal vorbeşte tati? Cel din pod?” Emma m-a privit pe furiş cu grijă. Mi-a frânt complet inima - n-ar fi trebuit niciodată să se supravegheze în preajma mea - dar, în acelaşi timp, am fost, de fapt, bucuroasă că ştia să aibă grijă. A răspuns: „Da. Ăla care zgârie”. Am adăugat: „L-ai auzit vreodată?”, şi ea a clătinat din cap şi a zis: „Nu”.
   Pieptul lui Jenny s-a ridicat şi s-a lăsat.
   - Uşurare. Iisuse, uşurare. Emma nu era mincinoasă. Aş fi ştiut. Am continuat: „Corect. Asta fiindcă nu e cu adevărat acolo. Tati e doar un pic confuz acum. Uneori, oamenii se gândesc la prostioare când nu se simt grozav. Îţi aduci aminte când ai avut gripă şi ai greşit numele la toate păpuşile tale, fiindcă totul era amestecat în capul tău? Aşa se simte tati acum. Deci doar trebuie să avem grijă de el şi să aşteptăm să se facă bine”.
   Emma a înţeles - îi plăcea să mă ajute să am grijă de Pat când era bolnav. A zis: „Pesemne că are nevoie de medicamente şi de supă de pui”. Am spus: „OK, o să încercăm asta. Dar dacă nu funcţionează imediat, ştii cu ce poţi să-l ajuţi cel mai mult? Să nu spui nimănui. Absolut nimănui, niciodată. Tati are să se facă bine în curând, iar când o să se întâmple, e foarte important ca nimeni să nu ştie despre asta, altfel are să creadă că e tare prostuţ. Animalul trebuie să fie un secret de familie. Ai înţeles asta?”
   A plimbat degetul mare pe foaie, atingând-o, o mişcare mică şi mecanică.
   - Emma a întrebat: „Dar, sigur, nu-i acolo?” Şi eu am răspuns: „Sigur-sigur. E doar un pic de prosteală, aşa că n-o să vorbim niciodată despre asta. OK?” Emma a părut mult mai fericită. S-a cuibărit în pat şi a zis: „OK. Ssst”. Şi şi-a pus degetul la gură şi mi-a zâmbit de sub el...
   Jenny şi-a recăpătat respiraţia şi a lăsat repede capul pe spate. Ochii ei erau pustii, ricoşând.
   - Şi a mai menţionat vreodată? am întrebat eu repede. Nu m-a auzit.
   - Doar încercam să-mi ţin copiii OK. Doar atât am putut să fac. Doar să menţin casa curată, să ţin copiii în siguranţă şi să continui să mă trezesc de dimineaţă. În unele zile nu credeam că am să reuşesc nici măcar asta. Ştiam că Pat n-avea să se facă bine - nimic n-avea să se îmbunătăţească. A încetat chiar să aplice pentru locuri de muncă, şi, oricum, cine l-ar fi angajat în starea în care era? Şi ne trebuiau bani, dar chiar dacă mi-aş fi găsit eu de lucru, cum aş fi putut să las copiii cu el?
   Am încercat să scot un fel de sunet liniştitor. Nu ştiu ce-a ieşit. Jenny nu s-a oprit.
   - Ştii cum e? Ca şi cum ai fi în mijlocul viscolului. Nu vezi ce e chiar în faţa ta, nu auzi nimic în afară de acel urlet alb care nu se opreşte niciodată, n-ai nicio idee unde te afli sau încotro te îndrepţi, şi continuă să vină spre tine din toate direcţiile, doar să vină, şi să vină, şi să vină. Nu poţi decât să faci următorul pas - nu fiindcă te va duce, de fapt, undeva, ci doar ca să nu te întinzi pe jos şi să mori. Aşa a fost.
  
           Avea vocea îmbătrânită şi afectată de amintirea coşmarului, ca o chestie putredă şi întunecată gata să
izbucnească.
   Am zis - de dragul ei sau al meu, nu ştiam şi nu-mi păsa:
   - Haide să mergem mai departe. Asta era în august?
   Eram doar sunete subţiri şi lipsite de sens, gemând la marginea acelui viscol.
   - Aveam crize de ameţeală - urcam pe scări şi, brusc, mi se învârtea capul, trebuia să mă aşez pe o treaptă şi să-mi pun capul pe genunchi până dispărea. Şi am început să uit, chestii care tocmai se întâmplau.
   Cum ar fi să le spun copiilor: „Îmbrăcaţi-vă, mergem la cumpărături”, şi Emma să se uite la mine ciudat şi să zică: „Dar am fost de dimineaţă”, şi mă uitam în dulapuri şi da, tot ce crezusem că-mi trebuia era chiar acolo, însă tot nu puteam să-mi amintesc nimic - când le-am pus acolo sau când le-am cumpărat, sau chiar că am fost plecată. Sau mă duceam să fac un duş, şi când îmi scoteam bluza îmi dădeam seama că părul meu era ud. Tocmai făcusem duş, probabil cu mai puţin de o oră înainte, dar nu-mi aminteam.
   Aş fi crezut că o luam razna, doar că nu-mi băteam capul cu asta. Nu puteam să reţin nimic, cu excepţia secundei în care se întâmpla de fapt.
   În acel moment m-am gândit la Portul Sfărâmat: la paradisul meu de vară, plin de curbe de apă şi buclele păsărilor marine, şi lungile căderi de lumină argintiu-aurie prin aerul dulce, de nămol şi cratere, şi ziduri cu margini neregulate unde se retrăgeau fiinţele omeneşti. Întâia dată în viaţa mea am văzut locul aşa cum era: letal, profilat şi perfecţionat pentru distrugere cu la fel de multă pricepere precum capcana ascunsă în podul familiei Spain.
   Ameninţarea sa m-a orbit, mi-a zumzăit ca viespile în oasele capului. Avem nevoie de linii drepte ca să ne ţină în siguranţă, avem nevoie de ziduri. Construim cutii solide din beton, indicatoare, linii ale orizontului ambalate, fiindcă avem nevoie de ele.
   Fără una dintre astea care să le ţină în loc, minţile lui Pat şi Jenny o luaseră razna, mergând în zigzag într-un spaţiu necartografiat, nelegat de nimic.
   - Cea mai proastă parte a fost să vorbesc cu Fi. Vorbisem dintotdeauna în fiecare dimineaţă. Dacă aş fi încetat, ar fi ştiut că era ceva în neregulă. Dar era aşa de greu. Trebuia să-mi reamintesc atât de multe - cum ar fi să mă asigur că Jack era în grădină sau în camera lui înainte să sune ea, fiindcă n-aveam de gând să-i spun că nu era la grădiniţă, aşa că nu puteam s-o las să-l audă. Şi trebuia să încerc şi să-mi amintesc ce-i zisesem înainte - o vreme am obişnuit să-mi iau notiţe, ca să le am acolo a două zi şi să mă asigur că făceam ce trebuia, însă am devenit paranoică gândindu-mă că Pat sau copiii le-ar fi descoperit şi ar fi vrut să ştie care era treaba. Şi am fost nevoită să par veselă tot timpul, chiar dacă Pat era întins pe canapea fiindcă stătuse acolo până dimineaţa, holbându-se la o gaură din blestematul de perete. A fost groaznic. S-a ajuns...
   Şi-a şters pe furiş o lacrimă de pe faţă, absentă, aşa cum cineva ar alunga o muscă.
   - ... s-a ajuns până acolo că mă trezeam temându-mă de telefonul ăla. Nu e groaznic? Propria soră, din care mi-e dragă fiecare bucăţică. Şi obişnuiam să visez cu ochii deschişi la cum să fac să ne certăm destul de rău ca să înceteze să-mi mai vorbească. Aş fi făcut-o, doar că nu puteam să mă concentrez suficient de mult timp ca să vin cu ceva.
   - Doamnă Spain, am zis eu mai tare accentuându-mi vocea cu un pocnet. Când au ajuns lucrurile în punctul ăsta?
   După o clipă, şi-a întors faţa spre mine.
   - Ce?... Nu ştiu sigur. Mi se pare că am continuat aşa mult timp, ani... nu ştiu. Septembrie? Cândva în septembrie?
   Mi-am fixat picioarele puternic pe podea şi am spus:
   - Să trecem la ziua aia de luni.
   - Luni, a repetat absentă Jenny.
   Şi-a luat ochii de la fereastră şi pentru o clipă înspăimântătoare am crezut că am pierdut-o din nou, apoi a inspirat lung şi şi-a şters altă lacrimă.
   - Da. OK.
   Dincolo de fereastră, lumina se schimbase. Ardea frunzele învolburate cu o strălucire portocalie translucidă, transformându-le în fanioane de pericol incandescente care-mi stârneau adrenalina. Părea că aerul fusese lipsit de oxigen, ca şi cum căldura şi dezinfectanţii arseseră totul, lăsaseră salonul complet uscat.
   Tot ce purtam făcea ca pielea să mă mănânce cu înverşunare.
   - N-a fost o zi bună. Emma s-a trezit cu fundul în sus - pâinea ei prăjită avea un gust amuzant şi eticheta de la cămaşă o deranja, şi se văita, se văita, se văita... Şi Jack s-a luat după ea, aşa că şi el a fost îngrozitor. Tot zicea şi zicea că voia să fie un animal de Halloween. Aveam un costum de pirat pentru el. Săptămâni întregi îşi înfăşurase o eşarfă în jurul capului spunând că era pirat, dar dintr-odată decidea că voia să fie „animalul mare şi înfricoşător al lui tati”. N-a mai tăcut despre asta toată ziua. Am făcut totul ca să-i distrag atenţia, i-am dat biscuiţi, l-am lăsat să se uite la televizor şi i-am promis că-i voi lua chipsuri când ne vom duce la cumpărături - ştiu că par o mamă îngrozitoare, însă niciodată nu primea chestiile astea în mod normal. Doar că în ziua aia nu mai puteam să suport.
   Îmi erau atât de familiare nota anxioasă din voce, mica brazdă dintre sprâncene când se uita la mine. Erau atât de obişnuite. Nicio femeie nu vrea ca un străin să creadă că e o mamă rea fiindcă-şi mituieşte băieţelul cu mâncare nesănătoasă. A trebuit să-mi înfrânez un fior.
  - Înţeleg, am zis eu.
  - Dar tot nu s-a oprit. Chiar şi la magazin, îi spunea fetei de la casă despre animal - jur că i-aş fi zis să tacă şi că nu făceam asta niciodată, numai că nu voiam ca ea să mă vadă făcând mare caz din asta. După ce am ieşit, nu i-am adresat un cuvânt lui Jack tot drumul până acasă şi nu i-am dat chipsuri - a urlat aşa de tare, că ne-a spart timpanele mie şi Emmei, însă l-am ignorat. Doar atât am putut ca să ajung acasă fără să fac praf maşina. Poate că ar fi trebuit să mă descurc mai bine, doar că...
   Jenny a mişcat capul neliniştită pe pernă.
   - Nu eram nici într-o formă grozavă.
   Duminică seara. Să-i reamintească să fie fericită.
   - S-a întâmplat ceva. În dimineaţa aia, când ai coborât prima dată scările.
   N-a întrebat de unde ştiam. De atât de mult timp, limitele vieţii ei luaseră o turnură neregulată şi permeabilă, că încă o invadare nu era nimic ciudat.
   - Da. M-am dus să pornesc ceainicul şi chiar lângă acesta, pe bufet, era... era insigna asta. Ca broşele de pe jachetele copiilor? Scria: „Mă duc la Jojo”. Avusesem şi eu una ca asta, dar n-o mai văzusem de ani - pesemne o aruncasem când mă mutasem de acasă, nu-mi mai amintesc. Nici vorbă să fi fost acolo cu o noapte înainte. Am făcut ordine chiar înainte de culcare, locul era imaculat. Nici vorbă.
   - Deci cum ai presupus că a ajuns acolo?
   Amintirea a făcut-o să respire mai rapid.
   - N-am putut să mă gândesc la nimic. Am stat acolo ca o idioată, holbându-mă la ea cu gura căscată. Şi Pat avusese una, aşa că am tot încercat să-mi spun că, probabil, o găsise pe undeva şi o pusese acolo ca s-o găsesc eu, ca un gest romantic, ca o reamintire a vremurilor bune, ca să-şi ceară scuze pentru cât de îngrozitoare ajunseseră lucrurile. E genul de gest pe care l-ar fi făcut înainte să... Numai că el nu mai păstra chestii de genul ăla. Şi chiar dacă ar fi păstrat, ar fi fost într-o cutie în pod. Şi idioţenia aia de sârmă încă era bătută în cuie pe trapa podului. Cum ar fi putut s-o dea jos fără ca să observ?
   Mi-a cercetat faţa, a examinat-o să descopere vreo urmă de îndoială.
   - Jur pe Dumnezeu, nu mi-am imaginat cum. Poţi să te uiţi. Am înfăşurat insigna într-o bucată de pânză - nici n-am vrut s-o ating - şi am băgat-o în buzunar. Când Pat s-a trezit, m-am rugat să zică ceva despre asta: „Oh, ţi-ai găsit cadoul?”, însă n-a zis. Aşa că am dus-o sus şi am împachetat-o într-un pulover, în sertarul meu de jos. Du-te şi vezi. E acolo.
   - Ştiu, am zis eu cu blândeţe. Am găsit-o.
   - Vezi? Vezi? A fost reală! De fapt, eu...
   Jenny şi-a ferit faţa de mine pentru o clipă. Când a început să vorbească din nou, vocea îi suna înăbuşit.
   - De fapt, la început m-am întrebat. Am fost... Ţi-am spus cum era. M-am gândit că s-ar putea să am halucinaţii. Aşa că mi-am înfipt adânc insigna în degetul mare - a sângerat o veşnicie. Ştiam că nu puteam să-mi fi imaginat, nu? N-am putut să mă gândesc la nimic altceva toată ziua - am trecut pe roşu când m-am dus s-o iau pe Emma. Însă cel puţin când am început să mă sperii că halucinam, m-am uitat la degetul mare şi mi-am zis: „OK, nu o halucinaţie a făcut asta”.
   - Dar încă erai supărată.
   - Păi, da, evident că am fost. Aveam doar două răspunsuri posibile, şi amândouă erau... erau rele. Fie că aceeaşi persoană intrase din nou prin efracţie şi o lăsase acolo - doar că am verificat alarma şi era pornită. Şi, oricum, de unde să fi ştiut cineva despre Jojo? Ar fi trebuit să fi fost cineva care mă urmărise, aflase totul despre viaţa mea în ansamblu, şi deci voiau ca eu să ştiu că ei ştiau...
   S-a cutremurat.
   - Simţeam că o luasem razna chiar şi fără să mă gândesc la asta. Chestii de genul ăsta se întâmplă doar în filme. Dar singura posibilitate la care puteam să mă gândesc era că încă mai aveam insigna mea pe undeva, şi că făcusem totul chiar eu - mă dusesem şi o scosesem şi o pusesem în bucătărie. Şi nu-mi aminteam nimic despre asta. Iar asta ar fi însemnat...
   Jenny s-a uitat în sus, la tavan, clipind ca să-şi înfrâneze lacrimile.
   - Una e să faci treburi de zi cu zi pe pilot automat şi să uiţi ce-ai făcut - să te duci la magazin sau să faci un duş, treburi pe care le-aş fi făcut oricum. Dar dacă făceam chestii gen să scot insigna aia, chestii nebuneşti fără nicio logică... atunci puteam să fac orice. Orice. Aş fi putut să mă trezesc într-o dimineaţă, să mă uit în oglindă şi să-mi dau seama că m-am ras în cap sau mi-am vopsit faţa verde. Aş fi putut să mă duc s-o iau pe Emma de la şcoală într-o zi şi să văd că profesoara şi celelalte mame nu vorbeau cu mine, iar eu să n-am nicio idee de ce.
   Gâfâia, făcând efort pentru fiecare respiraţie, ca şi cum ar fi rămas fără suflu.
   - Şi copiii. Of, Doamne, copiii. Cum era să-i protejez dacă nu eram în stare să spun ce-aveam de gând să fac în clipa următoare? De unde aş mai fi ştiut dacă îi ţineam în siguranţă sau dacă aş fi, aş fi... Nu puteam să spun nici măcar de ce mă temeam că am să fac, fiindcă n-aş fi ştiut până nu se întâmpla. Gândindu-mă la asta, m-a făcut să vreau să mă îmbolnăvesc. Parcă simţeam insigna la etaj, zbătându-se, încercând să iasă din sertar. De câte ori băgam mâna în buzunar, eram îngrozită că o găseam acolo.
  
        Să-i reamintească să fie fericită.
   Conor, plutind în bula lui rece din beton, cu nimic de care să se ancoreze în afară de imaginile strălucitoare şi tăcute ale mişcărilor familiei Spain văzute prin ferestre şi funia groasă şi răsucită a ancorei care era dragostea lui pentru ei. N-ar fi visat niciodată că darul lui ar fi putut să nu facă fix ce voia el, că Jenny ar fi putut să nu reacţioneze aşa cum planificase el, că, indiferent dacă ar fi dat dovadă de cele mai bune intenţii din lume, ar fi putut sfărâma schelele fragile care o ţineau în picioare.
   - Deci ce mi-ai spus prima dată când ne-am întâlnit, despre seara aia că a fost una obişnuită - tu şi Pat le-aţi făcut baie copiilor, şi Pat l-a făcut pe Jack să râdă jucându-se cu rochia Emmei - nu era adevărat, am zis eu.
   O jumătate de zâmbet şters, amar.
   - Of, Doamne, asta. Am uitat că am zis asta. Nu voiam să crezi că eram... Ar fi putut să fi fost adevărat. Obişnuiam s-o facem înainte. Dar nu. Eu am spălat copiii, Pat a rămas în camera de zi - a zis că are „mari speranţe” pentru gaura de lângă canapea. Avea aşa mari speranţe, că nici măcar nu luase cina cu noi, în caz că gaura făcea ceva uimitor între timp. A spus că nu-i era foame, că o să ia un sandvici mai târziu. Pe vremea când abia ne căsătoriserăm, obişnuiam să ne întindem în pat şi să vorbim despre ziua în care o să avem copii: cum or să arate, ce nume le vom da. Pat obişnuia să glumească despre cum o să stăm toţi împreună la cină în familie în jurul mesei, în fiecare seară, indiferent ce, chiar şi când copiii aveau să fie adolescenţi oribili şi aveau să ne urască din rărunchi...
   Jenny încă se uita fix în tavan şi clipea chinuitor, dar o lacrimă i-a scăpat şi s-a prelins în jos, în părul moale de la tâmplă.
   - Şi iată-ne în acea seară cu Jack bătând cu furculiţa în masă şi strigând: „Tati, tati, tati, vino încoace!” mereu şi mereu, fiindcă Pat era în camera de zi, încă în pijamaua de noaptea trecută, holbându-se la o gaură. Şi Emma, cu degetele în urechi, ţipând la Jack să tacă, şi eu nici măcar încercând să-i fac să tacă, fiindcă nu mai aveam energie. Încercasem doar să-mi petrec restul zilei fără să mai fac nimic nebunesc. Voiam doar să dorm.
    Eu şi Richie, în acel prim tur sub fascicolul lanternei, luminând plapuma răvăşită şi ştiind că cineva fusese în pat când totul luase o turnură urâtă.
   - Deci le-ai făcut baie copiilor şi i-ai pus în pat. Şi apoi...?
   - M-am dus şi eu la culcare. Îl auzeam pe Pat mişcându-se jos, dar n-am putut să dau ochii cu el - nu puteam să mai aud în seara aia numai despre ce făcea animalul - aşa că am rămas la etaj. Am încercat să citesc din carte pentru o vreme, însă n-am putut să mă concentrez. Aş fi vrut să pun ceva în faţa sertarului în care era insigna, ceva greu, dar am ştiut că ar fi fost o nebunie. Deci, în cele din urmă, am stins lumina şi am încercat să dorm.
   Jenny s-a oprit. Niciunul dintre noi nu voia ca ea să continue.
   - Şi pe urmă?
   - Emma a început să plângă. Nu ştiu cât era ceasul.
   Moţăiam, adormind şi trezindu-mă, aşteptându-l pe Pat să vină, ascultând ce făcea jos. Emma avusese mereu coşmaruri, de când era mică. M-am gândit că asta era tot, doar un coşmar. M-am ridicat şi am intrat la ea, şi ea stătea în pat cu totul îngrozită. Plânsese atât de tare, că abia mai putea să respire. Încerca să spună ceva, însă nu putea să vorbească. M-am aşezat pe pat şi am îmbrăţişat-o - s-a agăţat de mine, suspinând de să-i iasă inimioara din piept. Când s-a calmat un pic, am zis: „Ce s-a întâmplat, scumpo? Spune-i lui mami, şi rezolv eu”. Iar ea a zis...
   Jenny a respirat o dată profund, suspinând cu gura căscată.
   - ... a zis... „E în şifonierul meu, mamă. Are să vină să mă ia.”
   Am întrebat: „Ce e în şifonierul tău, scumpo?” Încă mai credeam că era doar un vis sau, poate, un păianjen. Ea ura păianjenii. Dar Emma a zis: „Animalul. Mami, animalul, e animalul, rânjeşte la mine cu dinţii lui...” A început să tremure din nou. Am liniştit-o: „Nu e niciun animal aici. A fost doar un vis”, şi ea se jeluia cu sunetul ăla ascuţit îngrozitor care nici măcar nu părea omenesc. Am apucat-o şi chiar am scuturat-o - nu mai făcusem asta niciodată până atunci. Eram speriată că avea să-l trezească pe Jack, dar n-a fost doar asta. A fost...
   Suspinul ăla din nou.
   - Eram speriată de animal. Că avea s-o audă şi să vină după ea. Ştiam că nu era nimic. Ştiam asta. Însă eu tot cu gândul la asta eram, Iisuse, trebuia s-o fac pe Emma să tacă, înainte să... S-a oprit din jelit, slavă Domnului, dar încă suspina şi mă strângea, şi arăta spre ghiozdanul ei - era pe jos, lângă patul ei. N-am înţeles decât „acolo, acolo”, aşa că am aprins veioza de pe noptieră şi am scos tot ce era în ghiozdan. Când Emma a văzut asta...
   Degetul lui Jenny a trecut pe deasupra desenului.
   - Ăsta. A zis: „Ăsta! Mami, ăsta! E în şifonierul meu!”
   Suspinatul dispăruse. Vocea i s-a domolit. Doar o mică urmă de viaţă zgâria tăcerea grea din salon.
   - Veioza de pe noptieră e mică şi hârtia era într-o umbră. N-am văzut decât ochii şi dinţii, pe fundal negru. Am întrebat: „Ce e, scumpo?” Însă ştiam deja. Emma a zis - începea să-şi recapete respiraţia, dar încă mai scotea chestia aia ca un sughiţ –, ea a răspuns: „Animalul. Animalul pe care vrea tati să-l prindă. Îmi pare rău, mami. Îmi pare atât de rău...”
   Cu cea mai sensibilă voce am zis: „Nu fi prostuţă. N-are de ce să-ţi pară rău. Dar am mai vorbit despre animalul ăla. Nu e real, îţi aminteşti? E doar un joc pe care-l joacă tati. El e doar un pic confuz. Ştii asta”.
   Arăta atât de nefericită. Emma era sensibilă. Chestiile pe care nu le înţelegea o sfâşiau, pur şi simplu, pe dinăuntru. A îngenuncheat în pat şi m-a îmbrăţişat pe după gât, şi a şoptit - direct în urechea mea, ca şi cum se temea că are s-o audă ceva: „Îl văd. De zile şi zile de-acum. Îmi pare rău, mami. Am încercat să nu...”
   Am vrut să mor, să mă topesc într-o mică baltă şi să mă îmbib în covor. Crezusem că-i ţineam în siguranţă. Doar asta îmi dorisem întotdeauna. Dar animalul ăla, chestia aia era pretutindeni. Era în interiorul Emmei, în capul ei. L-aş fi ucis dacă aş fi putut, aş fi făcut-o cu mâinile goale, şi nu puteam să fac asta, fiindcă nu exista.
    Emma a zis: „Ştiu că nu trebuia să vorbesc despre asta, dar domnişoara Carey a spus să desenăm casele noastre, şi tocmai a descoperit. Îmi pare rău, îmi pare rău...”
   Am ştiut că trebuia să iau copiii de-acolo, dar n-aveam unde să-i duc. Scăpase. Ajunsese şi în afara casei. Şi nu mai era sigur nicăieri. Şi nimic din ce aş fi putut să fac nu merita nimic, fiindcă nu puteam să am încredere în mine că mai făceam ceva cum trebuia.

............................................................