Liniștea umbrelor, Tana French

...............................................................
                           10-12

           - Ce mai vreți? V-am zis că i-am omorât. Toate astea, de pe vremea când eram copii, n-au avut nimic de-a face cu ce s-a întâmplat acum.
   Degetele i s-au albit.
  - Îţi aduci aminte ce ţi-am zis? am întrebat eu cu răceală. Ne place să decidem singuri ce e relevant. Deci, haide să auzim ce s-a întâmplat între tine şi Pat.
   Falca i s-a mişcat, dar şi-a păstrat controlul.
   - Nu s-a întâmplat nimic rău. Eram acasă într-o după-amiază, la câteva zile după ce Fiona s-a despărţit de mine, şi Pat a trecut pe-acolo şi a zis: „Haide să mergem la o plimbare”. Ştiam că se întâmplase ceva - avea faţa aia sumbră, nu se uita la mine. Ne-am dus pe plajă şi el m-a întrebat dacă Fiona m-a părăsit fiindcă eram îndrăgostit de Jenny.
   - Uau, a exclamat Richie făcând o faţă ca şi cum dădea înapoi. Ciudat.
   - Crezi? Era foarte supărat. Şi eu la fel.
   - Un tip reţinut Pat, nu? am spus eu. În locul lui, te-aş fi pocnit să-ţi scot dinţii.
    - Am crezut că, probabil, o s-o facă. Eram OK cu asta. Mă gândeam că o meritam. Însă Pat nu era genul care să-şi piardă cumpătul vreodată. Doar a continuat: „Ştiu mulţi tipi care o plac. Nu-i învinovăţesc. Nicio problemă, cât timp păstrează distanţa. Dar tu... Iisuse, omule, nici prin cap nu mi-a trecut să-mi fac griji în legătură cu tine”.
   - Şi tu ce i-ai spus?
   - Ce ţi-am zis şi ţie. Că mai bine mor decât să mă bag între ei. Că nu i-aş spune niciodată lui Jenny. Nu voiam decât să găsesc o altă fată, să fiu ca ei doi, să uit că am simţit asta vreodată.
   Umbra vechii pasiuni din vocea lui sugera că fiecare cuvânt era adevărat, fie că îl credeam, fie că nu.
   Am ridicat o sprânceană.
   - Şi asta a fost tot? Serios?
   - A durat ore. Plimbându-ne în sus şi în jos pe plajă, discutând. Oricum, ăsta e esenţialul.
   - Şi Pat te-a crezut?
   - El mă cunoştea. Spuneam adevărul. M-a crezut.
   - Şi apoi?
   - Pe urmă ne-am dus la bar. Ne-am îmbătat, am plecat proptindu-ne unul de altul pe drumul spre casă. Spunând toate rahaturile pe care le spun băieţii în nopţi ca aia. „Te iubesc, omule, nu la modul gay, dar te iubesc. Ştii că aş face orice pentru tine, orice...” Neliniştea aia a trecut prin mine, cumplită de data asta.
   - Şi totul în grădină era din nou trandafiriu.
   - Da. Să dea naiba dacă nu. Câţiva ani mai târziu i-am fost cavaler de onoare lui Pat. Sunt naşul Emmei. Verificaţi documentele dacă nu mă credeţi. Ai convingerea că Pat m-ar fi ales dacă ar fi crezut că încercam să fiu împreună cu soţia lui?
    - Oamenii fac lucruri ciudate, amice. Altfel, eu şi partenerul meu de-aici am rămâne fără loc de muncă. Dar o să te cred pe cuvânt. Cei mai buni prieteni din nou, camarazi de arme, toate bune. Şi apoi, cu câţiva ani în urmă, prietenia s-a stricat. Am vrea să auzim versiunea ta despre ce s-a întâmplat acolo.
   - Cine a zis că s-a stricat?
   I-am zâmbit.
   - Devii previzibil, amice. A: noi punem întrebări. B: nu ne dezvăluim sursele. Şi C: tu ai zis, printre altele. Dacă ai fi fost încă în prietenii cu familia Spain, n-ar fi fost nevoie să-ţi îngheţe ouăle pe un şantier de construcţii ca să vezi ce făceau.
   - Din cauza nenorocitului ăluia de loc, a precizat Conor după o clipă. Ocean View. Îmi doresc din suflet să nu fi auzit niciodată de el.
    În vocea lui era un curent subteran nou, turbat.
   - Am ştiut imediat. Chiar de la început. Poate cu trei ani în urmă, nu mult timp după ce s-a născut Jack, m-am dus într-o seară pe la Pat şi Jenny, pentru cină - închiriaseră pe-atunci căsuţa aia în oraş, la Inchicore. Locuiam la zece minute depărtare, îi vizitam tot timpul. Am ajuns acolo şi erau în al nouălea cer amândoi. Încă din uşă mi-au fluturat broşura asta cu casele: „Uite! Uită-te la asta! Am plătit avansul în dimineaţa asta, mama lui Jenny a rămas cu copiii, ca să putem să stăm la coadă peste noapte la uşa agentului imobiliar. Am avut numărul de ordine zece, am apucat una exact cum ne-am dorit!” Mureau să cumpere undeva încă de când s-au logodit, aşa că eram gata să fiu încântat pentru ei, da? Însă m-am uitat la broşură, şi proprietatea era în Brianstown. Nu auzisem de asta. Suna ca unul dintre adăposturile alea de sub pământ din pustietate, pe care dezvoltatorul le numise după copilul lui sau după el însuşi, jucându-se de-a micul împărat. Şi spunea ceva de genul „La doar patruzeci de minute de Dublin”, doar că am aruncat o privire pe hartă şi e aşa doar dacă ai elicopter.
   - Departe de Inchicore. Gata cu invitaţiile la cină o dată la câteva zile.
   - Nu asta era problema. Ar fi putut să găsească undeva în Galway, şi m-aş fi bucurat pentru ei, cât timp avea să-i facă fericiţi.
   - Ceea ce ei credeau că o să se întâmple cu locul ăsta.
   - Nu era niciun loc. M-am uitat mai atent la broşura asta, şi alea nu erau case. Ci modele. Întreb: „Măcar e construită proprietatea?” Şi Pat răspunde: „O să fie când ne mutăm acolo”.
   Conor a clătinat din cap, cu un colţ de gură strâmb.

           Ceva se schimbase. Portul Sfărâmat dăduse năvală în conversaţia asta ca o rafală de vânt, făcându-l pe fiecare dintre noi să fie tensionat şi atent.
   Richie a pus pliculeţul de zahăr deoparte.
   - Mizându-şi ani din viaţă pe un câmp în mijlocul pustietăţii, a conchis el.
   - Deci erau optimişti, am spus eu. Asta e o chestie bună.
   - Da? Eşti optimist, apoi o iei razna de tot.
   - Nu credeai că erau destul de mari ca să ia singuri decizia asta?
   - Ba da. Credeam. Aşa că mi-am ţinut fleanca. Am zis: „Felicitări, sunt încântat pentru voi, abia aştept să văd locul”. Am dat din cap şi am zâmbit ori de câte ori s-a vorbit despre asta, când Jenny mi-a arătat bucăţi de material pentru perdea, când Emma a desenat cum avea să arate camera ei. Am vrut să fie minunat. M-am rugat să fie tot ce-şi doriseră vreodată.
   - Dar n-a fost.
   - Când casa a fost gata, m-au adus amândoi ca să văd locul. O duminică, mai exact cu o zi înainte să semneze contractele finale. Cu doi ani în urmă - un pic mai mult, fiindcă era vară. Era cald, o căldură lipicioasă - timp noros, şi norul presa aerul peste tine. Locul era...
   Un sunet sumbru, care ar fi putut să fie un râs.
  - Aţi văzut. Era mai bine atunci - nu apăruseră buruienile şi încă se muncea la greu, aşa că cel puţin nu arăta a cimitir - totuşi, nu era un loc unde cineva ar fi vrut să trăiască. În timp ce ieşeam din maşină, Jenny a zis: „Uite, se vede marea! Nu e superb?” Am răspuns: „Da, grozavă panoramă”, dar nu era. Apa părea murdară, vâscoasă. Ar fi trebuit să vină o briză dintr-acolo, să ne răcorească, însă aerul părea mort. Casa era destul de drăguţă, dacă îţi place Stepford, dar chiar peste drum erau moviliţe de pământ şi un buldozer. Întregul loc arăta al naibii de terifiant. Mă făcea să vreau să mă întorc şi să plec cât de repede puteam, să-i trag pe Pat şi Jenny după mine.
   - Şi ei? Erau destul de fericiţi? a întrebat Richie.
   Conor a ridicat din umeri.
   - Aşa părea. Jenny a zis: „Au să termine construcţia de peste drum în doar câteva luni”. Nu mi se părea, însă mi-am ţinut gura. Ea a adăugat: „O să fie atât de minunat. Cei de la Ipotecă ne-au oferit 110 la sută, aşa că o să putem să mobilăm. Mă gândeam la o temă maritimă pentru bucătărie, fiindcă merge cu marea. Nu crezi că ar fi frumos o temă maritimă?” Am răspuns: „S-ar putea să fie mai sigur să luaţi doar 100, şi să mobilaţi mai târziu”. Jenny a râs - suna fals, dar s-ar fi putut să fi fost doar din cauza modului în care aerul turtea totul - şi a zis: „Oh, Conor, relaxează-te. Ne permitem. Deci n-o să cheltuim atât de mult, oricum, în apropiere e pustietate. Vreau ca totul să fie drăguţ”. Am replicat: „Spun doar că ar fi mai sigur. Pentru orice eventualitate”. Poate n-ar fi trebuit să zic nimic, însă locul ăla... M-am simţit ca atunci când un câine mare stă cu ochii pe tine, începând să se apropie, şi ştii că trebuie să scapi chiar imediat de al dracului de-acolo. Pat doar a râs şi a spus: „Omule, ştii cât de repede creşte preţul proprietăţilor? Nici măcar nu ne-am mutat încă şi casa deja valorează mai mult decât plătim. Oricând ne hotărâm să vindem, o să ieşim în profit”.
   Am zis, din voce simţindu-se o notă pompoasă:
   - Dacă ei erau nebuni, atunci aşa a fost tot restul ţării. Nimeni n-a văzut criza venind.
   Conor a ridicat din sprânceană.
   - Crezi?
   - Dacă ar fi făcut-o cineva, ţara n-ar fi în mizeria asta.
   A ridicat din umeri.
   - N-am nicio idee despre chestiile financiare. Sunt doar web designer. Dar am ştiut că nimeni n-are să vrea mii de case în mijlocul pustietăţii. Oamenii au cumpărat doar fiindcă li s-a spus că în timp au să poată să le vândă la preţ dublu şi să se mute într-un loc decent. Cum am zis, oi fi eu idiot, însă ştiu că o schemă piramidală rămâne, până la urmă, fără fraieri.
   - Păi, uită-te la Alan Greenspan.
   Conor începea să mă enerveze - fiindcă avusese dreptate şi fiindcă Pat şi Jenny avuseseră tot dreptul să creadă că el greşea.
   - E uşor să ai dreptate retroactiv, amice. N-ai fi murit să fii un pic mai pozitiv cu prietenii tăi.
   - Vrei să spui să le mai dau un pic de rahat? Primiseră deja o grămadă. Băncile, dezvoltatorii, guvernul: „Haideţi, cumpăraţi, cea mai bună investiţie a vieţilor voastre...”
   Richie a făcut ghem pliculeţul de zahăr şi l-a aruncat în coşul de gunoi cu un foşnet ascuţit.
   - Dacă mi-aş fi văzut cei mai buni prieteni alergând spre stâncă, şi eu aş fi zis ceva, a spus el. Poate că nu i-aş fi oprit, dar s-ar putea să nu fi fost chiar aşa şocat de cădere.
   Cei doi se uitau la mine ca şi cum erau de aceeaşi parte, iar eu eram ăla din afară. Richie doar îl înghiontea pe Conor cu privire la ce-i făcuse criza lui Pat, dar gândea la fel.
   - Continuă, l-am îndemnat eu pe Conor. Ce s-a întâmplat apoi?
   Falca lui Conor s-a mişcat. Memoria i se învârtea mai strâns şi mai strâns.
   - Jenny - ea a urât mereu certurile - a zis: „Ar trebui să vezi cât de mare e grădina din spate! Ne gândim să luăm un tobogan pentru copii şi vara să facem grătare – poţi să rămâi la noi după, aşa că n-o să fii nevoit să-ţi faci griji că bei câteva doze...” Atât că în momentul ăla s-a întâmplat accidentul ăla uriaş de peste drum. A fost ca şi cum un întreg balot de ardezie ar fi căzut din vârful schelei. Am sărit toţi cât colo. Când ne-am revenit, am întrebat: „Sunteţi siguri de asta. Da?” Pat a răspuns: „Da. Suntem. Şi, în plus, avansul e nerambursabil”.
   Conor a clătinat din cap.
   - Încerca să facă o glumă. Am replicat: „Dă-l dracu’ de avans. Încă puteţi să vă răzgândiţi”. Şi Pat a izbucnit la mine. A ţipat: „Dă-o dracului! Nu poţi să te prefaci că eşti fericit pentru noi?” Şi ăsta nu era deloc Pat - cum am zis, el nu-şi pierdea niciodată cumpătul. Aşa că am ştiut că se gândise bine, bine de tot. Am zis: „Chiar vrei casa asta? Doar spune-mi asta”. El a spus: „Da. Mi-am dorit-o dintotdeauna. Ştii asta. Doar fiindcă tu eşti fericit să închiriezi vreo garsonieră pentru tot restul vieţii tale...” Am replicat: „Nu. Nu o casă. Casa asta. O vrei? Măcar îţi place? Sau o cumperi doar fiindcă aşa trebuie?” Pat a răspuns: „Nu e perfectă. Ştiu deja al naibii de bine. Ce dracu vrei să facem? Avem copii. Când ai familie, îţi trebuie o casă. Ai o problemă tu cu asta?”
   Conor şi-a trecut o mână peste falcă, destul de apăsat ca să lase o dungă roşie.
   - Ţipam. Unde am crescut noi, o jumătate de duzină de boşorogi ar fi scos până atunci nasul pe uşă. Acolo, nimic nici măcar nu se mişcase. Am zis: „Dacă nu poţi să cumperi ceva ce vrei de fapt, atunci continuă să închiriezi până poţi”. Pat a spus: „Dulce Iisuse, Conor, nu aşa merge! Trebuie să ajungem pe scara proprietăţii!” Am întrebat: „Aşa? Intrând într-un milion de kilometri de datorii ca să te îngropi într-un loc unde s-ar putea să nu poţi să trăieşti decent? Ce se întâmplă dacă se schimbă vântul şi rămâi blocat în asta?” Jenny m-a prins de cot şi a zis: „Conor, e în regulă, jur pe Dumnezeu că e! Ştiu că doar încerci să ai grijă de noi, însă eşti complet de modă veche. Toată lumea face asta zilele astea. Toată lumea”.
   A râs, un singur sunet uscat.
   - Ea zicea că asta însemna ceva. Aşa s-a terminat cearta, şi cu asta basta. Nu-mi venea să cred ce auzeam.
   - Avea dreptate, a roşit Richie încet. Câţi din generaţia noastră au făcut exact la fel? Mii, omule. Mii şi mii.
   - Şi? Cui îi pasă ce face restul lumii? Cumpărau o casă, nu un tricou. Nu o investiţie. O casă. Dacă laşi pe alţii să decidă ce trebuie să crezi despre asemenea lucruri, dacă respecţi moda doar fiindcă e trendy, atunci cine eşti? Când gloata o să-şi schimbe mâine direcţia, tu doar laşi deoparte ce gândeşti şi o iei de la început fiindcă aşa au zis alţii? Ce, tu eşti mai prost? Nu reprezinţi nimic? Eşti nimeni în drum?

            Furia asta, densă şi rece ca o piatră.
   M-am gândit la bucătăria distrusă şi plină de sânge.
   - Asta i-ai zis lui Jenny?
   - N-am putut să spun nimic. Pat - trebuie că-mi văzuse asta pe faţă - a zis: „E adevărat, omule. Întreabă pe oricine din ţară: 99 la sută din ei au să confirme că facem ce trebuie”.
   Acel râs aspru din nou.
   - Stătea acolo cu gura deschisă, holbându-se. N-am putut... Pat nu era niciodată aşa. Niciodată. Nici când aveam şaisprezece ani. Da, uneori mai trăgea un fum sau un joint doar fiindcă aşa făcea toată lumea de la petrecere, însă în sinea lui ştia cine era. N-ar fi făcut nimic complet nebunesc, să se urce într-o maşină cu şofer beat sau altceva de genul ăsta doar fiindcă cineva încerca să-l preseze. Şi uită-te la el, blestemat de om în toată firea, behăind despre cum „Aşa face toată lumea!”
   - Şi tu ce-ai zis?
   Conor a clătinat din cap.
   - Nu era nimic de zis. Ştiam deja asta. Cei doi... nu mai aveam nicio idee cine erau. Nu mai erau oameni cu care voiam să am de-a face. Am încercat oricum - idiotul dracului. Am întrebat: „Ce dracu s-a întâmplat cu voi doi?” Pat a răspuns: „Am crescut. Asta s-a întâmplat. Aşa e când eşti adult. Joci după reguli”. Am replicat: „Nu, să dea dracu dacă e. Când eşti adult, gândeşti cu capul tău. Eşti smintit? Eşti zombi? Ce eşti?” Ne răfuiam ca şi cum eram pe cale să ne luăm la pumni. Credeam că am fi făcut-o. Intuiam că o să-mi tragă un pumn în orice clipă. Dar Jenny m-a apucat din nou de cot şi m-a tras de-acolo, ţipând: „Taci! Taci din gură! O să strici totul. Nu pot să sufăr toată negativitatea asta - nu vreau asta în apropierea copiilor, nu vreau asta nicăieri în apropierea noastră, nu vreau asta! E o tâmpenie. Dacă începe toată lumea să gândească la fel ca tine, toată ţara ajunge la toaletă, şi atunci o să fim în necaz. Atunci o să fii fericit?”
   Conor şi-a trecut din nou repede o mână peste gură. L-am văzut muşcându-şi palma.
   - Plângea. Am început să spun ceva, nici măcar nu ştiu ce, însă Jenny şi-a acoperit urechile şi a plecat repede pe drum. Pat s-a uitat la mine ca şi cum eram o mizerie. A zis: „Mulţumesc, omule. Bună treabă”. Şi s-a dus după ea.
   - Şi tu ce-ai făcut?
   - Am plecat. M-am plimbat câteva ore prin rahatul ăla de proprietate, căutând ceva care să mă facă să-l sun pe Pat şi să zic: „Îmi pare rău, omule, am greşit grav. Locul ăsta o să fie un paradis”. N-am găsit decât şi mai mult rahat. În cele din urmă, mi-am sunat celălalt prieten, ca să mă ia de-acolo. N-am mai avut veşti de la ei. Nici n-am încercat să intru în contact cu ei.
   - Hmm, am murmurat eu.
   M-am aplecat din nou în scaun, ciocănindu-mă cu pixul peste dinţi, şi m-am gândit la asta.
   - Cred că am mai auzit de prietenii stricate de la nişte chestii ciudate, da. Dar de la evaluarea proprietăţii? Vorbeşti serios?
   - S-a dovedit că am avut dreptate, nu?
   - Asta te-a făcut fericit?
   - Nu. Mi-ar fi plăcut la nebunie să mă fi înşelat.
   - Fiindcă ţineai la Pat. Ca să nu mai vorbim de Jenny. Ţineai la Jenny.
   - La tuspatru.
   - Mai ales la Jenny. Nu, stai! N-am terminat. Sunt doar un simplu om, Conor. Întreabă-l pe partenerul meu aici de faţă, o să-ţi spună. Caut întotdeauna cea mai simplă soluţie şi, de obicei, se dovedeşte a fi cea corectă. Aşa că mă gândesc că s-ar putea să te fi certat cu familia Spain din cauza alegerii lor în ceea ce priveşte casa şi mărimea ipotecii, şi viziunea lor asupra lumii, şi orice altceva ai zis - am pierdut şirul, poţi să-mi reaminteşti mai târziu. Dar e mult mai simplu, având în vedere contextul, ca voi, băieţii, să vă fi certat fiindcă tu încă erai îndrăgostit de Jenny Spain.
   - Nici măcar nu s-a pus vreodată problema. N-am mai vorbit despre asta după acea singură dată, când a rupt Fiona relaţia cu mine.
   - Deci încă erai îndrăgostit de ea.
   - N-am mai cunoscut niciodată pe cineva ca ea, a zis după o clipă Conor, liniştit şi cu o undă de durere în glas.
   - De asta prieteniile tale cu fetele nu durează. Este?
   - Nu-mi consum ani din viaţă cu ceva ce nu vreau. Indiferent cine mi-ar zice că ar trebui. I-am văzut pe Pat şi Jenny. Ştiu cum arată ceva adevărat. De ce aş căuta altceva?
   - Aşadar, încerci să-mi spui că nu în legătură cu asta v-aţi certat.
   O sclipire a ochilor mijiţi, dezgustaţi, cenuşii.
   - N-a fost asta. Crezi că l-aş fi lăsat pe vreunul dintre ei să ghicească?
   - Au ghicit mai înainte.
   - Fiindcă eram mai tânăr. Pe-atunci nu eram bun la ascuns chestii.
   Am râs tare.
   - Doar o mare carte deschisă, da? Se pare că Pat şi Jenny n-au fost singurii care s-au schimbat când au crescut.
   - Am mai multă judecată. Am mai mult control. Nu m-am transformat în altă persoană.
   - Asta înseamnă că încă eşti îndrăgostit de Jenny?
   - N-am mai vorbit cu ea de ani.
   Asta era o întrebare cu totul diferită, însă ambele puteau să aştepte.
   - Poate că nu. Dar ai văzut-o destul din mica ta ascunzătoare. Cum a început asta, dacă tot am ajuns aici?
   M-am aşteptat ca Brennan să se eschiveze de la asta,  însă a răspuns repede şi uşor, ca şi cum se bucura că întrebasem. Orice subiect era mai bun decât cel despre sentimentele lui pentru Jenny Spain.
   - Aproape din întâmplare. Lucrurile nu mergeau grozav la sfârşitul anului trecut. Activitatea se stinsese. Era începutul crizei - nimeni n-o spunea la ora aia. Ai fi fost un trădător de ţară dacă observai, dar eu am ştiut. Liber-profesioniştii ca mine au fost primii care au simţit-o. Eram cam lefter. A trebuit să mă mut din apartament într-o garsonieră de rahat - probabil aţi văzut-o. Nu?
   N-a răspuns niciunul dintre noi - Richie stătea nemişcat în colţul lui şi se pierdea în fundal, lăsându-mi totuşi o imagine clară.
   Colţul gurii lui Conor s-a strâmbat.
   - Sper că v-a plăcut. Înţelegeţi de ce nu stau acolo, dacă pot să evit.
   - Dar nu păreai nebun nici după Ocean View. Cum ai ajuns să atârni pe-acolo?
   A ridicat din umeri.
   - Îmi organizam singur timpul, eram la pământ... M-am tot gândit la Pat şi Jenny. Cu ei vorbisem întotdeauna când se întâmpla ceva rău. Mi-era dor de ei. Eu doar... Am vrut să văd cum se descurcau. Tocmai începusem să mă întreb.
   - Mă rog, am înţeles şi eu atâta lucru. Dar dacă un om normal vrea să reintre în contact cu vechii prieteni, nu-şi face tabără la geamul lor din spate. Ia telefonul. Îmi pare rău dacă e o întrebare tâmpită, fiule, însă nu ţi-a trecut asta prin cap?
   - Nu ştiam dacă ar fi vrut să-mi vorbească. Nici măcar nu conştientizam dacă încă mai aveam suficiente în comun ca să ne înţelegem. Nu puteam să risc să aflu că nu.
   Pentru o clipă, a părut un adolescent fragil şi novice.
   - Da, aş fi putut s-o sun pe Fiona şi s-o întreb despre ei, însă habar n-aveam cât de multe să-i spun, nu voiam s-o prind la mijloc... Într-un weekend m-am gândit să mă duc la Brianstown, să văd dacă pot să arunc o privire la ei şi apoi să revin acasă. Asta a fost tot.
   - Şi ai aruncat o privire.
   - Da. M-am dus sus, în casă, unde m-aţi găsit. Mă gândeam doar că s-ar putea să-i zăresc ieşind în grădina din spate, dar ferestrele din bucătărie... puteam să văd tot. Pe tuspatru la masă. Jenny prinzând în elastic părul Emmei, ca să nu-i intre în mâncare. Pat spunând vreo poveste. Jack râzând cu mâncarea pe toată faţa.
   - Cât timp ai stat acolo sus?
   - Poate o oră. A fost drăguţ. Cel mai interesant lucru pe care l-am văzut de nu ştiu când.
   Amintirea a calmat tensiunea din vocea lui Conor, îmblânzind-o.
   - M-am dus acasă calm.
   - Aşa că te-ai întors.
   - Da. Câteva săptămâni mai târziu. Emma îşi scosese păpuşile în grădină, făcându-le pe rând să danseze, arătându-le cum. Jenny atârna rufele spălate pe culme. Jack era un avion.
   - Şi asta era calm. Deci ai continuat să te întorci acolo.
   - Da. Ce altceva era să fac toată ziua? Să stau în garsoniera aia, cu ochii în televizor?
   - Următoarea chestie a fost că ţi-ai luat un sac de dormit şi un binoclu.
   - Ştiu că pare o nebunie. Nu-i nevoie să-mi spui.
   - Aşa e. Dar până acum sună inofensiv, amice. Nebunia a lovit din plin când ai început să le intri în casă. Vrei să ne relatezi versiunea ta despre partea asta?
   N-a stat prea mult pe gânduri. Chiar şi intrarea prin efracţie reprezenta un teren mai sigur decât Jenny.
   - Am găsit cheia de la uşa din spate, cum v-am zis. N-aveam de gând să fac nimic cu ea. Doar îmi plăcea s-o am. Şi într-o dimineaţă erau toţi plecaţi. Fusesem acolo toată noaptea, eram jilav, al naibii de îngheţat - asta era înainte să aduc sacul de dormit. M-am gândit: „De ce nu, doar pentru cinci minute, doar ca să mă încălzesc...” Oricum, era bine acolo, înăuntru. Mirosea a rufe călcate, a ceai, a pâine coaptă şi a flori. Totul era curat, sclipitor. Trecuse mult timp de când nu mai fusesem într-un loc ca ăsta. Acasă.
   - Când a fost asta?
   - În primăvară. Nu-mi amintesc data.
   - Şi apoi ai tot continuat să revii. Nu prea poţi să rezişti ispitei, fiule, nu-i aşa?
   - N-am făcut niciun rău.
   - Nu? Dar ce-ai făcut acolo?
   Ridicat din umeri. Conor avea braţele încrucişate şi şi-a ferit ochii de noi. Devenea jenat.
   - Nu mare lucru. Beam o ceaşcă de ceai şi mâncam un biscuit. Uneori, un sandvici.
   Feliile de şuncă dispărute ale lui Jenny.
   - Câteodată...
   Roşeaţa i se accentua în obraji.
   - Trăgeam draperiile în camera de zi, ca să nu mă vadă boii de vecini, şi mă uitam un pic la televizor. Chestii de genul ăsta.
   - Pretindeai că locuiai acolo.
   Conor n-a răspuns.
   - Te duceai vreodată la etaj? În dormitoare?
   Linişte din nou.
   - Conor!
   - De câteva ori.
   - Ce-ai făcut acolo?
   - Doar m-am uitat în camera Emmei şi într-a lui Jack. Am stat în uşă şi m-am uitat. Voiam doar să fiu în măsură să mi le reprezint în minte.
   - Şi camera lui Pat şi Jenny? Ai intrat acolo?
   - Da.
   - Şi?
   - Nu la ce te gândeşti tu. M-am întins în patul lor - mi-am scos pantofii mai întâi. Doar pentru un minut. Am închis ochii. Asta-i tot.
   Nu se uita la noi. Se cufundase în amintiri. Am simţit cum ieşea din el tristeţea, la fel cum iese frigul din gheaţă.
   - Nu te-ai gândit că ai putea să-i sperii de moarte pe cei din familia Spain? am întrebat eu brusc. Sau asta era bonus?
   Asta l-a adus înapoi.
   - Nu-i speriam. M-am asigurat întotdeauna că ieşeam de-acolo cu mult înainte ca ei să se întoarcă. Puneam totul la loc aşa cum găseam. Îmi spălam paharul, îl uscam, îl puneam deoparte. Curăţăm podeaua, dacă lăsam urme de murdărie. N-am luat decât mărunţişuri. Nimeni nu moare fără o pereche de elastice. Nimeni nu şi-ar fi dat seama că am fost acolo.
   - Doar că noi ştiam. Ţine minte asta. Spune-mi, Conor - şi aminteşte-ţi, nu te prosti. Ai fost gelos ca dracu’, nu-i aşa? Pe familia Spain. Pe Pat.
   Conor a clătinat din cap, o tresărire nerăbdătoare, ca şi cum alunga o muscă.
   - Nu. N-ai înţeles. La fel ca la optsprezece ani. N-a fost aşa cum spui.
   - Atunci, cum a fost?
   - N-am vrut să li întâmple nimic rău, niciodată. Eu doar... ştiu că i-am condamnat fiindcă au făcut ce făcea toată lumea. Însă când am început să-i urmăresc...
    O respiraţie lungă.

        Încălzirea s-a oprit din nou. Fără vâjâitul ei, încăperea a părut tăcută ca un vid.
   Sunetele uşoare ale respiraţiei noastre au fost aspirate în liniştea aia, dizolvate până n-a mai rămas nimic.
   - Din afară, viaţa lor arăta exact ca a tuturor celorlalţi, ca într-un film cu clone de coşmar. Dar odată ce o vedeai din interior, observai detalii... De pildă, Jenny folosea acelaşi bronz fals de rahat pe care-l întrebuinţează toate fetele - care o făcea să arate exact ca oricine altcineva - însă după aceea aducea flaconul în bucătărie, şi ea şi copiii luau pensule mici şi se pictau pe mâini. Stele sau feţe zâmbitoare, sau iniţialele lor - odată, i-a desenat lui Jack dungi de tigru pe braţe. El a fost în al nouălea cer şi a fost tigru toată săptămâna. Sau după ce copiii erau în pat, Jenny deretica în urma lor şi făcea toate celelalte treburi de gospodină din lume, doar că uneori Pat venea să-i dea o mână de ajutor, şi ajungeau să se joace cu jucăriile - adică bătându-se cu jucării moi şi râzând, iar când oboseau se întindeau împreună pe jos şi se uitau pe fereastră la lună. De sus de-acolo, vedeai că încă erau ei înşişi. Încă erau cum fuseseră când aveam şaisprezece ani.
   Braţele lui Conor se înmuiaseră. Avea mâinile căuş pe masă, cu palmele răsturnate, şi buzele despărţite. Se uita la vreo procesiune lentă de imagini mişcându-se prin faţa unei ferestre luminate, îndepărtate şi de neatins, strălucind bogat ca emailul şi aurul.
   - Nopţile sunt mai lungi când eşti singur afară. Ajungi să te gândeşti la chestii ciudate. Am văzut şi alte lumini, în alte case de pe toată proprietatea. Uneori am auzit muzică  cineva obişnuia să asculte la volum maxim rock’n’roll vechi. Altcineva avea un flaut, obişnuia să exerseze. Am început să mă gândesc la toţi ceilalţi oameni care trăiau acolo. Toate vieţile alea diferite. Chiar dacă doar găteau toţi cina, cineva ar fi putut să-i facă mâncarea favorită copilului său, ca să-l înveselească după o zi proastă la şcoală, un cuplu ar fi putut să celebreze faptul că aflase că ea era însărcinată... Fiecare dintre ei, pregătind cina acolo, fiecare dintre ei se gândea la ceva numai al lui. Iubind numai el pe cineva. De fiecare dată când eram acolo sus, asta mă uimea tot mai mult. Stilul ăla de viaţă e frumos, la urma urmelor.
   Conor a tras din nou adânc aer în piept şi şi-a pus mâinile lipsite de vlagă pe masă, cu palmele în jos.
   - Asta-i tot. Nu e gelozie. Doar... asta.
   - Viaţa familiei Spain n-a rămas frumoasă totuşi, a spus Richie din colţul lui. Nu şi după ce Pat şi-a pierdut locul de muncă.
   - Erau bine.
   Tăişul instant din vocea lui Conor - direct în apărarea lui Pat - a făcut ca neliniştea aceea să ricoşeze din nou în mine.
   Richie a plecat de la perete şi s-a sprijinit cu fundul pe masă, prea aproape de Conor.
   - Ultima dată când am vorbit, ai zis că asta l-a dat peste cap pe Pat. Ce-ai vrut să spui, mai exact, cu asta?
   - Nimic. Îl ştiu pe Pat. Ştiam că ura să n-aibă serviciu. Asta-i tot.
   - Omule, bietul amărât era în zdrenţe. OK? Nu ne spui nimic ce nu ştim deja. Deci ce-ai văzut? Se purta ciudat? Plângea? Se certa cu Jenny?
   - Nu.
   O pauză scurtă, încordată, cât Conor a cântărit ce să ne dea. Avea din nou braţele încrucişate pe piept.
   - În faza iniţială de şomer era bine. După câteva luni - cam prin vară - a început să stea până noaptea, se ducea târziu la culcare. Nu mai ieşea la fel de mult. Obişnuia să alerge în fiecare zi, dar asta a zburat pe fereastră. În unele zile nu se deranja să se îmbrace sau să se bărbierească.
   - Mie îmi sună a depresie.
   - Era la pământ. Şi? Îl învinuieşti de ceva?
   - Dar tot nu te-ai gândit, de fapt, să intri în contact cu el, nu? a întrebat Richie. Când lucrurile au mers prost pentru tine, i-ai vrut pe Pat şi Jenny. Nu te-ai gândit că, poate, şi ei te-ar fi vrut pe tine când s-au înrăutăţit lucrurile?
   - Ba da, m-am gândit mult la asta, a răspuns Conor. Mi-a trecut prin minte că aş putea să-i ajut - să mă duc cu Pat să bem câteva halbe şi să râdem, să am grijă de copii ca să-şi petreacă ei doi ceva timp împreună... Dar n-am putut s-o fac. Ar fi fost ca şi cum aş fi zis: „Ha, ha, v-am zis că asta o să vă vâre în rahat”. N-aş fi făcut decât să înrăutăţesc situaţia.
   - Jaysus, omule. Cât de rău ar fi putut să fie?
   - Rău de tot. Deci, nu făcea suficientă mişcare, mare lucru. Asta nu înseamnă că se dezintegra.
   Defensiva energică era în continuare acolo.
  - Nu se poate să te fi bucurat că Pat nu ieşea din casă, am intervenit eu. Dacă era acasă, gata cu ceaiul şi sandviciurile pentru tine. În ultimele două luni ai mai avut ocazia să-ţi petreci timpul în casă?
    S-a întors rapid spre mine, arătându-i spatele lui Richie, ca şi cum eu aş fi fost salvarea lui.
   - Mai puţin. Poate o dată pe săptămână, totuşi ieşeau toţi, ca s-o ia pe Emma de la şcoală şi apoi să se ducă la cumpărături. Pat nu era speriat să iasă pe uşă - voia să fie acasă doar ca să poată să stea cu ochii pe nurcă sau ce era. N-avea vreo fobie.
   Nu m-am uitat la Richie, însă l-am simţit îngheţând.
   Conor n-ar fi trebuit să ştie despre animalul lui Pat.
   - Ai văzut vreodată animalul? am întrebat eu uşor înainte ca el să-şi dea seama.
   - Cum am zis. N-am fost de prea multe ori în casă.
   - Sigur că ai fost. Nu vorbesc doar despre ultimele luni, ci despre tot timpul în care ai tot intrat şi ieşit. L-ai văzut? L-ai auzit?
   Conor începea să devină precaut, chiar dacă nu era sigur de ce.
   - L-am auzit zgâriind de câteva ori. Am crezut că erau şoareci, poate, sau o pasăre care intrase în pod.
   - Şi noaptea? Ăsta e momentul în care animalul ar fi pornit la vânătoare sau la împerechere, sau la ce făcea el acolo, şi tu erai chiar afară, cu micul tău binoclu. Ai văzut vreodată vreo nurcă în călătoriile tale? O vidră? Chiar şi un şobolan?
   - Sunt chestii care trăiesc acolo, da. Am auzit o grămadă mişcându-se în jur, noaptea. Unele erau mari. N-am idee ce erau, fiindcă n-am văzut niciuna. Era întuneric.
   - Nu te îngrijorau? Erai acolo în mijlocul pustietăţii, înconjurat de animale sălbatice pe care nu puteai să le vezi, nimic de care să te aperi?
   Conor a ridicat din umeri.
   - Animalele nu mă deranjează.
   - Om curajos, am zis eu aprobator.
   - Stai o clipă, a spus Richie frecându-se în cap, confuz, pifanul uluit care încerca să clarifice lucrurile. Îmi scapă ceva. De unde ştii că Pat avea grija animalului ăstuia?

           Conor a deschis gura pentru o clipă, apoi a închis-o, gândind rapid.
   - Ce mare scofală?
   - Nu e o întrebare complicată. Există vreun motiv pentru care nu vrei să ne spui? am întrebat eu.
   - Nu. Doar că nu-mi amintesc cum am aflat.
   Eu şi Richie ne-am uitat unul la altul şi am început să râdem.
   - Frumos, am exclamat eu. Jur pe Dumnezeu, indiferent de cât de mult timp fac meseria de detectiv, asta nu se învecheşte niciodată.
    Falca lui Conor a împietrit. Nu-i plăcea să fie luat în râs.
   - Îmi pare rău, amice. Dar trebuie să înţelegem. Amnezia e la ordinea zilei pe-aici. Uneori mă tem că guvernul pune ceva în apă. Vrei să încerci din nou?
   Îşi tura mintea.
   - A, haide, zău, omule, a zis Richie cu zâmbetul încă în glas. Ce-ar putea să se întâmple?
   - Am ascultat la fereastra bucătăriei într-o noapte. I-am auzit pe Pat şi Jenny vorbind despre asta.
   Nu exista iluminat stradal, nu erau lumini în grădina familiei Spain. Odată ce se întuneca, ar fi putut să vină peste zid şi să-şi petreacă serile lipit de ferestrele lor, ascultând. Confidenţialitatea ar fi fost cea mai mică dintre problemele familiei Spain, în tot molozul şi viţa-de-vie târâtoare şi sunetele mării, la kilometri de autostradă de cineva căruia să-i pese de ei.
   În schimb, nici măcar un lucru nu fusese al lor. Conor rătăcise prin casa lor, vârându-şi nasul în vinul lor de noaptea târziu şi-n îmbrăţişările lor.
   Degetele unsuroase ale familiei Gogan scotocind prin certurile lor, strecurându-se în crăpăturile moi ale căsniciei lor. Pereţii casei lor fuseseră din hârtie, rupându-se şi topindu-se de tot.

           - Interesant, am zis eu. Şi cum ţi-a sunat conversaţia?
   - Ce vrei să spui?
   - Cine ce-a zis? Erau îngrijoraţi? Supăraţi? Se certau? Strigând şi ţipând? Cum?
   Faţa lui Conor s-a golit. Nu fusese pregătit pentru asta.
   - Am auzit tot. Pat a pomenit ceva despre o capcană care nu funcţiona. Şi cred că Jenny a zis ceva despre cum ar trebui să încerce altă momeală, iar Pat a replicat că dacă ar putea doar să arunce o privire la animal, atunci ar şti ce să folosească. Nu păreau supăraţi, nimic de genul ăsta. Un pic îngrijoraţi, poate, însă aşa ar fi oricine. Categoric, n-a fost o ceartă. Nu părea mare lucru.
   - Bine. Şi când a fost asta?
   - Nu-mi amintesc. Cândva prin vară, probabil. Poate mai târziu.
   - Interesant, am zis eu împingându-mi scaunul înapoi de lângă masă. Ţine-ţi gândul, amice. O să ieşim să vorbim despre tine pentru o vreme. Interviul se suspendă. Detectivii Kennedy şi Curran părăsesc încăperea.
   - Staţi un pic. Ce face Jenny? E...?
   N-a putut să încheie.
   - A, am zis eu aruncându-mi jacheta pe spate. Mă aşteptam la asta. Te-ai descurcat bine, Conor, fiule. Ai aşteptat destul de mult înainte să fii nevoit să întrebi. Credeam că o să implori în primele şaizeci de secunde. Te-am subestimat.
   - Am răspuns la tot ce-aţi întrebat.
   - Aşa ai făcut, nu? Mai mult sau mai puţin. Bun băiat.
   Am arcuit o sprânceană întrebător la Richie, care a ridicat din umeri, alunecând de pe masă.
   - De ce nu? Jenny e în viaţă, cumetre. E în afara oricărui pericol. Încă vreo câteva zile şi ar trebui să iasă din spital.
   Mă aşteptam fie la uşurare, fie la frică, poate chiar la furie. În schimb, el a inspirat rapid şi şuierător şi a dat scurt din cap, fără să zică nimic.
   - Ne-a dat nişte informaţii foarte interesante, am precizat eu.
   - Ce-a zis?
   - Haide, amice. Ştii că nu putem să dezvăluim. Să spunem doar că ai să vrei să fii foarte atent când ne spui vreo minciună pe care Jenny Spain ar putea s-o contrazică. Gândeşte-te la asta cât suntem plecaţi. Gândeşte-te bine.
    I-am aruncat o ultimă privire lui Conor în timp ce ţineam uşa deschisă pentru Richie. Se holba în gol, respira printre dinţi şi se gândea intens, aşa cum îi zisesem.

          -Ai auzit asta? am întrebat eu pe coridor. Există un motiv acolo, undeva. E acolo, la urma urmelor, slavă Domnului. Şi am de gând să ajung la el chiar dacă o să fiu nevoit să-l scutur din ciudatul ăla.
   Inima a început să-mi bată tare. Am vrut să-l îmbrăţişez pe Richie, să buşesc în uşă ca să-l fac pe Conor să sară în sus, nu puteam să spun ce.
   Richie îşi freca o unghie înainte şi înapoi pe vopseaua verde scorojită de pe perete şi se uita la uşă.
   - Aşa îţi imaginezi, da? a întrebat el.
   - Îmi imaginez ca dracu’, da. În clipa în care a făcut ca discuţia să alunece spre animal, a început să ne prostească din nou. Conversaţia aia despre capcane şi momeli n-a avut loc niciodată. Dacă ar fi fost o ceartă în desfăşurare şi Conor ar fi avut urechea, practic, lipită de fereastră, probabil că ar fi auzit mult mai mult. Dar familia Spain avea termopan dublu, adu-ţi aminte. Cu sunetul mării şi chiar de foarte aproape, cu niciun chip nu ar fi putut să audă o conversaţie obişnuită. Poate că minte numai despre ton - au ţipat unul la altul, iar el n-a vrut să ne spună, dintr-un motiv oarecare. Însă dacă nu aşa a aflat despre animal, atunci cum?
   - A găsit calculatorul deschis şi a căutat, într-una dintre ocaziile când a intrat prin efracţie. A citit acolo.
   - S-ar putea. Are mai mult sens decât prostia asta pe care ne-o serveşte. Dar de ce nu spune drept?
   - Nu ştie că am recuperat ceva din calculator. Nu vrea să ştim că Pat pierduse controlul, în caz că înţelegem că-l acoperă pe Pat.
   - Dacă e el. Dacă.
   Am ştiut că Richie nu era încă de aceeaşi parte, însă faptul că auzeam asta spusă cu voce tare m-a împins să mă plimb pe coridor în cercuri strânse. Fiecare muşchi din mine zvâcnea spasmodic, fiindcă stătusem atâta vreme nemişcat la masa aia.
   - Nu ţi-ai dat seama cum altfel ar fi putut să afle?
   - El şi Jenny au avut o aventură, a răspuns Richie. I-a zis Jenny despre animal.
  - Da. Poate. Posibil. O să aflu. Dar nu asta am în minte. Pierderea controlului, ai zis tu. Pat pierduse controlul. Ce-ar fi dacă asta ar fi trebuit să creadă şi Pat?
   Richie s-a sprijinit cu spatele de perete şi şi-a îndesat mâinile în buzunare.
   - Zi mai departe.
  - Îţi aduci aminte ce-a scris vânătorul de pe internet, cel care a recomandat capcana? A vrut să ştie dacă exista vreo şansă ca să fie implicaţi în asta copiii lui Pat. Acum, noi ştim că ei erau prea mici pentru asta, dar altcineva n-ar fi fost. Cineva care avea acces.
   - Crezi că Brennan a lăsat animalul să scape de capcană? A luat de-acolo şoarecele-momeală?
   Nu puteam să mă opresc din învârtit. Mi-am dorit să fi avut o cameră de observaţie, undeva unde să pot să mă mişc repede şi să nu fiu nevoit să vorbesc încet.
   - Poate. Poate chiar mai mult de-atât. În realitate: pentru început, cel puţin, Conor s-a jucat cu mintea lui Jenny. I-a consumat din alimente, i-a furat mărunţişuri - n-are decât să continue să ne spună până în pânzele albe că n-a vrut s-o sperie, fiindcă, de fapt, asta a făcut: a speriat-o de moarte. A făcut-o pe Fiona să creadă că Jenny şi-a pierdut minţile. Probabil a făcut-o şi pe Jenny să creadă la fel. Ce-ar fi să-i fi făcut la fel şi lui Pat?
   - Cum adică?
   - Cumîlcheamă, dr. Dolittle, a zis că n-ar putea să jure că a fost vreodată vreun animal în pod. Tu ai interpretat asta că Pat Spain îşi imagina totul. Ce-ar fi dacă n-a fost niciodată niciun animal, şi Conor făcea totul?
   Asta a trimis ceva viu pe chipul lui Richie: scepticism, defensivă, nu puteam să spun ce.
   - Toate semnele despre care vorbea Pat, tot ce-am văzut noi, ar fi putut să fie falsificat de oricine avea acces în casa aia. L-ai auzit pe dr. Dolittle ce-a zis despre prigorul ăla: era posibil ca dinţii de animale să-i fi luat capul, însă tot aşa ar fi putut să facă şi un cuţit. Scobiturile de pe grinda podului: ar putea să fie urme de gheare, sau urme de lamă de cuţit, sau urme de unghii. Scheletele: un animal nu e singurul care poate să jupoaie până la oase câteva veveriţe.
   - Zgomotele? a întrebat Richie.
   - Oh, da. Să nu uităm zgomotele. Îţi aduci aminte ce-a postat Pat pe forumul Wildwatcher? E un spaţiu adânc de vreo douăzeci de centimetri între podeaua podului şi tavanul de mai jos. Cât de greu ar fi fost să facă rost de o telecomandă de MP3 player şi de un set bun de boxe, să le planteze în spaţiul ăla şi să pornească o înregistrare cu zgârieturi şi bubuituri de fiecare dată când îl vedea pe Pat ducându-se la etaj? Să le ascundă în spatele bucăţilor de izolaţie, astfel ca, dacă se ducea să se uite în jurul spaţiului cu o lanternă - aşa cum a făcut - să nu vadă nimic. Oricum, nu ar fi căutat un dispozitiv electronic. El se uita după fire de păr, excremente, după un animal, şi nu se gândea să caute nimic altceva. Dacă vrei un pic de distracţie în plus, atunci opreşti înregistrarea de câte ori e Jenny în jur, astfel ca ea să se întrebe dacă Pat a luat-o razna. Schimba bateriile de fiecare dată când intra prin efracţie - sau găsea, pur şi simplu, o modalitate să alimenteze sistemul de la energia electrică a casei - şi micul său joc putea să ţină cât era nevoie.
   - Dar n-a rămas în pod, a subliniat Richie. Animalul - dacă a existat un animal. A căzut în pereţi. Pat l-a auzit în fiecare cameră, aproape.
  - A crezut că l-a auzit. Îţi aduci aminte ce-a mai postat? Nu era sigur unde era animalul, deoarece acustica din casă era ciudată. Să spunem că Brennan schimba difuzoarele din când în când, doar ca să-l ţină pe Pat în alertă, să pară de parcă un animal se mişca prin pod. Apoi într-o zi şi-a dat seama de asta, a poziţionat difuzoarele corect, sunetul a coborât prin golurile din perete, aşa încât a sunat ca şi cum venea dintr-o cameră de la parter... Chiar şi casa a fost de partea lui Conor.
   Richie îşi rodea o unghie gândindu-se.
   - E distanţă mare de la ascunzătoare la pod. Ar fi funcţionat o telecomandă?
   Nu puteam să mă potolesc.
   - Sunt sigur că poţi să faci rost de una care ar funcţiona. Sau, dacă nu se poate, atunci să ieşi din ascunzătoare. După lăsarea întunericului, stai în grădina familiei Spain şi butonezi. În timpul zilei foloseşti telecomanda din podul de alături şi porneşti înregistrarea doar când ştii că Jenny pleacă de-acasă sau găteşte. E un pic mai puţin precis, din moment ce nu poţi să vezi familia Spain, dar treaba se face, în cele din urmă.
   - O grămadă de griji.
   - Ar fi, da. Aşa a fost şi cu amenajarea ascunzătorii.
  - Băieţii de la Birou n-au găsit nimic de genul ăsta. Nici MP3 player, nici difuzoare, nimic.
   - Deci Conor şi-a luat sistemul şi l-a înfundat într-un coş de gunoi pe undeva. Înainte să omoare familia Spain - dacă ar fi fost după, ar fi lăsat urme de sânge. Şi asta înseamnă că a planificat crimele cu atenţie.
   - Nasol, a zis Richie aproape absent.
   Încă îşi rodea unghia.
   - Dar de ce? De ce să inventeze un animal?
   - Fiindcă încă e nebun după Jenny şi s-a gândit că ar fi mai probabil să fugă cu el dacă Pat îşi pierdea minţile, am răspuns eu. Întrucât voia să le arate ce cretini fuseseră să cumpere în Brianstown. Şi pentru că n-avea nimic mai bun de făcut.
   - Chestia e că totuşi Conor ţinea la Pat la fel cum ţinea şi la Jenny. Ai zis chiar tu, încă de la început. Crezi că ar fi încercat să-l facă pe Pat să-şi iasă din minţi?
   - Faptul că ţinea la ei nu l-a împiedicat să-i ucidă.
   Ochii lui Richie i-au întâlnit pe-ai mei pentru o clipă şi s-au mutat departe, însă el n-a zis nimic.

         - Tot nu crezi că el a făcut-o, am continuat eu.
   - Cred că i-a iubit. Asta e tot ce spun.
   - „Iubit” nu înseamnă acelaşi lucru pentru Conor ce înseamnă pentru tine şi pentru mine. L-ai auzit acolo: el voia să fie Pat Spain. A vrut asta de când erau adolescenţi. De-aia a făcut un acces de furie când Pat a început să ia decizii care nu-i plăceau lui: simţea că viaţa lui Pat era a lui. Ca şi cum o deţinea el.
   Când am trecut pe lângă uşa camerei de interviu, am lovit-o mai tare decât voisem.
   - Anul trecut, când viaţa personală a lui Conor a ajuns de rahat, a fost nevoit să-i facă faţă într-un final. Cu cât urmărea mai mult familia Spain, cu atât mai tare i se potrivea casa asta. Oricât se plângea de Stepford şi zombi, el asta voia: copii dulci, o casă frumoasă, un loc de muncă stabil, pe Jenny. Viaţa lui Pat.
   Gândul m-a făcut să mă mişc tot mai repede.
   - Acolo, în propria lui mică lume, Conor era Pat Spain. Şi când viaţa lui Pat a luat-o la vale, Conor a simţit că el era jefuit de toate astea.
  - Şi ăsta e motivul? Răzbunarea?
   - E mai complicat de-atât. Pat nu mai făcea ce se aştepta Conor. Şi Brennan nu-şi mai primea transfuzia de fericire second-hand, şi era disperat după asta. Aşa că a decis să intervină şi să pună lucrurile înapoi pe şine. Era treaba lui să rezolve lucrurile pentru Jenny şi copii. Poate că nu pentru Pat, dar asta nu contează. În mintea lui Conor, Pat rupsese contractul. Nu-şi făcea treaba. Nu-şi mai merita viaţa perfectă. Aceasta ar fi trebuit să ajungă la cineva care să profite din plin de ea.
   - Deci n-a fost răzbunare, a conchis Richie.
    Vocea lui era neutră: asculta, însă nu era convins.
   - Salvarea.
   - Salvarea. Conor a avut, probabil, o întreagă fantezie elaborată cu privire la ducerea lui Jenny şi a copiilor în California, Australia, undeva unde un web designer putea să obţină un loc de muncă bun şi să ţină o familie frumoasă în, cum se zice, strălucirea soarelui. Dar, ca să intervină, trebuia să-l dea pe Pat din drum, să dezmembreze căsnicia aia. Şi am să recunosc: a fost deştept cu asta. Pat şi Jenny sunt deja sub presiune, încep să se arate fisurile, aşa încât Conor foloseşte ce are la îndemână: intensifică presiunea. Găseşte modalităţi să-i facă pe amândoi paranoici - în legătură cu casa lor, unul în legătură cu celălalt, în legătură cu ei înşişi. Are talent tipul ăsta. A făcut treaba pe îndelete, a lucrat constant, pas cu pas, şi, înainte să-ţi dai seama, n-a mai rămas niciun loc unde Pat şi Jenny să se simtă în siguranţă. Nici unul cu altul, nici în propria casă, nici în mintea lor.
   Mi-am dat seama, cu un fel de surpriză detaşată, că-mi tremurau mâinile. Le-am băgat în buzunare.
   - A fost deştept, da, am zis eu. A fost bun.
   Richie şi-a scos unghia din gură.
   - Haide să-ţi spun ce mă deranjează pe mine, a spus el. Ce s-a întâmplat cu cea mai simplă soluţie?
   - Ce vrei să sugerezi?
   - Rămâi credincios răspunsului care are nevoie de cele mai puţine chestii. Tu ai zis asta. MP3 player, difuzoare, telecomandă, intrări prin efracţie suplimentare ca să le mişte în jur, noroc cu carul, aşa încât Jenny să nu audă zgomotele... Omule, toate astea înseamnă multe chestii în plus.
   - E mai uşor să presupunem că Pat era o prăjitură cu fructe.
   - Nu mai uşor. Mai simplu. E mai simplu să presupunem că şi-a imaginat totul.
   - Aşa a făcut? Şi tipul care-i urmărea, rătăcind în jurul casei lor, mâncându-le feliile de şuncă, exact în timp ce Pat se transforma dintr-un tip sensibil într-un nebun periculos. E asta doar o coincidenţă? Şi una de dimensiunea asta, prietene, iată un plus al naibii de mare.
   Richie a clătinat din cap.
   - Recesiunea i-a lovit pe amândoi. Acolo n-a fost o simplă coincidenţă. Chestia asta cu MP3-ul totuşi ar fi o lovitură de una la un milion, asigurându-se că Pat auzea zgomote şi Jenny nu. Vorbeşti despre zi şi noapte, luni de-a rândul, şi casa aia nu e un conac masiv, unde oamenii pot să fie la kilometri distanţă. Nu contează cât de multă grijă ai, mai devreme sau mai târziu, ea tot aude ceva.
   - Da, am zis eu. Probabil că ai dreptate.
   Mi-am dat seama că mă oprisem din mişcare, aparent cu mult timp în urmă.
   - Deci, poate, a auzit.
   - Ce vrei să spui?
   - Poate că cei doi erau împreună: Conor şi Jenny. Asta simplifică totul foarte mult, nu? Conor n-avea nevoie să-şi facă griji cu privire la păstrarea zgomotelor departe de Jenny. Dacă Pat o întreba: „Ai auzit asta?”, ea nu trebuia decât să pară descumpănită şi să spună: „Ce să aud?” Nu trebuia să-şi facă griji nici că auzeau copiii. Jenny putea să-i convingă că doar îşi imaginau şi că n-ar trebui să vorbească despre asta în faţa tatălui. Şi Conor n-avea nevoie să intre prin efracţie şi să mute echipamentele în jur. Putea să aibă Jenny grijă de toate.
   În lumina albă a neoanelor, chipul lui Richie arăta la fel ca în lumina zorilor sau în faţa morgii: alb decolorat, erodat până la os.
   Nu i-a plăcut asta.
   - Asta explică de ce s-a jucat ea cu mintea lui Pat, am continuat eu. Asta explică de ce nu i-a spus lui sau poliţiştilor locali în uniformă despre intrările prin efracţie. Asta explică de ce Conor a şters animalul din calculator. Asta explică de ce a mărturisit: îşi proteja iubita. Asta explică de ce ea nu l-a turnat: vinovăţie. De fapt, fiule, aş spune că asta explică tot.
   Puteam să aud piesele căzând la locul lor pretutindeni în jurul meu, cu un mic răpăit elegant, ca picăturile moi de ploaie. Am vrut să-mi ridic faţa la asta, să mă curăţ cu ea, s-o beau.

        Richie nu s-a mişcat şi pentru o clipă am ştiut că şi el o simţea, însă a respirat rapid şi a clătinat din cap.
   - Eu nu văd aşa.
   - E clar ca lumina zilei. E frumos. Nu vezi fiindcă nu vrei să vezi.
   - Nu e aşa. Cum ajungi de-acolo la crime? Dacă scopul lui Conor era să-l facă pe Pat să înnebunească, mergea grozav: capul bietului amărât era topit. De ce ar lăsa baltă Conor toate planurile şi să-l omoare? Şi dacă umbla după Jenny şi copii, de ce să-i omoare şi pe ei?
   - Haide, zău.
   Deja făceam paşi mari pe coridor, cât de repede puteam fără s-o rup la fugă. Richie a fost nevoit să alerge ca să ţină pasul.
   - Îţi aduci aminte de insigna aia de la Jojo? am întrebat eu.
   - Da.
   - Mica porcărie.
   Am luat-o pe scări în jos, câte două trepte deodată, spre camera de probe.
 
            Conor stătea nemişcat pe scaun, dar în jurul unui deget avea semne roşii, unde-l rosese. Ştia că era terminat, chiar dacă nu era sigur în ce fel. Se vedea pe faţa lui că era nervos ca dracu’.
   Niciunul dintre noi nu s-a deranjat să se aşeze.
   Richie a zis spre camera video:
   - Detectivul Kennedy şi detectivul Curran reiau interviul cu Conor Brennan.
   Apoi s-a sprijinit cu spatele într-un colţ, la marginea  viziunii lui Conor, şi-a încrucişat braţele şi a lovit cu un călcâi în perete într-un ritm lent, sâcâitor.
   Eu nici măcar n-am încercat să stau liniştit. Am dat ocol încăperii, rapid, îmbrâncind scaunele din calea mea.
   Conor încerca să se uite la amândoi în acelaşi timp.
   - Conor, am zis eu. Trebuie să vorbim.
   - Vreau să mă întorc în celulă.
   - Şi eu vreau o întâlnire cu Anna Kurnikova. Viaţa e o târfa. Ştii ce altceva mai vreau, Conor?
   El a clătinat din cap.
   - Vreau să ştiu de ce s-a întâmplat asta. Vreau să ştiu de ce Jenny Spain e în spital şi familia ei e la morgă. Nu vrei să uşurezi lucrurile şi să-mi spui acum?
   - Ai primit tot ce-ai vrut. Ţi-am zis că eu am făcut-o. Cui îi pasă de ce?
   - Mie. Şi detectivului Curran. Şi multor altor persoane, însă deocamdată noi trebuie să ne facem griji cu privire la asta.
   A ridicat din umeri. Când am trecut în spatele lui, mi-am scos punga cu dovezi din buzunar şi i-am aruncat-o în faţă pe masă, destul de tare ca să tresară.
   - Explică asta.
   Conor nu s-a clintit. Fusese pregătit pentru asta.
   - E o insignă.
   - Nu, Einstein. Nu e o insignă. E insigna asta.
   M-am aplecat peste umărul lui, am lovit cu palma fotografia de vară cu îngheţata şi am rămas acolo, practic, obraz lângă obraz cu el. Mirosea a săpun respingător de închisoare.
   - Insigna asta de-aici, pe care o porţi în poza asta chiar aici. Am găsit-o în lucrurile lui Jenny. De unde o are?
   A arătat cu bărbia la fotografie.
   - Uite. O poartă ea. Toţi aveam.
   - Eşti singurul care a avut-o pe asta. Analiza pozei arată că imaginea de pe-a ta e descentrată la exact acelaşi grad ca imaginea de pe asta de-aici. Niciuna dintre ale celorlalţi nu se potriveşte. Deci haide să încercăm din nou. Cum a ajuns insigna ta în lucrurile lui Jenny Spain?
   Îmi place la nebunie CSI: tehnicienii noştri n-au nevoie să facă minuni zilele astea, fiindcă toţi civilii cred că, într-adevăr, sunt capabili de asta.
   După o clipă, Conor s-a îndepărtat de mine.
   - Am lăsat-o în casa lor, a răspuns el.
   - Unde?
   - Pe bufetul din bucătărie.
   Am intervenit din nou.
   - Credeam că ai zis că nu încercai să sperii familia Spain. Credeam că ai zis că nimeni n-ar fi aflat vreodată că ai fost în casă. Deci ce naiba e asta? Te-ai gândit că au să creadă că s-a materializat din neant? Ce?
   Conor a acoperit insigna cu mâna, ca şi cum ar fost ceva intim.
   - Mi-am imaginat că are s-o găsească Jenny. Dimineaţa, ea era întotdeauna prima jos.
   - Ia-ţi mâinile de pe probe. O găseşte şi ce? Se gândeşte că i-au lăsat-o zânele?
   - Nu.
   Mâna lui nu se mişcase.
   - Ştiam că are să presupună că am fost eu. Şi eu voiam asta.
   - De ce?
   - De-aia. Doar ca să ştie că nu era singură acolo. Ca să ştie că încă eram în jur. Încă ţineam la ea.
   - Of, Doamne. Şi apoi îl lepăda pe Pat, fugea în braţele tale şi trăiaţi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Eşti pe droguri, cumetre?
   O sclipire rapidă, răutăcioasă, de dezgust, înainte ca ochii lui Conor să alunece din nou departe de-ai mei.
   - Nimic de genul ăsta. Doar m-am gândit că ar face-o fericită pe Jenny. OK?
   - Aşa o faci tu fericită?
   I-am dat peste mână şi am împins punga cu probe departe, pe masă, deloc la îndemână.
   - Nu cu o carte poştală, nu cu un e-mail în care-i scrii: „Hei, mă gândesc la tine”. Intrând prin efracţie în casa ei şi lăsând-i o bucată oarecare de rahat ruginit de care ea, probabil, a uitat complet. Nu-i de mirare că nu eşti însurat, fiule.
   - N-a uitat, a replicat Conor cu o certitudine absolută. Vara aia, în poza aia, eram fericiţi. Noi toţi. Cred că atunci am fost cel mai fericit din viaţa mea. Aşa ceva nu se uită. Asta a fost ca să-i reamintească lui Jenny să fie fericită.
   - De ce, omule? a întrebat Richie din colţul lui.
   - Cum adică de ce?
   - De ce trebuia să-şi amintească? De ce trebuia să-i spui că cineva ţinea la ea? Îl avea pe Pat. Nu?
   - El era cam dărâmat. Ţi-am zis.
   - Ne-ai zis că era cam dărâmat de luni întregi, dar n-ai intrat în contact, ca să nu înrăutăţeşti lucrurile. Ce s-a schimbat?

           Conor s-a înăsprit. Îl adusesem unde voisem. Dansând, gândindu-se de două ori la fiecare pas, de teama capcanelor.
   - Nimic. Doar că m-am răzgândit.
   M-am aplecat peste el, apucând punga cu probe de pe masă, şi am început din nou să dau ocol încăperii, aruncând punga din mână-n mână.
   - Nu s-a întâmplat să observi mai multe monitoare de copii instalate pe-acolo, nu? În timp ce îţi consumai ceaiul şi sandviciurile.
   - Asta erau chestiile alea?
   Faţa lui Conor s-a golit din nou cu grijă. Era pregătit şi pentru asta.
   - Am crezut că erau walkie-talkie sau vreun joc pe care-l jucau Pat şi Jack, poate.
   - Nu erau. Poţi să-mi spui de ce crezi că Pat şi Jenny ar fi putut să aibă o jumătate de duzină de monitoare pentru copii răspândite prin casă?
   Ridicat din umeri.
   - Habar n-am.
   - Corect. Şi găurile din pereţi? Le-ai observat?
   - Da. Pe-astea le-am văzut. Am ştiut tot timpul că era o casă făcută din rahat. Ar fi trebui să-l dea în judecată pe nemernicul care a construit-o, doar că el a declarat, probabil, falimentul şi s-a retras în Costa del Sol, ca să-şi petreacă mai mult timp cu conturile lui offshore.
   - Nu poţi să dai vina pe constructori pentru asta, fiule. Pat a făcut găurile în propriii pereţi fiindcă îşi ieşise din fire încercând să prindă nurca aia sau ce-o fi fost. A împânzit locul cu monitoare video fiindcă era obsedat să arunce o privire la chestia asta care-i juca tontoroiul deasupra capului. încerci să ne spui că, în toate orele tale de spionaj, n-ai reuşit cumva să observi asta?
   - Ştiam despre animal. Ţi-am zis.
   - Să dea dracu’ dacă nu ştiai. Însă ai sărit peste partea în care Pat şi-a pierdut blestematele de minţi.
   Am scăpat punga pe jos, am săltat-o cu vârful piciorului şi am aruncat-o înapoi în mână.
   - Ups! am exclamat eu.
   Richie a tras un scaun şi s-a aşezat la masă vizavi de Conor.
   - Omule, am recuperat toate informaţiile de pe calculator. Ştim în ce stare era. „Deprimat” nu e destul spus.
   Conor a respirat mai repede, cu nările fremătând.
   - Calculator?
   - Haide să sărim peste partea în care faci pe prostul, am spus eu. E plictisitor, e inutil şi-mi creează o stare al naibii de proastă.
   Am trântit urâcios punga cu probe de perete.
   - E OK pentru tine?
   Şi-a ţinut gura închisă.
   - Deci, haideţi să vedem din nou, da? a intervenit Richie. Ceva s-a schimbat de te-a făcut să laşi porcărioara aia pentru Jenny.
   Am fluturat punga spre Conor, între aruncături.
   - E vorba de Pat, nu-i aşa? Era din ce în ce mai rău.
   - Dacă ştiţi deja, de ce mă mai întrebaţi pe mine?
   - Procedura standard, omule, a zis încet Richie. Doar verificăm dacă povestea ta se potriveşte cu ce avem din alte surse. Dacă totul se potriveşte, atunci, bravo, te credem. Dacă ne spui ceva, iar dovezile ne spun altceva...
   A ridicat din umeri.
   - Atunci, avem o problemă şi trebuie să continuăm să săpăm până o rezolvăm. Mă înţelegi?
   - OK, a zis Conor după o clipă. Pat era din ce în ce mai rău. Nu era nebun, nu ţipa la animalul ăsta să iasă şi nu se certa. Nu făcea chestii din astea. Doar că trecea prin clipe grele. OK?
   - Dar trebuie că s-a întâmplat ceva. Ceva ce te-a făcut să intri dintr-odată în contact cu Jenny.
   - Doar faptul că părea atât de singură, a rostit simplu Conor. Pat nu i-a adresat un cuvânt, în, să zicem, două zile - cel puţin n-am auzit. Îşi petrecea tot timpul stând la masa din bucătărie cu monitoarele aliniate în faţă, doar uitându-se. Ea a încercat să-i vorbească de câteva ori, însă el nici măcar n-a ridicat privirea. Şi nu era prima dată când se întâmpla. Cu o noapte înainte, el dormise în bucătărie, pe sacul ăla cu fasole.

      Într-un final, Conor fusese în ascunzătoarea aia, practic, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână.
   Am încetat să mă mai joc cu punga cu probe şi m-am oprit în spatele lui.
   - Jenny... Am văzut-o în bucătărie, aşteptând să fiarbă apa din ceainic. Se sprijinea cu mâinile pe blat, ca şi cum era prea dărâmată ca să stea în picioare. Holbându-se în  gol. Jack o trăgea de poale, încercând să-i arate ceva. Ea nici măcar nu observa. Arăta de patruzeci de ani. Mai mult. Pierdută. Aproape am sărit direct jos, în casa aia, drept peste zid, ca s-o îmbrăţişez.
   - Deci, ai decis că în momentul ăsta dificil din viaţa ei tot ce avea, într-adevăr, nevoie era să afle că era urmărită, am conchis eu afişând o aparenţă lipsită de expresie.
   - Doar încercam să ajut. M-am gândit să expediez un mesaj pe telefon, să sun sau să trimit un e-mail, dar Jenny...
   A clătinat din cap puternic.
   - Când lucrurile nu mai mergeau grozav, nu voia să vorbească despre asta. Nu dorea o discuţie, nici cu Pat... Aşa că m-am gândit să-i las ceva, ca să ştie că am fost acolo. M-am dus acasă şi am luat insigna. Poate am greşit. Dă-mă în judecată. Părea o idee bună la momentul respectiv.
   - Când, mai exact?
   - Ce?
   - Când ai lăsat asta în casa familiei Spain?
   Conor a inspirat o dată înainte să răspundă, însă ceva l-a reţinut. Am văzut cum îşi încorda brusc umerii.
   - Nu-mi amintesc.
   - Nici măcar nu încerci, cumetre. Nu mai e amuzant. Când ai lăsat insigna?
  - Duminică seara, a răspuns Conor după o clipă.
  Ochii mei i-au întâlnit pe-ai lui Richie, peste capul lui.
   - Duminică seara asta care tocmai a trecut? am întrebat eu.
   - Da.
   - La ce oră?
   - Cinci dimineaţa, poate.
   - Cu toată familia Spain acasă şi dormind la câţiva metri distanţă. Lasă-mă să-ţi spun asta, cumetre: ai curaj, cu siguranţă.
   - Doar am intrat pe uşa din spate, am pus-o pe bufet şi am plecat. Am aşteptat până când Pat s-a dus la culcare - n-a rămas jos în noaptea aia. Nu-i mare lucru.
   - Şi alarma?
   - Ştiu codul. L-am văzut pe Pat tastându-l.
   Surpriză, surpriză.
   - Totuşi, am zis eu. A fost riscant. Ai fost destul de disperat ca să faci asta. Am dreptate?
   - Am vrut s-o aibă.
   - Sigur că da. Şi douăzeci şi patru de ore mai târziu, Jenny e în agonie şi familia ei moartă. Nu încerca să-mi spui că asta e o coincidenţă, Conor.
   - Nu încerc să-ţi spun nimic.
   - Deci, ce s-a întâmplat? N-a fost mulţumită de micul tău dar? N-a fost suficient de recunoscătoare? A pus-o într-un sertar în loc s-o poarte?
   - A pus-o în buzunar. Nu ştiu ce-a făcut cu ea după asta, şi nu-mi pasă. Am vrut doar s-o aibă.
   Îmi ţineam ambele mâini pe spătarul scaunului lui Conor şi i-am şoptit, încet şi dur, direct în ureche:
   - Eşti atât de plin de rahat, că mă faci să vreau să trag apa peste capul tău. Ştii foarte bine ce-a crezut Jenny despre insignă. Ştiai că n-aveai s-o sperii, fiindcă i-ai aşezat-o tu însuţi în mână. Aşa aţi lucrat voi doi? Se strecura jos noaptea târziu, îl lăsa pe Pat dormind şi voi doi v-o trăgeaţi pe sacii cu fasole ai copiilor?
   S-a întors repede spre mine, cu ochii precum cioburile de gheaţă. Nu se mai trăgea spre spate să se îndepărteze de mine, nu de data asta. Feţele noastre aproape se atingeau.
  - Mă dezguşti. Dacă, într-adevăr, crezi asta, dacă sincer până la Dumnezeu crezi asta, e ceva în neregulă cu tine.

           Nu-i era frică. A venit ca un şoc.
   Te obişnuieşti ca oamenilor să le fie frică de tine, fie că sunt vinovaţi, fie nevinovaţi. Poate, indiferent că admitem sau nu, tuturor ne place asta. Lui Conor nu-i mai rămăsese niciun motiv să se teamă de mine.
   - Bine. Deci n-a fost pe sacul cu fasole. În ascunzătoarea ta? Ce-o să găsim când o să căutăm în sacul de dormit?
   - Căutaţi. Daţi-i drumul. N-a fost niciodată acolo.
   - Atunci, unde, Conor? Pe plajă? În patul lui Pat? Unde v-aţi îmbârligat tu şi Jenny?
   Şi-a încleştat pumnii în cutele blugilor, ca să se împiedice să mă pocnească. Nu putea să mai dureze mult, şi abia aşteptam.
   - N-aş fi atins-o niciodată. Ea nu m-ar fi atins niciodată. Niciodată. Eşti prea prost ca să pricepi asta?
   I-am râs în faţă.
   - Ba sigur că ai fi făcut-o. Oh, biata, mica, singuratica Jenny, blocată acolo, în proprietatea aia urâtă. Doar trebuia să ştie că ţinea cineva la ea. Nu asta ai zis? Te sufocai să fii tu ăla. Tot rahatul despre cum era ea atââât de singură a fost doar o scuză la îndemână ca să poţi să i-o tragi fără să te simţi vinovat faţă de Pat. Când a început?
   - Niciodată. Dacă tu o faci, atunci asta e problema ta. Dacă n-ai avut niciodată un prieten adevărat, dacă n-ai fost niciodată îndrăgostit, atunci asta e problema ta.
   - Ce prieten adevărat ai fost tu. Animalul cu care l-ai făcut pe Pat să-şi iasă din minţi. Ăla ai fost tu, tot timpul.
   Altă privire de gheaţă, neîncrezătoare.
   - Ce eşti tu...
   - Cum ai făcut-o? Nu-mi bat capul cu zgomotele - mai devreme sau mai târziu, o să aflăm locul de unde ai cumpărat sistemul de sunet - însă mi-ar plăcea să ştiu doar cum ai jupuit veveriţele alea de carne. Cu cuţitul? Le-ai fiert în apă? Cu dinţii?
   - Habar n-am despre ce vorbeşti.
   - Bine. O să las laboratorul nostru să mă lămurească despre veveriţe. Uite o chestie pe care chiar vreau s-o ştiu: ai fost doar tu, cu animalul ăsta? Sau a fost implicată şi Jenny?
   Conor şi-a împins înapoi scaunul suficient de tare ca să se rostogolească şi să ajungă târâş în cealaltă parte a încăperii. M-am dus spre el atât de rapid, încât nici n-am simţit că mă mişcăm. Atacul meu l-a lipit cu spinarea de perete.
   - Stai dracului pe loc. Cu tine vorbesc, băiete. Când vorbesc, tu asculţi dracului.

            Avea chipul rigid, o mască sculptată din lemn de esenţă tare. S-a uitat lung trecând pe lângă mine, cu ochii mijiţi şi neconcentraţi.
   - Te ajuta, nu-i aşa? Râdeaţi amândoi de asta sus, în mica ta ascunzătoare? Idiotul ăla de Pat, fraierul ăla, care era doborât de fiecare bucată de rahat pe care i-o serveai...
   - Jenny n-a făcut nimic.
   - Totul mergea atât de bine, nu-i aşa? Pat din ce în ce mai nebun cu fiecare zi, Jenny tremurând mai aproape de tine. Şi apoi s-a întâmplat asta.
   Am împins punga cu probe spre el, atât de aproape, că am simţit-o periindu-i obrazul. Am reuşit să nu i-o presez de faţă.
   - S-a dovedit a fi o mare greşeală, nu-i aşa? Te-ai gândit că ar fi un gest romantic minunat, dar n-a făcut decât s-o trimită pe Jenny într-o imensă vinovăţie. Cum ai zis, a fost fericită în vara aia. Fericită cu Pat. Şi tu te-ai dus şi i-ai amintit de asta. Dintr-odată, s-a simţit ca naiba înşelându-l. A decis că trebuia să oprească asta.
   - Nu înşela...
   - Cum te-a anunţat? Un bilet în ascunzătoarea ta? Nici măcar nu s-a deranjat s-o rupă faţă-n faţă, este?
   - N-a fost nimic de rupt. Ea nici măcar n-a ştiut că am...
   Am aruncat undeva punga cu probe şi mi-am proptit mâinile pe perete, de fiecare parte a capului lui Conor, fixându-l nemişcat. Ridicam vocea şi nu-mi păsa.
   - Ai decis chiar atunci că ai să-i omori pe toţi? Sau te-ai dus doar după Jenny, apoi te-ai gândit: „Ce naiba, aş putea la fel de bine să merg până la capăt?” Sau aşa ai planificat de la început: Pat şi copiii morţi, Jenny vie şi în iad?
   Nimic. Am dat cu mâinile de perete. Nici măcar n-a tresărit.
   - Toate astea, Conor, toate astea fiindcă ai vrut viaţa lui Pat în loc s-o trăieşti pe-a ta. A meritat? Cât dracu de bună e femeia asta?
   -Niciodată n-am...
   - Taci dracului din gură. Ştiu că i-o trăgeai. Ştiu. Ştiu sigur. Ştiu fiindcă numai aşa are sens tot coşmarul ăsta nenorocit.
   - Pleacă de lângă mine.
   - Obligă-mă. Haide, Conor. Loveşte-mă. Împinge-mă deoparte. Doar un brânci.
   Îi strigam drept în faţă. Loveam cu palmele în perete din nou şi din nou şi trepidaţiile îmi străbăteau oasele, însă dacă era vreo durere, n-o simţeam.
   Nu mai făcusem aşa ceva până atunci şi nu puteam să-mi dau seama de ce, fiindcă mă simţeam incredibil, resimţeam o bucurie sălbatică pură.
   - Erai mare sculă când i-o trăgeai soţiei celui mai bun prieten al tău, mare sculă când sufocai un copil de trei ani - unde e marea sculă acum, când stai faţă-n faţă cu cineva pe măsura ta? Haide, mare sculă, arată-mi ce ai...
   Conor nu mişca niciun muşchi, ochii săi erau încă fixaţi în gol peste umărul meu. Aproape ne atingeam, de la feţe la pantofi, doar câţiva centimetri între noi, mai puţin. Ştiam că videocamera n-avea cum să prindă asta. Doar una în stomac, o ridicare a genunchiului. Richie mi-ar fi acoperit spatele...
   - Haide, nenorocitule, muistule, loveşte-mă, te implor, oferă-mi o scuză...
   Ceva cald şi solid de pe umărul meu mă ţinea în loc, mă păstra cu picioarele pe pământ. Aproape am respins-o înainte să înţeleg că era mâna lui Richie.
   - Detectiv Kennedy, mi-a zis vocea lui cu blândeţe în ureche. Tipul ăsta a spus clar că n-a fost nimic între el şi Jenny. Cred că e-n regulă. Nu-i aşa?
   M-am holbat la el ca un idiot, cu gura deschisă. Nu ştiam dacă să-l pocnesc sau să-l strâng în braţe şi să nu-i mai dau drumul.
   - Mi-ar plăcea foarte mult să discut ceva rapid cu Conor. E-n regulă? a întrebat, pur şi simplu, Richie.
   Încă nu puteam să vorbesc. Am dat din cap şi m-am retras. Textura neregulată a pereţilor mi se întipărise adânc în palme.
   Richie a întors două scaune de la masă şi le-a aşezat faţă-n faţă, depărtate la doar câţiva zeci de centimetri.
   - Conor, a zis el arătând spre unul dintre acestea. Ia loc.
   Conor nu s-a mişcat. Faţa lui era încă rigidă. N-aş putea să spun dacă auzise cuvintele.
   - Spune mai departe. N-am să te întreb despre motiv şi nu cred că tu şi Jenny făceaţi chestia aia ruşinoasă. Jur pe Dumnezeu. Trebuie doar să clarific o serie de detalii, doar pentru mine. OK?

         După o clipă, Conor s-a lăsat să cadă pe scaun.
   Ceva în mişcarea lui - lejeritatea bruscă a acesteia, ca şi cum îi fugeau picioarele - m-a făcut să-mi dau seama: pusesem mâna pe el, la urma urmelor. Fusese la un fir de păr să izbucnească, să urle la mine, să mă lovească. N-aveam să ştiu niciodată ce. S-ar putea să fi fost foarte aproape de răspuns.
   Voiam să urlu, să-l fac pe Richie să zboare şi să-mi pun mâinile în jurul gâtului lui Conor. În schimb, am stat acolo, cu mâinile atârnate în lături şi gura deschisă, uitându-mă prosteşte şi inutil la ei doi. După o clipă, am văzut punga cu probe mototolită într-un colţ şi m-am aplecat s-o ridic.
  Mişcarea mi-a făcut arsurile din stomac să se ridice până în gât, fierbinţi şi corozive.
   - Eşti bine? l-a întrebat Richie pe Conor.
  Brennan avea coatele pe genunchi şi mâinile împreunate strâns.
   - Sunt bine.
   - Vrei o ceaşcă de ceai? Cafea? Apă?
   - Nu, mulţumesc.
   - Bine, a rostit Richie paşnic luând celălalt scaun şi aşezându-se confortabil. Vreau doar să mă asigur că îmi sunt clare nişte chestii. OK?
   - Mă rog.
   - Super. Pentru început, cât de rău ajunsese Pat, mai exact?
  - Era deprimat. Nu se suia pe pereţi, dar da, era dărâmat. Am zis asta.
   Richie râcâia ceva pe genunchii pantalonilor, înclinând capul ca să se uite chiorâş la asta.
   - Să-ţi spun ce-am observat. De fiecare dată când începem să vorbim despre Pat, sari să spui că nu era nebun. Cum ţi-ai dat seama?
   - Fiindcă nu era.
   Richie a dat din cap, încă inspectându-şi pantalonii.
   - Când ai plecat, luni seara, calculatorul era pornit?
   Conor a analizat asta din toate unghiurile înainte să răspundă.
   - Nu. Oprit.
   - Avea o parolă. Cum ai trecut de ea?
   - Am ghicit. Odată, înainte să se nască Jack, am râs de Pat fiindcă utilizase „Emma” pentru o parolă. El doar a râs, a zis că o să fie mai mare. Mi-am imaginat că exista o şansă decentă ca orice parolă după apariţia lui Jack să devină „EmmaJack”.
   - Fairplay din partea ta. Deci ai pornit calculatorul, ai şters toate chestiile de pe internet. De ce?
   - Asta nu e treaba ta.
   - De-acolo ai aflat despre animal, da? De pe calculator?
   Ochii lui Conor, goliţi de orice cu excepţia circumspecţiei, s-au ridicat ca să-i întâlnească pe-ai lui Richie. Curran n-a clipit.
   - Am citit. Deja ştiam, a spus el calm.
   - Am intrat într-o zi, cu câteva luni în urmă, a mai adăugat Conor. Calculatorul era pornit. Nişte forumuri pline de vânători, toţi încercând să-şi dea seama ce era în casa lui Pat şi a lui Jenny. Am trecut prin istoricul browser-ului: mai multe despre acelaşi fel.
   - De ce nu ne-ai zis de la început?
   - Nu voiam să trageţi o concluzie greşită.
    - Vrei să spui că nu voiai să credem că Pat înnebunise şi-şi ucisese familia. Am dreptate?
    - Fiindcă n-a făcut-o el. Eu am făcut-o.
   - Destul de corect. Însă chestiile de pe calculator ar fi trebuit să-ţi spună că Pat nu era într-o formă grozavă. Nu-i aşa?
   Conor şi-a mişcat capul.
   - E pe internet. Nu poţi să te iei după ce spun oamenii pe-acolo.
   - Şi totuşi. Dacă ar fi fost unul dintre prietenii mei, aş fi fost îngrijorat.
   - Am fost.
   - Cred, bine. L-ai văzut vreodată plângând?
   - Da. De două ori.
   - Certându-se cu Jenny?
   - Da.
   - Dându-i o palmă?
   Bărbia lui Conor s-a ridicat furioasă, dar Richie avea o mână ridicată, cerându-i să tacă.
   - Aşteaptă. Nu scot astea din fundul meu. Avem dovezi care spun că o lovea.
   - Asta-i o prostie...
   - Dă-mi o clipă, da? Vreau să fiu sigur că o spun cum trebuie. Pat a urmat toate regulile, făcând tot ce a zis, apoi regulile l-au aruncat în rahat maxim. Cum ai zis chiar tu: cine mai era el odată ce s-a întâmplat asta? Cei care nu ştiu cine sunt, omule, sunt periculoşi. Ei nu pot să facă nimic. Nu cred că ar fi fost şocat cineva dacă Pat şi-ar fi pierdut controlul din când în când. Nu scuz asta, doar spun că înţeleg cum s-ar fi putut să i se întâmple chiar şi unui tip de treabă.
   - Pot să răspund acum? a întrebat Conor.
   - Dă-i drumul.
   - Pat n-a lovit-o niciodată pe Jenny. N-a lovit nici copiii. Da, era zdrenţe. Da, l-am văzut de câteva ori dând cu pumnul într-un zid - ultima dată n-a putut să-şi folosească mâna câteva zile după aceea. Probabil că a fost destul de rău cât să ajungă la spital. Dar pe ea, copiii... niciodată.
   -  De ce n-ai intrat în contact cu el, omule?
   Părea cu adevărat nedumerit.
   - Am vrut. M-am gândit tot timpul la asta. Însă Pat era un afurisit încăpăţânat. Dacă lucrurile ar fi mers grozav pentru el, atunci ar fi fost încântat să audă din nou de mine. Dar cu totul transformat în rahat, cu mine având dreptate... mi-ar fi trântit uşa în nas.
   - Ai fi putut să încerci oricum.
   - Da. Aş fi putut.
   Amărăciunea din glasul lui ardea. Richie s-a aplecat în faţă, cu capul aplecat aproape de-al lui Conor.
   - Şi te simţi rău din cauza asta, nu? Fiindcă nici măcar n-ai încercat.
   - Da. Mă simt ca dracu’.
   - Aşa m-aş simţi şi eu, omule. Ce-ai face ca să îndrepţi asta?
   - Totul. Orice.
   Mâinile împreunate ale lui Richie erau aproape să le atingă pe ale lui Conor.
   - Ai făcut treabă grozavă pentru Pat, a spus foarte blând Richie. Ai fost un prieten bun, ai avut grijă de el. Dacă există un loc unde ne ducem după ce murim, acum îţi mulţumeşte.
   Conor se holba la podele şi-şi muşca tare buzele. Încerca să nu plângă.
   - Numai că Pat e mort, omule. Unde e el acum nu-l mai răneşte nimic. Orice ar şti lumea despre el, orice ar crede ea, acum nu mai contează pentru el.
   Conor şi-a tras răsuflarea, o ridicătură grozavă şi aspră a pieptului, şi a muşcat din nou.
   - E timpul să-mi spui, omule. Erai sus, în ascunzătoarea ta, şi l-ai văzut pe Pat atacând-o pe Jenny. Ai coborât acolo, însă ai ajuns prea târziu. Asta s-a întâmplat, nu-i aşa?
   Altă ridicătură, contorsionându-i trupul ca un suspin.
   - Ştiu că ai vrea să fi făcut mai mult, dar e timpul să încetezi să compensezi asta. Nu mai trebuie să-l protejezi pe Pat. El e în siguranţă. E OK.
   Suna ca şi cum i-ar fi fost cel mai bun prieten, un frate, singura persoană din lume căreia îi păsa.
   Conor a reuşit să ridice privirea, cu gura căscată şi gâfâind. În momentul ăla am fost sigur că Richie îl avea în mână. N-am putut să spun ce era mai puternică: uşurarea, ruşinea sau furia.
   Apoi Conor s-a lăsat pe spate în scaun şi şi-a tras mâinile peste faţă. A zis printre degete:
   - Pat nu i-a atins niciodată.
   După o clipă, s-a lăsat şi Richie pe spate.
   - OK, a zis el dând din cap. OK. Bine. Încă o întrebare, apoi dispar şi te las în pace. Răspunde-mi la asta, şi Pat e nevinovat. Ce-ai făcut cu copiii?
   - Să-ţi spună doctorii tăi.
   - Mi-au spus. Cum ţi-am zis mai înainte: verificare încrucişată.
   Nu se dusese nimeni la etaj din bucătărie după ce începuse vărsarea de sânge. Dacă Brennan ar fi venit alergând când văzuse lupta, ar fi intrat pe uşa din spate, în bucătărie, şi ar fi plecat în acelaşi mod, fără ca măcar să se ducă la etaj. Dacă ştia cum muriseră Emma şi Jack, era fiindcă el era omul nostru.
   Conor şi-a încrucişat braţele, şi-a încolăcit un picior de masă şi şi-a întors scaunul ca să stea cu faţa la mine, întorcându-i spatele lui Richie. Avea ochii roşii.
   - Am făcut-o fiindcă eram nebun după Jenny şi ea nu s-ar fi apropiat de mine, a mărturisit el spre mine. Ăsta e motivul. Trece asta într-o declaraţie. O să semnez.
  
            Coridorul părea rece ca o ruină. Trebuia să-i luăm declaraţia lui Conor şi să-l trimitem înapoi în celulă, să-i punem la curent cu noutăţile pe superior şi pe salahori, să ne scriem rapoartele.
   Niciunul dintre noi nu s-a îndepărtat de uşa camerei de interviu.
   - Eşti bine? a întrebat Richie.
   - Da.
   - A fost OK? Ce-am făcut. Nu eram sigur dacă... A lăsat asta în suspans.
   - Mulţumesc. Apreciez asta, am zis eu fără să mă uit la el.
   - Nicio problemă.
   - Ai fost bun acolo. Am crezut că l-ai avut.
   - Şi eu la fel.
   Glasul lui suna ciudat. Amândoi eram la capătul puterilor.
   Mi-am scos pieptenele şi am încercat să-mi aranjez părul, dar n-aveam nicio oglindă şi nu puteam să mă concentrez.
   - Motivul ăsta pe care ni l-a oferit e de rahat. Încă ne minte, am spus eu.
   - Da.
   - Încă lipseşte ceva. Avem mâine toată ziua la dispoziţie şi, dacă e cazul, şi toată noaptea.
   Gândul m-a făcut să închid ochii.
   - Ai vrut să fii sigur, a zis Richie.
   - Da.
   - Eşti?
   Am bâjbâit după acea senzaţie, acel răpăit dulce de chestii care cad în toate locurile potrivite. Nu era nicăieri.
   Părea o fantezie jalnică, asemenea unei poveşti de copii despre jucării moi luptându-se cu monştrii în întuneric.
   - Nu, am răspuns eu.
   Încă aveam ochii închişi.
   - Nu sunt sigur.

              În noaptea aia m-am trezit auzind oceanul. Nu izbirea şi zvâcnirea neobosite şi insistente ale valurilor din Portul Sfărâmat. Era un sunet ca o mână mare ce-mi mângâia părul, o rostogolire întinsă pe kilometri de talazuri pe nişte plaje blânde din Pacific.
   Provenea de dincolo de uşa dormitorului meu.
   „Dina, mi-am spus eu simţindu-mi bătăile inimii în cerul gurii. Dina se uită la ceva la televizor, ca să adoarmă.”
   Uşurarea mi-a tăiat respiraţia. Apoi mi-am amintit: Dina era în altă parte, pe canapeaua plină de purici a lui Jezzer, pe o alee împuţită.
   Pentru o clipă cu susul în jos, stomacul mi-a zvâcnit în teroare pură, de parcă eram singur, cu nimeni care să împiedice dezvoltarea nebuniei din mintea mea, ca şi cum ea era cea care mă proteja pe mine.
   Am continuat să stau cu ochii pe uşă şi am deschis uşor sertarul de la noptieră. Greutatea rece a pistolului era reconfortantă, solidă.
   Dincolo de uşă, valurile se liniştiseră, imperturbabil.
   Am deschis uşa dormitorului, cu spatele lipit de perete şi cu pistolul sus, gata pentru o mişcare indisolubilă. Camera de zi era goală şi întunecată, cu dreptunghiuri pale în ferestre, cu paltonul meu în dezordine pe braţul canapelei.
   O linie subţire de lumină albă în jurul uşii de la bucătărie.
   Sunetul valurilor a crescut în intensitate. Venea din bucătărie.
   Mi-am muşcat interiorul obrazului până am simţit gust de sânge. Apoi am traversat camera de zi, covorul înţepându-mi tălpile, şi am dat de perete uşa de la bucătărie.
   Lumina fluorescentă de sub dulapuri era aprinsă, conferind o strălucire extraterestră unui cuţit şi unei jumătăţi de măr uitate pe blat. Urletul oceanului s-a ridicat şi a trecut peste mine, cald ca sângele şi moale ca pielea, ca şi cum aş fi putut să dau drumul pistolului şi să mă las să cad în faţa valurilor, să mă las dus de ele.
   Radioul era oprit. Toate aparatele erau oprite, doar frigiderul bâzâia sinistru - am fost nevoit să mă aplec aproape ca să aud sunetul, sub cel al valurilor. Când am perceput asta şi am pocnit din degete, am ştiut că nu era nimic în neregulă cu auzul meu. Mi-am apăsat urechea de peretele vecinilor. Nimic. Am apăsat mai tare, în speranţa unui murmur de voci sau a unui dialog de show de televiziune, ceva care să dovedească faptul că apartamentul meu nu se transformase în ceva imponderabil şi plutind liber, că încă eram ancorat de o clădire solidă, înconjurat de viaţă caldă. Linişte.
   Am aşteptat îndelung ca sunetul să se estompeze. Când am înţeles că asta n-avea să se întâmple, am stins lumina, am închis uşa de la bucătărie şi m-am întors în dormitor.
   M-am aşezat pe marginea patului, presându-mi cercuri în palmă cu ţeava pistolului şi dorindu-mi să am ceva în care să pot să trag, ascultând valurile oftând ca un animal mare adormit şi încercând să-mi amintesc să aprind lumina.

                                                  17.

              Am dormit şi n-am auzit alarma sunând.
   Prima privire aruncată la ceas - aproape nouă - m-a făcut să sar din pat cu inima bătându-mi nebuneşte. Nu-mi aminteam ultima oară când făcusem asta, indiferent cât de obosit fusesem.
   Mă antrenasem să mă trezesc şi să mă ridic din pat la primul ton. Am aruncat hainele pe mine şi am plecat, fără să fac duş, fără să mă bărbieresc şi fără să iau micul dejun.
   Visul, sau ce-o fi fost, mi se agăţase de un colţ al minţii, scormonindu-mă ca şi cum în apropiere se întâmpla ceva groaznic de care nu-mi dădeam seama. Cum traficul s-a congestionat - ploua tare - a trebuit să mă lupt cu nevoia de a-mi abandona maşina unde era şi a alerga restul drumului. Scurta cursă din parcare spre sediu m-a secat.
   Quigley era pe primul palier, în dreptul unei balustrade, purtând un sacou hidos ecosez şi trosnind între degete o pungă de probe din hârtie maronie. Într-o zi de sâmbătă ar fi trebuit să fiu în siguranţă în ceea ce-l privea pe Quigley - nu că lucra la vreun caz imens care necesita atenţie douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână - dar era mereu în urmă cu actele.
   Probabil, venise ca să încerce să-mi bată la cap unul dintre salahori să facă ceva pentru el.
   - Detectiv Kennedy, a zis el. Putem să avem o vorbă mică?
   Mă aşteptase. Ăsta ar fi trebuit să fi fost primul avertisment pentru mine.
   - Mă grăbesc, am zis eu.
   - Eu îţi fac ţie o favoare cu asta, detectiv. Nu invers.
   Ecoul i-a făcut vocea să se învârtă în sus pe scări, chiar dacă păstra tonul jos. Tonul ăla lipicios, confidenţial ar fi trebuit să fi fost al doilea avertisment pentru mine, însă eram ameţit şi mă grăbeam, şi aveam în minte treburi mai importante decât Quigley.
   Aproape mi-am continuat drumul. M-a oprit punga de probe. Era una dintre cele mici, cele de mărimea palmei mele. Nu-i vedeam deschizătura, ar fi putut să conţină orice. Dacă Quigley pusese mâna pe ceva care avea de-a face cu cazul şi nu-i măguleam ego-ul mic şi abject, ar fi putut să însceneze o eroare de depozitare care ar fi împiedicat punga să ajungă la mine timp de săptămâni.
   - Dă-i bătaie, am spus eu păstrând un umăr îndreptat spre următoarea treaptă a scării, aşa încât să ştie că discuţia n-avea să se lungească.
   - Bună alegere, detectiv. Se întâmplă să cunoşti o tânără de douăzeci şi cinci-treizeci de ani, cam 1,50 m, foarte subţire, cu părul brunet tăiat la lungimea bărbiei? Probabil că ar trebui să spun foarte atractivă, dacă nu te deranjează că e cam janghinoasă.
   Pentru o clipă, am crezut că o să fiu nevoit să mă apuc de balustradă. Lovitura lui Quigley îşi atinsese ţinta. N-am putut să mă gândesc decât că era o Jane Doe cu numărul meu în telefon, un inel scos de pe un deget rece şi aruncat într-o pungă de probe pentru identificare.
   - Ce i s-a întâmplat?
   - Deci o ştii?
   - Da. O cunosc. Ce s-a întâmplat?
   Quigley s-a întins, arcuind sprâncenele şi încercând să pară enigmatic, până exact cu o clipă înainte să dau cu el de perete.
   - A venit ţopăind pe-aici la prima oră a dimineţii. A vrut să-l vadă imediat pe Mikey Kennedy, dacă nu te superi. Nu admitea niciun refuz. Mikey, nu? Aş fi pariat că îţi plac mai curate, mai respectabile, însă nu poţi să faci nimic în gustul omului.
   Mi-a zâmbit. N-am putut să răspund. Mă simţeam de parcă uşurarea îmi absorbise măruntaiele.
   - Bernadette i-a zis că nu eşti acolo şi că ar trebui să ia loc şi să aştepte, dar asta n-a fost suficient de bun pentru Micuţa Domnişoară Urgenţă. A făcut tărăboi teribil, ridicând vocea şi tot. O situaţie stânjenitoare şi şocantă. Cred că unora le plac melodramele, numai că asta e o clădire a Gărzii, nu un club de noapte.
   - Unde e?
   - Prietenele tale nu sunt responsabilitatea mea, detectiv Kennedy. Eu doar s-a întâmplat să intru şi am văzut tărăboiul pe care l-a făcut. M-am gândit să-ţi dau o mână de ajutor, să-i arăt tinerei că nu poate să vină aici ca regina din Saba şi să ceară una, alta. Aşa că i-am spus că sunt un prieten de-al tău şi că ar putea să-mi spună mie orice ar fi vrut să-ţi spună ţie.
   Îmi ţineam mâinile îndesate în buzunare ca să ascund pumnii încleştaţi.
   - Vrei să spui că ai forţat-o să discute cu tine.
   Buzele lui Quigley s-au subţiat până au dispărut.
   - Nu vorbi cu mine pe tonul ăsta, detectiv. N-am forţat-o să facă nimic. Am dus-o într-o cameră de interviu şi am avut o mică discuţie. Mi-a luat un pic s-o conving, dar, în cele din urmă, şi-a dat seama că tot tu eşti mai bun să urmezi ordinele Gărzii.
   - Ai ameninţat-o c-o arestezi, am adăugat eu păstrându-mi vocea egală.
  
           Gândul de a fi închisă ar fi făcut-o pe Dina să intre într-o panică animalică. Aproape auzeam sporovăială sporind în mintea ei. Mi-am ţinut pumnii unde erau şi m-am concentrat pe ideea de a tăbăci fundul moale al lui Quigley.
   Nu dădeam doi bani dacă îl avea în buzunar pe comisarul-şef şi aş fi sfârşit investigând hoţii de oi din Leitrim pentru tot restul vieţii cât timp trăgeam cu mine în jos bucata asta de rahat.
   - Deţinea bunuri furate de la poliţie, a rostit Quigley virtuos. N-aveam cum să trec asta cu vederea, nu? Dacă refuza să le predea, ar fi fost de datoria mea s-o plasez în stare de arest.
   - Ce vrei să spui? Ce proprietăţi ale poliţiei furate?
   Încercam să mă gândesc ce aş fi putut să fi dus acasă, un dosar, o poză, ce Dumnezeu nu mi-aş fi dat seama până atunci.
   Quigley mi-a oferit un zâmbet mic şi dezgustător şi a ridicat punga cu probe. Am înclinat-o spre lumina slabă, perlată de la fereastra palierului - nu i-a dat drumul. Pentru o clipă, n-am înţeles ce-am văzut. Era o unghie de femeie, frumos pilită şi manichiurată, pictată cu un roz-bej dulce.
   Fusese smulsă brusc. Într-o crăpătură era prins un firicel de lână roz-trandafiriu.
   Quigley spunea ceva, undeva, însă nu-l auzeam. Aerul devenise dens şi sălbatic, izbindu-mă în craniu, bolborosind într-o mie de voci fără sens. Simţeam nevoia să-mi întorc faţa, să-l răstorn pe Quigley cu picioarele-n sus şi să fug. N-am putut să mă mişc. Îmi percepeam ochii ca şi cum ar fi fost fixaţi larg deschişi.
   Scrisul de pe eticheta pungii de probe era familiar, ferm şi înclinat înainte, nu mâzgălitura semianalfabetă a lui Quigley. „Colectată din camera de zi, reşedinţa lui Conor Brennan...” Aer rece, miros de mere, faţa trasă a lui Richie.
   Când am putut să aud din nou, Quigley încă vorbea. Casa scării îi întorcea vocea şuierător şi imaterial.
   - La început m-am gândit, măi să fie, Doamne sfinte, grozavul Extravagant Kennedy lasă probele aruncate peste tot şi muieruşca lui le ia cu ea pe drumul spre ieşire. Cine s-ar fi gândit?
   A scos un chicotit. Aproape am putut să-l simt scurgându-mi-se pe faţă ca grăsimea râncedă.
  - Dar apoi, cât te-am aşteptat să ne onorezi, ţi-am citit un pic dosarul de caz - nu mi-aş vârî nasul niciodată, însă vezi de ce trebuia să ştiu ce-ar fi putut să fie cu chestia asta. Ca să decid ce am de făcut. Şi n-am găsit ceva interesant? Scrisul ăla de mână de-acolo nu e al tău - sigur, îl ştiu pe-al tău, după atâta vreme - dar apare de mai multe ori în dosar.
   Şi-a ciocănit tâmpla.
   - Nu mi se spune detectiv degeaba, am dreptate?
   Am vrut să zdrobesc punga în mână până se făcea praf şi dispărea, chiar până când imaginea nu se ştergea din minte.
   - Ştiam că aţi devenit prieteni la cataramă tu şi tânărul Curran, însă n-aş fi crezut că împărţiţi atât de mult.
   Chicotit din nou.
   - Aşa că mă întreb, acum: tânăra doamnă a luat asta de la tine sau de la Curran?
   Undeva, adânc în mintea mea, un colţ s-a mişcat din nou, metodic, ca o maşină. Au meritat cei douăzeci şi cinci de ani de muncă să învăţ să-mi păstrez controlul. Prietenii m-au denigrat pentru asta, pifanii şi-au dat ochii peste cap când le-am ascultat discursurile. La dracu’ cu toţi. A meritat, pentru conversaţia aia de pe palierul expus la curent, că mi-am păstrat cumpătul.
   Când cazul ăsta îşi înfige ghearele scormonindu-mi cercuri în cap, nu-mi rămâne decât să-mi spun că ar fi putut să fie mai rău.
   Lui Quigley îi plăcuse tărăşenia asta la nebunie, fiecare clipă, şi aş fi putut să mă folosesc de asta.
   M-am auzit spunând, rece ca gheaţa:
   - Nu-mi spune că ai uitat s-o întrebi.
   Avusesem dreptate. Nu putea să reziste.
   - Doamne sfinte, dramă. Nu mi-ar fi zis cum o cheamă, nu mi-ar fi dat nicio informaţie de unde şi cum a intrat în posesia chestiei de-aici - când am pus presiune pe ea, doar blând, a devenit isterică. Nu glumesc. Şi-a smuls un smoc mare de păr din rădăcină, a ţipat la mine că are să-ţi spună ce i-am făcut. Oricum, nu-mi făceam probleme pentru asta - orice om cu judecată ar lua de bun cuvântul unui ofiţer, nu afirmaţia vreunei tinere - dar fata e nebună ca un sac cu pisici. Aş fi putut destul de uşor s-o fac să vorbească, deşi n-avea niciun rost. Nu puteam să mă bazez pe o vorbă din ce zicea. Îţi spun, nu contează cât de şic e, trebuie băgată într-o cămaşă de forţă.
   - Păcat că n-ai avut una la îndemână.
   - Ţi-aş fi făcut o favoare, să ştii.
   Uşa camerei echipei s-a dat de perete mai sus de noi şi trei dintre băieţi au ieşit pe coridor îndreptându-se spre cantină, plângându-se cu un limbaj colorat despre un martor care devenise brusc amnezic. Eu şi Quigley ne-am lipit cu spatele de perete, ca nişte conspiratori, până când vocile lor s-au stins.
   - Ce-ai făcut cu ea?
   - I-am zis că trebuie să se stăpânească şi că e liberă să plece, şi a ieşit în grabă. Pe drumul spre ieşire i-a arătat degetul lui Bernadette. Minunat.
   Cu braţele încrucişate şi bărbia băgată în piept cu acreală, arăta ca o femeie grasă plângându-se de destrăbălarea tineretului din zilele noastre. Ungherul îngheţat din sufletul meu, detaşat aproape, a vrut să zâmbească.
    Dina îl speriase de moarte pe Quigley. Din când în când, nebunia devine utilă.
   - Iubita ta, este? Sau o mică desfătare cumpărată pentru sufletul tău? Cât crezi că ar fi cerut pentru năzbâtia asta dacă te-ar fi găsit de dimineaţă?
   Am dat din deget la el.
   - Fii cuminte, cumetre. E o fată adorabilă.
   - E o fată foarte norocoasă că n-am plasat-o în stare de arest pentru furt. Ca o favoare pentru tine, să ştii! Cred că-mi datorezi o grămadă de mulţumiri politicoase.
   - Sună ca şi cum ţi-a luminat dimineaţa asta plictisitoare. Poate că tu ar trebui să-mi mulţumeşti mie.
 
           Conversaţia asta nu mergea cum planificase Quigley.
   - Deci, a zis el încercând să revină la discuţie.
   A ridicat punga de probe şi a strâns uşor capătul de sus între degetele lui grase şi albe.
   - Ia zi, detectiv, cât de rău ai nevoie de năzbâtia asta de-aici?
   Nu-şi dăduse seama. M-a cuprins un val de uşurare. Mi-am periat apa de ploaie de pe mânecă şi am ridicat din umeri.
   - Cine ştie? Îţi mulţumesc că ai eliberat-o pe tânără, şi pentru toate astea, însă nu-mi dau seama dacă e o chestie care ne asigură succesul total sau eşecul total.
   - Ai vrea să fii sigur, nu-i aşa? Fiindcă de îndată ce povestea ajunge la dosar, nu-ţi mai e de folos.
   Uitam să predăm probele din când în când. N-ar fi trebuit să se întâmple, dar se întâmpla. Îţi scoteai seara costumul şi descopereai o umflătură în buzunar, unde aveai un plic de când un martor ceruse să-ţi vorbească, sau deschideai portbagajul maşinii şi găseai acolo punga pe care avuseseşi de gând să o predai cu o seară înainte. Cât timp nimeni altcineva n-a avut acces la buzunarele tale sau la cheile maşinii, nu e sfârşitul lumii.
   Dar Dina avusese punga în posesia ei timp de ore sau zile. Dacă aş fi încercat vreodată s-o aduc în instanţă, un avocat al apărării ar fi susţinut că ea ar fi putut să sufle peste probe şi astfel să devină inutile.
   Dovada nu vine întotdeauna la noi intactă de la locul faptei. Martorii o predau săptămâni mai târziu, zace pe undeva pe câmp în ploaie luni de-a rândul, până când un câine o adulmecă. Noi lucrăm cu ce avem şi găsim modalităţi ca să preîntâmpinăm argumentele apărării. Asta era altceva. Asta o contaminaserăm chiar noi, şi aşa contaminam orice altceva atingeam.
   Dacă încercam s-o aducem în anchetă, atunci fiecare mişcare pe care o făcuserăm în acea anchetă ar fi fost luată la scărmănat: că ar fi putut să fi fost plantată, că ar fi putut să fi fost bruscată, că am fi putut să inventăm asta ca să iasă cum vrem noi. Încălcasem normele o dată. De ce ar fi trebuit să creadă cineva că fusese singura dată?
   Am dat pungii un bobârnac de desconsiderare - iar atingând-o, şira spinării mi-a săltat.
   - S-ar fi putut să fie distractiv s-o avem, dacă se dovedeşte că ne leagă suspectul de locul crimei. Dar, oricum, avem multe alte chestii care să ne ajute. Nu cred c-o să murim.
   Ochii mici şi şireţi ai lui Quigley s-au târât pe faţa mea, verificând.
   - Orişicât, a zis el, în cele din urmă.
   Încerca să ascundă o notă de enervare. Îl dezamăgisem.
   - Chiar dacă asta nu-ţi transformă cazul în rahat, ar fi putut s-o facă. Superiorul o să sară de fund în sus când o să audă că cineva din echipa lui de vis împarte probe ca pe bomboane - şi tocmai în cazul ăsta, dintre toate cazurile din lume. Cu bieţii ăia copilaşi.
   A clătinat din cap, plesnind din limbă a reproş.
   - Eşti mândru de tânărul Curran, nu-i aşa? N-ai vrea să-l vezi din nou poliţist în uniformă înainte să ajungă în blocul de start. Toate promisiunile alea, toată frumoasa relaţie profesională pe care o aveţi voi doi, toate irosite. N-ar fi păcat?
   - Curran e băiat mare. Poate să-şi poarte singur de grijă.
   - A-ha, a zis Quigley cu infatuare arătând spre mine, ca şi cum aş fi greşit şi aş fi dezvăluit un mare secret. Să iau asta drept semn că el e neobrăzatul, la urma urmelor?
   - Ia-o cum îţi place, cumetre. Şi dacă-ţi place, mai ia-o o dată.
   - Nu contează, sigur. Chiar dacă a făcut-o Curran, el e doar în perioada de probă. Tu trebuie să ai grijă de el. Dacă ar afla cineva despre asta... N-ar fi asta o sincronizare îngrozitoare, iar tu ai fi, pur şi simplu, pe drumul înapoi?
   Quigley s-a apropiat suficient de mult ca să-i văd umezeala strălucitoare a buzelor, luciul de murdărie şi grăsime din gulerul sacoului.
   - Nimeni nu vrea să se întâmple asta. Sunt sigur că putem să ajungem la o înţelegere.
  
           Pentru o clipă, am crezut că vorbea de bani. Pentru o chiar mai scurtă şi ruşinoasă perioadă de timp, m-am gândit să-i spun da. Am economii, în caz că se întâmplă ceva cu mine şi trebuie să aibă grijă cineva de Dina. Nu mult, dar suficient cât să-i închid gura lui Quigley, să-l salvez pe Richie, să mă salvez pe mine, să reaşez lumea ricoşată înapoi pe o orbită, apoi să putem să ne vedem de treabă ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.
   Pe urmă, am înţeles. Pe mine mă voia, şi nu era chip să scap. Voia să lucreze cu mine la cazurile bune, să profite de orice descopeream şi să-şi descarce ratările asupra mea.
   Voia să se încălzească în timp ce îi înălţam osanale în faţa lui O’Kelly, să mă avertizeze cu o ridicare semnificativă de sprânceană când ceva nu era destul de bun, să se bucure de vederea Extravagantului Kennedy la mila lui. N-avea să se termine niciodată.
   Vreau să cred că nu ăsta a fost motivul pentru care l-am refuzat pe Quigley. Ştiu cât de mulţi ar lua de la sine înţeles că a fost doar atât de simplu, că ego-ul meu nu m-a lăsat să-mi petrec tot restul carierei venind în fugă la fluieratul lui şi asigurându-mă că-i aduc imediat cafeaua. Eu încă mă rog să cred că am zis nu fiindcă aşa trebuia.
   - Nu fac un aranjament cu tine nici dacă îmi legi o bombă de piept.
   Asta l-a făcut pe Quigley să se dea înapoi din faţa mea cu un pas, însă n-avea să renunţe aşa uşor. Premiul lui era atât de aproape, că, practic, saliva.
   - Nu spune ceva ce ai să regreţi mai târziu, detectiv Kennedy. Nu e nevoie să ştie nimeni unde a fost asta noaptea trecută. Poţi să aranjezi cu muieruşca ta. Ea n-o să sufle o vorbă. Nici Curran, dacă are ceva în cap. Asta poate să meargă direct la sala de probe, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat vreodată.
   A scuturat punga. Am auzit zăngănitul uscat al unghiei pe hârtie.
   - Are să fie micul nostru secret. Mai gândeşte-te înainte să mă dispreţuieşti.
   - N-am la ce să mă gândesc.
   După o clipă, Quigley s-a lăsat pe spate pe balustradă.
   - Am să-ţi dau un pont gratis, Kennedy.
   Tonul i se schimbase. Toată acoperirea cremoasă de fals prieten dispăruse.
   - Am ştiut că o s-o dai în bară cu cazul ăsta. Marţi, în clipa în care ai venit de la superior, am ştiut. Te-ai crezut mereu special, nu-i aşa? Domnul Perfect, care nu iese niciodată nici cu vârful piciorului din linie. Şi uită-te la tine acum.
   Rânjetul ăla din nou, de data asta la jumătatea drumului spre un mârâit, plin de o răutate pe care nu se deranja s-o mai ascundă.
   - Mi-ar plăcea de mor doar să ştiu: ce te-a făcut să încalci linia de data asta? Doar fiindcă ai fost un sfânt atâta vreme, te-ai gândit că ai putea să faci tot ce vrei, că nimeni nu l-ar suspecta vreodată pe grozavul Kennedy Extravagantul?
    Nu birocraţia, la urma urmelor, nu şansa de a împrumuta de la mine unul dintre salahori. Quigley venise la lucru într-o sâmbătă dimineaţă fiindcă nu voia, Doamne fereşte, să rateze momentul în care mă duceam cu picioarele în sus.
   - Am vrut să-ţi fac ziua frumoasă, fiule. Se pare că am reuşit.
   - Mă tot iei de prost. Haide să-l luăm toţi peste picior pe Quigley, marele idiot gras, sigur că nici măcar n-o să observe. Dă-i drumul, spune-mi. Dacă tu eşti eroul şi eu sunt prostul, atunci cum se face că tu eşti acum adânc în rahat, iar eu sunt ăla care a văzut tot timpul asta venind?
   Greşea. Nu-l subestimasem niciodată. Am fost mereu conştient de unica abilitate a lui Quigley: nasul lui de hienă, instinctul care-l face să adulmece şi să saliveze în legătură cu suspecţi nesiguri, să sperie martori, pifani instabili pe picioare, orice scoate la suprafaţă pete estompate sau miros de sânge. Unde greşisem era în a crede că nu mă avea în vedere.
   Toţi anii ăia de şedinţe de terapie interminabile şi chinuitoare, pentru a fi vigilent în legătură cu fiecare mişcare, cuvânt şi gând. Fusesem sigur că mă făcusem bine, că toate fisurile se vindecaseră, tot sângele se spălase. Ştiam că îmi câştigasem felul meu de siguranţă.
   Credeam, dincolo de orice îndoială, că asta însemna că eram în siguranţă.
   În momentul în care îi zisesem Portul Sfărâmat lui O’Kelly, fiecare cicatrice decolorată din mintea mea se aprinsese ca un far. Mersesem pe liniile strălucitoare ale acestor cicatrice, supus ca un animal domestic, din momentul ăla direct spre ăsta. Trecusem prin cazul ăsta strălucind aşa cum Conor Brennan strălucise pe drumul ăla întunecat, un semnal aprins pentru animale de pradă şi necrofagi, depărtat şi lat.
   - Nu eşti prost, Quigley, ci o ruşine. Aş putea s-o dau în bară oră de oră, de-acum şi până la pensie, şi tot o să fiu un poliţist mai bun decât o să fii tu vreodată. Mi-e ruşine să fiu în aceeaşi echipă cu tine.
   - Ai noroc, atunci, nu-i aşa? E posibil să nu mai fie nevoie să ai de-a face cu mine. Nu şi când superiorul o să vadă asta.
   - Preiau eu de-aici.
   Am întins o mână după pungă, dar Quigley a tras-o ca să nu ajung la ea. A strâmbat afectat din gură şi a deliberat, legănând punga între arătător şi degetul mare.
   - Nu sunt sigur că pot să-ţi dau asta acum. De unde ştiu unde o să ajungă?
   - Mi-e scârbă de tine, am zis eu când mi-am recăpătat respiraţia.
   Faţa lui Quigley s-a acrit, dar a văzut ceva în mine care l-a făcut să-şi ţină gura. Mi-a pus punga în mână ca şi cum ar fi fost ceva imoral.

..............................................................