Liniștea umbrelor, Tana French

.....................................................................
                            9-12

             - Atunci de ce te porți ca și cum ai vrea să mor? De fapt, pun pariu că nu vrei un tren, ci ca totul să fie elegant, nu-i așa? Totul drăguţ şi elegant. Cum speri? Ai vrea să mă spânzur sau să iau o supradoză...
    Nu-mi mai venea deloc să râd. Mâna mi s-a încleştat în jurul paharului cu vin atât de strâns, încât m-am gândit că are să se spargă.
   - Nu fi atât de al naibii de ridicolă. Îmi doresc să ai un pic de autocontrol. Doar cât să te acomodezi cu Geri timp de două zile nenorocite. Chiar crezi că-ţi cer prea mult?
   - De ce ar trebui să fac asta? E un fel de chestie stupidă de închidere? Să rezolvi cazul ăsta pentru ce s-a întâmplat cu mama? Fiindcă dacă aşa e, atunci vomit. Nici măcar nu pot să te sufăr. O să vomit peste tot pe canapeaua asta...
   - N-are nici pe naiba de-a face cu ea. Asta e una dintre cele mai stupide chestii pe care le-am auzit vreodată. Dacă nu poţi să vii cu ceva mai logic, poate ar trebui să-ţi ţii fleanca.
    Nu-mi mai pierdusem cumpătul din adolescenţă, nu aşa, şi, categoric, nu cu Dina, şi m-am simţit de parcă alergam cu o sută cincizeci la oră pe autostradă, după şase votci la rând, imense, letale şi delicioase.
    Dina stătea aplecată înainte peste măsuţa de cafea, săgetându-mă cu degetele.
   - Vezi? Despre asta vorbesc. Asta îţi face chestia aia. Tu nu te superi niciodată pe mine, iar acum uită-te la tine. Uită-te doar la starea ta. Vrei să mă loveşti, nu? Spune, haide, cât de rău vrei să...
    Avea dreptate: voiam. Aş fi vrut să-i dau o palmă direct peste faţă.
   Unele părţi din mine au înţeles că dacă o loveam atunci, aveam să stau cu ea, şi ştia şi ea asta. Mi-am pus foarte uşor paharul pe măsuţa de cafea.
   - N-am de gând să te lovesc.
   - Haide, dă-i înainte, ai putea. Care-i diferenţa? Dacă mă arunci în blestemata de casă a lui Geri şi fug, şi apoi nu pot să vin la tine şi să ţin asta sub control, şi ajung să sar în râu, cum e asta mai bine?
    Era pe jumătate peste măsuţa de cafea, cu faţa împinsă spre mine, la o lungime de braţ.
   - N-ai să-mi dai o pălmuţă, fiindcă, Dumnezeule, nu, tu eşti prea bun pentru asta. Dracu’ să te ferească să te simţi băiat rău fie şi o dată. Dar e OK să mă faci să sar de pe un pod. Bine. E-n regulă. Asta e doar...
    Am scos un sunet între râs şi chiot.
   - Dulce Iisuse! Nu pot să-ţi spun cât m-am săturat să aud asta. Crezi că tu ai să vomiţi? Dar eu, când îmi bagi rahatul ăsta pe gât de fiecare blestemată de dată? „Nu mă duci la Muzeul Figurilor de Ceară, cred că o să mă sinucid. Nu mă ajuţi să-mi mut toate lucrurile din apartament la patru dimineaţa, cred că o să mă sinucid. Nu-ţi petreci seara ascultând problemele mele, în loc să mai încerci o dată să-ţi salvezi căsnicia, cred că o să mă sinucid.” Ştiu că e vina mea, că am cedat mereu în clipa în care mi-ai aruncat rahatul ăsta, dar de data asta, nu. Vrei să te sinucizi? Fă-o. Nu vrei, atunci n-o face. Depinde de tine. Oricum, nimic din ce fac eu nu contează. Deci, nu-mi pune mie naibii asta în poală.
    Dina s-a uitat la mine cu gura căscată. Îmi bătea inima, de să-mi iasă prin coaste. Abia puteam să respir.
    După o clipă, şi-a aruncat paharul cu vin pe jos - a sărit pe covor, rostogolindu-se mai departe într-un arc roşu ca de sânge care ţâşneşte - s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă, înhăţând geanta pe drum. A trecut expres atât de aproape de mine, că şoldul ei m-a pocnit în umăr. Se aştepta s-o apuc, să mă lupt cu ea ca s-o fac să rămână. Nu m-am mişcat.
  - Ar fi bine să găseşti o modalitate să spui dracului adio muncii tale, a zis ea în prag. Dacă nu vii să mă iei până mâine-seară, o să-ţi pară rău.
    Nu m-am întors. După un minut, a trântit uşa în urma ei şi am auzit-o dând un picior în ea, înainte s-o ia la fugă pe coridor.

               Am rămas foarte tăcut o lungă perioadă, prinzându-mă de braţele fotoliului ca să-mi opresc mâinile să tremure.
    Am ascultat inima bătându-mi în urechi şi şuieratul difuzoarelor după ce aria lui Debussy s-a oprit, am tras cu urechea după paşii Dinei întorcându-se.
    Mama aproape o luase pe Dina cu ea. Era cândva după unu dimineaţa, în ultima noastră noapte la Portul Sfărâmat, când o trezise pe Dina, se strecurase afară din rulotă şi se îndreptase spre plajă. Ştiu, fiindcă venisem la miezul nopţii, ameţit şi fără suflare, după ce stătusem culcat pe dune cu Amelia, sub un cer ca un castron mare şi negru, plin cu stele, iar când am deschis uşa rulotei, geana de lumină a lunii i-a luminat pe toţi patru, înfăşuraţi strâns şi călduros în paturile lor, Geri sforăind delicat. Dina se întorsese şi murmurase ceva când mă strecurasem încă îmbrăcat în patul meu.
    Mituisem pe unul dintre băieţii mai mari să ne cumpere nişte cidru, aşa că eram pe jumătate beat, dar probabil că trecuse o oră înainte ca încântarea aia uimită să nu-mi mai freamăte prin piele şi să pot să adorm.
    Câteva ore mai târziu m-am trezit din nou, ca să mă asigur că totul fusese chiar adevărat. Uşa era deschisă şi se mişca, lumina lunii şi sunetele mării umpleau rulota şi două paturi erau goale. Pe masă se afla un bilet. Nu-mi amintesc ce scria. Probabil, l-a luat poliţia. Probabil, aş putea să mă duc să-l caut în Arhivă, însă n-am s-o fac. Nu-mi amintesc decât PS-ul: „Dina e prea micuţă ca să se descurce fără mama ei”.
    Am ştiut unde să căutăm: mama iubise întotdeauna marea. La câteva ore după ce ajunsesem acolo, plaja era complet schimbată, transformată în ceva întunecat şi urlător. Un vânt în creştere gălăgios, nori plutind în faţa lunii, scoici ascuţite tăindu-mi picioarele goale în timp ce fugeam şi nu simţeam nicio durere. Geri icnind după fiecare respiraţie lângă mine. Tata sărind spre mare, în lumina lunii, cu pijamaua fluturând şi cu braţele bătând aerul, o sperietoare grotescă şi palidă. Striga: „Annie, Annie, Annie”, dar vântul şi valurile rostogoleau strigătele în pustiu. Ne-am atârnat de mânecile lui, ca nişte copii. I-am urlat la ureche: „Tată! Tată, o să chem pe cineva!”
    M-a apucat de braţ şi l-a răsucit. Tata nu ne-a făcut niciodată rău niciunuia dintre noi. A urlat: „Nu! Pe nimeni. Să nu dea dracu’ să îndrăzneşti!” Ochii lui păreau albi. Abia după mulţi ani mi-am dat seama: el încă mai credea că aveam să le găsim în viaţă. O salva de toţi cei care ar fi luat-o dacă ar fi ştiut.
    Aşa că le-am căutat singuri. Nimeni nu ne auzea strigând: „Mami, Annie, Dina, mami, mami, mami”, nu prin vânt şi mare.
    Geraldine a rămas pe uscat, mergând în sus şi-n jos pe plajă, scormonind prin dunele de nisip şi apucându-se cu mâinile de smocurile de iarbă. Eu m-am dus în apă, cu tata, scufundaţi până la coapse. Când mi-au amorţit picioarele, mi-a fost mai uşor să continui.
    Pentru restul acelei nopţi - nu mi-am dat seama niciodată cât a durat, oricum, mai mult decât am fi putut să supravieţuim - m-am luptat cu curentul ca să rămân în picioare şi am bâjbâit în timp ce valul trecea. La un moment dat, degetele mi s-au încurcat în ceva şi am urlat, fiindcă am crezut că am apucat-o de păr pe una dintre ele, însă din apă a ieşit un nod mare, ca un cap tăiat, şi erau doar alge marine înfăşurate în jurul încheieturilor mele, ţinându-se de mine când am încercat să scap de ele. Mai târziu am găsit o panglică rece din aşa ceva încă legată în jurul gâtului meu.
    Când zorii au început să transforme lumea într-un cenuşiu albit sumbru, Geraldine a găsit-o pe Dina ascunsă cu capul înainte, ca un iepure, într-un smoc de iarbă uscată, cu braţele îngropate în nisip până la coate. Geri a pus jos smocurile lungi de iarbă, unul câte unul, şi a scobit cu pumnii în nisip, ca şi cum elibera ceva care ar fi putut să se strice. În cele din urmă, Dina a fost aşezată pe nisip, tremurând. Ţinea ochii aţintiţi pe Geraldine.
   - Geri, a zis ea. Am avut coşmaruri.
   Apoi a văzut unde era şi a început să ţipe.
   Tata n-ar fi plecat de pe plajă. În cele din urmă, mi-am înfăşurat tricoul în jurul Dinei - era greu de apa de mare, iar frisoanele ei s-au înrăutăţit - am pus-o pe umăr şi am dus-o înapoi la rulotă. Geraldine se poticnea lângă mine, sprijinind-o pe Dina când alunecam.
    I-am scos Dinei cămăşuţa de noapte - era rece ca un peşte şi plină de nisip - şi am înfăşurat-o în tot ce am găsit cald. Cardiganul mamei era impregnat cu mirosul ei. Poate că asta a făcut-o pe Dina să scheaune ca un căţeluş bătut sau, poate, a durut-o neîndemânarea noastră.
    Geraldine s-a dezbrăcat fără să ţină seama că eram acolo şi s-a urcat în pat cu Dina, apoi a tras plapuma peste capetele lor. Le-am lăsat acolo şi m-am dus să găsesc pe cineva.
    Lumina se îngălbenea şi lumea din celelalte rulote începea să se trezească. O femeie într-o rochie de vară îşi umplea ceainicul la un robinet, cu o pereche de copii mici dansând în jurul ei, stropindu-se reciproc şi chicotind.
    Tata căzuse pe nisipul de pe linia apei, cu mâinile atârnând inutile în lături, uitându-se la soarele care răsărea peste mare.
    Eu şi Geri eram plini din cap până-n picioare de tăieturi şi zgârieturi. Paramedicii le-au curăţat pe cele mai grave - unul dintre ei a fluierat încet când mi-a văzut picioarele. N-am înţeles de ce până mult mai târziu. Dina a fost dusă la spital, unde au zis că, fizic, era bine, în afară de o hipotermie uşoară. Ne-au lăsat pe mine şi pe Geri s-o luăm acasă şi să avem grijă de ea până decideau ei dacă tata n- avea de gând să facă „vreo prostie”. Am inventat mătuşi şi le-am zis doctorilor că au să ne ajute ele.
    După două săptămâni, rochia mamei a ieşit la suprafaţă în plasele unui vas de pescuit din Cornwall. Am identificat-o eu - tata n-a putut să se dea jos din pat, n-aveam s-o las pe Geri, aşa că m-am dus eu. Era cea mai bună rochie de vară a ei, din mătase - economisise - crem cu flori verzi.
    Obişnuia să o poarte la biserică, atunci când eram în Portul Sfărâmat, apoi la masa de prânz de duminică, de la Lynch, şi la plimbarea noastră de-a lungul ţărmului. O făcea să arate ca o balerină, ca o fată zâmbitoare pe poante de pe o carte poştală veche.
    Când am văzut-o întinsă pe o masă, în secţia de poliţie, era brăzdată maroniu şi verde de toate chestiile fără nume care se ţesuseră în jurul ei în apă. Am pipăit-o, am mângâiat-o, am oprit-o din lunga ei călătorie.
    Era posibil chiar să n-o recunosc, doar că ştiam după ce să mă uit: eu şi Geri descoperisem că rochia lipsea când împachetasem lucrurile ei ca să părăsim rulota.
 
        Asta auzise Dina la radio, cu vocea mea rotindu-se în jurul ei, în ziua în care primisem cazul ăsta. „Moarte, Portul Sfărâmat, cadavru descoperit, medicul legist e la locul faptei.”
    Era aproape imposibil, de asta nu i-ar fi trecut niciodată prin cap. Toate regulile probabilităţii şi logicii, modelele precise de linii de pe mijlocul drumului şi ochii de pisică ce ne ţin pe ceilalţi dintre noi pe drum când vremea e furtunoasă, toate astea nu însemnau nimic pentru Dina.
    Mintea ei se învârtise într-o epavă fumegândă de zgomote de foc de tabără şi vorbe rostite într-o păsărească stranie, şi venise la mine.
    Nu ne-a povestit niciodată ce s-a întâmplat în noaptea aia. Eu şi Geri am încercat de mai multe mii de ori s-o prindem cu garda jos - o întrebam când era pe jumătate adormită în faţa televizorului sau când visa cu ochii deschişi uitându-se afară pe geamul maşinii. N-am obţinut decât acel monoton „Am visat urât”, şi ochii ei albaştri fugeau repede să se uite în gol.
    Când avea treisprezece sau paisprezece ani, am început să ne dăm seama - treptat şi fără nicio surpriză reală - că ceva era în neregulă. Nopţi când stătea pe patul meu sau al lui Geri, vorbind cu toată viteza până în zori, trezindu-se într-o frenezie legată de ceva ce noi abia puteam să traducem, furioasă pe noi fiindcă nu ne străduiam suficient ca să înţelegem. Zile în care sunau de la şcoală să spună că se holba şi avea o privire lucioasă, îngrozită, ca şi cum colegii şi profesorii ei se transformaseră în forme lipsite de sens gesticulând şi bolborosind. Urme de unghii formând cruste pe braţele ei.
    Am luat-o întotdeauna ca de la sine înţeles că noaptea aia era cauza ce coroda mintea Dinei. Ce altceva să fi făcut asta?
    Nu există niciun de ce. M-a luat din nou ameţeala aia. M-am gândit la baloane dezlegate şi care pluteau, explodând în aerul rarefiat sub presiunea propriei imponderabilităţi.
    Pe coridor veneau şi plecau paşi, dar niciunul nu se oprea în faţa uşii mele.
   Geri a sunat de două ori. N-am răspuns.
   Când am putut să stau în picioare, am şters covorul cu rola de bucătărie până când am absorbit cât de mult vin am putut. Am împrăştiat sare pe pată şi am lăsat să acţioneze.
   Am turnat restul de vin în chiuvetă, am aruncat sticla în coşul de reciclare şi am spălat paharele. Apoi am găsit o bandă adezivă şi o foarfecă de unghii şi m-am aşezat pe jos în camera mea de zi, punând paginile înapoi în cărţi şi tăind banda la dimensiunile perfecte ale hârtiei, până când grămada de cărţi distruse ajunsese un teanc îngrijit de cărţi reparate, şi m-am apucat să le pun înapoi pe rafturi, în ordine alfabetică.

                                                  15.

           Am dormit pe canapea, ca să mă asigur că m-ar fi trezit şi cea mai silenţioasă răsucire de cheie în broască. Am găsit-o pe Dina în vis de patru-cinci ori în noaptea aia: făcută ghem la uşa tatei, ţipând de râs la o petrecere, în timp ce cineva dansa desculţ pe muzică de tobe sălbatice, cu ochi larg deschişi şi fălci moi sub pelicula sticloasă a apei din cadă din baie, cu părul legănându-i-se în evantai.
     De fiecare dată m-am trezit deja în picioare şi la jumătatea drumului spre uşă.
   Eu şi Dina ne mai certasem şi înainte, când ea fusese cea rea. Niciodată în felul ăsta, însă din când în când ceva ce credeam că era inofensiv o înfuria îngrozitor, făcând-o să arunce, de obicei, cu ceva în mine în drum spre uşă. M-am dus mereu după ea. Mai ales o prindeam în câteva secunde, mocăindu-se afară aşteptându-mă. Chiar şi de cele câteva ori când mi-a scăpat sau s-a luptat cu mine şi a ţipat până m-am retras înainte să sune cineva la poliţie, şi să se trezească aterizând într-un loc sigur, zăvorât, am urmărit-o, am căutat-o, am sunat-o şi i-am trimis SMS-uri până am pus mâna pe ea şi am adus-o înapoi la mine acasă sau la Geri. Asta era tot ce voia în adâncul ei: să fie găsită şi adusă acasă.
    M-am trezit devreme, am făcut duş, m-am bărbierit, mi-am pregătit un mic dejun şi o grămadă de cafea. N-am sunat-o pe Dina. De patru ori am tastat pe jumătate un SMS, dar l-am şters.
    În drum spre serviciu n-am făcut un ocol ca să trec pe lângă apartamentul ei sau să risc să comit vreun accident cu maşina în timp ce aş fi întins gâtul după fiecare brunetă subţire pe lângă care treceam: dacă mă voia, ştia unde să mă găsească.
   Propria îndrăzneală m-a lăsat fără suflare. Îmi simţeam mâinile şubrede, dar când m-am uitat la ele pe volan, erau stabile şi puternice.

        Richie era deja la birou, cu telefonul lipit de ureche, legănându-se înainte şi-napoi în scaun şi ascultând muzica vioaie a unui apel în aşteptare suficient de tare, că puteam să aud şi eu.
   - Verific firmele de deratizare, a zis el dând din cap spre o listă din faţa lui. Am încercat toate numerele de care a făcut rost Pat pe forumul de discuţie. Nicio bucurie. Ăştia de-aici sunt toţi exterminatorii din Leinster, aşa că o să vedem ce iese.
   M-am aşezat şi mi-am luat telefonul.
   - Dacă nu obţii nimic, nu putem să presupunem că asta înseamnă că nu e nimic. Mulţi oameni de-acolo o fac la negru zilele astea. Dacă cineva nu declară un loc de muncă la Fisc, crezi că o să-l declare la noi?
    Richie a început să spună ceva, însă imediat muzica apelului în aşteptare s-a oprit şi el s-a răsucit la birou.
   - Bună dimineaţa, sunt detectivul gardă Richard Curran. Caut nişte informaţii...
   Niciun mesaj de la Dina - nu că m-aş fi aşteptat. Nici măcar n-avea numărul meu de la muncă. Dar o parte din mine aştepta oricum.
   Unul de la dr. Dolittle şi şuviţele lui nepieptănate, înştiinţându-mă că verificase forumul Casa şi grădina şi, uau, ce nebunie sau ce era acolo? Potrivit lui, scheletele aliniate păreau să fie opera unei nurci, însă ideea unui animal de companie exotic abandonat era şi ea foarte cool şi, categoric, erau tipi acolo care ar fi făcut contrabandă cu un gluton şi ar fi fost mai târziu îngrijoraţi despre cum să-l îngrijească. Planifica să rătăcească în jurul Brianstownului peste weekend, să vadă dacă ar fi putut să găsească vreun semn de „ceva distractiv”. Şi un mesaj de la Kieran, care la opt într-o vineri dimineaţa începuse deja să-şi pompeze lumea plină de tobe şi başi, spunându-mi să-l sun.
   Richie a închis, a clătinat din cap la mine şi a început să formeze din nou.
   Eu l-am sunat pe Kieran.
   - Kemosabe! Stai aşa.
   O pauză, în timp ce muzica a coborât la un volum care totuşi îl făcea să strige.
   - Am verificat contul tipului tău, Pat-flăcăul, pe forumul ăla, Casa şi grădina. Nu există mesaje private, primite sau trimise. S-ar putea să le fi şters, dar ca să verificăm asta, ne trebuie o citaţie către proprietarii forumului. Practic, de asta te sunasem să-ţi spun: nu mai avem nimic de făcut. Software-ul de recuperare şi-a terminat treaba, şi am verificat tot ce ne-ai dat. Nu mai sunt postări despre nevăstuici sau altceva nicăieri în istoricul calculatorului. Literalmente, cel mai interesant lucru pe care l-am găsit e de la un idiot care i-a expediat lui Jenny Spain un e-mail cu privire la răpirea non-naţională a unui copil într-un centru comercial şi l-a tuns chilug, ceea ce e interesant doar fiindcă e cea mai veche legendă urbană din lume şi nu pot să cred că oamenii încă pun botul la asta. Dacă, într-adevăr, vrei să ştii ce avea tipul tău în pod şi-ţi imaginezi că a spus pe net, atunci următorul pas e să faci o cerere către furnizorul de servicii al victimelor şi să ţii pumnii strânşi ca ei să păstreze informaţiile despre site-urile vizitate.
   Richie a închis din nou. A continuat să ţină o mână pe telefon, dar în loc să apeleze din nou, m-a privit, aşteptând.
   - N-avem timp de asta, am zis eu. Ne-au rămas mai puţin de două zile ca să-l acuzăm sau să-l eliberăm pe Conor Brennan. Ceva pe calculatorul lui de care ar trebui să ştiu?
   - Nimic până acum. Nicio legătură cu victimele - niciun link spre aceleaşi site-uri, niciun e-mail către ei sau de la ei. Şi nu văd nimic şters în ultimele câteva zile, deci nu e ca şi cum a dat delete la chestiile bune când a ştiut că venim - dacă nu cumva le-a şters atât de bine, că nici măcar nu pot să văd, şi scuză-mă dacă asta sună arogant, însă nu cred. Practic, în ultimele şase luni abia dacă s-a atins de maşinăria lui. Şi-a verificat ocazional e-mailul, a făcut ceva design de întreţinere pe câteva site-uri şi s-a uitat o grămadă pe National Geographic, la documentare on-line despre animale, asta-i tot. Un adevărat căutător de fiori tipul ăsta.
   - Aşa e. Continuă să te uiţi prin calculatorul familiei Spain. Şi ţine-mă la curent.
   Am putut să aud un ridicat de umeri în vocea lui Kieran.
   - Sigur, Kemosabe. Acul din carul cu fân vine imediat. Pe mai târziu.
   Pentru o clipă înşelătoare, m-am gândit s-o las baltă. Ce importanţă mai avea orice altceva tastase Pat despre problema lui cu paraziţii, acolo, în spaţiul virtual? N-ar fi făcut decât să le dea oamenilor încă un pretext să-i scrie că era ţăcănit. Iar Richie era cu ochii pe mine, plin de speranţă ca un căţeluş uitându-se la lesă, şi-i promisesem.
   - Continuă, am spus eu dând din cap la lista cu deratizatori. Am o idee.
   Chiar şi în condiţii de stres, Pat fusese un tip organizat, eficient. În locul lui, nu m-aş fi deranjat să-mi tot rescriu toată saga când schimbam forumurile de discuţii. Poate că Pat nu fusese un geniu al calculatorului, după standardele lui Kieran, dar eram gata să pariez că ştia să întrebuinţeze copy/paste.
    I-am scos postările originale de pe Wildwatcher şi Casa şi grădina, şi am început să pun propoziţii pe Google. După patru încercări, a apărut o postare de-a lui Pat-flăcăul.
   - Richie!
   El deja dădea năvală cu scaunul spre biroul meu.

        Era un site american, un forum pentru vânători. Pat apăruse acolo în ultima zi din iulie, la aproape două săptămâni de la izbucnirea de pe forumul Casa şi grădina.
   Îşi petrecuse o vreme lingându-şi rănile sau căutând locul potrivit, sau îi luase atât de mult doar fiindcă nu mai putuse să-şi ignore nevoia de a cere ajutor ca să găsească o soluţie.
   Nu se schimbaseră prea multe: „Îl aud mai mult ziua, dar nu există chiar o regulă - uneori ar putea să fie de patru-cinci ori pe zi/noapte, alteori nimic timp de 24 de ore. Am instalat în pod, pentru o vreme, un monitor de copil, însă degeaba - mă întreb dacă e posibil ca animalul să fie, de fapt, în spaţiul dintre podeaua podului şi tavanul de dedesubt apoi am încercat să verific cu lanterna, dar nu se vede nimic. Aşa că am de gând să las deschisă trapa podului şi să îndrept alt monitor video spre deschidere, ca să văd dacă chestia asta devine îndrăzneaţă şi decide să plece să exploreze. (O să pun sârmă ghimpată de-a lungul trapei, ca să nu mă trezesc cu el pe perna vreunuia dintre copii. Nu vă faceţi griji, nu sunt complet nebun... dar oricum!)”
   - Stai, a zis Richie. Pe forumul Casa şi grădina, Pat mânca rahat despre cum nu voia el să afle Jenny despre toate astea şi s-o sperie. Îţi aminteşti? Acum însă, pune monitorul pe palier. Cum avea de gând să-l ascundă de ea?
   - Poate că nu-l ascundea. Cuplurile căsătorite vorbesc din când în când, fiule. Poate că Pat şi Jenny au avut, la un moment dat, o discuţie serioasă, de la inimă la inimă, şi ea aflase totul despre chestia din pod.
   - Da, a spus Richie, şi un genunchi a început să-i joace. Poate.
   „Dar din moment ce primul monitor n-a fost vreun mare succes, mă întrebam dacă n-are cineva alte idei? Cum ar fi ce specie ar putea să fie sau ce momeală ar putea să meargă? VĂ ROG, pentru numele lui Dumnezeu, să nu-mi spuneţi să pun otravă sau să chem un exterminator, sau vreun alt rahat de-ăsta, fiindcă îmi bag picioarele, şi gata. În afară de asta, orice idee e bine-venită!”
   Vânătorii îi furnizaseră lista obişnuită cu suspecţi, de data asta cu o înclinare puternică spre nurcă - erau de acord cu dr. Dolittle în legătură cu scheletele aliniate. Când era vorba de soluţii totuşi, ei erau mult mai duri decât cei de pe alte forumuri.
   În câteva ore, un tip îl sfătuise pe Pat: „OK, lasă dracului cursa aia de şoareci. E timpul să-ţi crească o pereche de ouă şi să faci rost de armament serios. Îţi trebuie aici o capcană adevărată. Aruncă o privire la asta”.
    Link-ul ducea spre un forum ca un magazin de dulciuri pentru vânători, pagini de capcane pentru orice, de la şoareci la urs, şi pentru oricine, de la iubitorii de animale la sadicii totali, toate descrise în jargon duios, semiinteligibil:
    „Trei posibilităţi. 1. Poţi să alegi o capcană care prinde prada vie, cele care arată ca nişte cuşti din sârmă. N-are să-ţi rănească prada. 2. Poţi să alegi o capcană care-i prinde piciorul, de genul celor pe care le ştii, probabil, din filme. Are să-ţi ţină prada până vii la ea. Ai grijă însă. În funcţie de ce prinzi, animalul ar putea să facă o grămadă de gălăgie. Dacă asta ţi-ar indispune soţia sau copiii, atunci las-o baltă. 3. Poţi să alegi o capcană Conibear. Îi rupe gâtul prăzii, ucide cam pe loc. Orice ai alege, ia ceva cu o deschidere a fălcii cam de zece centimetri. Succes. Ai grijă la degete”.
    Când se întorsese, Pat păruse mult mai fericit. Din nou, perspectiva unui plan făcea toată diferenţa: „Omule, mii de mulţumiri, mi-ai salvat fundul, îţi sunt dator vândut. Cred că am s-o aleg pe cea care prinde piciorul - sună ciudat, dar nu vreau să omor chestia asta, cel puţin până nu mă uit bine la ea. După toate astea, mi-am câştigat dreptul să stau faţă-n faţă cu ea. În acelaşi timp totuşi, după cât m-a frecat, n-o să merg până acolo cât să mă asigur că nu-i deranjez niciun fir de păr din preţiosu-i căpuţ! Ca să fiu sincer, sunt sătul până peste cap. M-a frecat destul, acum e rândul meu s-o frec, şi n-am de gând să-mi irosesc şansa. Corect?”
    Richie a ridicat din sprâncene.
   - Minunat, a exclamat el.
   Aproape mi-am dorit să fi cedat tentaţiei şi să fi lăsat toată chestia în seama lui Kieran.
   - Vânătorii folosesc tot timpul capcane pentru prinderea piciorului, am replicat eu. Asta nu înseamnă că sunt nebuni sadici.
  - Îţi aminteşti ce-a zis Tom, da? Poţi să iei unele care vatămă mai puţin, nu fac animalul să sufere atât de mult. Dar Pat n-a ales una dintr-astea. Tom a spus că ar fi costat câţiva euro în plus. Am crezut că ăsta a fost motivul. Acum...
    Richie şi-a supt dinţii şi a scuturat din cap.
   - Mă gândesc că m-am înşelat, omule. N-au fost banii. Pat a vrut să facă rău.
   Am derulat în jos. Altcineva nu era convins: „Prinderea piciorului e o idee proastă pentru interior. Gândeşte-te bine. Ce-ai să faci cu captura? Bine, vrei să te uiţi la ea sau mă rog, dar apoi ce? Nu poţi s-o iei, pur şi simplu, şi s-o scoţi afară, că te apucă de mână. Afară, în pădure, o împuşti, însă nu-ţi recomand să faci asta în pod. Oricât de grozavă ar fi doamna ta... Femeilor nu le plac găurile de gloanţe în plafoanele lor frumoase”.
   Asta nu l-a deranjat pe Pat: „Ca să fiu sincer, ai dreptate. Chiar nu m-am gândit la ce o să fac cu asta odată ce-o prind! M-am concentrat doar pe cum am să mă simt ducându-mă acolo şi văzând-o în cursă - jur că nu-mi amintesc de când n-am mai fost atât de nerăbdător să fac ceva. Parcă aş fi un copil mic în aşteptarea lui Moş Crăciun! Nu sunt sigur ce-am să fac după aceea. Dacă decid s-o omor, aş putea să-i dau una în cap cu ceva dur, cred”.
   - Să-i dau una în cap cu ceva dur, a parafrazat iar Richie. Cum a făcut cineva cu Jenny.
   Am continuat să citesc: „În caz contrar, dacă mă decid să n-o ucid, aş putea s-o las în capcană până ajunge prea istovită ca să mă atace, apoi o înfăşor într-o pătură sau ceva, o duc pe dealuri şi o eliberez acolo. Corect? Cât timp i-ar lua să se istovească suficient cât să ajungă inofensivă? Câteva ore sau câteva zile?”
   Şira spinării mi-a zvâcnit. Am simţit ochii lui Richie pe mine - Pat, pilonul societăţii, visa cu ochii deschişi la ceva murind în trei zile deasupra capetelor familiei lui. N-am ridicat privirea.
    Tipul care avea îndoieli vizavi de capcana pentru picior încă nu era convins: „N-ai de unde să ştii. Prea multe variabile. Depinde ce prinzi, când a mâncat/băut ultima dată, cât de tare a vătămat-o capcana, dacă încearcă să-şi roadă laba ca să scape. Şi chiar dacă pare sigur, ar putea să revină pentru o ultimă dată când încerci s-o eliberezi şi să muşte din tine. Serios, frate... Eu fac asta de mult şi-ţi spun că e o idee de tot rahatul. Alege altceva. Nu o cursă pentru picior”.
    Asta cu câteva zile înainte ca Pat să se întoarcă să răspundă.
   Am citit mai departe: „Prea târziu. Deja am comandat-o! Am luat ceva un pic mai mare decât aţi recomandat voi, băieţi. Mi-am zis: «Ce naiba, paza bună trece primejdia rea». Am dreptate?”
    Feţe mici, râzând şi legănându-se. Pe urmă: „Va trebui doar să aştept până prind animalul, şi văd eu atunci ce fac cu el. Probabil, doar am să mă uit la el pentru un timp, să văd dacă mă loveşte inspiraţia”.
   De data asta, Richie n-a ridicat privirea.
  Acelaşi sceptic atrăgea atenţia că asta nu era menit să fie un sport cu spectatori: „Caută o capcană care nu torturează. Orice vânător decent îşi preia captura cât mai curând posibil. Îmi pare rău, frate, dar asta e o porcărie. Orice ai avea în pereţi, tu ai probleme cu mult mai mari”.
   Lui Pat nu-i păsa: „Nu, pe bune? Dar la asta lucrez acum, OK? Cine ştie? Poate că atunci când am să văd animalul acolo, o să mi se facă milă de el. Totuşi, mă îndoiesc serios. Fiul meu are trei ani şi l-a auzit de câteva ori. E un băieţel curajos, nu se sperie uşor, însă a fost îngrozit. Astăzi m-a întrebat: «Poţi să te duci să-l omori cu un pistol, nu, tati?» Ce-ar fi trebuit să-i răspund? «Nu, fiule, îmi pare rău, nici măcar nu pot să arunc o privire la micul nemernic?» Am zis: «Da, sigur că da». Deci, da, am trecut prin multe ca să-mi imaginez că orice ar fi acolo o să-mi trezească prea multă milă. N-am făcut rău în mod deliberat nimănui din viaţa mea (mă rog fratelui meu mai mic, când eram copii, dar, hei, cine n-a făcut aşa?), însă asta e altceva. Dacă nu înţelegi asta, atunci e nasol”.
    Fusese nevoie de timp ca să vină capcana, şi aşteptarea îl iritase pe Pat.
   În 25 august se întorsese: „OK, cam am o problemă (mă rog, mai mult de o problemă). Chestia asta a ieşit din pod. A coborât în pereţi. Am început s-o aud în camera de zi, mereu în acelaşi loc, lângă canapea, aşa că am făcut o gaură în peretele de-acolo şi am instalat un monitor. Nimic, doar că animalul ăsta s-a mutat în peretele din hol - când am instalat alt monitor acolo, s-a mutat la bucătărie - etc., etc., etc. Jur că e ca şi cum îşi râde de mine - ştiu că nu se poate, dar aşa pare. Oricum, a devenit infinit mai curajoasă. Într-un fel, cred că asta e bine, fiindcă dacă iese din pereţi în spaţiu deschis, e mai probabil s-o văd, însă ar trebui să mă îngrijoreze că are să ne atace?”
   Tipul care sugerase site-ul pentru capcane era impresionat: „Iisuse! Găuri în pereţi? Doamna ta e din altă lume. Dacă eu i-aş zice fetei mele că vreau să fac praf pereţii, m-ar arunca în stradă”.
   Pat era mulţumit - un rând de feţe verzi zâmbitoare, plus replica lui: „Da, omule, e o adevărată comoară. Una la un milion. Nu e prea mulţumită, mai ales din moment ce TOT n-a auzit niciun zgomot cu adevărat grav, doar răzuitul ciudat care ar putea să fie un şoarece sau o coţofană. Dar zice: «OK, dacă asta trebuie să faci, fă». Acum vezi DE CE trebuie să prind asta, da? Ea o merită. De fapt, ea merită o haină de nurcă, nu o nurcă/orice pe jumătate moartă, şi dacă doar asta e tot ce pot să obţin mai bun pentru ea, atunci să dea naiba dacă nu e mulţumită cu ce-i ofer!”
  - Uită-te la oră, a zis Richie liniştit.
   Şi-a pus degetul pe ecran, îndreptându-l spre orele înscrise lângă postări.
   - Pat stătea treaz până îngrozitor de târziu, nu-i aşa?

         Forumul e setat pe ora coastei americane de vest. Am făcut calculul: Pat a postat la patru dimineaţa.
   Scepticul voise să ştie: „Ce-i tot rahatul ăsta cu monitoarele pentru copii? Crede-mă, nu sunt vreun expert, dar nu înregistrează, corect? Deci, animalul ar putea să danseze o polcă în podul vostru, iar dacă te duci să faci pipi şi nu eşti acolo să-l vezi, atunci, rahat. De ce nu instalezi camere video, să prinzi câteva cadre reale?”
   Lui Pat nu i-a plăcut asta: „Fiindcă nu VREAU cadre reale. OK? Vreau, de fapt, să prind animalul real din casa mea reală. Vreau, de fapt, să i-l arăt soţiei mele reale. Oricine poate să ia cadre cu vreun animal. YouTube e plin de aşa ceva. Mie îmi trebuie ANIMALUL. Oricum, nu ţi-am cerut sfatul despre tehnologia mea, OK? Doar despre ce să fac cu chestia asta din pereţi. Dacă n-ai chef să mă ajuţi, atunci, bine, asta e treaba ta, sunt sigur că există o grămadă de alte topice care ar putea să-ţi exploateze geniul”.
   Tipul cu capcana încercase să-l calmeze: „Hei, omule, nu-ţi face griji că a intrat în pereţi. Repară găurile şi uită de toate până primeşti capcana. Până atunci nu poţi decât să faci pipi în vânt. Calmează-te şi aşteaptă”.
    Pat nu părea convins: „Da, se poate. O să vă ţin la curent. Mulţumesc”.
   - Totuşi, n-a reparat găurile, nu? a întrebat Richie. Dacă ar fi avut sârmă ghimpată sau ceva peste ele, am fi văzut urmele. Le-a lăsat deschise...
   A lăsat fraza în suspans. Undeva, de-a lungul drumului, priorităţile lui Pat se schimbaseră.
   - Poate a mutat mobila în faţa lor, am sugerat eu.
   Richie n-a răspuns.
   În ultima zi din august, sosise, în sfârşit, capcana lui Pat: „Am primit-o azi! E o frumuseţe. De fapt, am ales una dintre cele în stil vechi, cu dinţii - hei, ce rost are să iei o capcană dacă nu poţi să cumperi una cum ai văzut în filme, când erai copil? Aş vrea să stau aici şi s-o dezmierd ca un James Bond personaj negativ - mai multe feţe râzând - dar mai bine o instalez înainte să vină soţia mea. Ea e deja un pic nesigură în legătură cu ideea. Şi capcana pare destul de letală, ceea ce eu cred că e un lucru bun, însă ea s-ar putea să nu fie de acord! Vreun sfat?”
   Câţiva îi ziseseră să nu fie prins cu chestia aia. Se pare că sunt ilegale în cea mai mare parte a lumii civilizate. M-am întrebat cum trecuse prin vamă. Probabil, vânzătorul o etichetase ca „ornament antic” şi ţinuse pumnii strânşi.
   Pat nu părea îngrijorat: „Da, bine, îmi asum riscul - încă e casa mea (până vine banca şi o ia înapoi) şi o protejez. Pot să pun orice capcană vreau. Vă anunţ ce se prinde. Abia AŞTEPT”.
 
           Eram atât de obosit, încât circuitele simţurilor mele se încurcau. Cuvintele săreau de pe ecran ca o voce în urechile mele, tânără, zeloasă, surescitată.
   M-am trezit aplecându-mă mai aproape, ascultând.
   Pat-flăcăul revenise o săptămână mai târziu, dar de data asta părea mult îmblânzit: „OK. Am încercat carne tocată crudă pentru momeală. Fără succes. Pe urmă chiar carne crudă de friptură, fiindcă e mai sângerândă. M-am gândit că, poate, ar ajuta, dar nu. A rămas acolo timp de trei zile, aşa că a mirosit puternic şi împuţit. Nimic. Cam încep să mă îngrijorez - nu ştiu ce naiba am să fac dacă asta nu merge. Data viitoare am să încerc momeală vie. Serios, băieţi, vă rog să-mi ţineţi pumnii să meargă. OK, uite altceva ciudat. În dimineaţa asta, când m-am dus să iau bucata de carne de-acolo (înainte să se împută suficient ca soţia mea să-i simtă mirosul, ceea ce n-ar fi acceptabil pentru ea), într-un colţ al podului se afla grămăjoara asta de lucruri. Şase pietricele, dintre cele netede, ca aduse de pe plajă, şi trei scoici, dintre cele vechi, albe, uscate. Sunt 110 la sută sigur că n-au fost acolo înainte. Ce dracu’?!”
    Nu păruse să-i pese nimănui de pe forum. Opinia lor generală era că Pat punea mult prea mult timp şi efort în asta. Şi cui îi păsa cum ajunseseră câteva pietre în podul lui?
   Scepticul voise să ştie de ce toată saga încă era în desfăşurare: „Serios, omule, de ce transformi asta într-o aşa telenovelă? Ar trebui să pui naibii nişte otravă, să te duci să bei câteva beri şi să uiţi toată povestea. Ai fi putut să faci asta cu luni în urmă. Există vreun secret uriaş pentru care nu poţi s-o faci, pur şi simplu?”
   La două în dimineaţa următoare, Pat revenise şi se înfuriase: „OK, vrei să ştii de ce n-aş folosi otravă? Uite de ce. Soţia mea crede că am înnebunit. OK? Îmi tot spune: «Oh, nu, nu cred asta, eşti doar stresat, o să-ţi revii», dar o cunosc şi pot să spun că nu înţelege. Încearcă, însă crede că-mi imaginez toate astea. Trebuie să-i arăt animalul ăsta. Să audă doar zgomotele n-ar fi destul în stadiul ăsta. Trebuie să-l VADĂ în carne şi oase, ca să ştie că: a) nu halucinez cu totul, sau b) nu exagerez cu ceva stupid ca şoarecii sau altceva asemănător. În caz contrar, are să mă părăsească şi o să ia copiii cu ea. N-AM SĂ LAS SĂ SE ÎNTÂMPLE ASTA. Ea şi copiii sunt tot ce am. Dacă pun otravă, animalul ar putea să se ducă undeva să moară, şi soţia mea n-o să ştie că a existat, de fapt, doar o să creadă că am înnebunit, apoi m-am făcut bine, şi o să aştepte mereu data viitore când o să deraiez de pe şine. Înainte să spui ceva, DA, m-am gândit să bat în scânduri gaura înainte să pun otravă, dar atunci ce-ar fi dacă îl închid afară, în loc de înăuntru, şi dispare pentru totdeauna? Deci, din moment ce întrebi, nu folosesc otravă fiindcă îmi iubesc familia. Şi acum DISPARI”.
    Un mic şuierat în respiraţia lui Richie, care stătea aplecat aproape de mine, dar niciunul dintre noi n-a ridicat privirea.
   Scepticul postase un smiley rostogolindu-şi ochii.
   Altcineva postase unul ciocănindu-şi tâmpla. Altcineva îi spusese lui Pat să le ia pe cele albastre înainte de cele roşii.
   Tipul cu capcana le zisese tuturor să-şi vadă de treabă: „Băieţi, lăsaţi-o baltă. Vreau să ştiu ce prinde. Dacă îl enervaţi atât de rău, nu se întoarce, şi atunci ce? Pat-flăcăule, ignoră porcăriile astea prosteşti! Mămicile lor nu i-au învăţat bunele maniere. Găseşte nişte momeală vie şi încearcă. Nurcii îi place să ucidă. Dacă e o nurcă, n-o să poată să ignore asta. Apoi întoarce-te şi spune-ne ce ai”.
   Pat a dispărut. În următoarele câteva zile a fost ceva bătaie de joc la adresa tipului cu capcana, să se ducă în Irlanda şi să prindă singur chestia asta, nişte speculaţii semicompătimitoare cu privire la starea de spirit a lui Pat şi la căsnicia lui („Din cauza rahatului de genul ăsta nu mă însor eu”), şi apoi toată lumea plecase.
   Epuizarea a făcut lucrurile să-mi derapeze în minte: pentru o fracţiune de secundă confuză, m-am îngrijorat că Pat nu posta, întrebându-mă dacă n-ar trebui să mergem la Portul Sfărâmat şi să vedem ce face. Mi-am luat sticla cu apă şi mi-am presat-o pe gât cu partea rece.

        Două săptămâni mai târziu, în 22 septembrie, Pat se întorsese şi era într-o formă mult mai proastă: „VĂ ROG SĂ CITIŢI! Am avut ceva probleme să fac rost de momeală vie - în final, am ajuns la un magazin de animale de companie şi am luat un șoarece. L-am fixat pe una dintre plăcile alea cu adeziv şi l-am pus în capcană. Bietul ticălos mic a chiţăit ca un nebun, m-am simţit ca un rahat din cauza asta, dar, hei, un tip trebuie să facă ce trebuie să facă, e corect? Am stat cu ochii pe monitor, practic, FIECARE CLIPĂ TOATĂ BLESTEMATA DE NOAPTE - jur pe mormântul mamei mele că am închis ochii doar pentru vreo douăzeci de minute, pe la vreo cinci dimineaţa. N-aş fi vrut, însă eram zdrobit şi doar am moţăit. Când m-am trezit, DISPĂRUSE. Şoarecele şi capcana cu adeziv DISPĂRUSERĂ. Capcana pentru picior NU SE ÎNCHISESE, era ÎNCĂ LARG DESCHISĂ. Azi-dimineaţă, imediat după ce soţia mea a plecat cu copiii la şcoală, m-am dus acolo să verific: capcana era deschisă şi şoarecele şi banda cu adeziv nu erau NICĂIERI ÎN POD. Ce dracu’?!? Cum naiba a putut CEVA să facă asta? Şi ce dracu fac eu acum? Nu pot să-i spun soţiei mele asta, n-ar înţelege - dacă i-aş spune, m-ar crede nebun. CE TREBUIE SĂ FAC?”
   Am fost inundat brusc de un val nebunesc de nostalgie la scenele petrecute doar cu trei zile mai devreme, când umblasem prima dată prin casă, când crezusem că Pat era un ratat care ascundea droguri în pereţi şi Dina era în siguranţă făcând sandviciuri pentru cei la costum.
   Dacă eşti bun la genul ăsta de muncă, şi eu sunt, atunci fiecare pas într-un caz de crimă te duce într-o singură direcţie: spre ordine. Găsim bucăţi de dărâmături aruncate fără sens şi le punem cap la cap până când scoatem imaginea din întuneric şi o ţinem în lumina albă a zilei, solidă, completă, clară. În toată birocraţia şi politica, asta e slujba. Asta e inima ei strălucitoare şi rece pe care o iubesc cu fiecare fibră.
   Cazul ăsta era altceva. Se ducea înapoi, trăgându-ne cu el în nişte refluxuri feroce. Fiecare pas ne adâncea şi mai mult în haosul negru, ne înfăşura strâns în cârceii nebuniei şi ne trăgea în jos.
   Dr. Dolittle şi Kieran, tehnicianul, se distrau de minune - nebunia pare mereu o aventură grozavă şi mare când nu trebuie decât să-ţi umezeşti degetul ici-colo, să caşti gura la mizerie, să îndepărtezi resturile din casa ta drăguţă, sigură, sănătoasă şi apoi să te duci la bar şi să le spui prietenilor tăi povestea cool.
   Eu aveam parte de mult mai puţină distracţie decât ei. Mi se strecura în minte, ca un vârf de cuţit rapid de nelinişte, ipoteza cum Dina s-ar putea să fi avut aproape dreptate cu privire la cazul ăsta, chiar dacă nu aşa cum credea ea.
   Cei mai mulţi dintre vânători îl lăsaseră baltă pe Pat şi saga lui - mai mulţi smiley lovindu-se cu degetul în tâmplă, cineva dorind să ştie dacă fusese vreo Lună Plină peste Irlanda.
    Câţiva dintre ei începuseră să-l ia peste picior: „Oh, rahat de om, cred că ai unul dintr-ăştia! Orice ar fi, nu-l lăsa să se apropie de apă!” Link-ul ducea la poza unui gremlin care-şi arăta colţii.
   Tipul cu capcana tot mai încercase să liniştească treburile: „Rezistă, Pat-flăcăule. Gândeşte-te doar la partea bună. Cel puţin acum ştii ce fel de momeală merge. Data viitoare doar lipeşte-o mai bine. Eşti pe-aproape. Încă ceva la care să te gândeşti. Nu acuz pe nimeni de nimic, doar mă gândesc - cât de mari sunt copiii tăi? Sunt destul de mari ca să creadă că să-i dea bătăi de cap tatălui lor ar putea să fie o glumă amuzantă?”
   La 4.45 în dimineaţa următoare, Pat scrisese: „Lasă. Mulţumesc, omule, ştiu că încerci să ajuţi, dar chestia asta cu capcana nu merge. N-am nicio idee ce să mai încerc. Practic, sunt pierdut”.
   Şi ăsta fusese sfârşitul. Obişnuiţii site-ului jucaseră pentru o vreme „Ce e în podul lui Pat-flăcăul?” - poze cu Sasquatch, spiriduşi, Ashton Kutcher, inevitabilul Rickroll. Când s-au plictisit, topicul s-a  stins.
 
       Richie s-a lăsat pe spate la calculator, frecându-şi o crampă dureroasă de la gât, şi s-a uitat la mine pieziş.
  - Deci, am zis eu.
  - Da.
  - Ce părere ai despre asta?
   Şi-a masat cotul şi s-a holbat la ecran, dar nu citea. Se gândea din greu. După o clipă, a inspirat lung.
   - Ce am aflat din asta e că Pat o luase razna, a răspuns el. Nici măcar nu mai contează dacă, de fapt, a fost sau nu ceva în casa lui. Oricum ar fi, era bine sărit de pe şine.
    Vocea lui era simplă şi gravă, aproape tristă.
   - Era foarte stresat. Dar nu trebuia să ajungă acolo.
   Făceam pe avocatul diavolului. În sinea mea eram tulburat.
   Richie a clătinat din cap.
   - Nu, omule. Nu. Ăsta de-acolo - a ciocănit cu unghia marginea monitorului meu - nu e acelaşi tip de astă-vară. În iulie, pe forumul Casa şi grădina, Pat nu vorbea decât despre cum să-i protejeze pe Jenny şi pe copii. Când a ajuns la chestia de-aici, nu mai dădea o ceapă degerată dacă Jenny era speriată, nu mai dădea o ceapă degerată dacă năzbâtia aia putea să-i ia copiii, cât timp punea el mâna pe ea. Şi apoi are de gând s-o lase într-o capcană - pe care a ales-o, clar, ca să facă rău cât mai mult posibil - şi el s-o urmărească în timp ce moare. Nu ştiu cum ar numi doctorii asta, însă nu e OK, omule. Nu e.
   Cuvintele au sunat ca un ecou în capul meu. Mi-a luat o clipă ca să-mi amintesc de ce: i le zisesem lui Richie, cu doar două nopţi înainte, despre Conor Brennan.
   Ochii nu mi se focalizau. Monitorul părea dezechilibrat, ca şi cum un bulgăre dens de balast făcea carcasa să se balanseze în unghiuri periculoase.
  - Nu e, am zis eu. Ştiu.
   Am luat o înghiţitură de apă. Faptul că era rece a ajutat, dar mi-a lăsat pe limbă un gust scârbos, de rugină.
  - Totuşi, trebuie să ai în vedere că asta nu-l face în mod necesar criminal. Nu spune nimic acolo despre a le face rău soţiei sau copiilor, în schimb, zice o grămadă despre cât de mult îi iubeşte. De-aia era aşa chitit să pună mâna pe animal: credea că asta era singura cale să-şi salveze familia.
   - „Treaba mea e să am grijă de ea”. Asta a zis pe forumul ăla, Casa şi grădina. Dacă simţea că nu mai putea să facă asta... „Ce dracu’ fac eu acum?” a zis Richie.
   Ştiam ce urma. Gândul mi s-a rostogolit prin stomac precum o alunecare de teren greoaie, ca şi cum apa ar fi fost alterată. Mi-am închis browser-ul şi m-am uitat la ecranul luminat de un albastru blând, inofensiv.
   - Lasă telefoanele pentru mai târziu. Trebuie să vorbim cu Jenny Spain.

           Era singură. Camera părea aproape estivală. Ziua era strălucitoare şi cineva întredeschise fereastra, aşa că o briză cocheta cu jaluzelele, iar aerul îmbâcsit de dezinfectant era disipat de un curent slab de aer curat.
   Jenny era proptită de perne, cu ochii la modelul schimbător făcut pe perete de soare şi umbră, cu mâinile libere şi nemişcate pe pătura albastră.
   Fără machiaj arăta mai tânără şi mai urâtă decât în fotografiile de la nuntă, şi într-un fel mai puţin greu de definit odată ce se arătau micile ciudăţenii - o aluniţă pe obrazul nebandajat, o buză de sus neregulată care o făcea să arate ca şi cum era gata să zâmbească. Nu avea un chip remarcabil, ci doar o dulceaţă simplă care amintea de grătare de vară, de căutători de aur, de jocuri de fotbal în iarbă nou cosită, şi eu am fost mereu atras de neremarcabil, de ce e uşor de ratat, de frumuseţea infinită şi hrănitoare a lumescului.
  - Doamnă Spain, am zis eu. Nu ştiu dacă vă amintiţi de noi: detectivul Michael Kennedy şi detectivul Richard Curran. Putem să intrăm câteva minute?
  - Of...
  Ochii lui Jenny, tiviţi cu roşu şi umflaţi, s-au plimbat pe feţele noastre. Am reuşit să nu mă eschivez.
   - Da. Îmi amintesc. Cred că... da. Intraţi.
   - Ne e nimeni cu tine azi?
   - Fiona e la serviciu. Mama are o programare în legătură cu tensiunea arterială. O să se întoarcă în curând. Sunt bine.
   Avea vocea încă răguşită şi groasă, însă când am intrat a ridicat privirea rapid. Mintea începea să i se limpezească, Dumnezeu s-o ajute. Părea calmă, dar n-am putut să spun dacă era stupefacţia şocului sau glazura fragilă a epuizării.
   - Cum te simţi?
   N-a răspuns la asta. Umerii lui Jenny s-au mişcat în ceva ca o ridicare.
   - Mă doare capul şi faţa. Mi-au dat calmante. Cred că ajută. Aţi aflat ceva despre... ce s-a întâmplat?
   Fiona îşi ţinuse gura, ceea ce era bine, însă interesant.
   I-am trimis lui Richie o ocheadă de avertisment - nu voiam să pomenească de Conor, nu cât timp Jenny era atât de moale şi de umbrită, ceea ce ar fi făcut ca reacţia ei să fie lipsită de valoare dar el se concentra la soarele care intra printre jaluzele şi avea maxilarul încordat.
   - Urmărim o pistă clară în anchetă.
   - O pistă. Ce pistă?
   - O să te ţinem la curent.
   Lângă pat erau două scaune, cu pernele strivite în colţurile unde încercaseră să doarmă Fiona şi doamna Rafferty. L-am luat pe cel mai apropiat de Jenny şi l-am împins pe celălalt spre Richie.
   - Poţi să ne spui ceva mai multe despre luni seara? Chiar şi cea mai măruntă chestie?
   Jenny a clătinat din cap.
   - Nu-mi amintesc. Am încercat, am încercat... însă jumătate din timp nu pot să gândesc din cauza medicamentelor, iar cealaltă jumătate mă doare capul prea rău. Cred că, probabil, odată ce nu mai sunt pe analgezice şi mă externează - odată ce sunt acasă... Ştiţi când...?
   Gândul la ea mergând prin casa aia m-a făcut să tresar.
   Eu şi Richie intenţionam să vorbim cu Fiona ca să angajeze o echipă de curăţenie sau s-o ia pe Jenny să stea la ea, ori ambele variante.
  - Îmi pare rău. Nu ştim nimic despre asta. Dar înainte de luni seara? Poţi să te gândeşti la ceva ieşit din comun care s-a întâmplat recent? Ceva care te-a îngrijorat?
   Alt scuturat din cap al lui Jenny. În spatele bandajului se arătau doar fragmente din faţa ei. Asta o făcea greu de citit.
  - Ultima dată când am vorbit, am început să discutăm despre intrările prin efracţie pe care le-aţi avut în ultimele câteva luni.
   Faţa lui Jenny s-a întors şi am zărit o scânteie de precauţie. Ştia că se întâmplase ceva - doar îi zisese Fionei despre una - însă nu putea să-şi dea seama ce.
  - Asta? De ce contează asta?
  - Trebuie să examinăm posibilitatea de a fi fost legate de atac.
   Jenny s-a uitat chiorâş. Era posibil să fi fost în derivă, dar o anumită imobilitate sugera că se lupta din greu să gândească prin ceaţa aia. După un minut lung, a zis, aproape cu nepăsare:
   - V-am spus. N-a fost mare lucru. Ca să fiu sinceră, nu sunt sigură că au fost chiar intrări prin efracţie. Probabil, doar au mutat copiii lucrurile.
   - Ai putea să ne dai detalii? Date, ore, lucruri care ai observat că lipseau?
   Richie şi-a scos agenda.
   Ea şi-a mişcat neliniştită capul pe pernă.
   - Dumnezeule, nu-mi amintesc. A fost, nu ştiu, poate în iulie? Dereticam şi am văzut că lipseau un pix şi nişte felii de şuncă. Sau, oricum, m-am gândit că era posibil să lipsească. Fuseserăm plecaţi toţi în ziua aia, aşa că eram un pic nervoasă la ideea că uitasem ceva descuiat şi cineva intrase - sunt intruşi care trăiesc în unele dintre casele goale, iar uneori vin şi cotrobăie pe-acolo. Asta-i tot.
   - Fiona a zis că ai acuzat-o că şi-a folosit propriile chei ca să intre.
   Ochii lui Jenny s-au îndreptat spre tavan.
   - V-am mai spus: Fiona dă amploare oricărui nimic. N-am acuzat-o de nimic. Am întrebat-o dacă fusese în casa noastră, fiindcă ea era singura care avea chei. A răspuns că nu. Şi cu asta, basta. N-a fost o mare dramă.
   - N-ai sunat la poliţia locală?
   Jenny a ridicat din umeri.
   - Şi ce să spun? „Nu-mi găsesc pixul şi cineva a mâncat câteva felii de şuncă din frigider?” Ar fi râs. Oricine ar fi râs.
   - Aţi schimbat încuietorile?
   - Am schimbat codul de la alarmă, pentru orice eventualitate. N-aveam de gând să înlocuiesc toate încuietorile când nu ştiam nici măcar dacă s-a întâmplat ceva.
   - Dar chiar şi după ce aţi schimbat codul de alarmă, au mai existat incidente.
   A reuşit să râdă uşor, suficient de tensionat ca să facă aerul să vibreze.
   - Of, Doamne, incidente? N-a fost o zonă de război. Faci să sune ca şi cum cineva ne-a bombardat camera de zi.
   - S-ar putea să am detalii greşite, am zis eu moale. Ce anume s-a întâmplat?
   - Nu-mi mai amintesc. Nimic important. Nu s-ar putea ca asta să aştepte? Mă ucide capul.
   - N-avem nevoie decât de câteva minute, doamnă Spain. Ai putea să mă lămureşti cu privire la detalii?
   Jenny şi-a pus cu prudenţă degetele la ceafă, strâmbându-se.
   L-am simţit pe Richie foindu-şi picioarele şi uitându-se la mine, gata să plece, dar eu nu m-am mişcat. E o senzaţie ciudată să fii păcălit de victimă. E în contra firii să te uiţi la creatura rănită care ar trebui să fie de ajutor şi să vezi un adversar care trebuie păcălit. Eu o găsesc bine-venită.
   Oferă-mi oricând altă provocare în loc de durerea cărnii jupuite.
   După o clipă, Jenny şi-a lăsat mâna să cadă înapoi în poală şi a precizat:
   - Doar acelaşi gen de mărunţişuri. Chiar mai nesemnificative. Cum ar fi că de câteva ori perdelele din camera de zi erau trase greşit - le îndrept când le agăţ în cârligul din spate, astfel încât cad drepte, însă de câteva ori le-am găsit pe toate răsucite. Înţelegi ce vreau să spun? Probabil, copiii s-au jucat de-a v-aţi ascunselea în ele sau...
   Menţionarea copiilor a lăsat-o fără respiraţie.
   - Altceva? am întrebat eu repede.
   Jenny a expirat încet, revenindu-şi.
   - Doar... chestii de genul ăsta. Am ţinut lumânări aprinse, aşa încât casa mirosea mereu frumos - am o grămadă într-unul dintre dulapurile de bucătărie, cu diferite mirosuri, şi le schimbam la fiecare câteva zile. Odată ajunşi în vară, poate prin august, m-am dus să iau una cu aromă de mere, şi dispăruse - şi ştiam că o avusesem cu doar o săptămână înainte, mi-am amintit că o văzusem. Emmei îi plăcuse întotdeauna asta de mere. S-ar fi putut să se fi jucat cu ea în grădină şi să fi uitat.
  - Ai întrebat-o?
   - Nu-mi amintesc. S-a întâmplat cu luni în urmă. N-a fost mare lucru.
   - De fapt, sună destul de deranjant. Nu erai speriată?
   - Nu. Nu eram. Şi chiar dacă am fi avut vreun hoţ ciudat, el umbla doar după chestii precum lumânări şi şuncă. Asta nu e chiar înspăimântător, nu? M-am gândit că dacă era cineva, era, probabil, doar unul dintre copiii de pe proprietate - unii dintre ei sunt complet sălbatici. Sunt ca maimuţele, ţipă şi aruncă obiecte în maşina ta când treci pe lângă ei. Am crezut că, poate, a fost unul dintre ei, în urma vreunui pariu. Dar nici măcar atât. Lucrurile dispar în case. Suni la poliţie de fiecare dată când îţi dispare la spălare una dintre şosete?
   - Deci n-ai schimbat încuietorile nici chiar când au continuat incidentele.
   - Nu. Dacă intra cineva, doar dacă, atunci voiam să-l prind. Nu voiam să se ducă să deranjeze pe altcineva. Voiam să-l opresc.
   Amintirea a făcut ca bărbia lui Jenny să se ridice, i-a încleştat tare maxilarul şi i-a strecurat în ochi o încordare rece, gata de luptă. I-a măturat calitatea aia greu de definit, făcând-o vie şi puternică. Ea şi Pat fuseseră o pereche potrivită: luptători.
   - După o vreme, uneori când plecam de-acasă, nici măcar nu mai setam alarma, înadins - în cazul în care cineva intra, să stea până mă întorceam şi să-l prind. Vezi? Nu eram speriată.
   - Înţeleg. Când i-ai spus lui Pat despre asta?
   Jenny a ridicat din umeri.
   - Nu i-am spus.
   Am aşteptat. După o clipă, a zis:
   - Pur şi simplu, nu i-am spus. N-am vrut să-l deranjez.
   - Nu te judec, doamnă Spain, însă pare o decizie ciudată, i-am spus eu cu blândeţe. Nu te-ai fi simţit mai în siguranţă dacă ar fi ştiut Pat? N-ar fi fost el, de fapt, mai în siguranţă dacă ar fi ştiut?
   O ridicare din umeri care a făcut-o să tresară.
   - El avea destule pe cap.
   - De pildă?
   - Fusese concediat. Făcuse tot posibilul să-şi ia alt loc de muncă, dar nu s-a ivit nimic. Am fost... n-aveam o căruţă de bani. Pat era un pic stresat.
   - Altceva?
   Alt ridicat din umeri.
   - Nu-i de-ajuns?
   Am aşteptat din nou, dar de data asta nu s-a clintit.
   - Am găsit o capcană în podul vostru. O capcană pentru animale.
   - Of, Doamne. Aia.
   Râsul ăla din nou, dar am prins impactul a ceva viu - teroare, poate, sau furie - care i-a adus pentru o clipă faţa la viaţă.
   - Pat credea că s-ar putea să avem o hermelină sau o vulpe, sau ceva care intră şi iese. Murea să arunce o privire la asta. Suntem copii de la oraş, chiar şi iepurii de jos, din dunele de nisip, ne entuziasmau când ne-am mutat aici. Prinderea unei vulpi adevărate, vii, ar fi fost cea mai tare chestie din toate timpurile.
   - Şi a prins ceva?
   - Of, Doamne, nu. Nu ştia nici măcar ce fel de momeală să pună. Cum am zis, copii de la oraş.
   Avea vocea luminoasă ca un cocktail-party, însă îşi înfipsese degetele în pătură.
   - Şi găurile din pereţi? Un proiect DIY, ai zis. N-a avut nimic de-a face cu hermelina asta?
  - Nu. Adică, un pic, dar nu chiar.
   Jenny s-a întins după paharul cu apă de pe noptieră, a băut îndelung. Am văzut-o luptându-se să-şi accelereze mintea.
   - Găurile au fost o întâmplare, înţelegi? Casele alea... e ceva în neregulă cu fundaţiile. Apar, pur şi simplu, găuri. Pat voia să le repare, însă intenţiona să lucreze la altceva mai întâi - la instalaţia electrică, poate? Nu-mi amintesc. Nu pricep chestiile astea.
   Mi-a aruncat o privire autodepreciativă, de femeie neajutorată. Mi-am păstrat faţa înlemnită.
   - Şi se întreba dacă hermelină, sau ce era, ar putea să coboare în pereţi şi s-o prindem în felul ăsta. Asta-i tot.
   - Şi asta nu te-a deranjat? Întârzierea în repararea pereţilor, posibilitatea paraziţilor în casă?
   - Nu chiar. Ca să fiu sinceră, n-am crezut nicio clipă că era, de fapt, o hermelină sau ceva mare, altfel n-aş fi lăsat-o în apropierea copiilor. M-am gândit că era o pasăre sau o veveriţă - copiilor le-ar fi plăcut să vadă o veveriţă. Adică, evident, ar fi fost frumos dacă Pat ar fi decis să construiască o căsuţă în grădină în loc să strice pereţii - râsul ăla din nou, o treabă atât de grea, că era dureros de auzit - dar avea nevoie de ceva să-l ţină ocupat, nu? Aşa că m-am gândit, OK, mă rog, există şi hobby-uri mai rele. Ar fi putut să fie adevărat sau doar o versiune refractată a aceleiaşi poveşti pe care Pat o relata pe internet. N-am putut s-o citesc, prin toate chestiile pe care le aveam pe cap.
   Richie s-a mişcat în scaun. A zis, alegându-şi cuvintele:
   - Avem informaţii care spun că Pat era destul de supărat pe veveriţă sau vulpe, sau ce alt animal ar fi fost. Ai putea să ne spui despre asta?
   Pe faţa lui Jenny a trecut din nou acel impact al unei emoţii vii, prea rapid ca să fie surprins.
   - Ce informaţii? De la cine?
   - Nu putem să intrăm în detalii, am zis eu calm.
   - Păi, îmi pare rău, dar informaţia voastră e greşită. Dacă e tot Fiona, de data asta nu mai e doar o regină a dramei, ci inventează totul. Pat nici nu era sigur că intra ceva - sau ar fi putut să fie doar şoareci. Un bărbat în toată firea nu se supără din cauza şoarecilor. Adică, zău aşa, nu?
   - Nee, a admis Richie cu o urmă de zâmbet. Doar verificam. Altceva ce voiam să întreb: ai zis că Pat avea nevoie de ceva să-l ţină ocupat. Ce-a făcut toată ziua după ce a fost concediat? În afară de DIY?
   Jenny a ridicat din umeri.
   - A căutat un nou loc de muncă. S-a jucat cu copiii. A alergat o grămadă - nu atât de mult de când s-a schimbat vremea, de astă-vară. Sunt nişte peisaje minunate la Ocean View. A muncit ca un nebun de când am terminat facultatea. A fost bine pentru el să aibă un pic de timp liber.
   A ieşit doar un pic prea cursiv, ca şi cum mai recitase asta înainte.
   - Ai zis mai devreme că era stresat de asta, a adăugat Richie. Cum stresat?
   - Nu-i plăcea să fie fără serviciu - evident. Adică, ştiu că sunt unii cărora le place, numai că Pat nu era aşa. El ar fi fost cel mai fericit dacă ar fi ştiut că avea să primească un nou loc de muncă, oricum, făcea tot ce putea. Noi credem în atitudinea mentală pozitivă. PMA până la capăt.
   - Da? Mulţi oameni sunt fără serviciu zilele astea, şi le e greu să se adapteze. Nu e nicio ruşine în asta. Unii dintre ei fac o depresie sau devin iritabili. Poate beau un pic prea mult sau se enervează un pic mai uşor. E destul de firesc, sigur. Asta nu-i face slabi sau nebuni. Avea şi Pat vreuna dintre chestiile astea?
   Se lupta pentru intimitatea uşoară care-l ajutase cu Conor şi familia Gogan, dar nu mergea. Era ieşit din ritm şi vocea lui avea o notă forţată şi, în loc să se relaxeze, Jenny reuşise să se tragă în sus, cu ochii sclipindu-i într-un albastru furios.
   - Oh, Doamne, nu. N-avea niciun fel de cădere nervoasă sau altceva. Oricine a zis...
   Richie a ridicat mâinile.
    - Ar fi fost destul de firesc să aibă, asta e tot ce vreau să spun. S-ar fi putut întâmpla şi celor mai buni dintre noi.
   - Pat a fost bine. Avea nevoie de un nou loc de muncă. Nu era nebun. OK, detectiv? E OK pentru tine?
   - Nu spun că era nebun. Doar întreb: ai fost vreodată îngrijorată pentru el? Că o să-şi facă rău? Poate chiar să-ţi facă ţie rău? Cu stresul...
   - Nu! Pat n-ar fi făcut asta niciodată. Nici într-un milion de ani. El - Pat era... Ce faci? Încerci să...
   Jenny a căzut înapoi pe perne, respirând în gâfâieli superficiale.
   - Putem să... lăsăm asta pe altă dată? Vă rog?
   Faţa îi era cenuşie şi căzută dintr-odată şi mâinile îi picaseră moi pe pătură: nu exagera de data asta. M-am uitat la Richie, dar el avea capul în jos peste agendă şi n-a ridicat privirea.
   - Absolut, am zis eu. Mulţumim pentru timpul acordat, doamnă Spain. Te rog să accepţi condoleanţele noastre, din nou. Sper că nu ai parte de prea multă suferinţă fizică.
   Nu mi-a răspuns. Avea ochii înceţoşaţi. Nu mai era cu noi.

          Ne-am ridicat de pe scaune şi am ieşit din salon cât de în linişte am putut. Când am închis uşa după noi, am auzit-o pe Jenny începând să plângă.
   Afară, cerul era peticit de nori, doar îndeajuns de însorit cât să te înşele că ar fi cald. Dealurile erau pătate cu fragmente de lumină şi umbră în mişcare.
   - Ce s-a întâmplat acolo? am întrebat eu.
   Richie şi-a îndesat agenda înapoi în buzunar.
   - Am rasolit-o, a răspuns el.
   - De ce?
   - Din cauza ei. A stării ei. M-a scos din mână.
   - Miercuri n-ai avut probleme cu ea.
   I-a zvâcnit un umăr.
   - Da. Poate. A fost altceva când credeam că era doar vreun străin, înţelegi? Dar dacă o să fim nevoiţi să-i spunem că soţul ei le-a făcut asta ei şi copiilor lor... Cred că speram că ştia.
   - Dacă a făcut-o el. Haide să ne facem griji pentru fiecare la timpul potrivit.
   - Ştiu. Doar că... am zbârcit-o. Îmi pare rău.
   Încă se încurca în agendă. Arăta palid şi stafidit, ca şi cum se aştepta la o dojană. Cu o zi înainte ar fi avut, probabil, parte de una, dar în dimineaţa aia nu mi-am amintit de ce ar trebui să-mi consum energia.
   - Nu s-a întâmplat nimic rău cu adevărat, am zis eu. Oricum, nimic din ce spune acum n-are să reziste. Ia destule calmante ca să respingă orice afirmaţie într-o clipă. Am plecat într-un moment bun.
   M-am gândit că asta avea să-l liniştească, însă faţa i-a rămas încordată.
   - Când venim iar la ea?
   - Când medicii îi scad dozajul. Din ce-a zis Fiona, n-ar trebui să dureze mult. O să verificăm mâine.
   - S-ar putea să dureze ceva înainte să fie într-o formă suficient de bună ca să vorbească. Ai văzut-o. Era, practic, inconştientă.
   - E într-o formă mai bună decât încearcă să arate. La final, da, s-a stins repede, dar până atunci... E în ceaţă şi în durere, da, şi e departe de alaltăieri.
   - Mi se pare că arăta ca un rahat, a spus Richie îndreptându-se spre maşină.
   - Stai!
   Avea nevoie de câteva guri de aer proaspăt, şi eu la fel.
   Eram mult prea obosit ca să port conversaţia asta şi să conduc în siguranţă în acelaşi timp.
   - Aşteaptă cinci minute.
   M-am dus spre zidul pe care şezusem în dimineaţa cu autopsiile - care părea să fi fost cu un deceniu în urmă.
   Iluzia verii nu rezista. Lumina soarelui era subţire şi tremurândă, iar aerul era tăios, de-mi trecea prin palton.
   Richie s-a aşezat lângă mine, mişcându-şi fermoarul de la jachetă în sus şi-n jos.
   - Ascunde ceva, am zis eu.
   - Poate. E greu să fii sigur, cu toate medicamentele.
   - Sunt sigur. Prea încearcă din greu să se poarte ca şi cum viaţa a fost perfectă până luni seara. Intrările prin efracţie nu erau mare lucru, animalul lui Pat nu era mare lucru, totul era bine. Vorbea ca şi cum ne-am fi întâlnit toţi la o cafea bună.
   - Aşa sunt unii. Totul e mereu bine. Nu contează ce s-a întâmplat, nu recunoşti niciodată. Doar scrâşneşti din dinţi, continui să spui că totul e bine şi speri să devină adevărat.
   Ochii lui erau aţintiţi asupra mea. N-am putut să-mi reprim un zâmbet strâmb.
   - Aşa e. Obiceiurile mor greu. Şi ai dreptate, aşa pare Jenny. Dar, la un moment dat, ca ăsta, ai crede că are să verse tot. Doar dacă n-are un motiv al naibii de bun să n-o facă.
   - Motivul evident e faptul că-şi aminteşte de luni seara, a spus Richie după o clipă. Dacă e aşa, atunci asta susţinea Pat. Pentru soţul ei, s-ar putea să-şi ţină gura. Pentru cineva pe care nici măcar nu l-a văzut de ani, nici vorbă.
   - De ce se joacă, atunci, cu intrările prin efracţie? Dacă n-a fost cu adevărat speriată, atunci de ce nu? Orice femeie din lume, în caz că suspectează că cineva are acces în casă când ea şi copiii ei pleacă, face ceva în legătură cu asta. Doar dacă nu ştie foarte bine cine vine şi pleacă, şi n-are nicio problemă cu asta.
   Richie a muşcat dintr-o pieliţă şi s-a gândit la asta, uitându-se cruciş în lumina soarelui slab. Îi revenise un pic de culoare în obraji, însă încordarea i se citea în privire.
   - Atunci, de ce nu i-a spus nimic Fionei?
   - Fiindcă la început n-a ştiut. Oricum, ai auzit-o: încerca să-l prindă pe tip. Ce se întâmpla dacă-l prindea? Sau ce se întâmpla dacă Brennan devenea îndrăzneţ şi decidea să-i lase lui Jenny un bilet, undeva pe drum? E o poveste acolo, adu-ţi aminte. Fiona crede că n-a fost niciodată nimic romantic între cei doi - sau asta zice că ar crede, oricum - dar mă îndoiesc că ar şti dacă ar fi existat. Erau cel puţin prieteni. Prieteni apropiaţi, de mult timp. Dacă Jenny afla că Brennan atârna pe-acolo, ar fi putut să decidă să reia prietenia.
   - Fără să-i spună lui Pat?
   - Poate că-i era teamă că o să scape frâiele şi o să-l bată pe Conor de-o să-i meargă fulgii - are o poveste cu gelozia, adu-ţi aminte. Şi poate că Jenny ştia că avea motiv să fie gelos.
   Când am rostit-o cu voce tare, m-am simţit străbătut de un fior electric, o încărcătură care aproape m-a făcut să mă ridic de pe zid. În cele din urmă, şi al naibii datorită timpului, cazul ăsta începea să se încadreze într-unul dintre şabloane, cel mai vechi şi mai uzitat dintre toate.
   - Pat şi Jenny erau nebuni unul după altul, a continuat Richie. Dacă există un aspect în legătură cu care toată lumea e de acord, ăsta e.
   - Spui că a încercat s-o omoare.
   - Nu-i tot aia. Oamenii omoară oameni după care sunt nebuni. Se întâmplă tot timpul. Nu-i înşală pe cei după care sunt nebuni.
   - Natura omenească e natură omenească. Jenny s-a blocat în mijlocul pustietăţii, fără prieteni în jur, fără slujbă la care să se ducă, până peste urechi în griji legate de bani, obsesia lui Pat pentru un animal în pod. Şi dintr-odată, chiar când are nevoie de el cel mai mult, apare Conor. Cineva care o cunoştea de pe vremea când era fata de aur cu viaţa perfectă, cineva care o adorase jumătate din viaţa lui. Ar trebui să fii sfântă ca să nu fii ispitită.
   - Poate, a zis Richie.
   Încă trăgea de pieliţa aia.
   - Dar să admitem că ai dreptate, da? Asta nu ne apropie de niciun motiv de-al lui Conor.
   - Jenny a decis să pună capăt aventurii.
   - Ar fi un motiv s-o omoare doar pe ea. Sau, poate, doar pe Pat, dacă Brennan s-a gândit că ar face-o pe Jenny să se întoarcă la el. Nu toată familia.
   Soarele dispăruse. Dealurile erau decolorate în cenuşiu, iar vântul învârtea frunzele căzute în cercuri ameţitoare, înainte să le plesnească înapoi pe pământul umed.
   - Depinde cât de mult a vrut s-o pedepsească, am adăugat eu.
   - OK, a zis Richie.
   Şi-a scos unghia din gură şi şi-a împins mâinile în buzunare, strângându-şi jacheta mai tare în jurul lui.
   - Poate. Dar atunci cum se face că Jenny nu spune nimic?
   - Fiindcă nu-şi aminteşte.
   - Nu-şi aminteşte seara de luni, poate. Dar ultimele luni şi le aminteşte foarte bine. Dacă ar fi avut o aventură cu Conor sau chiar doar şi-ar fi petrecut timpul cu el, şi-ar aminti. Dacă ar fi planificat să-l arunce la gunoi, ar şti.
   - Şi crezi că ar vrea ca asta să apară pe prima pagină a ziarelor? „Mama copiilor ucişi a avut o aventură cu acuzatul, a zis instanţa.” Crezi că are să se ofere voluntară să fie târfa săptămânii în presă?
   - Da. I-a ucis copiii, omule. În niciun caz n-o să-l protejeze pentru asta.
   - Ar putea, dacă se simte suficient de vinovată. O aventură ar face să fie vina ei că Brennan era în viaţa lor, ceea ce ar face să fie vina ei că el a făcut ce-a făcut. Mulţi oameni ar înţelege greu asta, ca să nu mai vorbim s-o spună poliţiei. Nu subestima niciodată puterea vinovăţiei.
   Richie a clătinat din cap.
   - Chiar dacă ai dreptate despre aventură, omule, asta nu spune Conor. Ci Pat. El era aiurit deja – ai zis chiar tu. Apoi află că soţia lui e cuplată cu vechiul lui cel mai bun prieten şi cedează. O omoară pe Jenny ca pedeapsă, omoară şi copiii, ca să nu mai fie nevoiţi să trăiască fără părinţii lor, termină cu el însuşi, fiindcă nu mai are pentru ce să trăiască. Ai văzut ce-a scris pe forumul ăla: „Ea şi copiii ăştia sunt tot ce am”.

       Câţiva studenţi la medicină care ar fi trebuit să ştie mai bine îşi scoseseră afară, la o ţigară, pungile de sub ochi şi miriştile de pe faţă.
   Am simţit brusc un val de nerăbdare atât de violent, că mi-a îndepărtat oboseala cu tot ce mă înconjura: duhoarea inutilă a fumului lor, micii şi plinii de tact paşi de dans ai interviului nostru cu Jenny, imaginea Dinei trăgând insistent de un colţ al minţii mele, Richie şi încăpăţânarea lui, ghemul de obiecţii şi ipoteze.
   - Ei, am zis eu.
   M-am ridicat şi mi-am scuturat paltonul de praf.
   - Haide să începem prin a afla dacă am dreptate în legătură cu aventura, da?
  - Conor?
   - Nu.
   Îl voiam pe Conor atât de mult, încât aproape puteam să-i simt mirosul răşinos puternic şi ascuţit, dar aici devine benefic autocontrolul.
   - Îl păstrăm pentru mai târziu. Nu mă apropii de Conor Brennan până n-am cartuşiera plină. O să discutăm din nou cu familia Gogan. Şi de data asta am să vorbesc eu.

             Ocean View arăta tot mai rău de fiecare dată. Marţi semănase cu un naufragiat ponosit aşteptându-şi salvatorul, ca şi cum nu era nevoie decât ca un dezvoltator imobiliar cu o grămadă de bani şi ambiţie cât cuprinde să păşească înăuntru şi să dea cu piciorul în toate formele strălucitoare ce fuseseră menite să fie. În clipa aia arăta de parcă era sfârşitul lumii.
   Mă aşteptam pe jumătate ca, atunci când opream, să se furişeze în jurul maşinii câini sălbatici, ca ultimii supravieţuitori să vină clătinându-se şi gemând din case scheletice.
   M-am gândit la Pat alergând în cercuri în jurul gropii de gunoi, încercând să-şi alunge din minte toate sunetele astea deranjante, la Jenny ascultând fluieratul vântului în jurul ferestrelor, citind cărţi cu coperte roz, ca să ţină pasul cu PMA-ul ei, şi întrebându-se unde-i era happy-endul.
   Sinead Gogan era acasă, desigur.
  - Ce mai vreţi? a întrebat ea în prag.
   Purta aceiaşi colanţi cenuşii ca marţi. Am recunoscut o pată de grăsime de pe o coapsă tremurătoare.
   - Am vrea să schimbăm câteva cuvinte cu tine şi cu soţul tău.
   - Nu-i acasă.
   Ceea ce era enervant. Gogan era acela care trecea drept creierul dispozitivului ăstuia. Mă bazasem că el o să-şi dea seama că era nevoie ca ei să discute cu noi.
  - E-n regulă. Putem să ne întoarcem şi să vorbim cu el mai târziu dacă avem nevoie. Pentru moment, o să vedem cât puteţi să ne ajutaţi voi.
   - Jayden v-a zis deja...
   - Da, el da, am spus eu trecând pe lângă ea şi îndreptându-mă spre camera de zi, cu Richie în urma mea. Nu Jayden ne interesează de data asta, ci tu.
   - De ce?
   Jayden stătea pe jos din nou, împuşcând zombi.
   - Sunt bolnav, a zis el prompt.
   - Opreşte aia, i-am cerut eu aşezându-mă confortabil într-unul dintre fotolii.
   Richie l-a luat pe celălalt. Jayden a făcut o faţă dezgustată, dar când am arătat la controller şi am pocnit din degete, a făcut cum i s-a zis.
   - Mama ta trebuie să ne spună ceva.
   Sinead a rămas în uşă.
   - Ba nu.
   - Ba sigur că da. Ascunzi ceva de prima dată când am intrat aici. Astăzi ai să spui tot. Ce-a fost, doamnă Gogan? Ai văzut ceva? Ai auzit? Ce?
   - Nu ştiu nimic despre tipul ăla. Nici nu l-am văzut măcar.
   - Nu asta te-am întrebat. Nu-mi pasă dacă n-are nimic de-a face cu tipul ăla sau cu oricare alt tip. Vreau să aud oricum. Stai jos.
   Am văzut-o pe Sinead intrând în rutina „nu-mă-comanda-tu-în-casa-mea”, dar i-am aruncat o privire care spunea că asta ar fi o idee foarte proastă. În cele din urmă, şi-a dat ochii peste cap şi s-a trântit pe canapea, care a gemut.
   - Bebeluşul trebuie să se trezească într-un minut. Şi nu ştiu nimic care să aibă de-a face cu nimic. OK?
   - Nu tu decizi asta. Treaba e aşa: tu ne spui ce ştii, noi ne dăm seama ce e relevant. De-asta purtăm insigne. Aşa că haide să-i dăm drumul.
   A suspinat zgomotos.
   - Nu. Ştiu. Nimic. Ce-ar trebui să spun?
   - Cam cât de proastă eşti?
   Faţa lui Sinead s-a urâţit, şi ea a deschis gura să se dea la mine cu nişte prostii demodate despre respect, dar am continuat să arunc în ea cu vorbe până a închis-o la loc.
   - Mă faci să vomit. Ce naiba crezi că investigăm? Furt din magazine? Gunoi? Ăsta e un caz de crimă. Crimă multiplă. Cum de nu-ţi intră în capul ăla prost?
   - Nu mă face...
   - Spune-mi ceva, doamnă Gogan. Sunt curios. Ce fel de gunoi lasă un ucigaş de copii să scape fiindcă nu-i plac ei poliţiştii? Cât de subuman trebuie să fii ca să crezi că asta e OK?
   - Ai de gând să-l laşi să vorbească aşa cu mine? i s-a adresat Sinead repede lui Richie.
   El a întins mâinile în lături.
   - Suntem mai mult decât presaţi, doamnă Gogan. Ai văzut ziarele, da? Toată ţara e cu ochii pe noi să rezolvăm asta. Trebuie să facem tot ce e nevoie.
   - Nu, pe bune, am continuat eu. De ce crezi că ne tot întoarcem? Fiindcă nu putem să trăim fără faţa ta drăgălaşă? Suntem aici deoarece avem un tip în custodie şi căutăm probe ca să-l ţinem acolo. Gândeşte-te bine, dacă eşti în stare. Ce crezi c-o să se întâmple dacă scapă?
   Sinead şi-a încrucişat braţele peste celulită şi a strâns din buze ofensată. N-am aşteptat.
   - Mai întâi că o să fiu eu al dracului de nervos, şi trebuie să ştii că şi numai să enervezi un poliţist e o idee proastă. Soţul tău a lucrat vreodată la negru, doamnă Gogan? Ştii cât ar putea să primească pentru evaziune fiscală? Jayden nu mi se pare bolnav. Cât de des chiuleşte de la şcoală? Dacă îmi bat capul - şi, crede-mă, o să mi-l bat - câte probleme crezi că aş putea să-ţi fac?
   - Suntem o familie decentă...
   - Scuteşte-mă. Chiar dacă te-aş crede, nu eu sunt cea mai mare problemă a ta. A doua chestie care are să se întâmple dacă tot continui să ne freci e că tipul ăsta are să scape. Dumnezeu ştie că nu mă aştept să-ţi pese ţie de justiţie sau de binele societăţii, însă m-am gândit că ai creier cel puţin cât să ai grijă de propria familie. Omul ăsta ştie că Jayden ar fi putut să ne spună despre cheie. Crezi că nu ştie unde stă Jayden? Dacă-i spun că a avut probe cineva împotriva lui şi că ar putea să vorbească în orice clipă, cine crezi că are să-şi iasă din minţi?
   - Ma’, a zis Jayden cu o voce joasă.
   Se împingea cu spinarea în canapea şi se uita la mine. I-am simţit şi capul lui Richie întorcându-se spre mine, dar el a avut bunul-simţ să-şi ţină gura.
   - Sunt toate astea suficient de clare pentru tine? Ai nevoie să-ţi explic în cuvinte mai simple? Fiindcă dacă nu eşti, pur şi simplu, prea proastă ca să trăieşti, următoarea chestie din gura ta va fi ce tot ai ţinut ascuns.
   Sinead s-a lipit cu spatele de canapea, cu gura atârnând deschisă.
   Jayden o trăgea de tivul colanţilor. Teama de pe feţele lor a readus iureşul ameţitor, pivotant, de cu o noapte înainte, trimiţându-mi-l rapid prin sânge, ca pe un drog fără nume.

           Eu nu vorbesc aşa cu martorii. Poate că manierele mele de medic la căpătâiul bolnavului nu sunt cele mai bune, s-ar putea să am reputaţia că sunt rece sau repezit, sau cum vrea lumea să-i zică, dar nu făcusem nimic de genul ăsta niciodată în carieră. Nu că n-aş fi vrut. Nu te păcăli singur: cu toţii avem o latură crudă.
   O ţinem sub cheie fie fiindcă ne e frică să nu fim pedepsiţi, fie fiindcă noi credem că asta va face cumva o diferenţă, va face lumea mai bună. Nimeni nu pedepseşte un detectiv care sperie un pic un martor.
   Am auzit că mulţi băieţi fac mai rău, şi nu s-a întâmplat niciodată nimic.
   - Vorbeşte, i-am zis eu.
   - Ma’, a repetat Jayden.
   - A fost năzbâtia aia de colo, a spus Sinead arătând din cap la monitorul de copil, culcat într-o parte pe măsuţa de cafea.
   - Ce-a fost?
   - Uneori li se încrucişau firele sau cum le zice.
   - Frecvenţele, a explicat Jayden.
   Arăta mult mai vesel în clipa aia, că mama lui vorbea.
   - Nu firele.
   - Tu să taci. Asta e din vina ta, tu şi blestematele tale de zece euro.
   Jayden s-a tras de lângă ea, de-a lungul podelei, şi s-a îmbufnat.
   - Oricum le-ai numi, s-au încrucişat.
   - Uneori - nu tot timpul; poate cam două săptămâni, năzbâtia aia recepţiona monitorul lor în loc de al nostru. Deci am auzit ce se întâmpla acolo. N-a fost intenţionat sau ceva, nu ascult la lume - Sinead a reuşit o privire ipocrită care nu i se potrivea - însă n-am putut să nu aud.
   - Bine, am spus eu. Şi ce-ai auzit?
   - Ţi-am zis, nu trag cu urechea la conversaţiile altora. N-am dat atenţie. Opream, pur şi simplu, monitorul şi apoi îl porneam din nou, ca să-l resetez. N-am auzit decât câteva secunde.
   - Ai ascultat mult timp, a intervenit Jayden. M-ai pus să-mi opresc jocul, ca să auzi mai bine.
   Sinead l-a săgetat cu o privire care zicea că era adânc în rahat, de îndată ce plecam noi. Pentru asta, ar fi fost gata să lase un ucigaş să scape; ca să poată să arate a gospodină respectabilă, în faţa ei însăşi, dacă nu a noastră, în loc de o căţeluşă băgăcioasă, meschină, furişată. Am văzut asta de sute de ori, şi m-a făcut să vreau să-i trag una peste faţa urâtă de virtuoasă de mâna a patra.
   - Nu dau doi bani dacă ţi-ai petrecut zilele sub fereastra familiei Spain cu o trompetă în ureche. Vreau doar să ştiu ce-ai auzit.
   - Oricine ar fi ascultat, cu siguranţă, a adăugat firesc Richie. Natura omenească. La început n-ai de ales, oricum. Trebuie să-ţi dai seama ce se întâmplă cu monitorul tău.
   Vocea îi era din nou dezinvoltă, îşi reintrase în formă.
   Sinead a dat din cap energic.
   - Da. Exact. Prima dată când s-a întâmplat, aproape am avut un atac de cord. În miez de noapte, am auzit dintr-odată, direct în ureche, o chemare de copil: „Mami, mami, vino aici”. Mai întâi am crezut că era Jayden, doar că părea să fie mult mai mic, iar el, oricum, nu-mi zice mami. Şi bebeluşul abia se născuse. M-a speriat de moarte.
   - A ţipat, ne-a zis Jayden zâmbind afectat.
   Părea că-şi revenise.
   - A crezut că era o fantomă.
   - Aşa am făcut, da. Şi? Soţul meu s-a trezit atunci şi şi-a dat seama, însă oricine s-ar fi speriat. Şi ce dacă?
   - Era gata să aducă un medium. Sau unul dintre vânătorii ăia de fantome.
   - Ia mai taci.
   - Când a fost asta? am întrebat eu.
   - Bebeluşul are zece luni acum, deci în ianuarie, februarie.
   - Şi după asta l-ai auzit la fiecare două săptămâni, de vreo douăzeci de ori în total. Ce-ai auzit?
   Sinead încă era destul de furioasă ca să stea cu ochii pe mine, dar i-a fost imposibil să reziste unei bârfe despre vecinii îngâmfaţi.
   - Cea mai mare parte, doar plictiseală... chestii. Primele dăţi, citea el însuşi o poveste ca să-l facă pe unul dintre copii să adoarmă, sau copilul sărea pe pat, sau cea mică vorbea cu păpuşile. Pe la sfârşitul verii însă, probabil că au mutat monitoarele jos sau ceva, fiindcă am început să aud alte chestii. Cum ar fi pe ei uitându-se la televizor sau ea arătându-i celei mici cum se fac prăjiturelele de ciocolată - nu le-ar fi cumpărat, pur şi simplu, de la magazin, ca noi, ceilalţi, ea era prea bună pentru asta. Şi odată - în miez de noapte din nou - am auzit-o spunând: „Haide, vino la culcare. Te rog”, ca şi cum cerşea, şi el a zis: „Într-un minut”. Nu-l condamn. Ar fi fost ca şi cum i-ai trage-o unui sac de cartofi.
   Sinead a încercat să prindă privirea lui Richie pentru un rânjet comun, însă el şi-a păstrat inexpresivitatea.
   - Cum am zis. Plictisitor.
   - Şi ce n-a fost plictisitor?
   - A fost doar o singură dată.
   - Să auzim.
   - Era într-o după-amiază. Ea abia venise acasă, cred că fusese s-o ia pe cea mică de la şcoală. Eram aici, bebeluşul dormea, aşa că aveam monitorul pornit, şi, brusc, femeia a început să pălăvrăgească. Aproape l-am oprit, fiindcă jur că-ţi face silă, dar...
   Sinead a ridicat din umeri uşor sfidător.
   - Ce zicea Jennifer Spain?
   - Turuia într-una. Gen: „Acum haide să ne pregătim! Vine tati de la plimbare în orice clipă, iar când o să intre, o să fim fericiţi. Foarte, foarte fericiţi”. Era plină de viaţă - buza lui Sinead s-a strâmbat - ca o majoretă americană. Nu ştiu de ce trebuia să fie aşa de plină de viaţă. Aranja copiii, îi spunea fetiţei să stea chiar acolo şi să facă un picnic pentru păpuşă, iar micuţului să stea acolo şi să nu-şi arunce Lego, îl întreba drăguţ dacă voia o mână de ajutor. Zicea: „Totul are să fie minunat. Când o să intre tati, are să fie atââât de fericit. Asta vreţi, nu-i aşa? Nu vreţi ca tati să fie nefericit, nu?”
   - Mami şi tati, a zis Jayden în şoaptă şi a pufnit.
   - A tot ţinut-o aşa o grămadă de timp, până s-a oprit monitorul. Înţelegi ce vreau să spun despre ea? Era ca una din serialul Neveste disperate, aia care trebuia să aibă totul perfect, altfel îşi pierdea capul. Mi-am zis: „Jaysus, relaxează-te!” Soţul meu a spus: „Ştii de ce are asta nevoie? Are nevoie de o p...”
   Sinead şi-a amintit cu cine vorbea şi s-a întrerupt, cu o privire care voia să arate că nu-i era frică de noi. Jayden a chicotit.
   Ca să fiu sinceră cu voi, părea al naibii de dusă cu capul, a zis ea.
   - Când a fost asta? am întrebat eu.
   - Cu o lună în urmă, poate. Mijlocul lunii septembrie, înţelegi ce vreau să spun? Nimic de-a face cu nimic. Nu ca vreun personaj din Neveste disperate. Ca o victimă. Ca orice femeie şi bărbat bătuţi de care m-am ocupat pe vremea când lucram la Violenţa în familie. Fiecare dintre ei era sigur că partenerii lor au să fie fericiţi şi totul în grădină are să fie roz dacă ar fi putut, pur şi simplu, să facă totul cum trebuie. Fiecare dintre ei fusese îngrozit, până la un punct undeva între isterie şi paralizie, când greşise şi-l făcuse pe tati nefericit.
    Richie stătea nemişcat, nu mai juca din picioare.
   Observase şi el asta.
   - De-asta primul tău gând, când ne-ai văzut pe noi toţi afară, a fost că Pat Spain şi-a ucis soţia, a zis Richie.
   - Da. Am crezut că poate dacă n-avea casa curată sau copiii erau obraznici, o luase la palme. Doar ţi-am dovedit, nu-i aşa? Uită-te la ea, cu hainele ei fandosite şi cu accentul ei şic, şi el o bate tot timpul de-o usucă.
   Sinead n-a putut să se abţină să zâmbească din colţurile gurii. Îi plăcea ideea.
   - Aşa că atunci când aţi apărut voi, m-am gândit că asta trebuie că era. Arsese cina sau ceva, şi el se înfuriase din cale-afară.
   - Orice altceva care să te facă să crezi că ar fi putut să-i facă rău? Ceva care ai auzit, ceva care ai văzut? a întrebat Richie.
   - Monitoarele alea de la parter. E ciudat, înţelegi ce vreau să spun? La început n-am putut să mă gândesc la niciun motiv pentru care să fie în altă parte decât în dormitoarele copiilor. Când am auzit-o aşa totuşi, m-am gândit că, poate, le-a pus el pe-acolo ca să n-o scape din ochi. Ca şi cum dacă se ducea sus sau în grădină, ar fi putut să ia receptoarele cu el, ca să audă tot ce făcea ea.
   Dat uşor din cap satisfăcut. Era încântată de geniul ei investigator.
   - Înfiorător sau ce?
   - Nimic altceva, nu?
   Ridicat din umeri.
   - Nu vânătăi sau altceva. Nu strigăte pe care să le fi auzit. Ea era aranjată totuşi ori de câte ori am văzut-o afară. Obişnuia să fie totdeauna veselă - chiar şi când copiii îşi făceau de cap, ea avea zâmbetul ăla mare şi fals pe faţă. În ultimul timp, când ieşea la fereastră arăta tot mai deprimată. Pierdută-n spaţiu, cum ar veni - m-am gândit că poate era pe Valium. Sau că din cauză că el n-avea de muncă. Nu era fericită că trebuia să trăiască la fel ca restul lumii, fără SUV şi fără haine de firmă. Dar dacă o bătea, s-ar putea ca de-asta.
   - Ai auzit vreodată pe altcineva în casă în afară de cei patru membri ai familiei Spain? Vizitatori, familie, negustori? am mai întrebat eu.
   Asta a aprins toată faţa păstoasă a lui Sinead.
   - Iisuse! Îşi făcea de cap femeia, da? Primind tipi cât era soţul ei plecat? Nu-i de mirare că stătea cu ochii pe ea. Neobrăzata, să se poarte ca şi cum noi eram un gunoi de pe pantof, când ea era...
   - Ai auzit sau ai văzut ceva care ar putea să indice asta?
   S-a gândit la asta.
   - Nu, a răspuns ea cu părere de rău. I-am auzit doar pe ei patru.
   Jayden se prostea cu controller-ul lui, apăsând pe butoane, dar nu prea avea curajul să-l pornească din nou.
   - Fluierături, a zis el.
   - Asta a fost de la altă casă.
   - Ba nu. Alte case sunt prea departe.
   - Ne-ar plăcea să auzim despre asta, oricum, am precizat eu.
   Sinead s-a mişcat pe canapea.
   - A fost o singură dată. August, poate. Ar fi putut să fi fost mai înainte. Dimineaţa devreme. Am auzit pe cineva fluierând - nu vreo melodie sau ceva, ca atunci când cineva fluieră pentru sine în timp ce face altceva.
   Jayden a făcut o demonstraţie, un sunet mic, discordant, absent. Sinead a ridicat din umăr.
   - Ajunge. Mă doare capul. Cei de la numărul nouă erau toţi plecaţi - şi ea, aşa că n-ar fi putut să fi călcat pe-alături. M-am gândit că era de la una din casele de jos, din capătul străzii. Sunt două familii acolo, şi ambele au copii, aşa că poate aveau monitoare.
   - Nu, nu, a zis Jayden. Te-ai gândit că era o fantomă. Din nou.
   Sinead a spus repede către mine sau Richie, sau către amândoi:
   - Am dreptul să cred ce-mi place. N-aveţi decât să continuaţi să vă uitaţi la mine ca şi cum aş fi proastă. Voi nu trebuie să trăiţi aici. Încercaţi o vreme, pe urmă veniţi înapoi la mine.
   Vocea ei era războinică, însă în ochi avea frică adevărată.
   - O să ne aducem propriii vânători de fantome, i-am zis eu. Luni seara ai auzit ceva pe monitoare? Ceva cât de mic?
   - Nee. Cum am zis, se întâmpla doar o dată la câteva săptămâni.
   - Ar fi bine să fii sigură.
   - Sunt. Absolut sigură.
   - Şi soţul tău?
   - Nici el n-a auzit nimic. Ar fi spus.
   - Asta-i tot? Nimic altceva ce ne-am putea dori să ştim?
   Sinead a clătinat din cap.
   - Asta-i tot.
   - De ce să te cred?
   - Uite-aşa. Nu vreau să vă mai întoarceţi aici, să mă porecliţi în faţa fiului meu. V-am spus tot. Aşa că dispăreţi şi lăsaţi-ne în pace. OK?
   - Plăcerea e de partea mea, am zis eu ridicându-mă. Crede-mă.
   Braţul fotoliului mi-a lăsat ceva lipicios pe mână. Nu m-am deranjat să ascund privirea de dezgust.

             Când am plecat, Sinead s-a plantat în prag în spatele nostru, adoptând ceva care trebuia să fie un aspect impunător, dar a ieşit unul de mops electrocutat.
   Când am fost la o distanţă sigură pe drum, a strigat după noi:
   - Nu poţi să vorbeşti aşa cu mine! Am să depun o plângere!
   Mi-am scos cartea de vizită din buzunar, fără să mă întrerup din mers, am fluturat-o deasupra capului şi i-am dat drumul pe drum, ca să vină s-o ridice.
   - Ne vedem atunci, i-am strigat eu înapoi peste umăr. Ard de nerăbdare.
   Mă aşteptam ca Richie să spună ceva despre noua mea tehnică de interviu - poreclirea unui martor idiot nenorocit nu e nicăieri în actele normative - însă el şi-a îngropat asta undeva în minte. Se târa înapoi la maşină cu mâinile adâncite în buzunare, cu capul plecat în vânt.
   Aveam pe mobil trei apeluri pierdute şi un SMS, toate de la Geri - textul începea cu „Îmi pare rău Mick, dar nicio veste desp...” Le-am şters.
   Când am ajuns pe autostradă, Richie şi-a revenit suficient ca să spună, cu atenţie, cu ochii spre parbriz:
   - Dacă Pat a lovit-o pe Jenny...
   - Dacă mătuşa mea ar fi avut ouă, ar fi fost unchiul meu. Vaca Gogan nu ştie totul despre familia Spain, indiferent ce-i place ei să creadă. Din fericire pentru noi, există un tip care ştie, şi ştim exact unde să-l găsim.
   Richie n-a răspuns. Mi-am luat o mână de pe volan, ca să-l bat pe umăr.
   - Nu-ţi face griji, prietene. O să luăm marfa de la Conor. Cine ştie, s-ar putea să fie chiar distractiv.
   I-am surprins privirea piezişă. N-ar fi trebuit să fiu aşa optimist după ce ne dăduse Sinead Gogan. Nu ştiam cum să-i spun că nu era bună dispoziţie, nu aşa cum credea el.
   Era graba sălbatică ce încă îmi alerga prin vene, era teama de pe faţa lui Sinead şi Conor aşteptându-mă la sfârşitul drumului ăstuia. Am pus piciorul pe pedala de acceleraţie şi l-am ţinut acolo, uitându-mă cum se căţăra acul vitezometrului.
   Beemerul se conducea mai bine ca niciodată, zbura drept şi tare ca un şoim aruncându-se pe pradă, ca şi cum după viteza asta tânjisem tot timpul.

                                           16.

              Înainte de-a ne fi adus Conor, am parcurs tot ce adusese schimbul în camera echipei: rapoarte, mesaje telefonice, declaraţii, sfaturi, totul.
   Cele mai multe formau o întreagă grămadă de nimicuri - salahorii care căutaseră prietenii şi familia lui Conor nu găsiseră nimic în afară de câţiva veri, linia dedicată cazului atrăsese roiul obişnuit de nebuni care voiau să vorbească despre Cartea Apocalipsei, matematici complicate şi femei neruşinate - dar erau şi câteva comori acolo.
   Shona, vechea prietenă a Fionei, era în Dubai în acea săptămână şi avea să ne dea în judecată personal dacă cineva îi implica numele în mizeria asta, dar îşi împărtăşise opinia că Brennan fusese nebun după Jenny când erau puşti şi că de-atunci nu se schimbase nimic, altfel de ce n-avusese el nicio relaţie mai lungă de şase luni?
   Şi băieţii lui Larry găsiseră un palton împăturit, un pulover, o pereche de blugi, o pereche de mănuşi din piele şi o pereche de tenişi mărimea zece în pubela de gunoi a unui bloc de apartamente de la un kilometru şi jumătate de apartamentul lui Conor. Toate pline de sânge. Grupele de sânge corespundeau cu ale lui Pat şi Jenny Spain. Tenisul stâng corespundea întocmai urmei de încălţăminte din maşina lui Conor şi cu cea de pe podeaua bucătăriei familiei Spain.
   I-am aşteptat pe poliţiştii în uniformă să-l aducă pe Conor în camera de interviu, una dintre cele mici şi înghesuite, fără sală de observare şi abia cu suficient spaţiu pentru mişcare.
    Cineva o folosise înainte. Pe masă erau împrăştiate ambalaje de sandviciuri şi pahare din carton, în aer se simţea miros slab de after-shave de citrice, sudoare şi ceapă. Nu puteam să stau liniştit. M-am plimbat prin cameră făcând cocoloaşe din hârtie şi aruncându-le la coş.
   - Ar trebui să fie nervos bine de-acum, a zis Richie. Să stea acolo o zi şi jumătate, întrebându-se ce mai aşteptăm...
   - Trebuie să ne fie foarte clar ce căutăm. Eu vreau un motiv.
   Richie a îndesat pliculeţele goale de zahăr într-un pahar din carton.
   - S-ar putea să nu facem rost de unul.
   - Da. Ştiu.
   Când am spus asta, m-a lovit alt val de confuzie. Pentru o clipă, am crezut că o să fiu nevoit să mă sprijin de masă până îmi restabilesc echilibrul.
   - S-ar putea să nu fie niciunul. Ai dreptate. Uneori, pur şi simplu, se întâmplă porcării. Dar asta n-are să mă oprească să mă străduiesc cât pot de mult.
   Richie s-a gândit la asta, examinând un ambalaj din plastic cules de pe jos.
   - Dacă n-o să aflăm motivul, ce altceva căutăm?
   - Răspunsuri. Pe ce se certau Conor şi familia Spain de câţiva ani încoace. Relaţia lui cu Jenny. De ce a şters calculatorul ăla.
   Camera arăta destul de OK. M-am sprijinit de perete şi am rămas pe loc.
   - Vreau să fim siguri. Când o să părăsim camera asta, vreau să fim amândoi pe aceeaşi lungime de undă şi amândoi siguri pe cine vânăm. Asta-i tot. Dacă o să putem să ajungem atât de departe, continuarea anchetei o să prindă contur.
   Richie m-a privit. Faţa lui era imposibil de citit.
   - Am crezut că eşti sigur.
   Aveam nisip în ochi de oboseală. Mi-am dorit să fi luat mai multă cafea când ne oprisem pentru masa de prânz.
   - Eram.
   A dat din cap. A aruncat paharul în coşul de gunoi şi a venit să se sprijine de perete lângă mine. După un timp, a scos un pachet cu bomboane de mentă din buzunar şi mi l- a întins. Am luat una şi am stat acolo, sugând mentă, umăr la umăr, până când uşa camerei de interviu s-a deschis şi poliţiştii în uniformă l-au adus pe Conor.

           Arăta rău. Poate doar fiindcă în acel moment nu purta haina de sibir, dar părea chiar mai subţire - destul de slăbit ca să mă întreb dacă ar trebui să chem un medic să-l examineze - cu oasele proeminente. Plânsese din nou.
   S-a aşezat cocoşat peste masă, holbându-se vehement la propriii pumni plantaţi în faţa lui, fără să se mişte nici chiar când încălzirea centrală a pornit cu un zăngănit. Într-un fel, asta m-a reasigurat. Nevinovaţii sunt neastâmpăraţi şi nervoşi şi aproape sar de la locurile lor la cel mai mic zgomot. Îi mănâncă să-ţi vorbească şi privesc totul ca posibil de a fi îndreptat. Cei vinovaţi sunt concentraţi, adunându-şi toate forţele strâns în interior şi pregătindu-se pentru luptă.
   Richie s-a întins ca să dea drumul la camera video şi a zis:
   - Detectivul Kennedy şi detectivul Curran îl intervievează pe Conor Brennan. Interviul a început la 4.43 seara.
   Am citit foaia cu drepturile, Conor le-a semnat fără să se uite, s-a lăsat pe spate şi şi-a încrucişat braţele. În ceea ce-l privea, noi eram gata.
   - Oh, Conor, am zis eu lăsându-mă pe spate în scaun şi agitându-mi capul cu tristeţe. Conor, Conor, Conor. Şi eu care credeam în urmă cu două nopţi că ne înţelegeam atât de bine.
   M-a privit şi şi-a ţinut gura închisă.
   - N-ai fost cinstit cu noi, amice.
   Asta a trimis un fior de frică pe faţa lui, prea energic pentru a-l ascunde.
   - Ba am fost.
   - Nu, n-ai fost. Ai auzit vreodată despre adevărul, tot adevărul şi numai adevărul? Ne-ai dezamăgit cel puţin la una dintre astea. Zău, de ce te-ai apuca să faci asta?
   - Nu ştiu despre ce vorbeşti.
   Gura i s-a închis într-o linie dură, dar încă avea ochii fixaţi pe mine. Îi era frică.
   Richie, tolănit lângă peretele de sub camera de filmat, a plescăit din limbă a reproş.
   - Să începem cu asta: ne-ai dat impresia că, până luni seara, cel mai aproape de familia Spain ai ajuns prin intermediul binoclului, am continuat eu. Nu te-ai gândit că ai fi putut să menţionezi că aţi fost cei mai buni prieteni de când eraţi mici?
   Pe pomeţi i-a apărut o roşeală slabă, însă n-a clipit. Nu de asta îi era frică.
   - Nu era treaba voastră.
   Am oftat şi am dat din deget la el.
   - Conor, ştii foarte bine. Ai vorbit despre asta, e treaba noastră acum.
   - Şi care e diferenţa? a subliniat Richie. Trebuia să ştii că Pat şi Jenny au fotografii, omule. N-ai făcut decât să ne întârzii câteva ore şi să ne enervezi.
   - Colegul meu spune adevărul. Poate îţi aminteşti asta data viitoare când eşti tentat să ne freci pe-aici?
   - Ce face Jenny? a întrebat Conor.
   Am pufnit.
   - Ce e cu tine? Dacă erai atât de preocupat de sănătatea ei, ai fi putut doar, ştiu şi eu?, să n-o înjunghii pe biata femeie. Sau speri că are să încheie ea treaba pentru tine?
   Falca i s-a înăsprit, dar şi-a păstrat răceala.
   - Vreau să ştiu ce face.
   - Iar mie nu-mi pasă ce vrei. Uite ce, totuşi. Avem câteva întrebări pentru tine. Dacă răspunzi ca un băiat drăguţ, fără alte porcării, atunci poate că o să fiu într-o stare mai bună şi o să vreau să-ţi spun. Pare destul de corect?
   - Ce vreţi să ştiţi?
   - Să începem cu chestii uşoare. Spune-ne despre Pat şi Jenny din vremea când eraţi toţi puşti. Cum era Pat?
   - A fost cel mai bun prieten meu de când aveam paisprezece ani. Probabil, ştiţi asta deja.
   Niciunul dintre noi n-a răspuns.
   - A fost adevărat. Asta e tot. Cel mai adevărat prieten pe care l-am avut vreodată. Îi plăcea rugby-ul, îi plăcea să râdă, îl plăcea să-şi petreacă timpul cu prietenii, îi plăcea majoritatea oamenilor. Pe el îl plăcea toată lumea. Mulţi tipi populari sunt onanişti la vârsta aia, dar pe Pat nu l-am văzut niciodată să fie ticălos cu nimeni. Poate toate astea nu vi se par ceva special. Dar sunt.
   Richie arunca un pliculeţ de zahăr în aer şi-l prindea.
   - Aţi fost apropiaţi, da?
   Bărbia lui Conor a arătat de la Richie la mine.
   - Voi sunteţi parteneri. Asta înseamnă că trebuie să fiţi pregătiţi să aveţi încredere unul în altul în privinţa vieţilor voastre, nu?
   Richie a prins pliculeţul şi a rămas tăcut, lăsându-mă pe mine să răspund.
   - Asta fac partenerii buni. Da.
   - Atunci, ştiţi cum eram Pat şi cu mine. I-am zis nişte chestii. Cred că m-aş fi implicat dacă n-ar fi aflat altcineva, însă i le-am zis oricum.
   Îşi pierduse ironia, dacă fusese acolo. Sclipirea de nelinişte aproape m-a făcut să sar din scaun şi să înconjor din nou camera.
   - Ce fel de chestii?
   - Cred că glumeşti. Chestii de familie.
   M-am uitat la Richie - am fi putut să aflăm din altă parte, dacă trebuia - însă ochii lui erau pe Conor.
   - Haide să vorbim despre Jenny. Cum era pe-atunci?
   Faţa lui Conor s-a înmuiat.
   - Jenny, a zis el cu blândeţe. Era ceva special.
   - Da, am văzut fotografiile. Nu era nimic rău acolo.
   - Nu asta vreau să spun. Intra într-o încăpere şi făcea lucrurile să fie mai bune. Întotdeauna voia ca totul să fie minunat, toată lumea să fie fericită, şi ştia întotdeauna să facă ce trebuia. Avea atingerea asta. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Cum ar fi când eram toţi la o discotecă, una dintre chestiile alea pentru minori, iar Mac - tipul cu care obişnuiam să ne petrecem timpul - dădea târcoale unei fete, dansa în jurul ei şi încerca s-o facă să danseze cu el. Şi ea a făcut faţa aia la el şi a spus ceva, nu ştiu ce, dar ea şi prietenele ei s-au prăpădit de râs. Mac s-a întors la noi roşu ca focul. Devastat. Fetele încă îl arătau cu degetul şi chicoteau. Îl vedeai că voia să intre în pământ de ruşine. Şi Jenny s-a întors spre Mac, şi-a întins mâinile şi a zis: „Îmi place melodia asta, însă Pat o urăşte. Vrei să dansezi cu mine? Te rog?” Şi s-au dus să danseze, iar următoarea chestie pe care mi-o amintesc e Mac zâmbitor, Jenny râzând la ceva ce spunea el, distrându-se amândoi de minune. Asta le-a închis gura fetelor. Jenny era de zece ori mai frumoasă decât orice femeie, în orice zi.
   - Asta nu-l deranja pe Pat?
   - Că dansa Jenny cu Mac?
   Aproape a râs.
   - Nee. Mac era cu un an mai mic. Copil gras cu păr prost. Şi, oricum, Pat ştia ce făcea Jenny. Aş spune chiar că o iubea şi mai mult fiindcă făcea asta.
   Acea moliciune infiltrată în vocea lui. Suna ca vocea unui îndrăgostit, o voce pentru lumină slabă şi muzică lină şi curgătoare, pentru o singură ascultătoare. Fiona şi Shona avuseseră dreptate.
   - Pare o relaţie bună.
   - Erau frumoşi, a rostit simplu Conor. Un singur cuvânt pentru asta. Ştii cum e când eşti adolescent, când tot timpul ţi se pare că întreaga lume e un rahat? Ei doi îţi dădeau speranţă.
   - Asta e minunat, am zis eu. Serios.
   Richie a început să se joace din nou cu pliculeţul de zahăr.
   - Ai ieşit cu sora lui Jenny, Fiona, da? Când aveai cât? Optsprezece ani?
   - Da. Doar pentru câteva luni.
   - De ce v-aţi despărţit?
   Conor a ridicat din umeri.
   - N-a mers.
   - De ce nu? Era nesuferită? N-aveaţi nimic în comun? Nu stătea?
   - Nu. Ea a rupt relaţia. Fiona e grozavă. Ne-am înţeles grozav. Pur şi simplu, n-a mers.
   - Ei, mă rog, a intervenit Richie sec prinzând zahărul, înţeleg de ce. Dacă erai îndrăgostit de sora ei...
   Conor a rămas nemişcat.
  - Cine a zis asta?
   - Ce contează?
   - Contează pentru mine. Fiindcă e o porcărie.
   - Conor, am zis eu avertizându-l. Îţi aminteşti înţelegerea noastră?
   Arăta ca şi cum ar fi vrut să ne tragă şuturi în dinţi, însă după o clipă a spus:
   - N-a fost cum faci tu să pară.
   Şi dacă ăsta nu era un motiv, atunci cel puţin era doar la un pas distanţă. N-am putut să mă împiedic să mă uit la Richie, dar el aruncase zahărul prea departe şi fandase după el.
   - Da? am vrut eu să ştiu. Cum fac să pară?
   - Ca şi cum am fost vreun ticălos care a încercat să se vâre între cei doi. N-am fost. Dacă aş fi putut să apăs un buton şi să-i despart, n-aş fi făcut-o niciodată. Altceva, ce am simţit, asta a fost treaba mea.
   - Poate, am zis eu.
   Am fost mulţumit de sunetul vocii mele, leneşă, amuzată.
   - Până a aflat Jenny, oricum. A aflat, nu?
   Conor a roşit. După toţi anii ăştia, ar fi trebuit să se fi vindecat.
   - Nu i-am zis niciodată nimic.
   - Nici nu trebuie. Jenny a ghicit. Aşa fac femeile, fiule. Cum s-a simţit în legătură cu asta?
   - Habar n-am.
   - Te-a tratat cu refuz? Sau s-a bucurat de atenţie, a flirtat cu tine dezinteresat? I-ai furat vreodată un pupic şi o îmbrăţişare când nu se uita Pat?
   Conor şi-a încleştat pumnul pe masă.
   - Nu. Ţi-am zis. Pat era cel mai bun prieten al meu. Ţi-am spus, ei doi se potriveau. Crezi că vreunul dintre noi, eu sau Jenny, ar fi făcut asta vreodată?
   Am râs cu voce tare.
   - Of, Doamne, da. Am fost şi eu adolescent. Mi-aş fi vândut propria mamă pentru un pic de ţâţă.
   - Tu poate. Eu nu.
   - Foarte onorabil din partea ta, am adăugat eu doar cu o sclipire de zâmbet. Dar Pat n-a înţeles că tu doar o adorai de la distanţă, nu-i aşa? Ţi-a spus ce credea despre ce simţeai tu pentru Jenny. Vrei să ne relatezi versiunea ta despre ce s-a întâmplat?

...................................................................