Liniștea umbrelor, Tana French

.....................................................................
                                 8-12

        - O să facem tot posibilul. Poți să ne ajuți și tu cu asta. Dacă ne oferi toate informaţiile care ne trebuie, atunci putem să evităm s-o întrebăm pe Jenny.
    A dat din cap fără să ridice privirea.
   - Bravo, am zis eu. Acum, ăsta trebuie că e Ian. Am dreptate?
   Ian era cu câţiva ani mai tânăr decât Pat, mai slab şi era şaten, însă asemănarea era evidentă.
   - Da, ăsta e Ian. Dumnezeule, arăta atât de tânăr acolo... Era, într-adevăr, timid pe-atunci.
   Am pus degetul pe pieptul lui Conor, din fotografie.
   - Şi ăsta cine e?
   - Ăsta-i Conor.
   Răspunsul ei a ieşit prompt şi cu uşurinţă, fără urmă de tensiune.
   - El e tipul care o ţine pe Emma în fotografia de la botez, cea din camera ei. E naşul ei?
   - Da.
   Menţionarea Emmei a făcut faţa Fionei să se crispeze. Şi- a apăsat degetele pe fotografie, ca şi cum încerca să se împingă în aceasta.
   - Asta înseamnă că tipul ăsta e Mac, nu? am întrebat eu uşor, mutându-mă la faţa următoare.
   Bucălat şi cu păr zburlit, cu braţe depărtate şi tricou Nike alb şi curat. Ai fi putut să spui doar după hainele lor ce generaţie erau puştii ăştia. Nu haine de-a gata, nimic cârpit, totul era nou şi de firmă.
   - Da. Şi asta e Shona.
   Păr roşu, creţ, dacă n-ar fi petrecut o grămadă de timp să-l întindă, şi o piele care aş fi pariat că era pistruiată sub bronzul fals şi machiajul atent. Pentru o clipă ciudată, aproape mi-a părut rău pentru puştii ăştia. Când eram de vârsta lor, prietenii mei şi cu mine eram toţi săraci, aveam foarte puţine cu care să ne lăudăm, însă cel puţin asta implica mai puţin efort.
   - Ea şi cu Mac puteau să ne facă oricând să râdem. Am uitat că arăta aşa. Acum e blondă.
   - Deci păstraţi toţi legătura?
   M-am surprins sperând că răspunsul era da - nu din motive de investigaţie, ci pentru Pat şi Jenny, naufragiaţi pe insula lor rece şi pustie, bătută de vânturile mării. Ar fi fost bine de ştiut că unele rădăcini erau puternice pentru ei.
   - Nu chiar. Am numerele de telefon ale celorlalţi, dar a trecut mult timp. Ar trebui să-i sun, să le spun, însă, pur şi simplu... nu pot.
   Şi-a dus cana la gură ca să-şi ascundă faţa.
   - Lasă-ne nouă numerele, a zis Richie util. Sunăm noi. Nu există niciun motiv pentru care să fie nevoie să le dai tu veştile.
    Fiona a dat din cap fără să se uite la el şi s-a căutat în buzunare după telefon. Richie a rupt repede o pagină din agenda lui şi i-a dat-o.
    În timp ce ea scria, am întrebat-o, mutând-o înapoi pe un teren mai sigur:
   - Se pare că aţi fost un grup destul de apropiat. Cum de n-aţi păstrat legătura?
   - Viaţa, în cea mai mare parte. Odată ce Pat, Jenny şi Conor au plecat la facultate... Shona şi Mac sunt cu un an mai mici ca ei, iar eu şi Ian cu încă unul, deci nu mai aveam prea multe în comun. Ei puteau să meargă la baruri, în cluburi adecvate şi cunoscuseră oameni noi la facultate - şi fără trei dintre ei, noi, ceilalţi, pur şi simplu, nu... Nu mai era la fel.
    I-a întins hârtia şi pixul înapoi lui Richie.
   - Am încercat toţi - la început am continuat să ne mai vedem. Era ciudat, fiindcă dintr-odată am fost nevoiţi să programăm zilele haioase, şi mereu cineva renunţa în ultimul moment, dar am ieşit împreună. Treptat însă, a început să fie din ce în ce mai puţin. Chiar până în urmă cu câţiva ani, tot ne-am mai întâlnit la o halbă la fiecare câteva săptămâni, însă, pur şi simplu... a încetat să funcţioneze.
    Avea din nou palmele strânse în jurul cănii, înclinând-o în cercuri şi privind vârtejul de ceai. Mirosul băuturii îşi făcea treaba, conferindu-i acestui loc străin o ambianţă în care să te simţi precum acasă şi în siguranţă.
   - De fapt, probabil nu mai funcţiona cu mult timp înainte de asta. Se vede din fotografii. Încetasem să mai formăm un puzzle împreună ca în cea de acolo. În schimb, suntem doar aceste coate şi genunchi blocaţi unul în altul, toţi ciudaţi... Chiar nu voiam să vedem asta. Mai ales Pat. Cu cât funcţiona mai puţin, cu atât mai mult încerca el. Stăteam pe un dig sau undeva şi Pat se străduia din răsputeri, practic, încercând să ne ţină aproape pe noi toţi, să facă să pară că eram din nou o gaşcă mare. Cred că era mândru de asta, că încă îşi petrecea timpul cu aceiaşi prieteni pe care-i avea de când era copil. Asta însemna ceva pentru el. N-a vrut să lase să se piardă.
    Fiona era neobişnuită: perceptivă, perspicace, sensibilă.
   Genul de fată care ar petrece o grămadă de timp singură, gândindu-se la ceva ce n-a înţeles, zăbovind la asta până desfăcea nodul. Asta făcea din ea un martor util, numai că mie nu-mi place să am de-a face cu oameni neobişnuiţi.
   - Patru băieţi, trei fete, am zis eu. Trei cupluri şi un ciudat? Sau doar o gaşcă de prieteni?
   Fiona aproape a zâmbit în jos, la fotografie.
   - O gaşcă de prieteni, practic. Chiar şi când Jenny şi Pat şi-au început relaţia, lucrurile nu s-au schimbat atât de mult cum ai crede. Oricum, toată lumea anticipase asta de mult.
    - Îmi aduc aminte că ai zis că visai să te iubească cineva aşa cum Pat o iubea pe Jenny. Ceilalţi flăcăi nu meritau, nu? Nu te-ai deranjat să încerci cu niciunul dintre ei?
    A roşit. Roşeaţa a trecut prin faţa ei cenuşie, făcând-o să arate tânără şi vie. Pentru o clipă, am crezut că era din cauza lui Pat, că el ocupase locul pe care ar fi putut să-l aibă alţi băieţi.
   - De fapt, am făcut-o, a răspuns ea. Conor... Am fost împreună, însă doar pentru un timp. Patru luni, în vara în care aveam şaisprezece ani.
    Ceea ce era, practic, o căsătorie, la vârsta aia. Am surprins mica foială a picioarelor lui Richie.
   - Dar s-a purtat urât cu tine.
   Roşeaţa s-a accentuat.
   - Nu. Nu s-a purtat urât. Adică, n-a fost niciodată rău cu mine.
   - Serios? Cei mai mulţi puşti de vârsta asta pot să fie destul de cruzi.
   - Conor n-a fost niciodată. El era... el e un tip drăguţ. Blând.
   - Dar...?
   - Dar...
   Fiona şi-a frecat obraji, de parcă încerca să-şi şteargă roşeaţa.
   - Vreau să spun că am fost cumva surprinsă când mi-a cerut să ieşim împreună - întotdeauna m-am întrebat dacă nu cumva era îndrăgostit de Jenny. Nu că ar fi zis ceva, doar... ştii, ca o vibraţie. Şi apoi, odată ce am început să ieşim împreună, el... m-am simţit ca... adică, a fost grozav, am râs, dar voia mereu să facem totul împreună cu Pat şi Jenny. Mai exact, să mergem la cinema cu ei sau la plajă, sau mă rog. Tot trupul, toate unghiurile lui indicau tot timpul spre Jenny. Şi când se uita la ea... se aprindea. Spunea câte o glumă, şi la poantă se uita la ea, nu la mine...

         Şi asta era motivaţia noastră, cea mai veche din lume.
    Într-un mod ciudat, era reconfortant să ştiu că avusesem dreptate de la început: asta nu se abătuse asupra familiei Spain din largul mării, ca vreo furtună criminală, şi n-o zdrobise la întâmplare. Se ivise din propriile lor vieţi.
    L-am simţi pe Richie, practic, trepidând lângă mine de cât de mult ar fi vrut să se mişte. Nu m-am uitat la el.
   - Credeai că o dorea pe Jenny. Ieşea cu tine ca să ajungă mai aproape de ea.
   Am încercat s-o înmoi, însă a ieşit la fel de brutal. Ea a tresărit.
   - Aşa cred. Presupun că da, şi a fost în speranţa că, dacă suntem împreună, o să fim ca ei. Ca Jenny şi Pat. Ei erau...
   Pe pagina de vizavi de cea cu poza de grup era o fotografie cu Pat şi Jenny făcută în aceeaşi zi, judecând după haine. Stăteau unul lângă altul pe zid, sprijinindu-se reciproc, cu faţa unul la altul, destul de aproape ca nasurile să li se atingă. Jenny zâmbea uitându-se în sus la Pat. Faţa lui privind în jos la ea era captivată, absorbită, fericită.
   Aerul din jurul lor era alb, de vară caldă, dulce. Departe, în spatele umerilor lor, o bucată de mare avea o culoare ca a florilor albastre.
   Mâna Fionei s-a mişcat deasupra fotografiei, ca şi cum ar fi vrut s-o atingă, dar nu putea.
   - Eu am făcut-o, a precizat ea.
   - E foarte bună.
   - Erau uşor de pozat. De cele mai multe ori când pozezi doi oameni, trebuie să fii atent la spaţiul dintre ei, la cum se dispersează lumina. Cu Pat şi Jenny era ca şi cum lumina nu se dispersa, ci, pur şi simplu, îşi continua drumul drept prin decalajul dintre ei... Ei aveau ceva special. Amândoi aveau, oricum, multe calităţi - amândoi erau foarte populari la şcoală, Pat era grozav la rugby, Jenny a avut întotdeauna admiratori - însă împreună... erau de aur. Aş fi putut să mă uit toată ziua la ei. Îi priveai şi te gândeai: „Aşa. Aşa trebuie să fie”.
    Degetul ei le-a mângâiat mâinile împreunate, alunecând departe.
   - Conor... Părinţii lui s-au despărţit, tatăl lui e prin Anglia sau undeva - nu sunt sigură, Conor n-a vorbit niciodată despre el. Pat şi Jenny erau cel mai fericit cuplu pe care îl întâlnise vreodată. Era ca şi cum ar fi vrut să fie ca ei, şi credea că dacă ieşeam împreună, am fi putut... La momentul respectiv n-am pus toate astea în cuvinte sau altceva, dar după aceea, poate, m-am gândit...
   - Ai vorbit cu el despre asta?
   - Nu. Am fost prea jenată. Adică, propria soră...
   Fiona şi-a trecut mâinile prin păr, trăgându-l în faţă, ca să-şi ascundă obraji.
   - Am lăsat-o baltă. Nu era mare lucru. Nu eram îndrăgostită de el. Eram doar nişte copii.
    Totuşi, trebuie că fusese un lucru mare. Propria soră...
    Richie şi-a împins scaunul înapoi şi s-a dus să pornească din nou fierbătorul electric.
   - Îmi aduc aminte că ne-ai spus că Pat devenea gelos dacă alţi băieţi o plăceau pe Jenny, când eraţi adolescenţi, a zis el uşor, peste umăr. A fost şi pe Conor, da?
    Asta a făcut-o pe Fiona să ridice capul, însă el a scuturat un plic de cafea şi s-a uitat la ea cu simplu interes.
   - Nu era gelos cum ai crede. El doar... observase şi el. Aşa că la câteva zile după ce m-am despărţit de Conor, Pat m-a luat deoparte şi m-a întrebat de ce. N-am vrut să-i spun, dar Pat... cu el era foarte uşor de vorbit. Întotdeauna i-am spus chestii. Era pentru mine ca un frate mai mare. Deci am ajuns să vorbim despre asta.
    Richie a fluierat.
   - Când eram tânăr, aş fi fost furios dacă prietenul meu ar fi umblat după prietena mea, a zis el. Nu sunt genul violent, dar ar fi primit una în faţă.
   - Cred că Pat s-a gândit la asta. Adică - o îmbujorare bruscă de alarmă - nici el nu era genul violent, niciodată, însă, cum ai zis... A fost destul de supărat. A trecut pe la noi pe-acasă să mă vadă - Jenny era la cumpărături - şi când i-am zis, doar a plecat. Era alb. Faţa lui părea făcută din ceva solid. Am fost destul de speriată - nu că m-aş fi gândit că-i făcea ceva lui Conor, am ştiut că asta n-avea să se întâmple, eu doar... mă gândeam ce-ar fi dacă afla toată lumea şi se spărgea gaşca. Totul ar fi fost oribil. Mi-am dorit...
    Şi-a lăsat capul în jos. Mai încet, în cană:
   - Mi-am dorit să-mi fi ţinut proasta de gură închisă. Sau, pur şi simplu, să nu fi avut nimic de-a face cu Conor.
   - N-a fost vina ta, am zis eu. N-aveai de unde să ştii. Sau aveai?
    Fiona a ridicat din umeri.
   - Probabil că nu. Cert e că m-am simţit ca şi cum aş fi ştiut. Ca şi cum ziceam de ce să fie el cu mine când era Jenny acolo?
    A lăsat capul şi mai în jos.
    Era din nou acolo bucăţica aia de ceva profund şi încurcat, întins între ea şi Jenny.
   - A fost destul de umilitor.
   - N-am murit din asta. Adică, aveam şaisprezece ani. Totul era umilitor.
   Încerca s-o dea pe glumă, dar nu i-a ieşit. Richie i-a zâmbit când s-a aplecat peste umărul ei să-i ia cana, însă ea i-a dat-o fără să i se uite în ochi.
   - Pat nu era singurul care avea dreptul să fie supărat, am continuat eu. Nu erai supărată şi tu? Pe Jenny sau pe Conor, sau pe amândoi?
   - N-am fost tipul ăla de copil. M-am simţit de parcă era vina mea. Fiindcă fusesem aşa de toantă.
   - Şi Pat nu s-a confruntat fizic cu Conor, în cele din urmă?
   - Nu prea cred. Niciunul dintre ei n-a avut vânătăi sau alte semne, din câte am văzut. Nu ştiu ce s-a întâmplat exact. Pat m-a sunat a doua zi şi a zis să nu-mi fac griji despre asta, să uit că am discutat vreodată. Am întrebat ce s-a întâmplat şi mi-a răspuns doar că asta n-avea să mai fie o problemă.
    Cu alte cuvinte, Pat deţinuse controlul, tratase frumos o situaţie urâtă şi rezolvase drama la un nivel minim. Conor, între timp, fusese pocnit bine şi tare de Pat, umilit chiar mai chinuitor decât fusese Fiona şi lăsat, fără nicio îndoială, cu adevărul că n-avea nicio blestemată de şansă cu Jenny.
    De data asta m-am uitat la Richie. El se juca oarecum absent cu pliculeţele de ceai.
   - Şi a mai fost o problemă după asta?
   - Nu. Niciodată. Niciunul dintre noi n-a mai zis niciodată nimic despre asta. Conor a fost extrem de drăguţ cu mine pentru o vreme, ca şi cum încerca să compenseze faptul că lucrurile merseseră prost - doar că, oricum, fusese întotdeauna drăguţ cu mine, aşa că... Şi am avut sentimentul că se ţinea la distanţă de Jenny - nimic prea evident, doar se asigura că nu erau niciodată singuri când se duceau undeva, chestii de astea. În principiu însă, totul a revenit la normal.
    Fiona şi-a aplecat capul să culeagă scame de pe mâneca jachetei şi încă avea în obraji o urmă de îmbujorare.
   - Jenny a aflat?
   - Că m-am despărţit de Conor? N-avea cum să nu-şi dea seama.
   - Că era interesat de ea.
   Nuanţa de roşu s-a accentuat din nou.
   - Cred că da, de fapt, cred că a ştiut tot timpul. Nu i-am spus niciodată şi, sigur, nici Conor. Sau Pat – el era foarte protector, n-ar fi vrut s-o facă să se îngrijoreze. Dar într-o noapte, la câteva săptămâni după chestia cu Pat, Jenny a venit în camera mea - ne pregăteam de culcare, ea era deja în pijama. Doar a stat acolo, jucându-se cu agrafele mele de păr, agăţându-şi-le pe vârfurile degetelor. În cele din urmă, am întrebat: „Ce-i?” Ea a răspuns: „Îmi pare foarte rău pentru tine şi Conor”. Am spus ceva de genul „Sunt în regulă, nu-mi pasă” - vreau să spun, trecuseră săptămâni, deja o repetase de o grămadă de ori, nu ştiam unde voia să ajungă- însă ea a continuat: „Nu, serios. Dacă a fost vina mea - dacă aş fi putut să fac ceva diferit... Adică, îmi pare atât de rău, atât de rău, asta-i tot”.
    Fiona a râs, cu o mică respiraţie crispată.
   - Doamne, amândouă eram moarte de jenă. Zic: „Nu, n-a fost vina ta. De ce ar fi fost vina ta? Sunt în regulă. Noapte bună...” Nu voiam decât să plece. Jenny - pentru o clipă am crezut că avea să spună altceva, aşa că mi-am băgat capul în dulap şi am început să arunc haine afară, ca şi cum scoteam lucruri pentru a doua zi. Când m-am uitat în jur, plecase. N-am mai vorbit niciodată despre asta, dar de asta cred că ştia. Despre Conor.
   - Şi era îngrijorată că ai simţit că era atras de ea. Ai simţit?
   - Nici prin gând nu mi-a trecut.
   Fiona mi-a zărit sprânceana interogativă şi şi-a ferit privirea.
   - Mă rog. Adică, m-am gândit la asta, dar n-am dat vina pe ea pentru... Lui Jenny îi plăcea să flirteze, să atragă atenţia băieţilor - avea optsprezece ani, sigur că făcea asta. Nu cred că l-a încurajat ea pe Conor, exact, însă cred că ştia că era îndrăgostit de ea, şi îi cam plăcea ideea. Asta-i tot.
   - Crezi că a făcut ceva în legătură cu asta?
   Capul Fionei a ţâşnit în sus şi s-a uitat la mine.
   - Ce anume? Să-i spună s-o şteargă? Sau să fie împreună cu el?
   - Una din două, am rostit eu prietenos.
   - Ea îl avea pe Pat! Relaţie serioasă, nu doar chestii copilăreşti. Erau îndrăgostiţi. Şi Jenny nu mergea cu doi simultan... Vorbeşti despre sora mea.
    Mi-am ridicat mâinile.
   - Nu mă îndoiesc nicio clipă că erau îndrăgostiţi. Dar o adolescentă începe să-şi dea seama că o să-şi petreacă restul vieţii cu acelaşi bărbat. Ar fi putut să intre în panică, să simtă că avea nevoie de un mic moment cu alt tip înainte să se liniştească. Asta nu face din ea o târfă.
    Fiona a scuturat din cap, cu părul fâlfâind.
   - Nu înţelegi. Jenny... Când face ceva, o face cum trebuie. Chiar dacă n-ar fi fost nebună după Pat - şi era - nu l-ar fi înşelat cu nimeni. Nici măcar un sărut.

           Spunea adevărul, totuşi asta nu însemna că avea dreptate. Odată ce mintea lui Conor începuse să se desprindă din ancore, un sărut vechi ar fi crescut în milioane de dulci posibilităţi, legănându-se la îndemână.
   - Corect. Dar o confruntare cu Conor? Ar fi făcut asta?
   - Nu prea cred. Adică, pentru ce? La ce ar fi folosit? Ar fi făcut doar ca toată lumea să fie jenată, şi poate ar fi stricat relaţia dintre Pat şi Conor. Jenny n-ar fi vrut asta. Nu e vreo regină teatrală.
    Richie a turnat apă clocotită în cană.
   - Aş fi zis că relaţia dintre Pat şi Conor era deja stricată, nu? În fond, chiar dacă Pat nu i-a dat lui Conor câteva palme în ziua aia, nu era vreun martir. N-a putut să continue să fie prieten cu el ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.
   - De ce nu? Conor n-a făcut nimic. Erau cei mai buni prieteni. N-aveau de gând să lase ceva de genul ăsta să ruineze totul. E ceva din toate astea...? De ce...? Adică, s-a întâmplat în urmă cu unsprezece ani.
    Fiona începea să pară precaută. Richie a ridicat din umeri, a aruncat un plic de ceai în coşul de gunoi.
   - Spun doar că au fost destul de apropiaţi dacă au trecut peste aşa ceva. Am avut prieteni buni la vremea mea şi pot să afirm că într-o aşa situaţie stânjenitoare şi-ar fi văzut de drum.
   - Erau. Apropiaţi. Toţi am fost, dar Pat şi Conor erau diferiţi. Cred...
   Richie i-a înmânat o cană de ceai proaspăt. Ea a învârtit absentă linguriţa în ea. Se concentra, alegând cuvintele.
   - Am crezut mereu că era din cauza taţilor lor. Tatăl lui Conor, cum v-am zis, nu era lângă el, şi tatăl lui Pat murise când avea el opt ani... Asta face o diferenţă. Mai ales pentru băieţi. E ceva la cel care trebuie să fie bărbatul familiei când e doar un copil. Băieţi care trebuie să fie prea responsabili prea devreme. Asta se vede.
    Fiona a ridicat privirea. Ochii ni s-au întâlnit şi, dintr-un oarecare motiv, ai ei s-au ferit prea repede.
   - Oricum, au avut asta în comun, a adăugat ea. Cred că a fost important pentru amândoi să aibă în preajmă pe cineva care înţelegea. Uneori obişnuiau să se ducă să se plimbe, doar ei doi - pe plajă sau în altă parte. Obişnuiam să-i privesc. Alteori, nici măcar nu vorbeau. Doar se plimbau, aşa de aproape unul lângă altul, că umerii, practic, li se atingeau. La pas. Când se întorceau, arătau mai senini. Calmaţi. Erau buni unul pentru celălalt. Când ai aşa un prieten, ai face tot ca să-l păstrezi.
    Pâlpâielile bruşte, dureroase de invidie m-au luat prin surprindere. Eu fusesem un singuratic în ultimii câţiva ani de şcoală. Mi-ar fi plăcut aşa un prieten.
   - Aşa e, da, a intervenit Richie. Ştiu că ai spus că facultatea v-a stat în cale, dar eu aş zice că ar fi fost nevoie de mai mult de-atât ca să vă facă să vă lepădaţi unul de altul.
   - Da, aşa e, a confirmat Fiona pe neaşteptate. Cred că atunci când eşti copil eşti mai puţin... lămurit? Apoi înaintezi în vârstă şi începi să decizi ce fel de om îţi doreşti să fii, şi asta nu se potriveşte întotdeauna cu ce devin prietenii tăi.
   - Ştiu ce vrei să spui. Eu şi prietenii mei din şcoală încă ne întâlnim, dar jumătate din noi vrem să vorbim despre petreceri şi Xbox, iar cealaltă jumătate vrea să vorbească despre culoarea rahatului de bebeluş. O grămadă de lungi tăceri în ultima vreme.
    Richie a alunecat în scaunul lui, mi-a întins o cană de cafea şi a luat o înghiţitură mare dintr-a lui.
   - Deci cine a plecat aşa din gaşca ta? am întrebat eu.
   - La început. Mac şi Ian. Voiau să fie, cum ar veni, băieţii bogaţi din oraş - Mac lucra pentru o agenţie imobiliară, Ian făcea ceva în sectorul bancar, nici măcar nu sunt sigură ce. Au început să se ducă în toate locurile supertrendy, cum ar fi să bea în Cafe en Seine şi apoi la Lillie, locuri ca astea. Când ne întâlneam toţi, Ian ţi-ar fi spus cât de mult plătise pentru fiecare lucru pe care-l purta, iar Mac ar fi strigat cum vreo fată sărise pe el cu o noapte înainte şi nici refluxul n-ar fi luat-o de-acolo, însă el fusese pregătit sufleteşte pentru vreo activitate caritabilă, aşa că o alungase... Pe mine mă credeau o idioată, fiindcă studiam fotografia - în special Mac - şi au continuat să mi-o spună. Că eram o idioată şi n-aveam să fac bani niciodată şi că ar fi trebuit să mă maturizez, şi că trebuia să-mi cumpăr nişte haine decente, ca să am o şansă să agăţ un tip care să aibă grijă de mine. Şi apoi, compania lui Ian l-a trimis la Chicago şi Mac era mai mult în Leitrim, vânzând apartamente în dezvoltările astea imobiliare de-acolo, aşa că n-am mai păstrat legătura. Mi-am imaginat că...

          A întors pagini din album, a zâmbit uşor crispat la o poză cu patru băieţi care făceau feţe de raţă şi semne de gangsteri falşi.
   - Vreau să spun că mulţi oameni ajung aşa în timpul boomului economic. Nu că Mac şi Ian se schimbaseră şi deveniseră onanişti. Ei doar făceau ce făcea toată lumea. Presupun că au depăşit momentul. Pe-atunci nu era distractiv să-i ai în jur, dar tot sunt băieţi buni, în sufletul lor. Oamenii pe care i-ai întâlnit în adolescenţă, cei care ţi-au văzut tunsoarea stupidă şi cele mai jenante chestii pe care le-ai făcut în viaţa ta, şi încă te mai plac după toate astea, sunt de neînlocuit, ştii? Întotdeauna am crezut că într-o zi o să ajungem din nou pe drumul cel bun. Acum, după toate astea... nu mai ştiu.
    Zâmbetul dispăruse.
   - Conor nu se ducea la Lillie cu ei?
   O umbră trecătoare a unui zâmbet i-a zburat pe faţă.
   - Dumnezeule, nu. Nu e stilul lui.
   - E mai mult un singuratic?
   - Nu singuratic. Adică, s-ar duce la un bar să se distreze la fel ca toată lumea, dar barul n-ar fi la Lillie. Conor e genul sensibil. El n-a fost niciun moment pentru chestii trendy. Zicea că asta îi lasă pe alţii să ia decizii pentru tine, iar el era suficient de bătrân ca să ia propriile decizii. Şi credea că toate chestiile gen „cardul-meu-de-credit-e-mai-mare-decât-cardul-tău-de-credit” sunt idioate. Le-a zis lui Ian şi Mac că s-au transformat într-o pereche de oi în moarte cerebrală. Ei n-au reacţionat prea bine.
   - Un tânăr supărat.
   Fiona a clătinat din cap.
   - Nu supărat. Doar... cum am spus. Nu mai au nimic în comun, şi asta îi deranjează pe toţi trei. Vor să scape unul de celălalt.
    Dacă aş mai fi zăbovit mult la Conor, avea să înceapă să-şi pună întrebări.
   - Şi Shona? Ea cu cine a încetat să se mai înţeleagă?
   - Shona...
    Fiona a ridicat din umeri, elocvent.
   - Shona e pe undeva versiunea feminină a lui Mac şi Ian. O grămadă de bronz fals, o grămadă de etichete, o grămadă de prietene cu bronzuri false şi etichete, şi toate rele - nu din când în când, cum e toată lumea, ci tot timpul. Când ne întâlneam, ea continua să facă mici comentarii meschine despre tunsoarea lui Conor sau hainele mele, şi râdea cu Mac şi Ian - era amuzantă, mereu a fost, însă nu obişnuia să fie amuzantă în mod maliţios. Apoi, în urmă cu câţiva ani, i-am trimis un SMS s-o întreb dacă vine la o bere, ca de obicei, iar ea, practic, mi-a răspuns spunând că se logodise - nici măcar nu-l cunoscusem pe iubitul ei, nu ştiam decât că era bogat - şi că ar muri de ruşine dacă logodnicul ei ar vedea-o vreodată cu cineva ca mine, aşa că să stau cu ochii pe secţiunile social şi personal ca să-i văd pozele de la nuntă, pa!
    Altă mică ridicare rezervată din umeri.
   - Nu sunt sigură că o să treacă vreodată peste asta.
   - Şi Pat şi Jenny? am întrebat eu. N-au vrut să fie şi ei copiii cool ai oraşului?
   Durerea a făcut un arc pe chipul Fionei, şi ea a smucit capul şi l-a clătinat, întinzând mâna după cană.
   - Într-un fel. Nu ca Ian şi Mac, dar, da, le-a plăcut să meargă în locuri la modă, să poarte lucrurile potrivite. Pentru ei însă, cei mai importanţi au fost mereu ei, unul pentru altul. Să se căsătorească, să-şi ia o casă, să aibă copii.
   - Ultima dată când am discutat, ai menţionat că vorbeai cu Jenny în fiecare zi, însă că nu vă văzuserăţi de mult. Şi tu te-ai îndepărtat de ea. De asta? Ea şi Pat aveau propria viaţă domestică, şi asta nu se potrivea cu a ta?
    A tresărit.
   - Sună groaznic. Dar da, cred că asta a fost. Cu cât înaintau pe calea asta, cu atât se îndepărtau de noi, ceilalţi. De cum a venit Emma, totul era numai despre rutina de culcare şi înscrierea ei la şcoli, şi noi, ceilalţi, nu ştiam nimic despre asta.
   - Ca prietenii mei, a zis Richie dând din cap. Rahat de bebeluş şi perdele.
   - Da. La început şi-au luat babysitter şi au venit să bea câteva halbe, aşa că cel puţin i-am văzut, dar odată ce s-au mutat la Brianstown... oricum, nu sunt sigură că voiau să iasă în oraş. Erau ocupaţi să facă chestii familiale, şi voiau s-o facă bine. Nu mai erau dornici să se îmbete în baruri şi să ajungă acasă la trei dimineaţa. Ne-au invitat mai tot timpul, însă distanţa, şi faptul că toată lumea muncea ore lungi...
   - Nimeni nu se descurcă. Ştiu cum e. Când te-au invitat ultima oară, îţi aminteşti? am întrebat-o eu.
   - Cu luni în urmă. Mai, iunie. După toate ocaziile când n-am putut să ajung, Jenny a cam renunţat.
   Mâinile Fionei au început să se încleşteze în jurul cănii.
   - Ar fi trebuit să mă străduiesc mai mult.
   Richie a clătinat din cap uşor.
   - N-aveai niciun motiv s-o faci. Îţi vedeai de treaba ta, ei îşi vedeau de-a lor, toată lumea era bine şi fericită - erau fericiţi, da?
   - Da. Adică, în ultimele luni erau îngrijoraţi în legătură cu banii, dar ştiau că avea să fie în regulă, în cele din urmă. Jenny mi-a zis asta de câteva ori, că n-avea să se agite rău, fiindcă ştia că au să rezolve într-un fel sau altul.
   - Şi te-ai gândit că avea dreptate?
   - De fapt, da. Aşa e Jenny: lucrurile dau rezultate pentru ea. Unii oameni, ştiu, pur şi simplu, să trăiască. O fac bine, fără ca măcar să se gândească la asta. Jenny a avut mereu talent.
   Pentru o clipă, am văzut-o pe Geri în bucătăria ei mirosind a cimbru, verificându-i temele lui Colm, râzând la gluma lui Phil şi stând cu ochii pe mingea pe care Andrea o bătea în jur. Şi apoi Dina, cu părul sălbatic şi degete ca ghearele, luptându-se cu mine fără niciun motiv pe care să poată să-l numească. Am reuşit să nu mă uit la ceas.
   - Ştiu ce vrei să spui, am zis eu. Eu aş fi invidiat asta. Tu nu?
   Fiona s-a gândit la asta, răsucindu-şi părul în jurul degetului.
   - Când eram mai mici, poate. Probabil. Ştii cum e când eşti adolescent. Nimeni nu are nicio idee ce are de gând. Jenny şi Pat ştiau mereu ce făceau. Probabil că a fost unul dintre motivele pentru care am ieşit cu Conor - speram că dacă făceam tot ce făcea Jenny, aveam să fiu aşa. Anumite chestii. Mi-ar fi plăcut asta.
    Şi-a despiralat şuviţa de păr şi a examinat-o, întorcând-o pe toate părţile în lumină. Avea unghii roase în carne.
   - Însă odată ce am crescut... nu. N-am vrut viaţa lui Jenny: să lucrez în PR, să mă căsătoresc atât de devreme, să am imediat copii - nimic din toate astea. Uneori, cumva mi-am dorit totuşi. Ar fi simplificat mult viaţa. Are sens ce zic?
   - Absolut, am asigurat-o eu.
   De fapt, suna ca un smiorcăit adolescentin, gen aş vrea să pot să fac lucruri normale, dar sunt prea specială, însă am păstrat iritarea pentru mine.
   - Dar despre hainele de firmă ce-ai zis? De vacanţele scumpe? Asta trebuie că fusese enervant, s-o vezi pe Jenny bucurându-se de toate, în timp ce tu stai într-un apartament împărţit cu alţii şi-ţi numeri mărunţişul.
    A clătinat din cap.
   - Aş arăta stupid în haine de firmă. Nu sunt chiar aşa ahtiată după bani.
   - Haide, zău, doamnă Rafferty. Toată lumea vrea bani. Asta nu e o ruşine.
   - Păi, nu vreau să fiu lefteră. Cert e că nu e cel mai important lucru din întregul meu univers. Eu îmi doresc doar să fiu un foarte bun fotograf - adică destul de bună ca să nu fiu nevoită să încerc să vă explic despre Pat şi Jenny sau despre Pat şi Conor. Să pot să vă arăt doar fotografiile mele, şi să înţelegeţi. Dacă asta înseamnă câţiva ani de lucru la Pierre pentru bani de rahat, în timp ce învăţ, atunci OK, destul de corect. Apartamentul meu e frumos, maşina îmi merge, ies în oraş în fiecare weekend. De ce aş vrea mai mulţi bani?
   - Dar nu ăsta e modul de gândire al restului găştii, a spus Richie.
   - Al lui Conor era cumva. Nici lui nu-i pasă prea mult de bani. El face web design, şi e chiar implicat în asta - el zice că în câteva sute de ani asta are să fie una dintre marile forme de artă - aşa că ar face chestii gratis dacă ceva îi trezeşte interesul. Dar ceilalţi... nu. Ei n-au înţeles niciodată. S-au gândit - cred că inclusiv Jenny s-a gândit - că doar eram imatură, şi mai devreme sau mai târziu aveam să-mi vin în fire.
   - Asta probabil că te-a înfuriat, am presupus eu. Vechii tăi prieteni, propria soră, toţi credeau că dorinţele tale erau lipsite de sens.
   Fiona a expirat şi şi-a trecut degetele prin păr, încercând să găsească lesne cuvintele potrivite.
   - Nu chiar. Adică, am mulţi prieteni care înţeleg. Vechea gaşcă... da, mi-aş fi dorit să fim pe aceeaşi lungime de undă, însă nu-i învinovăţesc. Totul în ziare, în reviste, la ştiri... fac să arăţi ca un idiot sau un ciudat dacă vrei doar să trăieşti confortabil şi să faci ce-ţi place. Nu trebuie să reflectezi la asta. Ar trebui să te gândeşti doar cum să ajungi bogat şi să cumperi proprietăţi. N-aveam cum să mă supăr cu adevărat pe ceilalţi că făceau exact ce ar fi trebuit să facă.
   Şi-a trecut mâna peste album.
   - Asta ne-a îndepărtat. Nu diferenţa de vârstă. Pat, Jenny, Ian, Mac şi Shona făceau ce ar fi trebuit să facă. În moduri diferite, aşa că şi ei s-au îndepărtat unii de alţii, dar toţi voiau ce se presupunea că trebuia să vrem. Conor şi cu mine ne-am dorit altceva. Ceilalţi nu puteau să priceapă asta. Şi nici noi nu-i înţelegem pe ei cu adevărat. Şi aşa s-a sfârşit.

          A dat paginile înapoi la acea fotografie cu ei şapte pe zid.
    Nu era niciun fel de răutate în vocea sa, ci doar un fel de mirare tristă, uluită de cât de ciudată putea să fie viaţa, şi cât de hotărâtoare.
   - Totuşi, Pat şi Conor au reuşit, evident, să rămână apropiaţi, nu? Dacă Pat l-a ales pe Conor să fie naşul Emmei. Sau a cerut Jenny?
   - Nu! Pat. Ţi-am zis, erau cei mai buni prieteni. Conor a fost cavalerul de onoare al lui Pat. Au rămas apropiaţi. Până când ceva s-a schimbat, şi n-au mai fost deloc apropiaţi.
   - A fost un naş bun?
   - Da. A fost grozav.
   Fiona a zâmbit în jos, la băiatul înalt şi slab din fotografie.
   Gândul că trebuia să-i spun m-a făcut să tresar.
   - Obişnuiam să ducem copiii la grădina zoologică împreună, el şi cu mine, şi-i spunea Emmei poveşti despre animale care aveau aventuri nebuneşti după ce grădina zoologică se închidea peste noapte... Odată, ea şi-a pierdut un ursuleţ, unul cu care dormea noaptea. A fost devastată. Conor i-a zis că ursuleţul a câştigat o călătorie în jurul lumii, apoi a cumpărat o grămadă de cărţi poştale din locuri ca Surinam, Mauritius şi Alaska, habar n-am de unde le-a luat - cred că le-a găsit pe internet - şi a decupat pozele unui ursuleţ ca al ei, le-a lipit pe cărţile poştale, a scris mesaje ca de la ursuleţ: „Astăzi am schiat pe muntele ăsta şi pe urmă am băut ciocolată caldă. Îţi trimit o îmbrăţişare mare, cu drag, Benjy”, şi i le-a dat Emmei. Ea a primit cărţile astea poştale în fiecare zi, până s-a ataşat de o păpuşă nouă şi n-a mai fost supărată în legătură cu ursul.
   - Când a fost asta?
   - Cam cu trei ani în urmă? Jack era doar un bebeluş, aşa că...
   Unda de durere a ţâşnit din nou pe faţa Fionei. Înainte să poată să înceapă să se gândească, am întrebat:
   - Când l-ai văzut pe Conor ultima dată?
   În ochii ei a apărut o licărire precaută. Învelişul sigur al concentrării începea să subţieze. Ştia că se întâmpla ceva, chiar dacă nu putea să spună ce. S-a dat pe spate în scaun şi şi-a înfăşurat braţele în jurul taliei.
   - Nu sunt sigură. A trecut ceva vreme. Câţiva ani, cred.
   - N-a fost la petrecerea de ziua Emmei, în aprilie?
    Tensiunea din umeri a crescut un grad.
   - Nu.
   - De ce?
   - Cred că n-a putut să vină.
   - Tocmai ne-ai zis că Brennan era dispus să rezolve o grămadă de probleme pentru fina lui. De ce nu s-a deranjat să vină la petrecerea ei de aniversare?
    Fiona a ridicat din umeri.
   - Întreabă-l pe el. Eu nu ştiu.
   Şi-a ciugulit din nou mâneca pulovărului şi nu s-a uitat la niciunul dintre noi. S-a lăsat iar pe spate, s-a aşezat confortabil şi a aşteptat.
    A durat câteva minute. Fiona s-a uitat la ceas şi a cules scame până şi-a dat seama că noi am fi putut să aşteptăm mai mult decât ea.
   - Cred că e posibil să fi avut, poate, vreun fel de ceartă, a precizat ea, în cele din urmă.
   Am dat din cap.
   - O ceartă cu privire la ce?
   O ridicare inconfortabilă de umeri.
   - Când Jenny şi Pat au cumpărat casa, Conor a crezut că erau ţicniţi. Şi eu la fel, dar ei nici nu voiau să audă de asta, aşa că am încercat de câteva ori şi apoi mi-am ţinut gura. De fapt, chiar dacă eu nu eram sigură că avea să meargă, ei erau fericiţi, aşa că am vrut să mă bucur pentru ei.
   - Dar Conor nu. De ce?
   - El nu ştie să-şi ţină gura şi doar să dea din cap şi să zâmbească, nici când ăsta e cel mai bun lucru pe care ar putea să-l facă. Oricum, consideră asta ipocrizie. Dacă el crede că ceva e o porcărie, o să spună că e o porcărie.
   - Şi asta l-a enervat pe Pat? Sau pe Jenny? Sau pe amândoi?
   - Pe amândoi. Spuneau: „Cum altfel am putea să urcăm pe scara proprietăţii? Cum altfel ar trebui să cumpărăm o casă de dimensiuni decente cu grădină pentru copii? E o investiţie strălucită, în câţiva ani o să ajungă să valoreze suficient ca să putem s-o vindem şi să cumpărăm o altă casă undeva în Dublin, dar deocamdată... Dacă am fi milionari, da, am lua un loc grozav şi mare direct în Monkstown, însă nu suntem, aşa că dacă Brennan vrea să ne împrumute câteva sute de mii, asta ne luăm”. Au fost supăraţi rău că el nu-i susţinea. Jenny tot zicea: „Nu vreau să ascult de toată negativitatea asta. Dacă toată lumea crede aşa, atunci ţara asta are să ajungă în ruină. Noi vrem să fim înconjuraţi de pozitivitate...” Era supărată cu adevărat. Jenny crede cu tărie în atitudinea pozitivă. Ea simţea că dacă ar fi continuat să-l asculte pe Conor, totul ar fi fost distrus. Nu ştiu detalii, însă cred că, în cele din urmă, a avut loc un fel de răbufnire mare. După asta, Conor n-a mai venit şi ei n-au mai vorbit despre el. De ce? Contează?
   - Conor încă mai are sentimente pentru Jenny?
   Era întrebarea de un milion de dolari, dar Fiona mi-a aruncat o privire ca şi cum nu auzisem o vorbă din ce zisese.
   - Asta a fost cu mult timp în urmă. A fost o chestie copilărească, pentru numele lui Dumnezeu.
   - Chestiile copilăreşti pot să fie destul de intense. Mulţi oameni nu uită primele iubiri. Crezi că Brennan a fost unul dintre ei?
   - N-am nicio idee. Ar trebui să-l întrebi pe el.
   - Şi tu? Tu mai ai sentimente pentru el?
   M-am aşteptat să sară la mine, dar ea a meditat la asta, cu capul aplecat peste faţa lui din album, cu degetele încurcate din nou în păr.
   - Depinde ce vrei să spui cu sentimente. Mi-e dor de el, da. Uneori mă gândesc la el. Suntem prieteni de când aveam unsprezece ani. Asta e important. Dar nu e ca şi cum aş privi totul melancolic şi aş tânji după cel plecat. Nu vreau să mai am o relaţie cu el. Dacă asta ai vrut să ştii.
   - Nu te-ai gândit să ţii legătura cu el după ce s-a certat cu Pat şi Jenny? Se pare că tu ai avut mai multe în comun cu el decât ei, la urma urmelor.
   - M-am gândit la asta, da. Am lăsat să treacă o vreme, pentru cazul în care Conor încă fierbea - n-am vrut să mă trezesc în mijlocul la nimic - însă apoi l-am sunat de câteva ori. Nu m-a sunat înapoi, deci n-am forţat. Cum am zis, nu era centrul universului meu. Mi-am imaginat că, la fel ca Mac şi Ian, am descoperit din nou unul despre altul că nu ne potriveam.
    Nu aşa îşi imaginase ea locul şi caracterul reuniunii.
   - Mulţumesc. Asta s-ar putea să fie de folos.
   Am întins mâna să iau albumul, dar mâna Fionei m-a oprit.
   - Pot să - pentru o clipă...?
   Mi-am retras mâna şi am lăsat-o. Ea a tras albumul mai aproape, l-a încercuit cu antebraţele. Încăperea era tăcută.
   Auzeam şuieratul slab al încălzirii centrale mişcându-se prin pereţi.
   - În vara aia, a zis Fiona abia cât s-o auzim şi noi.

               Avea capul aplecat peste fotografie, cu părul căzut.
   - Am râs atât de mult. Îngheţata... Era chioşcul ăla mic de îngheţată, jos, aproape de plajă - părinţii noştri obişnuiau să meargă acolo când erau copii. În vara aia, proprietarul a zis că majorează chiriile la ceva astronomic, nu era chip ca tipul să poată să plătească - proprietarul voia să-l forţeze să plece, ca să poată să vândă terenul pentru, nu ştiu, birouri sau apartamente sau ceva. Toată lumea din jur era indignată - locul era ca o instituţie, ştii? Copiii îşi primiseră acolo prima lor îngheţată, te duceai acolo la primele întâlniri amoroase... Pat şi Conor au zis: „Într-un singur mod poate să-şi păstreze afacerea: să vedem câtă îngheţată putem să băgăm în noi”. În vara aia am mâncat îngheţată în fiecare zi. A fost ca o misiune. Abia terminam o serie, şi Pat şi Conor dispăreau şi reveneau cu mâinile pline de cornete, şi noi toţi ţipam la ei să le ia din faţa noastră. Ei se spărgeau de râs şi ne ziceau: „Haide, trebuie, e pentru cauză, furia împotriva maşinii...” Jenny tot zicea că avea să se transforme într-o bucată mare de untură, şi atunci lui Pat avea să-i pară rău, dar mânca oricum. Toţi făceam aşa.
    A mângâiat fotografia cu vârful degetului, insistând pe umărul lui Pat, părul lui Jenny, odihnindu-se pe tricoul lui Conor. A zis în şoapta tristă a unui râs:
   - „Mă duc la Jojo”.
   Pentru o clipă, eu şi Richie n-am respirat. Apoi Richie a întrebat, prudent:
   - Jojo era magazinul de îngheţată, da?
   - Da. A dat insignele astea mici, în vara aia, ca să-ţi arăţi sprijinul pentru el. „Mă duc la Jojo” şi poza unui cornet de îngheţată. Jumătate din Monkstown le purta - femei, bătrâne, toată lumea. Odată am văzut un preot cu una.
    Degetul i s-a mişcat, plecând de pe pata deschisă la culoare de pe tricoul lui Conor. Era mică şi destul de neclară ca să nu ne uităm mai bine la ea. Fiecare tricou strălucitor avea una undeva, pe piept, pe guler, pe mânecă.
    M-am aplecat să caut în cutia din carton, am scos mica pungă cu probe în care era insigna ruginită pe care o găsisem ascunsă în sertarul lui Jenny. Am trecut-o peste masă.
   - Asta e una dintre insigne?
   - Of, Doamne. Doamne, ia te uită... a zis Fiona încet.
   A înclinat insigna la lumină, căutând imaginea de demult prin uzură şi prin praful de amprente care nu relevase nimic.
   - Da, asta e. E a lui Pat sau a lui Jenny?
   - Nu ştim. Care dintre ei ar fi fost mai probabil s-o păstreze?
   - Nu sunt sigură. Aş fi zis că niciunul dintre ei, de fapt. Lui Jenny nu-i place dezordinea, iar Pat nu prea e aşa de sentimental. El e mai pragmatic. Face chestii, cum ar fi cu îngheţatele, dar el n-ar păstra insigna doar de dragul ei. Poate că ar fi putut să uite de asta la fel ca de o grămadă de alte lucruri... Unde era?
   - În casă.
   Am întins mâna după pungă, însă Fiona a ridicat-o, cu degetele presate pe insignă prin plasticul gros.
   - De ce... de ce vă trebuie asta? Are ceva de-a face cu...?
   - În primele etape trebuie să mergem pe ipoteza că orice ar putea să fie relevant.
   Richie a întrebat înainte ca ea să poată să insiste:
   - Campania a dat roade? L-aţi luat pe proprietar din spinarea lui Jojo?
   Fiona a clătinat din cap.
   - Dumnezeule, nu. El locuia în Howth sau undeva, nu-i păsa dacă tot Monkstownul înfigea ace în păpuşa voodoo care-l reprezenta. Şi chiar dacă toţi am fi mâncat îngheţată până am fi căzut morţi de infarct, Jojo n-ar fi fost în stare să plătească ce-i cerea tipul. Cred că am cam ştiut tot timpul că avea să piardă. Noi doar am vrut...
    A întors punga în mâini.
   - Asta a fost vara dinainte ca Pat, Jenny şi Conor să plece la facultate. Ştiam şi asta, în sinea noastră: că totul avea să înceapă să se schimbe după plecarea lor. Cred că Pat şi Conor au început totul fiindcă au vrut să facă vara aia specială. Era ultima. Poate că au vrut ca noi toţi să avem nişte amintiri frumoase. Poveşti aiurite de spus peste ani. Chestii despre care să putem să spunem: „Îţi aminteşti...?”
    Ea n-avea să mai spună asta despre vara aia.
   - Tu mai ai insigna de la Jojo?
   - Nu ştiu. Poate e pe undeva. Am o grămadă de lucruri în cutii în podul mamei - nu-mi place deloc să arunc lucrurile. Dar n-am mai văzut-o de ani. De o veşnicie.
    A mângâiat pentru un moment plasticul de peste insignă, apoi a ridicat-o să mi-o dea.
   - Când terminaţi cu ea, dacă Jenny n-o vrea, aţi putea să mi-o daţi mie?
   - Sunt sigur că putem să rezolvăm cumva.
   - Mulţumesc, a zis Fiona. Mi-ar plăcea.
    A respirat adânc, extrăgându-se dintr-un loc scăldat în lumina soarelui cald şi în râs fără rost, şi s-a uitat la ceas.
   - Ar trebui să plec. Asta e...? Mai e ceva?
   Ochii lui Richie i-au întâlnit pe-ai mei, cu o întrebare în ei.
   Trebuia să vorbim din nou cu Fiona. Trebuia ca Richie să rămână tipul bun, cel sigur, care n-o loveşte peste vânătăi.
   - Doamnă Rafferty, am zis eu încet sprijinindu-mi faţa pe coate. Trebuie să-ţi spun ceva.

          Ea a îngheţat. Privirea din ochii ei era terifiantă, parcă spunând: „Of, Doamne, nu mai vreau”.
   - Bărbatul pe care l-am arestat... e Conor Brennan.
   Fiona s-a holbat. Când a putut, a zis, gâfâind sufocată:
   - Nu. Stai aşa. Conor? Ce... arestat pentru ce?
   - L-am arestat fiindcă a atacat-o pe sora ta şi i-a ucis familia.
   Mâinile Fionei au sărit. Pentru o clipă am crezut că avea să şi le pună peste urechi, dar le-a presat din nou pe masă.
   - Nu. Conor n-a făcut asta, a zis ea monoton şi dur ca o cărămidă trântită de piatră.
   Era la fel de sigură cum fusese de Pat. Trebuia să fie. Dacă vreunul dintre ei ar fi făcut-o, atunci trecutul ei, ca şi prezentul, ar fi fost schilodit, sângerând în dezonoare.
    Tot peisajul ăla strălucitor de îngheţate şi glume cu circuit restrâns, ţipetele de râs de pe zid, primul ei dans şi prima ei băutură, şi primul ei sărut, toate ar fi fost distruse, fremătând de radioactivitate, de neatins.
   - A mărturisit tot.
  - Nu-mi pasă. Tu... Ce naiba? De ce nu mi-ai zis? M-ai lăsat să stau aici şi să vorbesc despre el, să trăncănesc şi ai sperat să spun ceva care să-i înrăutăţească situaţia... Asta e o porcărie. Dacă, într-adevăr, Conor a mărturisit, atunci a făcut-o doar fiindcă l-ai zăpăcit la cap aşa cum ai făcut şi cu mine. N-a făcut el asta. Asta e o nebunie.
    Fetele bune din clasa de mijloc nu vorbesc aşa cu detectivii, dar Fiona era prea furioasă ca să fie prudentă.
    Mâinile îi erau strânse în pumni pe masă, şi faţa ei părea decolorată şi fragilă ca o scoică uscată pe nisip. Mă făcea să vreau să fac ceva, orice, cu cât mai prostesc, cu atât mai bine, ca să nu mai fiu nevoit să-i văd ochii: să retractez totul, s-o îmbrâncesc pe uşă afară, s-o dau cu scaunul de perete.
   - Nu e vorba doar de mărturisire. Avem dovezi. Îmi pare foarte rău.
   - Ce fel de dovezi?
   - Mă tem că nu putem să vorbim despre asta. Dar nu e vorba despre mici coincidenţe care pot fi explicate. Vorbim despre probe solide, de necontestat, incriminatorii. Dovada.
    Faţa Fionei s-a blocat. I-am văzut mintea alergând.
   - Bun, a zis ea după un minut, apoi şi-a împins cana deoparte pe masă şi s-a ridicat. Trebuie să mă întorc la Jenny.
   - Până când domnul Brennan nu e acuzat, n-o să dezvăluim presei numele lui. Am prefera ca nici tu să nu-l spui nimănui. Inclusiv surorii tale.
    - N-aveam de gând.
   Şi-a tras haina de pe spătarul scaunului şi a îmbrăcat-o cu mişcări ample.
   - Cum ies de-aici?
   I-am deschis uşa.
   - Ţinem legătura, am zis eu, dar Fiona n-a ridicat privirea.
   A plecat mergând rapid pe coridor, cu bărbia ascunsă în guler, ca şi cum deja se proteja împotriva frigului.

                                               14.

                 Camera de incidente se golise. Nu mai rămăsese decât puştiul de la echipa dedicată cazului şi alţi câţiva lucrând după program, care începuseră să frunzărească hârtiile când mă văzuseră.
   - Nu cred că ea are ceva de-a face cu asta, a zis răspicat Richie în timp ce ne îndreptam spre birourile noastre.
    Era echipat complet să lupte din colţul lui.
   - Păi, asta-i o uşurare, am replicat eu zâmbindu-i în fugă. Cel puţin la asta suntem de aceeaşi părere.
   Nu mi-a răspuns la zâmbet.
   - Relaxează-te, Richie. Nici eu nu cred că a făcut-o ea. O invidia pe Jenny, bine, dar dacă era s-o pocnească, ar fi făcut-o pe vremea când Jenny avea o viaţă perfectă, nu acum, când totul e în ruine şi Fiona ajunsese să spună: „V-am zis eu”. Cu excepţia cazului în care înregistrările telefonului ei conţin nenumărate apeluri de la Conor sau situaţia ei financiară se dovedeşte plină de datorii masive, cred că putem s-o tăiem de pe listă.
   - Chiar dacă se dovedeşte că e lefteră, eu o cred: nu e omul banului. Şi a făcut tot posibilul să ne dea toate informaţiile pe care putea, chiar şi când durea. Ea vrea să fie închis oricine a făcut asta.
   - Mă rog, aşa a fost până a aflat că era Conor Brennan. Dacă trebuie să vorbim cu ea din nou, n-are să mai fie nici pe departe la fel de utilă.
    Mi-am tras scaunul la birou şi am luat un formular de raport, pentru superior.
   - Şi ăsta e alt semn că e nevinovată. Aş paria tot ce am că reacţia ei când i-am spus a fost autentică. A lovit-o din senin. Dacă ar fi fost în spatele la toate astea, s-ar fi panicat în legătură cu Conor de când a aflat că-l avem în custodie. Şi mai mult ca sigur nu ne-ar fi îndreptat în direcţia lui, oferindu-i un motiv.
    Richie îşi copia în agendă numerele de telefon ale Fionei.
  - Nu prea ai putea să-l numeşti motiv, a spus el.
   - Haide, zău. Iubire respinsă, cu o doză de umilinţă în ea? N-aş fi putut să cer ceva mai bun nici dacă aş fi comandat dintr-un catalog.
   - Eu aş fi putut. Fiona s-a gândit în urmă cu zece ani că, poate, Conor ar fi fost atras de Jenny. Asta e irelevant, în opinia mea.
   - El e atras de ea acum. Ce altceva crezi că înseamnă insigna de la Jojo? Jenny n-ar fi păstrat-o, nici Pat, însă pun pariu că ştiu pe cineva care o are. Şi, într-o zi, când rătăcea prin casa familiei Spain, el a decis să-i lase lui Jenny un mic cadou - nemernicul ticălos: „Îţi aminteşti de mine din vremea când totul era minunat şi viaţa ta nu sugea p...a în iad? Îţi aminteşti vremurile fericite când eram împreună? Nu ţi-e dor de mine?”
    Richie şi-a pus agenda în buzunar şi a început să frunzărească prin teancul de rapoarte de pe biroul lui, însă fără să le citească.
   - Dar tot nu indică faptul că ar fi omorât-o. Pat e genul gelos, deja l-a avertizat o dată pe Conor s-o lase în pace pe Jenny, şi poate că se simţea destul de nesigur. Dacă aflase că Brennan îi lăsa daruri lui Jenny...
    Mi-am păstrat vocea joasă.
   - Totuşi, n-a aflat, nu? Insigna asta nu era aruncată prin bucătărie sau îndesată pe gâtul lui Jenny. Era ascunsă în sertarul ei, bine mersi.
   - Insigna. Nu ştim ce altceva ar fi putut Conor să mai lase.
   - E adevărat. Dar cu cât mai multe mici bunătăţi i-a lăsat lui Jenny, cu atât mai mult se dovedeşte că era nebun după ea. Asta e o probă împotriva lui Conor. Nu împotriva lui Pat.
   - Doar dacă Jenny ştia cine a lăsat insigna aia. Sigur că ştia. Câţi ar deţine o insignă de la Jojo şi ar vrea să i-o lase ei? Şi a păstrat-o. Orice ar fi simţit Conor pentru ea, n-a fost unilateral. Nu e ca şi cum ea i-ar fi aruncat cadourile la coşul de gunoi şi pe el l-ar fi basculat afară. Pat ar fi dat de cap la ce se întâmpla.
   - De îndată ce medicul lui Jenny îi reduce analgezicele, o să fim nevoiţi să avem altă discuţie cu ea, să aflăm exact care a fost povestea acolo, am spus eu. Poate nu-şi aminteşte noaptea trecută, dar nu se poate să fi uitat insigna aia.
    M-am gândit la faţa tăiată a lui Jenny, la ochii distruşi, şi m-am surprins sperând că Fiona avea să convingă medicii s-o menţină cât se poate de drogată pentru o lungă perioadă.
    Richie a răsfoit paginile mai repede.
   - Şi Conor? Ai planificat altă vizită la el în seara asta? a întrebat partenerul meu.
   Mi-am verificat ceasul. Era trecut de opt.
   - Nu. Lasă-l să fiarbă o vreme. Mâine îl lovim cu tot ce avem.
   Asta a făcut genunchii lui Richie să înceapă să joace sub birou.
   - O să-i dau un telefon lui Kieran înainte să termin. Să văd dacă a descoperit ceva nou pe forumurile lui Pat.
    Se întindea deja după telefon.
   - Am să fac eu asta. Tu fă raportul pentru superior.
    L-am împins ferm pe biroul lui înainte să poată să protesteze.

               Chiar şi la ora aia, Kieran a părut, de fapt, încântat să mă audă.
   - Kemosabe! Tocmai mă gândeam la tine. O întrebare: sunt deştept sau sunt deştept?
   Pentru o clipă, am crezut că să-i ţin isonul la tonul voios mi-ar lua mai mult decât îmi rămăsese.
   - O să-mi dau cu presupusul şi o să spun că eşti deştept. Ce ai pentru mine?
   - Şi ai presupune corectamente. Ca să fiu sincer, când am primit e-mailul de la tine, am zis da, cum să nu, şi chiar dacă tipul tău a dus problemele astea cu nevăstuica în altă parte, reţeaua e un loc mare, cum naiba să-l găsesc? Cu Google „nevăstuică”? Îţi aminteşti URL-ul ăla parţial generat de software-ul de recuperare? Forumul Casa şi grădina?
   - Da.
   Am ridicat degetul mare spre Richie. El a lăsat formularul pe birou şi şi-a tras repede scaunul lângă al meu.
   - L-am verificat când ţi-am zis prima dată despre el. Am trecut prin ultimele două luni de postări. Cel mai aproape de dramă au fost nişte tipi de pe forumul DIY, care încercau să vadă care e mai tare în sculă când vine vorba despre zidăria uscată, ce naiba o mai fi şi asta, de care, sincer, nu-mi pasă. Nimeni nu hărţuia pe nimeni - există o şansă decentă ca ăsta să fie cel mai plictisitor forum care a existat vreodată - nimeni nu corespundea cu victima voastră şi nimeni nu se numea „sclipitoareajenny”, aşa că am mers mai departe. Apoi am primit e-mailul de la tine şi mi-a venit o idee strălucită: poate căutam ceva greşit, la momentul nepotrivit.
   - Nu Jenny posta acolo. Ci Pat.
   - Bada-bing. Şi nu în ultimele două luni. În iunie. Ultima dată, pe Wildwatcher a postat în ziua de 13, nu? Dacă a încercat altundeva în următoarele câteva săptămâni, n-am aflat încă, dar în 29 iunie el apare în secţiunea „Natura şi viaţa sălbatică” a forumului Casa şi grădina, tot sub numele Pat-flăcăul. A mai postat pe forum înainte, cam cu un an şi jumătate în urmă - ceva în legătură cu WC-ul înfundat - deci, probabil, aşa i-a venit ideea. Vrei să-ţi trimit link-ul?
   - Te rog. Acum, dacă poţi.
   - Încă o dată, cu sentiment, Kemosabe: sunt deştept?
   - Categoric, eşti.
   Colţul gurii lui Richie a zvâcnit. I-am făcut semn din deget. Ştiam că nu puteam să scap să vorbesc aşa, însă nu-mi păsa.
   - Muzică pentru urechile mele, a zis Kieran. Link-ul vine la tine.
   Şi a închis.
   Topicul lui Pat pe forumul Casa şi grădina începea în acelaşi fel ca topicul de pe Wildwatcher: o trecere în revistă a faptelor, rapidă şi îngrijită, genul de rezumat pe care aş fi fost bucuros să-l primesc de la oricare dintre salahorii mei.
    Însă unde topicul Wildwatcher se încheiase, acesta continua: „Am căutat fecale de câteva ori, dar fără succes. Chestia trebuie că iese afară ca să-şi facă nevoile. Am pus făină pe jos, ca să încerc să obţin urme de labe, însă nicio bucurie nici cu asta. Când m-am dus să verific, făina era murdară şi împrăştiată (pot să postez poze dacă ajută), însă nicio urmă acolo. Singurul semn fizic l-am văzut în urmă cu vreo zece zile, când chestia a luat-o razna, aşa că m-am suit în pod şi chiar sub gaură erau patru tulpini lungi cu frunze, încă verzi (arăta ca o chestie de pe una dintre plantele de jos, de pe plajă; nicio idee, numai lume de la oraş aici), şi o bucată din lemn de 10x10 cm, roasă, cu pojghiţe de vopsea verde cojită, ca, poate, o bucată de scândură dintr-o barcă. N-am nicio idee: a) de ce vreun animal ar vrea asta sau b) cum a ajuns în pod, fiindcă gaura de sub streaşină abia dacă e suficient de mare. Din nou, pot să postez poze dacă ar fi de folos”.
   - Am văzut astea, a zis Richie liniştit. În şifonierul lui. Îţi aminteşti? Cutia de biscuiţi de pe raftul şifonierului lui Pat.
   Considerasem de la sine înţeles că erau cadouri de la copii, păstrate de dragul lor.
   - Da, îmi amintesc.
   „Am pus altă capcană în noaptea aia, cu bucăţi de pui, însă nicio bucurie. Unii au sugerat o nurcă, un jder, o hermelină, dar toate astea ar trage la pui, nu? Şi de ce ar aduce înăuntru frunze şi lemne? Tare aş vrea să ştiu ce se întâmplă acolo.”
   Atrăsese imediat interesul forumului, la fel ca pe Wildwatcher. În câteva minute, avusese răspunsuri. Cineva credea că animalul se muta şi-şi aducea toată familia:
   „Stocarea de frunze şi lemne ar putea să indice un comportament de cuibărit. Iunie e târziu pentru asta... dar nu se ştie niciodată. Ai verificat dacă au fost adăugate de-atunci alte materiale pentru cuibărit?”
   Altcineva credea că făcea tam-tam pentru nimic: „Dacă aş fi în locul tău, nu mi-aş face griji. Dacă ar fi fost un prădător (cu alte cuvinte - ceva periculos), atunci ar trebui să fie ceva suficient de isteţ ca să se ţină departe de carne moca. Nu-mi vine în cap nimeni care ar face asta. Te-ai gândit la veveriţe? Şoareci? Sau ar putea să fie păsări? Coţofene? Poate, fiind lângă mare, e vorba despre pescăruşi?”
    Când a postat din nou, a două zi, Pat nu părea convins:
   „Salut, da, ar putea să fie veveriţe, bine, dar trebuie să spun că după zgomote pare ceva mult mai mare. Nu iau asta categoric, deoarece acustica din casă chiar e ciudată (cineva poate să fie în celălalt capăt al casei şi să sune ca şi cum ar fi chiar lângă tine), însă când se freacă pe-acolo, se aude ca şi cum ar fi de mărimea unui viezure; ca să fiu sincer – ştiu că nu e posibil ca un viezure să ajungă acolo sus, însă e, clar, mai mare decât o veveriţă sau o coţofană şi mult mai mare decât un şoarece. Nu mă înnebunesc după ideea de a avea un animal de pradă prea isteţ ca să cadă în capcane, şi nici după ideea de a-şi face cuib acolo sus. N-am mai fost acolo de curând, dar cred că va trebui să mă duc să verific”.
   Tipul care sugerase şoareci tot nu fusese impresionat: „Ai zis chiar tu că e ciudată acustica. Probabil doar amplifică zgomotele de la câţiva şoareci sau ceva. Nu eşti în Africa sau undeva unde ar putea să fie vreun leopard. Serios, continuă cu diferite curse de şoareci, încearcă diferite tipuri de momeală şi nu-ţi mai bate capul”.
   Pat încă era on-line: „Da, aşa zice şi soţia mea. De fapt, ea crede că sunt, probabil, niscaiva păsări (turturele?), fiindcă ciugulitul ar explica bătăile. Chestia e că ea, de fapt, nu le-a auzit – zgomotele se aud întotdeauna fie a) noaptea târziu, când ea doarme (eu n-am prea dormit grozav în ultimul timp, aşa că mă trezesc la ore ciudate), fie b) când găteşte şi eu stau cu copiii la etaj, să nu se împiedice de noi. Deci, ea nu-şi dă seama cât de tare şi, practic, impresionant e. Încerc să nu vorbesc prea des/să nu fac mare tam-tam din asta, fiindcă nu vreau să-i sperii, dar a cam început să mă irite un pic, ca să fiu sincer. Nu, nu sunt îngrijorat că o să ne sfâşie în bucăţi, însă ar fi o mare uşurare să ştiu exact ce e. O să verific podul şi o să actualizez informaţiile ASAP. Orice sfat, toate sfaturile sunt bine-venite”.

            Salahorii îşi strângeau lucrurile să plece, asigurându-se că o făceau suficient de sonor ca să ajung să observ cât de târziu rămăseseră după program.
   - Noapte bună, detectivi, a zis unul dintre ei când se îndreptau spre uşă.
   Richie a replicat automat:
   - Drum bun, ne vedem mâine.
   Eu am ridicat o mână şi am continuat să derulez imaginile de pe ecran.
   Noaptea următoare, târziu, aproape de miezul nopţii, Pat revenise on-line: „OK, am fost în pod şi am verificat. N-au apărut alte materiale pentru cuibărit. Singura chestie e că una dintre grinzile acoperişului e acoperită peste tot de ceva ce arată a urme de gheare. Trebuie să spun că sunt cam speriat, fiindcă par a fi de la ceva destul de mare. Chestia e totuşi că nu sunt sigur, de fapt, dacă am verificat grinda aia înainte (e departe, într-un colţ din spate), aşa că ar fi putut să fie aşa de mult timp, poate chiar dinainte să ne mutăm acolo - oricum, aşa sper”.
    Tipul care sugerase cuibăritul urmărise topicul. La câteva minute după postarea lui Pat, el venise cu altă sugestie: „Presupun că ai o trapă care dă în pod. În locul tău, aş lăsa trapa deschisă, aş monta o cameră video îndreptată spre trapă şi aş apăsa Înregistrare chiar înainte de a merge la culcare sau ca soţia ta să înceapă să gătească cina. Mai devreme sau mai târziu, animalul va deveni curios... şi tu ai să ai imagini. Dacă eşti îngrijorat că are să coboare în clădirea principală şi are să fie periculos simţindu-se încolţit, atunci pune sârmă ghimpată peste deschidere. Sper ca asta să fie de folos”.
   Pat revenise rapid şi energic: doar gândul de a vedea animalul îi ridicase moralul: „O idee strălucită - mii de mulţumiri! În momentul ăsta a fost înăuntru şi afară din casă cam o lună şi jumătate, deci nu sunt prea îngrijorat că va hotărî brusc să atace acum. De fapt, n-ar fi cu supărare dacă ar face-o, i-aş da ceva la care să se gândească. Dacă nu pot să-l pun la locul lui, atunci îmi merit viaţa amară, nu?”
    După asta a pus trei emoticoane mici legănându-se înainte şi înapoi, râzând. Şi a continuat: „Aş vrea doar să mă uit bine la chestia asta, nu mă deranjează cum, vreau doar să văd cu ce am de-a face. Şi mă întreb dacă ar trebui s-o vadă soţia mea - în cazul în care constată că nu e doar o pasăre, îmi imaginez că putem să ne punem de acord şi să aflăm cum să ne rezolvăm problemele. Şi ar fi frumos să n-o îngrijorez că mi-am pierdut şi puţinul pe care-l mai am! O cameră video e un pic peste bugetul nostru în momentul ăsta, dar avem un monitor video de copil pe care aş putea să-l montez. Nu pot să cred că nu m-am gândit la asta până acum - de fapt, e chiar mai bine decât o cameră video, fiindcă are infraroşu, aşa că nu trebuie să las trapa deschisă - doar îl montez în pod şi mergem mai departe. Îi dau receptorul soţiei mele, ca să se uite în timp ce pregăteşte cina, şi ţin pumnii strânşi. S-ar putea chiar să mă lase pe mine să gătesc de data asta! Uraţi-ne noroc!”
   Şi un mic smiley galben, făcând cu mâna.
  - „Mi-am pierdut şi puţinul pe care-l mai am”, a parafrazat Richie.
   - E o figură de stil, fiule. Tipul ăsta nu şi-a pierdut capul când cel mai bun prieten al lui s-a îndrăgostit de viitoarea lui soţie: a rezolvat situaţia, n-a făcut o dramă, rece ca un castravete. Crezi că ar suferi o cădere nervoasă pentru o nurcă?
   Richie, rozându-şi pixul, n-a răspuns.
   Şi asta fusese tot de la Pat timp de câteva săptămâni. Câţiva dintre obişnuiţii forumului voiseră noutăţi, erau nişte pufnituri despre pripăşiţi care veniseră să ceară ajutor şi nu ziceau mulţumesc şi, treptat, topicul se stinsese.
   În 14 iulie, totuşi Pat se întorsese şi lucrurile ajunseseră la alt nivel: „Salut, băieţi, eu din nou. Chiar am nevoie de o mână de ajutor aici. Ca să vă pun la curent cu noutăţile, am probat monitorul video, dar până acum nimic bun. Am încercat să setez camera ca să prind diferite părţi ale podului, însă tot nu merge. Ştiu că animalul n-a plecat, fiindcă încă îl aud în fiecare zi/noapte. S-a făcut mai zgomotos - cred că a devenit mai încrezător sau, poate, a crescut. Soţia mea nu l-a auzit NICIODATĂ, dacă n-aş şti mai bine, aş jura că aşteaptă dinadins până când nu va fi ea în jur.
    Oricum, asta e actualizarea. După-amiază am urcat în pod ca să văd dacă mai sunt frunze/lemn/orice, şi într-un colţ erau patru schelete de animale. Nu sunt expert, dar păreau şobolani sau, poate, veveriţe. Capetele dispăruseră.
   Chestia nebunească e că erau aliniate foarte frumos, ca şi cum cineva le aranjase pentru mine, să le găsesc - ştiu că sună aiurea, însă jur că aşa păreau. Nu vreau să-i spun nimic soţiei mele, ca să nu se sperie, dar, băieţi, ăsta E un prădător, şi TREBUIE să aflu de ce fel”.
   De data asta, obişnuiţii forumului picaseră toţi de acord: Pat avea dreptate. Trebuia să caute un profesionist, şi asta repede. Oamenii postaseră link-uri către serviciile de deratizare şi, mai puţin util, către ştiri senzaţionale despre copii mici mutilaţi sau ucişi de faună sălbatică neaşteptată. Pat păruse un pic reticent („Speram să mă ocup singur de asta – nu-mi place ca altcineva să rezolve probleme de care ar trebui să mă ocup eu”), însă, în cele din urmă, împărţise mulţumiri în stânga şi-n dreapta şi decisese să contacteze profesionişti.
   - Nu e rece ca un castravete, a zis Richie.
   L-am ignorat.
   Trei zile mai târziu, Pat se întorsese: „OK. Deci, de dimineaţă, a venit tipul de la deratizare. A aruncat o privire la schelete şi a zis: «Nu pot să te ajut, omule». De regulă, el se ocupă cu şobolani, şi ăsta nici vorbă să fie şobolan. Şobolanii nu aliniază corpurile aşa şi nu iau doar capul de pe o veveriţă şi lasă numai trupul. E destul de sigur că toate cele patru schelete sunt de veveriţă. A mai zis că n-a mai văzut aşa ceva. Că, poate, e nurcă sau chiar vreun animal de companie exotic, de care a vrut să scape vreun idiot şi i-a dat drumul în sălbăticie. Posibil ceva de genul linx sau chiar un gluton. A spus că ai fi uimit prin ce spaţii mici pot chestiile astea să se strecoare. Şi că s-ar putea să fie specialişti care să se ocupe de aşa ceva, dar nu sunt dornic să cheltuiesc o grămadă de gologani ca să vină altcineva aici şi să-mi spună că nu e nici domeniul lui. Şi în stadiul ăsta încep să o iau destul de personal - casa asta nu e suficient de mare pentru amândoi”.
   Din nou feţişoarele alea legănându-se şi râzând. Apoi Pat a adăugat: „Deci, sunt în căutare de idei cu privire la cum pot să prind/să scot din ascunzătoare/ce momeală să folosesc/cum să fac rost de o dovadă că există ca să i-o arăt soţiei mele. Alaltăseară am crezut că o prind. Îi făceam o baie fiului meu şi chestia a luat-o razna chiar deasupra capetelor noastre - la început câteva zgârieturi, dar treptat
a ajuns să sune ca şi cum se învârtea în cercuri, încercând să dea o gaură în tavan sau ceva. Fiul meu a auzit şi el şi a vrut să ştie ce era. I-am zis că era un şoarece - în mod normal nu-l mint niciodată, însă se speriase şi ce era să-i spun? Am fugit jos, ca s-o chem pe soţia mea să vină să audă, dar când am ajuns înapoi la etaj zgomotul se oprise complet. Micul ticălos n-a mai zis nici măcar pâs toată noaptea. Jur pe Dumnezeu că era ca şi cum ştia. Băieţi, AM NEVOIE de ajutor aici. Chestia asta îmi sperie fiul în propria casă. Soţia mea se uită la mine ca şi cum aş fi un fel de nebun periculos total. Trebuie să pun mâna pe nemernicul ăsta”.
   Disperarea crescuse pe ecran, clocotind ca smoala fierbinte şi fumegândă în soarele nemilos. Mirosul acesteia îi stârnea pe cei de pe forum, agitându-i şi făcându-i agresivi, începuseră să-l înghiontească pe Pat: îi arătase scheletele soţiei lui? Ce credea ea despre animal? Ştia cât de periculoşi erau glutonii? Avea de gând să cheme un specialist? Intenţiona să pună otravă, să bată în scânduri gaura de sub streaşină? Ce-avea de gând să facă în continuare?
   Ei - sau, mai probabil, toate celelalte chestii înghesuite în viaţa lui - îl iritaseră pe Pat: nivelul la care ajunsese problema îl călca la maximum pe nervi: „Ca să răspund la întrebările voastre, nu, soţia mea nu ştie despre schelete: o să vină un tip de la deratizare când se duce ea la cumpărături cu copiii şi le iau de-acolo. Nu ştiu voi, dar eu cred că e treaba mea să am grijă ca soţia să nu se sperie de moarte. Una e să audă zgomote de zgârieturi, cu totul  alta e să-i arăt schelete decapitate. De îndată ce o să am situaţia sub control, atunci evident că o să-i spun totul. Că nu e chiar cum crede ea, că am luat-o razna între timp. Dar decât să înlemnească de fiecare dată când e singură acasă, speri că e OK cu tine, iar dacă nu, n-am ce zice decât ghinion.
    Despre specialist etc.: nu m-am decis încă, însă nu, n-am de gând să bat în scânduri gaura şi să pun otravă. Îmi pare rău, băieţi, dacă nu asta m-aţi sfătui, însă, din nou, e greu. Eu sunt cel care trăiesc cu asta şi INTENŢIONEZ să aflu ce e şi să-l învăţ să nu-şi mai bată joc de familia mea. Apoi poate s-o şteargă şi să moară când vrea. Dar până atunci nu vreau să risc să-l pierd. Dacă aveţi vreo idee care să fie de real ajutor, atunci da, vă rog să nu ezitaţi să-mi spuneţi. Aş fi încântat s-o aud. Însă dacă sunteţi aici ca să mă frecaţi că nu am situaţia sub control, atunci lăsaţi-mă în pace. Pentru toţi cei care nu sunt oameni de doi bani, mulţumesc din nou şi vă ţin la curent”.
   În punctul ăsta, cineva cu câteva mii de postări pe numele lui tastase: „Băieţi. Nu hrăniţi trolul”.
   - Ce e un trol? a întrebat Richie.
   - Vorbeşti serios? Iisuse, n-ai intrat niciodată pe internet? Am crezut că eşti din generaţia dotată cu mijloace de ascultare şi înregistrare.
   A ridicat din umeri.
   - Cumpăr muzică on-line. M-am uitat după chestii de câteva ori. Forumuri totuşi, nee. Mă mulţumesc cu viaţa reală.
   - Internetul e viaţa reală, prietene. Toţi oamenii ăştia de-aici sunt la fel de reali ca tine şi ca mine. Un trol e cineva care postează o aiureală ca să facă vâlvă. Tipul ăsta crede că Pat se prosteşte.
   Odată apărute suspiciunile, niciunul dintre cei care postau nu voise să cadă de fraier: toată lumea se întreba, se pare, tot timpul dacă Pat-flăcăul era trol, un scriitor aspirant căutând inspiraţie („Vă amintiţi de tipul ăla de anul trecut de pe forumul Probleme de structură, cu camera înconjurată de ziduri şi craniul de om? Cu nuvela apărută pe blogul lui o lună mai târziu? Dispari, trolule.”) şi reuşind să dea lovitura cu o sumă mare de bani.
    În câteva ore, se ajunsese la consensul general că, dacă Pat ar fi fost real, ar fi pus otravă cu mult timp în urmă, şi că în orice zi de-acum avea să se întoarcă să anunţe că animalul misterios îi mâncase copiii imaginari şi să ceară ajutor pentru plata funeraliilor.
   - Jaysus, a exclamat Richie. Sunt un pic cam duri.
   - Asta? Deloc. Dacă ai fi stat mai mult pe internet, ai fi ştiut că asta e nimic. E o junglă acolo. Nu se aplică regulile obişnuite. Oameni cumsecade, politicoşi, care n-ar ridica niciodată vocea tot anul, cumpără un modem şi se transformă în Mel Gibson pe tequila bum-bum. În comparaţie cu o grămadă de chestii pe care le vezi, tipii ăştia au fost nişte drăguţi.
   Totuşi, Pat văzuse asta la fel ca Richie. Când se întorsese, era furios: „Uite ce e, gaşcă de onanişti. NU SUNT UN BLESTEMAT DE TROL, OK? Ştiu că voi vă petreceţi tot timpul pe forumul ăsta, dar eu am, de fapt, o nenorocită de VIAŢĂ. Dacă aş vrea să-mi irosesc timpul frecând scăfârlia cuiva, nu voi aţi fi ăia, grămadă de rataţi. Doar încercam să descopăr CE E ÎN PODUL MEU, şi dacă voi, scârbe inutile, nu mă ajutaţi cu asta, atunci puteţi SĂ VĂ DUCEŢI DRACULUI”.
    Şi dispăruse.
   Richie a fluierat încet.
   - Acolo nu e doar vorbărie pe internet, a conchis el. Cum ai zis, Pat era un tip echilibrat. Ca să ajungă aşa - a dat din cap spre ecran - înseamnă că fusese speriat rău.
   - Avea motive să fie. Ceva nesuferit îi umbla prin casă, speriindu-i familia. Şi ori încotro se întorcea, lumea refuza să-l ajute. Wildwatcher, tipul cu deratizarea, forumul ăsta de-aici. Toţi îi ziseseră, practic, s-o şteargă. Nu era problema lor. Era de capul lui. În locul lui, cred că şi tu ai fi fost speriat rău.
   - Da. Poate.
   Richie s-a întins spre tastatură, cerându-mi permisiunea din priviri, şi a derulat înapoi, ca să recitească postările.
   Când a terminat, a rostit cu grijă:
   - Deci. Nimeni în afară de Pat n-a auzit-o, de fapt, vreodată pe năzbâtia asta.
   - Pat şi Jack.
   - Jack avea trei ani. Copiii de vârsta asta nu ştiu bine ce e real şi ce nu e.
   - Aşadar, eşti de acord cu Jenny, am zis eu. Presupui că Pat îşi imagina asta.
   - Omul tău, Tom, n-ar jura că în pod a fost vreodată vreun animal.

        Trecuse de opt şi jumătate. Pe coridor, femeia de serviciu asculta muzică de succes la radio şi cânta împreună cu acesta. Pe ferestrele camerei de incidente, cerul era de un negru solid.
   Dina dezertase de patru ore. N-aveam timp de asta.
   - Şi n-ar jura nici că n-a fost. Dar tu simţi că asta îţi sprijină cumva teoria că Pat şi-a omorât familia. Am dreptate?
   - Ştim că a fost extrem de stresat, a răspuns Richie alegându-şi cuvintele. Asta fără îndoială. Din ce spune aici, pare că nici căsnicia nu mergea grozav. Dacă era într-o stare destul de proastă ca să-şi imagineze chestii... Da, cred că asta l-a determinat mult mai probabil s-o fi făcut.
   - Nu şi-a imaginat frunzele şi bucata aia de lemn apărute în pod. Altfel, înseamnă că ni le-am imaginat şi noi. S-ar putea să am problemele mele, dar nu cred că am halucinaţii încă.
   - Cum zic şi flăcăii de pe forum, s-ar fi putut să fi fost o pasăre. N-aveau dovada vreunui animal nebun. Orice om nestresat ca dracu le-ar fi aruncat în coşul de gunoi, dând totul uitării.
   - Şi scheletele de veveriţă? Tot o pasăre? Nu sunt expert în fauna sălbatică, nu mai mult decât era Pat, însă trebuie să-ţi spun: dacă avem o pasăre în ţara asta care decapitează veveriţe, ciuguleşte carnea şi aliniază resturile, mie nu mi-a spus nimeni.
   Richie şi-a frecat ceafa şi s-a uitat la modelele geometrice care se spiralau lent pe ecranul monitorului meu.
   - Noi n-am văzut scheletele, a continuat el. Pat nu le-a păstrat. Frunzele, da. Schelete, chestia care ar fi dovedit, de fapt, că era ceva periculos acolo sus, nu.
   Scânteia de iritare m-a făcut să strâng maxilarul pentru o clipă.
   - Haide, fiule. Nu ştiu ce ai tu în capul ăla de burlac, dar, crede-mă, un bărbat căsătorit care-i spune soţiei lui că vrea să stocheze schelete de veveriţă în şifonier o să aibă un şoc puternic şi o să doarmă câteva nopţi pe canapea. Şi copiii? Crezi că voia ca ei să găsească asta?
   - Nu ştiu ce voia omul. Pare că nu voia decât să-i arate soţiei lui că năzbâtia asta exista, dar când a avut dovada solidă, a dat-o la-ntors: „A, nu, nu pot să fac asta, nu vreau s-o sperii”. Murea să arunce o privire la asta, însă când tipul cu deratizarea i-a spus că ar trebui să cheme un specialist: „A, nu, risipă de bani”. A cerşit pe forum să-l ajute cineva să descopere ce era acolo, s-a oferit să posteze poze cu podeaua podului, poze cu frunzele, dar când a descoperit scheletele - şi astea ar fi putut să aibă pe ele urme de dinţi - nicio vorbă despre poze. S-a purtat...
    Richie s-a uitat dintr-o parte la mine.
   - Poate mă înşel, omule. Dar s-a purtat ca şi cum, chibzui în sinea lui, ştia că nu era nimic acolo.
   Pentru o clipă intensă, trecătoare, am vrut să-l apuc de gât şi să-l împing departe de calculator, să-i spun să se ducă naibii înapoi la înmatriculări auto, că mă ocup singur de cazul ăsta.
   Potrivit rapoartelor salahorilor, fratele lui Pat, Ian, nu auzise nimic de niciun animal. Nici foştii lui colegi, prietenii care fuseseră la petrecerea de ziua Emmei, puţinii oameni cu care încă făcea schimb de e-mailuri. Asta explica de ce. Pat nu-şi luase inima-n dinţi să le spună, de teamă că ar fi reacţionat la fel ca toţi ceilalţi, de la străinii de pe forumurile de discuţii la soţia lui. De teamă că ar fi reacţionat ca Richie.
   - Doar întreb, fiule. De unde crezi că au apărut scheletele? Tipul de la deratizare le-a văzut, adu-ţi aminte. N-au fost doar în mintea lui Pat. Ştiu că tu crezi că Pat se scrântise, dar chiar crezi serios că ar fi muşcat capetele veveriţelor?
   - N-am zis asta. Dar nimeni, cu excepţia lui Pat, nu l-a văzut nici pe tipul de la deratizare. Avem doar postarea asta, care spune că a chemat vreodată pe cineva: oamenii mint pe internet.
   - Deci, haide să-l găsim pe tipul de la deratizare. Pune-l pe unul dintre salahori să-i dea de urmă. Zi-i să înceapă cu numerele pe care Pat le-a primit pe forum. Dacă niciunul dintre astea nu dă rezultate, atunci va trebui să verifice toate firmele pe o rază de o sută cincizeci de kilometri.
   Gândul că un salahor avea să fie implicat în asta, o altă pereche de ochi reci avea să citească postările şi alt chip avea să ia încet acelaşi aspect ca al lui Richie m-a făcut să încordez din nou gâtul.
   - Sau, şi mai bine, o s-o facem chiar noi. Primul lucru mâine-dimineaţă.
   Richie a atins mouse-ul meu cu un deget şi s-a uitat cum postările lui Pat reveneau la viaţă.
   - Ar trebui să fie destul de uşor să aflăm, a spus el.
   - Ce?
   - Dacă animalul a existat. Camerele video...
   - Fiindcă asta a lucrat atât de bine pentru Pat?
   - El n-a avut camere. Monitoarele pentru copii nu înregistrează. Ar fi putut să surprindă doar ce se întâmpla în timp real, când putea să stea cu ochii pe ele. Luăm o cameră de filmat, o punem să înregistreze nonstop podul... În câteva zile, dacă e ceva acolo, ar trebui să vedem.
   Din anumite motive, ideea m-a făcut să vreau să-l muşc de cap.
   - Asta o să sune grozav în formularul de cerere, este? „Am dori să solicităm o piesă valoroasă din echipamentul departamentului şi un tehnician masiv suprasolicitat, în eventualitatea că s-ar putea să fie posibil să prindem o bucăţică de animal care, fie că există sau nu, are absolut al naibii de-a face cu cazul nostru.”
   - O’Kelly a zis că orice ne trebuie...
   - Ştiu. Cererea ar fi aprobată. Nu asta e ideea. Tu şi cu mine avem acum o anumită cantitate de bunăvoinţă din partea superiorului şi, personal, prefer să nu mi-o consum pe toată ca să arunc o privire la o nurcă. Du-te la blestemata de grădină zoologică.
   Richie şi-a împins scaunul în spate şi a început să se învârtă neobosit prin camera de incidente.
   - O să completez eu formularul. Aşa, o să-mi consum doar cantitatea mea de bunăvoinţă.
   - Ba, nici să nu te gândeşti. O să faci să sune ca şi cum Pat ar fi fost un fel de maniac bolborosind despre cum a văzut gorile roz în bucătăria lui. Avem o înţelegere: nu arătăm cu degetul spre Pat până când nu vom avea probe. Richie s-a răsucit spre mine, trântind ambele mâini pe biroul cuiva, făcând hârtiile să zboare.
   - Cum aş putea să obţin probe? Dacă-mi pui piedici de fiecare dată când aş putea să ajung undeva...
   - Calmează-te, detectiv. Şi coboară vocea. Vrei să vină Quigley să vadă ce se întâmplă?
   - Înţelegerea a fost să-l investigăm pe Pat. N-am menţionat să-l investigăm pe Pat din când în când şi tu să mă tragi în jos. Dacă există probe, cum naiba aş putea să ajung la ele? Zău, omule. Spune-mi. Cum?
   Am arătat spre monitorul meu.
   - Ce pare că facem aici? îl investigăm pe blestematul de Pat Spain. Nu, nu-l numim suspect în faţa lumii. Asta a fost înţelegerea. Dacă nu ţi se pare corect...
   - Nu. La dracu’, nu e vorba că nu e corect faţă de mine. Nu de asta îmi pasă. Nu e corect faţă de Conor Brennan.
   Vocea încă îi era în creştere. Am făcut ca a mea să rămână calmă.
   - Nu? Nu văd ce-ar face o cameră video pentru el. Să spunem că o montăm şi nu prindem nimic. Cum invalidează lipsa vidrei mărturisirea lui Brennan?
   - Ia spune, dacă îl crezi pe Pat, de ce nu eşti de acord cu camerele video? a întrebat Richie. Un cadru cu o nurcă, o veveriţă, chiar un şobolan, şi poţi să-mi spui să-mi văd de treabă. Pari la fel ca Pat, omule. Pare că ştii că nu e nimic acolo.
   - Nu, colega. Nu ştiu. Pare că nu dau doi bani dacă e sau nu ceva acolo. Dacă nu obţinem nimic, ce dovedeşte asta? Că animalul ar fi putut să se sperie, că ar fi fost ucis de un prădător, că ar putea să fie în hibernare... Chiar dacă n-a existat niciodată, asta nu îl face vinovat pe Pat. Poate că zgomotele aveau ceva de-a face cu o surpare sau cu instalaţiile sanitare, şi el exagerase şi interpretase prea mult. Asta l-ar face un tip stresat, ceea ce deja ştim că era. Nu l-ar face criminal.
   Richie nu s-a certat pe tema asta. S-a sprijinit cu spatele de un birou, apăsându-şi degetele peste ochi.
   - Ne-ar spune ceva. Asta e tot ce cer, a rostit el mai liniştit după o clipă.
   Cearta sau oboseala, sau Dina, au făcut ca arsurile de la stomac să-mi urce până-n gât. Am încercat să înghit fără grimase.
   - OK. Completează formularul de cerere. Trebuie să plec, dar o să-l semnez în alb - e mai bine să semnăm amândoi acolo. Nu te apuca să ceri niscaiva stripteuze.
   - Fac tot posibilul, a replicat Richie.
   Era o notă în glasul lui care m-a atins. Ceva sensibil, ceva pierdut, ceva ca un strigăt sălbatic de ajutor.
   - Mă străduiesc să fac asta cum trebuie. Omule, jur pe Dumnezeu, mă străduiesc.
   Toţi pifanii simt că lumea are să stea sau are să se prăbuşească la primul lor caz. N-aveam timp să-l ţin de mână pe Richie să treacă prin asta, nu cu toate problemele pe care mi le crea Dina, rătăcind, trimiţând sclipiri de lumină intermitentă care să atragă prădătorii de la kilometri din jur.
   - Ştiu, te descurci bine. Verifică ortografia de două ori, superiorul e pretenţios cu asta.
   - Da. OK.
   - Între timp, îi trimit link-ul ăsta lui Cumîlcheamă, dr. Dolittle - s-ar putea ca el să observe ceva acolo. Şi o să-i cer lui Kieran să verifice contul lui Pat de pe forumul ăsta, să vadă dacă a trimis sau a primit vreun mesaj privat. Unii dintre băieţii ăştia par să se fi implicat destul de mult în povestea lui. Poate unul dintre ei a intrat în vreun fel de corespondenţă cu el şi Pat i-a mai dat ceva detalii. Şi va trebui să găsim următorul forum de discuţii unde s-a dus.
   - E posibil să nu mai fie niciunul. A încercat două forumuri, niciunul nu i-a fost de niciun folos... S-ar putea să fi renunţat.
   - N-a renunţat.
   Pe monitorul meu se mişcau graţios conuri şi parabole unele în altele, pliindu-se şi dispărând, se desfăceau şi începeau din nou un dans lent pretutindeni.
   - Omul era disperat. Poţi să iei asta cum vrei, poţi să spui că a fost fiindcă îşi ieşise din minţi, dacă asta vrei să crezi, dar faptul rămâne: avea nevoie de ajutor. Ar fi continuat să caute on-line, deoarece n-avea unde să se uite nicăieri în altă parte.

            L-am lăsat pe Richie să scrie formularul de cerere.
   Aveam deja în cap o listă cu locurile unde s-o caut pe Dina, rămasă de ultima dată şi dinainte de asta, şi dinainte de asta: apartamentele foştilor ei, barurile unde o plăcea barmanul, bombele subterane unde cu şaizeci de euro ai parte de o grămadă de posibilităţi de a-ţi prăji creierul pentru o vreme.
   Ştiam că totul era inutil - existau toate şansele din lume ca Dina să fi luat un autobuz spre Galway, fiindcă păruse atât de frumos în vreun documentar, sau fermecase vreun tip şi se întorsese să se uite la gravurile lui - dar n-aveam de-ales. Îmi mai rămăseseră câteva tablete de cafeină în servietă, de la filaj. Una sau două, un duş, un sandvici, şi aş fi fost gata de plecare.
   Mi-am pălmuit mica voce rece care-mi zicea că eram prea bătrân pentru asta şi mult prea obosit.
   Când am introdus cheia în yala uşii apartamentului meu, încă îmi rulam adresele în cap, elaborând ruta cea mai rapidă. Mi-a luat o clipă să-mi dau seama că ceva nu era în regulă. Uşa era descuiată.
   Pentru un minut lung, am rămas nemişcat pe coridor, ascultând. Nimic.
   Apoi mi-am pus jos servieta, am deschis iute tocul pistolului şi am dat uşa de perete.
   Catedrala scufundată, de Debussy, se auzea încet prin camera de zi întunecată. Lumina lumânărilor cădea pe curbele paharelor, strălucind roşu bogat în vinul întunecat.
   Pentru o clipă incredibilă, cu respiraţia tăiată, m-am gândit: „Laura”. Apoi Dina şi-a descolăcit picioarele pe canapea şi s-a aplecat în faţă ca să-şi ridice paharul cu vin.
   - Salut, a zis ea cu paharul către mine. Al naibii de mult ţi-a mai luat.
   Inima mi-a căzut în spatele gâtlejului.
   - Ce dracu’?
   - Iisuse, Mikey. Ia un calmant. Ăla e un pistol?
   Am avut nevoie de câteva încercări ca să-i scot încărcătorul din nou.
   - Cum naiba ai intrat aici?
   - Ce eşti tu, Rambo? Exagerezi?
   - Christoase, Dina. M-ai speriat de moarte.
   - Să scoţi pistolul la propria soră. Şi eu care credeam că o să te bucuri să mă vezi.
   Bosumflarea era în glumă, dar strălucirea ochilor ei în lumina lumânărilor sugera să fiu atent.
   - Mă bucur, am zis eu coborând vocea. Pur şi simplu, nu te aşteptam. Cum ai intrat?
   Dina mi-a trimis un mic zâmbet elegant şi şi-a scuturat buzunarul cardiganului, care a zornăit vesel.
   - Geri a avut cheile tale de rezervă. De fapt, ştii ceva, Geri are toate cheile de rezervă din Dublin -Domnişorica de Încredere, scuze, Doamna de Încredere. Nu exact ea ai vrea să verifice dacă nu ţi-e jefuită casa cât eşti plecat în vacanţă sau ceva? Dacă ai născoci o persoană care să aibă cheile de rezervă ale tuturor, n-ar fi ea exact ca Geri? Doamne, ar fi trebuit să vezi asta, ai fi râs. Le are aliniate pe cârlige în camera de utilităţi, toate drăguţe şi etichetate cu cel mai frumos scris al ei. Dacă aş fi vrut, aş fi putut să jefuiesc jumătate din cartierul ei.
   - Geri şi-a ieşit din minţi de grija ta. Amândoi ne-am făcut griji.
   - Păi, dăă, de-aia am venit aici. De-aia şi ca să te înveselesc. Păreai aşa de stresat ieri. Jur că dacă aş fi avut un card de credit, ţi-aş fi plătit o prostituată.
   S-a aplecat peste masă şi a întins celălalt pahar cu vin.
   - Uite. Ţi-am adus asta în loc.
   Fie îl cumpărase din banii de babysitting ai Sheilei, fie îl şutise - Dina considera irezistibil să încerce să mă păcălească să beau vin furat, să mănânc negrese cu haşiş, să merg la o plimbare cu maşina cu taxele neplătite a ultimului ei iubit.
   - Mulţumesc.
   - Deci, stai jos şi bea. Mă enervezi dacă te mai fâţâi aşa.
   Încă îmi tremurau picioarele de la adrenalină şi speranţă, şi uşurare. Mi-am recuperat servieta şi am închis uşa.
   - De ce nu eşti la Geri?
   - Fiindcă Geri e plictisitoare, de-aia. Am stat acolo, cât?, o zi, şi am aflat fiecare chestie pe care Sheila şi Colm şi Fiinţă le-au făcut vreodată în viaţa lor. Ea mă face să-mi doresc să am trompele legate. Stai jos.
    Cu cât mai repede aş fi dus-o înapoi la Geri, cu atât aş fi dormit mai mult, dar dacă nu arătam ceva consideraţie pentru mica punere în scenă, ar fi explodat de furie până la Dumnezeu ştie ce oră a dimineţii.
    M-am aşezat în fotoliu, care s-a pliat cu atâta dragoste în jurul meu, că am crezut că n-am să fiu în stare să mă mai ridic. Dina s-a aplecat peste măsuţa de cafea, echilibrându-se într-o mână, ca să-mi dea vinul.
   - Uite. Pun pariu că Geri a crezut că eram moartă într-un şanţ.
   - Nu poţi s-o învinuieşti.
   - Dacă m-aş fi simţit prea aiurea să ies, atunci n-aş fi plecat. Doamne, îmi pare rău pentru Sheila, nu? Pun pariu că ori de câte ori se duce la prietenii ei, trebuie să sune acasă la fiecare jumătate de oră, altfel Geri crede că a fost vândută ca sclavă.
    Dina a reuşit întotdeauna să mă facă să zâmbesc, chiar şi când m-am străduit pe cât posibil să nu.
   - Asta e în onoarea a aşa ceva? O zi cu Geri, şi pe urmă, brusc, mă apreciezi?
    S-a făcut ghem la loc în colţul canapelei şi a ridicat din umeri.
   - Vreau să fiu drăguţă cu tine. În onoarea a aşa ceva e. Tu n-ai suficientă grijă de asta, din moment ce te-ai despărţit de Laura.
   - Dina, sunt în regulă.
   - Toată lumea are nevoie de cineva care să aibă grijă de el. Cine e ultima persoană care a făcut ceva drăguţ pentru tine?
    M-am gândit la Richie aducându-mi cafea, punându-i pumnul în gură lui Quigley când încercase să mă bârfească.
   - Partenerul meu.
   Sprâncenele Dinei au ţâşnit în sus.
   - El? Am crezut că e un pifan ţâşti-bâşti mucos, care nu poate să-şi găsească fundul cu amândouă mâinile. Probabil, doar te-a pupat în fund.
   - Nu. E un partener bun.
    Prin mine a trecut un val rapid de căldură când m-am auzit spunând cuvântul. Niciunul dintre ceilalţi pifani ai mei nu s-ar fi certat cu mine în legătură cu camera video: odată ce ziceam nu, nu rămânea. Brusc, cearta părea un dar, genul de meci pe care partenerii pot să-l aibă în fiecare săptămână, timp de douăzeci de ani.
   - Hmm, a exclamat încet Dina. Bravo lui.
   S-a întins după sticla cu vin şi şi-a umplut paharul.
  - Asta e drăguţ, şi o parte din mine vorbea serios. Mulţumesc, Dina.
   - Ştiu că e. Deci, de ce nu bei ăla? Ţi-e frică să nu încerc să te otrăvesc?
   A zâmbit, iar dinţii mici şi albi s-au dezgolit la mine.
   - De parcă m-aş fi purtat atât de evident încât vreau să pun otrava în vin. Ai un pic de încredere în mine.
   I-am zâmbit înapoi.
   - Pun pariu că ai fi foarte creativă. Însă în seara asta nu pot să mă îmbăt. Am de lucru de dimineaţă.
   Dina şi-a dat ochii peste cap.
   - Of, Doamne, iar începem. Muncă, muncă, muncă. Împuşcă-mă acum. Dă-te bolnav mâine.
  - Aş vrea eu.
   - Atunci fă-o. Tocmai s-a redeschis Muzeul Figurilor de Ceară. Ştii că n-am fost în viaţa mea la Muzeul Figurilor de Ceară?
    Asta n-avea să se încheie bine.
  - Mi-ar plăcea, dar poate săptămâna viitoare. Mâine trebuie să mă duc la slujbă, dis-de-dimineaţă, şi s-ar putea să fie o zi lungă.
    Am luat o înghiţitură de vin, ridicând paharul.
  - Minunat. Terminăm asta, apoi am să te duc înapoi la Geri. Ştiu că e plictisitoare, însă îşi dă toată silinţa. N-o judeca prea aspru, OK?
   Dina a ignorat asta.
   - De ce nu poţi să te dai bolnav mâine? Pun pariu că ai un an de concediu economisit. Pun pariu că nu te-ai dat bolnav nicio zi din viaţa ta. Ce-au să facă, or să te dea afară?
   Sentimentul cald dispărea rapid.
   - Am un tip în custodie şi până duminică dimineaţa devreme trebuie să-l acuz sau să-l eliberez. O să am nevoie de fiecare minut ca să rezolv cazul. Îmi pare rău, scumpo. Muzeul Figurilor de Ceară va trebui să aştepte.
   - Cazul tău, a spus Dina şi chipul i s-a înăsprit. Chestia cu Portul Sfărâmat?
   N-avea niciun rost să neg.
   - Da.
   - Am crezut că o să faci schimb cu cineva.
   - Nu se poate.
   - De ce?
   - Fiindcă nu aşa merge. Vom vizita Muzeul Figurilor de Ceară de îndată ce aranjez lucrurile, OK?
   - La naiba cu Muzeul Figurilor de Ceară. Aş prefera sămă înjunghii în ochi decât să mă duc să mă holbez la vreo păpuşă stupidă de-a lui Ronan Keating.
   - Atunci, o să facem altceva. Tu alegi.
   Dina a împins sticla cu vin mai aproape de mine cu vârful cizmei.
   - Mai ia.
   Paharul meu era încă plin.
   - Trebuie să te duc la Geri cu maşina. Mă opresc la ce am. Mulţumesc.
   Dina a ciocănit cu unghia marginea paharului, cu un şuierat ascuţit şi monoton, şi m-a privit de sub breton.
   - Geri ia ziare în fiecare dimineaţă. Normal, fir-ar să fie. Aşa că le citesc.
   - Aşa, am zis eu.
   Mi-am reprimat clocotul de furie. Geri ar fi trebuit să-i acorde mai multă atenţie, dar ea era o femeie ocupată şi Dina, una alunecoasă.
   - Cum e Portul Sfărâmat acum? În poză părea de rahat.
   - Aşa e, destul de mult. Cineva a început să construiască ceva ce ar fi putut să fie o proprietate frumoasă, însă n-a fost terminată niciodată. În stadiul ăsta, probabil n-o să fie niciodată. Oamenii care locuiesc în prezent acolo nu sunt fericiţi.
   Dina şi-a vârât un deget în vin şi a început să amestece.
  - Ce dracu’! Ce chestie de mare rahat!
   - Dezvoltatorii n-au ştiut că o să se sfârşească aşa.
   - Pun pariu că nu e aşa, sau oricum nu le-a păsat. Dar nu asta am vrut să spun. Am vrut să spun ce chestie de rahat să faci oamenii să se mute în Portul Sfărâmat. Aş trăi mai degrabă într-o groapă de gunoi.
   - Am o grămadă de amintiri frumoase de la Portul Sfărâmat.
   Şi-a supt degetul cu un pocnet, ca să-l cureţe.
  - Doar crezi asta, fiindcă trebuie să te gândeşti întotdeauna că totul e minunat. Doamnelor şi domnilor, fratele meu, Pollyanna.
   - N-am înţeles niciodată ce e aşa de rău să te concentrezi pe pozitiv. Poate nu e destul de cool pentru tine...
   - Ce e pozitiv? A fost OK pentru tine şi Geri, că stăteaţi cu prietenii. Eu eram blocată acolo cu mama şi tata, cu nisipul intrându-mi în crăpătură, pretinzând că mă distrez bălăcindu-mă în apa care, practic, îmi făcea degerături.
   - Păi, aveai doar cinci ani ultima dată când am fost acolo, am zis eu cu mare grijă. Cât de bine îţi aminteşti?

         O sclipire a privirii albastre, pe sub breton.
   - Destul ca să ştiu că e o porcărie. Locul ăla a fost înfiorător. Dealurile alea. Mereu m-am simţit ca şi cum se holbau la mine, ca şi cum ceva mi se târa pe gât. Mi-am tot dorit să...
    S-a plesnit peste ceafă, o palmă reflexă urâcioasă care m-a făcut să tresar.
   - Şi zgomotul, Iisuse Christoase. Marea, vântul, pescăruşii, toate zgomotele alea ciudate de care nu puteai să fii niciodată sigur ce erau... Am avut coşmaruri, practic, în fiecare noapte că vreun monstru marin îşi înfigea tentaculele în fereastra rulotei şi începea să mă sugrume. Pun pariu că cineva a murit construind porcăria aia de proprietate, ca Titanicul.
   - Am crezut că-ţi plăcea Portul Sfărâmat. Mereu păreai să te distrezi.
   - Nu, nu-mi plăcea. Doar voiai tu să crezi.
   Pentru o clipă, strâmbătura gurii Dinei a făcut-o să pară aproape urâtă.
  - Singura chestie bună a fost că mama era atât de fericită acolo. Şi uite la ce s-a ajuns.
   A fost un moment de tăcere care ar fi putut să felieze pielea. Aproape aş fi renunţat la toată discuţia, să mă întorc la băut vinul şi la a-i spune cât de delicios era - poate că ar fi trebuit, nu ştiu - dar n-am putut.
   - Faci să pară că aveai deja probleme.
   - Că eram deja nebună. Asta vrei să spui.
   - Dacă vrei s-o iei aşa. Pe vremea când mergeam la Portul Sfărâmat erai un copil fericit, stabil. Poate că n-oi fi avut vacanţa vieţii, însă, în general, erai în regulă.
   Trebuia s-o aud spunând-o.
   - N-am fost niciodată în regulă. Singura dată când am săpat o groapă în nisip, cu găleţica şi lopăţica, totul era adorabil, numai că pe fundul gropii era un chip. Al unui bărbat, strivit şi făcând mutre, ca şi cum încerca să-şi scoată nisipul din ochi şi din gură. Am ţipat, şi a venit mama, dar dispăruse. Şi n-a fost doar la Portul Sfărâmat. Odată eram în camera mea şi...
    N-am mai putut să ascult asta.
   - Ai avut o imaginaţie grozavă. Nu e acelaşi lucru. Toţi copiii mici îşi imaginează chestii. Numai după ce a murit mama...
   - A fost, Mikey. Tu n-ai ştiut, fiindcă atunci când eram mică puteai să zici „Oh, copiii îşi imaginează chestii”, cert e că a fost întotdeauna. Moartea mamei n-a avut nimic de-a face cu asta.
   - Mă rog, am zis eu.
   Îmi simţeam mintea foarte ciudat, trepidând ca un oraş cuprins de cutremur.
   - Deci, poate că n-a fost chiar moartea mamei. Ea fusese depresivă toată viaţa, uneori şi când erai tu mică. Am făcut tot posibilul să ţinem asta departe de tine, însă copiii simt lucrurile. Poate că, de fapt, ar fi fost mai bine dacă n-am fi încercat să...
   - Da, voi v-aţi dat toată silinţa, şi ştii ce? Aţi făcut o treabă bună. Abia dacă îmi amintesc să fi fost vreodată îngrijorată din cauza mamei. Ştiam că se îmbolnăvea uneori sau că era tristă, dar n-am avut nicio idee că era ceva important. Nu din cauza asta sunt cum sunt. Ai încercat mereu să mă organizezi, să mă clasezi ordonat şi cu sens, ca şi cum aş fi acum dintre cazurile tale... Nu sunt unul dintre blestematele tale de cazuri.
   - Nu încerc să te organizez.
 
        Vocea mea suna straniu de calm, generată artificial de undeva de departe.
    Mi-au trecut prin minte frânturi de amintiri, înflorind precum aburii de cenuşă fierbinte: Dina în vârstă de patru ani şi zbierând în gură de şarpe în baie, agăţându-se de mama, fiindcă flaconul de şampon o fluierase. Crezusem că încerca să scape de spălatul părului.
    Dina între mine şi Geri, pe bancheta din spate a maşinii, luptându-se cu centura de siguranţă şi rozându-şi degetele cu un sunet hidos de îngrijorare, până când ajunseseră umflate, purpurii şi însângerate, nici măcar nu-mi aminteam de ce.
   - Spun doar că, sigur, a fost din cauza mamei. De ce altceva? N-ai fost abuzată vreodată, aş jura pe viaţa mea, niciodată n-ai fost bătută sau înfometată, sau... Nu cred că ţi-ai luat vreodată nici măcar una la fund. Noi toţi te-am iubit. Dacă n-a fost mama, atunci de ce?
   - Nu există niciun de ce. Asta vreau să zic atunci când spun că încerci să mă organizezi. Nu sunt nebună fiindcă ceva ar sugera asta. Doar sunt.
    Vocea îi era limpede, calmă, firească, iar ea se uita la mine direct, cu o stare care aproape ar fi putut să fie compasiune. Mi-am zis că Dina se ţinea de realitate cu un singur deget, în cel mai bun caz, că, dacă ar fi înţeles motivele pentru care era nebună, atunci n-ar mai fi nebună din capul locului.
   - Ştiu că tu nu asta vrei să crezi, a spus ea.
   Îmi simţeam pieptul ca un balon cu heliu, făcându-mă să tremur periculos. M-am prins de braţul fotoliului, ca şi cum aş fi putut să mă ancorez de el.
   - Dacă aşa crezi tu, că asta ţi se întâmplă fără niciun motiv, cum poţi să te împaci cu asta?
   Dina a ridicat din umeri.
   - Pur şi simplu. Cum poţi să te împaci cu o zi proastă?
   S-a gârbovit din nou în colţul canapelei, bându-şi vinul. Îşi pierduse interesul. Am respirat adânc.
   - Încerc să înţeleg de ce am o zi proastă, ca să pot s-o îndrept. Mă concentrez pe pozitiv.
  - Bine. Deci, dacă Portul Sfărâmat a fost atât de grozav şi tu ai toate amintirile astea grozave şi totul e atât de pozitiv, atunci de ce te dă peste cap când te întorci acolo?
   - N-am spus asta.
   - Nu e nevoie s-o spui. N-ar fi trebuit să te ocupi de cazul ăsta.
 
          Revenirea la aceeaşi ceartă veche a fost ca o salvare, din nou pe teren familiar, cu sclipirile alea oblice apărute din nou în ochii Dinei.
   - Dina. E un caz de crimă, la fel ca alte zeci la care am lucrat. Nu e nimic special în asta, cu excepţia locului.
   - Locul, locul, locul. Ce, eşti agent imobiliar? Locul ăsta e rău pentru tine. Aş fi putut să spun din clipa în care te-am văzut în urmă cu două seri că totul îţi mergea prost. Miroseai ciudat, ca şi cum ceva arsese. Uită-te la tine acum. Du-te şi priveşte-te în oglindă. Arăţi ca şi cum ceva şi-a făcut nevoile în creştetul tău şi ţi-a dat foc. Cazul ăsta te-a dat peste cap. Sună la muncă mâine şi spune-le că nu te mai ocupi de el.
    În clipa aia am fost gata să-i zic să dispară. Am fost uimit cât de brusc şi cât de dure mi-au venit cuvintele pe buze.
    Niciodată, în toată viaţa mea de adult, nu-i zisesem Dinei aşa ceva.
   Când am fost sigur că mi se ştersese din voce orice urmă de mânie, am precizat:
   - N-am de gând să renunţ la cazul ăsta. Sunt sigur că arăt ca naiba, dar asta fiindcă sunt epuizat. Dacă vrei să faci ceva în legătură cu asta, stai la Geri.
   - Nu pot. Îmi fac griji pentru tine. Simt cum te tulbură fiecare clipă în care eşti acolo, gândindu-te la locul ăla. De-asta m-am întors aici.
    Era suficientă ironie ca să facă pe oricine să se prăpădească de râs, însă Dina era cât se poate de serioasă. Cu spatele drept pe canapea, cu picioarele îndoite sub ea, gata să se lupte cu mine până la capăt.
   - Sunt în regulă. Apreciez că ai grijă de mine, dar nu-i nevoie. Serios.
   - Ba da, e. Şi tu eşti la fel de răvăşit ca mine. Doar că o ascunzi mai bine.
   - Poate. Mi-ar plăcea să cred că am muncit destul ca să nu fiu, de fapt, răvăşit în momentul ăsta, dar cine ştie, poate că ai dreptate. Oricum, concluzia e că sunt capabil să mă ocup de cazul ăsta.
   -  Nu. În niciun caz. Îţi închipui că eşti cel puternic, de-aia îţi place la nebunie când deraiez eu de pe şine, fiindcă te face să te simţi tot Domnul Perfect, numai că asta e o porcărie. Pun pariu că uneori, când ai o zi proastă, speri că o să apar la uşa ta, să spun tâmpenii, doar ca să te simţi tu mai bine în legătură cu tine.
    O parte din iadul Dinei e că, şi când ştii că sunt prostii, şi când ştii că întunericul corodează petele de pe mintea ei care vorbeşte, tot doare.
  - Sper că ştii că nu-i adevărat. Dacă aş putea să te ajut să te simţi mai bine amputându-mi un braţ, aş face asta dintr-o lovitură.
   S-a aşezat din nou pe călcâie şi s-a gândit la asta.
   - Da?
   - Da. Aşa aş face.
   - Auuuu, a exclamat Dina mai mult cu apreciere decât cu sarcasm.
   S-a întins pe spate pe canapea şi şi-a bălăbănit picioarele pe braţul meu, privindu-mă.
   - Nu mă simt bine. De când am citit ziarele alea, lucrurile par amuzante din nou. Am tras apa după mutrele voastre şi au scos un zgomot ca de floricele de porumb.
   - Nu mă surprinde. De-aia trebuie să te întorci la Geri. Dacă te simţi aiurea, atunci o să vrei să ai pe cineva în jur.
   - Vreau pe cineva în jur. Te vreau pe tine. Geri mă face să vreau să iau o cărămidă şi să mă pocnesc în cap. Încă o zi la ea, şi aşa o să fac.
    Cu Dina, n-ai parte de luxul de a lua ceva ca pe-ohiperbolă.
  -  Deci, găseşte o cale s-o ignori. Respiră adânc. Citeşte o carte. Îţi împrumut iPod-ul meu şi o să poţi s-o blochezi pe Geri cu totul. Putem să încărcăm orice muzică vrei, dacă gustul meu nu e destul de trendy pentru tine.
   - Nu pot să-mi pun căşti. Încep să aud chestii, şi apoi nu pot să spun dacă sunt în muzică sau în urechile mele.
    Lovea cu un călcâi partea laterală a canapelei, într-un ritm neobosit, enervant, în disonanţă cu desfăşurarea fluidă a lui Debussy.
   - Atunci, o să-ţi împrumut o carte bună. Alege singură.
   - N-am nevoie de nicio carte bună, n-am nevoie de niciun set de DVD-uri, n-am nevoie de nicio nenorocită de ceaşcă de ceai şi de nicio revistă de sudoku. Am nevoie de tine.

           M-am gândit la Richie, aflat la birou, rozându-şi o unghie şi verificând ortografia de pe formularul de cerere, la apelul ăla disperat după ajutor din vocea lui. La Jenny, în patul ei de spital, cufundată într-un coşmar care n-avea să se sfârşească. La Pat, eviscerat ca un trofeu de vânătoare, aşteptându-mă într-un sertar frigorific de-ale lui Cooper să mă asigur că n-are să primească eticheta Criminal în câteva milioane de minţi. La copiii lui, prea mici chiar ca să ştie ce era moartea.
    Valul ăla de furie s-a ridicat din nou în mine, izbindu-mă.
   - Ştiu. În clipa asta, alţii au nevoie de mine mai mult.
   - Vrei să spui că tărăşenia asta de la Portul Sfărâmat e mai importantă decât familia ta. Asta vrei să spui. Nici măcar nu vezi cât de aiurea e asta. Nici măcar nu vezi că niciun om normal din lume n-ar spune asta. Nimeni n-ar spune-o dacă n-ar fi obsedat de un loc ca o gură de iad care îi pompează rahat în creier. Ştii al naibii de bine că dacă mă trimiţi înapoi la Geri, o să mă plictisesc până o să-mi pierd minţile, şi o să plec, şi ea o să se îngrijoreze nebuneşte, dar nici măcar nu-ţi pasă, nu-i aşa? Tot ai de gând să mă faci să revin acolo.
  - Dina, n-am timp pentru porcăria asta. Mai am un răgaz de, cât?, cincizeci de ore ca să-l acuz pe tipul ăsta. După intervalul ăsta, am să fac tot ce trebuie în ceea ce te priveşte. Am să vin în zori să te iau de la Geri, am să te duc la orice muzeu vrei. Însă până atunci, ai dreptate: nu tu eşti centrul universului meu. N-ai cum să fii.
    Dina s-a holbat la mine sprijinită pe coate. Nu mă mai auzise niciodată vorbind cu vocea aia şfichiuitoare. Privirea şocată de pe faţa ei mi-a umflat balonul ăla din piept.
    Pentru o clipă terifiantă, am crezut că o să încep să râd.
   - Spune-mi ceva, a zis ea.
   A mijit ochii. Scotea mănuşile.
   - Îţi doreşti uneori să mor? Ca şi când sincronizarea mea e de porc, ca în clipa asta. Ţi-ai dori ca să mor, pur şi simplu? Speri să te sune cineva dimineaţă şi să-ţi spună: „Îmi pare rău, domnule, sora ta tocmai a fost făcută chiseliţă de un tren”?
   - Sigur că nu vreau să mori. Sper ca tu să mă suni dimineaţa şi să-mi spui: „Ghici ce, Mick, ai avut dreptate, Geri nu e, de fapt, o formă de tortură interzisă de Convenţia de la Geneva. Am supravieţuit cumva...”

...................................................................