Piramida, Tom Martin

                              1-5

                           Prolog 

             La înălțime, în aerul rarefiat de munte al Anzilor, profesorul Kent se uită pentru o ultimă oară peste frumoasele ruine antice de la Machu Picchu, scăldate de razele lunii, ce se întindeau de-a lungul marginii văii la aproape o sută de metri mai jos.
   Cu nici zece minute în urmă, dormea buştean în patul lui cald de la hotelul Ruinas, nu departe de zona protejată de UNESCO, vestită în toată lumea, când brusc, fără niciun avertisment, fusese trezit de doi necunoscuţi din somnul său adânc.
   Înainte de a apuca să strige după ajutor aceştia îi puseră deja un căluş la gură şi-l dădură cu forţa jos din pat. Fără să scoată o vorbă, atacatorii îl târâră desculţ pe coridor spre o ieşire de incendiu şi apoi afară în răcoarea nopţii.
   „Deci au venit, în sfârşit, după mine, după atâţia ani”, gândi profesorul.
   Era o confirmare oribilă. În ultimele luni, începuse să se îndoiască de sănătatea sa mintală, însă răpirea aceasta în miez de noapte îi demonstra că descoperirile sale recente erau foarte importante, aşa cum considerase...
   Bănuia de ani buni că, dacă-şi va continua activitatea, forţele răului vor fi tentate să iasă la suprafaţă. Fiecare dintre descoperiri probabil le ademenise puţin câte puţin, până când în cele din urmă acestea nu mai putuseră să-i îngăduie prezenţa pe pământ.
   „Oare unde mă duc?”
   Aerul rece al nopţii îl făcu să dârdâie. Profesorul Kent se împleticea pe cărarea îngustă şi abruptă, ce înainta spre sălbăticia culmii muntoase. În comparaţie cu statura zdravănă a individului care îl înghiontea să meargă în întuneric, silueta lui fragilă inspira milă. Barba albă şi părul rar îi erau pline de transpiraţie, iar faţa lui palidă arăta aproape cadaverică, însă chiar şi în momentul acela se simţea consolat de ceea ce vedea în jurul lui.
   Luminat doar de lucirea lunii, peisajul radia o frumuseţe sacră.
   Ajunseră la un mic platou, iar cel mai scund dintre cei doi răpitori, care urcase înainte, se întoarse spre el, scoase o cutiuţă din buzunarul hainei şi o deschise. În întuneric, profesorul Kent nu reuşi să vadă ce era înăuntru. Matahala care îl ţinea strângându-l cu braţele îl împinse cu putere pe bătrânul îngrozit, făcându-l să cadă în genunchi.
   Panicat, profesorul Kent dădu să se împotrivească, însă uriaşul îl împinse şi mai tare, culcându-l cu faţa în praf şi ţintuindu-i cu bocancul.
   O clipă mai târziu, simţi cum o mână aspră îi smulge căluşul de la gură.
   Când îl văzu pe celălalt agresor cum se lasă pe vine lângă el cu o seringă în mână, profesorul Kent începu să ţipe. Încet - de parcă s-ar fi mişcat cu încetinitorul -, bărbatul apropie seringa de faţa profesorului. La lumina lunii, o picătură de fluid ca de mercur se zărea lucind în vârful seringii, apoi individul scund şopti cu o voce diabolică asemenea unui şuierat la urechea profesorului:
   - Mai ai ceva de adăugat, la mulţimea de minciuni pe care le spui, bătrâne?
   Vorbea cu un accent străin, de origine necunoscută. Profesorul Kent îşi răsuci gâtul, dându-şi capul pe spate cât de tare putu, până când reuşi să vadă cu coada ochiului chipul celui care îl interoga.
   Făcu un efort imens să îngaime scrâşnit:
   - Dacă sunt minciuni, atunci de ce-aţi venit după mine?
   Bărbatul sinistru pufni într-un râs dispreţuitor, apoi se aplecă înainte şi atinse vârful seringii de gâtul profesorului. Kent aproape că nu simţi zgârietura, dar ştiu că era suficient; abia mai respira.
   În timp ce simţea cum otrava îi curge prin vene, îşi dădu seama că fusese eliberat de o răspundere imensă. Nu-şi mai dorea acum decât să fie lăsat să moară în pace, dar călăul lui continuă să-l ocărască.
   - Eşti un demon, profesore Kent! Iar demonii trebuie să fie trimişi înapoi în iad, unde le e locul!
   - În filosofia mea nu există nici demoni, nici iad.
   - Destul! strigă ascuţit bărbatul scund.
   Complicele lui continua să-i strivească de pământ faţa profesorului.
   Bătrânul simţea cum i se scurgea viaţa din el.
   - Nu vreau să-ţi ascult minciunile! Te-ai gândit vreodată că trecutul şi viitorul sunt un fel de proprietate particulară şi că nu-ţi aparţin, profesore Kent? Sunt ale unor persoane mai importante.
   Vocea călăului exprima furie.
   - Ai crezut că o să fii mai deştept ca noi? Chiar ţi-ai imaginat că ţi-ar fi fost îngăduit să dezvălui ce ai descoperit?
   În timp ce vorbea, ceva luci în mâna lui. O lamă de ras. „Ce face?” gândi profesorul, aruncându-i o privire îngrijorată. „M-a condamnat deja la moarte cu otrava.”
   Individul scund continuă să-i vorbească pe un ton sarcastic:
   - Suntem generoşi! Suntem de părere că asemenea filosofului grec, Socrate, căruia i s-a dat şansa de a-şi lua singur viaţa, şi ţie ar trebui să-ţi fie permis să faci „gestul nobil”... Nu-ţi propunem o moarte şocantă. Ar putea stârni anchete, un interes brusc în consecinţele obscure ale presupuselor tale teorii. Sinuciderea, în schimb, nu e deloc senzaţională, aşa cum ar fi crima, nu crezi?
   În clipa aceea, profesorul Kent simţi că namila îşi slăbeşte strânsoarea.
   Instinctiv, încercă să se mişte, dar trupul nu-l asculta: era paralizat.
   Cu o mişcare firească aproape, torţionarul îl întoarse pe spate. Îi prinse mâna dreaptă şi-i tăie venele de la încheietură cu lama. Sângele stropi iarba din jur, după care începu să se prelingă din rană. Individul lasă braţul să cadă la loc, apoi îi apucă mâna stângă, îi puse lama în palmă şi strânse degetele în jurul ei, după care îi aşeză cu grijă braţul pe pământ.
   Încheie zicând:
   - O să-l lăsăm pe Dumnezeu să-ţi hotărască pedeapsa pentru blasfemiile tale. Timpul tău pe pământ s-a sfârşit, bătrâne!
   Profesorul îşi concentră toată voinţa în încercarea de a-şi deschide pumnul şi a da drumul lamei, dar nu se întâmplă nimic. Zăcea paralizat: propriul său călău.
   - Niciun Dumnezeu biblic nu mă va pedepsi. Dovada mea se va găsi...
   Glasul profesorului se stinse pe măsură ce muşchii coardelor vocale cedau sub efectul otrăvii.
   Bărbatul scund rânji spre tovarăşul lui:
   - Oare cât îl mai ţine încăpăţânarea? Până unde merge crezul lui bolnăvicios? E ca un gândac de bucătărie: imposibil de exterminat!
   Se aplecă peste bătrân şi-i tamponă gâtul cu o bucată de vată. Apoi reluă:
   - Când te gândeşti că un simplu profesor universitar ne-a creat atâtea probleme. Aşa... nu vrem să apară niciun fel de dubii. Hai să ne întoarcem la hotel şi să-i răscolim camera! Trebuie să distrugem orice urmă de dovadă!
   Mai întârziară câteva secunde cu privirea pe trupul inert, după care se pierdură fără zgomot în noapte.

        Profesorul Kent, complet imobilizat, privi în gol stelele.
   De ani şi ani, studiase cerurile misterioase, în căutarea adevărului absolut şi chiar şi acum, deşi lipsit de vlagă, mintea lui reuşi să desluşească numaidecât toate tiparele familiare ale constelaţiilor. Ajuns la capătul puterilor, gândul îi zbură la ultima lui descoperire.
   „Deci intuiţia mea a fost corectă. Am descifrat misterul final. Dar asta înseamnă că lumea se află într-un mare pericol. Oare hărţile sunt în siguranţă? Şi dacă eu mor, va mai înţelege cineva ce reprezintă ele?”
   Apoi se lăsă bezna totală.

                                    PARTEA ÎNTÂI
                                              1.

             Era ora douăsprezece fără cinci într-o dimineaţă de marţi însorită şi surprinzător de caldă pentru luna martie.
   Catherine Donovan, la douăzeci şi nouă de ani una dintre cele mai tinere cercetătoare de la Universitatea Oxford, trecu prin cadrul îngust al deschizăturii din porţile masive de lemn ale gheretei de la intrarea campusului şi păşi în scuarul frumos din faţa colegiului All Souls. Peluza era scăldată de razele soarelui care încălzeau aleea pietruită, în vreme ce clopotele universităţii răsunau voios, anunţând momentul iminent al mijlocului zilei.
   Colegiul All Souls, unde Catherine îşi desfăşura activitatea, era unul dintre cele mai prestigioase, dar şi mai secretoase dintre toate cele cinci colegii ale Oxfordului. Nu avea studenţi fără diplomă la studii, pe când majoritatea colegiilor aveau cel puţin două sute, iar cel mai mare chiar patru sute. Pe scurt, colegiul All Souls era exclusiv destinat studiilor postuniversitare de prim rang, iar membrii săi erau specialişti de elită în discipline diverse de la fizica nucleară la arta islamică.
   Singura modalitate prin care cineva din afară putea să se alăture acestui club de elită era prin parcurgerea celui mai riguros proces de recrutare care se aplica în lumea academică. Dar pentru cei care reuşiseră să-l treacă, merita efortul. Bursierii erau trataţi regeşte.
   Pivniţa de vinuri a colegiului era una dintre cele mai fine din universitate, iar acei bursieri care îşi ocupau apartamentele în colegiul aveau posibilitatea de a alege să fie treziţi dimineaţa de un majordom care le aducea ceai, pâine prăjită şi ziarul, toate servite pe o tavă de argint. Dar lucrul cel mai important era faptul că niciunul dintre bursieri nu era obligat să predea, fiecare putând să-şi dedice timpul cercetării şi să facă descoperiri răsunătoare în specialitatea aleasă de ei.
   Pentru Catherine, o tânără americancă frumoasă, colegiul All Souls era un mediu foarte ciudat. Ceilalţi bursieri - obişnuiţi cu tot felul de excentricităţi - o priveau pur şi simplu ca pe un alt soi de personaj necorespunzător într-un colegiu de ciudaţi, aşa încât era bine primită, mulţumiţi să ştie că era deja un lider mondial în domeniul ales de ea: astronomia.

       Catherine Donovan îşi privi ceasul de la mână. „Mai am cinci minute şi încep.”
   Intră în ghereta de la poartă, îşi verifică rapid cutia de corespondenţă de pe perete: vreo două comunicate neinteresante de la catedra de astronomie şi un plic mare maroniu, cu timbre de străinătate. Îl examină în grabă şi recunoscu imediat scrisul de mână al profesorului Kent. În niciun caz nu-şi dorea să întârzie tocmai la ultimul curs din semestrul, aşa că vârî plicul în geantă şi cu paşi iuţi înconjură scuarul spre sală.
   Cum se întâmpla de obicei la cursurile doctorului Donovan, săliţa veche şi frumoasă din piatră, din inima colegiului, era plină de studenţi veniţi de peste tot din universitate. Prelegerile ei se bucurau de o mare popularitate.
   Fusese alegerea ei să le ţină, dorindu-şi să aibă un oarecare contact cu studenţii, iar aceştia le urmăreau constant, numărul lor crescând pe durata semestrului. Cu numai o zi în urmă, la o pauză de cafea în salonul seniorilor, unul dintre colegii ei mai prietenoşi glumi pe seama ei, spunându-i că îi auzise pe doi studenţi comentând că este cea mai atrăgătoare profesoară din universitate.
   Cu păr castaniu lung până la umeri, pomeţii obrajilor înalţi, eleganţi şi graţia unui atlet, era normal să atragă priviri indiferent unde se afla, iar ea ştia asta.
   Însă, în dimineaţa aceea, Catherine avea emoţii. Potrivit tradiţiei, cursul final trebuia să-i inspire pe studenţi pe timpul vacanţei. Astăzi, Catherine intenţiona să-i surprindă, explicându-le unul dintre cele mai stranii şi indescifrabile mistere din cosmos, un mister care avea implicaţii realmente de temut pentru umanitate.
   Studenţii erau isteţi, dar erau tineri şi era important să li se reamintească fragilitatea cunoaşterii umane în faţa necunoscutului.
   Îşi ridică privirea de pe podiumul unde stătea şi cuprinse marea de feţe care o urmăreau. Îşi drese glasul şi începu:
   - Bună ziua, tuturor! Mii de mulţumiri că aţi venit! Vreau să văd azi dacă vreunul dintre voi va reuşi să descifreze unul dintre cele mai mari mistere ale tuturor timpurilor.
   Un murmur de încântare umplu sala, iar ochii nerăbdători ai studenţilor o fixară curioşi.
   - După cum ştiţi, continuă ea, cea mai strălucitoare stea pe cerul nopţii este Sirius! Mai există una sau două stele care sunt ceva mai apropiate de sistemul nostru solar, dar niciuna nu străluceşte la fel de tare. Poate de aceea Sirius ocupă o poziţie centrală în aproape toate mitologiile lumii antice.
   Catherine privi marea de chipuri: „Bun - par curioşi să afle.” După care adăugă pe un ton conspirativ:
   - Dar poate că - zic poate - mai sunt şi alte motive!
   Tăcu din nou, de data asta ca să ia o gură de apă din paharul pe care îl avea la catedră. Se uită la laptop, dădu click şi imediat pe ecranul alb, mare de pe peretele din spatele ei apăru un diapozitiv.
   Diapozitivul conţinea două imagini alăturate. Prima părea fotografia unui desen care fusese mâzgălit în nisip sau pe pământ.
   A doua imagine era evident generată de un software astronomic de ultimă generaţie. Era o ilustraţie grafică a unui obiect îndepărtat de pe cer pe măsură ce se mişca maiestuos de-a lungul traseului său. Şi mai era un obiect mic, rotund lângă. Acesta părea să se învârtă în spirală în jurul vecinului său mai mare, de parcă ar fi fost prins de o forţă de atracţie de care încerca să scape.
   Catherine verifică dacă imaginile se vedeau clar şi începu să le descrie:
   - Aşadar, cu cât distanţa dintre stele dispare, Sirius ajunge, practic, vecinul nostru. Ştie cineva cât de aproape înseamnă asta?
   Îşi îndreptă iar privirea spre sală. Din rândul al treilea de bănci, un tânăr cu păr zburlit ridică mâna. Catherine îi zâmbi încurajator, dar când privirea blândă a ochilor ei verzi, frumoşi se opri asupra lui, băiatul păru să se piardă. Catherine continuă să zâmbească îngăduitor şi pe un ton uşor imperativ îl îndemnă să vorbească:
   - Da?
   Cu faţa îmbujorată, băiatul răspunse poticnit:
   - Este... Este la 2,67 parseci distanţă... ceea ce înseamnă 8,7 ani-lumină sau 83 de trilioane de kilometri.
   Catherine era impresionată.
   - Aşa el Foarte bine! Mulţumesc! În 1844, Friedrich Bessel, astronomul german, a venit cu o teorie potrivit căreia Sirius are un geamăn invizibil. Bessel a petrecut mult timp făcând măsurători extrem de atente ale mişcărilor aproape imperceptibile ale lui Sirius şi a observat o mică şerpuire în traiectoria lui obişnuită. Bessel considera că acest lucru poate fi cauzat numai de atracţia gravitaţională a unui vecin apropiat invizibil, dar n-a putut dovedi asta. La vremea aceea, nu reuşise nimeni să construiască un telescop cu care să vadă până la sistemul solar al lui Sirius. Catherine se apropie de proiecţia de pe ecran.
   - Abia în 1862, fabricantul american de telescoape Alvan Clark, folosindu-şi una dintre invenţii, vede pentru prima dată în istoria umanităţii tovarăşul abia vizibil al lui Sirius - demonstrând, prin urmare, că teoria lui Bessel era corectă. Dar era oare pentru prima dată? întrebă ea misterios.
   Dinspre studenţi se auzi un murmur de nerăbdare.
   - Astăzi, evident, putem vedea foarte bine ambele obiecte folosind telescoapele noastre imense şi puternice. Steaua mai mare, Siriusul iniţial - cea care este vizibilă şi cu ochiul liber -, o numim Sirius A, iar pe tovarăşul ei, Siriusul greu, invizibil - Sirius B. Întrebarea mea pentru voi este foarte simplă, dar dacă puteţi răspunde corect, NASA probabil că vă va numi în fruntea departamentului lor de cercetare.
   Catherine se opri o secundă, inspiră adânc şi apoi le adresă întrebarea:
   - Dacă Sirius B este complet invizibil cu ochiul liber, cum de există un trib african care a păstrat o atestare destul de corectă şi completă din punct de vedere astronomic despre ea de mai bine de două mii de ani?
   Sala înmărmuri de uimire.
   - Tribul la care mă refer se numeşte Dogon. Trăieşte în ţara cunoscută azi drept Mali, în vestul Africii. În tradiţia lor orală antică, steaua luminoasă Sirius este însoţită de un obiect foarte întunecat, extraordinar de greu, denumit Po. Trebuie observat că Sirius B este, de fapt, o pitică albă - conţine tot atâta materie cât soarele nostru -, dar este minusculă în comparaţie: o linguriţă din ea cântăreşte aproape un sfert de tonă. Prin urmare, se pare că tribul Dogon nu numai că ştia de existenţa lui Sirius B - ceea ce e oricum foarte straniu -, dar ştia, de asemenea, că este un tip de stea deosebit de densă... Mai mult decât atât, ştia totodată că încheie o orbită în jurul fratelui ei mai mare la fiecare cincizeci de ani.
   Catherine zâmbi văzând chipurile surprinse ale studenţilor care o ascultau.
   - Credinţa populară a tribului Dogon - dacă putem denumi astfel astronomia lor - a fost pentru prima dată făcută cunoscută în afara lumii lor în anii ’40, unui antropolog francez, dar ştim că teoriile lor erau vechi de cel puţin o mie opt sute de ani şi cu siguranţă datează de mult, mult mai mult timp. Tribul Dogon folosea diagrame în nisip ca să deseneze mişcările cereşti. În prelegerea mea, vă voi spune cum s-au păstrat acestea, dar aici pe partea stângă a diapozitivului puteţi observa diagrama dogonă a orbitelor întrepătrunse ale lui Sirius şi ale geamănului lui întunecat, iar pe dreapta este înregistrarea astronomică modernă a mişcărilor lui Sirius A şi B.
   Studenţii exclamară din nou înfioraţi.
   - După cum vedeţi - identice! Astăzi, ştim că ciclul orbital al lui Sirius B sau Po este de exact 49,1 ani - deci cincizeci de ani nu este deloc o apreciere rea pentru un trib neolitic, iar cunoaşterea cosmosului de către dogoni nu se limitează doar la asta. De exemplu, ei susţineau că Jupiter are patru luni, iar Saturn are inele. Ca şi în cazul lui Sirius B, inelele lui Saturn şi lunile lui Jupiter nu pot fi văzute cu ochiul liber - trebuie să foloseşti un telescop, şi încă unul bun, ca să vezi asta. Deci, îmi poate spune cineva: cum credeţi că tribul Dogon ştia toate astea?
   Liniştea se instală peste sala arhiplină. În sinea ei, Catherine era sigură că într-o zi se va găsi o explicaţie raţională, ştiinţifică pentru misterul cunoaşterii lui Sirius de către dogoni. La urma urmei, era aproape de neconceput ca în trecutul primitiv omenirea să fi dispus de o tehnologie foarte avansată pentru a vedea steaua mai mică. Şi, cu toate acestea, rămânea în continuare unul dintre misterele cosmice preferate ale ei şi nu înceta să producă efectul scontat.
   Cu gurile căscate şi ochii larg deschişi, studenţii din primele rânduri îşi rotiră capetele să vadă dacă cineva din spate avea vreo idee. Tăceau cu toţii.
   În momentul acela, ca la un semn parcă, uşa din fundul sălii se deschise. Întreaga asistenţă se foi în scaune.
   Era unul dintre portarii de la intrarea în campus. Bărbatul părea destul de intimidat de atmosferă şi tuşi emoţionat înainte de a face un semn cu mâna.
   - Vă rog să mă scuzaţi un minut! le spuse Catherine studenţilor.
   Îşi îndreptă agitată poalele fustei, coborî nedumerită de pe podium şi se îndreptă spre portar. Acesta se grăbi să-i iasă în întâmpinare la jumătatea distanţei.
   - Îmi cer scuze că v-am întrerupt, doamnă! Directorul doreşte să vă vadă urgent!
   - Poftim? Nu poate aştepta încă o jumătate de oră?
   - A zis că nu, doamnă! A spus că are nişte veşti foarte proaste.
   Inima lui Catherine începu să bată nebuneşte. Se întoarse spre sală şi îi anunţă:
   - Vă rog să mă scuzaţi! Din păcate, a intervenit ceva grav, şi sunt chemată de urgenţă. Îmi pare rău că trebuie să ne oprim aici. Sper ca acest mister - şi credeţi-mă pe cuvânt, chiar este un mister - va continua să vă preocupe în săptămânile următoare. Sunt sigură că în vacanţă vă veţi petrece timpul citind bibliografia pentru trimestrul următor, dar, dacă aveţi un moment liber, încercaţi şi poate veţi reuşi să descifraţi enigma descoperiri lui Sirius de către tribul Dogon. Succes! Dacă reuşiţi, atunci vă dau liber în trimestrul al treilea!

                                             2.

         Locuinţa directorului de la All Souls era un apartament mare cu camere cu lambriuri din stejar, cu ferestre care dădeau spre grădina frumoasă a colegiului, împrejmuită cu gard-viu din tufe pline cu flori şi cu o peluză moale, impecabilă, veche de secole.
   La 65 de ani, directorul era un veteran al vieţii universitare. Era un bărbat cărunt, energic, cu un nas mare şi sprâncene stufoase. Atitudinea sa impunea respect imediat. Pe lângă faptul că se ocupa de administrarea zilnică a colegiului, era şi un filosof eminent şi logician.
   Şi totuşi, astăzi, era pus în situaţia nefericită de a se ocupa de o sarcină ingrată. Un ofiţer de poliţie din Thames Valley tocmai îl informase că profesorul Kent, un bun coleg şi prieten, fusese găsit mort pe munte la Machu Picchu în Peru. Cauza morţii fusese un infarct; însă se părea că aproape sigur acesta survenise ca urmare a unei tentative de sinucidere.
   Poliţistul nu dorise să intre în detalii, pentru că ancheta era abia la început. Ofiţerul de legătură din Serviciul Special din Lima urma să li se alăture curând celor din poliţia peruană.
   Aşezat la biroul lui mare, din stejar, cu umerii încovoiaţi şi capul aplecat, directorul îşi cuprinse fruntea cu palma stângă şi o masă uşor.
   Oftă adânc şi pentru prima dată după foarte mult timp îşi dădu seama că nu ştia cum era mai bine să procedeze în situaţia dată.
   „Ce-aş putea să-i spun lui Catherine? Profesorul Kent îi era ca un tată.”
   În clipa aceea, se auzi un ciocănit la uşă.
   - Intră!
   Catherine era radioasă ca de obicei. La vederea purtării ei tinereşti, directorul simţi din nou o strângere de inimă - de ce trebuia tocmai el să-i dea vestea îngrozitoare? Faţa ei deja exprima teamă şi îngrijorare.
   - Domnule director, vă rog, spuneţi-mi ce s-a întâmplat!
   - Draga mea, regret enorm că trebuie să-ţi spun, profesorul Kent a murit!
   Catherine se prăbuşi în scaunul cel mai apropiat, pământie la faţă.
   După care reuşi să se adune.
   - Cum? Când?
   - Se pare că a murit acum două nopţi în Peru, la Machu Picchu... lângă ruinele incaşe. Cei de la poliţie au venit să mă anunţe... abia au plecat. Am trimis să te cheme imediat după aceea.
   Catherine avea privirea pierdută a cuiva care tocmai a suferit un şoc.
   - Nu cred! Adică, ce s-a întâmplat? Sigur e vreo greşeală. Profesorul mi-a zis că trebuie să plece în Mexic, urma să revină aseară târziu.
   Directorul se strădui să-i răspundă cu cât mai mult tact.
   - Încă nu se ştie sigur, dar poliţia peruană a constatat că a fost sinucidere.
   Într-o secundă, expresia feţei lui Catherine se schimbă de la şoc la stupefacţie. Se îndreptă în scaun.
   - Nu! Imposibil! Niciodată... cu siguranţă este o greşeală regretabilă!
   Directorul se ridică la rândul lui şi ocoli biroul. Neştiind ce altceva să facă, umplu un pahar cu apă şi i-l duse fetei.
   - Draga mea, îmi pare foarte rău! Poliţia se ocupă de toate... Cred că ar trebui să încerci să te linişteşti.
   Catherine scutură din cap şi îl privi în ochi.
   - Profesorul Kent nu avea pe nimeni. Singura lui soră a murit acum trei ani. Nu mai e nimeni altcineva pe care să anunţăm, nimeni care să se ocupe de înmormântare. Totul este mult prea tragic... Dar vreau să aflu. S-a făcut o greşeală. Vă garantez asta! Este imposibil ca profesorul să se fi sinucis... Vreau să vorbesc şi eu cu poliţiştii!
   Directorul îi zâmbi cu blândeţe.
   - Catherine, draga mea, te înţeleg perfect! Dar hai să aşteptăm raportul final din Peru. Sunt sigur că biroul poliţiei britanice de la Lima se ocupă de tot. Dacă vrei, de îndată ce soseşte raportul, te însoţesc la secţia de poliţie. Azi, nu pot face prea multe, mai am câteva întâlniri la care trebuie să ajung, nu le pot anula, oricât mi-aş dori!
   O hotărâre de nezdruncinat se putea citi pe chipul tânăr al lui Catherine.
   - Nu, vă înţeleg! Mulţumesc că m-aţi anunţat imediat. Aţi procedat bine! Trebuie să mă asigur că este totul în regulă. A fost cel mai apropiat prieten al meu din această ţară, ştiţi asta! Trebuie să mă duc acasă şi să mă gândesc la ce am de făcut.
   - Da, desigur, draga mea. Este o zi îngrozitoare! De-a dreptul cumplită... Profesorul Kent era un savant remarcabil şi, mai important, un om foarte bun. Îmi pare nespus de rău!
   Catherine se ridică, îşi luă geanta şi se îndreptă spre uşă. În momentul când atinse clanţa, directorul adăugă:
   - Ar mai fi ceva...
   Tânăra se întoarse spre el. I se păru că tonul lui se schimbase cumva... sau poate era ea prea tulburată.
   - Ultima, dată când te-ai văzut cu profesorul, ţi-a zis ceva? Sau poate ţi-a dat ceva?
   Undeva în subconştientul ei, sună o alarmă.
   - Poftim, cum adică? Directorul o privea fix.
   - Mă întrebam dacă nu cumva ţi-a spus ceva despre munca lui sau poate dacă nu cumva ţi-a dat ceva? Aş putea să le transmit mai departe poliţiştilor... poate le-ar fi de folos!
   Păstrându-şi calmul, Catherine îi susţinu privirea.
   - Nu, nimic de care să-mi amintesc... Ultima dată, l-am văzut acum zece zile, am băut un ceai amândoi la ferma lui din Cotswold. Fără cadouri sau altceva! Şi vă asigur că era la fel de vesel şi binedispus ca de obicei.
   După ce deschise uşa şi păşi în hol, auzi vocea seacă a directorului:
   - Cumplită treabă, absolut teribilă!
   Catherine închise uşa cu un gest ferm. Inima îi bătea mai-mai să-i sară din piept. Se uită pe coridor în stânga şi în dreapta, apoi, fiind absolut sigură că nu se afla nimeni în preajmă, deschise geanta: scrisoarea din Peru era încă acolo.

                                                3.

            Catherine se duse direct la apartamentul din campus al profesorului Kent.
   Avea o cheie a ei, întrucât folosea des biroul şi biblioteca lui foarte bine dotată când acesta era plecat în călătorii. De fapt, chiar şi când se afla în ţară, profesorul obişnuia să lucreze mai mult acasă - o fermă izolată din comitatul Oxford, care era sediul perfect pentru studiile sale.
   Era o locuinţă fermecătoare, tipică zonei Cotswold, cu o grădină plină de culoare, împrejmuită de ziduri de piatră şi câmpuri cu coline blânde.
   Catherine petrecuse multe ore fericite acolo şi se întristă la gândul că în lipsa profesorului ferma avea să fie de acum pustie.
   Ieşi în curte şi traversă pasajul medieval spre scările care duceau la locuinţa profesorului. Amintirile o năpădeau în timp ce străbătea peluza scuarului. Vestea tragică era pur şi simplu greu de suportat...
   - Pot să v-ajut? o întrebă portarul colegiului.
   Catherine îi simţi mâna pe braţ, şi asta o făcu să-şi dea seama că se oprise în mijlocul peluzei, cu obrajii scăldaţi în lacrimi.
   - Scuză-mă, Fred! Sunt un pic derutată, asta-i tot!
   Încercă să zâmbească şi se strădui să-şi şteargă lacrimile.
   - Pot să v-aduc ceva?
   - Nu... scuză-mă! O să-mi revin... O să mă duc până la apartamentul profesorului Kent şi o să mă aşez puţin acolo!
   Un minut mai târziu, intra în camerele ticsite de cărţi ale profesorului Kent. Neştiind ce să facă mai întâi, se aşeză în fotoliul ei preferat de lângă şemineu şi încercă să reflecteze la ce se întâmpla. Se afla în tihna biroului confortabil din Oxford al profesorului, în vreme ce la mii de kilometri distanţă, acesta murise tragic pe cine ştie ce versant singuratic.
   Era imposibil să se fi sinucis... ce tot vorbeau? Era mult prea cumplit să conceapă asta... nu avea sens. Îşi scotoci mintea, încercând să-şi amintească dacă îi spusese ceva ultima dată când se văzuseră sau dacă îi dăduse de înţeles că ar intenţiona să facă asta.
   Dar nu era nimic. Cu numai două săptămâni în urmă, îl vizitase la fermă. Se arătase amabil şi elocvent ca de fiecare dată. Discutaseră despre problemele de la colegiu, îi arătase o orhidee rară pe care i-o trimisese un prieten.
   Profesorul o aşezase la fereastra de la bucătărie, în speranţa că va înflori şi-i va merge bine. Îi zisese că abia aştepta s-o revadă când se întorcea din călătorie, că voia să-i facă apoi cunoştinţă cu un prieten vechi de-al lui interesat de domeniul ei. După care îşi luaseră rămas-bun.
   Catherine îşi aşeză geanta în poală, scoase plicul şi-l examină din nou cu atenţie. Da, categoric era scrisul de mână al profesorului. De ce oare nu-i pomenise directorului despre el? Ce o făcuse să tacă?
   Cu strângere de inimă, Catherine îl rupse la un capăt. În interior, era o mapă de plastic ce conţinea un teanc de hărţi. Peste hărţi era prinsă cu o clamă de dosar o bucată de hârtie, cam de mărimea unei ilustrate, pe care era scris ceva.
   Emoţionată din cale afară, Catherine îşi strecură mâna în interiorul mapei şi scoase hârtia, întorcând-o pe verso. Când văzu ce era scris, îngheţă:

    În caz că nu mă întorc.
  Evrika!
   40 10 4 400 30 9 30 70 100 5 200 30 10 40 1 80 5
   100 400 40 10 50 10 200 300 100 8 70 9 1 50 300 10
   20 800 10 300 10 200 0051172543672

          „Ce se întâmplă? Ce Dumnezeu înseamnă astea?”
   Catherine se ridică şi se duse repede la birou. Dădu toate hârtiile profesorului într-o parte şi aşeză colecţia de hărţi pe masă. Erau şapte în total. Numărul ei norocos, constată cu amărăciune. Le întinse şi începu să le studieze cu luare-aminte.
   Trei dintre ele erau hărţi făcute de computer - genul pe care le vezi în atlas. Celelalte patru erau copii ale unor documente mai vechi. Originalele erau, cu siguranţă, hărţi foarte vechi, posibil premedievale, ce indicau diferite locuri din lume.
   Nu putu recunoaşte imediat ce reprezenta fiecare, dar erau clar hărţi fidele realităţii, nu simple ilustraţii imaginare: indicau linii de coastă, sisteme fluviale, lanţuri de munţi şi insule. Calitatea hârtiei era necorespunzătoare, la fel şi cea a copiilor.
   Catherine reciti biletul şi se uită nedumerită la hărţile misterioase, simţind cum o cuprinde brusc panica.
   „Dar ce reprezintă hărţile? Şi ce vrea să spună biletul profesorului?”

                                        4.

       James Rutherford se uită la ceasul din colţul ecranului laptopului său - arăta 12.55 p.m.
   Îşi vârî grăbit cărţile de pe birou în geantă şi închise computerul. Trebuia să plece de la bibliotecă. Avea o întâlnire cu profesorul Kent, una dintre minţile strălucite ale universităţii, şi nu voia să întârzie.
   Rutherford îl cunoscuse pe profesorul Kent în urmă cu două săptămâni. Acesta fusese invitat la o cină organizată de unul dintre colegii lui Rutherford. Spre norocul lui, stătuseră unul lângă altul la masă.
   Cum profesorul era foarte interesat de mitologiile antice, intraseră numaidecât în vorbă. De fapt, i se păruse surprinzător de interesat, ţinând cont că domeniul de activitate al acestuia nu avea nimic de-a face cu specialitatea lui - sau, cel puţin, aşa crezuse Rutherford -, dar ceea ce îl impresionase era orizontul larg al cunoaşterii profesorului Kent. Timp de trei ore nu vorbiseră despre nimic altceva.
   James Rutherford era unul dintre specialiştii de vârf ai universităţii în materie de mitologie. Deşi toată lumea din universitate ştia că bătrânul profesor era un erudit, mai era recunoscut şi ca ecologist. Dar ecologia părea foarte departe de lumea textelor antice ale lui Rutherford cu miturile şi legendele fabuloase şi stranii.
   Şi asta îl intriga.

     La două zile după cina aceea festivă, profesorul îl contactase, cam pe neaşteptate, ca să fixeze o întrevedere.
   Rutherford tocmai se întorsese în apartamentul său spaţios din nordul Oxfordului, suburbia cea mai elitistă a oraşului, după o alergare lungă prin parcul universităţii. Când intră în casă, o găsi pe Anne, femeia care-i făcea curăţenie, dând cu aspiratorul.
   James se prăbuşi epuizat pe un fotoliu imens. La 38 de ani, era zvelt şi în formă, cu părul negru şi des tuns foarte scurt. Avea grijă ce mânca şi bea şi i se spunea adesea că arăta cu cinci ani mai tânăr, dar o alergare de şaisprezece kilometri era totuşi foarte obositoare.
   - V-a căutat cineva, îl anunţă menajera.
   Rutherford ridică privirea.
   Femeia adăugă imediat:
   - Din păcate, nu era o tânără!
   Anne era de părere că ar fi fost cazul ca James să se însoare, să se aşeze la casa lui şi să-şi întemeieze o familie în loc să piardă atâtea ore „studiind cărţi vechi”, vorba ei.
   - A, ei, speram şi eu! glumi Rutherford... Şi, dacă n-a fost femeia visurilor mele, cine a fost musafirul?
   - Profesorul Kent de la colegiul All Souls!
   Anne ridică un plic de pe masa din bucătărie şi i-l dădu lui Rutherford, explicând:
   - Mi-a zis să vă dau biletul ăsta!
   James sări în picioare, luă plicul de la Anne şi ieşi în balconul spaţios care avea vedere spre terenurile de sport ale colegiului şi mai departe peste colinele unduioase de dincolo de ele. Simţindu-se în tihnă acolo, începu să citească:

            Dragă domnule Rutherford,
   Mi-a făcut mare plăcere discuţia pe care am purtat-o deunăzi la cină. Cu riscul de a vă pune la încercare răbdarea, mi-aş dori să continuăm conversaţia despre mitologiile antice.
   Cred că s-ar putea să fi făcut o descoperire monumentală am descoperit ascuns în toate miturile şi religiile disparate ale lumii un mesaj terifiant din trecut. Acest mesaj, pe care am reuşit să-l decodific, este un avertisment din partea popoarelor de mult dispărute, un avertisment pentru noi, care la rândul nostru am putea evita un cataclism care ne-ar distruge.
   Este de importanţă vitală pentru supravieţuirea umanităţii să facem cunoscut acest mesaj, ori acelaşi cataclism se va abate şi asupra noastră şi a planetei noastre. Anticii ştiau că omenirea se va reconstrui din ruine şi că într-o zi vom fi în stare să înţelegem conţinutul mesajului. Însă există forţe care acţionează, care vor ca mesajul să nu fie cunoscut, şi cred că am aflat şi de ce.
   Mi-ar face o mare plăcere dacă aţi veni în apartamentul meu din campus să bem o cafea nu săptămâna viitoare, ci următoarea. Ce-aţi zice de marţi la ora 1? Dacă nu intervine altceva, abia aştept să ne vedem atunci.
      Cu cele mai calde urări,
   prof. Kent.

      Lui Rutherford aproape nu-i venea să creadă. Ceea ce sugera profesorul Kent părea uluitor.
   Un mare profesor - un adevărat om de ştiinţă - şi un bărbat cu capul pe umeri să pretindă a fi descoperit nişte dovezi care nu numai că zguduiau din temelii ideile preconcepute curente despre evoluţia societăţii omeneşti, dar demonstrau totodată că omenirea se afla în pericol de moarte.
   Totul suna extrem de bizar, dar Rutherford se obişnuise de-a lungul timpului să nu aibă prejudecăţi. Se ghida după mottoul Societăţii Regale: Nullius în verba - „Nu lua de bun ce vine dinspre autorităţi!”

                                   5.

           Catherine se simţea amorţită. Ce-ar trebui să facă acum?
   Se uita de jur împrejurul biroului profesorului Kent la mobila şi rafturile cu cărţi familiare, şi ochii i se umplură de lacrimi. Totul îi amintea de faptul că nu avea să-şi mai revadă un vechi prieten drag.
   Îşi aminti prima vizită la ferma profesorului - se întâmplase cu mulţi ani în urmă. Era studentă la Yale, avea o bursă ca student străin şi, din moment ce profesorul Kent era prieten apropiat de-al părinţilor ei, se oferise să aibă grijă de ea pe durata şederii ei în Anglia.
   Încă de pe atunci purta barbă, şi era albă, aceasta devenind mai târziu un fel de semn distinctiv al lui.

   - O, viaţa mea de savant solitar nu se prea potriveşte multor persoane, îi spusese râzând.
   Se plimbau prin grădină - o grădină plină de flori şi arbuşti pitici, cu un iaz mic în mijloc -, după care traversaseră pajiştile scăldate în lumina soarelui spre una dintre cele două crânguri mari care se învecinau cu proprietatea.
   Peisajul era minunat, tipic englezesc, iar Catherine înţelesese perfect de ce profesorul Kent îşi găsea aici inspiraţia.
   - Desigur, n-am nevoie de treizeci şi cinci de acri! Nu-s vreun moşier. Am cumpărat aşa mult teren doar din cauza a ce s-a întâmplat în satul în care am locuit înainte. În cei zece ani cât am stat acolo, am văzut cum este distrus, de parcă ar fi fost invadat de hoardele lui Gingis Han. L-au scormonit mai să-i scoată inima când au demolat poşta şi cârciuma, apoi şcoala din sat a fost şi ea dărâmată, după care zona rurală frumoasă din jur a căzut în mâinile marilor afacerişti. Când m-am dus prima dată acolo, câmpurile şi păşunile erau mândria comitatului cu maci roşii şi florile de un albastru intens ale firelor de neghină din lanurile aurii de grâu. Într-o zi de vară, sub un cer bleu precum cobaltul, nu cred că există privelişte mai frumoasă şi mai incandescentă pe partea asta a Jupiterului! Dar duse sunt de mult păşunile cu flori sălbatice şi, în locul lor, cât vezi cu ochii, e doar iarbă înaltă şi parcuri lipsite de suflet.
   Profesorul avea un fel poetic de a se exprima, gândi Catherine. Îi pomenea de o legătură străveche care îi unea pe oameni de pământul lor şi de anotimpuri, şi de pierderea brutală a acelei legături. Existau unii care luau în derâdere astfel de aprecieri. Când le atrăsese atenţia simpatizanţilor din mişcarea verde din Oxford, care veneau cu bicicletele să-l viziteze, unul dintre îndrumătorii de an îl poreclise gurul colegiului şi îl luase peste picior în consiliu.
   Însă Catherine îl considerase întotdeauna o persoană foarte liniştită şi blândă.
   Se duseseră până la râu, se aşezaseră pe mal, ascultând murmurul blând al apei. Îşi aminti că profesorul se descălţase, lucru care i se păruse aproape comic, să-l vadă pe eminentul profesor universitar cum se joacă în apă cu degetele de la picioare.
   - Oriunde te-ar purta paşii pe planeta noastră, îi spusese el, dai peste acelaşi lucru: pădurile se taie, mlaştinile se asanează. Poluarea este endemică. În fiecare zi, alte specii sunt pe cale de dispariţie, câmpul magnetic al pământului se schimbă, fără ca să ştie cineva cu ce consecinţe. Stratul de ozon, care protejează toate fiinţele vii de radiaţia ultravioletă a soarelui, se subţiază tot mai mult, iar însăşi aerul pe care-l respirăm are oxigen din ce în ce mai puţin şi mai mult dioxid de carbon - o otravă care ne gazează şi care ne încălzeşte planeta. De ce facem asta? Pentru că suntem robii ideii de progres economic, iar instituţiile noastre sociale sunt complet incapabile să recunoască problema ca atare, s-o abordeze şi s-o rezolve cât mai rapid. Presupune, pur şi simplu, prea multă imaginaţie şi sacrificiu. De ce nu încerci apa, draga mea? E foarte plăcută!
   Aşa că, zâmbind, Catherine îşi scosese pantofii şi şosetele şi îşi vârâse picioarele în apă. Profesorul avusese dreptate, era plăcut să simţi cum apa îţi gâdilă pielea. Iar ea, glumise la rându-i, spunând că, fiind o tânără americancă în vizită, trebuia să cunoască şi să respecte obiceiurile locului.
   - Absolut! O să vezi ce logice sunt. În Marea Britanie, pe o zi frumoasă şi toridă ca asta, trebuie să te destinzi cât poţi de mult! replicase profesorul.
   Apoi revenise la un ton mai sobru:
   - Dar ca să răspundem la întrebarea de mai devreme trebuie să vedem că societatea noastră industrială, cu instituţiile ei tot mai puternice şi fascinaţia ei pentru dezvoltare şi tehnologie, pierde din ce în ce mai mult din vedere care ar trebui să fie rostul vieţii. Trebuie să ne trezim şi să înţelegem că tocmai structura societăţii noastre permite să apară aceste mari aglomerări de putere, aglomerări care capătă o viaţă proprie şi care înseamnă mai mult decât suma componentelor lor. Obiectivul nostru astăzi în secolul XXI ar trebui să fie să ne asigurăm că puterea este dispersată, că nu li se îngăduie marilor vârtejuri distructive de putere să se dezvolte. Dacă se dezvoltă, ne vor absorbi pe toţi în interior şi ne vor distruge. Dar sunt optimist; puterea are propria ei raţiune de a fi şi ştie cum să se facă atrăgătoare aspectelor celor mai urâte din firea umană.
    Catherine, relaxată de atingerea răcoroasă a apei, privise peste câmp şi reflectase la punctul de vedere al profesorului.
   - Dar te-am plictisit, zisese el, şi ar trebui să mergem să bem nişte ceai! E urât să-l inviţi la tine acasă pe un student nou şi apoi să-i vorbeşti întruna, fără să-i oferi ceva de băut!
   Merseseră cu picioarele goale prin iarba înaltă de la marginea pajiştii şi ajunseseră veseli şi lipsiţi de griji în grădina casei lui.
   - Cu siguranţă nu m-aşteptam la asta când am fost anunţată că o să plec la Oxford, exclamă Catherine. Vă mulţumesc, domnule profesor!*

                Catherine tresări, smulsă din reveria amintirilor fericite şi azvârlită în realitatea teribilă a prezentului: cineva bătea cu putere în uşa biroului...

                                                6.

          Cuprinsă de panică, tânăra îndesă biletul în geantă, strânse hărţile şi le ascunse repede sub nişte hârtii, după care trase adânc aer în piept, merse la uşă şi o deschise. În hol aştepta răbdător un tânăr chipeş, înalt, brunet.
   Acesta îi zâmbi şi întinse mâna să se prezinte. Vocea îi era caldă şi plăcută:
   - Bună ziua, sunt doctorul James Rutherford... ne-am întâlnit o dată la o petrecere acasă la decan. Sunt clasicist la Colegiul Brasenose.
   Catherine era dezorientată. Figura îi era cunoscută - la urma urmei, nu întâlneai mulţi profesori extrem de atrăgători tineri la universitate -, numai că era încă în stare de şoc şi nepregătită să poarte o conversaţie normală, amicală. Neştiind cum să reacţioneze, Catherine deschise larg uşa, iar Rutherford păşi înăuntru.
   Părea îngrijorat şi, înainte ca ea să apuce să zică ceva, vorbi tot el:
   - Tocmai am aflat vestea de la portar! Îmi pare foarte rău! Nu-mi vine să cred!
   Instantaneu, Catherine lăsă un pic garda jos. Oftă şi scutură din cap. Pe moment, uită de bilet şi de hărţi.
   - Da, este absolut îngrozitor! Eu...
   Preţ de câteva secunde, tăcură amândoi, după care Rutherford îşi explică vizita.
   - Îmi cer scuze! Nu vreau să deranjez! Portarul mi-a zis că sunteţi aici şi voiam doar să vă întreb dacă mai ştiţi şi altceva despre ce s-a întâmplat. Vă pot ajuta cu ceva?
   Catherine se apropie de birou, văzu un colţ de hartă ce ieşea de sub teancul de hârtii şi încercă să se aşeze în dreptul lui ca musafirul să nu observe.
   - Nu, dar vă mulţumesc! Este un şoc cumplit şi, deşi eram unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui, nu ştiu mai mult decât dumneavoastră. Este un mister total; n-are absolut nicio logică!
   Rutherford rămăsese stingher în dreptul uşii.
   - Urma să mă întâlnesc cu dumnealui, ştiţi, plănuiserăm de curând asta! Abia îl cunoscusem pe profesor. Adică, îl ştiam, desigur, de la televizor, şi îi citisem cărţile, dar l-am văzut o singură dată. Am fost foarte flatat că mi-a trimis un bilet propunându-mi să ne întâlnim şi spunându-mi că are nevoie de părerea mea de specialist în privinţa unei chestiuni... Ei, mă scuzaţi, o să plec! Doar că este foarte ciudat, părea un om aşa de fericit!
   Dădu să plece, dar Catherine tocmai se gândea.
    „Poate că James Rutherford m-ar putea ajuta. Ar putea recunoaşte hărţile antice. Doar este un expert în studii clasice.”
   Simţea nevoia să găsească o soluţie la acel mister şi hotărî să rişte, era o posibilitate. N-avea nimic de pierdut.
   - Ştiţi, aţi putea să mă ajutaţi într-un fel!
   - Bineînţeles... o să încerc... ce pot să fac? Aţi vrea cumva să iau legătura cu vreun coleg de la facultate, să le dau vestea cumplită?
   Catherine ezită un pic.
   „Oare pot să am încredere în el? Să fie pur şi simplu o coincidenţă că dintre toate dimineţile posibile tocmai azi avea întâlnire cu profesorul sau la mijloc e ceva mult mai sinistru?”
   Înainte să-i arate hărţile şi biletul, trebuia să afle de ce voia profesorul să se întâlnească în ziua aceea cu el.
   - Vă deranjează să-mi spuneţi exact despre ce voia profesorul să discute cu dumneavoastră?
   În timp ce formula întrebarea, Catherine îi studia faţa musafirului, încercând să vadă dacă acesta îi putea spune ceva mai multe despre el.
   Rutherford ridică din umeri.
   - A, deloc! Haideţi să v-arăt ce bilet mi-a lăsat!
   Se scotoci în buzunarul hainei şi scoase mesajul pe care profesorul i-l lăsase lui Anne. Veni spre Catherine şi i-l întinse. Tânăra îşi aruncă repede ochii pe foaie, încruntându-se. Apoi îşi ridică privirea.
   - Sunt nişte afirmaţii destul de îndrăzneţe pe care le-a făcut profesorul aici. Ştiţi despre ce e vorba? Aţi mai discutat cu el înainte despre ideile astea?
   Rutherford încercă să-şi amintească.
   - Păi, pentru început, am avut o singură conversaţie cu el. Dar i-am admirat dintotdeauna opiniile. Îi dau dreptate când spune că ceea ce facem ne va distruge... Dar nu mă cunoştea - s-a întâmplat doar să stăm alături la masa de la dineul organizat la Colegiul Balliol. De îndată ce a aflat că sunt interesat îndeosebi de mitologia clasică, am vorbit până la sfârşitul mesei. Sau, mai exact, el punea întrebări, iar eu încercam să-i răspund.
   - Ce fel de întrebări?
   - Păi, cel mai mult îl interesau legendele despre existenţa unui cataclism antic. Considera că acestea sunt relevante într-un anume fel pentru studiul său. Ca, de exemplu, mitul potopului lui Noe din Biblie. Vedea potopul lui Noe ca fiind un dezastru natural care s-a petrecut în timpuri străvechi.
   - Cum adică? Mai sunt şi alte mituri în lume care pomenesc despre potop şi care ar putea corobora această teorie?
   - Sigur că mai există!
   Rutherford nu se putu abţine să nu adauge râzând:
   - Sunt în jur de şapte sute, dacă nu mai mult!
   - Aşa de multe! Deci povestea lui Noe nu e unică?
   - Păi, nu prea are cum! Oriunde în lume, dăm peste aceeaşi poveste!
   - Oriunde?
   Rutherford, încântat că poate fi de ajutor, începu înflăcărat:
   - Da! Să luăm de exemplu, China! Au un mit despre potop care este aproape identic cu al nostru. Povestea lor spune că oamenii au devenit aroganţi şi i-au ignorat pe zei, iar aceştia s-au răzbunat răsturnând tot universul cu susul în jos şi scuturându-l ca pe o jucărie, astfel încât stelele şi planetele s-au prăbuşit din ceruri. S-a pornit ploaia, şi tot pământul a fost acoperit de ape.
   Catherine făcu ochii mari de uimire, dar n-apucă să-l îndemne pe Rutherford să continue, că acesta continuă:
   - Mai aproape de noi, în Europa, grecii au un mit despre un potop mare - au şi ei un Noe al lor, pe care îl cheamă Deucalion. La fel şi celţii, şi vikingii... şi indienii. Haide să-ţi spun versiunea lor! Manu, eroul din poveste, vede un peştişor într-o băltoacă de lângă casa lui. Peştele este de fapt zeul Vishnu, care îi cere lui Manu să-l apere de pericolele din lume şi-i promite că răsplata lui va fi mare dacă va face aşa. Manu îl ia în palmă şi-l pune într-o baltă mai mare, dar a doua zi peştele a crescut, aşa că Manu trebuie să-l mute într-un lac. În curând, peştele creşte prea mare şi pentru lac, încât, în cele din urmă, Manu trebuie să-l ducă în mare. Drept mulţumire, Vishnu îl avertizează pe Manu că va veni un potop şi-i spune să construiască o barcă mare, îi cere să adune seminţe de la toate plantele din lume, precum şi câte o pereche din fiecare specie de animal, după care să urce şi el în barcă. Potopul vine, Manu este salvat, şi Vishnu îi trage barca peste oceane şi i-o lasă pe un munte în Nord. Manu, Deucalion, Noe - acelaşi personaj sau figură mitică, mai bine zis. Mai vrei şi alte exemple?
   Fără să răspundă, Catherine zâmbi încurajator. Era impresionată.
   Rutherford reluă, de data asta pe un ton mai serios:
   - Cred că profesorul Kent considera nu numai că toate aceste mituri au la origine o întâmplare reală, ci şi că erau folosite pentru a transmite un mesaj secret - acelaşi mesaj secret - şi că strămoşii noştri, prin aceste mituri, ne avertizează din timpuri străvechi de venirea unui dezastru iminent.
   - Deci de asta spunea profesorul în bilet că a descifrat străvechiul mesaj secret!
   - Da, aşa cred! Eram nerăbdător să aflu care ar fi. Descoperirile răsunătoare adesea vin din partea unor novici într-un anume domeniu de cercetare, şi aceasta promitea a fi descoperirea cea mai de seamă din toate timpurile. Speram ca profesorul să ajungă un nou Heinrich Schliemann!
   - Cine a fost?
   - Schliemann a fost arheologul care în 1871 a descoperit antica Troie. Era un amator. Un afacerist de succes, care la 50 de ani, având o avere imensă, şi-a dat seama că nu va mai fi nevoit să muncească pentru tot restul vieţii, aşa că şi-a reluat studiile şi a făcut un masterat în clasicism la Sorbona, în Paris. Acolo a studiat Iliada, care este povestea cetăţii Troia. S-a gândit că până la un punct nu este doar un mit, ci purul adevăr, că poetul Homer descria, de fapt, o cetate adevărată, un război adevărat şi că Ahile şi Elena din Troia au fost persoane reale, nu doar invenţii poetice. Nu e cazul să mai amintesc că nu l-a crezut nimeni şi că întreaga comunitate academică a râs de el, dar după trei ani de căutări în jurul Egeei, a dat peste ruinele cetăţii Troia şi le-a demonstrat tuturor că s-au înşelat. Mi-am imaginat că profesorul Kent ar fi putut fi un alt Schliemann, ştii... un novice în acest domeniu, care face o descoperire zdrobitoare pentru că el sau ea nu se limitează la a primi idei preconcepute, ci este cineva care îşi ascultă intuiţia!
   Catherine căzuse pe gânduri. Simţea că ezoterica cercetare a profesorului era cumva legată de hărţile ciudate, şi intuiţia îi spunea că James Rutherford era o persoană de încredere, dar tot mai avea îndoieli.
   Se uită lung în ochii lui şi suspină uşor. Se hotărâse. Avea să-i arate hărţile, dar deocamdată nu va pomeni nimic despre bilet.
   - Vreau să-ţi arăt ceva important! O să sune ciudat, dar e legat de ce s-a întâmplat azi. Studiezi texte clasice, dar ştii oare ceva despre hărţile vechi?
   Rutherford fu luat pe nepregătite.
   - A, da, puţin!
   Catherine se întoarse spre birou şi scoase hărţile de sub hârtii. Le întinse din nou, fiind convinsă acum mai mult decât înainte că reprezentau locuri adevărate.
   - Vreau să te uiţi pe hărţile astea şi să-mi spui dacă le-ai mai văzut sau dacă înseamnă ceva. Poate că sună ciudat, dar au relevanţă! Mi-au fost trimise de profesorul Kent chiar înainte să moară.
   Rutherford se apropie de birou şi începu să le studieze de aproape, pe fiecare. După un minut şi ceva, ridică ochii la ea cu o expresie gravă.
   - Mă tem că nu pot să te ajut.
   Catherine se simţi descumpănită, însă Rutherford îi zâmbi.
   - Dar cunosc pe cineva care ar putea şti, adăugă el numaidecât. Pe doctorul Von Dechend, profesor emerit de geografie! Am fost la câteva prelegeri de ale lui, este de-a dreptul genial!
   Ochii lui Catherine se înseninară.
   - Desigur! Profesorul Von Dechend - cum de nu m-am gândit la el? E aici, la All Souls!
   Rutherford păru surprins.
   - Îl cunoşti?
   - Da, chiar nu mi-a trecut prin minte - nu discutăm niciodată despre munca noastră, dar vorbim despre tot felul de fleacuri ori de câte ori ne întâlnim în biroul profesorilor!
   Expresia de pe faţa lui Rutherford deveni solemnă. Nu-şi dorea ca aici să se încheie această întâlnire cu frumoasa şi misterioasa Catherine Donovan. Totul părea mult prea interesant. Şi era ceva cu totul deosebit faţă de rutina lui zilnică de la universitate.
   - Vrei să merg cu tine? Poate că îţi mai pot fi de ajutor, deşi n-am făcut prea mult până acum.
   Catherine nu ştia exact ce să-i răspundă. Oare în ce se băga? Acum câteva ore, ţinuse ultima prelegere din trimestru, ceva mai târziu, încerca să înţeleagă moartea tragică a bunului ei prieten şi faptul că fusese implicat într-o cercetare destul de ciudată, iar în clipa de faţă, era pe punctul de a merge pe urmele lui în întuneric...
   Se uită la James. Îi era recunoscătoare pentru calmul şi prezenţa lui liniştitoare. Gândul de a înfrunta de una singură misterul întunecat al morţii profesorului Kent o făcea să simtă un gol în stomac... Dar pentru prima dată de când ieşise de la curs, gândi pozitiv şi luă o decizie:
   - Da! Mi-aş dori mult asta!

                              PARTEA A DOUA
                                         7.

         Clădirea reprezentativă a Naţiunilor Unite din New York stă de strajă ca o santinelă la intersecţia 46th Street cu First Avenue, chiar pe malul East River, de unde are o privelişte minunată asupra întregului Manhattan.
   De la etajele superioare ale clădirii, spre vest se poate vedea Central Park, iar spre est se desfăşoară întinsele suburbii Queens şi Brooklyn, precum şi reţeaua de poduri care fac legătura între insula Manhattan şi malul de est.
   Clădirea a fost proiectată după Al Doilea Război Mondial, iar construcţia celor treizeci şi nouă de etaje a fost încheiată în 1962. Faimoasa Sală de Conferinţă a Adunării Generale, care are câte un loc pentru reprezentantul fiecărei naţiuni de pe pământ, se află la etajul trei, chiar în inima clădirii.
   Este prea puţin cunoscut faptul că sediul Naţiunilor Unite, pe lângă faptul că se înalţă spre ceruri, mai coboară şi adânc în subteran. Are în total unsprezece nivele subterane din oţel armat cu beton care se înfundă drept în mâlul Insulei Manhattan. Trei nivele conţin spaţii de parcare pentru adăpostirea numeroaselor vehicule diplomatice care fac drumuri frecvente între diversele ambasade şi clădirea Naţiunilor Unite.
   Un alt nivel găzduieşte enormele sisteme de instalaţii, ţevi şi sisteme de ventilaţie necesare funcţionării unui edificiu de o asemenea mărime. Dar sub toate aceste straturi de utilităţi funcţionale, mai există şi alte nivele, proiectate cu multă clarviziune în vremurile de dinainte de criza rachetelor din Cuba, capabile să adăpostească întreaga Adunare în eventualitatea unui atac major asupra oraşului New York.
   Având acces printr-un sistem de lifturi separat, situat în colţul de nord-est al clădirii, toate facilităţile cruciale de la etajele superioare sunt duplicate şi în subsol, ca în cazul oricărei unităţi militare sau federale a Statelor Unite: există o cantină uriaşă, trei etaje cu spaţii pentru birouri şi un etaj întreg pentru cazare. Dar cel mai important aspect dintre toate acestea este replica fidelă a vestitei Săli de Conferinţă a Adunării Generale care să fie folosită în cazul unui dezastru mondial neprevăzut.
   Această sală de rezervă, situată la nivelul unsprezece subteran, nu a fost folosită niciodată pentru găzduirea Adunării Generale. Imediat după atacurile din 11 septembrie 2001, secretarul-general al Naţiunilor Unite a cochetat pentru scurtă vreme cu această idee, dar a ajuns la concluzia că ar putea trimite un mesaj greşit în toată lumea. Prin urmare, întreaga unitate de urgenţă este destinată a fi ţinută pe deplin goală şi încuiată.

      Era o dimineaţă de marţi, în martie, la 7 a.m. ora New York-ului, şi cele două lifturi încăpătoare care coborau la nivelele din subteran fuseseră folosite în permanenţă în ultima oră.
   De la ora 6 a.m. un şir mai mult sau mai puţin întrerupt de limuzine şi BMW-uri trăseseră în faţa clădirii Naţiunilor Unite şi debarcaseră pasageri pe esplanada din faţă. Toţi erau bărbaţi, toţi sosiseră neînsoţiţi, toţi purtau costume scumpe. Cei mai mulţi erau caucazieni, dar se pare că erau şi reprezentanţi ai fiecărei rase de pe planetă.
   Fără să se uite în stânga sau dreapta, merseseră drept înainte până la cordonul de securitate din faţa intrării principale a clădirii, care fusese întărit după evenimentele din 11 septembrie şi, arătându-şi rapid legitimaţiile, trecuseră prin masivele uşi rotative din sticlă, devenind parcă invizibili în lumina orbitoare a razelor de soare răsfrânte în unghiurile de refracţie.
   Dincolo de uşa de sticlă este o distanţă scurtă de străbătut pe holul de marmură care duce la colţul de nord-est al clădirii şi lifturile spre nivelele subterane. Nimerii din personalul clădirii Naţiunilor Unite, gărzi sau altcineva, nu clipise măcar văzând afluxul de nou-veniţi, bine îmbrăcaţi. Sediul ONU are mai mulţi vizitatori pe an decât aproape orice altă clădire publică din lume, fiecare dintre vizitatorii matinali părea să aibă legitimaţii în regulă. Era destul de normal ca bărbaţi de vârstă mijlocie, îmbrăcaţi oficial, să circule pe coridoarele pavate cu marmură.
   Toţi vizitatorii ştiau exact unde merg şi li se dăduseră carduri de acces pentru lifturi. La 7.15 a.m., etajul şapte subteran roia de activitate. Sala de rezervă, încă nefolosită, a Adunării Generale găzduia o întâlnire absolut sinistră şi cu totul neprogramată.
   La 7.30 a.m., un număr de peste trei sute de persoane se strânsese în sala de la subsol, şezând confortabil în scaunele albastre dispuse în formă de potcoavă. Şedinţa Corporaţiei era pe cale să înceapă.
   În faţă, la pupitrul, unde însuşi secretarul ONU ar fi trebuit să stea, se afla un bărbat palid, brunet, în vârstă de 60 de ani, care aştepta răbdător, cu mâinile împreunate pe masă, şi privea în sală.
   Acesta era secretarul Miller şi, ca secretar al Corporaţiei, era de datoria sa - în rarele ocazii în care i se cerea - să convoace consiliul global de guvernare. Azi, era una dintre acele ocazii.
   La ora 7.40 a.m., împinse scaunul de lângă pupitru şi se ridică în picioare. Avea cam 1,70 în înălţime şi ca toţi ceilalţi bărbaţi din sală arăta ca un bancher de succes de pe Wall Street sau ca un avocat de seamă. Singurul lucru remarcabil în înfăţişarea lui erau ochii negri cu gene dese care scrutau sala din spatele unei perechi de ochelari cu lentile groase.
   Părea agitat. În mod normal, ar fi făcut schimb de amabilităţi cu oaspeţii care soseau şi ar fi dat mâna cu ei, dar azi nu era în apele lui. Ieşi din sala de şedinţe şi începu să se plimbe cu paşi mari prin faţa lifturilor, cu fruntea încruntată de concentrare.
   Era foarte neobişnuit ca ultrasecretul comitet de conducere al Corporaţiei să-l roage pe el să convoace consiliul global de guvernare. Nu mai avusese loc o asemenea şedinţă de la prăbuşirea Uniunii Sovietice.
   Oare ce-o fi? Ce-o avea de transmis conducerea? Pe cine vor trimite ca reprezentant?
   Dar Miller n-apucă să cugete mai mult că liniştea de pe hol fu întreruptă de piuitul clopoţelului de la lift. Reprezentantul comitetului de conducere sosise. În timp ce uşile liftului se deschideau, secretarul Miller îngheţă. În cabina macabră a liftului se afla senatorul Kurtz.
   Secretarul Miller nu-şi putu ascunde şocul. Senatorul Kurtz era un politician remarcabil şi bine-cunoscut. Era prieten apropiat cu mulţi din cercul restrâns al preşedintelui şi apărea deseori la emisiuni de televiziune.
   Sprijinul solid de care se bucura în comunitatea religioasă din circumscripţia sa din sud însemna că avea susţinerea necesară pentru a ajunge pe culmile cele mai înalte ale politicii. Interesele sale private în industria de armament era un secret cunoscut de toată lumea, la fel cum era şi faptul că avea să fie următorul secretar al Apărării.
   Deşi Corporaţia se putea lăuda că avea în rândurile sale două duzini de senatori ieşiţi la pensie, pe lângă politicieni de diverse orientări şi ideologii din toată lumea, era fără precedent ca un membru senior al unei administraţii puternice să fie activ în comitet.
   Secretarul Miller însuşi era un bun exemplu al genului de persoane care alcătuiau coloana vertebrală a Corporaţiei. Om de finanţe care, în domeniul său, exercita o putere pe care şi un împărat roman ar fi invidiat-o.
   Moştenise de la tatăl său controlul asupra Grippen AG, o bancă privată elveţiană, pe lângă faptul că poseda numeroase acţiuni la companii care activau în domeniul resurselor naturale şi avea mii de angajaţi în toată lumea. Dar el era eminenţa cenuşie - în niciun caz nu căuta să se afle în centrul atenţiei.
   Era un slujitor loial al Corporaţiei, şi loialitatea îi fusese răsplătită înmiit, dar nu avea acces la sursa supremă a puterii de la nivelul comitetului de conducere. Nici măcar nu ştia cum erau aleşi membrii comitetului. De fapt, nu ştia nici măcar câţi membri erau în comitet. Însă ştia că era atipic ca un politician în funcţie, de un rang atât de înalt ca senatorul Kurtz, să fie implicat făţiş. De fapt, existau mulţi oameni din imediata apropiere a senatorului Kurtz, inclusiv preşedintele Statelor Unite, care ar fi fost scandalizaţi de adevăratele proporţii ale puterii Corporaţiei.
   Făcând un pas în faţă, secretarul Miller înghiţi cu noduri.
   - Bine aţi venit, domnule senator! Este o plăcere să vă avem aici cu noi, azi!
   Senatorul ieşi din lift. La 1,85 în înălţime, arăta la fel de bine şi sănătos ca la televizor. În timpul facultăţii, fusese un atlet reputat şi era clar că încă mai făcea mişcare. Părul său, cândva negru, încărunţise la tâmple, făcându-l să arate şi mai distins, dar era încă un bărbat chipeş într-un fel patrician.
   Întinse mâna:
   - Dumneata trebuie să fii secretarul Miller!
   - Da, domnule, aşa este. Bine aţi venit! Trebuie să spun că este într-adevăr o onoare!
   Ochii negri ai senatorului scanară coridorul. Gărzile sale de corp din Serviciul Secret aşteptau sus la parter. Nu existau excepţii, nici măcar pentru membrii activi ai Senatului Statelor Unite.
   Secretarul Miller anunţă emoţionat:
   - Totul este pregătit. Am convocat consiliul de guvernare al Corporaţiei, aşa cum a cerut comitetul.
   După amabilităţile de început, senatorul Kurtz vorbi din nou, pe un ton tăios:
   - Chiar eşti sigur că aici nu poate da nimeni peste noi?
   Se uită în jur şi apoi continuă cu voce aspră:
   - Oricât de ironic este să folosim sediul Naţiunilor Unite ca rampă de lansare pentru ultima noastră ascensiune spre putere, ar fi foarte neplăcut să atragem inutil atenţia asupra noastră în această ultimă etapă!
   Secretarul păru puţin deranjat şi cu o fluturare din mână, ca de paj în faţa unui rege, îl pofti spre sala principală.
   - Locul de întâlnire nu a fost ales în glumă. Clădirea Naţiunilor Unite pune la dispoziţie cea mai bună acoperire pentru sosiri şi plecări. Terenul se află în proprietatea Autorităţii Portuare a oraşului New York, pe care tot noi o controlăm. Dar, spre deosebire de alte dăţi, va fi prima şi ultima noastră întâlnire în această locaţie.
   Senatorul se relaxă puţin şi zâmbi călduros.
   Miller îşi îngustă ochii imperceptibil. Nu se simţea deloc în largul lui sub privirile cercetătoare ale senatorului. Instinctele îi spuneau că nu era bine că se afla acolo. Dar de ce, când erau pe punctul de a obţine victoria finală, să fi fost senatorul atât de obsedat de profesor şi de eradicarea oricărei dovezi a muncii sale? Oare ce ameninţare putea să existe într-o colecţie de hărţi vechi?
   Secretarul Miller nu-şi putea închipui că bunăoară comitetul ar fi avut propriile motive obscure - din punctul lui de vedere toată treaba asta era ciudată. Îl privi pe senator în ochi şi, înghiţind greu, dădu din cap afirmativ.
   - S-a rezolvat!
   Senatorul Kurtz mormăi aprobator. Încruntat continuă:
   - E o treabă urâtă, domnule secretar, o treabă urâtă. Dar cum a spus Shakespeare? „Nevoile te învaţă...”
   Apoi se întoarse brusc şi îl bătu uşor cu mâna pe spate.
   - Nu te simţi vinovat, domnule secretar! Suntem în război, şi profesorul era o ameninţare directă la adresa intereselor Corporaţiei. Războaiele sunt complicate şi murdare - există pierderi.
   Senatorul schiţă un zâmbet subţire. Dar aproape la fel de repede cum apăruse, dispăru, fiind înlocuit de o grimasă. Privirea dură a senatorului se aţinti din nou asupra secretarului. Tonul vocii se schimbă iar, devenind din amuzat şi plăcut rece şi suspicios:
   - Permite-mi să-ţi reamintesc ceva, domnule secretar, un lucru de cea mai mare importanţă. Pe pământul acesta nu există nimic mai periculos pentru cauza noastră decât iniţiativa personală. Nimic! Profesorul este un caz elocvent. Una dintre binecuvântările constituţiei noastre este că noi permitem oamenilor un anumit nivel de alegere personală, un anumit nivel de libertate. Unii ar putea spune chiar că există prea multă libertate.
   Secretarul îngheţă pe loc.
   - Şi acesta este un lucru bun, continuă Kurtz, dar problema este că oamenilor încep să le vină idei. Asta pentru că nu sunt în postura de a vedea imaginea de ansamblu - numai noi suntem în postura de a o vedea. Şi îmi pare rău s-o spun, dar nu ne putem permite să riscăm. Dacă asta înseamnă că oamenilor trebuie să li se închidă gura, atunci acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim. Arată-mi un război în care nu au fost pierderi şi îţi voi arăta o înfrângere rapidă... Mereu trebuie să ai în minte imaginea de ansamblu. Trebuie să lăsăm Corporaţia să-şi termine treaba de dragul omenirii. Tot ce este bun pentru Corporaţie este bun şi pentru America. Domnul ne-a pus la dispoziţie resursele naturale, noi trebuie să le exploatăm înaintea celorlalţi!
   Cei doi începură să se îndepărteze de lift, îndreptându-se spre sala de conferinţă. Senatorul Kurtz îşi aşeză mâna pe umărul secretarului, aşa cum ar face un antrenor cu unul dintre jucători când îi însoţeşte spre terenul de sport, şi vorbi mai departe:
   - Dacă oamenii ar avea vreo idee despre ce-i aşteaptă în viitorul apropiat, guvernul nostru ar pierde controlul peste noapte. Prin comparaţie, dezastrul din New Orleans ar fi ca o plimbare în parc, şi toate eforturile noastre ar fi zădărnicite într-o clipă. Nu exagerez! Ar izbucni revolte pe străzi, civilizaţia s-ar destrăma complet. Ar urma violurile, furturile şi anarhia. Crimele ar deveni un lucru banal. Momentul declanşării haosului trebuie să-l putem alege noi.
   Secretarul murmură o încuviinţare. Se apropiau de uşa sălii principale de conferinţă. Senatorul se opri din nou, ca şi cum şi-ar fi amintit brusc ceva foarte important.
   - Dar trebuie să continuăm! Comitetul îţi cere să-i ţii sub supraveghere pe foştii asociaţi ai profesorului. Acum prioritatea este să localizăm şi să distrugem restul hărţilor. Trebuie să ne ocupăm de oricine s-a aflat în apropierea acestor hărţi, chiar şi numai în aceeaşi încăpere. Agenţii desemnaţi au fost avertizaţi de lucrul acesta şi au fost trimişi la colegiu? Presupun că deja ai distrus harta care ne-a picat în mâini în Peru.
   - Da, domnule senator, desigur - aşa cum aţi cerut!
   Senatorul Kurtz îşi îndreptă cravata, trase adânc aer în piept înainte de a se adresa în particular secretarului pentru ultima oară:
   - Bun! Totul este în ordine. Ceea ce face Corporaţia este în interesul general, dar trebuie să rămână sub tăcere... Aşa e mersul lumii. Acum, prezintă-mă Adunării! E timpul să dau vestea cea mare! Mai sunt doar şase zile până la echinocţiul de primăvară, şi atunci va veni, în sfârşit, momentul nostru...

                                                8.

           Catherine şi James urcară ultimul rând de trepte şi, ajunşi în capul scării, tânăra exclamă cu răsuflarea tăiată, dar mulţumită:
   - Pfiuu! E liber!...
   Singura uşă de lemn de pe nivelul dintre trepte era întredeschisă. Catherine adăugă:
   - N-a pus stejarul la uşă!
   Rutherford se încruntă.
   - Ce n-a pus?
   - A, este o expresie învechită. Toate camerele au două rânduri de uşi. O uşă exterioară din stejar şi una interioară. Dacă închizi uşa exterioară, înseamnă că nu ai chef să primeşti vizitatori - se zice că „afişezi stejarul”. Haide!
   Rutherford se opri pe ultima treaptă, ţinând mâna pe balustradă şi se uită la Catherine.
   - Crezi că ar trebui să-i spunem de moartea profesorului Kent, dacă n-a aflat deja?
   Catherine părea foarte sigură ce are de gând. Mai devreme, fusese derutată, acum era hotărâtă şi încăpăţânată aproape.
   - Nu, nu cred!... Dacă nu ştie încă de moartea profesorului, n-ar trebui s-o aducem noi în discuţie. Am venit doar ca să întrebăm de hărţi!
   Fata ciocăni tare.
   După un minut de linişte, uşa grea de stejar scârţâi din balamale şi se deschise cu totul, dezvăluind o anticameră mică, întunecată şi o siluetă scundă şi îndesată. Doctorul Von Dechend avea în jur de 60 de ani, era cărunt şi cu o mustaţă zburlită, decolorată, de culoare brun-roşcată.
   Purta un costum elegant de tweed, ca nou, cu tot cu vestă. Bărbatul se aplecă uşor înainte şi îi privi atent prin lentilele groase. Mirosul de fum de pipă recent suflat umplu imediat aerul din jur. În secunda următoare, chipul bătrânului se lumină.
   - Catherine! Ce surpriză plăcută! Poftim, intră imediat, te invit la un ceai! Şi cine este domnul... noul iubit, poate?
   Catherine simţi cum îi dogoresc obrajii.
   - Nu! Este un coleg de-al meu de la Brasenose, îl cheamă James Rutherford. James este specializat în clasici şi lumea antică.
   Doctorul Von Dechend îi conduse în biroul lui micuţ şi primitor, simţind că totuşi nu era vorba despre o vizită de curtoazie. Catherine părea neobişnuit de tensionată. După ce schimbară amabilităţile de rigoare, comandară ceai şi se văzură aşezaţi cu toţii comod în fotolii de piele, bătrânul intră direct în subiect:
    - Deci, ce te frământă?
   Înainte să răspundă, Catherine aruncă o privire scurtă înspre Rutherford.
   - Ne întrebam dacă aţi putea să vă uitaţi pe nişte hărţi şi să ne spuneţi dacă le recunoaşteţi, zise aşezând cu grijă plicul pe masă.
   Von Dechend îşi aprinse pipa, îşi schimbă rama cu lentile groase cu o pereche de ochelari de citit şi începu să scoată foile din plic, întinzându-le cu mişcări delicate pe masă. Simţea că nerăbdarea pe care i-o transmiteau musafirii lui tineri depăşea simpla curiozitate academică.
   „Sper că voi recunoaşte ce sunt aceste hărţi”, gândi el, „ori o să am două persoane tare dezamăgite lângă mine.”
   Doctorul Von Dechend îndreptă veioza de pe birou să bată direct pe hartă şi se apucă să examineze hărţile.
   - Hmmm! Foarte, foarte interesant! Realmente extrem de interesant!
   O privi pe Catherine peste ochelari şi întrebă:
   - Dacă nu te deranjează că întreb, de unde ai hărţile?
   Pe moment, fata ezită. Se uită în fugă la Rutherford. Acesta ridică din sprâncene, dându-i de înţeles că hotărârea e a ei.
   - De la profesorul Kent!
   - Aaaa! Kent, da! Şi de ce naiba l-ar interesa pe el aceste hărţi?
   - Păi, dacă ne-aţi spune ceva despre ele, poate am reuşi să ne dăm seama de ce.
   - În regulă, dar pregătiţi-vă sufleteşte! Astea nu sunt nişte hărţi obişnuite, ci am putea spune că sunt hărţile cele mai îngrijorătoare din istorie!

                                             9.

         Secretarul Miller se ridică în picioare şi lovi cu degetul microfonul din faţa lui.
   Treptat, murmurul de voci din sala enormă de conferinţă se linişti. Îşi drese glasul şi zise:
   - Domnilor, vi-l prezint pe senatorul Kurtz!
   Aşeză respectuos microfonul în faţa acestuia şi luă loc. Urmă un freamăt de aprobare din partea publicului în timp ce senatorul Kurtz se ridică de pe scaun. Bărbatul luă microfonul şi începu să vorbească:
   - Mulţumesc, domnule secretar Miller, vă mulţumesc şi dumneavoastră, domnilor, pentru prezenţă! Cred cu tărie că, deşi suntem în epoca videoconferinţei, nimic nu poate înlocui o întâlnire şi o discuţie faţă în faţă - având chiar posibilitatea să bem o bere împreună! Sper că secretarul ne va lăsa să ne bucurăm de un pahar puţin mai târziu.
   O furtună de râsete de încântare se auzi din sală. Senatorul Kurtz se uită în jos spre secretar şi-i adresă un zâmbet superior, după care continuă:
   - Acum, unii dintre dumneavoastră au parcurs distanţe mari să poată participa la această şedinţă, aşa că doresc să încep prin a vă asigura că orice efort pe care l-aţi făcut pentru a ajunge aici se va dovedi meritat. Astăzi, suntem aproape de a trece de linia de după care nu mai există cale de întoarcere.
   Publicul asculta fascinat.
   - Luni dimineaţă, la ora 8.05 a.m., se vor întâmpla evenimente care vor avea drept rezultat distrugerea completă a status quo-ului global şi accederea noastră la puterea mondială. Vorbesc acum despre ultima lovitură de graţie!
   Un murmur de anticipare răsună în sală.
   Secretarul Miller supraveghe mulţimea - deja erau ca plastilina în mâinile senatorului. Fără îndoială că era un vorbitor experimentat. Nu era greu să ţi-l imaginezi la televizor, îngrozind şi apoi iertând publicul din lumea întreagă.
   Secretarul se uită la ceas şi, ridicându-se uşor de pe scaun, merse până la uşă. Nimeni nu îl observase. Toţi erau ţintuiţi locului de discursul senatorului, ascultând derularea planului. Un bodyguard solid îi deschise uşa, iar el se strecură în tăcere pe hol.
   În ciuda rezervelor sale cu privire la persecuţia profesorului şi a asociaţilor săi, mai avea treabă de făcut. Hărţile profesorului nu fuseseră încă găsite - cineva, undeva, era posibil să le studieze chiar în momentul de faţă.
    Era cazul să-şi pună la treabă agenţii din Anglia.

                                       10.

          Doctorul Von Dechend arătă către una dintre hărţile de pe masă.
   Catherine şi Rutherford se uitau curioşi la ea. Era atât de uzată încât abia puteau vedea contururile liniilor de coastă şi câte vreun râu sau insulă.
   - Cunoştinţele empirice occidentale sunt ca un baraj uriaş construit prin punerea una peste alta a mai multor cărămizi individuale de cunoaştere, începu bătrânul. Din când în când, oamenii de ştiinţă dau peste câte un crâmpei de informaţie care pur şi simplu nu se potriveşte în locul său desemnat din baraj. Harta Piri Reis, această hartă din faţa noastră, este un prim exemplu. Nimeni, şi repet nimeni, nu poate să explice forma ciudată a acestei cărămizi care este harta Piri Reis!
   Doctorul Von Dechend îşi aranjă ochelarii şi continuă:
   - A fost făcută în Constantinopol în anul 1513 de Piri Reis, amiralul flotei turceşti, şi desenată pe piele de gazelă. Cartografiază coasta de est a Americii de Sud, coasta de vest a Africii şi coasta de nord a Antarcticii - pe vremea când era un paradis tropical, înainte de a fi acoperită de gheaţă. Desigur, Piri Reis nu a făcut prospecţiunea el însuşi. Spune că a folosit diferite multe alte hărţi din arhivele imperiale otomane.
   Acum, putem fi destul de siguri că întreaga coastă a Antarcticii a fost lipsită de gheaţă cam din anul 14000 până în 4000 î.Hr. Înainte de asta, am avut Epoca de Gheaţă, şi Antarctica a fost complet îngropată sub miliarde de tone de gheaţă, la fel cum este şi astăzi. Aşa că puteţi vedea ce fel de probleme poate provoca harta. Este imposibil ca această coastă să fi fost cartografiată în orice alt moment după 4000 î.Hr. - pentru că era acoperită de gheaţă şi încă mai este şi în ziua de azi - şi totuşi, perioada de dinainte de 4000 î.Hr. Este cunoscută drept Epoca de Piatră. Pe scurt, această simplă hartă pare să submineze istoria lumii, aşa cum o ştim.
   - Dar aşa ceva este incredibil! exclamă Catherine.
   Îi aruncă o privire lui Rutherford, care se uita la ea la fel de uluit.
   - Exact! De aceea o privesc ca fiind cea mai îngrijorătoare hartă a tuturor timpurilor. În sălile acestei universităţi, de fapt în toate universităţile din lumea occidentală - doctorul Von Dechend descrise un cerc cu mâna prin aer, arătând spre pereţii din camera sa, şi nu numai - se învaţă că civilizaţia începe la Sumer în 4000 î.Hr. Ultima eră glaciară s-a încheiat cum se cuvine cam prin 8000 î.Hr. şi, pe măsură ce gheaţa s-a retras, umezeala s-a instalat în atmosferă, şi viaţa a revenit pe pământ.
   Omul vânător din neolitic, care s-a zbătut prin iarna lungă a epocii glaciare, a descoperit deodată că viaţa este ceva mai uşoară şi astfel s-a ajuns în Sumer şi pe pământurile fertile ale Semilunei, care se găsesc pe teritoriul actual al Irakului, la dezvoltarea primelor comunităţi agricole stabile. Anterior, potrivit istoriei clasice, omenirea până în 4000 î.Hr. era „înapoiată” - cu certitudine incapabilă de a cartografia lumea cu precizie. De atunci „civilizaţia”, şi folosesc acest cuvânt în mod ironic, s-a dezvoltat până în zilele noastre, având progresul marcat prin bombe nucleare, navete spaţiale şi războaie mondiale.
   „Clar nu era un susţinător al progresului”, gândi Rutherford. „Dar lucrul acesta este de-a dreptul surprinzător. Cum o fi pus profesorul mâna pe hărţile astea? Şi ce avea de gând să facă apoi cu ele?”
   Von Dechend concluzionă:
   - După cum puteţi vedea, nu este absolut deloc posibil ca această versiune a istoriei să se potrivească exact cu harta Piri Reis, aşa încât este pur şi simplu exclusă.
   - Dar cum de încă mai prevalează versiunea convenţională a istoriei? întrebă Rutherford. De ce nu spuneţi lumii întregi despre existenţa acestei hărţi?
   Doctorul Von Dechend se uită lung la el.
   - Dragul meu, fizicianul de renume mondial Max Planck a spus cândva următoarele - doctorul Von Dechend îşi drese vocea într-un mod teatral -: „Un nou adevăr ştiinţific nu triumfă prin convingerea celor care se opun şi prin a-i face să vadă lumina, ci mai degrabă din pricina faptului că cei care se opun vor muri în cele din urmă, şi va veni o generaţie care va fi familiarizată cu el”.
   „Dacă este adevărat”, gândi Catherine, „atunci trecutul a fost curăţat de adevăruri uitate, şters de multă vreme. Şi, la fel, anumiţi oameni ar putea fi ucişi, astfel încât să predomine viziunea ucigaşilor asupra lumii.”
   Această idee o ului şi o făcu să se gândească la profesor. „Doar nu pot fi ucişi oameni doar din caza unor idei?” Tulburată, se forţă să se concentreze asupra lui Von Dechend, care se ridică în picioare.
   - Staţi să v-arăt o scrisoare interesantă, dacă tot vă interesează aşa de mult acest subiect! O am pe aici, pe undeva... Ia să văd!... Este o scrisoare pe care locotenent-colonelul Ohimeyer din Forţele Aeriene ale Statelor Unite i-a trimis-o profesorului Charles Hapgood de la Colegiul Keene din New Hampshire, un alt bun cunoscător al hărţilor antice. Acest profesor Hapgood îl rugase să compare harta Piri Reis cu cercetările sale asupra coastei Antarcticii - lucru ce nu mai fusese făcut înainte. Răspunsul lui Ohimeyer vorbeşte de la sine.
   Von Dechend se uită prin bibliotecă şi se întinse să ia un dosar ce conţinea un vraf de scrisori. O scoase şi o puse pe masă să poată citi amândoi.

    6 iulie 1960
   USAF
   Baza Aeriană Westover

     Dragă domnule profesor Hapgood,
   Cererea dumneavoastră de evaluare a anumitor caracteristici neobişnuite ale hărţii Piri Reis din 1513 de către această organizaţie a fost revizuită. Ideea că partea inferioară a hărţii redă Coasta Princess Martha a ţinutului Queen Maud din Antarctica, precum şi Peninsula Palmer este rezonabilă.
   Găsim că aceasta este cea mai logică şi, cel mai probabil, interpretarea corectă a hărţii. Detaliul geografic indicat în partea inferioară a hărţii este acelaşi cu rezultatul profilului seismic efectuat pe cuprinsul calotei de gheaţă de către Expediţia antarctică suedezo-britanică din 1949.
   Lucrul acesta indică faptul că linia de coastă a mai fost cartografiată înainte de a fi acoperită de gheaţă. Calota glaciară din această regiune este acum groasă de aproximativ un kilometru şi jumătate. Nu avem nicio idee despre cum datele de pe această hartă ar putea fi corelate cu presupusul nivel al cunoştinţelor geografice din 1513.
      Harold Z. Ohimeyer, Lt-Colonel, USAF.

   Rutherford nu se mai putu abţine.
   - Dar ăsta e un lucru extraordinar! Cum de nu am mai auzit de această hartă până acum? De ce nu a suscitat mai mult interes?
    Se ridică în picioare plin de uimire şi începu să se plimbe prin cameră.
   Catherine observă umerii lui laţi şi puternici şi felul în care părul îi cădea ciufulit pe guler. Von Dechend dădu din cap cu înţelepciune şi continuă:
   - Ei bine, destul de amuzant, când Hapgood a făcut prima descoperire, mulţumită Forţelor Aeriene ale Statelor Unite, l-a contactat pe Albert Einstein. S-o fi gândit că, dacă are nevoie de aprobare, de ce să nu obţină aprobarea de la însuşi părintele fizicii moderne.
   - Einstein! Uau! Hapgood chiar nu se juca, spuse Rutherford.
   - Exact! Şi şi-a ales omul potrivit. Einstein, ca toţi gânditorii adevăraţi, era mereu deschis ideilor noi, chiar dacă era posibil ca acestea să fie cu totul diferite de gândirea lumii ştiinţifice din acele vremuri. Ia uitaţi-vă aici - este un extras din cuvântul înainte pe care Einstein l-a scris pentru una dintre cărţile lui Hapgood.
   Von Dechend mai scoase o altă carte din raft, o deschise la pagina potrivită şi o împinse către ei.
   - În mod frecvent primesc comunicări din partea oamenilor care doresc să mă consulte cu privire la ideile lor încă nepublicate. Este de la sine înţeles că aceste idei sunt arareori însoţite şi de susţinere ştiinţifică. Totuşi, prima comunicare pe care am primit-o de la domnul Hapgood m-a incitat. Ideea sa era originală, de o mare simplitate şi - dacă se va dovedi adevărată - de o mare importanţă pentru tot ceea ce este legat de istoria suprafeţei terestre...
   Einstein
   Catherine şi James se uitară unul la altul. Von Dechend era în elementul lui. Se lăsă pe spate în scaun, ţinând ochii închişi.
   - Profesorul nostru Hapgood, continuă el, era interesat de harta Piri Reis deoarece credea că i-ar putea fi de ajutor să dovedească teoria lui despre deplasarea scoarţei terestre. Credea că, deseori, se mişcă toată scoarţa pământului. Probabil că aţi auzit despre deplasarea plăcilor tectonice?
   Amândoi dădură din cap afirmativ.
   - În locurile în care se unesc, există în mod normal foarte multă activitate vulcanică, sublinie Catherine.
   - Corect! Falia San Andreas care trece prin California este un exemplu de loc de îmbinare a două plăci. Prin urmare, California suferă de pe urma unor cutremure care au loc cu regularitate. Oricum, Hapgood credea nu doar că plăcile individuale se loveau şi se frecau una de cealaltă, dar uneori, toate plăcile se mişcau odată. Închipuiţi-vă scoarţa terestră, litosfera, ca fiind coaja unui ou gigantic. În unele puncte, litosfera este groasă de doar patruzeci şi opt de kilometri. Dedesubt, se află un amestec de piatră topită, metale şi tot felul de gaze şi lichide. Acum, teoretic, nu există niciun motiv ca Hapgood să se fi înşelat. A spus că motivul pentru care înainte Antarctica nu fusese acoperită de gheaţă era pentru că se aflase cândva într-un loc cu totul diferit - cam la vreo treizeci de grade mai la nord. Interesant, nu? Şi mai mult chiar, Einstein a fost de acord: şi el credea că harta Piri Reis era reală. Totuşi, nici Hapgood şi nici Einstein nu au încercat să explice cine înainte de 4000 î.Hr. ar fi putut avea priceperea să facă această hartă. Rămâne un mister.
   Catherine şi Rutherford se uitau cum doctorul Von Dechend studia celelalte hărţi. Murmurând pentru sine oarecum amuzat şi încântat, profesorul de geografie confirmă din cap, apoi se ridică în picioare.
   - Le are pe toate! îi anunţă plin de uluire.
   - Ce vreţi să spuneţi? întrebă Catherine.
   - Kent a reuşit să strângă copiile celor mai ciudate hărţi din lume. Priviţi!
   Von Dechend se fâţâia plin de entuziasm în jurul mesei, uitându-se pe rând la fiecare hartă.
   - Aici avem o hartă făcută de Mercator, cel mai mare cartograf al tuturor timpurilor. Harta sa arată, de asemenea, Antarctica aşa cum era înainte de a fi acoperită de gheaţă şi prezintă fidel caracteristicile sale geografice. Aici avem minunata hartă Buache. Acest lucru chiar este inexplicabil! Buache şi-a publicat harta în 1737, pretinzând că a folosit o mulţime de hărţi antice care au dispărut de mult. Arată Antarctica fără gheaţă ca fiind de fapt două continente, despărţite de un canal de apă. Din nou, abia în secolul XX s-a dovedit că era corectă, când s-a efectuat un studiu de amploare.
   Catherine şi Rutherford se uitară unul la celălalt foarte surprinşi. Erau amândoi intrigaţi - implicaţiile hărţilor erau profunde. Ca şi misterul tribului Dogon pe care Catherine îl descrisese cu doar câteva ore în urmă, hărţile păreau să ridice întrebări fără răspuns, numai că în cazul de faţă nu era doar un joc ştiinţific.
   Această colecţie extraordinară de hărţi era singurul indiciu pe care îl aveau în legătură cu moartea profesorului.

                                                   11.

            Se auzi o bătaie în uşă, şi doctorul Von Dechend se întoarse.
   O menajeră filipineză mărunţică intră aducând o tavă pe care se afla un ceainic mare, o cană cu lapte şi trei ceşcuţe şi farfurioare.
  - A, Molly! Ceai. Splendid!
   Von Dechend se ridică şi împinse hărţile într-o parte a mesei.
   Menajera lăsă ceaiul şi plecă.
   - Lapsang souchong, vrea cineva?
   Catherine şi James confirmară şi îi mulţumiră, în timp ce profesorul le turna ceaiul.
   Sorbindu-şi licoarea şi simţindu-se imediat revigorat, Rutherford îşi spuse că ar trebui să încerce să sară în apărarea viziunii contemporane asupra istoriei.
   - Dar dacă aceste teritorii au fost cartografiate de popoarele migratoare, preistorice? Poate că în călătoria lor în jurul lumii în anul 5000 sau 6000 î.Hr., au consemnat locurile pe care le-au văzut, sugeră el.
   Von Dechend îl privi maliţios.
   - Da, acum mi le pot imagina! Plutind în bărcile lor din piele de bovină, în timp ce valurile Atlanticului de Sud, înalte de cincisprezece metri, se spărgeau de jur împrejurul lor. Îi şi văd ajungând, căutând busola, peniţele şi hârtia. Vai mie, am uitat! Peniţele, hârtia şi busola încă nu fuseseră inventate. Păi, au folosit răşină sau scoici, sau tăbliţe de piatră şi au scrijelit pe ele. Şi totuşi - spune-mi - cum ştiau unde se află? Adică, potrivit versiunii contemporane a istoriei vorbim despre primitivi, oameni din Epoca pietrei care aveau tehnologie zero, la fel şi cunoştinţe. Cum e posibil, în mijlocul apelor acelea năvalnice, să fi ştiut ei unde se află?
   - Îmi pare rău... nu înţeleg!
   - Ce ştiţi voi doi despre latitudine şi longitudine? întrebă Von Dechend.
   - Nu prea multe, recunoscu Rutherford.
   Catherine, a cărei specializare în astronomie presupunea să aibă astfel de cunoştinţe, nu înţelegea rostul discutării acestui subiect.
   - Ştiu ce sunt, dar nu văd legătura, spuse ea.
   - Păi, poate că ai putea să-i explici longitudinea şi latitudinea prietenului nostru, aici de faţă. Te asigur, este foarte important să le înţeleagă.
   Catherine se uită la fiecare dintre bărbaţi, expiră profund şi începu:
   - OK! Longitudinea şi latitudinea reprezintă o reţea imaginară care împresoară globul. Liniile orizontale care merg de la est la vest se numesc latitudine şi liniile verticale care merg de la nord la sud se numesc longitudine. E în regulă?
   - Mda! Le-am văzut trasate pe hărţile lumii, spuse Rutherford cu încredere.
   - Acum, închipuie-ţi că vreau să-ţi povestesc unde am fost prin lume şi îţi dau coordonatele mele pe o grilă şi atunci tu vei putea să-mi localizezi poziţia exactă.
   - Am înţeles!
   - Mai întâi, ne-ar trebui un prim meridian. Un grad zero de unde putem face toate măsurătorile. Acesta ar putea fi orice linie longitudinală, care merge de la nord la sud, la alegerea noastră - atâta vreme cât amândoi folosim acelaşi meridian. Astfel se întâmplă că mulţumită Marii Britanii care cândva domina mările linia de longitudine care trece de la nord la sud prin Observatorul Regal din Greenwich este în prezent acceptată ca fiind gradul zero. Aşadar, dacă eşti în New York eşti la 74 de grade vest de Greenwich, şi dacă te afli în Hong Kong eşti la 100 de grade est de Greenwich, şi aşa mai departe. Mă urmăreşti?
   - Da, clar ca bună ziua până acum! îi zâmbi Rutherford.
   - Acum, aici devine mai delicat. Nu am să încerc să-ţi explic de ce, pentru că este foarte complicat şi pur şi simplu nu avem timp, dar pentru a determina longitudinea la care te afli trebuie să poţi să ţii un jurnal al timpului la punctul de plecare şi să poţi să păstrezi o înregistrare a timpului pe durata întregii călătorii - şi trebuie să fii foarte precis. Aceasta poate părea a fi o sarcină uşoară, dar nu este. Chiar şi în secolul al XVIII-lea cele mai bune ceasuri aveau o pierdere de un minut pe oră. Era fără speranţă când până şi numai câteva minute ar fi putut decala calculele căpitanului cu zeci de kilometri - s-ar fi putut chiar să rateze uscatul. Închipuiţi-vă cât de departe ar fi fost navigatorii după numai câteva zile, ce să mai zicem de câteva luni. Întrucât cele mai multe ceasuri aveau mecanisme cu pendul, evident că nu funcţionau foarte bine pe mările agitate, fiind aruncate încolo şi-ncoace, unde mai pui variaţiile de viteză ale ceasurilor din cauza fluctuaţiilor temperaturii şi umezelii.
   De-a lungul întregii istorii a omenirii, marinarii au visat la un dispozitiv de măsurat timpul care să poată depăşi această problemă. Deci, în final, după ce două mii de marinari au pierit într-un naufragiu de proporţii epopeice, Comisia de Longitudine, un departament în cadrul guvernului britanic, a oferit o recompensă regală în valoare de douăzeci de mii de lire sterline oricui ar putea inventa un cronometru „marin” care să menţină o precizie de treizeci de mile marine pe parcursul unui voiaj de şase săptămâni către Indiile de Vest. S-a încumetat un bărbat pe nume John Harrison. I-au trebuit mai mult de patruzeci de ani până să-şi poată finaliza cu succes cronometrul, dar când l-a făcut, a rezolvat problema! spuse Catherine.
   - Uimitor! Şi ce dată era?
   - Prin 1760.
   Catherine se uită la doctorul Von Dechend, care aprobă din cap încurajând-o să continue:
   - Oricum, doctorul Von Dechend vrea să spună că anterior acestei invenţii nimeni, nici măcar romanii, chinezii antici, sumerienii sau orice altă civilizaţie...
   - ... pe care să o cunoaştem noi, interveni doctorul Von Dechend.
   Catherine ridică dintr-o sprânceană şi urmă:
   - ... pe care să o cunoaştem noi... nu a avut posibilitatea să determine longitudinea.
   Von Dechend sorbi din ceai, apoi le făcu jucăuş cu ochiul.
   - Atunci, cum putem noi să explicăm faptul că acele caracteristici geografice descrise atât de precis de hărţile lui Kent sunt amplasate la longitudinea şi latitudinea corecte?
   Catherine avu din nou acel sentiment uşor de înfrigurare. „O, nu! Nu mai vreau desfiinţarea istoriei învăţate.” Dar doctorul Von Dechend se distra:
   - Da! Aceasta este o întrebare foarte bună. Toate aceste hărţi amplasează cu precizie teritoriile pe care le descriu. Chiar şi harta Zeno care a fost făcută prin 1380 şi care cartografiază Groenlanda şi mările Islandei reuşeşte să amplaseze nişte insuliţe, împrăştiate în întinderile mărilor arctice, la latitudini şi longitudini corecte. Cum este posibil aşa ceva?
   Acum, doctorul se plimba ţanţoş prin cameră într-un elan de inspiraţie provocat de amintirea cartografilor de demult.
   - Probabil că aţi văzut numeroase hărţi ale lumii. Unele în care toate ţările arată foarte înalte şi subţiri, altele în care sunt mai întinse. Toate hărţile reprezintă o sferă, sau o porţiune a sferei, pe o bucată plană de hârtie de cartografiat. Lucrul acesta este foarte dificil. De fapt, este imposibil de înţeles fără a avea cunoştinţe complicate şi avansate de matematici, precum şi unul dintre dispozitivele sofisticate de măsurat timpul descrise de Catherine. Când au fost făcute aceste hărţi - lucru ce trebuie să se fi întâmplat după 14000 î.Hr. şi înainte de 4000 î.Hr. - istoria convenţională ne spune că nu există civilizaţii capabile să fi produs ceva atât de avansat şi sofisticat. Hapgood a dorit nişte lămuriri, aşa că l-a abordat pe profesorul Strachan de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts.
   Doctorul Von Dechend se întoarse să-i confrunte pe amândoi şi se uită intens la ei.
   - Strachan a declarat că acurateţea hărţilor însemna că ar fi putut fi făcute doar de o civilizaţie învăţată şi avansată cu cunoştinţe solide despre trigonometria sferică, precum şi instrumente pentru măsurarea precisă a longitudinii şi latitudinii. Aşadar, cum am mai putea explica acum că aceste hărţi perfecte, precise au ajuns la noi din întunericul preistoriei? Dovada este incontestabilă. A existat în timpuri îndepărtate, înainte de apariţia oricărei civilizaţii cunoscute, o alta cu adevărat avansată. Mai mult decât atât, oricât de avansată ar fi fost, această civilizaţie a dispărut cumva!
   Catherine era consternată.
   - Aşa ceva este imposibil! Pentru început, de ce nu există nişte rămăşiţe, nişte ruine ale acestei civilizaţii?
   Von Dechend ridică din umeri.
   - Nu ştiu! Eu doar v-am explicat adevărul din spatele acestor hărţi. Eu sunt un umil geograf.
   Toţi rămaseră tăcuţi. Şi apoi Von Dechend vorbi din nou:
   - Imaginaţi-vă că această societate era atât de avansată încât nu avea nevoie să sape în adâncuri după metale sau să foreze pentru petrol... Imaginaţi-vă că foloseau energia eoliană şi energia reciclabilă a lemnului. Imaginaţi-vă că, dacă a hotărât în mod conştient să nu facă rău pământului aşa cum facem noi, atunci ce i-ar mai rămâne? Foarte puţin, cred eu.
   Catherine rămăsese fără cuvinte.
   „Tot ce am vrut să fac era să aflu de ce avea profesorul aceste hărţi şi-am dat peste ceva absolut bizar şi înspăimântător.” Avea nevoie de cel puţin un răspuns pragmatic.
   - Dar de ce avea totuşi aceste hărţi profesorul Kent?
   - Acesta este un mare mister, unul pe care mă tem că nu am cum să-l descifrez.

                                              12.

             Strângând plicul cu hărţi în mână, Catherine ieşi din imobilul profesorului Von Dechend la soare, în curtea principală.
   Se simţea mai panicată ca oricând. I se părea că tot universul ei se prăbuşeşte în jur. Rutherford o urmă, simţindu-se ameţit de câte lucruri noi aflase. Îl neliniştise mai ales explicaţia lui Von Dechend cu privire la hărţi, căci nu se putea abţine să se gândească la biletul pe care i-l lăsase profesorul Kent.
   Singura concluzie plauzibilă părea să fie că hărţile erau legate în mod direct de ceea ce susţinea profesorul Kent în bilet.

..................................................