Piramida, Tom Martin

..............................................................

                        3-5

               Vărul lui Hernan, Arun, nu prea vorbea spaniola și nu ştia niciun pic de engleză.
   Avea o constituţie indiană tipică, cam 1,65 în în înălţime şi foarte vânjos. Zâmbea mult şi părea mai puţin serios decât Hernan. Lui Catherine îi lăsă impresia că nu plecase niciodată din Cuzco şi ştia prea puţine chiar şi despre Lima, ce să mai spunem de lumea din afară.
   Hernan îi prezentase şi, cu multe zâmbete şi strângeri de mână, reuşiră să-şi exprime recunoştinţa. Hernan vorbi îndelung cu vărul său în quechua înainte de a dispărea amândoi în bucătărie, apoi reveni cu nişte băuturi pe o tavă pe care o puse pe masa din mijlocul încăperii. Catherine se aşeză pe un scaun lângă foc. În timp ce privea flăcările din şemineu, se gândi la tot ceea ce aflase de când sosise în Cuzco.
   Rutherford, începând să resimtă efectele diferenţei de fus orar, se aşeză pe un scaun şi adormi înainte de a-şi da jos haina. Catherine îi studie chipul, luminat de vâlvătaia focului ce trosnea. Oftă încetişor şi se întoarse la căldura blândă a focului.

       Mai târziu în seara aceea, după o cină delicioasă, Hernan îl ajută pe Arun să strângă vasele şi apoi se pregăti să se întoarcă la el acasă.
   Făcea tot ce-i stătea în putinţă să le ţină moralul ridicat încercând să nu vorbească despre răul ce venea pe urmele lor.
   - Ei bine, sper că v-a făcut plăcere ospitalitatea noastră şi că vi s-a părut interesant tot ceea ce am discutat. Ca să nu uit, cred că asta o să vă fie de folos! Din geantă scoase o carte, Mitologia Arizilor de Cudden. E o bună introducere în mitologia Anzilor. Chiar şi eu prefer să le numesc poveşti; a le spune mituri ar sugera că nu sunt adevărate, ceea ce ştim cu toţii că e greşit. Lectură plăcută! Am să vin să vă iau mâine la 5, în zori.
   Apoi Hernan plecă. Arun se întoarse în cameră numai un zâmbet şi le făcu semn lui Catherine şi Rutherford să-l urmeze în spatele casei.
   Rutherford, care era deja în picioare, trecu prin cadrul uşii după el şi mai departe pe hol până în dormitor.
   În mijlocul camerei, era un pat dublu şi nicio altă piesă de mobilier.
   Jarul unui foc care se stingea, dar încă mai degaja căldură, strălucea în şemineu. Arun mai puse două bucăţi de lemn uscat pe foc, apoi se întoarse către Rutherford. Britanicul nici nu avea nevoie să vorbească limba lui Arun pentru a înţelege că acesta era singurul dormitor din casă şi erau poftiţi să-l împartă.
   Zâmbi spre indian şi încercă să-i arate prin gesturi că el putea să doarmă şi pe podeaua din camera principală, dar Arun pur şi simplu râdea la el şi clătina din cap. Evident, oferta de ospitalitate nu se putea negocia.
   În clipa aceea, Catherine intră în cameră. Arun le zâmbi amândurora şi ieşi pe uşă.
   Jenat, Rutherford ieşi înapoi pe coridor.
   - Nu-ţi fie teamă, am să dorm pe podea în cealaltă cameră, şi dispăru pe hol.
   Catherine închise uşa în urma lui. În acel moment, îşi sprijini palma de uşă şi-şi aplecă în faţă capul greu de oboseală.

                                          30.

             Aşa cum promisese, Hernan veni să-i ia la ora 5 dimineaţa.
   Cu ochii împăienjeniţi, fură conduşi la gară şi urcaţi în tren cu promisiunea de a se întâlni în ziua următoare sus la Machu Picchu, imediat după înmormântarea lui Miguel.

             Trenul vechi, cu patru vagoane, porni încet din gară şi începu ascensiunea pe cel mai spectaculos traseu feroviar de pe planetă.
   Pe parcursul călătoriei de trei ore, locomotiva cu bot cârn îşi târî în sus cele patru vagoane scurte, pe o lungime de mai bine de o sută de kilometri de cale ferată şerpuitoare, şi, trecând pe lângă ferme şi sate, urcă anevoie pe marginea defileurilor cu hăuri, se lipi de pereţii stâncoşi şi, în cele din urmă, având privelişti deschise pe kilometri întregi în toate direcţiile, se avântă spre nori pentru a ajunge la Machu Picchu Terminares.
   Acoperişurile din Cuzco păreau a coborî sub nivelul lor şi chiar şi catedrala, Templul lui Viracocha, deveni în curând nesemnificativ în comparaţie cu piscurile gigantice şi văile largi ale Anzilor.
   Catherine era agitată. Încă de când se trezise avusese sentimentul că erau urmăriţi, că o maşinărie imensă era pornită împotriva lor; roţile erau puse în mişcare şi un întreg aparat îşi canaliza toate energiile pentru a nu le da pace. Cercetă chipurile din vagon. Ţărani şi turişti.
   „Nimic care să te îngrijoreze, cel puţin, nu deocamdată.”
   Se uită la Rutherford şi scăpă un oftat de uşurare.
   Bărbatul scosese din rucsac exemplarul din Mitologia Anzilor a lui Cudden şi citea informaţiile despre Viracocha pe care le subliniase cu o noapte înainte. Ochii treceau în revistă pagina, timp în care mintea făcea tot felul de conexiuni. Ceva i se părea familiar, doar că nu putea spune exact ce anume.
   - Viracocha a venit de departe, de peste mare. Era un bărbat cu pielea deschisă la culoare. Înalt şi puternic, cu ochi albaştri şi o barbă lungă şi albă. El ne-a adus toate beneficiile civilizaţiei, şi a făcut-o în mod paşnic. Dar într-o zi nişte oameni răi au complotat împotriva lui. Când s-a întors din călătoria pe care l-au forţat să o facă, a navigat pe fluviu înspre mare. Într-o zi, o să se întoarcă.
   Deodată, avu o revelaţie.
   - Catherine! Cred că am găsit ceva. Cred că am descoperit la ce lucra profesorul.
   În acel moment, Catherine admira priveliştea mirifică. Se uită la el, surprinsă.
   - Ce? Ce vrei să spui?
   - Cred că am găsit tiparul recurent. În bilet, profesorul Kent a spus că a găsit secretul adevăratei istorii a lumii, îngropat în mituri vechi şi legende. De atunci îmi tot storc creierii să înţeleg ce-a vrut să spună, ce este acest secret, această „adevărată istorie” la care se referă? Dacă miturile toate conţin această istorie adevărată ascunsă în poveştile lor, atunci trebuie să existe motive care apar iar şi iar în tradiţii mitice, fără nicio legătură între ele.
   Catherine părea nedumerită.
   - Cum adică?
   - Ascultă, găsim povestea potopului peste tot; profesorul chiar s-a gândit că a existat un cataclism mondial care a distrus o civilizaţie anterioară, evoluată. Dar ce alte mituri sunt spuse iar şi iar în moduri uşor diferite, peste tot în lume? Şi apoi, deodată, citind despre mitul Viracocha mi-am dat seama...
   - Ce?
   - Că povestea pe care o spune e aceeaşi - vorbind în linii mari - cu povestea lui Osiris, cea mai veche şi mai importantă zeitate egipteană. Este un tipar, o temă recurentă. Şi are logică. Toate culturile au multe, multe poveşti mărunte, dar miturile centrale sunt cele mai puternice. Străbat secolele, chiar mileniile. Ascunde povestea adevărată în acele mituri, şi ea nu se va pierde. Sunt sigur că am identificat o paralelă directă între Viracocha şi Osiris, zeitatea egipteană, şi trebuie să mai existe şi alte mari mituri centrale care reapar peste tot pe glob.
   - Dar lucrul acesta este imposibil, spuse Catherine. Nu a existat niciun contact între cele două culturi; se află pe părţi opuse ale Atlanticului.
   - Ei bine, ascultă asta!
   Rutherford citi capitolul despre uneltitorii care l-au răsturnat pe Viracocha şi despre plecarea sa ulterioară cu barca spre coastă şi apoi imediat îi reaminti lui Catherine mitul lui Osiris.
   - Osiris a fost zeul reînvierii. A venit în Egipt împreună cu adepţii săi, cu mult, mult timp în urmă, şi a adus beneficiile civilizaţiei. Asemenea lui Viracocha, şi Iisus Hristos, a fost un om paşnic şi niciodată nu a încercat să forţeze pe nimeni să adopte căile sale, dar în schimb i-a convins pe oameni să-i urmeze exemplul. După un timp, Osiris a decis să plece peste mări şi ţări ca să poată aduce civilizaţia şi altor popoare sălbatice. Le-a spus egiptenilor că se va întoarce curând şi l-a lăsat pe fratele său Seth să conducă în lipsa lui. Dar Seth deja devenise gelos pe Osiris şi şi-a dat repede seama că asta ar fi o şansă bună să comploteze împotriva lui. I-a convins pe alţii să i se alăture şi curând a strâns un grup de şaptezeci şi doi de conspiratori. Când Osiris s-a întors din călătoriile sale, ei erau pregătiţi. Au dat un ospăţ mare în cinstea lui, iar în centrul atenţiei a fost un joc: toţi oaspeţii trebuiau să-şi încerce norocul urcându-se într-o ladă de lemn care fusese special făcută pentru eveniment. Cel care încăpea perfect în ladă era câştigător. Dar Seth se asigurase că pentru fratele său va fi construită o astfel de ladă încât Osiris să încapă perfect în ea. După ce toţi ceilalţi oaspeţi au încercat, a venit rândul lui Osiris, care a urcat şi s-a întins în ladă. Imediat, uneltitorii au închis capacul şi au sigilat lada, apoi au aruncat-o în Nil, de unde a plutit spre mare, pentru ca în cele din urmă să ajungă într-un loc numit Biblos. Legăturile sunt clare, oricine poate înţelege. Chiar şi povestea lui Iisus Hristos are ecouri similare; bărbatul cu barbă care vine cu gânduri de pace, mergând pe apă, şi împotriva căruia mai apoi se conspiră şi este înmormântat. Şi în toate  aceste poveşti ni se spune că se va întoarce cândva.
   - Ai dreptate, este ciudat!
   - Ciudat! E mai mult de-atât, şi, de asemenea, e mai mult decât o coincidenţă. Viracocha şi Osiris sunt acelaşi personaj, e lucru sigur. Doar în mituri ca acestea trebuie ascuns un asemenea cod. Faptul că povestea de bază a supravieţuit timp de cine ştie câte mii de ani în două culturi, fără niciun fel de legătură, arată că acestea sunt vehiculele perfecte pentru un mesaj străvechi.
   - Dar înţelegi ce spun amândouă poveştile?
   - Nu, nu încă! Dar măcar ştim de unde să începem.
   Rutherford se lăsă din nou în scaun, pierdut în lectură.

         În timp ce trenul urca pe drumul lung şi sinous, îşi îndreptă din nou atenţia spre peisajul spectaculos.
   Marginile abrupte ale văilor erau năpădite de vegetaţia luxuriantă, şi ideea de a mişca în sus ceva, cu atât mai puţin bucăţi gigantice de piatră, pe pantele aproape verticale pentru a construi un templu în inima munţilor, părea o nebunie.
   În cele din urmă, trenul începu să gâfâie şi să geamă pe drumul ce escalada culmea din apropiere de Machu Picchu Puentas Ruinas: intrarea la vestitele ruine. Catherine privi în jos la râul sacru incaş, Urubamba, care se unduia jos de tot, sub ei, încolăcindu-se la poalele muntelui ca un şarpe mare de un verde strălucitor.

                                              31

         Gara începea să se zărească uşor; pe peron erau indieni, şi toată lumea din vagoane îşi lua bagajele, pregătindu-se să coboare din tren.
   Deodată, lui Catherine nu-i veni să-şi creadă ochilor. Uitându-se de-a lungul micuţului peron aglomerat, aproape că-i stătu inima în loc de groază.
   Închise ochii, respiră adânc şi se uită din nou. Era Ivan Bezumov, îmbrăcat într-un costum alb de în. Inspiră rapid şi se aşeză la loc în timp ce trenul scârţâia şi suspina depăşindu-l.
   Catherine se holbă la Rutherford, cu ochii cât cepele.
   - N-o să-ţi vină să crezi, dar sunt sigură că tocmai l-am văzut pe rusul acela ciudat, Bezumov. Este pe peron, vine spre noi. Oare ce o fi făcând aici? Dumnezeule, James, ce ne facem? Unde să fugim?
   Rutherford sări ca ars.
   - Este aici? Nu se poate!
   Însă, chiar în timp ce murmura aceste vorbe, îl zări pe rus venind ţintă spre vagonul lor cu paşi mari, însoţit de doi indieni bine făcuţi.
   Tot atunci, şi trenul se opri, cu scrâşnete şi răbufniri de aburi.
   Rutherford se chinui disperat să se gândească la o soluţie. Exista o singură ieşire, prin poarta de la celălalt capăt al peronului, dar Bezumov şi însoţitorii lui blocau calea.
   Repezindu-se în celălalt capăt al vagonului, Rutherford deschise uşa de pe partea aceea a trenului şi încremeni de groază. Uşa se deschise izbindu-se de peretele vagonului, fluturând în aer deasupra ameţitoarei pante stâncoase care cobora abrupt vreo câteva sute de metri direct în râul de dedesubt. Încă un pas, şi s-ar fi rostogolit spre moarte.
   Regăsindu-şi echilibrul, se răsuci în loc. Catherine rămase ţintuită locului.
   Era prea târziu: bărbatul în alb era chiar în faţa vagonului lor.
   Timpul părea să se fi oprit. Ivan Bezumov urcă pe treptele trenului şi deschise uşa. Cu puternicul lui accent rusesc, li se adresă:
   - Doctore Donovan şi doctore Rutherford, bine aţi venit la Machu Picchu!
   Rutherford amuţise. Gânduri disparate îi tot treceau prin minte.
   „O să ne împuşte? Care-i implicarea lui în povestea asta? L-o fi omorât pe profesor? La gândul acesta, simţi cum i se face pielea de găină de spaimă. Dar dacă nu vrea să ne omoare, atunci ce are de gând?”
   Bezumov vorbi mai departe, zâmbindu-le larg:
   - Vă rog nu fiţi chiar aşa de trişti că mă vedeţi. Îmi pare foarte rău că la ultima noastră întâlnire am fost cam insensibil şi am uitat bunele maniere. Daţi-mi măcar o şansă să mă revanşez.
   Furia îl făcu pe Rutherford să uite de frică.
   - Bezumov, ce naiba cauţi tu aici? Cum ai ştiut că venim la Machu Picchu? Şi cum ai ajuns aici?
   - Îmi pare rău, nu vreau să vă urmăresc ca un maniac, doar că trebuie neapărat să vă vorbesc. Am fost să discut cu directorul colegiului, şi el mi-a spus unde să te găsesc.
   Pe Catherine o trecu un fior.
   „Cum naiba ştia directorul că am plecat în Peru?”
   Bezumov continuă:
   - Date fiind cunoştinţele mele detaliate despre lucrările profesorului am presupus că veţi veni aici mai devreme sau mai târziu. Am luat primul avion după voi şi am venit direct de la Lima. V-am aşteptat, sperând că veţi sosi mai repede. Când v-am văzut pe amândoi, m-am simţit uşurat, dar, iertaţi-mă, nu am vrut să vă sperii.
   Comportându-se ca un nobil incaş din vremurile trecute, Bezumov le ordonă celor doi indieni să ia bagajele lui Rutherford şi ale lui Catherine.
   Rutherford imediat îşi ocupă poziţia în cadrul uşii pentru a le tăia calea.
   Catherine făcu un pas şi i se alătură, cu chipul răvăşit de furie. Bezumov îi oferi mâna şi cu un zâmbet şarmant spuse:
   - Vă rog, permiteţi-mi să vă conduc la hotelul meu!
   Catherine nu fu impresionată de încercările lui de a fi cavaler. La prima întâlnire, îi displăcuse persoana lui, şi acum, prezenţa lui o agasa de o sută de ori mai mult, la fel chipul subţire, zelul şi tupeul lui evidente.
   - Nu mulţumesc, am prefera să nu venim. O să ne găsim singuri un hotel.
   Bezumov scutură trist din cap.
   - Mă tem că autobuzul o să fie deja plin de excursionişti, şi hotelul la care stau eu este singurul care mai are camere. Am o maşină care ne aşteaptă afară. Permiteţi-mi să vă iau pe amândoi în maşina mea. Vă putem lăsa bagajele la hotel şi apoi să mergem să ne plimbăm la ruine. Vă aştept!
   Bezumov se întoarse. O porni cu pas iute de-a lungul peronului.
   Catherine şi Rutherford săriră din vagon şi îl priviră plecând. Rutherford se uită lung după el.
   - Cine este? Nici măcar noi nu ştiam că o să ajungem aici până în după-amiaza în care l-am întâlnit pe Hernan... Crezi că e de partea duşmanilor profesorului, oricine ar fi aceştia? Şi de ce este atât de obsedat să-ţi vorbească? Este absolut incredibil, a zburat jumătate de glob pentru şansa minimă de a te găsi.
   Catherine căzu pe gânduri.
   - Nu ştiu! Sunt complet zăpăcită. Dar mi-e teamă de el.
   Se întoarse către Rutherford şi-l privi în ochi.
   - Ei bine, ce facem? Încercăm să fugim? O să ne găsească, nu-i aşa? Dacă e periculos, nu o să facă nimic până când nu află ceea ce vrea să ştie. Poate că ar trebui să vorbim cu el, să vedem care e legătura dintre el şi profesor, fără să-i divulgăm ceva. Apoi trebuie să plecăm de aici cât mai repede posibil. Ce zici de ideea asta?
   Catherine întinse mâna, îl apucă de braţ şi îl strânse uşor. Rutherford se opri o clipă, apoi îi acoperi mâna cu palma lui şi aprobă dând din cap.

                                               32.

          Şoferul ţinu uşa maşinii deschisă ca mai întâi Catherine, şi apoi Rutherford să urce.
   Bezumov era aşezat pe scaunul din faţă, şi Catherine îl putea vedea cum o urmărea cu atenţie în oglinda retrovizoare. În ciuda spaimei pe care i-o inspira ciudatul rus, era şi furioasă. Un zâmbet subţire licări pe faţa sfrijită a lui Bezumov.
   - Doctore Donovan, îmi pare rău că am tot fost aşa de misterios. Când ne-am întâlnit prima dată, erai doar un alt profesor universitar, aşa că nu am vrut să-ţi vorbesc despre ce lucram eu şi profesorul. Acum ai venit aici, şi ştiu că ştii ceva, aşa că putem fi mai deschişi.
   Catherine şi Rutherford îl priveau amândoi. Şoferul porni maşina şi o luă pe drumul prăfuit care ducea sus, la Machu Picchu.
   Bezumov continuă:
   - Eu sunt de la Academia de Ştiinţe din St. Petersburg, din Rusia. Sunt geolog de profesie, dar, ca profesor, munca mea m-a îndepărtat destul de mult de studiile mele iniţiale. Am devenit specialist în rocile din Antarctica, şi în 1989 am condus o expediţie către ceea ce dumneata şi tot Occidentul numiţi Tărâmul Prinţului Harald - o provincie de coastă din Antarctica. Şi am făcut o descoperire de importanţă majoră: am găsit dovada faptului că în Antarctica în perioada Palaeocenului târziu sau Eocenului a existat vegetaţie tropicală. Asta, desigur, înseamnă că demult şi clima a fost tropicală... Ca s-o scurtez, Uniunea Sovietică s-a destrămat, departamentul meu şi-a pierdut fondurile şi nimeni nu a mai fost interesat de cercetările mele, cu excepţia profesorului Kent. Prima dată, m-a contactat în 1998 şi de atunci am colaborat în chestiuni ce ţin de geologia recentă şi clima de pe pământ.
   Bezumov îşi scoase centura de siguranţă şi se întoarse să se uite la ei.
   - Când spun recent, asta înseamnă de la începutul ultimei ere glaciare - adică ultimii o sută de mii de ani.
   Catherine părea sceptică.
   - Şi de ce nu aţi spus aşa de la bun început, şi de ce ne-aţi urmărit jumătate de glob?
   Bezumov zâmbi uşor şi se uită la ea cu o expresie curioasă şi de nedescifrat.
   - Draga mea, mai mult de cincisprezece ani de muncă urmau să se încheie şi deodată am descoperit că profesorul a murit. Înţelegeţi că mi-am făcut griji în legătură cu roadele muncii noastre.
   Rutherford nu părea convins.
   - Dacă lucraţi împreună, de ce nu ai şi dumneata copii după lucrări?
   Bezumov îşi păstra zâmbetul, dar acum părea superior, aproape indiferent.
   - John, scuze, e James, nu-i aşa? Cu două zile înainte ca profesorul să moară, m-a sunat să-mi spună că a descoperit nişte dovezi cruciale care atestă faptul că, într-adevăr, clima din Antarctica în perioada anterioară anului 4 000 î.Hr. era plăcută. Că era potrivită pentru a întreţine forme de viaţă şi nu era un deşert de gheaţă. De la expediţia mea iniţială nu m-am mai putut întoarce în Antarctica şi nimeni nu este interesat să vină în sprijinul teoriilor mele. Munca mea de-o viaţă, descoperirea mea, este în pericol de a fi uitată de lumea academică şi chiar de a dispărea complet. Trebuie să ştiu ce a descoperit profesorul!
   Catherine se gândea doar la un singur lucru: hărţile. Dovada la care profesorul se referea trebuie să fi fost colecţia de hărţi. Probabil se gândise că avea şi ultima piesă a puzzle-ului sau probabil că se hotărâse că venise timpul să-i arate lui Bezumov ce descoperise.
   - Deci, de ce eu? De ce aţi vrut să mă urmăriţi pe mine? întrebă.
   Bezumov rânji lamentabil.
   - Deoarece, Catherine, eşti efectiv persoana cea mai apropiată a profesorului... Cine altcineva să-i pună treburile în ordine în Anglia, dacă nu tu? Tu urma să ai acces la toate.
   Catherine era înmărmurită.
   „Poate că Bezumov chiar îl cunoştea pe profesorul Kent destul de bine. Altfel de unde să ştie cât de apropiaţi eram? Dar de ce instinctul încă îmi spune să nu mă încred în el?”

                                             33.

             Vestitele ruine antice de la Machu Picchu sunt situate pe pintenul muntelui care se proiectează în valea vastă şi adâncă acoperită de păduri.
   Se poate ajunge doar pe o cărare care-şi croieşte drum spre nord, printre pietrele acoperite de licheni ale muntelui şi apoi se deschide dramatic în faţa pintenului. Din când în când, în timp ce străbaţi cărarea care şerpuieşte printre bolovani şi arbuşti, versanţii munţilor înconjurători dispar în spatele vălătucilor de nori.
   Nimeni dintre cei care au urcat în acest decor ireal nu-l va putea uita vreodată.

         În timp ce Catherine, Rutherford şi Bezumov coborau cu greu pe cărare, Machu Picchu le apăru în faţa ochilor.
   Catherine se uita copleşită la cel mai frumos spectacol pe care-l văzuse vreodată. Oricine ar fi făcut
aceste lucrări în piatră le integrase perfect în peisajul din jurul munţilor, văilor şi păşunilor terasate, astfel încât şi ele erau la fel de importante ca megaliţii sculptaţi. Totul era în echilibru; totul era în armonie. Rutherford, care mergea cu câţiva paşi în urmă, era mut de uimire când o ajunse.
   Cu puternicul lui accent rusesc, Bezumov începu cu entuziasm să facă expuneri despre realizările incaşe.
   - Incaşii credeau că trăiesc în a cincea eră, că fuseseră patru lumi înaintea lor, dar că au fost distruse de teribile cataclisme de mediu pogorâte asupra lor de un zeu furios. După cum puteţi vedea...
   Rusul se opri să-şi tragă sufletul şi apoi arătă cu mâna spre priveliştea copleşitoare.
   - Nu erau chiar primitivi! Totuşi, se pare că în ciuda a ceea ce Viracocha i-a învăţat pe aceşti oameni din Anzi, despre traiul paşnic, ei chiar aduceau sacrificii umane în mod frecvent. Se pare că au sacrificat oameni, mulţi oameni, pe altarele încrustate cu versiuni incaşe ale liniilor ley. Ştiţi ce sunt liniile ley?
   Fericit că în sfârşit exista un subiect despre care să aibă şi el cunoştinţă, Rutherford rupse tăcerea.
   - Da, le-am studiat.
   - Poate ai putea să-i explici şi doctorului Donovan?
   Rutherford se  uită la Catherine.  Nu voia să-l ajute pe rus, dar Catherine aştepta explicaţia. Uşor ezitant, începu:
   - Liniile ley sunt un sistem de linii naturale de energie despre care se crede că fac legătura între toate marile situri arheologice din Anglia. În anii ’20 un bărbat pe nume Alfred Watkins a cercetat zonele rurale şi a observat o reţea gigantică de linii care uneau toate siturile antice sacre din istoria britanică. Uluit de ceea ce credea că a văzut, a luat o hartă în inci a Serviciului Topografic Naţional, şi viziunea lui a fost confirmată. Linii perfect drepte puteau fi trase pe hărţile Angliei, unind toate aceste locaţii sfinte. În unele cazuri, liniile se întindeau pe tot cuprinsul ţării, trecând prin inima fiecărui sit.
   Catherine era intrigată.
   - Ce fel de situri? Vrei să spui precum Stonehenge?
   Rutherford dădu din cap, incapabil să-şi stăpânească entuziasmul natural.
   - Da, exact! Acesta este de fapt un exemplu foarte bun. Stonehenge, Mount St. Michael din Land’s End, catedrala din Salisbury sunt toate pe aceeaşi linie. O asemenea precizie de aliniere ar fi foarte greu de obţinut chiar şi cu tehnicile moderne, ca să nu mai punem la socoteală că au fost făcute cu mii de ani în urmă.
   - La ce servesc?
   Rutherford zâmbi.
   - A... păi, nimeni nu ştie exact. Nu este chiar o coincidenţă sau rezultatul unei probabilităţi statistice. Watkins însuşi, un om prin definiţie practic, a avut o teorie conform căreia acestea au fost iniţial trasee comerciale.
   Bezumov interveni, pe un ton deodată nerăbdător:
   - Da, dar mai sunt şi alte teorii. Liniile ley sunt adesea aliniate în poziţiile unor anumite stele în anumite zile din an. În orice caz, continuă el, incaşii aveau ceva exact la fel ca liniile ley, numite ceques. Acestea erau reprezentări ale statelor şi constelaţiilor importante. Toate erau centrate la templul Coricancha din Cuzco şi de acolo porneau precum spiţele unei roţi. Una dintre cele mai lungi linii porneşte în Cuzco şi se întinde pe vreo opt sute de kilometri, dreaptă ca o săgeată, prin Machu Picchu, Ollantaytambo, Sacsayhuaman înainte de a ajunge în cele din urmă să traverseze lacul Titicaca şi să străpungă Tiahuanaca - oraşul din nori.
   Rutherford nu mai auzise niciodată de alte sisteme de linii.
   - Mai apar şi în alte părţi? întrebă el, curiozitatea făcându-l pe moment să-şi uite antipatia faţă de Bezumov.
   Bezumov devenise foarte însufleţit, de parcă discutau despre subiectul lui preferat.
   - O, da! Chinezii au linii dragon. Acestea sunt la baza artei feng shui: corecta poziţionare a obiectelor în spaţiu. Ei considerau că lung mei este o versiune globală a liniilor de acupunctură ce trec prin corpul uman - clădirile şi siturile sacre erau precum punctele de acupunctură - şi sunt o cale de a accesa trecerea energiei. Aborigenii din Australia au linii în cântec, irlandezii au linii de spirite şi sunt multe, multe alte exemple. Aceste linii înconjoară pământul. Am propriile mele teorii în ceea ce priveşte...
   Bezumov se opri brusc.
   - Dar aceasta este altă chestiune! Unde rămăsesem? A, da, Machu Picchu! Ideea mea este foarte simplă. Altarele de sacrificiu, precum şi alte clădiri, chiar şi amplasarea întregului complex, sunt poziţionate astfel încât să se alinieze cu diverse stele şi constelaţii în anumite zile din an. De exemplu, echinocţiul de primăvară sau solstiţiul de vară.
   Bezumov îşi puse palma streaşină la ochi şi inspectă un pic situl în linişte, înainte de a continua:
   - Doctore Donovan, aţi auzit cumva de programe astronomice pentru computer precum Skyglobe?
   Catherine confirmă din cap.
   - Da, l-am folosit intens în ultimii ani.
   - Ei bine, după cum ştiţi, Skyglobe ne permite să vedem exact cum arată cerul în orice zi dată din trecut.
   Rutherford era impresionat.
   - Cum face asta?
   - Păi, stelele, planetele şi alte corpuri cereşti se mişcă toate pe o direcţie şi la o viteză ce pot fi întru totul anticipate. Skyglobe ne poate arăta cum era cerul într-o zi oarecare din trecut şi din orice loc de pe suprafaţa pământului.
   - Zău? Parcă am privi în trecut.
   - Da, este grozav. Acum, în cazul Machu Picchu este de foarte mare ajutor. Dacă ar fi să ne întoarcem diseară şi să aliniem altarul cu o anumită stea sau constelaţie, am observa că situl nu are niciun fel de legătură cu cerul.
   - De unde ştiţi? întrebă Rutherford.
   - Eu şi profesorul Kent am încercat deja... de vreo câteva ori.
   Catherine avea o idee clară despre ceea ce profesorul şi Bezumov încercaseră să facă.
   - Deci, din câte înţeleg ai folosit programul de calculator pentru a afla la ce dată a existat o aliniere între sit şi stele? se interesă ea.
   Bezumov o fixa cu o privire pătrunzătoare.
   - Întocmai!
   - Şi ce aţi găsit?
   Rusul făcu o pauză, privindu-i pe amândoi cu o expresie de nedescifrat.
   - Am găsit că aliniamentul original cu Machu Picchu trebuie să fi avut loc, nu acum cinci sute de ani, cum pretind arheologii contemporani, ci mai degrabă cam între anii 4000 şi 3000 î.Hr.
   Pe moment, rămaseră muţi de uimire, apoi Rutherford murmură:
   - Ceea ce înseamnă că acesta nu este nicidecum un sit original incaş.
   Catherine continuă ideea:
   - Totul ne duce spre aceeaşi concluzie. A existat o civilizaţie anterioară...
   Bezumov arăta foarte mulţumit de sine.
   - Da! Aşadar, acum ştiţi la ce lucram eu cu profesorul. Veniţi să vedeţi mai de aproape.
   După mai mult de două ore, Catherine şi Rutherford reuşiră în cele din urmă să urce treptele care se îndepărtau de complex şi duceau înapoi la hotel. Bezumov se întorsese cu o oră mai devreme, lăsându-i să exploreze singuri ruinele, şi pe drumul spre hotel, Catherine se hotărî ce voia să facă mai departe.
   - Lucrurile încep să capete ceva mai mult sens. Cred că ar trebui să-i arătăm hărţile lui Bezumov. El şi-a ţinut partea de învoială şi, oricum, s-ar putea să pună totul într-o nouă lumină.
   - Să vorbim cu el e una, dar dacă-i arăţi hărţile o să pierdem singurul nostru atu. Cine ştie ce-o să facă de îndată ce îşi dă seama că nu mai are nevoie de noi?
   Catherine se apropie de el, îi cuprinse mâna dreaptă între ale sale şi o strânse uşor.
   - James, ai încredere în mine, dacă ai dreptate şi rusul nu este pe deplin cinstit cu noi, atunci reacţia lui la vederea hărţilor s-ar putea să ne spună într-adevăr ceva. Acum ştim că a existat o civilizaţie antică, dar sunt convinsă că mai avem multe de învăţat, şi Bezumov s-ar putea să fie exact omul de care avem nevoie să ne ajute, chiar dacă o s-o facă fără intenţie.
   Rutherford o privi şi, pretinzând a fi indiferent la contactul fizic, ridică din umeri.
   - Încă mai cred că nu e o idee bună. Suntem absolut singuri aici. Dacă nu merge bine ceva...
   Catherine îi dădu drumul la mână şi o porni din nou pe cărare.
   - Trebuie să încercăm, spuse ea, pe un ton ferm.
   James o urmări îndepărtându-se şi apoi întorcându-se să privească pentru ultima oară peisajul magic din spatele lor, oftă adânc, scuturând din cap. „Nu-mi place asta deloc!”
   Când intrară în sufrageria hotelului îl văzură pe Bezumov stând la o masă. Un ospătar îi turna apă în pahar. În clipa în care îi zări, sări de pe scaun şi cu o fluturare expansivă a braţului le făcu semn să se aşeze. Afişă o cordialitate exagerată când îi întâmpină. Apoi observă plicul cu hărţi pe care îl ţinea Catherine. Ochii îi scăpărară instantaneu.
   - Ahhh! Văd că aveţi ceva pentru mine, nu?
   Catherine se îndreptă spre masa lui, urmată îndeaproape de Rutherford, şi puse dosarul pe masă.
   - Da! Profesorul Kent mi-a trimis din Peru aceste hărţi chiar înainte să moară.
   Bezumov făcu ochii şi mai mari şi gura i se căscase într-un rânjet lacom. Apucând şerveţelul, începu să-şi şteargă mâinile agitat. Accentul lui rusesc deveni deodată şi mai pronunţat, în timp ce calmul îl părăsea.
   - Hărţi, spui! Dar este fantastic.
   Catherine începu să deschidă plicul. Mâinile lui Bezumov fluturau nerăbdătoare prin aer. Hărţile alunecară pe masă, şi Catherine se îndepărtă ca să-i permită rusului să domnească singur peste tezaurul de documente.
   Ca un posedat, ochii lui Bezumov erau cât pe ce să-i iasă din cap. Cu respect, ca şi când s-ar fi dezintegrat la atingere, trase hărţile în faţa lui pe masă. Le studie pe fiecare în parte cu atenţie înainte de a da una deoparte şi a trece la următoarea, şi în tot acest timp mormăind pentru sine în ruseşte.
   Rutherford, stând puţin mai departe de masă, observase transformarea.
   „Deci acesta este adevăratul om care se afla în spatele exteriorului îndatoritor. Cumva avid, aproape vorace. Şi, cu siguranţă, caută ceva anume... Ce anume caută?”
   Apoi aproape pe neaşteptate, Bezumov se opri ca trăsnit.
   - Ştiam eu! Piramidele din Gizeh, bineînţeles!
   Rutherford şi Catherine se aplecară să vadă mai bine care era cauza entuziasmului lui Bezumov. Părea să fie o hartă normală a lumii, dar în colţul din dreapta sus avea legenda „Harta Piri Reis a Primului Meridian Tacit - Proprietatea Forţelor Aeriene ale Statelor Unite”. Meridianul zero al hărţii, în loc să treacă prin Observatorul Greenwich din Londra, trecea prin deşert, în imediata apropiere a oraşului Cairo.
   Bezumov saliva de bucurie, plimbându-şi mâinile în sus şi în jos pe marginea hărţii.
   - Gizeh! De ce nu am avut încredere în propriile instincte?
   Catherine şi Rutherford se priveau consternaţi. Catherine vorbi prima:
   - Ce înseamnă asta?
   Cu un rânjet de lup, rusul se întoarse spre ea.
   - Înseamnă, drăguţa mea, că un suflet blajin din armata americană s-a deranjat să calculeze locul unde creatorii originali ai hărţii Piri Reis au stabilit gradul lor zero, echivalentul Observatorului de la Greenwich, şi asta era la Gizeh...
   Rutherford era încă nedumerit.
   - Dar ce este atât de incredibil despre faptul că Gizeh a fost „primul meridian” al anticilor?
   Bezumov îl fixa cu o privire întunecată. Forţa şi ciudăţenia căutăturii lui era de aşa natură încât Rutherford aproape că făcu un pas înapoi.
   - Înseamnă că Egiptul sau Marea Piramidă din Gizeh pentru a fi mai precis se află în centrul ultimei lumi. Lucrul acesta este de o semnificaţie monumentală.
   Ochii lui Bezumov erau în flăcări; visa cu ochii deschişi, preocupat, vorbind aproape ca pentru sine:
   - Aceste lucrări monumentale de artă şi arhitectură: liniile din Nazca, Angkor Wat în Cambodgia, Kathmandu, străvechiul oraş din Himalaya, şi misterioasele insule sacre din Oceanul Pacific: Nan Medol, Yap şi Raiatea - toate sunt legate între ele, ca parte a unei măreţe maşinării, iar în centru, creierul acestei maşinării trebuie să fi fost Gizeh, la piramide. Acesta a fost apogeul vechii civilizaţii. Şi peste patru zile, luni, la răsărit, va fi echinocţiul de primăvară. Trebuie să fiu acolo! Cine controlează Gizeh controlează lumea!...
   Părea că uitase că erau şi ei acolo. Îşi puse mâinile pe marginea mesei şi împinse scaunul înapoi. Se uită o clipă în sus, de parcă s-ar fi rugat în taină sau ar fi luat o hotărâre, apoi privi în jos spre Catherine şi Rutherford.
   - Ah! Toată această exaltare m-a sleit într-un mod plăcut. Vă rog să mă scuzaţi! Cred, vai, că diferenţa de fus orar a început să-şi spună cuvântul. Trebuie să merg să mă întind.
   Şi cu aceasta se înclină băţos, răsucindu-se pe călcâie, ieşi rapid din restaurantul hotelului şi apoi se pierdu în întunericul coridorului din spate.
   Catherine şi Rutherford se uitau blocaţi unul la altul.
   - Ce, Doamne iartă-mă, crezi că se întâmplă aici? Şi ce tot spunea despre „o măreaţă maşinărie”? Pare complet nebun, comentă Catherine.
   Rutherford se holba spre cadrul uşii prin care tocmai ieşise rusul.
   - Chiar nu ştiu, dar sunt al naibii de sigur de un lucru: Bezumov are un plan, şi nu este vorba doar despre dragostea pentru cunoaştere a unui profesor. Cât despre sănătatea lui mintală, dat fiind ceea ce tocmai am văzut, aş putea să jur că e complet dus.
   - Ce erau locurile acelea la care se referea? Ce amestec au şi ele?
   Rutherford, cu o cută adâncă de încruntare pe frunte, explică:
   - Sunt alte situri antice. La Angkor Wat sunt unele dintre cele mai spectaculoase ruine din întreaga lume. Se află în inima junglei cambodgiene.
   - Ruinele a ce, mai exact? Piramide?
   - Nu, nu piramide! Este un complex enorm din şaptezeci şi două de palate de piatră, observatoare astronomice şi temple. Cel mai mare palat, piesa centrală a complexului, are cinci drumuri sacre care ajung până la el şi pe ambele părţi ale fiecărui drum cincizeci şi patru de zei poartă trupul unui şarpe imens - asta înseamnă o sută opt pe fiecare drum. Pare a fi o luptă cu odgonul, dar de fapt şarpele este încolăcit într-un putinei de lapte, şi ei bat oceanul lăptos de pe calea lactee.
   - Şi celelalte?
   - Păi, Kathmandu stă ascuns sus între norii din Himalaya. Nimeni nu ştie cu adevărat data când a fost fondat. Cât despre celelalte, toate sunt nişte insuliţe, izolate în vastele ape ale Pacificului. Sunt căminul unor ruine extraordinare ale unei civilizaţii de mult stinse şi toate sunt locaşuri sacre.
   Catherine dădu din cap şi privi în jos la mormanul de hărţi care erau acum împrăştiate pe toată masa.
   - Şi Bezumov crede că aceste situri sunt toate interconectate cu linii ley.
   Ochii lui Rutherford sclipiră cu tâlc.
   - Este clar că ceea ce i-am arătat noi a fost ultima piesă din puzzle. Şi echinocţiul de primăvară este la doar patru zile distanţă, este un moment critic aş zice...

                                        34.

          Catherine îşi ţinu îngrozită răsuflarea. Cineva încerca să forţeze încuietoarea fragilă de la uşa camerei lor de hotel.
   Stând întinsă pe pat în întuneric, auzul i se ascuţi, îi era perfect clar că cineva încerca să intre în încăpere. Simţi cum o copleşeşte un val uriaş de adrenalină.
   „O, Dumnezeule, este Bezumov! A venit să mă omoare!”
   Auzi mânerul uşii răsucindu-se şi apoi pe cineva intrând în cameră.
   Oare nu avea nimic care să poată fi folosit ca armă, putea oare să scape?
   Încercând să se concentreze în întuneric, desluşi o siluetă musculoasă şi scundă venind spre ea. Instinctiv se rostogoli jos din pat departe de persoana care se apropia. Dar la primul foşnet al aşternuturilor, o voce şopti în întuneric:
   - Catherine, nu-ţi fie teamă, sunt eu, Hernan!
   Tonul lui părea urgent şi panicat.
   Catherine răsuflă uşurată şi aproape râzând.
   - Hernan! Ce-i în capul tău? Încerci să mă omori de frică?
   Ceasul de pe noptiera de la capul patului arăta 2.37 a.m. Până să poată măcar să întrebe ce se întâmplă, Hernan, gâfâind, o atenţionă:
   - Şşşttt! Trebuie să ieşi imediat de aici!
   Stăpânindu-şi panica, Catherine se străduia să înţeleagă totuşi ce se întâmplă.
   - Ce, de ce?
   - În Cuzco erau doi bărbaţi care puneau întrebări despre tine. Nu ştiu dacă cineva din hotelul acesta le-a spus că staţi aici, dar trebuie să plecăm imediat.
   - Doi bărbaţi? Dar cine sunt?
   Hernan se duse la fereastră să verifice dacă perdelele erau trase complet şi apoi aprinse veioza de pe noptieră.
   - Asta mă sperie. Nimeni nu ştie cine sunt. Au tot vizitat hotelurile şi motelurile din Cuzco încercând să afle cine a venit şi plecat în ultimele două nopţi. Nu sunt poliţia secretă - măcar asta ştiu -, deşi au un aspect milităros. Încearcă să fie discreţi, dar eu cunosc pe toată lumea în Cuzco. Sunt pe urmele tale şi ale lui James. Nu avem nicio clipă de pierdut. Mai devreme sau mai târziu, vor merge la gară şi o să afle că ieri-dimineaţă aţi plecat cu trenul şi vor şti că sunteţi aici. E posibil să fie deja pe drum.
   Din nou Catherine simţi fiori reci ca gheaţa pe şira spinării.
   - O, Dumnezeule! Ce ne facem?
   - O să vă ducem la graniţa cu Bolivia şi de acolo coborâm spre La Paz. De acolo sunteţi pe cont propriu. Ceea ce contează e să vă scoatem din Peru, şi asta cât mai repede. Dă-mi biletele de avion şi o să schimb datele de plecare la o agenţie de voiaj; asta o să-i bage în ceaţă şi o să vă dea un pic de răgaz. OK?
   Catherine începuse să îşi dea seama de gravitatea situaţiei şi apoi îşi aminti de rus. Stând pe marginea patului spuse:
  - Hernan, avem o problemă!
   - Care?
   - Am întâlnit o cunoştinţă de la Oxford.
   Hernan se arătă sceptic.
   - Ce? Despre ce vorbeşti?
   Catherine se simţi aproape jenată.
   - Uite, ştiu că sună ridicol, dar un tip de la Oxford care, de asemenea, îl cunoştea pe profesor a venit până la Machu Picchu să ne găsească.
   - Glumeşti! Jumătate din populaţia globului pare să fie aici în Machu Picchu. Cine este?
   - Este un om de ştiinţă rus. Îl cheamă Ivan Bezumov.
   La menţionarea numelui lui Bezumov, Hernan tresări ca un animal speriat.
   - Bezumov este aici, în hotel?
   Fu rândul lui Catherine să fie înspăimântată.
   - Păi, da! Îl ştii?
   Fără alte întrebări, Hernan apucă un scaun şi îl fixă sub clanţă. Se uită peste umăr la ea şi cu o licărire rece în ochi îşi duse degetul la buze. Apoi scoase un pistol din rucsacul cu care venise. Catherine amuţise. Hernan merse tiptil până la uşă şi îşi lipi urechea de ea, ascultând cu atenţie câteva secunde bune. În cele din urmă, se întoarse şi, furişându-se ca o pisică prin cameră, veni lângă ea.
   - Strânge-ţi lucrurile imediat, şuieră el. În ce cameră stă James?
   Şoptind la fel de repede, Catherine răspunse:
   - Numărul douăzeci şi trei. Hernan, ce se întâmplă?
   - O să-ţi spun mai târziu. Crede-mă, Ivan Bezumov nu este doar un om de ştiinţă. Trebuie să ne mişcăm repede; este un om foarte, foarte periculos. Ştii în ce cameră stă?
   - Cred că e în camera numărul trei.
   - Bine, rămâi aici, mă întorc într-un minut!
   Având încă pistolul în mâna dreaptă, cu vârful îndreptat spre tavan, Hernan dădu scaunul deoparte cu mâna stângă şi deschise uşa foarte încet.
   Catherine îl urmărea îngrozită cum se strecoară afară din încăpere în întunericul negru ca smoala de pe coridor.

                                                35.

        Hernan se îndreptă spre camera cu numărul trei înaintând pe coridor asemenea unui asasin versat.
   Trase piedica de la pistol şi se lipi de perete, apropiindu-şi urechea de uşa de lemn. Apoi se opinti cu toată puterea corpului său robust în uşă şi o deschise cu un brânci violent.
   Broasca fragilă nu avu nicio şansă. Într-o fracţiune de secundă, era deja în mijlocul camerei, cu picioarele desfăcute şi braţele întinse în faţă, pregătit să someze, îndreptând pistolul către pat. Dar camera era goală.
   Rusul plecase de mult.
   Hernan înjură cu voce tare şi blocă piedica. Catherine apăru în cadrul uşii din spatele lui, cu ochii mari. După intensitatea emoţiilor de mai devreme, Hernan se simţi brusc epuizat.
   - Catherine, îmi pare rău...
   Catherine se uita la el şi nu-i venea să creadă că avea un pistol în mână.
   Hernan apăsă întrerupătorul ca să facă lumină şi îi făcu semn lui Catherine să intre în camera lui Bezumov, apoi închise uşa. Catherine ardea de nerăbdare să pună întrebări, dar îşi dădu seama că era mai bine să-l lase pe Hernan să vorbească. Treptat indianul îşi veni în fire şi, când îşi recăpătă suflul, se uită la armă jenat şi zâmbi.
   - Ivan Bezumov nu este doar un om de ştiinţă. Este ceva ce Miguel şi profesorul au descoperit doar după ultima lui vizită. Este un fost colonel în serviciile secrete navale ruseşti. Ne-a păcălit în tot acest timp. Este un om periculos. Dar, de asemenea, şi foarte inteligent. Motivul pentru care a durat atât de mult să-i descoperim adevărata identitate este din cauză că el chiar are vaste cunoştinţe despre situri arheologice străvechi, geologie arctică, preistorie şi multe alte lucruri.
   Îşi vârî pistolul în cureaua de la jeanşi şi continuă:
   - Bezumov a părăsit ruinele Uniunii Sovietice cu un vis, un vis cultivat de oamenii de ştiinţă sovietici timp de o generaţie: să valorifice energiile naturale ale pământului, curenţii electromagnetici strategici care vin de la soare pe pământ. Maşinile de valuri şi acumulatoarele de vânt sunt nimic în comparaţie cu câteva dintre ideile pe care aceşti oameni de ştiinţă le-au avut. Voiau să folosească însăşi mişcarea orbitală a pământului pentru a crea vaste cantităţi de electricitate liberă, care să poată fi folosită în orice scopuri doreau. Bezumov s-a convins mai apoi că omenirea, în trecut, a valorificat deja această energie enormă. Dorinţa lui este să redescopere cum a făcut şi apoi să stăpânească aceste cantităţi extraordinare de energie solară.
   - Dar asta e incredibil! exclamă Catherine.
   - Da, pare o nebunie. Dar, de fapt, profesorul Kent era convins că el chiar descoperise ceva, doar că profesorul, după cum ştii, consideră că toată tehnologia duce inevitabil la degradarea naturii. Credea că planurile lui Bezumov de a valorifica aceste noi forme de energie vor fi mult mai nefaste decât încercările noastre de a valorifica combustibilii minerali sau energia nucleară. Dacă omenirea începe să se joace cu rotaţia reală a planetei sau cu fluxul gigantic de energie spre şi dinspre soare, rezultatele ar putea fi cu adevărat catastrofale.
   - Catastrofale în ce sens? întrebă Catherine.
   - Cine ştie? Miguel mi-a spus că profesorul Kent credea că, dacă ar fi să intervenim în mişcarea orbitală a pământului, schimbarea bruscă a forţei centrifuge ar putea face ca planeta să se dezintegreze la exterior sau pur şi simplu să explodeze spontan.
   Catherine rămase cu gura căscată. Îşi imagină Pământul, frumoasa planetă albastră, cum ar pluti maiestuos, pierdut în nesfârşita noapte a spaţiului. O minge gingaşă de viaţă, poate că singura în nesfârşirea neagră, explodând într-un miliard de fragmente, împrăştiindu-se ca o oglindă spartă, distrusă definitiv.
   - Trebuie să-l oprim!
   - Ai perfectă dreptate! Este un megaloman şi nimic nu-l va opri să reuşească. Însă acum sunt mai preocupat de siguranţa ta, trebuie să plecăm de aici. Bezumov nu este singura persoană în Peru interesată să vă ajungă din urmă.

                                      PARTEA A TREIA
                                                36.

         Era 7.30 vineri dimineaţa într-o clădire oarecare din centrul financiar al oraşului New York.
   Secretarul Miller era aşezat la masa de conferinţă împreună cu alţi zece bărbaţi elegant îmbrăcaţi şi de diverse etnii.
   - Domnilor, spuse el, multe mulţumiri pentru sârguinţa şi loialitatea din ultimii ani. Aceasta va fi ultima noastră şedinţă matinală; într-adevăr, va fi ultima noastră şansă să ne întâlnim cu toţii. De acum mai sunt şaptezeci şi două de ore până în zorii echinocţiului de primăvară. Să facem o scurtă recapitulare!
   Scoase o pereche de ochelari de citit, şi-i puse şi îşi aruncă ochii peste hârtiile întinse în faţa lui pe masă. Cei unsprezece bărbaţi aşezaţi în jurul mesei aşteptau în tăcere. Ar fi putut trece drept bărbaţi de afaceri foarte bogaţi, între vârstele a doua şi a treia; ca şi Miller, toţi emanau autoritate şi inteligenţă. Uitându-se peste rama ochelarilor, începu:
   - OK, de Orientul Mijlociu o să aibă grijă chiar senatorul Kurtz şi consiliul. Aşadar, să începem cu Japonia!
   Se uită la cei doi bărbaţi orientali de la capătul îndepărtat al mesei.
   Delegatul japonez se înclină uşor, apoi vorbi:
   - După cum ştiţi, domnule secretar, Banca Centrală a Japoniei se află în mâinile Corporaţiei încă de la cel de-al Doilea Război Mondial. Când se va declanşa colapsul mondial luni dimineaţa, contrar politicii oficiale, banca va lichida toate depozitele în monedă străină şi va vinde toate activele atât străine, cât şi naţionale. Nu va exista nicio posibilitate ca piaţa să-şi revină. Mai mult, consiliul s-a angajat să absoarbă orice posibile lichidaţi.
   Clătină din cap şi se aşeză la loc.
   Secretarul se întoarse către chinezul aşezat în stânga sa. Chinezul salută din cap şi spuse:
   - Domnule secretar, acţiunea japoneză, împreună cu vânzarea globală pe care consiliul o va instrumenta, va duce la o criză bancară în China, rezultând într-o fuziune a pieţelor financiare. Mai mult de două sute de milioane de oameni vor deveni şomeri peste noapte în principalele oraşe industriale. Manifestaţii ample de protest vor avea loc peste tot şi, în decurs de zece zile, moneda noastră se va devaloriza complet. Agenţii noştri din armata chineză au pregătit planurile pentru o invazie simultană a peninsulei coreene şi a Taiwanului. Suntem aproape siguri că guvernul, într-o încercare de a distrage hoardele de şomeri, va urma întocmai aceste planuri. Deja ştiu de la fraţii noştri din SUA că marina americană va ataca, de asemenea, uscatul cu flota sa de submarine nucleare, înainte de a prelua contrainvazia Taiwanului şi Coreei. Având China înlănţuită, după revenire, drumul va fi liber pentru Corporaţie.
   Secretarul încuviinţă dând din cap. Delegatul indonezian luă cuvântul.
   - La primul semn al vreunei agresiuni din partea Statelor Unite, marina indoneziană va mina întreaga Strâmtoare Malacca, cea mai aglomerată rută comercială din lume, ceea ce va avea drept efect scufundarea oricărui vas care ar încerca să treacă pe acolo, lucru care va paraliza întreg comerţul internaţional. Toate importurile de hrană vor înceta. Anticipăm apariţia unor mişcări sociale revoluţionare vreme de o săptămână, urmate de o invazie la scară mare a Malaysiei şi a Australiei.
   Secretarul îşi întoarse privirea către ceilalţi şapte delegaţi, dintre care unul era african, doi asiatici şi ceilalţi patru caucazieni, şi întrebă:
   - Şi cine va vorbi astăzi în numele Eurasiei şi Africii?
   Un englez palid, cu faţa trasă şi cu un aer de antreprenor de pompe funebre dădu din cap către secretarul Miller, sugerându-i că el ar trebui să vorbească.
   - Colapsul universal va începe odată ce agenţii noştri vor prelua vânzarea stocurilor şi lichidările de cont. Nici Banca Centrală Europeană, şi nici Banca Angliei nu vor sprijini piaţa, asigurându-se că panica se răspândeşte. Suplimentar, bombele vor cădea în toate oraşele-capitală ale Europei. Infrastructura petrolieră europeană, şi în special cea rusă vor fi distruse, dar în aşa fel încât atunci când Corporaţia va pune mâna pe putere, vor putea fi rapid reparate.
   Vorbitorul făcu o pauză, apoi continuă:
   - Chiar înainte de miezul nopţii, luni, se va monta un dispozitiv în faţa reşedinţei prim-ministrului indian cu mai mult decât suficientă forţă ca să-l ucidă pe el şi pe familia sa. Chipurile, o grupare islamistă din Kashmir va revendica acţiunea aruncând Pakistanul şi India într-un război de durată. Între timp, am putea isca un război civil în Nigeria. De ceva vreme, am înarmat şi finanţat trei miliţii rebele. Exporturile de petrol din regiune se vor prăbuşi. Vor înceta ajutoare şi importurile de hrană. Foametea va deveni omniprezentă pe tot cuprinsul continentului.
   - Bun, spuse secretarul, eu voi coordona acţiunile din Statele Unite, împreună cu membrii comitetului. Toţi veţi primi ordinele finale direct de la senatorul Kurtz în calitate de reprezentant în exerciţiu al comitetului, dar sunt încrezător că nu aveţi neclarităţi asupra nici unui cod şi nu vor exista greşeli. Cu toţii aşteptăm ziua aceasta de foarte multă vreme...
   Bărbaţii din adunare înclinară din cap aprobând solemna înţelegere înainte ca secretarul-general să-şi modereze tonul, devenind deodată mult mai precaut în exprimare:
   - Domnilor, nu cred că este nevoie să subliniez că nu trebuie să existe abateri de la planurile noastre! Ordinea de desfăşurare a evenimentelor este crucială pentru succesul nostru. Nimic, şi repet, nimic nu trebuie să se întâmple până când senatorul nu dă comanda. Nu acţionaţi până când nu primiţi instrucţiunile finale. Este clar pentru toată lumea?
   Se auziră murmure de confirmare.
   Secretarul îşi strânse hârtiile şi apoi se ridică în picioare.
   - Vă mulţumesc, domnilor, şi vă urez succes! Copiii şi nepoţii voştri vor citi despre voi în cărţi. O nouă ordine mondială se va naşte din cenuşa celei vechi. Trăiască Corporaţia!
   Şedinţa se terminase, iar delegaţii începeau să iasă din încăpere, timp în care secretarul Miller se întoarse la scaunul său. Încăperea se goli rămânând doar cel mai de încredere asistent al său, agentul Dixon.
   Secretarul Miller aşteptă ca acesta să închidă uşa, apoi îi făcu semn să ia loc.
   Tânărul agent se aşeză şi puse un teanc de hârtii pe masă.
   - Domnule, am făcut cercetările pe care mi le-aţi cerut despre senator.
   - Continuă, Dixon! Suntem singuri!
   Agentul părea cam jenat. Investiga frecvent secretele oamenilor la solicitarea secretarului, dar niciodată nu mai fusese vorba despre un membru al comitetului.
   - Ei bine, domnule, se pare că senatorul Kurtz este membru al unei biserici evanghelice extrem de radicale numite Biserica Adevărului Revelat. Are sediul central în congregaţia sa şi a fost membru încă de la naştere. Amândoi părinţii provin din familii care au furnizat câteva generaţii de preoţi Bisericii.
    Agentul Dixon făcu o pauză să vadă dacă ceea ce spunea el era acceptabil din punctul de vedere al secretarului Miller.
   Secretarul îi făcu semn să continue.
   - Senatorul nu face caz de calitatea sa de membru al Bisericii Adevărului Revelat, deşi atunci când este întrebat recunoaşte acest lucru. În schimb, spune despre sine că este „un creştin devotat”. Totuşi, crezurile Bisericii sunt considerate extremiste de către majoritatea creştinilor evanghelici.
   Ochii secretarului se aprinseră.
   - Ca de exemplu? întrebă el, cu interes.
   Agentul Dixon trase aer în piept.
   - Ei bine, domnule, se pare că Biserica Adevărului Revelat crede din tot sufletul în Armaghedon. Aşteaptă sfârşitul lumii, de fapt sunt extrem de activ angajaţi în a-i grăbi venirea. Ei interpretează literal textul Apocalipsei. Când va veni sfârşitul lumii, credincioşii Bisericii vor fi duşi în rai, lăsându-ne pe noi ceilalţi să participăm la măcelul ultimei bătălii dintre bine şi rău.
   Secretarul se îndreptă de spate în scaun. Pe moment, simţi că se sufocă. Cu siguranţă, comitetul nu trebuia să afle nimic despre adevărata credinţă a lui Kurtz.
   Deşi conlucrau pentru a obţine haosul şi distrugerea globală, cu siguranţă Corporaţia nu voia să producă pagube ireversibile, ci doar să schimbe balanţa puterii în favoarea sa.
   Îşi dădu seama că agentul Dixon aştepta un răspuns, pentru că îl privea agitat. Îşi veni în fire. Era timpul să acţioneze.
   - Mulţumesc, agent Dixon! Ca întotdeauna munca ta a fost exemplară. Sunt convins că nu e nevoie să-ţi spun că trebuie să păstrezi aceste informaţii doar pentru tine. Te rog, pregăteşte-mi maşina, voi fi
sus în cinci minute!
   De îndată ce Dixon părăsi încăperea, secretarul Miller se ridică în picioare şi se îndepărtă spre dulăpiorul din lemn de tec, din colţ. Scoţând o cheie din buzunar, descuie uşile şi formă combinaţia de la seif.
   Încuietoarea cedă, şi uşa de oţel groasă de zece centimetri se deschise în lături. Îşi vârî mâna şi scoase un plic maro aparent inofensiv. Pliindu-l în două, îl puse în buzunarul interior al hainei înainte de a închide şi încuia uşile de la seif.
   Inima îi bătea cu putere. Îşi pieptănă părul cu mâinile. Broboane de sudoare i se adunaseră la tâmple. Aranjându-şi haina, scutură din cap uimit de nesăbuinţa acţiunilor sale. Dacă ar fi să se afle ce făcea sau măcar să se bănuiască, n-ar mai apuca noaptea. De fapt, deşi regretabil, va trebui să scape de agentul Dixon. Mulţumită meticulozităţii muncii sale, tânărul bărbat devenise acum indezirabil.
   Secretarul Miller se îndreptă spre uşa biroului şi îşi sprijini mâna de clanţă. Situaţia era deprimantă. Singurul gând reconfortant era să ştie că cei doi cercetători erau morţi.

                                            37.

          Hernan şofa de patru ore, disperat să-şi ducă în siguranţă cei doi pasageri până la graniţa boliviană înainte de a fi prea târziu.
   Mergeau pe lângă malul sudic al minunatului lac Titicaca şi erau uimiţi de mărimea sa extraordinară. În toate direcţiile se vedeau piscurile Anzilor, unele acoperite de nori, altele perfect vizibile pe albastrul mirific al cerului. Pe marginile lacului vegetaţia era sărăcăcioasă. Trecuseră de mult de altitudinea unde creşteau copaci; solul sărac şi frigul aproape constant nu creau un mediu propice plantelor, cu excepţia celor mai rezistente.
   Le arătă scoicile de mare de pe linia malului şi urma verde considerabilă lăsată de maree pe stâncile de pe margine, dovada faptului că un uriaş potop ajunsese până sus pe platoul din Anzi - la mai bine de trei mii de metri peste nivelul mării.
   Continuară drumul cu o viteză ameţitoare până când ajunseră la grandioasele ruine ale citadelei de piatră din Tiahuanaca - oraşul pierdut din nori.
   Hernan trase vehiculul într-un refugiu la marginea unui drum modernizat, care trecea în apropiere de situl antic, şi opri motorul. În faţă, la numai o oră de mers cu maşina se afla Bolivia, locul unde puteau fi în siguranţă. Pe terenul de lângă ei se întindeau ruinele a ceea ce trebuie să fi fost un oraş imens. Edificii uriaşe din piatră spartă umpleau peisajul şi movile mari piramidale de pământ stăteau mărturia unei preoţimi de mult dispărute.
   - Am vrut să vedeţi locul acesta, chiar şi pentru o clipă. Este cel mai sacru loc al nostru. În mijlocul acestui oraş în ruine se află un templu îngropat -, înăuntru se găseşte un stâlp din piatră roşie. Pe acest stâlp este sculptată imaginea unui bărbat. Bărbatul are barbă. Oricine ar fi acest bărbat, cu siguranţă nu a fost incaş.
   Rutherford se întoarse şi îl privi confuz pe Hernan. Acesta din urmă întrebă retoric:
   - Câţi indieni care poartă barbă ai văzut tu în Peru?
   Catherine dădu şi ea uşor din cap.
   - Este Viracocha, nu-i aşa?
   - Da! De jur împrejurul acestui oraş străvechi sunt sculpturi de-ale lui şi de-ale însoţitorilor lui. Unele imagini îl înfăţişează cu elefanţi şi cai. În America de Sud nu mai trăiesc elefanţi de mai bine de zece mii de ani. Cea mai mare statuie îl prezintă pe Viracocha ca pe un fel de sirenă sau bărbat-sirenă. Jumătatea de sus este om, iar de la brâu în jos este acoperit de solzi, poartă un fel de mantie din solzi de peşte.
   Rutherford era intrigat, mintea îi zbârnâia.
   - Stai aşa puţin! Am mai văzut personajul ăsta!
   Hernan era nedumerit. Rutherford se întoarse radiind de încântare către el şi Catherine. Adăugă entuziasmat:
   - Ştiţi ceva mitologia mesopotamiană? Caldeenii, cea mai veche civilizaţie atestată a lumii?
   Hernan negă dând din cap. Catherine la fel. Rutherford explică mai departe:
  - Exista un semizeu, pe nume Oannes. Arată ca un bărbat, dar poartă haine de peşte şi este parţial amfibie. Îi învăţa pe sălbatici să citească şi să scrie, să are pământul şi să pună bazele unui guvern civilizat şi raţional. În final, pleacă şi dispare pe mare.
   Catherine era uluită.
   - Dar este incredibil! Este din nou ca povestea lui Osiris.
   - Şi asta nu este totul! Îţi aminteşti de mayaşi şi azteci şi de celelalte civilizaţii străvechi din America Centrală?
   Catherine avea vagi amintiri despre azteci, cu piramidele lor şi venerarea soarelui. Ridică din umeri şi îi făcu semn lui Rutherford să continue. Acesta urmă:
   - Mayaşii toţi credeau într-un personaj numit Kukulkan „şarpele înaripat”; aztecii - în Quetzalcoatl, şarpele cu pene, acelaşi personaj, numele diferă puţin. Era o zeitate cu barbă şi pielea deschisă la culoare care se pare că a ajuns în Mexic de pe mare, cândva în trecutul îndepărtat. I-a învăţat pe oameni meşteşugurile. Trebuie să fie acelaşi personaj. A şi dispărut pe mare pe o plută... Motivul pentru care Cortes, conducătorul micuţei forţe invadatoare spaniole, nu a fost omorât imediat când a debarcat prima dată la ţărm a fost din cauză că Montezuma, regele aztecilor, a crezut, doar pentru că Cortes avea pielea deschisă la culoare şi purta barbă, că s-a întors Quetzalcoatl.
   Catherine trase adânc aer în piept.
   - Este extraordinar! Acum avem patru înfăţişări ale acestui straniu bărbat alb cu barbă, toate în patru locuri diferite în lume.
   Hernan dădea din cap, foarte impresionat.
   - Şi aici există dovezi şi mai grăitoare, spuse el, care arată că Viracocha a trăit înainte de zorii istoriei. A auzit vreunul dintre voi ceva despre alinierea stelelor cu monumentele străvechi şi cum, folosind programe moderne, pot fi calculate datele originale ale construcţiei?
   Catherine şi Rutherford confirmară amândoi din cap.
   - Păi, pietrele şi statuile din Tiahuanaca toate se aliniază perfect într-o anumită zi din trecut. Mulţi astronomi şi arheo-astronomi au verificat lucrul acesta şi este incontestabil...
   Catherine îl întrerupse, avidă să afle mai multe.
   - Ce dată? întrebă ea.
   - 150000 î.Hr!
   Se lăsă tăcerea în timp ce analizau ideea existenţei acestor popoare preistorice foarte avansate, care au trudit cu multă inteligenţă şi energie debordantă ca să creeze extraordinarul oraş care se afla azi aici în faţa lor. Catherine se întoarse să se uite la cei doi bărbaţi.
   - Dar nu ne este de niciun folos să înţelegem de ce profesorul credea că avem de-a face cu un avertisment. Şi, cel mai important, nu ne este de niciun folos să înţelegem de ce există nişte forţe atât de hotărâte să menţină aceste informaţii din trecut ascunse, încât sunt în stare să ucidă oameni nevinovaţi.
   Rutherford şi Hernan erau la fel de nelămuriţi. Apoi, uitându-se în jur cu îngrijorare, Hernan răsuci cheia în contact, motorul prinse din nou viaţă.
   - Nu mai putem întârzia nicio clipă, spuse el. Am să vă las în grija indienilor aymara, la graniţă. Pe aici - de ambele părţi ale frontierei - acesta tot este teritoriul lor. Ei o să vă facă rost de vize turistice boliviene false şi vă vor duce la La Paz. Cu ajutorul lor veţi pleca de aici în viaţă.

                                                 38.

         Senatorul Kurtz coborî din elicopter în strălucirea soarelui de după-amiază.
   Aplecându-se sub zgomotul paletelor rotorului, merse până în capătul celălalt al micuţului eliport şi spre peluza enormă de la sediul central al Bisericii Adevărului Revelat.
   În timp ce elicopterul se ridică din nou în zbor, senatorul nu se putu abţine să zâmbească. Nu se vedea niciun norişor pe cer, aerul era proaspăt şi curat şi acesta era locul lui preferat de pe faţa pământului. Ce uşurare să fii departe de agitaţia din Washington DC şi de activităţile presante de la Corporaţie. Dar merita efortul: foarte curând profeţiile Apocalipsei aveau să se împlinească, iar el se va număra printre cele câteva suflete purtate în înalturi pentru a scăpa de chinurile la care se va număra supus restul omenirii...
   La vreo sută şi ceva de metri, clădirile nou-nouţe ale Bisericii Adevărului Revelat se înălţau în toată splendoarea lor, cu ferestrele strălucind în soare.
   Traversând peluza, senatorul încercă să-şi înăbuşe un sentiment de mândrie. Îşi putea asuma mare parte din merite pentru că sporise veniturile Bisericii în ultimii ani până la cele câteva sute de milioane de dolari cât erau în prezent.
   Studioul de televiziune din centrul complexului era inima vie a Bisericii. Era în forma unui amfiteatru grec, cu şiruri de locuri ridicându-se de jur împrejur şi un podium central unde stătea preotul, sporind intensitatea şi atmosfera momentului. Slujbele înflăcărate erau transmise la nivel naţional, se cereau donaţii, iar poveşti miraculoase despre cum Biserica schimbase vieţile oamenilor erau spuse chiar de membrii publicului extaziat.

       Senatorul Kurtz trecu de recepţioner zâmbitor şi o luă pe coridoarele ca un labirint, până când ajunse într-o sală de aşteptare maiestuoasă.
   Covoarele groase şi mobilierul din piele îi dădeau un aer confortabil ca a unui hotel de cinci stele. Aerul condiţionat zumzăia încetişor. Singurul simbol religios, de fapt singurul obiect decorativ de pe pereţii de altfel spartani, era o cruce de lemn agăţată lângă o uşă închisă din partea opusă a încăperii. Pe tăbliţă era scris „Reverendul Jim White”.
   Fără ezitare, senatorul traversă cu paşi mari încăperea şi bătu scurt la uşă. O clipă mai târziu, se auzi mârâitul aspru de după uşă:
   - Intră!
   Accentul era texan - vocea era energică.
   Senatorul Kurtz deschise larg uşa şi intră în încăpere. Figura bătăioasă a reverendului îl salută cu un urlet de aprobare.
   Reverendul Jim White era scund, cu o constituţie robustă. Avea în jur de 50 de ani, un nas turtit de boxer şi o frunte lată.
   - Domnule senator! Ce surpriză plăcută. Nu mă aşteptam să vă văd până mâine.
   Reverendul se ridică de pe scaun şi veni pe lângă birou, iar vocea sa tunătoare de texan umplu încăperea.
   Senatorul apucă mâna întinsă, şi cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile cu căldură şi apoi se îmbrăţişară, bătându-se uşor pe spate. Reverendul i se adresă senatorului Kurtz cu titlul său politic mai mult în glumă - se cunoşteau de când erau copii. Împreună puseseră la cale transformarea Bisericii dintr-o sectă obscură într-o forţă majoră a mişcării evanghelice.
   Parcurseseră un drum lung şi anevoios împreună şi, prin puterea credinţei şi pură charismă, îi convinseseră pe mii de americani de rând să-i urmeze.
   Senatorul Kurtz făcu un pas înapoi şi-l măsură pe prietenul său din cap până-n picioare.
   - E minunat să te revăd, Jim! Arăţi foarte bine! Te-ai folosit de piscină aşa cum te-am sfătuit?
   Reverendul râse din toată inima.
   - Ha! Când am timp... când am timp. Am fost atât de ocupaţi cu înregistrarea emisiunilor, cu difuzări, cu introducerea de noi membri pe site... abia mai avem timp să gândim. Dar, te rog, ia loc! Vreau să aud totul.
   Cei doi bărbaţi se îndreptară spre două fotolii aşezate faţă în faţă cu o măsuţă de cafea între ele. Expresia jovială a reverendului se schimbă brusc într-una foarte serioasă şi îşi prinse bărbia în mâna dreaptă, cu degete cărnoase.
   - Deci, ce îmi poţi spune? Ne apropiem?
   Senatorul Kurtz dădu din cap cu entuziasm şi îi comunică vestea bună:
   - Jim, cred că am reuşit!
   Faţa reverendului se lumină din nou. Abia îşi putea înfrâna emoţiile.
   - Serios? Chiar crezi că suntem pe punctul de a ajunge la sfârşitul vremurilor?
   - Da, Jim, suntem! Nu văd cum am putea fi opriţi. Nici că-mi pot dori ca lucrurile să meargă mai bine de atât. Ereziile periculoase ale profesorului britanic au fost şterse din istorie. Şi preluarea planificată a Corporaţiei va începe. Am organizat azi şedinţa de consiliu. Mai sunt câteva zile până la Armaghedon.
   Reverendul Jim White făcu ochii mari, cât cepele. În sfârşit, după atâta efort şi strădanie, părea că se apropiau de visul lor. Senatorul continuă:
   - Voi lua un zbor direct spre Cairo, unde îmi voi stabili baza. Am discutat cu agenţii noştri din Israel şi sunt şi ei gata. Am introdus un minidispozitiv termonuclear în moscheea Al-Aqsa din Ierusalim, pentru a fi detonat în paralel cu criza globală a Corporaţiei. După cum ştii, agenţii noştri au minat deja Zidul Plângerii, folosind vechea reţea romană de canalizare dezafectată. Când zidul va fi făcut praf, automat israelienii vor comanda forţelor aeriene să bombardeze Mecca. Orientul Mijlociu va fi mistuit de flăcări. Sunt sigur că Israelul va recurge la folosirea armelor nucleare şi mă aştept la mai mult de o sută de milioane de victime doar în primele zile. Toate acestea se vor întâmpla la ordinul meu luni dimineaţă - în zorii echinocţiului de primăvară.
   Predicatorul se ridică în picioare şi înălţă palma dreaptă deschisă, cu degetele desfăcute spre tavanul încăperii sale luxoase. Ochii lui larg deschişi erau împăienjeniţi de lacrimi. Cu vocea sa tunătoare strigă cu o bucurie frenetică:
   - Slavă Domnului!

                                               39.

          Era 7.35 a.m. la hotelul Ruinas, Machu Picchu, când o maşină japoneză nou-nouţă se opri cu scârţâit de roţi în faţa intrării.
   Făcând notă discordantă în peisaj, printre ţăranii modeşti din Anzi şi fundalul maiestuos al munţilor, ucigaşul profesorului Kent şi tânărul său complice coborâră din vehicul în curtea prăfuită din faţa hotelului.
   Cei doi bărbaţi, fără să piardă vremea, intrară în holul hotelului. În spatele tejghelei de la recepţie, şedea un bătrân, iar în colţ era o indiancă, ştergând podeaua. Atât recepţionerul, cât şi femeia care făcea curat îşi ridicară surprinşi privirea.
   Nu era lucru obişnuit să vezi bărbaţi la costum şi conducând vehicule nou-nouţe în Machu Picchu şi, oricum, în Peru toată lumea, de la cel mai mic copil până la ultima babă, ştia că nu trebuia să stai în calea unor astfel de oameni. Femeia îşi propti mopul de perete şi dispăru rapid pe coridor.
   Asasinul se întoarse către complicele său şi-i vorbi. Avea o voce guturală şi plină de frustrare şi dezgust.
   - Îţi spun eu, i-am ratat...
   Complicele părea îngrijorat. Mărşălui spre recepţie şi se stropşi la recepţioner:
   - Vreau să văd registrul de noaptea trecută. Rapid!
   Bătrânul, îngrozit, bâjbâi prin registrul de rezervări legat în piele, încercând cu degetele lui noduroase să-l deschidă la pagina care trebuia.
   Tânărul agresor interveni:
   - Dă-mi-l mie, moşneag tâmpit!
   I-l smuci din mână şi începu să dea paginile. Câteva secunde mai târziu, trecea cu arătătorul mâinii drepte peste numele a doi oaspeţi: Donovan şi Rutherford! Cu o înjurătură crâncenă, îşi ridică privirea şi întrebă:
   - OK, bătrâne, unde au plecat? Donde estan los gringos?
   Ochii bătrânului recepţioner se făcură mari de frică, nu înţelegea nimic. Se dădu înapoi, îndepărtându-se de tejghea şi dispăru prin cadrul uşii din spatele barului. Tânărul ridică blatul tejghelei de la recepţie şi merse după el. Bătrânul se trăsese lângă perete de frică şi bolborosea ceva de nedesluşit într-un dialect indian. Tânărul îşi pierdu răbdarea. Începu să urle:
   - Unde sunt Donovan şi Rutherford? Donde estan Donovan y Rutherford?
   Recepţionerul căzu în genunchi şi se aplecă de parcă aştepta o lovitură. Într-o engleză stricată bolborosi:
   - Senor, cei doi străini au plecat în timpul nopţii.
   - Unde, unde au plecat?
   - Pe drumul spre Bolivia.
   Tânărul sări şi-l apucă pe recepţioner de guler.
   - Erau singuri? Cu cine erau?
   - Da, senor!... da, senor! Erau cu un prieten, cineva care a mai fost aici. Senor Flores!
   Asasinul li se alăturase acum. Îşi ţuguie buzele scârbit.
   - Ştiu că sunt urmăriţi. Trebuie să ne mişcăm repede!
   Tânărul îl aruncă la podea pe recepţioner, şi cei doi bărbaţi ieşiră ca vijelia din hotel.

                                          40.

         După ce Catherine şi Rutherford coborâră din maşină la graniţa boliviană şi se scutură de praf, Hernan arătă spre un loc în spatele barăcii ce reprezenta punctul de control, în direcţia unei maşini de teren izolată, parcată chiar de cealaltă parte a graniţei.
   - Aceea e maşina voastră. El o să vă ducă la La Paz în cel mai scurt timp. Îl cheamă Quitte, nu vorbeşte nicio boabă de engleză. O să vă ducă acasă la el în La Paz. De acolo vă puteţi planifica singuri plecarea.
   Hernan îşi puse mâinile la gură şi strigă în direcţia vehiculului imobil:
   - Hola, Quitte, estoy aqui con mis amigos. Vamonos!
   Uşa şoferului se deschise, şi un indian scund şi zâmbitor coborî. Le făcu semn cu mâna, şi Hernan îi întoarse gestul.
   Hernan apoi se întoarse şi le vorbi pentru ultima dată. Ochii îi erau scânteietori şi fiecare muşchi şi fibră a corpului său păreau să-i zorească, în dorinţa de a-i vedea reuşind în ce-şi propuseseră.
   - Prieteni... mult noroc!
   O fixă pe Catherine cu privirea lui stăruitoare.
   - Şi aveţi grijă!
   Catherine simţi cum i se pune un nod în gât. Avea un presentiment cumplit cum că urma să se întâmple ceva.
    - Nu poţi veni cu noi la La Paz; stăm liniştiţi vreo câteva zile?
   Hernan zâmbi şi scutură din cap.
   - Nu, Catherine, trebuie să mă întorc la familia mea, încă suntem în doliu, trebuie să fiu cu ei.
   Şi zicând asta, se îmbrăţişară, apoi Catherine se îndepărtă, cu lacrimi în ochi. Rutherford întinse călduros mâna cu Hernan.
   - Mulţumesc pentru tot! Îţi promit că vom face tot ceea ce putem, de dragul lui Miguel şi al profesorului, vom scoate adevărul la iveală şi-l vom opri pe Ivan Bezumov.
   Hernan se aplecă şi-l îmbrăţişă pe englez.
   - James, ai grijă de tine şi de această doamnă frumoasă!
   James îl strânse cu căldură în braţe pe indianul vânjos şi apoi se despărţiră în sfârşit.

                                     41.

       În clădirea Sotheby’s de pe York Avenue, sediul din Manhattan al faimoasei case de licitaţii, o tânără atrăgătoare şi cochetă îl conduse pe secretarul Miller într-o cameră întunecată, fără ferestre.
   Femeia întinse mâna cu manichiură perfectă după tocul uşii, găsi întrerupătorul, şi încăperea fu inundată de lumină.
   - Aceasta este sala de hărţi! După cum vedeţi, nu sunt geamuri, aşa încât nu există niciun risc ca lumina naturală să deterioreze vreo piesă. Luaţi loc, vă rog! Pe pereţi avem câteva exponate din colecţia noastră care v-ar putea interesa. Domnul Silver o să coboare într-un minut!
   Secretarul făcu ochii roată prin încăperea mare, elegantă. În mijloc, se afla o masă de conferinţe, înconjurată de scaune din piele, confortabile.
   Deasupra mesei, o lampă tehnică modernă era suspendată din tavan, dând posibilitatea de a fi înălţată sau coborâtă în orice direcţie. Pereţii erau plini cu hărţi înrămate.
   Tânăra continuă:
   - Cea de acolo este făcută de Cristofor Columb, harta originală a primei lui călătorii spre America. Este literalmente nepreţuită, de aceea este protejată cu un geam anti-glonţ, într-o ramă din oţel inoxidabil, montată în structura clădirii.
   Îi adresă vizitatorului un zâmbet alb ca de reclamă şi-l întrebă:
   - Vă pot servi cu ceva, ceai sau cafea?
   Secretarul Miller mârâi drept răspuns:
   - Nu, mulţumesc! După cum spuneam, nu sunt un cunoscător şi cred că exemplarul meu este o copie, nu originalul. Vreau doar să fie identificat!
   În momentul acela, tânăra care rămăsese tot în cadrul uşii se întoarse în loc:
   - A! Iată-l!
   Byron Silver, o autoritate recunoscută pe tot globul în domeniul cartografiei antice, intră în sală. Era un bărbat de aproape 60 de ani, dar arăta mai în vârstă. Purta un costum în trei piese, cu dungi subţiri, şi era aproape chel. Faţa uscăţivă şi tenul palid trădau anii petrecuţi în semiîntunericul bibliotecilor vechi, studiind hărţi şi manuscrise.
   Bărbatul întinse mâna să-şi întâmpine musafirul.
   - Bună ziua! Bănuiesc că sunteţi domnul Miller.
   - Da! Mulţumesc că m-aţi primit fără o programare, domnule Silver!
   Anticarul zâmbi servil şi începu cu o voce preţioasă, ce părea fină ca mătasea:
   - E în regulă! Pentru cineva care cunoaşte valoarea priceperii mele şi este dispus să plătească pentru asta, aşa cum sunteţi dumneavoastră, cu drag sunt gata să încep lucrul fără preaviz.
   Tânăra părăsi încăperea, închizând uşa încetişor. Silver arătă spre masă:
   - Ce ziceţi? N-are sens să mai aşteptăm.
   Secretarul Miller merse la masă, îşi vârî mâna în buzunarul hainei şi scoase plicul maro. Îl deschise cu băgare de seamă, extrase o singură coală de hârtie cu o hartă pe ea şi o aşeză pe masă. Silver se încruntă.
   Căută în buzunar o pereche de ochelari şi îi puse rapid pe nas, apoi întinse mâna şi aprinse lustra ca să o potrivească într-o poziţie chiar deasupra hărţii. Secretarul Miller îl urmărea ca un uliu, disperat să-i afle părerea.
   După o clipă, Silver ridică privirea şi îşi scoase ochelarii.
   - Ei? Ştiţi ce este?
   Silver dădu din cap cu un aer înţelept.
   - Da! Este o copie a hărţii Piri Reis. Ştiţi ce înseamnă asta?
   Secretarul Miller clătină din cap iritat. Silver continuă:
   - Este o hartă făcută de un amiral turc, pe nume Piri Reis, în Evul Mediu. Are la bază nişte hărţi vechi - mult mai vechi - sau cel puţin aşa ne spune el, din dorinţa de a fi de ajutor flotei turceşti, în eventualitatea în care navigau pe oceanele din sud.
   Secretarul Miller era pierdut. Care era legătura? De ce voise senatorul să-l omoare pe profesor şi de ce îi ceruse în mod expres să distrugă harta?
   Dar Byron Silver îl trezi la realitate, încheind explicaţia:
   - Cartografiază partea continentală a Antarcticii şi arată că este un teritoriu fără gheţuri. Prin urmare, harta aceasta este o curiozitate, un obiect de colecţie.
   - Vrei să spui că harta cartografiază cu precizie Antarctica? Cum e posibil aşa ceva? Corectaţi-mă dacă greşesc, dar nu este complet acoperită de gheaţă?
   Byron Silver zâmbi.
   - Ei, nu ştie nimeni! Dar tocmai de aceea harta este preţioasă, pe lângă valoarea ei istorică, de necontestat. Colecţionarii adoră obiectele învăluite în mister. Oricând avem norocul să dăm peste asemenea artefacte precum harta Piri Reis, suntem extrem de interesaţi.
    Byron Silver întinse mâna să stingă lumina şi pe un ton aproape absent spuse:
   - Desigur că adesea primim reclamaţii din partea clienţilor care sunt, cum să mă exprim, înclinaţi să interpreteze literal textele religioase ad literam.
   Secretarul Miller îngheţă.
   - Ce? De ce?
   Byron Silver se întoarse repede să se uite la el, simţea încordarea din vocea clientului său.
   - Păi, vreau doar să spun că unii oameni nu sunt de acord cu artefactele care pun sub semnul întrebării poveştile biblice.
   Secretarului Miller îi îngheţă sângele. Se uită îngrozit la hartă. Aşadar, profesorul nu reprezentase niciodată vreo ameninţare la adresa Corporaţiei. Era perfect clar că senatorul se folosise de reţeaua de agenţi a Corporaţiei pentru a-şi atinge propriile scopuri. Acesta era un lucru fără precedent.
   Oare până şi secretarul Miller fusese doar o unealtă în planurile senatorului? Era oare întreaga Corporaţie pe punctul de a fi deturnată pentru a încuraja scopurile religioase ale senatorului?
   Secretarul Miller nu mai putea discuta posibilităţile, dar trebuia să cerceteze. Se dăduse deja unda verde să se atingă scopul Corporaţiei pentru luni dimineaţa, dar el încă mai putea să intervină în aceste planuri.
   Va trebui să-l înfrunte pe senator faţă în faţă, dar va trebui să-şi aleagă bine momentul, altfel va sfârşi foarte curând asemenea profesorului Kent.

                                         42.

        În timp ce maşina cobora pe şoseaua sinuoasă şi ameţitoare de la Alto Piano spre capitala boliviană, Catherine şi Rutherford erau pierduţi în propriile gânduri.
   Zâmbitorul şi energicul Quitte conducea cu îndemânare şi viteză.
   Catherine se uita la peisajele vaste ale văilor şi piscurilor muntoase şi se gândea la profesor, întrebându-se ce-ar fi făcut el în acea situaţie. Îi ducea dorul, îi lipseau solemnitatea şi bunătatea lui. Rutherford, care tot medita în tăcere de ceva vreme, admira priveliştea spectaculoasă a Anzilor. Se încruntă şi se uită în continuare pe fereastră, ochii străbătând peisajul ca şi când se aştepta să găsească acolo răspunsuri. Apoi, pe neaşteptate, se întoarse spre Catherine.
   - Ţi-aminteşti legenda lui Ghilgameş?
   Se priviră în ochi. Rutherford îşi ridică sprâncenele optimist.
   Catherine scutură din cap, Rutherford îşi schimbă poziţia să se poată uita la ea cu mai multă uşurinţă şi continuă:
   - Stă la baza poveştii lui Noe din Biblie. Prima sa atestare este în inscripţiile cuneiforme datând din jurul anului 2000 î.Hr. Dar probabil este mai timpurie decât originea sa. Ghilgameş era regele oraşului Uruk din Sumeria şi ne spune cum a întâlnit un alt rege numit Utnapiştim care trăise înainte de potop. Utnapiştim fusese avertizat de unul dintre zei că avea să vină un potop, şi astfel a construit un vas, a adus la bord diverse specii de animale şi tot felul de seminţe. A urmat o furtună uriaşă şi apoi nu mai era nimic decât apă cât puteai vedea cu ochii. Utnapiştim a dat drumul unei porumbiţe... Catherine strigă:
   - Dar este ridicol. Adică autorii Vechiului Testament au copiat povestea cu punct şi virgulă...
   - Şi de ce nu? Este o poveste bună. Putem presupune că Utnapiştim a fost un simbol, un singur personaj care a supravieţuit potopului. Altfel, rasa umană n-ar mai fi putut să crească la dimensiunea pe care o are azi. Aceste mituri sunt consemnări grafice despre un cataclism care aproape i-a distrus pe străbunii noştri. Rasa umană a fost aproape nimicită.
   - Vai, dar ce idee!
   - Da, cumplit, dar este singurul motiv pentru care această poveste înfiorătoare stă în centrul atâtor culturi. Este cea mai timpurie amintire a omenirii ce a putut fi împărtăşită... şi există multe alte descrieri ale distrugerii care implică foc şi cutremure, şi geruri, şi par să coincidă cu poveştile despre potop. Scrierile sfinte zoroastriene, de exemplu.
   Catherine se încruntă.
   - Zoroastrienii... cine sunt aceştia?
   - Sunt adepţii profetului Zoroastru sau Zarathustra după cum mai este cunoscut. Încă mai sunt - deşi în viaţă au rămas doar câteva sute de mii - majoritatea în Bombay în India. Zoroastru se spune că a avut o revelaţie de la Dumnezeu...
   Catherine văzu o paralelă.
   - Deci este precum Mohammed pentru musulmani sau Moise pentru evrei?
   - Da! Doar că Zarathustra este mai vechi, el a trăit cândva înaintea anului 2000 î.Hr. Zoroastrienii, care consideră că naţia lor s-a născut în nordul Rusiei, cred că într-o zi diavolul s-a hotărât să distrugă Airyana Vaejo - Edenul zoroastrian, undeva în Siberia. În loc să-l inunde, l-a îngheţat. Scripturile spun cum un tărâm cândva frumos a fost acoperit de zăpadă şi scufundat în iarna veşnică.
   Catherine asculta cu interes.
   - Aceasta este o soartă foarte concretă - nu genul de poveste pe care s-o inventezi.
   - Da, şi chiar şi vikingii au ceva asemănător.
   Rutherford se înflăcărase.
   - Ei cred că a existat o vreme când se părea că pământul avea să cadă într-un abis de haos etern. Recoltele au fost distruse, a izbucnit războiul, şi totul s-a acoperit cu zăpadă. După vremea rece, pământul a luat foc, transformându-se într-o imensă minge de foc. Totul până la ultima suflare de viaţă a fost ars. Şi, în cele din urmă, ca şi cum pământul n-ar fi suferit destul, mările s-au ridicat şi au acoperit totul cu o pătură de apă.
   Zicând acestea, Rutherford îşi împreună mâinile. Catherine reflectă asupra teribilei viziuni a vikingilor.
   - Problema este că nicăieri, în niciunul dintre miturile pe care tocmai le-ai povestit, nu ni se spune ce anume a provocat acest dezastru global. Dacă nu cunoaştem cauza, atunci cum putem evita aceeaşi soartă?
   Rutherford începu a gândi cu voce tare.
   - Şi totuşi, profesorul era convins că este exact ceea ce spune mesajul secret.
   - Poate ar trebui să privim problema dintr-un alt unghi.
   - Ce vrei să spui?
   - Păi, decât să ne bazăm doar pe abilitatea noastră de a interpreta mituri pentru a descoperi ce a distrus ultima lume, de ce să nu căutăm noi o altă dovadă a monumentalului cataclism? Dacă folosim surse geologice reale sau fosile drept dovadă, ar trebui să putem descoperi o asemenea perioadă dramatică din istoria pământului. Am putea combina datele tehnice cu miturile - am putea chiar să aflăm cu precizie când a pierit ultima lume, spuse Catherine.
   Rutherford dădu din cap încurajator.
   - Dar aceasta o să ne ajute să înţelegem de ce a pierit? O să ne ajute să înţelegem avertismentul?
   - Absolut! Gândeşte-te! Dacă vom şti mai multe despre cataclismul de atunci, ne va fi mai uşor să intuim care au fost cauzele.
   Ochii lui Catherine se aprinseră şi lovi scaunul din faţă cu podul palmei. Exclamă:
   - Von Dechend!
   Rutherford dădu hotărât din cap.
   - Da, desigur, perfect! Şi ştim că putem avea încredere în el... Trebuie să ne întoarcem la Oxford. Acum!

          Hernan îşi conducea vehiculul pe drumurile pustii din Alto Piano, înapoi spre Cuzco.
   Fusese într-o stare epuizantă de şoc de la moartea fratelui său; nimic nu mai părea real. Deşi se temuseră că erau în pericol, când venise lovitura, nu îl găsise pregătit. Cu apariţia acestor străini, simţi deodată că mai exista o fărâmă de şansă.
   „Şi-atunci moartea profesorului Kent şi a lui Miguel nu vor fi fost în zadar.” Se gândea cum Catherine şi Rutherford vor reuşi să scape şi vor avea curaj să răzbată mai departe. „Trebuie să reuşească.”
   Tocmai atunci observă o maşină în faţă, parcată de-a curmezişul drumului. De ambele părţi ale drumului terenul era accidentat, cu făgaşe şi bolovani: impracticabil.
   Maşina lui se opri la câţiva metri de vehiculul staţionat. Un caucazian robust, cu ochelari de soare şi costum negru, coborî din spate. Hernan se uită cu groază cum bărbatul ridică un pistol şi-l îndreaptă prin parbriz, drept spre capul lui.
   Într-o fracţiune de secundă, Hernan înţelese ce se întâmplă.
   Apăsă tare pe acceleraţie şi ţâşni înainte izbind maşina imobilă cu un zgomot înfiorător, făcându-l pe bărbat să sară în lături şi pentru o clipă să-şi piardă ţinta. Hernan forţă maşina în marşarier şi dădu să apese piciorul pe acceleraţie din nou până în podea, dar în clipa aceea prinse cu privirea pistolul unui al doilea bărbat, aţintit spre el, la mai puţin de un metru de uşa şoferului.
   Deodată, se auzi un zgomot cumplit de împuşcătură, şi Hernan simţi o durere agonizantă care-l lăsă lat pe scaunul de lângă şofer, cu respiraţia întretăiată. Părea că oxigenul nu-i mai ajunge în plămâni. Simţea totul umed în jur.
   Înşfăcând volanul cu mâna dreaptă, încercă să se ridice în capul oaselor, dar alunecă neputincios la loc.
   Auzi uşa pasagerului din faţă deschizându-se şi simţi cum o mână îi pipăia hainele ude.
   O voce spuse:
   - Mda, el e, dar ei nu-s aici.
   Apoi o a doua voce:
   - OK, să mergem! O să-i prindem din urmă. Ia-i actele şi mobilul. Termină-l!
   Hernan, gemu de durere şi şoc, încercă în zadar să se ridice în şezut.
   Se gândi la fratele său. Se gândi la Rutherford şi Catherine, şi-i văzu în minte stând singuri în noapte. Încercă să strige la ei, dar era prea târziu...

                                               43.

            Pe eliport la Biserica Adevărului Revelat, un model civil al forţei aeriene a Statelor Unite, un elicopter de atac Apache cobora ca o lăcustă uriaşă, cu palele rotorului făcând o larmă infernală.
   Senatorul Kurtz şi reverendul Jim White stăteau în uşa catedralei. Mai  schimbară câteva vorbe, apoi cei doi se îmbrăţişară şi-şi luară rămas-bun. Călătoria se apropia de sfârşit. Amândoi se gândeau la cât de departe ajunseseră: construiseră biserica aproape din nimic, era cu adevărat un miracol.
   Senatorul traversă hotărât peluza, ducând o mică servietă. Pe măsură ce se apropia de elicopter, adoptă instinctiv o poziţie ghemuită şi, grăbindu-se spre eliport, trecu rapid pe lângă doi maşinişti, urcă treptele retractabile şi intră în burta aparatului. Uşa fu rapid închisă în urma lui, şi, cu un aer nerăbdător, îşi aranjă părul ciufulit.
   Din veranda bisericii, reverendul Jim White privea cum elicopterul urca în aer şi se îndepărta.
   Toate speranţele sale de a aduce mântuirea poporului ales plecau odată cu senatorul. Se întoarse cu spatele la peluză şi dispăru în umbra sanctuarului bisericii pentru a se întoarce la rugăciuni.

        Interiorul elicopterului era departe de austeritatea omologului său militar. Combinaţia de negru-verde mat fusese complet schimbată.
   Pereţii erau îmbrăcaţi în lambriuri de lemn şi monitoare video, cutiile de muniţie şi băncuţele milităreşti din oţel fuseseră înlocuite cu banchete din piele. Un birou din stejar era aşezat la unul dintre capetele fuzelajului lung de optsprezece metri, iar în spatele lui se afla un scaun confortabil din piele.
   Imediat ce uşile izolate fonic fură închise, se instală o linişte miraculoasă. Senatorul se aşeză la birou şi scoase un telefon subţire dintr-un buzunar interior al hainei. Se folosi de funcţia de apelare rapidă a numărului şi puse telefonul la ureche.
   În timp ce aştepta să se facă legătura, privi silueta sediului Bisericii Adevărului Revelat micşorându-se în faţa ochilor săi, până când ajunse să nu mai fie nimic altceva decât o colecţie micuţă de puncte albe pe vasta întindere, ca o pânză de tablou a peisajului.
   Însă mintea îi era în altă parte. Era vineri după-amiază. Încă două zile, şi apoi victoria va fi asigurată.
   Se făcu legătura. O voce feminină răspunse repede.
   - Da, domnule, operaţiuni globale!
   Senatorul se lăsă pe spate în scaunul său, având figura contorsionată de concentrare. Cu un şuierat spuse:
   - Dă-mi-l pe secretarul Miller. Sunt senatorul Kurtz!
   Vocea asistentei de la recepţie deveni brusc agitată:
   - Da, domnule! Imediat, domnule!
   Trecură câteva minute de tăcere, şi apoi vocea femeii se auzi din nou în telefon, de data aceasta cu un ton distinctiv de frică.
  - Îmi pare rău, domnule! Secretarul Miller este ocupat pentru moment.
   Senatorul Kurtz se înnegri de furie.
   - Ascultă bine, domnişoară! Vreau să te ridici de pe scaun şi să mergi la domnul secretar în clipa asta, iar, dacă nu iau legătura cu el în următoarele zece minute, pe dumneata voi da vina!

      Secretarul Miller începea să simtă tensiunea.
   Stând în biroul său, dădu îngrijorat din cap şi îşi studie telefonul. Asistenta de la recepţie îl tot bătea la cap. Înjură cu foc şi apoi formă numărul şi puse telefonul la ureche. Răspunse imediat. Îşi schimbă poziţia pe scaun, era şi mai încordat.
   Până când nu-l va confrunta pe senator, cu siguranţă nu avea de gând să nu se supună ordinelor. Ar ridica semne de întrebare. Încă doi nevinovaţi morţi, dacă într-adevăr erau nevinovaţi, nu se aflau în niciunul din planuri. În orice caz, era destul de posibil ca profesorii universitari să fi aflat prea multe despre Corporaţie. Propria siguranţă şi integritatea Corporaţiei trebuiau puse pe primul loc.
   - Fii atent la mine, spuse senatorul Kurtz. Peru a dat-o-n bară. Căutăm doi indivizi. Unu, James Rutherford, de naţionalitate britanică, 30 spre 40 de ani. Doi, Catherine Donovan, de naţionalitate americană, 20 spre 30 de ani. Ai priceput? Ia imediat legătura cu Marea Britanie. Fă rost de numerele de telefon ale acelor doi oameni, trece-i în capul listei de operaţiuni în Lima şi La Paz şi localizează-i imediat. Îi vreau ucişi pe loc! Acum aceasta este prioritatea globală. Sună-mă de îndată ce-ai terminat!

                                             44.

           Casa familiei lui Quitte era un apartament într-un bloc-turn de zece etaje, în centrul capitalei La Paz.
   Parcară afară, pe strada îngustă şi plină de gropi. Mai erau alte câteva maşini de ambele părţi ale drumului; toate arătau de parcă apucaseră şi vremuri mai bune. Quitte îi conduse spre intrarea în clădire. În timp ce împingea să deschidă uşile duble şubrede, fură întâmpinaţi de mirosul puternic de chilii prăjit. Pe partea stângă a holului micuţ, era un lift. Pe partea dreaptă, era o scară dărăpănată din piatră, şerpuind spre etajele superioare.
   Quitte continua să vorbească şi gesticula în sus cu degetele. Rutherford îşi întinse gâtul, urmărind cu privirea traseul balustradei cum urca în zigzag spre un luminator soios, deasupra celor zece etaje. Zâmbi, întorcându-se către Catherine.
   - Cred că asta înseamnă că liftul nu funcţionează.
   Îşi ridicară rucsacurile pe umeri şi îl urmară pe indian, în sus pe treptele năucitoare.
   Interiorul apartamentului fu o surpriză plăcută după mizeria din stradă şi atmosfera deprimantă de pe hol. Uşa de pe palier se deschidea într-un coridor scurt care dădea într-un salon destul de mare. Mai era şi un balconaş, în care abia de puteau încăpea două scaune, dar camera era luminoasă şi aerisită, deoarece, de ambele părţi ale uşii balconului, peretele era de sticlă. Vederea era spre strada din faţa clădirii. Din micuţa încăpere centrală se făcea un culoar ce ducea spre trei dormitoare şi o baie.
   Toate piesele de mobilier erau îmbrăcate în materiale indigene, foarte colorate şi majoritatea din lemn sculptat. Peste tot în jur se zăreau împrăştiate jucării, şi pe masa mare din lemn, ce părea să fie masa de familie, erau vase şi tacâmuri rămase de la micul dejun.
   Era clar că nu o duceau prea bine, dar făceau tot ce puteau din resursele sărăcăcioase, iar apartamentul avea un aer primitor. Catherine zâmbi către Quitte.
   El îi zâmbi la rându-i cu căldură, apoi îi conduse pe culoar către unul dintre dormitoare, unde îşi lăsară bagajele. Le arătă micuţa bucătărie şi nişte cafea proaspăt măcinată, şi prin gesturi multe le dădu de înţeles că va pleca timp de o oră, apoi ţâşni afară.

       După ce Catherine încuie uşa în urma lui Quitte, oftă uşurată.
  - James, pentru prima dată de ceva vreme mă simt aproape în siguranţă!
   Îşi deschise telefonul şi încercă să formeze numărul de mobil al lui Hernan:
   - O să-l sun rapid pe Hernan să-i spun că suntem bine.
   Rutherford luă o gură de cafea şi-şi puse ferm coatele pe masă. Era obosit. Rupt de oboseală.
   Telefonul sună o dată, apoi de două ori şi apoi pentru a treia oară. Deşi se ţinea tare, Catherine simţea cum i se întoarce stomacul pe dos.
   Deodată, telefonul se opri din sunat. Răspunsese. Uşurată, Catherine îşi salută prietenul:
   - Hola! Hernan, eu sunt!
   La celălalt capăt era linişte. Repetă:
   - Hernan? Eşti acolo? Alo?
   Era zgomotul făcut de cineva care bâjbâia la telefon, şi apoi nu se mai auzi nimic, ca şi cum închisese brusc. Catherine şi Rutherford se uitară unul în ochii celuilalt; amândoi se gândeau la acelaşi lucru, dar niciunul nu voia să-l admită.

        Undeva sus, într-un birou nou-nouţ la etajul şaizeci şi cinci al celui mai nou zgârie-nori din La Paz, un bărbat scund şi gras şedea aşezat la un birou şi purta căşti pe urechi.
   Biroul era luminos, surprinzător de luminos, datorită pereţilor de sticlă. De jur împrejurul lui, erau aliniate tot felul de echipamente electronice, monitoare TV şi harduri de calculator.
   Priveliştea care se zărea prin imensele ferestre era panoramică. Mai jos, un nor de ceaţă şi fum maroniu acoperea La Pazul, ca o pătură.
   Străzile mizere fremătau de viaţă. Maşini micuţe aglomerau arterele principale, şi oameni şi mai mici fugeau de colo-colo pe asfalt.
   Bărbatul scund şi gras era îmbrăcat cu o cămaşă albă la care atârnase o cravată slinoasă, bleumarin. Pete mari de transpiraţie îi tot apăreau la subsuori. Nu transpira din cauza căldurii - toate birourile aveau aer condiţionat. În spatele lui, chiar lângă umărul lui, stătea asasinul profesorului, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare şi arborând un aer profund dispreţuitor.
   Bărbatul gras îşi tot trăgea căştile de pe urechi, încurcându-le la ceafă, şi cu înfrigurare mâzgălea ceva pe o bucăţică de hârtie de lângă tastatura calculatorului de pe birou. Se ridică de pe scaun, rupse prima pagina din topul de bileţele şi, fluturând-o pe deasupra capului, începu să strige:
   - Şefu’! Şefu’! I-am prins...
   Occidentalul smulse hârtia şi citi adresa. Cu mâna stângă scoase un telefon mobil din buzunar şi deschise clăpiţa. În timp ce studia bucăţica de hârtie, puse telefonul la ureche. O clipă mai târziu, vorbea. Era încrezător. Rosti cuvintele mârâindu-le:
   - I-am prins. Să mergem!

                                             45.

          Cu un efort de a-şi distrage atenţia de la gândurile rele, Catherine se plimba prin cameră. Rutherford se prăbuşi pe canapea, iar ea scoase un Atlas din bibliotecă. Se aşeză la masă, îl deschise şi începu agale să răsfoiască paginile lucioase.
   Ochii i se opriră pe o hartă a lumii ce se întindea pe o pagină dublă. În timp ce o cercetă, rosti şoptit, ca pentru sine:
   - Longitudinea diverselor localităţi antice.
   Catherine îşi schimbă poziţia pe scaun. Se încruntă, apoi se aplecă peste hartă şi o studie cu toată atenţia. Inima începu să-i bată nebuneşte din nou în timp ce acel sentiment familiar începu s-o acapareze din ce în ce mai mult; sentimentul că priveşte în imensa gaură neagră a trecutului şi că din adâncimile sale de neînţeles i se tot trimiteau semnale; semnale la fel de vechi ca timpul însuşi.
   - James, James, trezeşte-te!
   Catherine îl zgâlţâi cu furie pe Rutherford. El mormăi, încă pe jumătate adormit.
   - Ce? Ce este? Sunt frânt.
   - Aproape că nu-mi vine să cred. Implicaţiile sunt mult prea ciudate, dar... aici... vino să vezi!
   Catherine îşi luă pixul şi începu să deseneze metodic pe hartă.
   Rutherford veni lângă ea, se aşeză la masă şi o urmări fascinat.
   - Ce faci?
   - O să vezi. Priveşte numai! Acum, închipuie-ţi că primul meridian nu este la Londra, ci la Gizeh, în Egipt - la Marea Piramidă, de fapt -, exact aşa cum a spus Bezumov.
   Catherine continuă să deseneze poziţii longitudinale ale tuturor locaţiilor, notând Gizeh ca meridianul zero.
   - Uite, Kathmandu este la exact cincizeci şi patru de grade est de Gizeh. La cincizeci şi patru de grade est de Kathmandu se află insula sacră Yap. Angkor Wat este la exact şaptezeci şi două de grade est de Gizeh şi Nan Madol este la exact cincizeci şi patru de grade est de Angkor. E aproape incredibil. Yap şi Nan Madol sunt nişte puncte minuscule în ocean. Uite! Chiar şi Raiatea este la exact o sută opt grade est de Gizeh.
   Catherine ridică privirea şi se uită în ochii lui să vadă dacă pricepuse.
   - Nu vezi? Toate sunt numere întregi, ceea ce este destul de remarcabil, dar ceea ce este şi mai ciudat este că sunt divizibile cu şase sau doisprezece. Nu prea are cum să fie o întâmplare.

...............................................................