Materia întunecată, Blacke Crouch

                              1-6

                            UNU

           Îmi plac serile de joi.

   Au ceva care transcende timpul. 

   E o tradiție a noastră - să petrecem doar noi trei o seară în familie.
   Fiul meu, Charlie, e așezat la masă și desenează în caietul de schițe. Are aproape cincisprezece ani. A crescut cu încă cinci centimetri peste vară și acum e cât mine de înalt.
   Mă întorc de la ceapa pe care o tai și întreb:
   - Pot să văd și eu?
   El întoarce caietul spre mine și-mi arată un șir de munți care seamănă cu un peisaj de pe o altă planetă.
   - Îmi place, spun eu. Desenezi așa, de plăcere?
   - E un proiect pentru școală. Trebuie să-l predau mâine.
   - Atunci, întoarce-te la treabă, domnule Aștept-până-în-ultimul-moment.
   Stau în bucătăria mea, cât se poate de fericit și o idee cam beat, fără să am habar că în seara asta se vor sfârși toate. Se va sfârși tot ce știu, tot ce iubesc.
   Nimeni nu-ți spune că totul e pe cale să se schimbe, să-ți fie luat. Nu există nicio alertă de proximitate, niciun indiciu că ai ajuns pe buza hăului. Și poate că asta face ca tragedia să fie atât de greu de suportat. Nu doar faptul că se întâmplă, ci și cum se întâmplă: o lovitură de grație care se abate asupra ta de nicăieri, când nici nu te aștepți. Și n-ai timp să fugi ori să te pregătești.
   Luminile din plafon strălucesc pe suprafața vinului meu, iar mirosul cepei începe să-mi înțepe ochii. Vocea lui Thelonius Monk răsună la vechiul pick-up din birou. Înregistrările analogice au o tonalitate de care nu mă satur niciodată, mai ales de acel pârâit dintre piese. Biroul e plin cu teancuri de discuri de vinil, pe care îmi tot spun că voi începe să le rearanjez într-una dintre zilele următoare.
   Soția mea, Daniela, stă pe blatul din bucătărie, răsucind paharul de vin aproape gol într-o mână și ținând telefonul în cealaltă. Îmi simte privirea și surâde, fără a-și lua ochii de pe micul display.
   - Știu, spune ea. Încalc regula fundamentală a serii în familie.
   - Dar ce-i atât de important? o întreb eu.
   Ea ridică spre mine ochii ei întunecați, spanioli.
   - Nimic.
   Mă apropii de ea, îi iau ușor telefonul din mână și-l așez pe blat.
   - Poți să-ncepi să pregătești pastele, îi spun.
   - Prefer să te privesc pe tine gătind.
   - Serios? Te excită, nu-i așa? o întreb apoi pe un ton mai scăzut.
   - Nu, dar e mai distractiv să beau vin și să stau fără să fac nimic.
   Respirația îi e dulce de la vin și afișează unul dintre acele zâmbete care par, arhitectural vorbind, imposibile. Pe mine încă mă topesc. Îmi golesc paharul.
   - Ar trebui să mai deschidem o sticlă, nu-i așa?
   - Ar fi o prostie să n-o facem.
   În timp ce eu scot dopul, ea pune mâna din nou pe telefon și-mi arată ecranul.
   - Citeam articolul din Chicago Magazine despre expoziția Marshei Altman.
   - Au fost drăguți cu ea?
   - Da. În principiu, articolul e o scrisoare de dragoste.
   - Bravo ei!
   - Întotdeauna mi-am zis...
   Lasă fraza în vânt, însă eu știu cum ar fi continuat.
   Cu cincisprezece ani în urmă, înainte de a ne fi întâlnit, Daniela era o nouă stea pe scena artistică din Chicago. Avea un studio în Bucktown și își expunea lucrările în șase galerii.
   Tocmai își prezentase prima expoziție individuală în New York când viața venise peste ea. Eu. Charlie. Un acces de chinuitoare depresie post-partum.
   Destabilizarea.
   Acum le predă elevilor de gimnaziu lecții de artă, în particular.
   - Nu spun că nu sunt fericită pentru ea. Adică... e genială, merită totul cu prisosință.
   - Dacă asta te face să te simți mai bine, Ryan Holder a câștigat premiul Pavia.
   - Ce-i asta?
   - O distincție multidisciplinară acordată pentru realizările în domeniul fizicii și al biologiei. Ryan a primit-o pentru activitatea lui în neurologie.
   - E ceva substanțial?
   - Milioane de dolari. Alte premii. Deschide calea burselor și a finanțărilor.
   - Asistente mai arătoase?
   - Evident, ăsta-i trofeul real. M-a invitat la o mică petrecere în seara asta, dar l-am refuzat.
   - De ce?
   - Fiindcă e seara noastră.
   - Ar trebui să te duci.
   - Aș prefera să stau.
   Daniela își ridică paharul gol.
   - Deci zici că amândoi avem motive serioase să bem mult în seara asta.
   O sărut, apoi torn în pahare porții generoase din sticla abia deschisă.
   - Ai fi putut câștiga tu premiul acela, spune ea.
   - Ai fi putut cuceri tu scena artistică din Chicago.
   - În schimb, am făcut amândoi asta, răspunde ea, schițând un gest spre pereții înalți ai casei pe care o cumpărasem eu cu banii dintr-o moștenire, în epoca dinainte de a o întâlni. Și asta, adaugă ea arătând spre Charlie, care desenează mai departe cu o superbă intensitate, ce-mi amintește de momentele în care Daniela e cufundată într-o pictură.
   E ceva straniu în a fi părinte de adolescent. Una e să crești un băiețel și cu totul altceva când o persoană în pragul maturității așteaptă îndrumare de la tine.
   Simt că am foarte puțin de oferit. Știu că există tați care privesc lumea într-un fel anume, cu claritate și cu înțelepciune, tați care știu exact ce anume să le spună copiilor lor. Dar eu nu mă număr printre aceștia. Cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât înțeleg mai puțin.
   Îmi iubesc fiul. El e totul pentru mine. Și totuși, nu-mi pot alunga senzația că sunt o dezamăgire pentru el. Că-l trimit în calea lupilor înarmat cu nimic altceva în afara fărâmelor perspectivei mele incerte.
   Mă duc la dulapul de lângă chiuvetă, îl deschid și încep să caut o cutie cu fettuccine. Daniela se întoarce spre Charlie și-i spune:
   - Tata ar fi putut câștiga premiul Nobel.
   Eu râd.
   - Asta s-ar putea să fie o mică exagerare.
   - Charlie, nu te lăsa păcălit. Tata e un geniu.
   - Ești drăguță, îi spun eu. Și un pic cherchelită.
   - Este adevărat, o știi și tu. Știința a progresat mai puțin fiindcă tu îți iubești familia.
   Nu pot decât să zâmbesc. Când Daniela bea, se întâmplă trei lucruri: accentul ei nativ începe să se audă, iar ea devine de o amabilitate belicoasă și tinde să exagereze.
   - Tata mi-a spus într-o noapte - n-o să uit asta niciodată - că cercetarea pură îți acaparează toată viața. Mi-a zis...
   Și, pentru o clipă, spre surprinderea mea, e copleșită de emoții. Ochii i se încețoșează, iar ea clatină din cap așa cum face întotdeauna când e pe punctul să plângă. În ultimul moment însă, se adună și continuă:
   - Mi-a zis: „Daniela, prefer ca pe patul de moarte să-mi amintesc de tine, nu de un laborator steril și rece”.
   Mă uit la Charlie și-l surprind dându-și ochii peste cap în timp ce desenează.
   Stânjenit, probabil, de melodrama noastră părintească. Privesc în continuare în dulap și aștept să-mi treacă nodul din gât. Când acesta dispare, iau pastele și închid ușa.
   Daniela își bea vinul.
   Charlie desenează.
   Clipa trece.
   - Unde e petrecerea lui Ryan? mă întreabă ea.
   - La Village Tap.
   - E barul tău, Jason.
   - Și?
   Se apropie și-mi ia cutia de paste din mână.
   - Du-te și bea un pahar cu vechiul tău amic din colegiu. Spune-i că ești mândru de el. Fiindcă ține stindardul sus. Spune-i că-i transmit și eu felicitări.
   - N-o să-i spun că-i transmiți felicitări.
   - De ce nu?
   - Fiindcă are o chestie pentru tine.
   - Termină!
   - Dar e adevărat. De demult. De când eram colegi de cameră. Îți mai amintești ultima petrecere de Crăciun? Cum încerca el să te păcălească să stai sub vâsc împreună cu el?
   Ea râde și spune doar atât:
   - Cina va fi pe masă când te vei întoarce.
   - Ceea ce înseamnă că ar trebui să vin înapoi peste...
   - Trei sferturi de oră.
   - Ce m-aș face eu fără tine?!
   Mă sărută.
   - Hai să nu ne gândim la asta.
   Îmi iau cheile și portofelul din vasul de ceramică de lângă cuptorul cu microunde și intru în camera de zi, unde privirea mi se oprește asupra lustrei în formă de teseract de deasupra mesei. Daniela mi-o dăruise la aniversarea a zece ani de căsnicie. Cel mai frumos cadou posibil.
   Când sunt pe punctul să ies pe ușă, Daniela strigă:
   - Adu înghețată când te întorci!
   - De mentă cu fulgi de ciocolată, precizează Charlie.
   Ridic brațul, cu degetul mare în sus.
   Nu mă uit înapoi.
   Nu-mi iau la revedere.
   Iar clipa trece neobservată.
   Sfârșitul a tot ce știu, a tot ce iubesc.

          Trăiesc de douăzeci de ani în Logan Square și niciodată nu mi s-a părut mai plăcut decât în prima săptămână din octombrie.
   De fiecare dată îmi amintesc de fraza aceea a lui F. Scott Fitzgerald: Viața începe din nou odată cu răcoarea toamnei.
   Seara e rece, iar cerul e suficient de senin încât să vezi câteva stele. Barurile sunt mai aglomerate decât de obicei, fiind pline de fanii dezamăgiți ai echipei Chicago Cubs.
   Mă opresc pe trotuar sub lumina unei firme țipătoare pe care clipesc cuvintele VILLAGE TAP și mă uit prin ușa deschisă a omniprezentului bar din colțul străzii, pe care-l poți găsi în orice cartier din Chicago care se respectă. Cel de aici se întâmplă să fie și cârciuma mea preferată din zonă. E cea mai apropiată de casă, fiind la doar câteva străzi distanță.
   Trec prin irizarea albastră a firmei luminoase din vitrină și intru.
   Matt, barmanul și totodată proprietarul localului, rostește moțăind un salut, în vreme ce eu mă strecor prin mulțimea strânsă în jurul lui Ryan Holder.
   - Tocmai îi povesteam Danielei despre tine, îi spun eu.
   El zâmbește. E bronzat și foarte dichisit pentru turneul de conferințe. Poartă un pulover negru cu guler rulat și are barba tunsă elaborat.
   - Îmi pare al naibii de bine să te văd! Sunt impresionat că ai venit. Iubito? rostește atingând ușor umărul gol al tinerei așezate pe taburetul de alături. Te superi dacă-i cedezi locul o clipă bunului și vechiului meu prieten?
   Femeia se ridică ascultătoare, iar eu mă așez pe taburet lângă Ryan, care îi face un semn barmanului.
   - Adu-ne două dintre cele mai scumpe băuturi pe care le ai.
   - Ryan, nu trebuie!
   El mă prinde de braț.
   - În seara asta bem tot ce-i mai bun.
   - Am Macallan Twenty-Five, spune Matt.
   - Dublu. Fac cinste.
   Când barmanul se îndepărtează, Ryan îmi lovește prietenește brațul. Tare. La prima vedere, n-ai zice că e om de știință. A jucat lacrosse în facultate și încă mai are umerii lați și ușurința în mișcare a unui sportiv înnăscut.
   - Ce mai fac Charlie și minunata Daniela?
   - Excelent.
   - Ar fi trebuit s-o aduci și pe ea. N-am mai văzut-o de la Crăciunul trecut.
   - Îți transmite felicitări.
   - Ai lângă tine o femeie tare cumsecade, dar asta nu mai e chiar o noutate.
   - Ce șanse sunt să te așezi și tu la casa ta în viitorul apropiat?
    - Slabe. Viața de unul singur și considerabilele ei avantaje par să mi se potrivească. Tu încă predai la colegiul Lakemont?
   - Da.
   - O școală decentă. Fizică, nu?
   - Exact.
   - Deci predai...
   - Mecanică și teorie cuantică. Bazele acesteia, în general. Nimic foarte sexy.
   Matt revine cu băuturile noastre, iar Ryan i le ia din mâini și îmi așază una în față.
   - Deci sărbătorirea asta..., încep eu să spun.
   - E doar o chestie așa... pe nepusă masă, pe care au organizat-o câțiva dintre masteranzii mei. Nimic nu pare să le placă mai mult decât să mă îmbete și să mă vadă distrându-i.
   - A fost un an grozav pentru tine, Ryan. Încă-mi mai amintesc că aproape ai picat la ecuațiile diferențiale.
   - Iar tu mi-ai salvat fundul. Și nu o singură dată.
   Pentru un moment, dincolo de încrederea și de lustrul lui, îl întrezăresc pe tânărul mototol și iubitor de petreceri cu care împărțisem un apartament dezgustător timp de un an și jumătate.
   - Și premiul Pavia l-ai primit pentru studiile în...? întreb eu.
   - Identificarea cortexului prefrontal ca sediu generator al conștiinței.
   - Mda. Fără îndoială. Ți-am citit lucrarea.
   - Și ce părere ai?
   - Superbă.
   Pare sincer încântat de compliment.
   - Dacă e să fiu cinstit, Jason, și nu-i pic de modestie falsă în ce-ți spun acum, am crezut întotdeauna că tu vei fi cel care va publica lucrări de răsunet.
   - Serios?
   Mă studiază pe deasupra ramei negre de plastic a ochelarilor săi.
   - Sigur. Tu ești mai deștept decât mine. Toată lumea știe asta.
   Îmi beau restul de whisky și încerc să nu las să se vadă cât de delicios mi se pare.
   - Doar o întrebare, continuă el. Cum te consideri astăzi - profesor sau mai degrabă cercetător?
   - Păi...
   - Fiindcă eu mă consider, în primul și în primul rând, un ins care caută răspunsuri la întrebări fundamentale. Iar dacă oamenii din jur - gesticulează spre masteranzii lui, care au început, între timp, să se strângă lângă noi - sunt suficient de isteți încât să absoarbă cunoștințele doar prin apropierea de mine... e grozav! Dar transmiterea cunoașterii, ca să spun așa, pe mine nu mă interesează. Tot ce contează e știința. Cercetarea.
   Remarc o undă de iritare și de furie în glasul lui, una în plină desfășurare, ca și când Ryan și-ar fi ambalat singur motoarele. Încerc s-o iau în râs.
   - Ești supărat pe mine, Ryan? Parcă ai intenționa să lași să se înțeleagă că te-am cam dezamăgit.
   - Uite ce e, eu am predat la MIT, la Harvard, la John’s Hopkins - cele mai bune universități de pe planetă. M-am întâlnit cu cei mai tari oameni din lume, dar tu, Jason, ai fi reușit să schimbi pământul dacă ai fi hotărât să urmezi aceeași cale. Dacă te-ai fi ținut de ea. În loc de asta, tu le predai bazele fizicii unor viitori medici și avocați de familie.
   - Nu putem fi cu toții superstaruri ca tine, Ryan.
   - Nu, dacă te dai bătut.
   Îmi termin paharul cu whisky și spun:
   - Ei, mă bucur mult că am trecut pe aici.
   Apoi cobor de pe scaunul de bar.
   - Nu fi așa, Jason! Îți făceam doar un compliment.
   - Sunt mândru de tine, omule! Vorbesc serios.
   - Jason!
   Afară, pornesc cu pași mari pe trotuar. Cu cât las o distanță mai mare între mine și Ryan, cu atât devin mai furios. Și nici măcar nu știu sigur pe cine.
   Îmi simt fața fierbinte. O sudoare rece mi se scurge pe piept.
   Fără să mă gândesc prea mult la ce fac, dau să traversez când semaforul e roșu și în aceeași clipă aud un scârțâit de pneuri, de cauciuc frecat de asfalt.
   Întorc capul și mă uit siderat la un taxi galben care se năpustește spre mine.
   Prin parbrizul care se apropie îl văd pe șofer cât se poate de clar - un tip cu mustață, cu ochii măriți de spaimă, crispându-se în așteptarea impactului.
   O clipă mai târziu, palmele mi se proptesc în metalul galben și cald al capotei, iar taximetristul scoate capul pe geam, urlând la mine:
   - Imbecilule, vrei să te omori? Scoate-ți dracului capul din fund!
   Claxoanele încep să sune în urma taxiului.
   Mă întorc pe trotuar și mă uit la traficul care își reia fluxul.
   Trei șoferi scot capul pe geamul mașinii și încetinesc suficient pentru a-mi arăta degetul.

      Intru la Whole Foods, unde miroase cam cum mirosea tipa hippie cu care mă întâlnisem o vreme înainte de Daniela - un amestec de zarzavaturi, cafea măcinată și uleiuri esențiale.
   Spaima cu taxiul m-a cam năucit, așa că mă uit pe rând la vitrinele frigorifice, cu mintea încețoșată, apatică și somnolentă.
   Mi se pare mai rece când ies din nou în stradă. Un vânt iute suflă dinspre lac, vestind iarna lipsită de vlagă care stă să apară.
   Cu sacul de umăr plin de înghețată, o iau spre casă pe un alt drum. E mai lung cu șase cvartale, dar tot ce pierd la distanță câștig în solitudine, iar după Ryan și episodul cu taxiul, am nevoie de un timp în plus ca să-mi revin.
   Trec pe lângă un șantier, pustiu noaptea, iar câteva străzi mai departe ajung la terenul de joacă al școlii elementare la care a mers Charlie, cu toboganul de metal lucind în lumina unui bec stradal și cu leagănele unduindu-se în bătaia vântului.
   Serile acestea de toamnă au o energie care atinge în mine o coardă primitivă.
   Una de demult. Din copilăria mea în vestul statului Iowa. Mă gândesc la meciurile de fotbal din liceu și la reflectoarele de pe stadion, revărsându-și lumina asupra jucătorilor. Simt mirosul de mere coapte și izul acru de bere la butoi, de la băutele în lanul de porumb. Simt vântul pe obraz în vreme ce stau în remorca unui camion vechi, pe un drum de țară noaptea, cu vălătucii de praf învârtejindu-se în urmă și cu întregul orizont al vieții mele căscându-mi-se în față.
   Cred că asta-i partea cea mai frumoasă a tinereții - o lejeritate extraordinară cu privire la tot ce ai în jur, fiindcă nicio afurisită de alegere n-a fost făcută încă, niciun drum n-a fost început, iar calea care ți se deschide înainte nu e altceva decât un potențial pur și nelimitat.
   Îmi place viața mea, dar n-am mai simțit lejeritatea aceea de mulți ani. Serile de toamnă ca aceasta sunt singurele care-mi amintesc de ea.
   Frigul începe să-mi limpezească mintea.
   Abia aștept să ajung din nou acasă. Mă gândesc să dau drumul la gaze.
   Niciodată n-am făcut focul înainte de Halloween, dar în seara asta-i atât de al naibii de frig, încât după nici doi kilometri de mers pe un asemenea vânt, tot ce mai vreau e să stau lângă sobă cu Daniela, cu Charlie și cu un pahar de vin.
   Strada trece pe sub El. Traversez pe sub fierăria ruginită a căii ferate. După părerea mea, mai mult chiar decât siluetele zgârie-norilor, El este simbolul perfect al orașului. Aceasta e partea mea preferată din drumul spre casă, fiindcă e cea mai întunecată și mai tăcută.
   Pe moment...
   Nu vine niciun tren.
   Nu se văd faruri nici în dreapta, nici în stânga.
   Nu se distinge niciun huruit.
   Nimic în afara bâzâitului îndepărtat al unui avion la înălțime, coborând spre aeroport.
   Stai...
   Ceva se apropie. Aud pași pe trotuar.
   Mă uit înapoi.
   O umbră se năpustește spre mine, distanța dintre noi scurtându-se mai repede decât pot eu să înțeleg ce se întâmplă.
   Primul lucru pe care-l văd e o față de un alb fantomatic.
   Sprâncene înalt arcuite, care par desenate.
   Buze roșii, strânse, prea subțiri, prea aproape de perfecțiune.
   Și ochi hidoși, mari și negri ca smoala, fără irisuri și fără pupile.
   Al doilea lucru pe care-l văd e gura unei arme, la o palmă de vârful nasului meu.
   Vocea joasă și hârâită din spatele măștii de gheișă rostește:
   - Întoarce-te!
   Ezit, prea uluit ca să mă pot mișca.
   El împinge arma mai aproape de fața mea.
   Mă întorc.
   Înainte să-i pot spune că țin portofelul în buzunarul din stânga față, el mă înștiințează:
   - Nu mă interesează banii tăi. Mergi!
   Încep să merg.
   - Mai repede!
   Merg mai repede.
   - Ce vrei? întreb.
   - Taci!
   Un tren huruie pe deasupra când ieșim din întunericul de sub El, iar inima îmi bubuie în piept. Privesc și asimilez împrejurimile cu o curiozitate bruscă și intensă. Dincolo de stradă se întinde un complex rezidențial cu garduri și porți de acces, iar partea dinspre noi include câteva firme care trag obloanele la ora cinci a după-amiezii.
   Un salon de manichiură.
   Un cabinet de avocatură.
   Un atelier de reparații de electrocasnice.
   Un depozit de anvelope.
   Zona e aidoma unui oraș părăsit - străzile sunt pustii.
   - Vezi SUV-ul de-acolo? întreabă el.
   Undeva în față e parcat un Lincoln Navigator negru. Alarma piuie.
   - Urcă la volan.
   - Nu știu ce-ți închipui că faci...
   - Sau o să sângerezi până la moarte aici, pe trotuar.
   Deschid portiera din partea șoferului și mă așez la volan.
   - Punga mea de cumpărături, încerc să spun.
   - Ia-o! Pornește motorul, îmi cere el, după care urcă pe bancheta din spate.
   Închid portiera și îndes sacoșa de pânză de la Whole Foods sub scaunul pasagerului. E atâta liniște în mașină, încât îmi aud pulsul - un răpăit accelerat în timpane.
   - Ce mai aștepți? întreabă el.
   Pornesc motorul.
   - Deschide sistemul de navigație, îl deschid.
   - Apasă pe „destinații anterioare”.
   N-am avut niciodată o mașină cu GPS încorporat și îmi ia ceva vreme până găsesc unde să apăs pe ecranul tactil. Apar trei destinații. Una e adresa mea de acasă. Alta e universitatea la care lucrez.
   - M-ai urmărit? îl întreb.
   - Alege Pulaski Drive.
   Selectez Pulaski Drive nr. 1400, Chicago, Illinois 60616, fără să am habar unde ar putea fi asta. Vocea feminină a sistemului de navigație mă îndrumă: Întoarceți la 180 de grade acolo unde este posibil și rulați un kilometru și jumătate.
   Bag în viteză și întorc pe strada întunecată.
   Bărbatul din spatele meu îmi spune:
   - Prinde-ți centura de siguranță!
   O prind, iar el face la fel.
   - Jason, ca să fie clar, dacă nu urmezi instrucțiunile întocmai și încerci ceva, te împușc prin spătarul scaunului. Înțelegi ce-ți spun?
   - Da.
   Traversez cartierul în care locuiesc și mă întreb dacă o să-l mai revăd vreodată.
   La un semafor care e roșu, opresc în fața barului meu din colț. Prin geamul oglindit din dreptul șoferului, văd că ușa este încă deschisă. Îl zăresc pe Matt și, în mulțime, pe Ryan, răsucit pe taburetul lui, cu spatele la bar și coatele sprijinite pe tejghea, întreținându-și masteranzii. Probabil captivându-i cu o poveste sinistră despre ratare, în care rolul principal îl are fostul lui coleg de cameră.
   Vreau să-l strig. Să-i spun că sunt în pericol. Că am nevoie...
   - E verde, Jason.
   Accelerez și trec de intersecție.
   GPS-ul ne ghidează spre est, prin Logan Square, până la Kennedy Expressway, unde impasibilul glas feminin mă îndrumă: Întoarceți la dreapta peste treizeci de metri și rulați încă treizeci și unu virgulă șapte kilometri.
   Traficul este suficient de lejer pentru a-mi permite să setez acul vitezometrului la o sută zece kilometri pe oră și să-l mențin așa. Mâinile mi-au transpirat pe volanul din piele și nu-mi pot alunga din minte întrebarea: „O să mor în seara asta?”
   Mă gândesc că, dacă voi scăpa viu, voi rămâne cu o revelație pe care n-o voi uita tot restul zilelor mele - plecăm din viața asta exact așa cum am apărut: complet singuri, fără nimic. Mi-e frică. Și nimeni - nici Daniela, nici Charlie, nici altcineva - nu poate face nimic ca să mă ajute în clipele acestea în care am nevoie de ei mai mult ca oricând. Ei nici măcar nu știu prin ce trec.
   Autostrada interstatală străbate periferia vestică a orașului. Turnul Willis și zgârie-norii mai joși din preajma sa sunt învăluiți într-o lumină caldă și pașnică, pe fundalul nopții.
   Alimentată de frică, de panica crescândă, mintea mea roiește, încercând să-și dea seama ce se petrece.
   Adresa mea e inclusă în sistemul de navigație. Deci tipul ăsta nu m-a ales întâmplător. M-a urmărit înainte. Mă cunoaște. Prin urmare, una dintre acțiunile mele a dus la rezultatul acesta.
   Dar care?
   Bogat nu sunt.
   Viața mea nu valorează nimic pentru nimeni, în afară de mine și ai mei.
   N-am fost arestat niciodată, n-am comis nicio infracțiune.
   Nu m-am culcat niciodată cu nevasta altcuiva.
   Sigur, le mai arăt uneori degetul celorlalți participanți la trafic, dar ăsta e Chicago.
   Ultima și singura mea altercație fizică s-a petrecut într-a șasea, când i-am tras un pumn unui coleg de clasă fiindcă mi-a turnat lapte pe spate.
   N-am făcut rău nimănui, în adevăratul sens al cuvântului. Nu într-o asemenea măsură încât să ajung la volanul unui Lincoln Navigator, cu o armă ațintită spre cap.
   Sunt fizician și profesor la un colegiu oarecare.
   Nu-mi tratez elevii, nici măcar pe cei mai recalcitranți, altfel decât cu respect.
   Cei care au picat la examene au pățit asta fiindcă nu le-a păsat de școală și în mod cert niciunul dintre ei nu mă poate acuza că i-am distrus viața. Am făcut tot posibilul să-mi ajut elevii să promoveze cursul.
   Siluetele clădirilor din oraș se micșorează în oglinda laterală și rămân tot mai departe în urmă, ca un țărm familiar și reconfortant.
   Risc o întrebare:
   - Ți-am făcut ceva rău în trecut? Ție sau cuiva pentru care lucrezi? Fiindcă nu înțeleg ce ai putea să vrei de la...
   - Cu cât vorbești mai mult, cu atât mai rău o să-ți fie.
   Pentru prima dată, realizez că vocea lui are ceva familiar. Nu reușesc în ruptul capului să-mi dau seama când și unde, dar știu că ne-am mai întâlnit. Sunt sigur de asta.
   Simt telefonul vibrând și îmi dau seama că am primit un mesaj.
   Apoi încă o dată.
   Și încă o dată.
   A uitat să-mi ia telefonul.
   Mă uit la ceas: 21:05.
   Am plecat de acasă cu ceva mai mult de o oră în urmă. E Daniela, fără îndoială, întrebându-se unde sunt. Am întârziat cincisprezece minute, iar eu nu întârzii niciodată.
   Mă uit în oglinda retrovizoare, dar e prea întuneric ca să pot vedea ceva, cu excepția unei fâșii din masca albă. Risc un experiment. Îmi iau mâna stângă de pe volan, o pun pe genunchi și număr până la zece.
   El nu zice nimic.
   Pun mâna la loc pe volan.
   Vocea computerizată întrerupe tăcerea: Ieșiți la dreapta pe Eighty-Seventh Street, peste șase virgulă nouă kilometri.
   Foarte încet, iau din nou mâna stângă de pe volan. De data asta, o strecor ușor în buzunarul pantalonilor. Telefonul e jos de tot și abia reușesc să-l ating cu arătătorul și cu degetul mijlociu, prinzându-l între ele. Milimetru cu milimetru, îl trag afară; carcasa de cauciuc se opintește în fiecare cută a materialului. O vibrație mai intensă îmi face degetele să tremure: un apel primit.
   Când, în sfârșit, reușesc să-l scot din buzunar, îl pun pe picior cu fața în sus și-mi așez mâna la loc pe volan.
   În vreme ce vocea actualizează distanța până la ieșirea de pe autostradă, arunc o privire spre telefon. Am un apel pierdut de la Dani și trei mesaje-text:
   DANI, acum 2 minute: Cina e pe masă.
   DANI, acum 2 minute: Grăbește-te, ne e FOAME!
   DANI, acum 1 minut: Te-ai rătăcit?:)
   Îmi reîndrept atenția spre drum, întrebându-mă dacă lumina telefonului e vizibilă de pe bancheta din spate.
   Ecranul redevine întunecat.
   Duc mâna jos, apăs tasta ON/OFF și glisez ecranul. Tastez parola din patru cifre și apăs pe simbolul verde de „Mesaje”. Cele ale Danielei sunt primele și, când le deschid, răpitorul meu își schimbă poziția pe banchetă.
   Prind iar volanul cu ambele mâini.
   Ieșiți la dreapta pe Eighty-Seventh Street, peste trei virgulă unu kilometri.
   Screensaverul și-a terminat ciclul; ecranul se blochează și devine negru.
   Rahat!
   Cobor iar mâna, reintroduc parola și încep să tastez cel mai important SMS din viața mea, mișcând arătătorul cu greu pe ecran și având nevoie de două sau trei încercări pentru fiecare cuvânt, fiindcă funcția de „autocorect” își face de cap.
   Gura armei mi se înfige mai tare în ceafă.
   Reacționez și trec pe banda de accelerație.
   - Ce faci, Jason?
   Îndrept volanul cu o mână, revenind pe banda întâi, în vreme ce mâna stângă îmi coboară din nou spre telefon, spre tasta de expediere a mesajului.
   El se repede printre scaunele din față, pe lângă mijlocul meu, și înhață telefonul cu mâna în mănușă.
   Ieșiți la dreapta pe Eighty-Seventh Street, peste o sută cincizeci de metri.
   - Care ți-e parola, Jason?
   Iar fiindcă nu răspund, continuă:
   - Stai. Pun pariu că o știu. Luna și anul nașterii de la coadă la cap? Să vedem... trei-șapte-doi-unu. Asta e!
   În oglinda retrovizoare, îi văd masca luminată de ecranul telefonului.
   Citește mesajul pe care m-a împiedicat să-l trimit: „Pulaski 1400 sună la 91...”
   - Ce băiat rău!
   Virez spre ieșirea de pe autostradă. GPS-ul spune: Virați la stânga pe Eighty- Seventh Street și rulați spre est șase kilometri.
  Rulăm acum în zona de sud a orașului, într-un cartier în care n-ar trebui să avem motive să intrăm.
   Pe lângă șiruri de clădiri din prefabricate.
   Complexe de apartamente.
   Parcuri pustii cu leagăne ruginite și coșuri de baschet fără plasă. Magazine cu vitrinele aflate în spatele grilajelor coborâte peste noapte.
   Pretutindeni, graffiti ale bandelor de cartier.
   - Deci, cum îi spui, Dani sau Daniela? mă întreabă el.
   Simt o gheară în gât. Furia, frica și neajutorarea fierb laolaltă în mine.
   - Jason, ți-am pus o întrebare.
   - Du-te dracului!
   Se apleacă spre mine, iar cuvintele lui îmi ard urechea:
   - Nu așa vrei să joci cu mine, Jason. O să te fac să suferi cum n-ai mai suferit niciodată în viața ta. Cu o durere pe care n-o credeai posibilă. Cum îi spui?
   Scrâșnesc din dinți.
   - Daniela.
   - Niciodată Dani? Deși așa scrie în telefonul tău?
   Sunt tentat să intru cu mașina într-un zid la viteză maximă, ca să murim amândoi. Dar răspund:
   - Doar rar. Nu-i place.
   - Ce ai în punga de cumpărături?
   - De ce vrei să știi cum îi spun?
   - Ce ai în pungă?
   - Înghețată.
   - E o seară în familie, nu-i așa?
   - Da.
   În oglinda retrovizoare, îl văd tastând la telefon.
   - Ce scrii? îl întreb.
   El nu răspunde.
   Am ieșit din ghetou și rulăm acum printr-o zonă pustie, care nici măcar nu mai seamănă cu orașul Chicago; siluetele zgârie-norilor sunt reduse la o pată vagă de lumină în depărtare. Casele stau să cadă, fără becuri aprinse, fără viață.
   Totul pare de mult abandonat.
   Trecem peste un râu și observ că în față se întinde lacul Michigan, cu suprafața sa întunecată ca un deznodământ potrivit al sălbăticiei urbane.
   Ca și când lumea s-ar termina aici.
   Și poate că a mea chiar se termină.
   Virați la dreapta și rulați spre sud pe Pulaski Drive, unu virgulă opt kilometri până la destinație.
   Individul râde ușor.
   - Ah, ai dat de necaz cu domnița.
   Strâng volanul cu putere, aproape să-l sugrum.
   - Cine era bărbatul cu care ai băut whisky în seara asta, Jason? Nu mi-am dat seama de afară.
   E teribil de întuneric aici, în această zonă a nimănui dintre Chicago și Indiana.
   Trecem pe lângă ruinele unor fabrici și remize de vagoane.
   - Jason!
   - Îl cheamă Ryan Holder. Era...
   - Fostul tău coleg de cameră.
   - De unde știi asta?
   - Sunteți apropiați? Nu-l văd în lista ta de contacte.
   - Nu chiar. De unde...
   - Știu aproape totul despre tine, Jason. S-ar putea zice că mi-am făcut o specializare din viața ta.
   - Dar cine ești?
   Peste o sută cincizeci de metri, veți ajunge la destinație.
   - Cine ești?
   El nu răspunde, însă încerc să mă concentrez asupra împrejurimilor tot mai pustii. Asfaltul se derulează sub farurile SUV-ului.
   Gol în urma noastră.
   Gol în față.
   Lacul în stânga, depozite părăsite în dreapta.
   Ați ajuns la destinație.
   Opresc mașina în mijlocul drumului.
   - Intrarea e drept înainte, pe stânga, spune el.
   Lumina farurilor dezvăluie o bucată șubredă de gard, încununată cu o tiară de sârmă ghimpată ruginită. Poarta e întredeschisă, iar lanțul care o bloca odinioară fusese tăiat, zăcând acum încolăcit în buruienile de pe marginea drumului.
   - Împinge ușor poarta cu bara din față.
   Chiar și în interiorul antifonat al SUV-ului, scârțâitul porții deschizându-se se aude sonor. Fasciculele farurilor luminează rămășițele unui drum, cu asfaltul crăpat și umflat din cauza iernilor aspre din Chicago.
   Comut pe faza lungă. Lumina scaldă o parcare cu stâlpii de iluminat căzuți ici și colo, ca niște bețe de chibrit. Dincolo de ea, se înalță o structură masivă.
   Fațada din cărămidă a clădirii asupra căreia timpul și-a lăsat amprenta este flancată de câteva rezervoare cilindrice uriașe și de două coșuri de fum ce par să străpungă cerul.
   - Ce-i aici? întreb.
   - Parchează și oprește motorul.
   Fac ce mi se spune, apoi scot mașina din viteză și trag cheia din contact.
   Se lasă o liniște mormântală.
   - Ce-i aici? întreb din nou.
   - Ce planuri ai pentru vineri?
   - Poftim?
   O lovitură seacă în tâmplă mă prăvălește peste volan. Încremenesc și mă întreb pentru o fracțiune de secundă dacă așa te simți când ești împușcat în cap.
   Dar nu, doar m-a lovit cu arma.
   Îmi duc mâna spre locul izbiturii. Îmi simt degetele lipicioase de sânge.
   - Mâine, spune el. Ce program ai mâine?
   Mâine... Pare un concept străin.
   - Să... să le dau un test elevilor mei din clasa 3316.
   - Și altceva?
   - Asta-i tot.
   - Scoate-ți toate hainele.
   Îl privesc în oglinda retrovizoare. De ce naiba mă vrea dezbrăcat?
   - Dacă voiai să încerci ceva, spune el, trebuia s-o faci cât încă aveai controlul mașinii. De acum înainte, ești al meu. Acum, scoate-ți hainele, iar dacă voi fi nevoit să-ți mai spun asta încă o dată, o să se lase cu sânge. Mult.
   Îmi desfac centura de siguranță.
   În vreme ce trag fermoarul hanoracului și-mi scot brațele din mâneci, mă agăț de un fir unic de speranță: tipul încă poartă masca, ceea ce înseamnă că nu vrea să-i văd fața. Dacă ar avea de gând să mă omoare, nu s-ar mai sinchisi că-l pot identifica.
   Corect?
   Îmi deschei nasturii cămășii.
   - Și pantofii? întreb.
   - Totul.
   Îmi scot încălțările și șosetele, apoi îmi trag în jos pantalonii și lenjeria.
   O clipă mai târziu, toate hainele mele zac grămadă pe scaunul din dreapta.
   Mă simt vulnerabil.
   Expus.
   Bizar de jenat.
   Dacă încearcă să mă violeze? Oare asta are de gând?
   Tipul așază o lanternă pe consola dintre scaune.
   - Ieși din mașină, Jason.
   Realizez că percep interiorul Navigatorului ca pe un fel de barcă de salvare.
   Cât timp stau înăuntru, el nu-mi poate face rău. N-o să facă mizerie acolo.
   - Jason!
   Gâfâi, încep să respir greu și pete negre îmi explodează în fața ochilor.
   - Știu ce crezi, continuă el, dar pot la fel de bine să te rănesc și în mașină.
   Nu mai am suficient oxigen. Încep să mă panichez. Dar reușesc să spun, cu răsuflarea tăiată:
  - Aiurea. Nu vrei să-mi verși sângele aici.
   Când îmi revin, el mă scoate din mașină trăgându-mă de brațe. Mă trântește în pietrișul de pe drum, iar eu stau acolo năuc, așteptând să mi se limpezească mintea.
   Întotdeauna e mai rece lângă lac, iar seara asta nu face excepție. Vântul mușcă tăios din pielea mea goală, pe care firele de păr s-au zburlit.
   E atât de întuneric aici, încât pe cer văd de cinci ori mai multe stele decât în oraș.
   Capul îmi bubuie și un fir nou de sânge mi se scurge pe obraz. Dar cu valul intens de adrenalină care-mi circulă prin vene, durerea abia se simte.
   Tipul dă drumul unei lanterne în praful de lângă mine, iar pe a lui o îndreaptă spre clădirea dărăpănată pe care am văzut-o din mașină.
   - După tine.
   Iau lanterna și mă chinuiesc să mă ridic în picioare. Mă împleticesc spre clădire și calc cu tălpile goale pe ziare ude. Ocolesc doze de bere stâlcite și cioburi de sticlă care lucesc în lumina lanternei.
   Apropiindu-mă de intrarea principală, îmi imaginez parcarea aceasta părăsită într-o altă seară. Una din viitor. E început de iarnă și, prin perdeaua ninsorii, întunericul e străpuns de licăriri albastre și roșii. Polițiști cu câini forfotesc printre ruine și, în timp ce undeva în interior alții îmi examinează cadavrul gol, măcelărit și descompus, o mașină de patrulare oprește în fața casei mele din Logan Square. E ora două dimineața și Daniela vine la ușă în cămașă de noapte.
   Am dispărut de câteva săptămâni și în sufletul ei știe că nu mă mai întorc, crede că s-a împăcat deja cu ideea dură, dar văzându-i pe polițiștii aceia tineri, cu privirile lor sobre, cu un praf de zăpadă pe umeri și pe cozorocul caschetelor pe care le țin, respectuoși, sub braț... ceva se frânge în sfârșit în interiorul ei, ceva despre care nici nu știa că mai este întreg. Simte cum i se înmoaie genunchii, cum o lasă puterile, și în vreme ce ea se prelinge pe preșul de la ușă, Charlie coboară de la etaj în spatele ei, cu ochii cârpiți, cu părul vâlvoi, și întreabă: „E-n legătură cu tata?”
   Când ne apropiem de clădire, două cuvinte prind contur pe cărămizile decolorate de deasupra intrării. Singurele litere pe care le disting formează vocabulele CAGO ELECTRICITATE.
   Mă împinge printr-o deschizătură în zidul de cărămidă.
   Fasciculele lanternelor mătură incinta unui birou de recepție.
   Mobilier putrezit până la cadrul de metal.
   Un dozator de apă vechi.
   Rămășițele unui foc.
   Un sac de dormit rupt.
   Prezervative folosite pe covorul mucegăit.
   Intrăm pe un coridor lung. Fără lanterne, nu ți-ai vedea nici palma în fața ochilor.
   Mă opresc și o îndrept pe a mea înainte, dar fasciculul ei e înghițit de beznă.
   Pe linoleumul deformat de sub picioarele mele sunt mai puține gunoaie și nu se aude niciun sunet, cu excepția șuieratului îndepărtat al vântului dincolo de ziduri.
   Cu fiecare secundă, mi se face tot mai frig.
   El îmi înfige țeava armei în șale, împingându-mă înainte.
   Am ajuns oare, la un moment dat, pe radarul vreunui psihopat care a decis să afle totul despre mine înainte de a mă ucide? Poate că am vorbit în treacăt cu el la cafeneaua din apropierea campusului. Sau pe El. Ori la o bere în barul de la colțul străzii.
   Oare are planuri și pentru Daniela și Charlie?
   - Vrei să mă auzi implorând? întreb, iar vocea începe să mi se spargă. Fiindcă o să te implor. Sunt gata să fac tot ce vrei.
   Și oribil este faptul că e adevărat. M-aș înjosi. Aș răni pe altcineva, aș face aproape orice dacă ar accepta să mă ducă înapoi la mine în cartier și să lase noaptea asta să continue așa cum ar fi trebuit să continue - cu mine ducându-mă acasă, la familia mea, cu înghețata promisă.
   - Dacă ce? întreabă el. Dacă îți dau drumul?
   - Da.
   Hohotele lui de râs ricoșează între pereții coridorului.
   - Mi-ar fi și teamă să văd tot ce-ai fi dispus să faci ca să scapi din asta.
   - Să scap din ce, mai exact?
   Dar el nu-mi mai răspunde.
   Cad în genunchi.
   Lanterna mi se rostogolește pe podea.
   - Te rog! îl implor. Nu trebuie să faci asta! rostesc și abia îmi mai recunosc vocea. Poți pur și simplu să pleci. Nu știu de ce vrei să-mi faci rău, dar gândește-te o clipă. Eu...
   - Jason...
   - ... îmi iubesc familia. Îmi iubesc soția. Îmi iubesc...
   - Jason.
   - ... fiul.
   - Jason!
   - Sunt gata să fac orice.
   Tremur incontrolabil acum, de frig și de frică.
   El mă lovește cu piciorul în stomac. Aerul îmi explodează afară din plămâni și cad rostogolindu-mă pe spate. Năpustindu-se asupra mea, îmi înfige țeava armei în gură, printre buze, până în fundul gâtului, până când gustul de ulei și reziduuri de cărbune devine mai intens decât pot suporta.
   Cu două secunde înainte să vomit pe podea vinul și paharul de whisky, își trage arma înapoi și urlă:
   - Ridică-te!
   Mă înșfacă de braț și mă smulge de jos. Ținându-mi pistolul în față, îmi pune lanterna înapoi în mână.
   Mă uit la masca lui, la arma lucind în fasciculul de lumină.
   E prima dată când pot s-o văd bine. Nu știu mai nimic despre armele de foc, iar despre a lui știu doar că e un pistol, că are trăgaci, o magazie și o gaură uriașă la capătul țevii, care pare perfect capabilă să-mi semneze condamnarea la moarte. Lumina lanternei îi conferă o tentă arămie glonțului îndreptat spre fața mea. Dintr-un motiv sau altul, mi-l imaginez pe omul acesta într-o garsonieră, încărcând cartușe în magazia armei, pregătindu-se să facă ceea ce tocmai a făcut.
   O să mor aici, poate chiar acum.
   Fiecare clipă îmi lasă senzația că ar putea fi ultima.
   - Mișcă! mârâie el.
   Încep să merg.
   Ajungem la o intersecție și o luăm pe un alt coridor, mai larg, mai înalt și boltit. Aerul e sufocant de umed. Aud un pic...pic...pic îndepărtat, al apei care curge. Zidurile sunt din beton, iar în loc de linoleum, podeaua e acoperită cu un strat gros de mușchi jilav, care devine tot mai gros și mai reavăn la fiecare pas.
   Gustul armei îmi persistă în gură, îngemănat cu izul amar de bilă.
   Porțiuni din față mi-au amorțit de frig.
   O voce măruntă, de undeva din mintea mea, îmi strigă să fac ceva, să încerc ceva, orice. Nu te lăsa dus ca un miel la tăiere, punând supus un picior în fața altuia! De ce să faci lucrurile atât de simple pentru el?
   Ușor.
   Fiindcă mi-e frică.
   Atât de frică, încât abia dacă mai pot merge în picioare.
   Iar gândurile îmi roiesc în minte, disparate.
   Înțeleg acum de ce victimele nu ripostează. Nici nu-mi pot imagina o încercare de a-l învinge pe tipul acesta. De a da să fug.
   Și iată care e cel mai rușinos adevăr: există o parte din mine care nu vrea decât ca totul să se termine, fiindcă morții nu mai simt nici frică, nici durere.
   Oare asta înseamnă că sunt un laș? Să fie ăsta ultimul adevăr pe care trebuie să-l contemplu înainte de a muri?
   Nu.
   Trebuie să fac ceva.
   Ieșim din tunel și ajungem pe o suprafață metalică pe care tălpile îmi îngheață. Pun mâna pe o balustradă din fier ruginit care înconjoară o platformă.
   E mai rece aici și se simte inconfundabil aerul liber.
   Aproape imediat, o lună galbenă se ivește deasupra lacului Michigan, ridicându-se fără grabă. Lumina ei pătrunde prin ferestrele înalte ale unei incinte vaste și e suficient de strălucitoare pentru a-mi permite să văd totul în jur fără ajutorul lanternei.
   Stomacul mi se strânge.
   Ne aflăm în capătul unei scări care coboară vreo cincisprezece metri.
   Totul seamănă aici cu o pictură în ulei, după felul în care se revarsă lumina palidă peste un șir de generatoare nefuncționale de dedesubt și peste încrengătura de grinzi de deasupra.
   E liniște ca într-o catedrală.
   - Mergem jos, spune el. Vezi unde pui piciorul.
   Începem să coborâm. Cu două trepte înainte de al doilea palier, mă răsucesc cu lanterna strânsă în mâna dreaptă, țintind spre capul lui...
   ... și, lovind în gol, inerția mă împinge înapoi și încă puțin mai departe.
   Mă dezechilibrez și cad.
   Aterizez dur pe palier, iar lanterna îmi zboară din mână și dispare peste margine.
   O secundă mai târziu o aud izbindu-se de podea, doisprezece metri mai jos. Răpitorul meu se uită la mine din dosul măștii lui lipsite de expresie, cu capul lăsat pe un umăr și cu arma ațintită spre fața mea. Trăgând cocoșul cu degetul mare, face un pas spre mine.
   Icnesc când genunchiul lui mi se înfige în stern, pironindu-mă pe palier.
   Arma mă lovește în cap.
   - Trebuie să recunosc, spune el, sunt mândru că ai încercat. Dar a fost jalnic. Mi-am dat seama ce ai de gând să faci de la un kilometru distanță, dar cel puțin nu te-ai resemnat.
   Zvâcnesc când simt o înțepătură în partea laterală a gâtului.
   - Nu te opune! îmi cere el.
   - Ce mi-ai injectat?
   Înainte ca el să apuce să răspundă, ceva mi se revarsă în sânge cu forța unui buldozer. Mă simt incredibil de greu și de imponderabil în același timp, iar lumea se învârte și se întoarce cu susul în jos.
   Și apoi, la fel de repede cum m-a lovit, dispare.
   Un alt ac mi se înfige în picior.
   Eu urlu, iar el aruncă ambele seringi peste margine.
   - Să mergem!
   - Ce mi-ai injectat?
   - Ridică-te!
   Mă țin de balustradă ca să mă ridic. Genunchiul îmi sângerează de la cădere. Capul îmi sângerează și el. Sunt înghețat, murdar și ud, iar dinții îmi clănțăne atât de tare, încât mi-e teamă că se vor sparge.
   Coborâm, în timp ce scara firavă din metal tremură sub pașii noștri. Ajunși jos, trecem prin fața unui șir de generatoare vechi.
   De pe podea, încăperea pare și mai vastă.
   Pe la jumătatea ei se oprește și îndreaptă lanterna spre un sac de pânză așezat lângă unul dintre generatoare.
   - Haine noi. Grăbește-te!
   - Haine noi? Dar nu...
   - Nu trebuie să înțelegi nimic. Trebuie doar să te îmbraci.
   Cu toată frica, încerc o umbră de speranță. O să mă lase în viață? Pentru ce altceva ar vrea să mă îmbrac? Am oare o șansă să scap viu de aici?
   - Cine ești? îl întreb.
   - Grăbește-te! Nu ne-a rămas prea mult timp.
   Mă las pe vine lângă sacul din pânză.
   - Șterge-te mai întâi!
   Pe sac e un prosop, pe care-l folosesc ca să-mi curăț noroiul de pe tălpi și sângele de la genunchi și de pe față. Trag pe mine o pereche de boxeri și una de blugi, care îmi vin perfect. Nu știu ce mi-a injectat, dar simt substanța în degete deja. Remarc lipsa mea de dexteritate când încerc să închei nasturii cămășii în carouri. Picioarele îmi intră fără efort într-o pereche de pantofi din piele scumpi. Mi se potrivesc la fel de bine ca blugii.
   Nu-mi mai e frig. Parcă aș avea un cazan încins în mijlocul pieptului, iar căldura îmi radiază în brațe și în picioare.
   - Și jacheta.
   Scot din sac o jachetă din piele neagră și o îmbrac.
   - Perfect, spune el. Acum, stai jos.
   Mă las să alunec lângă baza metalică a generatorului - o mașinărie cât o locomotivă. El se așază vizavi de mine, cu arma îndreptată lejer în direcția mea.
   Razele lunii se revarsă în incintă, reflectându-se în ferestrele cu geamuri sparte aflate sus, la înălțime, și împrăștiindu-se într-o puzderie de lumini care cad pe...
   Încâlceli de cabluri.
   Roți dințate.
   Țevi.
   Scripeți și pârghii.
   Panouri de comandă pline de butoane și cadrane crăpate.
   Tehnologie dintr-o altă eră.
   - Ce se întâmplă acum? întreb.
   - Așteptăm.
   - Ce?
   Dă din mână, ignorându-mi întrebarea.
   Un calm ciudat mă cuprinde, un sentiment de pace nelalocul său.
   - M-ai adus aici ca să mă ucizi?
   - Nu.
   Mă simt atât de confortabil sprijinit de mașinăria aceea veche, încât am impresia că mă fac una cu ea.
   - Dar așa m-ai lăsat să cred.
   - Nu se putea altfel.
   - Ce anume nu se putea?
   - Să te aduc aici.
   - Și de ce suntem aici?
   Dar el se limitează la a clătina din cap și își duce mâna stângă sub masca de gheișă, ca să se scarpine.
   Mă simt ciudat. Ca și cum aș urmări un film și aș juca în el totodată. O somnolență irezistibilă îmi apasă umerii. Capul îmi cade în piept.
   - Lasă-te dus, îmi spune el.
   Dar nu mă las. Încerc să rezist, gândindu-mă la cât de repede i s-a schimbat atitudinea. Parcă e un alt individ, iar discrepanța dintre cel care e acum și violența cu care s-a purtat cu numai câteva minute în urmă ar trebui să mă îngrozească. N-ar trebui să fiu atât de calm, dar corpul meu picotește prea liniștit.
   Mă simt senin, profund și cumva distant. El îmi spune, aproape ca o mărturisire:
   - A fost un drum lung. Nici nu-mi vine să cred că stau aici cu adevărat și mă uit la tine. Și-ți vorbesc. Știu că nu înțelegi, dar sunt atâtea întrebări pe care aș vrea să ți le pun.
   - Despre ce?
   - Cum e să fii tu.
   - Ce vrei să spui?
   El ezită o clipă, apoi continuă:
   - Ce simți în legătură cu locul tău în lume, Jason?
   Răspund rostind cuvintele lent, cu grijă:
   - Uite o întrebare interesantă, ținând cont de ce mi-ai făcut în seara asta.
   - Ești fericit cu viața ta?
   Privită din umbra acestui moment, viața mea e dureros de frumoasă.
   - Am o familie extraordinară. O slujbă mulțumitoare. Ne simțim bine. Nimeni nu-i bolnav.
   Îmi simt limba tot mai grea, iar cuvintele încep să-mi pară neclare.
   - Dar?
   - Viața mea e minunată, spun. Doar că nu e excepțională. Și a existat o perioadă în care ar fi putut fi așa.
   - Ți-ai ucis ambițiile, nu-i așa?
   - Au murit din cauze naturale. Din neglijență.
   - Și știi exact cum s-a întâmplat asta? A existat un moment în care...?
   - Fiul meu. Aveam douăzeci și șapte de ani și eram împreună cu Daniela de câteva luni. Mi-a spus că e însărcinată. Ne distram, dar aia nu era dragoste. Sau poate că era. Nu știu. În mod cert nu aveam de gând să ne căsătorim și să avem o familie.
   - Dar ați făcut-o.
   - Când lucrezi în cercetare, perioada în care ai douăzeci și ceva de ani e critică. Dacă nu publici nimic răsunător înainte să împlinești treizeci, ești ca și scos din joc.
   Poate că de vină e drogul, dar mă simt teribil de bine vorbind - o oază de normalitate după două dintre cele mai nebunești ore din viața mea. Știu că nu e adevărat, dar mi se pare că, atât timp cât conversația asta continuă, nimic rău nu mi se poate întâmpla. Ca și cum cuvintele m-ar putea proteja.
   - Lucrai la ceva răsunător? întreabă el.
   - Da.
   - Ce anume era?
   Glasul lui pare să vină de undeva de departe.
   - Încercam să realizez superpoziția cuantică a unui obiect vizibil cu ochiul liber.
   - Și de ce ai renunțat la cercetare?
   - Când s-a născut, în primul său an de viață, Charlie a avut probleme de sănătate grave. Ar fi trebuit să petrec mii de ore în laborator, dar nu aveam cum să le fac la timp. Daniela avea nevoie de mine. Fiul meu avea nevoie de mine. Am pierdut finanțarea. Mi-am pierdut avântul. Am fost pentru câteva clipe noul geniu tânăr, dar când am dat greș, altcineva mi-a luat locul.
   - Ai regretat decizia de a rămâne alături de Daniela și de vă face o viață împreună?
   - Nu.
   - Niciodată?
   Mă gândesc la Daniela și emoția mă cuprinde din nou, însoțită de oroarea momentului. Frica revine și, odată cu ea, un dor care mă sfâșie. În clipa asta am nevoie de ea mai mult decât de orice altceva din viața mea.
   - Niciodată.
   Iar câteva secunde mai târziu zac întins pe podea, cu obrazul pe betonul rece, iar drogul mă trimite într-o altă lume.
   El îngenunchează lângă mine și mă întoarce pe spate, așa că acum mă uit în sus, spre lumina care se revarsă prin ferestrele înalte ale acestui loc uitat de Dumnezeu, spre întunericul stropit cu pete de lumină și de culoare, în vreme ce mici neanturi spiralate se închid și se deschid dincolo de generatoare.
   - O s-o mai văd vreodată? întreb.
   - Nu știu.
   Vreau să-l întreb din nou, pentru a nu știu câta oară, ce dorește de la mine, dar nu-mi mai găsesc cuvintele. Ochii mi se tot închid și mă străduiesc să-i țin deschiși, dar e deja o bătălie pierdută.
   El își scoate o mănușă și-mi atinge fața cu mâna goală.
   Straniu.
   Delicat.
   Apoi spune:
   - Ascultă-mă. O să-ți fie teamă, dar vei putea reuși. Vei putea avea tot ce n-ai avut. Îmi pare rău că a trebuit să te sperii așa înainte, dar trebuia să te aduc aici. Îmi pare foarte rău, Jason. Dar fac asta pentru amândoi.
   Îmi mișc buzele, încercând să rostesc: Cine ești tu?
   Însă în loc să răspundă, el duce mâna la buzunar și scoate o altă seringă, împreună cu o fiolă mică plină cu un lichid transparent, care lucește ca mercurul în lumina lunii.
   Desface acul și trage conținutul fiolei în seringă.
   Pe sub pleoapele care îmi coboară încet, îl văd ridicându-și mâneca stângă și injectându-se în braț. Apoi aruncă seringa și fiola goală pe betonul dintre noi și ultimul lucru pe care-l mai zăresc înainte să mi se închidă ochii este fiola de sticlă rostogolindu-se spre mine. Șoptesc:
   - Și acum?
   Iar el răspunde:
   - Nu m-ai crede dacă ți-aș spune.

                                       DOI

         Simt că cineva mă apucă de glezne. Două mâini mi se strecoară pe sub umeri și un glas de femeie întreabă:
   - Cum o fi ieșit de acolo?
   Un bărbat răspunde:
   - N-am idee. Uite, își revine.
   Deschid ochii, dar nu văd decât lumină și ceva neclar mișcându-se. Bărbatul strigă:
   - Hai să-l scoatem naibii de aici!
   Încerc să vorbesc, dar cuvintele mi se rostogolesc din gură amestecate și informe. Femeia mi se adresează:
   - Dr. Dessen! Mă auziți? Vă ridicăm și vă așezăm pe o targă acum.
   Mă uit spre picioare și figura bărbatului devine puțin mai clară.
   Se uită la mine prin vizorul unui costum de protecție aluminizat, cu o butelie de oxigen inclusă. Privind spre femeia care stă la capul meu, el numără:
   - Unu, doi, trei!
   Apoi mă așază pe o targă și îmi prind curele de imobilizare la încheieturile mâinilor și ale picioarelor.
   - Doar pentru protecția dumneavoastră, dr. Dessen.
   Privesc tavanul, aflat la vreo cincisprezece metri deasupra mea. Unde naiba sunt? Într-un hangar?
   O străfulgerare a memoriei - un ac înțepându-mă în gât. Îmi fusese injectat ceva. Toată povestea asta trebuie să fie o halucinație bolnavă.
   Un aparat de radio-emisie pârâie.
   - Echipa de extragere, raportează. Terminat.
   Entuziasmul răsună în glasul femeii când anunță:
   - L-am găsit pe Dessen. Venim. Terminat.
   Aud scârțâitul roților în mișcare.
   - Am înțeles. Evaluarea inițială a stării? Terminat.
   Femeia întinde o mână înmănușată și trezește la viață un dispozitiv de monitorizare fixat pe brațul meu stâng.
   - Puls: o sută cincizeci. Tensiune arterială: paisprezece cu nouăzeci și doi. Temperatură: treizeci și patru virgulă cinci. Saturație cu oxigen: nouăzeci și cinci la sută. Gamma: zero virgulă optzeci și șapte. Ieșim în treizeci de secunde. Terminat.
   Un bâzâit mă ia prin surprindere. Trecem printre două uși ca de seif, care se deschid lent.
   Iisuse Hristoase!
   Stai calm. Nimic din toate astea nu e real.
   Roțile scârțâie mai repede, mai imperativ.
   Suntem pe un coridor cu pereții îmbrăcați în plastic și strâng pleoapele în fața luminii agresive a lămpilor fluorescente de deasupra. În spatele nostru, ușile se închid cu un sunet amenințător, precum porțile unei închisori.
   Mă duc într-o sală de operații, îndreptându-mă spre o siluetă impunătoare într-un costum presurizat, care așteaptă sub o puzderie de lumini electrice. Îmi zâmbește prin vizorul care-i acoperă fața și îmi spune, ca și când m-ar cunoaște:
   - Bine ai revenit, Jason! Felicitări! Ai reușit!
   Revenit? Nu-i văd decât ochii, iar aceștia nu-mi amintesc de nicio persoană pe care aș fi putut s-o mai întâlnesc.
   - Simți vreo durere? mă întreabă el.
   Clatin din cap.
   - Știi cum ai căpătat tăieturile și vânătăile de pe față?
   Clatin din cap din nou.
   - Știi cine ești?
   De data asta, înclin din cap.
   - Știi unde ești?
   Clatin.
   - Pe mine mă recunoști?
   Clatin.
   - Sunt Leighton Vance, director medical. Suntem colegi și prieteni. Și acum, continuă el arătându-mi o foarfecă chirurgicală, trebuie să te scoatem din hainele astea.
   Îmi îndepărtează dispozitivul de monitorizare și începe să lucreze la blugii și la boxerii mei, pe care-i aruncă într-o tavă de metal. În timp ce îmi taie cămașa, mă uit la luminile care strălucesc deasupra, încercând să nu mă panichez.
   Dar sunt dezbrăcat și imobilizat pe o targă. Ba nu, îmi reamintesc singur, am doar halucinații, mi se pare că sunt dezbrăcat și imobilizat pe o targă. Fiindcă nimic din toate acestea nu poate fi real.
   Leighton ia tava cu pantofii și cu hainele mele și o dă cuiva aflat la capul meu, dincolo de limita câmpului meu vizual.
   - Verifică totul.
   Sunet de pași care ies grăbiți din sală. Simt mirosul pregnant de alcool izopropilic cu o secundă înainte ca Leighton să tamponeze o porțiune de piele de la încheietura antebrațului meu. Pe urmă îmi leagă un garou deasupra cotului.
   - Doar îți iau puțin sânge, îmi explică, alegând de pe tava cu instrumentar un ac hipodermic cu secțiune mare.
   Se pricepe. Nici măcar nu simt înțepătura. Când termină, împinge targa în celălalt capăt al sălii, spre o ușă din sticlă cu un ecran tactil montat pe peretele de alături.
   - Aș vrea să-ți pot spune că asta-i partea cea mai simpatică, zice el. Dacă ești prea dezorientat pentru a-ți aminti ce urmează, cred că e cu atât mai bine.
   Încerc să întreb ce se întâmplă, dar cuvintele tot nu-mi sunt la îndemână.
   Degetele lui Leighton dansează pe ecranul tactil. Ușa din sticlă se deschide, iar el mă împinge într-o încăpere doar cu puțin mai mare decât targa.
   - Nouăzeci de secunde, adaugă el. O să fie în regulă. Procedura n-a ucis niciunul dintre subiecții testați.
   Se aude un șuierat pneumatic, iar ușa din sticlă se închide. Luminile ascunse în plafon emană o strălucire albastră, rece. Întind gâtul ca să văd mai bine. Pe pereții din stânga și din dreapta sunt o sumedenie de fante complicate. O ceață fină, suprarăcită, e pulverizată din plafon, acoperindu-mă din cap până-n picioare. Corpul mi se încordează, în timp ce stropii reci îngheață pe pielea mea în mărgele solide. Tremur, iar pereții încăperii încep să bâzâie.
   Un fel de abur alb susură din fante cu un șuierat constant, care devine tot mai sonor.
   Se revarsă într-un șuvoi, apoi într-un torent.
   Jeturile opuse se ciocnesc unele de altele deasupra tărgii, umplând sala cu o ceață deasă care blochează lumina de sus. Iar acolo unde îmi ating pielea, stropii înghețați explodează.
   Ventilatoarele își inversează mișcarea.
   În cinci secunde, gazul este absorbit în afara încăperii, lăsând în urmă un miros aparte, ca al aerului dintr-o după-amiază de vară, înaintea unei furtuni - ozon și fulgere fără ploaie.
   Reacția gazului cu lichidul suprarăcit a creat pe pielea mea o spumă sfârâitoare, care arde ca o baie de acid.
   Icnesc și gem, trăgând de curelele de imobilizare și întrebându-mă cât poate să mai continue situația aceasta. Am un prag de toleranță la durere ridicat, dar povestea asta a ajuns la limita suportabilității.
   Gândurile îmi roiesc în minte cu viteza luminii.
   Există oare vreun drog capabil de asemenea reacții? Care să provoace halucinații și dureri cu un nivel terifiant de claritate?
   Ceea ce simt și văd e prea intens, prea real.
   Și dacă, de fapt, chiar este real?
   Să fie vreo aiureală a CIA-ului? Am ajuns oare în cine știe ce clinică clandestină, în mijlocul experimentelor pe ființe umane? Am fost oare răpit de indivizii ăștia?
   Din plafon se revarsă valuri de apă caldă cu forța unui hidrant, înlăturând de pe mine spuma chinuitoare. Când apa se oprește, prin fante țâșnește aer cald, care-mi biciuie pielea ca un vânt fierbinte în deșert.
   Durerea dispare.
   Sunt perfect treaz.
   Ușa din spatele meu se deschide și targa este trasă afară. Leighton mă privește.
   - N-a fost chiar atât de rău, nu?
   Mă împinge de-a latul sălii de operații până într-un salon alăturat și îmi desface legăturile de la mâini și de la picioare. Cu mâna înmănușată, mă ridică pe targă în capul oaselor. Simt că mă ia cu amețeală; încăperea se rotește pentru o clipă, înainte ca lumea să revină la normal. Leighton mă studiază atent.
   - E mai bine?
   Încuviințez din cap. În salon văd un pat și o noptieră pe care se află un rând de haine frumos împăturite. Pereții sunt căptușiți. Nu există muchii tăioase.
   Mă trag spre marginea tărgii, iar Leighton mă prinde de braț, deasupra cotului, și mă ajută să mă ridic. Îmi simt picioarele neputincioase, de parcă ar fi din cauciuc.
   - Te las să te îmbraci, îmi spune el conducându-mă până la pat, și mă întorc atunci când voi avea rezultatele de la laborator. N-o să dureze mult. Ești în regulă dacă ies un minut?
   Reușesc, în sfârșit, să-mi regăsesc vocea:
   - Nu înțeleg ce se întâmplă. Nu știu unde...
   - Dezorientarea îți va trece. Te voi monitoriza îndeaproape. Trecem noi și peste asta.
   Împinge targa spre ușă, dar în prag se oprește și se uită la mine prin vizorul costumului de protecție:
   - Mă bucur cu adevărat să te revăd, frate! Parcă am fi echipa de la sol când s-a întors Apollo 13. Suntem mândri de tine.
   Ușa se închide în urma lui. Trei încuietori anclanșează ca tot atâtea focuri de armă. Mă ridic de pe pat și mă apropii de noptieră, nesigur pe picioare. Sunt atât de slăbit, încât am nevoie de câteva minute ca să mă îmbrac - pantaloni de calitate, fără curea, cămașă de in.
   De deasupra ușii, o cameră de supraveghere mă urmărește. Mă întorc la pat și stau singur în încăperea sterilă, tăcută, încercând să-mi readuc în memorie ultima amintire concretă. Simpla tentativă mi se pare un fel de înec la câțiva pași de țărm. Sunt câteva fragmente de amintiri pe plajă, pot să le văd, aproape că pot să le ating, dar plămânii mi se umplu cu apă. Și nu mai reușesc să-mi țin capul la suprafață. Cu cât mă străduiesc mai tare să îmbin fragmentele, cu atât consum mai multă energie, mă zbat și mă panichez mai tare.
   Tot ce-mi amintesc în vreme ce stau în încăperea albă, cu pereți căptușiți, este...
   Thelonius Monk.
   Mirosul de vin roșu.
   Eu, stând într-o bucătărie și tocând o ceapă.
   Un adolescent desenând.
   Stai!
   Nu un adolescent.
   Adolescentul meu.
   Fiul meu.
   Nu o bucătărie.
   Bucătăria mea.
   Casa mea.
   Era seara în familie. Găteam împreună. Văd în fața ochilor zâmbetul Danielei.
   Aud vocea ei și muzica de jazz. Simt mirosul cepei și dulceața acidă a vinului din răsuflarea Danielei. Văd strălucirea din ochii ei. Un loc sigur și perfect - bucătăria noastră într-o seară în familie.
   Dar nu am rămas acolo.
   Dintr-un motiv sau altul, am plecat. De ce?
   Sunt acolo... acolo, în pragul reamintirii...
   Încuietorile răsună din nou, în rafală, și ușa salonului se deschide. Leighton și-a schimbat costumul presurizat cu un halat clasic de laborator și stă în prag zâmbind, de parcă abia ar ține capacul pe un val de entuziasm anticipativ. Văd acum că e cam de vârsta mea și are o înfățișare plăcută, cu obrazul deja înspicat după bărbieritul de dimineață.
   - Vești bune, mă anunță el. Totul e curățat.
   - Curățat de ce?
   - Expunere la radiații, substanțe toxice, germeni infecțioși. Mâine-dimineață vom avea rezultatele complete ale analizelor de sânge, dar ai ieșit din carantină. Oh! Am ceva pentru tine.
   Îmi întinde o pungă de plastic cu un set de chei și un clips de bancnote. „Jason Dessen” scrie cu marker negru pe o bucată de bandă adezivă lipită pe pungă.
   - Mergem? Te așteaptă cu toții.
   Pun în buzunar obiectele care par a fi efectele mele personale și îl urmez pe Leighton în sala de operații. Pe culoar, vreo șase muncitori desprind plasticul de pe pereți. Când mă văd, încep cu toții să aplaude. O femeie strigă:
   - Ești tare, Dessen!
   Câteva perechi de uși de sticlă se deschid la apropierea noastră. Echilibrul și puterea îmi revin. Leighton mă conduce spre o scară pe care urcăm, iar treptele de metal răsună sub pașii noștri.
   - Ești în regulă? mă întreabă el.
   - Da. Unde mergem?
   - La briefing.
   - Dar eu nici n-am...
   - E mai bine să-ți păstrezi ideile pentru interviu. Știi tu, protocolul și toate celelalte rahaturi.
   La al doilea palier, deschide o ușă din sticlă groasă de două degete. Intrăm pe un alt coridor, care are pe o latură ferestre, din podea până-n plafon. Dincolo de ele se vede un hangar, pe care coridorul pare să-l încercuiască - pe patru etaje - în genul unei curți interioare.
   Mă apropii de o fereastră ca să văd mai bine, dar Leighton mă îndrumă spre o a doua ușă de pe stânga și apoi într-o încăpere slab iluminată, unde o femeie în costum negru cu pantaloni stă în dreptul unei mese, ca și când ar aștepta sosirea mea.
   - Bună, Jason, mă întâmpină ea.
   - Bună.
   Privirea ei o întâlnește pe a mea preț de o clipă, în timp ce Leighton îmi fixează pe brațul stâng dispozitivul de monitorizare.
   - Nu te deranjează, nu? mă întreabă el. Prefer să-ți mai ținem puțin sub supraveghere parametrii vitali. În scurt timp vom ști cum stăm.
   Apoi, împingându-mă ușor cu palma în mijlocul spatelui, mă îmboldește să intru în încăpere. Aud ușa închizându-se în urma mea.
   Femeia are în jur de patruzeci de ani. E scundă, brunetă, cu un breton care aproape că-i atinge ochii. Privirea îi e pătrunzătoare și totuși blândă.
   Lumina e scăzută și deloc agresivă, ca aceea dintr-o sală de cinema înainte să înceapă filmul. În cameră sunt două scaune din lemn cu spătar drept, iar pe masă văd un laptop, o carafă cu apă, două pahare, o cană din inox și o ceașcă aburindă care revarsă în aer aroma unei cafele bune. Pereții și plafonul sunt din sticlă fumurie.
   - Jason, dacă iei loc, putem începe.
   Ezit câteva secunde lungi, tentat să mă întorc și să plec, dar ceva îmi spune că asta ar fi o idee foarte proastă, poate chiar catastrofală. Așa că mă așez pe unul dintre scaune, întind mâna după carafă și îmi umplu un pahar cu apă.
   - Dacă ți-e foame, putem cere ceva de mâncare, îmi spune femeia.
   - Nu, mulțumesc.
   După ce se așază și ea de cealaltă parte a mesei, își ridică ochelarii pe nas și începe să tasteze ceva la laptop.
   - Este... Își verifică ceasul de la mână. ...12:07 a.m., 2 septembrie. Eu sunt Amanda Lucas, număr de identificare nouă-cinci-șase-șapte, și alături de mine este...
   Schițează un gest în direcția mea.
   - Ăăă... Jason Dessen. Îți mulțumesc, Jason. Pentru o scurtă punere în temă, pe data de 1 octombrie, aproximativ la ora 22:59, în cursul unui tur de rutină în incintă, tehnicianul Chad Hodge l-a găsit pe dr. Dessen zăcând inconștient pe podeaua hangarului. A fost activată echipa de extragere, iar dr. Dessen a fost ridicat și pus în carantină la ora 23:24. După decontaminare și o primă verificare de laborator, realizată de dr. Leighton Vance, dr. Dessen a fost escortat în sala de conferințe de la subnivelul doi, unde va începe primul interviu de briefing.
   Apoi se uită la mine zâmbind.
   - Jason, suntem extrem de bucuroși să te avem înapoi. E o oră târzie, dar mai toți membrii echipei s-au grăbit să vină de acasă. Așa cum probabil ți-ai dat seama, ne privesc cu toții de dincolo de pereții din sticlă.
   Un ropot de aplauze izbucnește în jurul nostru, însoțit de urale și de scandarea numelui meu de câteva persoane. Lumina se intensifică doar atât cât să pot vedea prin pereți. Șiruri de scaune înconjoară sala de interviu. Vreo cincisprezece sau douăzeci de persoane stau în picioare, majoritatea zâmbind, iar câteva ștergându-și ochii, de parcă tocmai m-aș fi întors din cine știe ce misiune eroică.
   Observ că doi dintre ei sunt înarmați, iar paturile pistoalelor lucesc în lumină.
   Ei nici nu zâmbesc, nici nu aplaudă.
   Amanda își trage scaunul în spate, se ridică și începe să bată din palme în ritm cu ceilalți. Și ea pare profund emoționată. Iar singurul lucru la care mă pot gândi eu e o întrebare: „Ce mama naibii s-a întâmplat cu mine?”
   Când aplauzele încetează, Amanda se așază din nou.
   - Scuză-ne entuziasmul, începe ea, dar până acum ești singurul care s-a întors.
   Habar n-am despre ce vorbește. Pe de o parte, aș vrea să-i spun asta, dar pe de alta, bănuiesc că e mai bine să tac. Luminile pălesc din nou. Strâng paharul de apă în mâini, ca pe un colac de salvare.
   - Știi cât ai lipsit? mă întreabă ea.
   Am lipsit... de unde?
   - Nu.
   - Paisprezece luni.
   Dumnezeule!
   - Vestea te șochează, Jason?
   - S-ar putea spune și așa.
   - Ei bine, noi am tremurat, ne-am ținut răsuflarea și abia am mai stat cu fundul pe scaune. Mai bine de un an am așteptat să-ți adresăm întrebările acestea. Ce-ai văzut? Unde ai fost? Cum te-ai întors? Povestește-ne totul și te rog să începi cu începutul.
   Iau o înghițitură de apă și mă agăț de ultima frântură solidă de amintire, ca de o stâncă ce stă să se desprindă de pe fața unei faleze - seara în familie, când am plecat de acasă.
   Și pe urmă...
   Am mers pe stradă într-o seară rece de toamnă. Din toate barurile se auzeau zgomotele obișnuite ale unui joc de baseball.
   Încotro?
   Unde mă duceam?
   - Nu te grăbi, Jason. Nu ne zorește nimeni.
   Ryan Holder. Mă duceam să-l întâlnesc pe el.
   Am mers până la Village Tap și am băut un pahar - două pahare, scotch de primă clasă, ca să fiu mai exact - cu vechiul meu coleg din colegiu, Ryan Holder.
   Să fie el oare responsabil pentru toată povestea aceasta?
   Și mă întreb din nou: chiar se întâmplă totul cu adevărat?
   Ridic paharul cu apă. Pare cât se poate de real, inclusiv modul în care s-a aburit și umezeala rece de sub degetele mele.
   Mă uit în ochii Amandei.
   Examinez pereții. Nu se topesc.
   Dacă ceea ce mi se întâmplă e un soi de transă indusă de cine știe ce drog, atunci nu seamănă cu nimic din ce știu sau despre care am auzit eu. Nu există distorsiuni vizuale sau auditive. Nici euforie. Locul pare perfect real. Numai că eu n-ar trebui să fiu aici. Cumva, însăși prezența mea constituie hiba. Nu știu bine ce anume poate să însemne asta; știu doar că o simt în mine însumi.
   Nu, nu e o halucinație. E cu totul altceva.
   - Hai să încercăm o altă abordare, spune Amanda. Care e ultimul lucru pe care ți-l amintești dinainte de a te trezi în hangar?
   - Eram într-un bar.
   - Ce făceai acolo?
   - Mă întâlnisem cu un vechi prieten.
   - Și unde era barul acesta?
   - În Logan Square.
   - Deci încă erai în Chicago.
   - Da.
   - Bun, și poți descrie...?
   Glasul ei se pierde în tăcere.
   Văd calea ferată. E întuneric. E liniște. Prea liniște pentru Chicago.
   Vine cineva. Cineva care vrea să-mi facă rău.
   Inima începe să-mi bată nebunește. Palmele îmi transpiră.
   Pun paharul înapoi pe masă.
   - Jason, Leighton îmi spune că parametrii tăi vitali încep să crească.
   Îi aud din nou glasul, de parcă ar veni de peste un ocean.
   Oare să fie ăsta un truc?
   Se joacă cineva cu mintea mea?
   Nu, să nu-i adresezi ei întrebarea asta. Să nu rostești asemenea cuvinte. Fii cel care cred ei că ești. Oamenii ăștia sunt calmi și imperturbabili și doi dintre ei au arme. Spune-le orice vor ei să audă. Dacă-și vor da seama că nu ești persoana pe care o cred ei... ce se va întâmpla atunci?
   Atunci... poate că nici n-o să mai ieși vreodată de aici.
   Capul începe să-mi duduie. Ridic mâna, o duc la ceafă și pipăi o umflătură atât de dureroasă, încât tresar.
   - Jason?
   Am fost rănit? M-a atacat cineva? Am fost adus aici forțat? Dacă oamenii aceștia, în ciuda amabilității lor aparente, sunt întovărășiți cu cel care mi-a făcut cucuiul?
   Îmi ating apoi tâmpla și simt efectele unei a doua lovituri.
   - Jason!
   Văd o mască tip gheișă. Sunt în pielea goală și neajutorat.
   - Jason!
   Cu numai câteva ore în urmă, eram acasă și pregăteam cina.
   Nu sunt cel care-și închipuie ei că sunt. Ce-o să se întâmple când își vor da seama de asta?
   - Leighton, poți să vii până aici, te rog?
   Nimic bun, în orice caz.
   Trebuie să ies din camera asta. Trebuie să scap de oamenii ăștia. Trebuie să mă gândesc.
   - Amanda..., rostesc, străduindu-mă să revin în prezent, să-mi alung din minte întrebările și frica.
   Dar e ca și când aș încerca să mă agăț de o stâncă fărâmicioasă. N-o să țină. N-o să reziste.
   - E stânjenitor, spun apoi. Sunt extenuat și, sincer să fiu, decontaminarea n-a fost deloc plăcută.
   - Vrei un minut de pauză?
   - Ar fi posibil? Am nevoie de o clipă ca să-mi limpezesc mintea. Și, continui eu, făcând un semn spre laptop, vreau să par cât de cât inteligent pentru chestia asta.
   - Sigur, răspunde ea.
   Tastează ceva, după care adaugă:
   - Am oprit înregistrarea.
   Mă ridic de pe scaun, iar ea îmi spune:
   - Pot să te conduc într-o sală în care să fii singur...
   - Nu-i nevoie.
   Deschid ușa și ies pe coridor. Leighton Vance așteaptă acolo.
   - Jason, aș vrea să te întinzi puțin. Parametrii tăi vitali au luat-o într-o direcție greșită.
   Îmi desfac dispozitivul de pe braț și i-l dau.
   - Îți apreciez grija, dar ceea ce-mi trebuie acum e o toaletă.
   - Oh! Desigur. Te conduc.
   O luăm în jos pe coridor. Împingând cu umărul ușa grea din sticlă, Leighton o ia înaintea mea pe scară, care acum e pustie. Nu se aude nimic, în afară de sistemul de ventilație care pompează aer cald printr-o duză din apropiere. Mă prind cu mâna de balustradă și mă aplec în gol.
   Două etaje până jos și alte două până sus.
   Ce zisese Amanda la începutul interviului? Că suntem la subnivelul doi? Asta înseamnă că întregul complex e în subteran?
   - Jason, vii?
   Urc treptele în urma lui Leighton, încercând să-mi înving slăbiciunea din picioare și durerea de cap. Sus, în capătul scării, pe o plăcuță de lângă o ușă din oțel ranforsat scrie PARTER. Leighton trece prin fața acesteia un card de acces, tastează un cod și-mi ține ușa deschisă.
   Cuvintele VELOCITY LABORATORIES sunt scrise cu majuscule pe peretele din față.
   În stânga: un șir de ascensoare.
   În dreapta: un punct de control, unde un paznic cu un aer dur stă între detectorul de metale și turnichet; ieșirea se află imediat în spatele lui.
   Se pare că aici securitatea e direcționată spre exterior, împiedicând mai degrabă intrarea decât ieșirea din incintă.
   Leighton mă conduce pe lângă lifturi și apoi pe un culoar, spre o pereche de uși duble aflate în capăt, pe care le deschide cu cardul de acces.
   Când intrăm, aprinde lumina și văd că ne aflăm într-un birou bine echipat, ai cărui pereți sunt decorați cu fotografii ale unor avioane de linie și supersonice militare, plus motoarele care le propulsează.
   O fotografie înrămată de pe birou îmi atrage atenția - un bărbat mai în vârstă ține în brațe un băiețel care seamănă bine cu Leighton. Cei doi stau într-un hangar, în fața unui uriaș motor cu reacție în curs de a fi asamblat.
   - Mi-am zis că te vei simți mai confortabil în baia mea privată, spune Leighton, arătând spre o ușă din colț. Eu aștept aici, adaugă el, apoi se așază pe marginea biroului, scoțând un telefon din buzunar. Strigă dacă ai nevoie de ceva.
   Baia e imaculată și rece. Are un closet, un pisoar, o cabină de duș și o ferestruică pe la jumătatea peretelui din spate.
   Mă așez pe vasul de W.C.
   Îmi simt pieptul atât de tensionat, încât abia pot să respir.
   Paisprezece luni așteptaseră întoarcerea mea. În niciun caz nu mă vor lăsa să ies din clădirea asta. Nu astăzi. Și probabil că încă mult timp de acum înainte, având în vedere că nu sunt cel care cred ei că sunt.
   Dacă nu cumva toată chestia asta e vreun joc sau vreun test foarte sofisticat.
   Glasul lui Leighton răzbate prin ușă:
   - Totul e în regulă?
   - Da.
  - Nu știu ce-ai văzut de fapt acolo, dar vreau să știi că sunt lângă tine, fratele meu. Dacă simți că o iei razna, trebuie să-mi spui, ca să te pot ajuta.
   Mă ridic, iar el continuă:
   - Mă uitam la tine din sală și, trebuie să recunosc, păreai complet pe dinafară.
   Dacă aș ajunge înapoi pe culoar împreună cu el, aș putea oare să scap, s-o iau la fugă prin punctul de control? Îl revăd în minte pe paznicul solid de lângă detectorul de metale. Probabil că nu.
   - Fizic, cred că n-o să ai probleme, dar ceea ce mă îngrijorează e starea ta psihică.
   Trebuie să urc pe marginea de porțelan a pisoarului ca să ajung la ferestruică.
   Geamul pare blocat cu câte un ivăr de o parte și de alta. E doar puțin mai mare de jumătate de metru și nu sunt sigur că aș încăpea. Glasul lui Leighton răsună între pereții băii și, când mă întorc spre chiuvetă, cuvintele lui devin din nou inteligibile:
   - ... cel mai rău lucru pe care l-ai putea face este să încerci să te descurci de unul singur. Hai să fim sinceri! Ești genul care-și închipuie că e suficient de puternic ca să treacă de orice.
   Mă apropii de ușă. E prevăzută cu o yală.
   Cu degete tremurătoare, rotesc încet mânerul.
   - Dar, indiferent ce simți, continuă Leighton, iar glasul lui se aude mai aproape acum, la numai câțiva centimetri distanță, vreau să-mi spui și mie... Și dacă e necesar să amânăm briefingul până mâine sau poimâine...
   Tace când yala se încuie cu un clic ușor.
   Timp de o clipă, nu se întâmplă nimic.
   Fac un pas înapoi, precaut.
   Ușa se mișcă imperceptibil, după care începe să se zgâlțâie cu putere în cadrul ei.
   - Jason! Jason! strigă Leighton.
   Apoi rostește:
   - Am nevoie de o echipă de securitate în biroul meu, acum! Dessen s-a încuiat în baie.
   Ușa se zdruncină când Leighton se aruncă în ea, dar yala rezistă.
   Fug la fereastră, urc pe pisoar și ridic cele două ivăre. Leighton strigă la cineva și, cu toate că nu disting cuvintele, mi se pare că aud pași apropiindu-se.
   Fereastra se deschide. Aerul nopții năvălește înăuntru.
   Nici chiar de pe pisoar nu sunt sigur că pot să ajung acolo.
   Sar de pe marginea de porțelan și mă arunc spre cadrul ferestrei, dar nu reușesc să trec prin el decât un braț.
   Ceva se izbește în ușa băii, în timp ce piciorul meu alunecă pe suprafața netedă a peretelui vertical. Nu am de ce să mă agăț sau să mă proptesc.
   Cad pe pardoseală și urc iar pe pisoar.
   - Haideți! urlă Leighton.
   Sar din nou și de data asta reușesc să ajung cu ambele brațe dincolo de pervaz.
   N-am multă susținere, dar e suficientă cât să nu mai cad. Mă zvârcolesc și reușesc să mă strecor pe fereastră, în timp ce ușa băii cedează în spatele meu.
   Leighton îmi strigă numele.
   Mă prăbușesc vreo jumătate de secundă prin întuneric.
   Și mă izbesc cu fața de pavaj.
   Țâșnesc în picioare, șocat și amețit, cu urechile țiuindu-mi, cu sângele curgându-mi pe obraz.
   Sunt afară, pe o alee întunecată dintre două clădiri.
   Figura lui Leighton apare în cadrul ferestrei, deasupra mea.
   - Jason, nu face asta! Lasă-mă să te ajut!
   Mă răsucesc și o iau la fugă fără să am habar încotro, năpustindu-mă spre spațiul liber din capătul aleii.
   Ajung acolo.
   Cobor un șir de trepte din cărămidă și mă trezesc lângă un complex de birouri.
   Clădiri joase și banale se înghesuie în jurul unui heleșteu mic și searbăd, cu o arteziană luminată în mijloc.
   Ținând seama de oră, nu e de mirare că nu-i nimeni în jur.
   Trec în viteză pe lângă bănci, tufe de gard viu, un chioșc, un panou cu o săgeată sub care scrie SPRE POTECĂ.
   Arunc o privire scurtă peste umăr: clădirea din care tocmai am fugit este un exemplu de mediocritate arhitecturală cu cinci etaje, ternă și total insipidă; pe ușa ei se revarsă un val de oameni, ca un roi de albine întărâtat.
   În capătul heleșteului ies de pe aleea asfaltată și o apuc pe o potecă de pietriș.
   Sudoarea îmi curge în ochi, plămânii parcă îmi ard, dar continui să dau din coate și să pun în viteză un picior în fața celuilalt. Cu fiecare pas, luminile din complexul de birouri rămân tot mai în urmă.
   În față nu văd nimic în afara unei bezne primitoare, așa că mă îndrept spre ea ca și când viața mea ar atârna de asta.
   Un vânt aspru, revigorant mă izbește în față și încep să mă întreb încotro alerg, fiindcă... nu zăresc niciun fel de lumini în depărtare. Nici măcar o scânteie. Dar continui să alerg într-un imens hău de întuneric.
   Aud valuri și imediat ajung pe o plajă.
   Luna nu se vede, dar stelele sunt suficient de luminoase pentru a putea distinge suprafața vălurită a lacului Michigan.
   Mă uit înapoi spre complexul de birouri, aud glasuri care se apropie, întrerupte de vânt, și zăresc câteva fascicule ale unor lanterne care străpung întunericul.
   O iau spre nord și încep din nou să alerg. Pietrele rotunjite de valuri îmi scrâșnesc sub tălpi. În zare, pe linia țărmului, se conturează luminozitatea vagă a orașului, acolo unde zgârie-norii întâlnesc apa.
   Privesc din nou în spate și văd câteva lumini îndreptându-se spre sud, îndepărtându-se de mine, iar altele înaintând spre nord.
   Apropiindu-se.
   Las în urmă malul apei, traversez o pistă pentru biciclete și mă îndrept spre un șir de tufișuri.
   Vocile sunt tot mai aproape.
   Mă întreb dacă e suficient de întuneric pentru a scăpa nevăzut.
   Un dig de protecție înalt de un metru îmi apare în cale și îl escaladez, julindu-mi gleznele, apoi mă târăsc în patru labe prin tufăriș, printre ramurile care mi se agață de cămașă, lovindu-mă în față și rănindu-mi ochii.
   Dincolo de gardul viu, mă împleticesc în mijlocul unui drum paralel cu malul lacului.
   Dinspre complexul de birouri aud un huruit de motor ambalat. Lumina unor faruri mă orbește.
   Traversez drumul, sar peste un gard din sârmă împletită și mă pomenesc alergând prin curtea cuiva, ocolind biciclete și skateboarduri. Țâșnesc de-a lungul casei, în vreme ce un câine latră ca turbat dinăuntru. Câteva lumini se aprind în clipa în care ajung în grădina din spate, dar sar din nou peste gard și sprintez de-a latul unui teren de baseball, întrebându-mă cât o mai pot ține așa.
   Răspunsul vine cu o promptitudine remarcabilă.
   La marginea terenului mă prăbușesc, acoperit tot de sudoare, cu fiecare mușchi în spasme.
   Câinele încă mai latră departe, dar când privesc înapoi, spre lac, nu văd nicio lanternă și nu aud nicio voce.
   Zac acolo un timp și mi se pare că trec ore întregi până să-mi regăsesc suflul.
   Într-un târziu izbutesc să mă ridic în șezut.
   Noaptea e rece, iar briza care vine dinspre lac scutură copacii din jur, stârnind o furtună de frunze tomnatice în centrul terenului.
   Însetat și istovit, mă ridic cu greu în picioare, încercând să procesez ultimele patru ore din viața mea, însă deocamdată nu am limpezimea mentală necesară.
   Ies de pe terenul de baseball și ajung într-o zonă rezidențială muncitorească.
   Străzile sunt goale - un cvartal după altul de case liniștite.
   Merg cam doi kilometri și ajung într-o intersecție pustie dintr-o zonă comercială. Mă uit la semaforul de deasupra, care-și schimbă culorile într-un ritm accelerat, de noapte.
   Strada principală străbate două cvartale și nu se zărește niciun semn de viață, cu excepția unui bar amărât, cu trei sigle ale unor mărci de bere strălucind în vitrină. În vreme ce câțiva clienți ies împleticindu-se, învăluiți într-un nor de fum și conversând în gura mare, farurile primei mașini din ultimele douăzeci de minute se ivesc în depărtare.
   Un taxi având aprins indicatorul „Ieșit din tură”.
   Pășesc în mijlocul intersecției și mă opresc sub semafor, fluturând din brațe.
   Taxiul frânează și încearcă să mă ocolească, dar fac un pas în lateral și rămân în calea lui, obligându-l să oprească.
   Șoferul coboară geamul furios.
   - Ce mama dracului vrei să faci?
   - Am nevoie de o cursă.
   Taximetristul, un somalez cu fața îngustă ca o lamă, presărată cu petice de barbă, se uită la mine printr-o pereche uriașă de ochelari cu lentile groase.
   - E ora două dimineața, îmi spune. Am terminat pe ziua de azi. Nu mai lucrez.
   - Te rog!
   - Nu știi să citești? Uită-te la indicator!
   Și bate cu palma în acoperișul mașinii.
   - Trebuie să ajung acasă.
   Geamul începe să se ridice.
   Duc mâna la buzunar și scot punga de plastic cu bunurile mele; o rup și-i arăt clipsul cu bancnote.
   - Pot să plătesc mai mult decât...
   - Dă-te la o parte din drum!
   - Îți dau dublu.
   Geamul se oprește cu o palmă înainte de a se închide complet.
   - Numerar!
   - Numerar.
   Răsfoiesc rapid teancul de bancnote. Până în zona North Side, cursa face probabil 75 de dolari și trebuie să-i plătesc de două ori pe atât.
   - Urcă, dacă vrei să mergi! strigă el la mine.
   Văzând taxiul oprit în mijlocul intersecției, câțiva dintre clienții barului vin spre noi, strigându-mi să aștept.
   Termin de numărat - 332 de dolari și trei carduri de credit expirate.
   Urc pe bancheta din spate și-i spun că vreau să ajung în Logan Square.
   - Asta-nseamnă patruzeci de kilometri!
   - Și-ți plătesc dublu.
   Se încruntă la mine în oglinda retrovizoare.
   - Unde-s banii?
   Scot o hârtie de o sută și i-o întind.
   - Restul, când ajungem.
   Înhață banii și trece în viteză prin intersecție, pe lângă cheflii.
   Studiez clipsul. Sub bancnote și sub cele trei carduri de credit găsesc un permis de conducere de Illinois cu o poză în care sunt eu, pe care însă n-am mai văzut-o niciodată, o legitimație la o sală de sport la care n-am fost niciodată și un card de asigurare medicală de la o firmă la care nu am apelat niciodată.
   Taximetristul îmi aruncă priviri scurte în oglinda retrovizoare.
   - Ai avut o noapte grea, îmi spune.
   - Așa se pare...
   - Am crezut că ești beat, dar nu ești. Hainele îți sunt mototolite. Ai sânge pe față.
   Probabil că, în locul lui, nici eu n-aș fi vrut să iau pe cineva ca mine, stând în mijlocul intersecției la ora două noaptea, ca un vagabond scrântit la cap.
   - Ai dat de necaz.
   - Mda...
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nu știu sigur.
   - Te duc la un spital.
   - Nu. Vreau să merg acasă.

                                                TREI

             Rulăm spre nord, spre oraș, pe autostrada pustie, iar siluetele zgârie-norilor devin din ce în ce mai vizibile. Cu fiecare kilometru simt că mintea începe oarecum să mi se limpezească, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că în scurt timp voi fi acasă.
   Daniela mă va ajuta să înțeleg ce se întâmplă.
   Taximetristul oprește mașina vizavi de casa mea, iar eu îi dau restul de bani.
   Traversez strada cu pași mari și scot din buzunar niște chei care nu sunt ale mele. În timp ce încerc s-o găsesc pe cea care intră în yală, realizez că nici ușa nu este a mea. Adică... e ușa mea. E strada mea. Pe cutia poștală apare numărul meu. Dar clanța e altfel, lemnul e mult mai elegant, iar balamalele sunt niște chestii de fier cu aer gotic, mai potrivite pentru o tavernă medievală.
   Rotesc cheia în yală.
   Ușa se deschide spre interior.
   Ceva e în neregulă.
   Foarte, foarte în neregulă.
   Pășesc peste prag și intru în sufragerie.
   Nu miroase a casa mea. Nu miroase a nimic, decât a praf, poate, foarte vag.
   Ca și cum nimeni n-ar mai locui aici de ceva vreme. Luminile sunt stinse - și nu doar unele dintre ele. Toate, până la ultima.
   Închid ușa și bâjbâi în întuneric până când dau cu mâna de un întrerupător. O lustră lucrată în stilul unor coarne de cerb aruncă o lumină caldă asupra unei mese din sticlă în stil minimalist, care nu e a mea, și asupra unor scaune care nu sunt ale mele.
   - Alo? strig.
   Casa e teribil de tăcută.
   Revoltător de tăcută.
   În casa mea, pe polița șemineului din sufragerie stă o fotografie mare, cu mine, cu Daniela și cu Charlie la Inspiration Point, în Parcul Național Yellowstone.
   În casa asta, pe poliță stă o fotografie în alb și negru, cu un contrast puternic, a aceluiași canion. Mai artistic încadrată, dar fără vreo persoană în ea.
   Mă îndrept spre bucătărie și, de îndată ce intru, un senzor aprinde luminile ascunse din plafon.
   E o încăpere splendidă.
   Scumpă.
   Și lipsită de viață.
   În casa mea, prinsă cu magneți pe ușa albă a frigiderului, este o creație din clasa întâi a lui Charlie (artă cu macaroane). Zâmbesc de fiecare dată când o văd.
   În bucătăria asta, nu există nici măcar o pată pe corpul din oțel al frigiderului Gaggenau.
   - Daniela!
   Chiar și glasul meu răsună altfel aici.
   - Charlie!
   Mai puține obiecte, un ecou mai puternic.
   Intru în camera de zi și văd vechiul meu pick-up lângă o combină muzicală de ultimă generație, apoi observ colecția mea de discuri cu jazz așezată în ordine alfabetică în rafturi lucrate pe comandă.
   Urc scara spre etaj.
   Holul este întunecat, iar întrerupătorul nu e acolo unde ar trebui să fie, dar nu contează. Sistemul de iluminat funcționează în mare parte pe bază de senzori de mișcare, astfel că deasupra mea clipesc alte becuri ascunse.
   Asta nu e podeaua mea. E una mai frumoasă, cu scândurile mai late și puțin mai rugoase.
   Între baia de pe hol și camera de oaspeți, tripticul cu familia mea la Wisconsin Dells a fost înlocuit cu o schiță reprezentând Navy Pier. În cărbune, pe hârtie brută. Semnătura autorului, aflată în colțul din dreapta jos, îmi atrage privirea - Daniela Vargas.
   Intru în următoarea cameră de pe stânga.
   Camera fiului meu.
   Numai că nu e aceeași. Nu există aici niciuna dintre lucrările lui suprarealiste. Nici pat, nici posterele manga, nici biroul cu caietele de teme deschise, nici lămpi lava, nici rucsac, nici haine împrăștiate pe podea.
   Doar un monitor pe un birou mare, acoperit cu coli de hârtie și cărți.
   Mă duc șocat până la capătul holului. Trăgând o ușă glisantă din sticlă mată, încastrată în perete, intru în dormitorul principal: luxos, rece și, la fel ca toate celelalte din casa asta, nu îmi aparține.
   Pereții sunt decorați cu alte schițe în cărbune pe hârtie în stilul celei din hol, dar în mijloc tronează o vitrină din sticlă pe un suport din lemn de acacia.
   Luminile de la baza vitrinei reliefează spectaculos un certificat aflat într-o mapă din piele vătuită, sprijinită de o coloană îmbrăcată în catifea. De un lănțișor subțire, prins de coloană, atârnă o monedă din aur cu efigia lui Julian Pavia.
   Pe certificat scrie:
      Premiul Pavia îi este decernat lui
   JASON ASHLEY DESSEN,
   pentru contribuția de excepție la cunoașterea și înțelegerea originii, a evoluției și a caracteristicilor universului, prin plasarea unui obiect macroscopic în stare de superpoziție cuantică.

   Mă așez pe marginea patului.
   Nu mi-e bine.
   Nu mi-e bine deloc.
   Casa ar trebui să-mi fie refugiu și liman, un cămin al siguranței și al confortului în care să fiu înconjurat de familie. Dar nici măcar nu este a mea.
   Stomacul mi se întoarce pe dos.
   Dau fuga în baia principală, ridic în grabă capacul toaletei și vomit în vasul imaculat.
   Mi-e o sete pârjolitoare.
   Pornesc robinetul și sorb direct din jetul de apă. Mă stropesc și pe față.
   Mă duc înapoi în dormitor.
   Habar n-am unde mi-e mobilul, dar pe noptieră e un telefon fix. N-am format niciodată numărul de mobil al Danielei și-mi trebuie puțin timp ca să mi-l amintesc, dar în cele din urmă reușesc și-l formez.
   Telefonul sună de patru ori, apoi răspunde un glas masculin, profund și buimac.
   - Alo?
   - Unde-i Daniela?
   - Cred că ați format un număr greșit.
   Recit numărul Danielei, iar el spune:
   - Da, aici ați sunat, dar numărul este al meu.
   - Cum este posibil?
   Tipul închide.
   Formez din nou și, de data asta, răspunde de la primul țârâit.
   - E ora trei dimineața. Nu mai tot suna, idiotule!
   La a treia încercare intră direct căsuța vocală. Nu las niciun mesaj.
   Mă ridic de pe pat, mă duc în baie și mă studiez în oglinda de deasupra chiuvetei. Fața mi-e lovită, zgâriată, mânjită de sânge și de noroi. Am nevoie de un ras, ochii îmi sunt injectați, dar sunt tot eu.
   Un val de extenuare mă lovește cu forța unui tren. Genunchii îmi cedează, dar reușesc să mă prind de blatul chiuvetei.
   Apoi, o clipă mai târziu, la parter... un zgomot.
   O ușă care se închide încet?
   Îmi îndrept spatele.
   Cu simțurile în alertă din nou.
   Mă întorc în dormitor, pășesc neauzit până la ușă și mă uit în lungul holului.
   Aud voci șoptite.
   Pârâitul unei stații radio portabile.
   Scârțâitul unui pas pe o treaptă din lemn.
   Vocile devin mai clare, rezonând între pereții scării și reverberând într-o parte și-n alta pe hol.
   Le văd umbrele deja pe ziduri, precedându-i pe trepte ca niște fantome.
   Fac un pas timid dincolo de pragul dormitorului și din golul scării răsună glasul unui bărbat, calm și măsurat: Leighton.
   - Jason?
   Din cinci pași ajung la baia cealaltă, de pe hol.
   - Nu vrem să-ți facem niciun rău.
   Pașii lor se aud acum pe hol, înaintând lent, metodic.
   - Știu că ești confuz și dezorientat. Aș fi vrut să-mi spui asta la laborator. Nu mi-am dat seama cât de dificil trebuie să fie pentru tine. Îmi pare rău că n-am realizat.
   Închid ușa în urma mea și o încui.
   - Vrem doar să te ducem înapoi, ca să nu-ți faci rău nici ție, nici altcuiva.
   Baia e de două ori mai mare decât a mea, cu o cabină de duș îmbrăcată în granit și o măsuță de toaletă dublă, cu blatul din marmură. Dincolo de vasul de W.C. văd ceea ce căutam: un raft mare, încastrat în perete, cu o trapă care închide toboganul spre spălătorie.
   - Jason!
   Prin ușa băii aud stația radio pârâind.
   - Jason, te rog! Vorbește cu mine! răsună glasul din nou.
   Apoi, pe neașteptate, din el se revarsă valuri de frustrare:
   - Ne-am sacrificat toți viețile pentru noaptea asta, Jason! Haide, te rog! E o nebunie ce faci tu!
   Într-o duminică ploioasă, când Charlie avea nouă sau zece ani, ne-am petrecut o după-amiază întreagă prefăcându-ne că suntem speologi. Îl coboram întruna pe toboganul spre spălătorie, pretinzând că ar fi gura unei peșteri. Avea chiar și un mic rucsac în spate și un lămpaș improvizat - o lanternă fixată în creștet.
   Deschid trapa și mă cațăr pe raft.
   - Du-te în dormitor, se aude glasul lui Leighton, urmat de un sunet de pași pe hol.
   Toboganul spre spălătorie pare îngust. Poate prea îngust.
   Ușa băii începe să se zgâlțâie, iar clanța e apăsată repetat. Apoi, un glas de femeie strigă:
   - Hei, ușa asta e încuiată!
   Mă uit în golul toboganului. Întuneric beznă.
   Ușa băii este suficient de rezistentă pentru ca prima lor tentativă de a o sparge să se soldeze doar cu o crăpătură.
   Poate că n-o să încap prin chestia asta, îmi spun, dar când ei se izbesc în ușă pentru a doua oară, iar tăblia de lemn zboară din balamale, prăbușindu-se pe gresie, îmi dau seama că n-am altă opțiune.
   Ceilalți se năpustesc în baie, iar în oglindă zăresc fugar reflexia lui Leighton Vance și a unuia dintre consultanții de securitate de la laborator, ținând în mână ceea ce pare a fi un taser.
   Preț de o fracțiune de secundă privirea mi se încrucișează cu aceea a lui Leighton în oglindă, iar în clipa următoare tipul cu taserul se răsucește și ridică arma.
   Îmi strâng brațele la piept și mă arunc pe tobogan.
   Strigătele din baie se estompează deasupra mea și mă prăvălesc în coșul de rufe gol, al cărui plastic se frânge. Drept pentru care cad și mă rostogolesc între mașina de spălat și uscător.
   Pașii lor se aud deja apropiindu-se, tropotind pe scară.
   Un junghi de durere îmi străpunge piciorul drept. Mă ridic și mă reped spre ușile din sticlă care dau spre curtea din spate.
   Sunt încuiate.
   Pașii sunt tot mai aproape, vocile se aud tot mai tare, iar din stația radio se revarsă instrucțiuni strigate cu furie.
   Răsucesc cremona, deschid ușile și sprintez de-a latul unei terase pe care văd un grill mai frumos decât al meu și un bazin cu hidromasaj cum n-am avut niciodată.
   Cobor treptele spre curte, traversez grădina de trandafiri.
   Încerc ușa garajului, dar e încuiată.
   Cu atâta agitație în casă, toate luminile din interior s-au aprins. Patru sau cinci oameni aleargă probabil prin încăperile de la parter, strigând unii la alții și încercând să dea de mine.
   Un gard înalt de doi metri și jumătate închide curtea și, în clipa în care trag ivărul porții, cineva se năpustește pe terasă, strigându-mi numele.
   Aleea e pustie și nu mai pierd timpul încercând să decid încotro s-o iau. Fug și atât.
   Când ajung la strada următoare, mă uit înapoi și văd două siluete apropiindu-se.
   În depărtare, motorul unei mașini prinde viață, urmat de scrâșnetul pneurilor pe asfalt.
   Cotesc la stânga și alerg până la prima alee.
   Aproape toate curțile sunt protejate de garduri înalte, dar cel de-al cincilea e doar o dantelărie din fier forjat care-mi vine până la talie.
   Un SUV întoarce și accelerează pe alee.
   Continui să alerg spre gardul scund. Cum n-am forța necesară să-l trec dintr-un salt, mă rostogolesc peste vârfurile barelor de metal și mă prăbușesc dincolo de el, în curte. Mă târăsc prin iarbă spre un șopron mic de lângă garaj, a cărui ușă nu are lacăt. O deschid de o palmă și mă strecor înăuntru, în vreme ce o siluetă străbate curtea în fugă.
   Închid ușa, de teamă să nu-mi audă nimeni gâfâitul.
   Nu reușesc să-mi recapăt răsuflarea.
   În șopron e beznă și duhnește a benzină și a iarbă tăiată. Pieptul îmi tresaltă, lipit de tăblia ușii. Picături de sudoare mi se scurg pe bărbie. Îmi scutur o pânză de păianjen de pe față.
   În întuneric, pipăi pereții de placaj și diverse unelte - o foarfecă de grădinărit, un fierăstrău, o greblă, lama unui topor.
   Desprind toporul de pe perete, îi prind coada de lemn în palmă și-i încerc tăișul cu degetele. Nu văd nimic, dar nu pare să mai fi fost ascuțit de ani buni - simt adâncituri mari în metal, iar tăișul aproape că nu mai poate fi numit astfel.
   Clipind des printre picurii de sudoare, deschid ușa încet. Nu se aude nimic. O mai împing câțiva centimetri, până când pot cuprinde curtea cu privirea.
   E pustie.
   În acest intermezzo de liniște și calm, îmi vine în minte briciul lui Occam: toate celelalte condiții fiind similare, soluția cea mai simplă este de obicei cea corectă. Dar cum se potrivește principiul acesta cu ideea că am fost drogat și răpit de o organizație experimentală secretă, în scopuri de control mental sau mai știu eu ce? Nu se potrivește deloc. Dacă lucrurile ar sta așa, ar fi trebuit ori să îmi spele creierul ca să mă convingă că ceea ce știam drept casa mea nu e casa mea, ori să-mi fi mutat familia și, în numai câteva ore, să modifice interiorul casei așa încât să nu mai recunosc nimic.
   Sau... Să fie oare mai plauzibilă ipoteza că am în creier o tumoare care mi-a întors lumea cu susul în jos? Care mi-a crescut neștiută în cap luni sau chiar ani la rând, iar acum îmi alterează drastic procesele cognitive și-mi distorsionează percepțiile?
   Ideea mă copleșește cu forța convingerii. Ce altceva ar fi putut acționa asupra mea cu o rapiditate atât de năucitoare? Ce altceva m-ar fi putut face să-mi pierd simțul identității și al realității în răstimp de numai câteva ore, contrazicând tot ceea ce credeam că știu?
   Aștept.
   Și aștept.
   Și tot aștept.
   Într-un târziu, ies din șopron, pe iarbă.
   Nu se mai aud glasuri.
   Nici pași.
   Nu se mai văd umbre.
   Nu mai răsună niciun motor de mașină.
   Noaptea pare din nou solidă și reală.
   Deja știu încotro s-o apuc.

           Spitalul Chicago Mercy se află la zece străzi distanță de casa mea.
   La ora 4:05 a dimineții, intru șchiopătând în camera de gardă scăldată în lumină. Urăsc spitalele. Mi-am văzut mama murind într-unul. Charlie și-a petrecut primele săptămâni de viață la terapie intensivă.
   Sala de așteptare e aproape goală. În afară de mine, mai sunt un muncitor în construcții care-și ține brațul la piept într-un bandaj însângerat și trei membri ai unei familii, tatăl ținând în brațe un bebeluș care plânge.

....................................