Materia întunecată, Blacke Crouch

..............................................................

                     4-6

          A doua zi de dimineață ieșim în mijlocul acestei pustietăți tăcute, tremurând în zăpada care ne ajunge până la talie, cu toate că am pus pe noi nenumărate haine de iarnă ale bieților oameni, pe care le-am găsit în dulap.
   Pe câmpul care se întinde în față, urmele noastre nu se zăresc. Și nici cubul. Nimic altceva decât o pătură neîntreruptă de zăpadă.
  Câmpul e vast, iar cubul, mic. Șansele să dăm de el printr-un simplu noroc sunt infime.
   În ciuda soarelui care se zărește pe deasupra copacilor, frigul e ireal.
  - Ce-am putea face, Jason? S-o luăm pe ghicite? Să începem să săpăm?
   Mă uit înapoi, spre casa pe jumătate îngropată, întrebându-mă pentru câteva secunde înspăimântătoare cât am putea supraviețui în ea. Cât timp ar trece până să ni se termine lemnul de foc? Până să rămânem fără hrană? Înainte să clacăm și să pierim, la fel ca toți ceilalți?
   Simt o presiune sumbră acumulându-mi-se în piept: frica e tot mai intensă. Inspir adânc, dar aerul e atât de rece, încât încep să tușesc.
   Panica mă încolțește de peste tot. E imposibil să găsim cubul. Aici e mult prea frig.
   Nu vom avea suficient timp și, când va izbucni următorul viscol, apoi cel de după el, cubul va fi fiind îngropat sub un strat de zăpadă atât de adânc, încât nu vom mai avea nicio șansă să ajungem la el.
   Doar dacă nu...
   Las rucsacul să-mi cadă de pe umăr în zăpadă și-i desfac fermoarul cu degete tremurânde.
   - Ce faci? mă întreabă Amanda.
   - Spun o rugăciune.
   Îmi ia puțin timp să găsesc ceea ce caut.
   Cu busola în mână, las în urmă rucsacul și pe Amanda și mă aventurez pe câmp. Ea vine după mine, strigându-mă s-o aștept. După cincisprezece metri mă opresc, așteptând să ajungă lângă mine.
   - Uită-te la asta, îi spun și ridic busola spre ea. Suntem în zona South Chicago, nu-i așa? Deci nordul magnetic e într-acolo. Dar busola arată invers. Acul indică spre lac, spre est, vezi?
   Fața i se luminează brusc.
   - Firește! De vină e câmpul magnetic al cubului, care împinge acul busolei în direcția opusă lui.
   Continuăm să înaintăm prin zăpada adâncă. În mijlocul câmpului, acul se rotește dinspre est spre vest.
   - Suntem chiar deasupra lui!
   Încep să sap; mâinile mă dor din cauza zăpezii înghețate, dar nu mă opresc.
   La puțin mai mult de un metru dedesubt, dau peste o muchie a cubului și continui să sap, mai repede acum, cu mânecile trase în jos ca să-mi protejez oarecum palmele, care trec acum de la durere la amorțeală.
   Când în sfârșit ating cu degetele pe jumătate degerate marginea de sus a ușii deschise, lansez un strigăt de victorie care reverberează în întinderea acelei lumi înghețate.

          Zece minute mai târziu suntem înapoi în cub și bem lichidul din fiolele patruzeci și șase și patruzeci și cinci.
   Amanda pornește cronometrul la ceasul ei, stinge lanterna pentru a cruța bateriile și, în vreme ce stăm unul lângă celălalt în întunericul rece, așteptând ca efectul drogului să se instaleze, îmi spune:
   - N-aș fi crezut niciodată că voi fi atât de fericită să văd din nou amărâta asta de bărcuță de salvare.
   - Nu-i așa?
   Își reazemă tâmpla de umărul meu.
   - Îți mulțumesc, Jason.
   - Pentru ce?
   - Fiindcă nu m-ai lăsat să mor acolo, înghețată.
   - Asta înseamnă că acum suntem chit?
   Izbucnește în râs.
   - Nici gând! Adică, să nu uităm că totul e din vina ta.
   Îmi spun că statul așa, în bezna și în tăcerea absolută a cubului, e ca un exercițiu bizar de deprivare senzorială. Singurele senzații fizice sunt răceala metalului, care se simte prin haine, și capul Amandei pe umărul meu.
   - Tu ești altfel decât el, spune ea la un moment dat.
   - El, cine?
   - Jason al meu.
   - Cum adică?
   - Mai blând. El avea o latură într-adevăr dură, dacă l-aș analiza. Era cel mai ambițios tip pe care l-am cunoscut vreodată.
   - Erai psihoterapeuta lui?
   - Uneori.
   - Era un om fericit?
   O simt cântărindu-mi întrebarea în întuneric și adaug:
   - Ce e? Te silesc cumva să încalci confidențialitatea relației dintre medic și pacient?
   - Tehnic vorbind, voi doi sunteți una și aceeași persoană. E ceva cu totul nou în chestia asta, dar... nu. N-aș spune că era fericit. Avea o viață incitantă din punct de vedere intelectual, dar în fapt unidimensională. Nu făcea decât să muncească. În ultimii cinci ani, nici n-a mai trăit în afara laboratorului. Practic, se mutase acolo.
   - Știi că Jason al tău este cel care m-a adus în situația asta. Am ajuns aici fiindcă, în urmă cu câteva seri, cineva m-a răpit sub amenințarea armei, în timp ce mă întorceam acasă. M-a dus la o centrală electrică părăsită, m-a drogat și mi- a pus o serie de întrebări despre viața mea și despre alegerile pe care le-am făcut.  Voia să știe dacă sunt fericit. Și dacă aș vrea să fi făcut lucrurile altfel. Acum îmi amintesc totul. Pe urmă, m-am trezit în laboratorul vostru. În lumea voastră. Și cred că Jason al tău mi-a făcut toate astea.
   - Adică a intrat în cub, a găsit - cine știe cum - lumea ta, viața ta, și a făcut schimb de locuri cu tine?
   - Îl crezi capabil de așa ceva?
   - Nu știu. Ar fi o nebunie.
   - Dar cine altcineva ar fi putut s-o facă?
   După câteva clipe de tăcere, Amanda răspunde:
   - Jason era obsedat de calea pe care n-o urmase. Vorbea despre asta tot timpul.
   Simt cum furia mi se reaprinde și spun:
   - O parte din mine încă refuză să creadă. Dacă voia să aibă într-adevăr viața mea, putea pur și simplu să mă ucidă. Dar și-a dat osteneala să-mi injecteze nu numai drogul, ci și ketamină, care m-a lăsat inconștient și mi-a șters amintirile despre cub și despre fapta lui. Și pe urmă m-a trimis în lumea lui. De ce?
   - Fiindcă așa e mai logic.
   - Crezi tu?
   - Jason nu era un monstru. Dacă el ți-a făcut asta, înseamnă că și-a creat o motivație rațională. Așa procedează oamenii onești, pentru atunci când vor să-și justifice comportamentele negative. În lumea ta, și tu ești un fizician de renume?
   - Nu, eu predau la un colegiu oarecare.
   - Ești bogat?
   - Din punct de vedere profesional și financiar, nu sunt nici la călcâiul lui Jason al tău.
   - Ei, vezi? Și-a spus, probabil, că îți dă o șansă nesperată. El și-a dorit să încerce și calea pe care n-a apucat să pășească. De ce nu ți-ai dori și tu? Nu spun că e corect ce a făcut. Spun doar că ăsta e modul în care un om bun ajunge să comită o faptă oribilă. Comportament uman elementar. Probabil că îmi simte furia, fiindcă adaugă: Jason, nu-ți poți permite luxul s-o iei razna acum. Peste un minut ne vom întoarce pe coridorul acela. Noi suntem elementele de control - tu ai spus-o. Am dreptate?
   - Mda.
   - Dacă așa stau lucrurile, dacă starea noastră emoțională e cea care selectează într-un fel sau altul lumile acestea, către ce fel de loc crezi că ne vor duce mânia și invidia ta? Nu poți să emiți o asemenea energie când vei deschide o altă ușă. Trebuie să găsești o modalitate de a te calma.
   Simt drogul făcându-și efectul. Mușchii mi se relaxează. Pentru un moment, furia lasă locul unui val de pace și de serenitate și aș da orice să-l pot face să dureze, să mă transporte pe unda sa.
   Când Amanda aprinde lanterna, pereții perpendiculari pe ușă au dispărut deja.
   Privesc spre punga în care se află restul fiolelor, spunându-mi că, dacă javra care m-a adus aici a găsit modalitatea de a controla cubul, atunci o voi găsi și eu.
   În lumina albăstruie, Amanda mă privește intens.
   - Mai avem patruzeci și patru de fiole, fac eu inventarul. Deci douăzeci și două de șanse de a reuși. Câte a luat celălalt Jason cu el în cub?
   - O sută.
   La naiba! Simt o înțepătură de panică, și totuși izbutesc să zâmbesc.
   - Păi, norocul nostru e că eu sunt mai deștept decât el, nu-i așa?
   Amanda râde, se ridică de jos și îmi întinde mâna.
   - Avem o oră la dispoziție. Ești gata?
   - Categoric, răspund eu.

                               NOUĂ

     Se trezește mai devreme dimineața. Bea mai puțin. Conduce cu viteză mai mare. Citește mai mult. A început să facă sport. Ține furculița altfel decât înainte. Râde mai ușor. Trimite mai puține SMS-uri.
   Face dușuri mai lungi și, în loc să-și plimbe doar săpunul pe corp, își freacă acum pielea cu mănușa de baie. Se rade o dată la două zile, nu la patru, în fața chiuvetei, nu la duș.
   Încalță pantofii imediat ce s-a îmbrăcat, nu la ușă, înainte să iasă din casă. Folosește ața dentară în mod regulat, iar cu trei zile în urmă l-a văzut chiar pensându-și sprâncenele.
   N-a mai purtat de aproape două săptămâni tricoul lui de noapte preferat - unul decolorat, cu numele formației U2, pe care-l are de la un concert la care a asistat în urmă cu zece ani la United Center.
   Și vasele le spală altfel - în loc să le pună unele peste altele pe uscător, așază farfuriile și paharele ude pe prosoape întinse pe blat.
   La micul dejun bea o ceașcă de cafea în loc de două și o face mai slabă decât înainte - atât de slabă, încât ea se străduiește dimineața să ajungă înaintea lui în bucătărie, ca s-o prepare singură.
   În ultima vreme, conversațiile de la masa de seară în familie se axează pe idei, pe cărți, pe articolele pe care le citește Jason și pe cursurile lui Charlie și nu se mai limitează la banalele relatări ale întâmplărilor de peste zi.
   Jason se poartă diferit și în relația cu fiul lui. E mai îngăduitor, mai puțin patern, de parcă ar fi uitat cum să fie tatăl unui adolescent.
   Nu mai stă treaz până la ora două în fiecare noapte ca să se uite la Netflix pe iPad. Nu-i mai spune „Dani” niciodată.
   O vrea tot timpul și de fiecare dată se poartă de parcă ar fi prima oară. O privește cu o intensitate mocnită, care îi amintește de felul în care se pierd tinerii îndrăgostiți unul în ochii celuilalt, atunci când între ei încă există mister și noi teritorii de descoperit.
   Gândurile acestea, toate aceste mici schimbări conștientizate se adună într-un colț al minții ei în timp ce Jason stă lângă ea în fața oglinzii.
   E dimineață și se pregătesc pentru o nouă zi.
   Se spală amândoi pe dinți, iar când o surprinde privindu-l, îi zâmbește cu gura plină de spumă și-i face cu ochiul.
   Ea se întreabă...
   Oare are cancer și refuză să-mi spună? Ia vreun antidepresiv nou și-mi ascunde asta? Și-a pierdut slujba și nu vrea să recunoască?
   O fierbințeală grețoasă i se revarsă în capul pieptului: are cumva o aventură cu una dintre studentele lui și ea îl determină să se simtă și să se poarte așa?
   Nu. Niciuna dintre aceste explicații nu pare să fie corectă.
   Problema e că nimic nu este anormal în mod concret.
   Teoretic, situația e chiar mai bună decât era. El se poartă cu ea mai atent decât oricând înainte. N-au mai vorbit și n-au mai râs atât de mult împreună din primele zile ale relației lor.
   Numai că el e... altfel.
   Altfel într-o sumedenie de feluri mărunte, care ar putea să nu însemne nimic sau ar putea să însemne enorm.
   Jason se apleacă și scuipă în chiuvetă. Închide robinetul, trece în spatele ei, îi cuprinde șoldurile în palme și se lipește de ea. Daniela îi privește imaginea reflectată în oglindă și îl întreabă în sinea ei: Ce secrete ai față de mine?
   Ar vrea să rostească întrebarea cu glas tare. Exact aceste cuvinte.
   Dar continuă să-și spele dinții, fiindcă... ce se-ntâmplă dacă prețul răspunsului e chiar situația extraordinară de acum?
   - Aș putea să te privesc toată ziua făcând asta, spune el.
   - Spălându-mă pe dinți? bolborosește ea, cu periuța încă în gură.
   - Îhm...
   O sărută pe ceafă, iar fiorul pe care i-l stârnește îi coboară pe spate și în genunchi, astfel că, pentru o fracțiune de secundă, totul dispare - temerile, întrebările, dubiile.
   - Ryan Holder, spune el apoi, susține o prelegere în seara asta la șase. Vrei să vii cu mine?
   Daniela se apleacă, scuipă și își clătește gura.
   - Aș vrea, dar am o lecție la cinci și jumătate.
   - Atunci, pot să te invit la cină când mă întorc acasă?
   - Mi-ar face plăcere.
   Se întoarce și-l sărută. Chiar și săruturile lui sunt altfel acum. Ca și cum ar fi un eveniment deosebit de fiecare dată.
   - Hei! exclamă ea, când el se desprinde.
   - Ce-i?
   Ar trebui să-l întrebe. Ar trebui să aducă în discuție toate lucrurile astea pe care le-a observat. Să deșerte sacul și să limpezească atmosfera.
   O parte a ei jinduiește să știe. O altă parte ar vrea să nu afle niciodată.
   Așa că își spune că nu e momentul acum, când îi aranjează gulerul și îi netezește părul, trimițându-l cu un ultim sărut să-și înceapă ziua.

                                       ZECE

       FIOLE RĂMASE: 44
   Amanda ridică privirea din carnet și întreabă:
   - Ești sigur că cea mai bună soluție este să scriem?
   - Atunci când scrii, te concentrezi cu toată atenția asupra textului respectiv. E aproape imposibil să scrii un lucru și să te gândești la altul. Faptul că pui cuvintele pe hârtie îți menține gândurile și intențiile coerente și focalizate.
   - Și cât ar trebui să scriu?
   - Pentru început, poate că ar trebui s-o luăm ușor. Un paragraf scurt, de pildă?
   Termină fraza pe care o începuse, închide carnetul și se ridică în picioare.
   - Ți-ai organizat totul în minte? o întreb.
   - Așa cred.
   Îmi pun rucsacul pe umăr, iar Amanda se apropie de ușă, apasă clanța și deschide. Lumina dimineții se revarsă pe coridor într-atât de orbitoare, încât pentru o clipă nu pot zări nimic afară. Dar, pe măsură ce ochii mi se obișnuiesc, imaginea prinde contur.
   Stăm în pragul cubului, pe culmea unui deal care străjuiește un parc.
   Spre est, pajiștea de un verde ca de smarald coboară cale de câteva sute de metri până pe țărmul lacului Michigan. În zare, profilul orașului nu seamănă cu nimic din ce-am văzut vreodată - clădiri zvelte, construcții din oțel și sticlă care reflectă lumina atât de intens, încât par aproape invizibile, creând un efect ca de miraj.
   Cerul e punctat de obiecte în mișcare, majoritatea străbătând spațiul aerian de deasupra orașului pe care îl bănuiesc a fi Chicago, câteva dintre ele accelerând vertical, drept spre adâncul albastru, fără să dea vreun semn că s-ar opri.
   Amanda se uită la mine și zâmbește subțire, arătându-mi însemnările. Deschid la prima pagină și citesc: Vreau să merg într-un loc plăcut, într-o perioadă în care viața să fie plăcută. O lume în care să vreau să trăiesc. Nu e un loc din viitor, dar așa pare...
   - Nu-i rău! exclam eu.
   - Locul ăsta chiar e real?
   - Da. Și tu ești cea care ne-a adus aici.
   - Hai să-l explorăm! Oricum, ar trebui să facem o pauză în privința drogului.
   Pășește pe pajiștea povârnită, îndepărtându-se de cub. Trecem pe lângă un teren de joacă și o luăm pe o alee care străbate parcul.
   E o dimineață rece, perfectă. În aer plutește aburul răsuflărilor. Iarba e acoperită de o pojghiță de brumă acolo unde soarele n-a atins-o încă, iar copacii care mărginesc parcul au început să ruginească. Suprafața lacului e neclintită ca o oglindă.
   La vreo patru sute de metri în față, o serie de clădiri elegante, în Y, intersectează parcul la intervale de câte cincizeci de metri. Abia când ne apropiem îmi dau seama ce sunt.
   Urcăm cu un lift până pe o platformă orientată spre nord și așteptăm sub cornișa încălzită, la mai mult de zece metri deasupra peluzei. O hartă digitală interactivă, care poartă sigla autorității de transport public din Chicago, ne dă de înțeles că ne aflăm pe ruta Red Line Express, care face legătura între South Chicago și zona de centru.
   O voce feminină răsună la difuzorul de deasupra noastră:
   - Eliberați peronul. Trenul sosește în stație. Eliberați peronul. Trenul sosește în stație în cinci... patru... trei...
   Mă uit în dreapta și-n stânga, dar nu văd nimic apropiindu-se.
   - Doi...
   O nălucă în mișcare țâșnește dinspre copaci.
   - Unu.
   Un tren cu alură suplă, având trei vagoane, frânează și oprește în stație, iar când ușile se deschid, vocea feminină computerizată se aude din nou:
   - Vă rugăm să așteptați semnalul verde pentru îmbarcare.
   Cei câțiva pasageri care coboară din tren și trec pe lângă noi poartă haine sport. Lumina roșie de deasupra fiecărei uși deschise devine verde.
   - Vă puteți îmbarca acum pentru stația Centru.
   Schimb o privire cu Amanda, care ridică din umeri, și urcăm în primul vagon. E aproape plin cu navetiști.
   Nu seamănă cu El cel pe care-l știu eu. În primul rând, e gratis. Și nimeni nu stă în picioare; fiecare pasager e prins cu o centură de siguranță în scaune care arată de parcă ar urma să fie lansate în spațiu. Deasupra fiecărui loc gol clipește însemnul LIBER.
   Când facem amândoi câțiva pași pe culoar, asistentul automat ne atenționează:
   - Vă rugăm să vă așezați. Trenul nu pleacă din stație înainte ca toți pasagerii să fie așezați în siguranță.
   Ne hotărâm pentru două locuri din partea din față a vagonului. Când mă reazem de spătar, din scaun se ridică centuri vătuite, care mi se prind ușor peste șolduri și peste umeri.
   - Vă rugăm să vă sprijiniți capul de tetiere. Trenul pleacă din stație în trei... doi... unu...
   Accelerația e lină, dar intensă. Timp de două secunde sunt presat în pernele scaunului, iar o clipă mai târziu zburăm de-a lungul unei șine unice, la o viteză inimaginabilă. Senzația de frecare cu solul nu există, iar peisajul urban se derulează dincolo de ferestre mult prea rapid pentru a apuca să înțeleg ce văd.
   În zare, profilul fantastic al orașului se apropie treptat. Clădirile nici măcar nu par reale. În lumina clară a dimineții, pare că cineva a spart o oglindă și a așezat toate cioburile în picioare, ordonat. Au o înfățișare prea aleatorie pentru a fi create de mâna omului - sunt perfecte în imperfecțiunea și în asimetria lor, ca un șir de munți superbi. Sau ca albia unui râu.
   Șina începe să coboare.
   Îmi simt stomacul în gât.
   Țâșnim printr-un tunel - întunecimea e întreruptă de scurte izbucniri de lumină, care nu fac decât să amplifice senzația de dezorientare și de viteză extremă.
   Ieșim din întuneric și mă prind cu mâinile de marginile scaunului, împins înainte, în centuri, când trenul frânează și oprește.
   Vocea anunță:
   - Stația Centru.
   Cuvintele Coborâți aici? apar precum o hologramă la două palme în fața mea, urmate de D? și N?
   - Hai să coborâm aici, îmi spune Amanda.
   Ating holograma D, iar ea face la fel.
   Centurile ni se decuplează și se retrag în scaune. Ne ridicăm și coborâm alături de alți pasageri pe peronul unei stații pe lângă care Grand Central din New York este doar o palidă imitație. E un terminal impunător, cu un plafon foarte înalt, care amintește de sticla fațetată prin modul în care razele soarelui îl străbate și se revarsă în interior, proiectând pe pereții din marmură frânturi scânteietoare de lumină.
   Incinta e plină de oameni. În aer plutesc notele prelungi, nazale, ale unui saxofon.
   Ajunși în cealaltă extremitate a sălii, urcăm o cascadă de trepte.
   Toți cei din jurul nostru vorbesc singuri - de fapt, la telefon, sunt sigur, deși nu văd niciun dispozitiv mobil.
   În capătul scării, trecem printr-unul dintr-un șir de doisprezece turnicheți.
   Strada forfotește de trecători, dar nu sunt nici mașini, nici semafoare.
   Ne aflăm la baza celei mai înalte clădiri pe care am văzut-o vreodată. Nici măcar de aproape nu pare reală; cum nimic nu distinge un etaj de altul, pare un uriaș cristal sau o bucată de gheață.
   Împinși de curiozitate, traversăm strada, intrăm în holul clădirii și urmăm indicatoarele spre platforma de observație.
   Ascensorul urcă uluitor de rapid. Din cauza modificării continue a presiunii, trebuie să înghit continuu ca să mi se desfunde urechile. După două minute ne oprim, iar operatorul ne informează că avem la dispoziție zece minute pentru a admira priveliștea.
   Ușile se deschid și suntem întâmpinați de o pală de vânt înghețată. Coborâm din lift și trecem pe lângă o hologramă cu textul: Vă aflați la 2 125 metri deasupra nivelului străzii.
   Puțul ascensorului ocupă partea din centru a acestei mici platforme de observație, iar extremitatea turnului se ridică la nici cincisprezece metri deasupra noastră. Vârful construcției din sticlă este răsucit sub forma unei flăcări.
   O altă hologramă apare când ne apropiem de margine: Turnul de sticlă este cea mai înaltă construcție din Midwest și a treia ca înălțime din America.
   E un frig pătrunzător aici sus, iar vântul bate continuu dinspre lac. Aerul pare mai rarefiat și resimt o ușoară amețeală, dar nu știu dacă motivul e lipsa de oxigen sau vertijul înălțimii.
   Ajungem la balustrada antisuicid.
   Capul parcă mi se învârte, iar în stomac am un ghem.
   Priveliștea e copleșitoare - întinderea sclipitoare a orașului, puzderia de zgârie-nori și oglinda vastă a lacului, pe care îl văd clar în partea de sud a statului Michigan.
   Spre vest și sud, dincolo de suburbii, preria unduiește în lumina dimineții, la aproape două sute de kilometri depărtare.
   Turnul se leagănă ușor în vânt.
   Patru state - Illinois, Indiana, Michigan și Wisconsin - sunt vizibile în zilele senine.
   Stând aici, în această capodoperă a artei și a imaginației, mă simt mic în sensul pozitiv al cuvântului. E fascinant să respiri aerul unei lumi care poate construi ceva atât de splendid. Amanda e lângă mine și privim amândoi în jos, admirând superbele curbe feminine ale clădirii. Aici, sus, domnește o atmosferă netulburată și tăcută. Unicul sunet care se aude este șoapta solitară a vântului.
   Zgomotul străzii de dedesubt nu răzbate până aici.
   - Ai avut în minte toate astea? o întreb.
   - Nu în mod conștient, dar totul are oarecum un aer de realitate. Ca un vis pe jumătate amintit.
   Privesc spre zona rezidențială din nord, pe unde ar trebui să fie Logan Square. Nu seamănă nimic cu locuința mea.
   La câțiva pași distanță de noi văd un bătrân stând în spatele soției lui, cu mâinile ofilite pe umerii ei, în timp ce ea se uită printr-un telescop spre cea mai uimitoare roată dintr-un parc de distracții pe care am văzut-o vreodată. Înaltă de trei sute de metri, străjuiește țărmul lacului, acolo unde ar trebui să fie Navy Pier.
   Gândul îmi zboară la Daniela.
   La ce ar putea face în clipa aceasta celălalt Jason - Jason 2.
   La ce ar putea face împreună cu soția mea.
   Furia, frica și dorul de casă mă cotropesc ca o boală.
   Cu toată grandoarea ei, lumea aceasta nu e lumea mea.
   Nici pe departe.

        FIOLE RĂMASE: 42
   Din nou pe coridorul întunecat, în acest loc dintre universuri în care pașii noștri stârnesc ecouri în infinit.
   În timp ce stau cu lanterna în mână și mă gândesc la ce ar trebui să scriu în carnet, Amanda se oprește brusc din mers.
   - Ce s-a întâmplat? o întreb.
   - Ascultă!
   E atât de liniște, încât îmi aud bătăile inimii întețindu-se. Și apoi... ceva imposibil.
   Un sunet. În față, pe coridor, departe.
   Amanda se uită la mine și șoptește:
   - Ce naiba?
   Încerc să străpung întunericul cu privirea. Nu se vede nimic altceva decât lumina anemică a lanternei reflectându-se în pereții nesfârșiți. Sunetul devine mai puternic cu fiecare secundă. Aud pași apropiindu-se.
   - Vine cineva! exclam.
   - Cum este posibil?
   La marginea cercului de lumină se zărește mișcare. O siluetă care vine spre noi.
   Fac un pas înapoi, ispitit s-o iau la fugă, dar unde aș putea să mă duc? Rămân pe loc.
   E un bărbat. Gol. Cu trupul murdar de noroi, de praf sau de... Sânge. În mod cert, sânge. Simt mirosul.
   De parcă s-ar fi tăvălit într-o baltă de sânge.
   Are părul îmbâcsit, iar fața îi e atât de mânjită, încât albul ochilor îi iese în evidență.
   Mâinile îi tremură și are degetele chircite, de parcă s-ar agăța cu disperare de ceva.
   Abia când ajunge la trei metri de mine îmi dau seama că sunt eu.
   Mă trag într-o parte, lipindu-mă de cel mai apropiat perete, ca să-i fac cât mai mult loc să treacă. Când pășește pe lângă mine, mă privește țintă.
   Nici măcar nu știu dacă mă vede. Pare să fie în stare de șoc.
   Secătuit. De parcă abia ar fi scăpat din iad.
   De pe spate și de pe umeri i-au fost smulse bucăți de carne.
   - Ce ți s-a întâmplat? îl întreb.
   Se oprește și se holbează la mine, după care deschide gura și scoate cel mai oribil sunet pe care l-am auzit vreodată - un urlet sfâșietor.
   La auzul lui, Amanda mă înșfacă de braț și mă trage după ea.
   El nu ne urmează. Se uită la noi cum ne îndepărtăm și pornește mai departe, pe coridor. În întunericul nesfârșit.

          Treizeci de minute mai târziu stau în fața unei uși identice cu toate celelalte, încercând să-mi alung din minte și din registrul emoțional imaginea de mai devreme.
   Scot un carnet din rucsac și îl deschid, cu creionul pregătit în mână.
   Nici măcar nu trebuie să stau să mă gândesc.
   Scriu doar atât:
   Vreau să mă duc acasă.
   Mă întreb dacă asta simte oare Dumnezeu - exaltarea stârnită de ideea că ai rostit un cuvânt și o lume întreagă a prins ființă. Da, într-adevăr, lumea aceea exista și înainte, dar eu am creat conexiunea dintre noi și ea. Dintre toate lumile posibile, eu am găsit-o pe aceasta - și, privită din pragul cubului cel puțin, este exact ce mi-am dorit.
   Pășesc încet, strivind cioburi de sticlă pe cimentul de sub tălpi, în vreme ce lumina care pătrunde prin ferestrele situate la înălțime cade pe un șir de generatoare metalice dintr-o epocă apusă.
   Deși n-am văzut-o până acum la lumina zilei, cunosc hala asta. Ultima dată când am fost aici, o lună gălbuie răsărise deasupra lacului Michigan, iar eu eram prăbușit lângă una dintre mașinăriile învechite, năucit de drog, uitându-mă la bărbatul cu mască de gheișă care mă adusese sub amenințarea armei în măruntaiele centralei electrice părăsite.
   Uitându-mă - fără ca atunci să știu asta - la mine însumi.
   Nu mi-aș fi putut imagina ce avea să urmeze.
   Iadul care mă aștepta.
   Cubul se află într-un colț al halei, ascuns în dosul scărilor.
   - Ei? mă întreabă Amanda.
   - Cred că am reușit. Ăsta e ultimul loc pe care l-am văzut înainte de a mă trezi în lumea voastră.

       Traversăm întinderea părăsită a centralei electrice.
   Afară, soarele strălucește. Pare să fie spre apus.
   E sfârșit de după-amiază și singurele sunete care se aud sunt strigătele pescărușilor care planează deasupra lacului.
   Mergem spre vest, spre South Chicago, unul lângă celălalt, ca doi pierde-vară. Profilul îndepărtat al clădirilor îmi e familiar. E cel pe care-l știu și-l iubesc.
   Soarele continuă să coboare și mergem cam douăzeci de minute înainte să-mi dau seama că n-am văzut nicio mașină pe drum.
   - E cam liniște, nu-i așa? întreb.
   Amanda mă privește. Tăcerea nu era atât de evidentă în pustietatea industrială de pe malul lacului. Aici însă, e frapantă. Nu sunt mașini pe stradă. Nu sunt oameni.
   Liniștea este atât de adâncă, încât pot auzi curentul electric circulând prin liniile de înaltă tensiune de deasupra noastră. Stația de pe strada Eighty-Seven e închisă - nu circulă nici trenuri, nici autobuze.
   Unicul semn de viață este o pisică neagră fără stăpân care traversează strada, cu coada răsucită ca un tirbușon și cu un șobolan în gură.
   - Poate că ar trebui să ne întoarcem la cub, sugerează Amanda.
   - Vreau să ajung acasă.
   - E o energie neplăcută aici, Jason. Tu n-o simți?
   - Nu vom afla cum să manevrăm cubul dacă nu explorăm locurile în care ne duce.
   - Unde e casa ta?
   - În Logan Square.
  - Nu e tocmai aproape.
   - O să împrumutăm o mașină.
   Lăsăm în urmă strada Eighty-Seven și traversăm un cvartal cu locuințe aflate în paragină. Măturătorii n-au mai trecut pe aici de săptămâni bune. Sunt gunoaie pretutindeni. Grămezi de saci plini cu resturi scârboase - rupți și crăpați - se înșiră pe trotuare.
   Multe ferestre sunt bătute în scânduri. Câteva sunt acoperite cu folie de plastic. La cele mai multe atârnă bucăți de cârpe. Unele roșii. Altele negre.
   Zumzetul radioului sau al televizorului răzbate din câte o casă. Ori plânsetul vreunui copil. Altfel însă, zona e cufundată într-o tăcere sumbră.
   Pe la jumătatea celui de-al șaselea cvartal, Amanda exclamă:
   - Am găsit una!
   Traversez strada către un Oldsmobile Cutlass Ciera de pe la jumătatea anilor ’90. Alb. Cu pete de rugină. Fără capace la roți. Prin parbrizul murdar, zăresc două chei atârnând în contact. Deschid portiera și mă așez la volan.
   - Deci chiar o facem? întreabă Amanda.
   Pornesc motorul, iar ea urcă alături.
   Rezervorul e plin pe sfert. Ar trebui să ne ajungă.
   Parbrizul e atât de mânjit, încât e nevoie de zece secunde pentru ca ștergătoarele și lichidul de spălare să râcâie stratul de mizerie și frunzele lipite pe sticlă.

        Autostrada are un aer dezolant. Niciodată n-am mai văzut-o așa. Pustie în ambele direcții, cât poți cuprinde cu privirea.
   Deja s-a înserat și ultimele raze ale soarelui licăre în ferestrele de la Willis Tower.
   Rulăm spre nord și, cu fiecare kilometru parcurs, nodul pe care-l simt în stomac devine mai strâns.
   - Hai să ne întoarcem, insistă Amanda. Vorbesc serios. Evident, ceva e foarte, foarte în neregulă.
   - Dacă familia mea e aici, locul meu este lângă ea.
   - Și de unde știi că ăsta chiar e orașul tău?
   Pornește radioul și caută pe scala FM până când din boxe răsună bipul familiar al sistemului de avertizare în caz de urgență.
   Mesajul următor va fi difuzat la solicitarea Departamentului de Poliție al statului Illinois. Starea de interdicție de douăzeci și patru de ore rămâne în vigoare pentru districtul Cook. Tuturor locuitorilor li se interzice să-și părăsească locuințele până la noi ordine. Garda Națională continuă să monitorizeze starea de siguranță în toate cartierele, să livreze rațiile alimentare și să asigure transportul în zonele de carantină.
   Pe benzile de pe celălalt sens trece în viteză un convoi de vehicule Humvee cu caroseriile camuflate.
   Riscul de contagiune rămâne crescut. Simptomele inițiale sunt: febră, dureri de cap severe și dureri musculare. Dacă suspectați că dumneavoastră sau oricare altă persoană din locuință este infectată, atârnați la una dintre ferestrele stradale o bucată de pânză roșie. Dacă oricare dintre persoanele din locuință a decedat, atârnați la una dintre ferestrele stradale o bucată de pânză neagră. Personalul Centrului pentru Controlul Epidemiilor vă va oferi asistență de îndată ce va putea. Rămâneți pe recepție pentru alte detalii.
   Amanda se răsucește spre mine.
   - De ce nu ne întoarcem?

           Nu am unde să parchez pe strada mea, așa că las mașina în mijlocul carosabilului, cu motorul pornit.
   - Ai înnebunit de tot! exclamă Amanda.
   Arăt cu mâna spre o clădire având o fustă roșie și un pulover negru atârnate la fereastra dormitorului principal.
   - Aia e casa mea, Amanda.
   - Atunci, grăbește-te! Și întoarce-te cu bine, te rog!
   Cobor din mașină. E liniște, iar străzile sunt albăstrii în penumbra înserării. Puțin mai departe zăresc câteva siluete palide mergând încet pe mijlocul drumului.
   Ajung pe trotuar. Firele de tensiune sunt tăcute, iar lumina care răzbate din interior e mai palidă decât ar trebui. Lumină de lumânări. În cartierul meu nu e curent electric.
   Urc treptele de la intrare și mă uit pe fereastra largă care dă în sufragerie.
   E întuneric înăuntru. Bat la ușă.
   După un timp îndelungat, o umbră iese din bucătărie și trece alene pe lângă masă, apropiindu-se de intrare. Simt că mi se usucă gura.
   N-ar trebui să mă aflu aici. Casa asta nu e casa mea. Lustra nu e cea care trebuie. Și nici reproducerea după Van Gogh de deasupra șemineului.
   Aud yala descuindu-se de trei ori.
   Ușa se întredeschide cât latul unui deget și dinăuntru se revarsă un damf care nu amintește prin nimic de casa mea. Duhnește doar a boală și a moarte.
   Daniela ține o lumânare în mâna care îi tremură.
   Chiar și în lumina aceea slabă, văd că fiecare centimetru de piele îi este marcat de umflături.
   Ochii îi sunt învinețiți. Sângerează. Se mai văd doar două fâșii de alb.
   - Jason?
   Glasul îi e moale și umed. Lacrimi îi curg din ochi.
   - Oh, Doamne! Tu ești?
   Deschide ușa larg și se împleticește spre mine, cu picioare nesigure.
   Simți că ți se frânge inima când persoana iubită îți inspiră repulsie. Fac un pas în spate.
   Sesizându-mi oroarea, ea se oprește.
   - Cum e posibil? întreabă ea cu glas șuierat. Doar ai murit!
   - Cum adică?
   - Acum o săptămână te-au luat de aici într-un lințoliu plin de sânge.
   - Unde e Charlie?
   Ea clatină din cap și, printre lacrimi, își înăbușă un hohot, cu gura afundată în îndoitura cotului.
   - E mort?
   - N-a venit nimeni să-l ia. E încă în camera lui. Putrezește acolo, Jason!
   Pentru o clipă își pierde echilibrul și se agață de tocul ușii.
   - Ești real? mă întreabă apoi.
   Dacă sunt real? Ce întrebare!
   Nu pot să răspund. Gâtul mi-e sugrumat de durere. Ochii mi se umplu de lacrimi. Oricât aș compătimi-o, adevărul teribil e că mi-e frică de ea. Instinctul de autoconservare primează și mă face să mă trag înapoi oripilat.
   O aud pe Amanda strigând din mașină:
   - Vine cineva!
   Mă uit spre stradă și văd o pereche de faruri străpungând întunericul.
   - Jason, plec și te las naibii aici! strigă Amanda iar.
   - Cine e acolo? întreabă Daniela.
   Huruitul care se apropie seamănă cu al unui motor diesel.
   Amanda a avut dreptate. Trebuia să fi întors mașina în clipa în care ne-am dat seama cât de periculos e locul de aici. Lumea asta nu e lumea mea.
   Și totuși, inima mă trage spre etajul casei, spre dormitorul în care o versiune a fiului meu zace fără viață. Aș vrea să mă năpustesc și să-l iau de acolo, dar asta ar însemna moartea pentru mine.
   Cobor treptele spre stradă în clipa în care un Humvee oprește la trei metri de bara din spate a mașinii pe care am „împrumutat-o” din South Side. Are imprimate pe caroserie diverse sigle - Crucea Roșie, Garda Națională, Centrul pentru Controlul Epidemiilor CCE.
   Amanda și-a scos capul pe geamul portierei.
   - Ce naiba, Jason?!
   Mă șterg la ochi.
   - Fiul meu e mort acolo, înăuntru. Daniela e și ea pe moarte.
   Ușa din dreapta a Humvee-ului se deschide și o siluetă în costum de protecție, cu mască de gaze pe față, coboară și ațintește asupra mea o carabină de asalt. Vocea care răzbate din spatele măștii este a unei femei.
   - Stai pe loc!
   Ridic brațele instinctiv.
   Femeia îndreaptă arma spre parbrizul Oldsmobile-ului și se apropie de el.
   - Oprește motorul! îi cere Amandei.
   Ea face întocmai, în vreme ce din Humvee coboară și șoferul.
   Fac semn spre Daniela, care e încă pe verandă, clătinându-se pe picioare.
   - Soția mea se simte foarte rău. Fiul meu e mort deja.
   Șoferul privește spre casă prin vizorul măștii de gaze.
   - Ați afișat culorile în mod corect. Va veni cineva să...
   - Are nevoie imediat de asistență medicală.
   - Aceasta este mașina dumneavoastră?
   - Da.
   - Unde voiați să mergeți?
   - Voiam să-mi duc soția la cineva care o poate ajuta. Nu există spitale sau...?
   - Așteptați aici.
   - Vă rog!
   - Așteptați! se răstește șoferul, care apoi urcă treptele casei spre Daniela, care s-a așezat pe scară, rezemată de balustradă.
   Se lasă în genunchi în fața ei și, cu toate că îi aud glasul, nu pot distinge cuvintele. Femeia cu arma de asalt ne ține sub observație pe mine și pe Amanda. Pe cealaltă parte a străzii văd o scânteiere de lumină la fereastră, când unul dintre vecini apare ca să se uite la ceea ce se petrece în fața locuinței mele.
   Șoferul se întoarce și-mi spune:
   - Uite ce e, sediile CCE sunt pline deja. Așa sunt de două săptămâni. Și, oricum, n-ar mai conta dacă ai reuși s-o duci într-unul. Odată ce apare hemoragia oculară, sfârșitul e foarte aproape. Nu știu ce părere ai tu, dar eu aș prefera să mor în patul meu, nu într-un cort al serviciilor de urgență, plin de morți și de muribunzi. Nadia, continuă șoferul privind peste umăr la femeia cu arma de asalt, dă-i tu domnului de aici câteva autoinjectoare. Și o mască.
   - Mike...
   - Dă-i-le și gata!
   Nadia se duce la Humvee și deschide ușile din spate.
   - Deci soția mea va muri?
   - Îmi pare rău.
   - Cât mai rezistă?
   - M-aș mira să apuce dimineața.
   Daniela geme în întuneric, în spatele meu. Nadia se întoarce și-mi trântește în mână cinci autoinjectoare și o mască facială.
   - Să porți masca permanent, îmi spune șoferul. Știu că e greu, dar încearcă să nu te atingi de ea.
   - Ce e chestia asta? întreb eu, privind fiolele din palma mea.
   - Morfină. Dacă i le faci pe toate cinci o dată, se duce rapid. Eu n-aș mai aștepta; ultimele opt ore sunt cele mai grele.
   - Și nu mai are nicio șansă?
   - Nu.
   - Dar tratamentul unde e?
   - Nu vom avea unul la timp pentru a salva orașul.
   - Și lasă oamenii să moară pur și simplu în case?
   Omul mă studiază prin vizorul măștii, în al cărui plastic lucios îmi pot vedea ochii.
   - Dacă încerci să pleci și dai de un baraj rutier nepotrivit, vei fi ucis. Mai ales după lăsarea întunericului.
   Spunând asta, se întoarce să plece. Îl privesc cum urcă în Humvee împreună cu Nadia, pornind apoi motorul și demarând.
   Soarele a coborât sub linia orizontului. Se lasă întunericul.
   - Ar trebui să plecăm imediat, spune Amanda.
   - Lasă-mă doar un minut.
   - E contagioasă!
   - Știu asta.
   - Jason...
   - E soția mea!
   - Nu, e o versiune a soției tale, iar dacă te molipsești de orice are ea, n-o să apuci să-ți mai vezi vreodată soția adevărată.
   Îmi pun masca și urc treptele verandei. Daniela ridică privirea. Figura ei distrusă îmi frânge inima. A vomitat sânge și bilă, care i s-au întins pe haine.
   - Nu vor să mă ia? întreabă ea.
   Clatin din cap. Aș vrea s-o iau în brațe și s-o alin. Aș vrea să fug cât mai departe de ea.
   - E-n regulă, continuă ea. Nu e nevoie să te prefaci că totul va fi bine. Sunt gata.
   - Mi-au dat astea, îi spun, apoi așez autoinjectoarele lângă ea.
   - Ce sunt?
   - Un mod de a termina totul.
   - Te-am văzut murind în patul nostru. Mi-am văzut fiul murind în patul lui. Nici nu vreau să mă mai întorc acolo, în casă. Dintre toate felurile în care aș fi crezut că poate să decurgă viața mea, pe ăsta nu mi l-aș fi imaginat niciodată.
   - Nu așa a fost viața ta. Doar s-a sfârșit astfel. Ai avut o viață minunată.
   Lumânarea îi cade din mână și se stinge pe pardoseala din beton, continuând să fumege.
   - Dacă îți dau toate fiolele o dată, totul se poate sfârși acum. Asta vrei?
   Ea încuviințează, cu sângele și lacrimile curgându-i pe obraji.
   Scot capacul purpuriu al unei doze, îi lipesc vârful de coapsă și apăs butonul din capătul opus. Ea abia dacă tresare când seringa propulsată de un arc îi injectează o doză de morfină. Le pregătesc pe celelalte patru și i le administrez rapid, una după alta.
   Efectul e aproape instantaneu. Daniela se prăbușește peste balustrada din fier forjat și o privire goală îi apare în ochii negri.
   - E mai bine acum? o întreb.
   Aproape că zâmbește și spune, rostind cu greu cuvintele:
   - Știu că e doar o halucinație, dar ești îngerul meu. Te-ai întors la mine. Mi-era tare frică să mor singură, în casa aia.
   Întunericul se adâncește. Primele stele apar pe cerul de deasupra orașului.
   - Sunt atât de... amețită, rostește ea.
   Mă gândesc la serile în care stăteam împreună pe veranda asta, cu câte un pahar în mână. Râzând. Vorbind vrute și nevrute cu vecinii care treceau prin fața noastră, în vreme ce luminile de pe stradă prindeau viață.
   În clipa asta, lumea mea pare cât se poate de sigură, aproape perfectă. Îmi dau seama acum că n-am dat importanță binelui în care am trăit, considerându-l de la sine înțeles. Era totul atât de bine, chiar dacă existau atâtea feluri în care se putea duce de râpă!
   - Aș vrea să mă poți atinge, Jason, murmură Daniela.
   Glasul i-a devenit hârâit și firav, aproape o șoaptă. Ochii i se închid. Fiecare ciclu de respirație îi devine mai lung decât precedentul cu o secundă sau două.
   Până când se oprește.
   Nu vreau s-o las acolo, dar știu că nu trebuie s-o ating.
   Mă ridic, mă duc la ușă și intru. Casa e cufundată în tăcere și în întuneric și simt pe piele prezența morții.
   Traversez sufrageria scăldată în lumina lumânărilor, apoi bucătăria și biroul. Podeaua din lemn scârțâie sub picioarele mele - e unicul sunet care se aude în casă.
   Ajung la scară, mă opresc și privesc în sus, în întunericul de la etaj, unde fiul meu zace și putrezește în pat. Simt impulsul de a urca acolo, irezistibil precum atracția gravitațională a unei găuri negre. Dar rezist.
   Iau cuvertura de pe canapea, ies pe verandă și acopăr cu ea trupul Danielei. Pe urmă închid ușa casei, cobor treptele și las în urmă oroarea aceea.
   Urc în mașină și pornesc motorul, apoi mă uit spre Amanda.
   - Îți mulțumesc fiindcă nu ai plecat fără mine.
   - Ar fi trebuit să plec.
   Demarez. Unele zone ale orașului sunt încă alimentate cu electricitate. Altele sunt învăluite în întuneric. Ochii mi se umplu continuu de lacrimi. Abia mai văd drumul.
   - Jason, spune Amanda, asta nu e lumea ta. Cea de acolo nu era soția ta. Încă te mai poți întoarce acasă, la ei.
   La nivel rațional, știu că are dreptate, dar emoțional sunt sfâșiat. Nevoia de a o iubi și de a o proteja pe Daniela e înscrisă în însăși firea mea.
   Trecem acum prin Bucktown. În zare, un cvartal întreg azvârle în aer flăcări înalte cât un bloc de locuințe.

       Autostrada e goală, cufundată în întuneric.
   Amanda întinde mâna și îmi ia masca de pe față. Mirosul morții din interiorul casei mele îmi persistă încă în nări. Nu pot să scap de el. Mă tot gândesc la Daniela, zăcând sub o cuvertură pe veranda casei noastre.
   Trecem prin zona de vest a centrului și arunc o privire pe geamul portierei.
   Strada e luminată atât cât să pot zări siluetele zgârie-norilor. Negre. Lipsite de viață.
  - Jason! exclamă Amanda.
   - Ce-i?
   - Ne urmărește o mașină.
   Mă uit în oglinda retrovizoare. Fără faruri aprinse, pare o stafie cățărată pe bara din spate a Oldsmobile-ului. Licăriri roșii și albastre încep să-i clipească pe capotă, aruncând cioburi de lumină în interior. Un glas răsună dintr-un megafon, în spatele nostru.
   - Trage pe dreapta!
   Mă cuprinde panica. Nu avem nicio armă cu care să ne apărăm. Și nu ne putem lua la întrecere cu niciun vehicul din lumea asta odioasă. Iau piciorul de pe accelerație și văd acul vitezometrului coborând.
  - Oprești? mă întreabă Amanda.
   - Da.
   - De ce?
   Apăs pedala de frână și, când mașina încetinește, virez lângă bordură și opresc.
   - Jason! Ce faci?!
   În oglinda retrovizoare văd un SUV negru frânând în spatele nostru.
   - Oprește motorul și aruncă cheile pe geamul portierei!
   - Jason!
   - Ai încredere în mine.
   - Acesta este ultimul avertisment. Oprește motorul și aruncă cheile pe geamul portierei. Orice încercare de a demara va atrage după sine o ripostă letală.
   La ceva mai mult de un kilometru în spate, se zăresc farurile altor mașini.
   Las cheia în contact, pe neutru, și sting farurile. Pe urmă cobor geamul, scot brațul și simulez că dau drumul cheilor pe asfalt.
   Portiera SUV-ului se deschide și șoferul, având mască de gaze pe față, coboară cu arma pregătită. Dau drumul la motor, aprind farurile și apăs accelerația cât de tare pot.
   Peste huruitul motorului, aud zgomotul unei împușcături. Un glonț perforează parbrizul. Și încă unul. Un altul se înfige în casetofonul de la bord. Mă uit în urmă și văd SUV-ul rămas la câteva sute de metri în spate.
   Acul vitezometrului e la o sută și continuă să urce.
   - Cât mai avem până la ieșirea de pe autostradă? întreabă Amanda.
   - Doi sau trei kilometri.
   - Sunt mai mulți care vin după noi.
   - Îi văd.
   - Jason, dacă ne prind...
   - Știu.
   Am depășit deja o sută patruzeci la oră, iar motorul se străduiește să mențină viteza; turația se apropie de limita maximă.
   Țâșnim pe lângă un indicator care ne avertizează că ieșirea noastră este pe dreapta, la o jumătate de kilometru în față. La viteza asta, ajungem acolo în numai câteva secunde. Frânez brusc, de la o sută douăzeci la oră. Niciunul dintre noi nu poartă centura de siguranță, așa că inerția o împinge pe Amanda în bordul mașinii, iar pe mine mă izbește de volan.
   La capătul rampei de ieșire virez strâns la stânga, pe lângă un indicator STOP, cu pneurile scârțâind, în miros de cauciuc ars. Amanda e proiectată în portieră, iar eu aproape că mă prăbușesc peste ea.
   De pe breteaua de ieșire, număr cinci perechi de faruri în urmă, pe autostradă, cel mai apropiat SUV virând deja pe rampa de ieșire, urmat de două Humvee. Zburăm pe străzile pustii din South Chicago. Amanda se apleacă în față și privește concentrată prin parbriz.
   - Ce e? o întreb.
   - Văd niște lumini acolo, sus, răspunde ea privind spre cer.
   - Ca de elicopter?
   - Da.
   Gonim prin intersecțiile pustii, pe lângă o stație de pe traseul El, apoi ieșim din cartierele mărginașe, lăsând în urmă depozite și remize de căi ferate. Până la periferia orașului.
   - Se apropie, mă anunță Amanda.
   O rafală lovește portbagajul mașinii. Urmează alte trei în succesiune rapidă, de parcă cineva ar lovi cu ciocanul ceva metalic.
   - E o mitralieră, adaugă ea.
   - Lasă-te în jos, sub banchetă!
   Aud muzica sirenelor apropiindu-se. Mașina asta veche nu se poate lua la întrecere cu cele care vin după noi. Alte două rafale străpung luneta și parbrizul. O alta trece prin spătarul scaunului pe care a stat Amanda. Prin sticla perforată de gloanțe, zăresc lacul exact în față.
   - Rezistă, o îndemn eu. Aproape că am ajuns.
   Virez brusc la dreapta pe Pulaski Drive și, în clipa în care un trio de proiectile lovește portiera din dreapta spate, sting farurile.
   În primele secunde am senzația că înaintăm într-o beznă totală. Apoi, ochii încep să mi se adapteze. Zăresc asfaltul în față și siluetele negre ale clădirilor din jur. E întuneric ca pe un drum de țară.
   Ridic piciorul de pe accelerație, dar nu-l pun încă pe frână. Arunc o privire în spate și văd cele două SUV-uri virând agresiv pe Pulaski. Undeva în față disting cu greu cele două coșuri de fum care se înalță spre cerul înstelat.
   Rulăm acum cu nici treizeci de kilometri pe oră și, cu toate că se apropie rapid, nu cred că am intrat în raza de lumină a farurilor SUV-urilor. Văd gardul.
   Viteza noastră continuă să scadă. Trag de volan, traversăm șoseaua, iar bara din față se izbește de cele două porți încuiate, deschizându-le. Intrăm încet în parcare și, în timp ce ocolesc stâlpii de iluminat căzuți, mă uit înapoi. Sirenele se aud din ce în ce mai tare.
   Trei SUV-uri intră pe poartă, urmate de două Humvee cu mitraliere montate pe acoperiș. Opresc motorul.
   În tăcerea care s-a lăsat, aud sirenele îndepărtându-se.
   Amanda se ridică de lângă banchetă, iar eu înhaț rucsacul.
   Zgomotul portierelor reverberează, amplificat de clădirea din față. Ne îndreptăm spre construcția părăginită și spre ceea ce a mai rămas din numele ei: CAGO ELECTRICITATE.
   Un elicopter zbârnâie în aer și un fascicul de lumină strălucitoare mătură parcarea.
   Un motor e ambalat. Unul dintre SUV-uri derapează în timp ce traversează Pulaski Drive. Farurile lui ne orbesc. Fugim spre clădire, iar un glas ne ordonă, prin megafon, să ne oprim.
   Trec prin gaura din fațadă și-i întind mâna Amandei. E o beznă totală. Desfac rucsacul dintr-o singură mișcare și scot lanterna. În lumina ei văd că suntem în biroul de recepție, iar imaginea lui în întuneric mă duce cu gândul la noaptea în care Jason 2 m-a expediat, gol și sub amenințarea armei, într-o altă versiune a clădirii.
   Ieșim din birou și raza palidă a lanternei străpunge întunericul.
   O luăm pe un culoar. Pașii noștri duduie pe podeaua crăpată din ce în ce mai repede.
   Sudoarea mi se scurge pe față și-mi intră în ochi. Inima îmi bate atât de tare, încât îmi zgâlțâie pieptul. Abia mai pot să răsuflu. În urma noastră se aud voci strigându-ne.
   Mă uit înapoi și văd raze laser tăind bezna, printre pete verzui care, bănuiesc, sunt date de ochelarii de vedere nocturnă. De dincolo de pereți pătrund până la noi un pârâit de radiocomunicații, glasuri șoptite și huruitul rotoarelor de elicopter.
   Un torent de focuri de armă se revarsă pe culoar. Ne trântim pe jos, făcându-ne una cu pământul, până când răpăitul încetează. Apoi sărim în picioare și gonim din toate puterile.
   La o întretăiere, cotesc pe un alt culoar și-i fac semn Amandei să mă urmeze, aproape convins că e drumul cel bun, deși nu pot să fiu sigur, într-un așa întuneric.
   Apoi, în sfârșit, ajungem pe platforma de metal din capătul scărilor ce duc jos, spre sala generatorului.
   Coborâm. Urmăritorii noștri sunt atât de aproape, încât disting trei glasuri răsunând pe culoarul din spate. Doi bărbați și o femeie.
   Sar de pe ultima treaptă, cu Amanda imediat în spatele meu, în timp ce alți pași duduie pe trepte. Două puncte roșii apar în zigzag în fața mea.
   Le ocolesc și continui să alerg în bezna care se întinde înainte, acolo unde știu că trebuie să fie cubul.
   Alte focuri de armă izbucnesc sus, în timp ce două siluete în costume de protecție coboară ultimele trepte și țâșnesc spre noi. Cubul e la cincisprezece metri în față, cu ușa deschisă și cu suprafața metalică lucind palid în lumina lanternei.
   O altă împușcătură. Simt ceva zburându-mi pe lângă urechea dreaptă, ca un tăun. Un glonț lovește ușa, împroșcând un mănunchi de scântei. Urechea îmi arde.
   - N-aveți unde să fugiți! strigă un glas de bărbat în spatele nostru.
   Amanda se năpustește prima în cub. Intru și eu, mă răsucesc și-mi înfig umărul în ușă.
   Militarii sunt la câțiva pași de noi, atât de aproape încât îi aud gâfâind prin măștile de gaze.
   Deschid din nou focul și o flacără izbucnește la capătul țevii. Gloanțele care ricoșează din metalul cubului sunt ultimul lucru pe care-l văd și-l aud din lumea asta de coșmar.

          Pornim imediat în lungul coridorului.
   După o vreme, Amanda ar vrea să ne oprim, dar eu nu pot. Trebuie să mă mișc în continuare. Și merg mai departe, timp de o oră. Un ciclu întreg de efect al drogului.
   Urechea îmi sângerează pe haine.
   Până când coridorul colapsează într-un singur cub.
   Dau drumul rucsacului de pe umăr.
   Mi-e frig. Un strat de sudoare s-a uscat pe mine.
   Amanda stă în mijlocul cubului, cu fusta ruptă și murdară, cu puloverul complet deformat de la fuga prin centrala părăsită. Așez lanterna pe podea și ceva în mine se frânge.
   Forța, tensiunea, furia, frica. Toate se revarsă dintr-odată, într-un șuvoi de lacrimi și de hohote incontrolabile.
   Amanda stinge lanterna.
   Mă ghemuiesc lângă peretele metalic, iar ea îmi pune capul pe genunchii ei, apoi își trece degetele prin părul meu.

       FIOLE RĂMASE: 40
   Îmi revin într-o beznă completă, întins pe o parte pe podeaua cubului, cu spatele la perete. Amanda e lipită de mine, în aceeași poziție, cu capul în îndoitura brațului meu.
   Mi-e foame și mi-e sete. Oare cât am dormit?
   Cel puțin, urechea nu-mi mai sângerează.
   E imposibil să neg sau să ignor starea de vulnerabilitate în care ne aflăm.
   Lăsând la o parte prezența reciprocă a celuilalt, cubul este singura constantă pe care o avem. O bărcuță minusculă pe un ocean vast. Adăpostul nostru. Închisoarea noastră. Casa noastră.

         Încet, mă desprind de Amanda, îmi scot hanoracul, îl împăturesc ca pe o pernă și i-l pun ei sub cap. Se mișcă în somn, dar nu se trezește.
   Bâjbâi pe întuneric până la ușă, știind că n-ar trebui să risc s-o deschid. Dar trebuie să aflu ce se află dincolo, iar claustrofobia începe să se facă simțită.
   Apăs clanța și trag ușa încet spre mine. Prima senzație: miros de conifere. Sulițe de lumină se strecoară pieziș printre pinii deși. În apropiere, o căprioară stă nemișcată, privind cubul cu ochi întunecați și umezi.
   Când pășesc afară, căprioara o zbughește printre copaci, fără niciun zgomot. Pădurea e cufundată într-o liniște stranie. Solul, presărat cu ace de pin, e învăluit în pâclă.
   Mă depărtez puțin de cub și mă așez pe pământ, în lumina directă a soarelui, caldă și vie pe fața mea. O adiere flutură frunzișul. Simt în nări iz de lemn ars.
   Un foc deschis? Hornul unei case? Oare cine locuiește aici? mă întreb. Ce fel de lume e asta?
   Aud pași.
   Privesc înapoi și o văd pe Amanda apropiindu-se printre copaci. Brusc, mă simt vinovat. A fost cât pe ce să moară în lumea din care abia ne-am întors. Și n-a ajuns aici pur și simplu din cauza mea - a ajuns aici fiindcă m-a salvat pe mine. Fiindcă a făcut un lucru curajos și riscant.
   Se așază lângă mine și își ridică fața spre soare.
   - Cum ai dormit? mă întreabă.
   - Buștean. Mi-a înțepenit gâtul. Tu?
   - Mă doare tot corpul.
   Se apleacă și-mi studiază urechea.
   - Arată rău?
   - Nu, răspunde ea. Glonțul ți-a retezat o bucățică din lob. O să-ți curăț eu rana.
   Îmi întinde sticla de apă de un litru pe care am reumplut-o în versiunea futuristă a orașului și beau cu înghițituri lungi, care aș vrea să nu se mai sfârșească niciodată.
   - Ești în regulă? mă întreabă apoi.
   - Nu pot să mi-o șterg din minte. Moartă acolo, pe verandă. Și Charlie, în camera lui. Pierduți cu toții!
   - Știu că e greu, dar întrebarea la care ar trebui să te gândești - la care ar trebui să ne gândim amândoi - e asta: de ce ne-ai dus în lumea aceea?
   - Tot ce am scris a fost că vreau să merg acasă.
   - Exact. Asta e ce ai scris, dar când ai ieșit pe ușă, ai luat cu tine un bagaj.
   - Ce vrei să spui?
   - Păi, nu e limpede?
   - Nu prea e.
   - Cea mai cumplită temere a ta, răspunde Amanda.
   - Dar un scenariu ca acela n-ar fi oare cea mai cumplită temere a oricui?
   - Ba poate că da. Însă e atât de evident al tău, încât mă mir că tu nu-ți dai seama.
   - Cum anume e atât de evident al meu?
   - Faptul că-ți pierzi familia, și nu oricum, ci răpusă de boală. În același mod în care ți-ai pierdut mama când aveai opt ani.
   Mă întorc spre ea și o privesc.
   - De unde știi asta?
   - Tu de unde crezi?
   Firește! A fost psihoterapeuta lui Jason 2.
   - Faptul că și-a văzut mama murind, continuă ea, a fost elementul definitoriu al vieții lui și a constituit în mare parte motivul pentru care nu s-a însurat și n-a avut copii. Motivul pentru care s-a cufundat în munca lui.
   Cred că are dreptate. Au existat momente, la început, când mi-a trecut prin minte ideea de a fugi departe de Daniela. Nu fiindcă n-aș fi iubit-o nebunește, ci fiindcă, la un anumit nivel, mi-era teamă să n-o pierd. Și la fel am simțit și atunci când am aflat că e însărcinată.
   - Și de ce aș fi căutat o lume ca aceea? o întreb mai departe.
   - De ce se căsătoresc unii bărbați cu femei care nu sunt altceva decât alter-egouri ale mamei lor dominatoare? Sau unele femei cu versiuni ale tatălui lor absent? Ca să-și ofere șansa de a îndrepta vechi neajunsuri. De a repara la maturitate lucruri care i-au rănit atunci când erau copii. Poate că, la prima vedere, nu are sens ceea ce spun, dar subconștientul are propriile-i reguli. Mă gândesc uneori că lumea aceea ne-a învățat multe lucruri despre felul în care funcționează cubul.
   Îi dau înapoi sticla cu apă și spun:
   - Patruzeci.
   - Patruzeci ce?
   - Patruzeci de fiole ne-au mai rămas. Jumătate sunt ale tale. Ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi mai are douăzeci de șanse să găsească lumea potrivită. Tu ce vrei să faci?
   - Nu sunt sigură. Tot ce știu în momentul de față e că nu vreau să mă mai întorc în lumea mea.
   - Și atunci, preferi să rămânem împreună sau ne luăm la revedere acum?
   - Nu știu ce părere ai tu, însă eu cred că încă avem nevoie unul de celălalt. Cred că aș putea să te ajut să ajungi acasă.

         Stau rezemat de trunchiul unui pin, cu notesul pe genunchi și cu gândurile roindu-mi prin minte.
   Ce straniu mi se pare să aduci la viață o lume pur și simplu imaginându-ți-o, cu nimic altceva decât cu intenții, cuvinte și dorință!
   Paradoxul e tulburător: dețin un control total, însă numai în măsura în care pot să mă controlez pe mine însumi. Emoțiile mele. Furtuna din interiorul meu. Resorturile secrete care mă animă.
   Dacă există un număr infinit de lumi, cum s-o găsesc pe cea care este a mea, numai a mea și în mod specific a mea?
   Mă uit la pagina goală a notesului și încep să scriu toate detaliile care-mi vin în minte din acel Chicago care este al meu. Îmi definesc viața cu ajutorul cuvintelor.
   Zarva copiilor din cartier care se duc la școală împreună, glasurile lor ca un pârâu ce curge peste pietre - zgomotos și plin de viață. Graffitiul de pe zidul alburiu și decolorat al unei clădiri aflate la trei străzi de casa mea, atât de artistic desenat, încât nimeni nu l-a șters și n-a vopsit peste el.
   Mă gândesc la detaliile locuinței mele.
   A patra treaptă a scării, care scârțâie la fiecare pas. Baia de la parter, cu robinetul care curge. Aroma din bucătăria mea dimineața, la prima oră, când se face cafeaua.
   Sumedenia de mici amănunte, aparent nesemnificative, care alcătuiesc lumea mea.

                               UNSPREZECE

      FIOLE RĂMASE: 32
   Există în domeniul esteticii o teorie a așa-numitei văi nefirești. Teoria susține că atunci când ceva arată aproape ca o ființă umană - un manechin sau un robot umanoid, de pildă acel ceva îi stârnește observatorului o senzație de repulsie, fiindcă aspectul obiectului este atât de uman, și totuși suficient de diferit de o ființă umană, încât dă impresia de nefiresc, de ceva deopotrivă familiar și străin.
   Resimt un efect psihologic similar atunci când străbat străzile acestui Chicago care e aproape al meu. Aș prefera la orice oră din zi și din noapte un coșmar apocaliptic. Clădirile pe jumătate prăbușite și pustietatea sumbră nu sunt nimic comparativ cu șocul pe care mi-l dă o intersecție pe lângă care am trecut de o mie de ori, realizând acum că numele străzilor sunt altele. Sau faptul că, în locul cafenelei la care mă opream zilnic să-mi iau un Americano triplu cu soia, acum este un magazin de vinuri. Sau că locuința mea de la numărul 44, de pe Eleanor Street, este acum casa unor necunoscuți.

      Este al patrulea Chicago pe care l-am accesat de când am scăpat din lumea aceea cotropită de boală și de moarte. Și fiecare dintre aceste versiuni a fost ca și cea de acum, aproape acasă.
   Se va înnopta curând și, cum am luat patru doze de drog în succesiune rapidă, fără pauză de recuperare între ele, hotărâm, pentru prima dată, să nu ne întoarcem la cub.
   E același hotel din Logan Square în care am stat eu în lumea Amandei. Firma de neon e roșie în loc de verde, însă numele a rămas identic - HOTEL ROYALE iar hotelul e la fel de desuet, la fel de încremenit în timp, și totuși diferit într-o sumedenie de moduri nesemnificative.
   Camera noastră are două paturi duble și, la fel ca aceea în care am stat eu, dă spre stradă.
   Așez pe comodă, lângă televizor, pungile de plastic cu articolele de toaletă și hainele la mâna a doua pe care le-am cumpărat. Poate că altă dată aș fi strâmbat din nas văzând camera asta învechită, în care mirosul de produse de curățat încearcă fără succes să acopere izul de mucegai sau de ceva mai rău. În seara asta însă, mi se pare de-a dreptul luxoasă.
   Îmi scot hanoracul și maioul, pe care le arunc în coșul de gunoi, și remarc cu glas tare:
   - Sunt atât de soios, încât nici nu-mi mai pasă cum arată locul ăsta.
   Amanda începe să râdă.
   - Nu cred că vrei să ne luăm la întrecere pe tema „cine e mai dezgustător”!
   - Mă mir că au fost de acord să ne închirieze o cameră, chiar și la prețul pe care l-am plătit.
   - Asta spune multe despre tipul de stabiliment în care ne aflăm.
   Mă duc la fereastră și trag perdeaua. E încă devreme. Și plouă. Firma hotelului radiază în cameră o lumină roșie, fluorescentă. Habar n-am în ce zi sau în ce dată suntem.
   - Baia îți aparține, îi spun Amandei.
   Ea își ia hainele din punga ei și în scurt timp aud susurul apei curgând pe dalele de gresie.
   - Oh, Doamne, Jason! răsună glasul ei dinăuntru. Trebuie neapărat să faci o baie. Nici n-ai idee ce bine e!
   Sunt prea murdar ca să mă întind pe pat, așa că mă așez pe covor lângă radiator, în bătaia aerului cald, și privesc cerul întunecându-se.

            Urmez sfatul Amandei și fac o baie. Picurii de apă ai condensului se scurg pe pereți. Căldura face minuni cu spatele meu, care n-a dus-o bine deloc în atâtea zile de dormit în cub.
   În timp ce mă bărbieresc, nu pot să-mi alung din minte necunoscutele identității mele.
   Nu există un Jason Dessen angajat ca profesor de fizică la colegiul Lakemont. Și, de altfel, la niciuna dintre școlile din zonă; însă nu pot să nu mă întreb dacă, totuși, exist pe undeva.
   Într-un alt oraș.
   Într-o altă țară.
   Trăind, poate, sub un alt nume, cu o altă femeie alături, având o altă slujbă.
   Și dacă exist, dacă îmi petrec zilele meșterind pe sub mașini vechi într-un atelier auto sau plombând măsele într-un cabinet stomatologic, sunt încă, la nivel fundamental, același individ?
   Și care anume este acest nivel fundamental? Dacă las la o parte toate elementele de personalitate și stil de viață, care sunt componentele esențiale care mă definesc pe mine ca fiind eu însumi?
   După o oră ies din baie, curat pentru prima dată de câteva zile încoace, îmbrăcat în blugi, cu o cămașă cadrilată și o pereche veche de ghete Timberland. Îmi sunt cu o jumătate de număr mai mari, dar am compensat cu o pereche de șosete în plus. Amanda mă studiază și declară:
   - Merge.
   - Nici tu nu arăți prea rău.
   Vestimentația ei la mâna a doua constă într-o pereche de blugi negri, ghete, un tricou alb și o jachetă din piele neagră care încă duhnește a tutun, mărturie a obiceiurilor proprietarului anterior.
   Stă întinsă în pat și se uită la televizor, la o emisiune pe care n-o recunosc. La un moment dat, ridică privirea spre mine.
   - Știi la ce mă gândesc? zice ea.
   - La ce?
   - La o sticlă de vin. Și la mâncare în porții uriașe. Toate deserturile din meniu. Fiindcă din vremea liceului n-am mai fost atât de slabă ca acum...
   - Mda, dieta multiversului.
   Râde, iar eu constat că e un sunet plăcut auzului.
   Mergem pe jos prin ploaie cale de douăzeci de minute, fiindcă vreau să verific dacă unul dintre restaurantele mele preferate există și în lumea asta.
   Există, iar vederea lui e ca senzația pe care o ai atunci când întâlnești un prieten într-un oraș necunoscut. E un local plăcut, nonconformist, ca un ecou al unei taverne de cartier din vechiul Chicago.
   Lista de așteptare pentru o masă e lungă, așa că pândim la bar până când se eliberează două taburete și ne așezăm la capătul îndepărtat al tejghelei, lângă fereastra șiroită de ploaie.
   Comandăm cocktailuri. Și pe urmă vin. Și o sumedenie de platouri mici, care sosesc unele după altele.
   Băutura ne face joviali și păstrăm conversația axată în mare parte asupra momentului prezent. Vorbim despre cum e mâncarea. Despre cât de bine e să fii undeva înăuntru, la căldură.
   Niciunul dintre noi nu pomenește de cub, nici măcar o dată.
   Amanda îmi zice că arăt ca un tăietor de lemne, iar eu îi spun că arată ca puicuța unui împătimit al motocicletelor.
   Râdem amândoi prea tare, prea zgomotos, dar e un râs de care aveam nevoie.
   Când se ridică să se ducă la toaletă, mă întreabă:
   - Te găsesc tot aici?
   - Nu mă mișc din locul ăsta.
   Însă ea continuă să se tot uite înapoi, peste umăr.
   O privesc mergând de-a lungul barului și dispărând după colț. Rămân singur și banalitatea momentului mi se pare prea greu de suportat. Mă uit în jur, la chipurile clienților și ale chelnerilor. O mulțime de conversații amestecându-se într-un soi de zumzet fără noimă. Și le spun în sinea mea: „Cum ar fi dacă ați ști și voi ce știu eu?!”

           Drumul înapoi, tot pe jos, e mai rece și mai ploios. În apropiere de hotel, văd clipind de cealaltă parte a străzii firma barului meu, Village Tab.
   - Ce-ai zice de un ultim pahar înainte de culcare? propun eu.
   E suficient de târziu pentru ca mare parte dintre clienți să se fi risipit. Ne așezăm la bar și mă uit la barman, în timp ce actualizează cardul de fidelitate al unui client la ecranul tactil. Apoi se întoarce, se apropie de noi și o privește mai întâi pe Amanda și pe urmă pe mine.
   E Matt. Probabil că mi-a așezat în față mii de pahare de când ne știm. El ne-a servit, pe mine și pe Ryan Holder, în ultima noapte din lumea mea.
   Dar nu dă niciun semn că m-ar recunoaște. Spune cu o politețe seacă, dezinteresată:
   - Ce pot să vă ofer?
   Amanda comandă un vin. Eu, o bere.
   În vreme ce Matt umple halba, mă aplec spre Amanda și-i șoptesc:
   - Îl cunosc pe barman, dar el nu mă recunoaște.
   - Cum adică îl cunoști?
   - Ăsta e barul din cartier la care mă duc de obicei.
   - Nu, nu e. Și sigur că nu te recunoaște. La ce te-ai fi așteptat?
   - E o senzație bizară. Locul ăsta arată exact așa cum ar trebui să arate.
   Matt ne aduce băuturile.
   - Să le trec pe nota de plată?
   Nu am niciun card de credit, nici acte de identitate - nimic în afara unui sul de bancnote în buzunarul interior al jachetei, lângă fiolele care ne-au mai rămas.
   - Achit acum, îi răspund și, în timp ce pregătesc banii, adaug: Apropo, eu sunt Jason.
   - Matt.
   - Îmi place localul ăsta. E al tău, Matt?
   - Da.
   Pare să-l lase rece ceea ce cred eu despre barul lui, iar asta îmi dă un mic sentiment de tristețe, pe care Amanda îl simte. După ce Matt se retrage, ea își ridică paharul de vin și-l ciocnește ușor de halba mea.
   - Pentru o masă bună, un pat cald și pentru faptul că încă nu suntem morți, toastează ea.

       Ajunși din nou în camera de hotel, stingem lumina și ne dezbrăcăm pe întuneric. Îmi dau seama că mi-am pierdut orice urmă de obiectivitate cu privire la condițiile de cazare, fiindcă patul de aici mi se pare excelent.
   Din partea ei de încăpere, Amanda întreabă:
   - Ai încuiat ușa?
   - Am încuiat-o.
   Închid ochii. Aud ploaia scurgându-se pe geam și câte o mașină trecând rar pe stradă.
   - A fost o seară plăcută, remarcă Amanda.
   - Așa e. Nu mi-e dor deloc de cub, dar mi se pare ciudat să fim departe de el.
   - Nu știu ce părere ai tu, dar pentru mine lumea din care vin începe să devină tot mai fantomatică. Știi cum se estompează un vis pe măsură ce trece timpul după ce te-ai trezit? Cum își pierde nuanțele și intensitatea, și logica? Iar conexiunea emoțională cu el devine tot mai slabă.
   - Crezi c-ai s-o poți uita complet vreodată? Despre lumea ta vorbesc.
   - Nu știu. Bănuiesc că voi ajunge într-un punct în care nu mi se va mai părea reală. Fiindcă nici nu e. Unicul lucru real în clipa de acum e orașul ăsta. Camera asta. Patul ăsta. Tu și cu mine.

         În miez de noapte, constat că Amanda e lângă mine.
   Nu-i nicio noutate deosebită în lucrul acesta. Am mai dormit așa și în cub, de multe ori. Ținându-ne în brațe unul pe celălalt, pierduți cum n-am mai fost vreodată.
   Singura deosebire e că acum suntem doar în lenjeria de corp, iar pielea ei e deconcertant de catifelată, lipită de a mea.
   Frânturi de lumină fluorescentă se strecoară prin perdea.
   Întinde mâna, îmi ia brațul și mi-l așază în jurul ei. Pe urmă, se întoarce cu fața la mine.
   - Ești un om mai bun decât era el.
   - Cine?
   - Jason cel pe care-l știam eu.
   - Așa sper. Dumnezeule! exclam, apoi zâmbesc, ca să se știe că glumesc.
   Ea se mulțumește să se uite la mine cu ochii aceia întunecați. Ne-am privit des în ultima vreme, dar e ceva diferit în felul în care mă fixează acum. E un fel de conexiune care devine tot mai puternică pe zi ce trece.
   Dacă m-aș apropia chiar și cu un centimetru de ea, am face-o. N-am nicio îndoială. Iar dacă aș săruta-o, dacă am face sex, poate că m-aș simți vinovat și aș regreta. Sau poate că aș realiza că ea m-ar putea face fericit.
   O versiune a mea o sărută în clipa asta, fără niciun dubiu.
   O versiune a mea știe răspunsul.
   Dar nu eu.
   - Dacă vrei să mă întorc la mine în pat, trebuie doar s-o spui, șoptește ea.
   - Nu vreau, dar am nevoie s-o faci.

     FIOLE RĂMASE: 24
   Ieri m-am văzut în campusul colegiului Lakemont, într-o lume în care Daniela a murit - conform unui ferpar pe care l-am găsit online la biblioteca publică - din cauza unui cancer cerebral, la treizeci și trei de ani.
   Azi e o zi splendidă, într-un Chicago în care Jason Dessen a pierit cu doi ani în urmă, într-un accident rutier.
   Intru într-o galerie de artă din Bucktown, încercând să nu mă uit spre vânzătoarea care stă cu nasul într-o carte. Mă concentrez asupra pereților acoperiți cu picturi în ulei, al căror unic subiect pare a fi lacul Michigan.
   În fiecare anotimp. În toate nuanțele. La orice oră a zilei.
   Fără să mă privească, femeia mi se adresează:
   - Să-mi spuneți dacă vă pot ajuta cu ceva.
   - Dumneavoastră sunteți pictorița?
   Ea lasă cartea deoparte, iese din spatele recepției și vine spre mine.
   Suntem la cea mai mică distanță unul de altul din seara în care am ajutat-o să moară. E superbă în blugii mulați și tricoul negru cu stropi de vopsea acrilică.
   - Da, eu sunt. Daniela Vargas.
   Este evident că nu mă știe, că nu mă recunoaște. Bănuiesc că în lumea asta încă nu ne-am întâlnit.
   - Jason Dessen.
   Îmi întinde mâna, iar eu i-o strâng. Este exact ca mâna ei - puternică, fermă și abilă - mâna unui artist. Pe unghii are urme de vopsea. Pot să le simt coborându-mi pe spate.
   - Sunt excelente, spun arătând spre tablouri.
   - Vă mulțumesc.
   - Îmi place că v-ați concentrat asupra unui singur subiect.
   - Am început să pictez lacul acum trei ani. E foarte diferit de la un anotimp la altul. Acesta, adaugă ea schițând un semn spre cel în fața căruia ne-am oprit, a fost una dintre primele mele încercări. E de pe plaja Juneway, în august. Vara, în zilele senine, apa capătă o nuanță verde-albăstruie, luminescentă. Aproape tropicală. Pe urmă, continuă ea pășind spre un alt tablou, vine o zi ca aceasta, de octombrie, când cerul e complet acoperit și apa devine cenușie. Îmi plac cele de aici fiindcă aproape că nu există nicio diferență între cer și apă.
   - Aveți un anotimp preferat? o întreb.
   - Iarna.
   - Serios?
   - Fiindcă oferă cea mai mare varietate, iar răsăriturile sunt spectaculoase. Anul trecut, când lacul a înghețat, am lucrat unele dintre cele mai bune picturi ale mele.
   - Și cum lucrezi? En plein air sau...
   - În general, după fotografii. Uneori, vara, îmi așez șevaletul pe mal, dar îmi place atelierul meu atât de mult, încât rareori pictez în altă parte.
   Conversația trenează. Ea aruncă o privire înapoi, spre contoar, dorind să se întoarcă la cartea ei, probabil. După ce a trecut în revistă blugii mei decolorați și cămașa cu nasturi, de căpătat, realizând că sunt slabe șanse să cumpăr ceva.
   - Galeria vă aparține? o mai întreb, cu toate că știu deja răspunsul.
   Vreau doar s-o mai aud vorbind. Să prelungesc momentul ăsta cât pot de mult.
   - De fapt, e în coproprietate, dar cum lucrările mele sunt expuse luna asta, sunt de serviciu pe metereze.
   Și zâmbește politicos, începând să se îndepărteze.
   - Dacă vă mai pot fi de folos cu ceva...
   - Mi se pare că sunteți foarte talentată.
   - Foarte drăguț din partea dumneavoastră. Vă mulțumesc.
   - Și soția mea e pictoriță.
   - De aici, din zonă?
   - Da.
   - Cum o cheamă?
   - Păi... ăăă, probabil că n-o cunoașteți și, oricum, nu mai suntem chiar împreună, așa că...
   - Îmi pare rău să aud asta.
   Îmi mișc mâna și ating firul de ață ros care, în mod uimitor, încă mai e prins de inelarul meu.
   - Nu că n-am mai fi împreună, bâigui. Doar că...
   Mă opresc în mijlocul frazei, fiindcă vreau să-mi ceară ea să continui. Să arate o brumă de interes, să nu mă mai privească de parcă aș fi un străin, fiindcă nu suntem străini unul de altul.
   Ne-am clădit o viață împreună.
   Avem un fiu.
   Ți-am sărutat fiecare centimetru de piele.
   Am plâns și am râs împreună cu tine.
   Cum e posibil ca un lucru atât de intens într-una dintre lumi să nu răzbată și în asta?
   Mă uit în ochii ei, dar nu zăresc în ei nici urmă de dragoste, de recunoaștere sau de familiaritate. Doar o expresie de ușor inconfort, de parcă ar spera să plec.
   - Vrei să bem o cafea? o întreb.
   Zâmbește. Evident, se simte inconfortabil acum.
   - După ce termini aici, indiferent la ce oră, adaug.
   Dacă spune da, Amanda o să-și iasă din minți. Deja am întârziat să mă întorc la hotel. Ar fi trebuit să plecăm spre cub în după-amiaza asta.
   Dar Daniela nu va spune da.
   Își mușcă buza, așa cum face de fiecare dată când e agitată, încercând, fără îndoială, să găsească o scuză în locul unui refuz sec și demoralizant, dar îmi dau seama că nu-i vine nimic în minte și că e tentată să-mi trântească una care să mă-nvețe minte.
   - Știi ce? spun imediat. Nu contează. Îmi pare rău! Te-am pus într-o situație jenantă.
   Mama dracului! Sunt terminat!
   Una e să fii pus la podea de un simplu necunoscut și cu totul altceva să-ți retezi toate punțile către mama copilului tău.
   - O să plec acum, adaug.
   Și mă îndrept spre ușă. Iar ea nu încearcă să mă oprească.

           FIOLE RĂMASE: 16
   În fiecare variantă a orașului Chicago în care am ajuns în această săptămână, copacii sunt din ce în ce mai scheletici, cu frunzele căzute și lipite de ploaie pe asfalt. Stau pe o bancă vizavi de casa mea, înfofolit în frigul dimineții într-o jachetă la mâna a doua, pe care am cumpărat-o ieri cu 12 dolari, bani dintr-o altă lume. Miroase a dulap de om bătrân, a naftalină și a alifie analgezică.
   Pe Amanda am lăsat-o la hotel, scriind de zor în carnețelul ei. Am mințit-o; i-am spus că ies doar ca să-mi limpezesc mintea și să iau o cafea.
   Mă văd pe mine ieșind pe ușa din față a casei, coborând treptele grăbit și îndreptându-mă spre stația El, de unde iau trenul pe Linia Mov spre campusul Lakemont din Evanston. Port căști antifonice, ascultând probabil un podcast - vreo prelegere pe teme științifice sau vreun episod din This American Life.
   Suntem în 30 octombrie, după cum scrie pe prima pagină din Tribune, deci la ceva mai puțin de o lună de când am fost răpit sub amenințarea armei și smuls din lumea mea.
   Mi se pare însă că rătăcesc de ani întregi în cubul acela.
   Nici nu mai știu în câte versiuni ale orașului am ajuns. Toate încep să se confunde în mintea mea. Cea de acum e cea mai apropiată de ceea ce știu, însă tot nu e lumea mea.
   Charlie merge la o municipală, iar Daniela e graficiană la o firmă.
   Stând aici, în fața casei mele, îmi dau seama că am considerat întotdeauna venirea pe lume a lui Charlie și alegerea mea de a avea o familie cu Daniela ca fiind elementul crucial, cel care a făcut ca traiectoria vieții noastre să se depărteze de succesul în carieră.
   Dar asta e o hipersimplificare.
   Da, Jason 2 a renunțat la Daniela și la Charlie și după aceea a dat lovitura, profesional vorbind. Dar există un milion de alți Jason care au renunțat la ei și tot n-au inventat cubul.
   Lumi în care am renunțat la Daniela și totuși niciunul dintre noi nu are o carieră de senzație. Sau în care am renunțat și amândoi avem doar un succes moderat, fără a rupe însă gura târgului.
   Și, invers, există lumi în care am rămas împreună și l-am avut pe Charlie, dar care s-au ramificat în existențe nu chiar perfecte. Unele în care eu am hotărât să divorțez. Ori în care Daniela a făcut-o. Sau în care ne-am străduit și ne-am chinuit să rămânem împreună, într-o căsnicie lipsită de dragoste, îndurând de dragul lui Charlie.
   Dacă eu reprezint încununarea succesului familial pentru toți posibilii Jason Dessen, atunci Jason 2 simbolizează culmea reușitei în plan profesional și creativ. Suntem doi poli opuși ai aceluiași individ și cred că nu-i o coincidență faptul că Jason 2 a ales tocmai viața mea din infinitatea versiunilor disponibile.
   Deși s-a bucurat de un succes profesional deplin, împlinirea în plan familial îi era la fel de străină cum mi-a fost mie viața lui.
   Totul pare să sugereze că identitatea mea nu este una binară. E multifațetată.
   Și poate că ar trebui să nu mai regret calea pe care nu am pășit, fiindcă acea cale nu este opusul exact al celui care sunt eu. Este mai degrabă un sistem ramificat la infinit, care include toate permutările posibile în viața mea dintre cele două extreme: eu și Jason 2.
   Scot din buzunar mobilul cu cartelă preplătită care m-a costat 50 de dolari, bani din care am fi putut mânca eu și Amanda o zi întreagă sau cu care ne-am fi putut lua o cameră la un motel ieftin pentru încă o noapte.
   Cu mâna în mănușa fără degete, despăturesc foaia ruptă din secțiunea D a cărții de telefon pentru Chicago, zona metropolitană, și formez numărul încercuit.
   În locul ăsta, care aproape că e acasă, stăruie o atmosferă de oribilă singurătate.
   Din locul unde stau eu, se vede camera de la etaj, care bănuiesc că îi servește Danielei drept birou. Storurile sunt ridicate, iar ea e așezată cu spatele spre mine, în fața unui monitor uriaș. O privesc luând în mână un telefon fără fir și uitându-se la ecranul acestuia, fără să recunoască numărul.
   Te rog, răspunde!
   Dar pune telefonul la locul lui.
   Îmi aud vocea rostind: „Ați sunat la familia Dessen. Nu putem răspunde acum, dar dacă lăsați...”
   Închid înainte să se audă bipul. Apoi sun din nou.
   De data asta, răspunde înainte de al doilea apel.
   - Alo?
   Pentru o clipă, rămân tăcut. Fiindcă nu pot să rostesc nimic.
   - Alo?!
   - Bună!
   - Jason?
   - Da.
   - De pe ce număr mă suni?
   Bănuiam că o să mă întrebe asta.
   - Mi-a murit telefonul, așa că l-am împrumutat pe cel al unei femei din tren.
   - E totul în regulă?
   - Cum e dimineața de azi? o întreb.
   - Bine. Abia ne-am văzut, prostuțule!
   - Știu.
   Se rotește cu scaunul de birou și continuă:
   - Deci voiai atât de mult să vorbești cu mine, încât ai împrumutat telefonul unei necunoscute?
   - Așa am făcut.
   - Ești un dulce!
   Stau și-i absorb glasul în mine.
   - Daniela?
   - Da.
   - Mi-e dor de tine.
   - Ce s-a întâmplat, Jason?
   - Nimic.
   - Ai un ton ciudat. Spune-mi ce e!
   - Mă duceam spre El și deodată mi-am dat seama.
   - Ce anume?
   - Iau ca normale și de la sine înțelese prea multe dintre momentele petrecute cu tine. Mă îndrept spre ușă să plec la serviciu și deja mă gândesc la ziua de muncă, la cursul pe care trebuie să-l susțin, la diverse altele. Și am... am avut o clipă de claritate în timp ce urcam în tren, despre cât de mult te iubesc. Ce mult însemni tu pentru mine. Fiindcă niciodată nu poți să știi.
   - Ce nu poți să știi?
   - Când ți-ar putea fi furat totul. În orice caz, am încercat să te sun, dar telefonul mi-era mort.
   Preț de un lung moment, e doar tăcere la celălalt capăt al firului.
   - Daniela?
   - Sunt aici. Și eu simt la fel în legătură cu tine. Știi asta, nu?
   Închid ochii, copleșit de emoție, și mă gândesc: „Aș putea să traversez strada în clipa asta, să intru în casă și să-ți povestesc totul”.
   Sunt pierdut, atât de pierdut, iubirea mea!
   Daniela se ridică de pe scaun și se apropie de fereastră. Poartă un pulover lung de culoarea untului și pantaloni de yoga. Are părul ridicat și ține în mână o ceașcă, probabil cu ceai de la un magazin din zonă.
   Cu celălalt braț își cuprinde abdomenul, rotunjit de copilul pe care îl poartă. Charlie va deveni în curând frate mai mare.
   Zâmbesc printre lacrimi, întrebându-mă ce părere are el despre asta. Charlie al meu își dorea un frățior.
   - Jason, ești sigur că e totul în regulă?
   - Sigur.
   - Atunci, știi... am de terminat rapid ceva pentru un client, așa că...
   - Trebuie să închizi.
   - Trebuie.
   Dar nu vreau să închidă. Am nevoie să-i mai aud glasul.
   - Jason!
   - Da?
   - Te iubesc mult de tot.
   - Și eu te iubesc. N-ai idee cât.
   - Ne vedem diseară.
   Nu, o să te vezi diseară cu o foarte norocoasă versiune a mea, care habar n-are ce bine a nimerit.
   Daniela închide și se întoarce la birou.
   Pun tremurând telefonul înapoi în buzunar, iar gândurile îmi aleargă frenetic pe căi nebunești, spre fantezii întunecate.
   Văd trenul cu care circul deraind.
   Cadavrul meu, desfigurat dincolo de orice posibilitate de recunoaștere. Sau neidentificat. Mă văd pe mine luându-i locul în viața asta.
   Nu e chiar viața mea, dar poate că e suficient de aproape de ea.

        E seară și stau pe banca de pe Eleanor Street, vizavi de casa care nu este a mea, privindu-mi vecinii care se întorc de la muncă ori de la școală.
   Ce miraculos e să ai pe cineva la care să vii acasă în fiecare zi! Să fii iubit. Să fii așteptat.
   Credeam că știu să apreciez fiecare moment, dar stând aici, în frig, îmi dau seama că am considerat totul de la sine înțeles. Și cum aș fi putut să n-o fac?
   Înainte ca totul să se prăbușească, nici nu știm ce avem, cât de fragil și de perfect este întregul echilibru.
   Cerul se întunecă. Pretutindeni pe stradă, luminile se aprind la ferestre. Jason se întoarce acasă. Eu nu mă simt bine deloc. N-am mâncat nimic toată ziua. Apă n-am mai băut de dimineață.
   Probabil că Amanda se dă de ceasul morții întrebându-se unde sunt, însă nu pot să mă desprind de locul ăsta. Viața mea - sau cel puțin o devastatoare aproximare a ei - se desfășoară chiar acolo peste stradă, în fața mea.

       E mult trecut de miezul nopții când descui ușa camerei de hotel. Luminile sunt aprinse, iar televizorul are sonorul la volum ridicat.
   Amanda se ridică din pat, purtând un tricou și pantalonii de pijama. Închid încet ușa în urma mea.
   - Îmi pare rău, spun.
   - Ticălosule!
   - Am avut o zi rea.
   - Tu ai avut o zi rea?!
   - Amanda...
   Se repede spre mine și mă împinge atât de tare cu ambele mâini, încât mă izbesc de ușă.
   - Am crezut că m-ai lăsat aici! Pe urmă mi-am zis că poate ți s-a întâmplat ceva. N-aveam cum să iau legătura cu tine. Am început să sun la spitale și să le dau semnalmentele tale.
   - Nu te-aș lăsa niciodată în urmă.
   - Și eu de unde să știu asta? Mi-a fost frică!
   - Îmi pare rău, Amanda.
   - Unde ai fost? mă întreabă, încolțindu-mă cu spatele lipit de ușă.
   - Am stat toată ziua pe o bancă din fața casei mele.
   - Toată ziua? De ce?
   - Nu știu.
   - Aia nu e casa ta, Jason! Aia nu e familia ta.
   - Știu asta.
   - Chiar știi?
   - I-am urmărit pe Daniela și pe Jason când au ieșit în oraș.
   - Cum adică i-ai urmărit?
   - Am stat în fața restaurantului cât timp au mâncat ei.
   Rușinea mă podidește chiar în timp ce rostesc aceste cuvinte. O împing pe Amanda din cale și mă așez pe marginea patului meu. Ea se apropie și se oprește în fața mea.
   - După masă s-au dus la un film. I-am urmărit și în sală. Am stat în spatele lor.
   - Oh, Jason!
   - Și am mai făcut un lucru prostesc.
   - Ce anume?
   - Am folosit o parte din bani ca să cumpăr un telefon.
   - Pentru ce aveai nevoie de un telefon?
   - Ca s-o pot suna pe Daniela și să pretind că sunt Jason al ei.
   Mă pregătesc pentru o nouă izbucnire de furie, dar Amanda se apleacă spre mine, mă mângâie pe ceată și mă sărută în creștet.
   - Ridică-te! îmi cere.
   - De ce?
   - Fă ce-ți spun!
   Mă ridic. Îmi desface fermoarul jachetei și mă ajută să-mi scot brațele din mâneci, apoi mă împinge pe pat și se așază în genunchi în fața mea. Îmi dezleagă șireturile, îmi scoate ghetele din picioare și le aruncă într-un colț.
   - Cred că este pentru prima dată, spun eu, când înțeleg cum a putut Jason al tău să facă ce mi-a făcut mie. Și îmi vin niște idei schimonosite rău.
   - Mintea noastră nu este echipată ca să proceseze asemenea situații. Să vezi atâtea versiuni ale soției tale... Nici nu-mi pot închipui cum e.
   - Probabil că m-a urmărit săptămâni întregi. La birou. Serile, când ieșeam cu Daniela. Probabil că a stat și el pe aceeași bancă și ne-a văzut prin casă seara, imaginându-și cum ies eu din scenă. Știi ce-am fost pe punctul să fac în seara asta?
   - Ce? mă întreabă ea, temându-se parcă să afle răspunsul.
   - Am bănuit că țin cheia de rezervă acolo unde o țineam și noi. Am plecat de la film mai devreme. Voiam să caut cheia și să intru în casă. Voiam să mă ascund în dulap și să-i urmăresc de acolo. Să-i văd dormind. E o idee bolnavă, știu. Așa cum știu că Jason al tău a fost probabil de multe ori în casa mea înainte de noaptea în care și-a adunat curajul să-mi fure viața.
   - Dar n-ai făcut nimic din toate astea.
   - Nu.
   - Fiindcă ești un tip cuviincios.
   - Acum nu mă simt foarte cuviincios.
   Mă întind în pat pe spate și stau cu privirea pironită în tavanul camerei de hotel, care, în toate permutările ei nesemnificative, ne-a devenit casă în afara cubului.
   Amanda se ghemuiește lângă mine.
   - Nu merge deloc, Jason.
   - La ce te referi?
   - Nu facem decât să ne învârtim în cerc.
   - Nu sunt de acord cu tine. Uită-te de unde am pornit! Îți amintești de prima lume în care am pășit, cu toate clădirile acelea care se prăbușeau în jurul nostru?
   - Am pierdut șirul nenumăratelor versiuni de Chicago în care am ajuns.
   - Dar ne apropiem de cel...
   - Nu ne apropiem, Jason. Lumea pe care o cauți tu e un grăunte de nisip pe o plajă infinită.
   - Nu-i adevărat.
   - Ți-ai văzut soția ucisă. Răpusă de o boală oribilă. Ai văzut-o în versiunea în care nu te recunoaște. Ai văzut-o căsătorită cu alți bărbați. Căsătorită cu diverse versiuni ale tale. Câte asemenea șocuri vei mai putea suporta înainte să faci un șoc psihotic? Starea ta mentală de acum nu e foarte departe de așa ceva.
   - Nu are importanță cât pot eu să suport. Important e s-o găsesc pe Daniela mea.
   - Serios? Asta ai făcut așezat pe o bancă toată ziua? Îți căutai soția? Uită-te la mine! Ne-au mai rămas doar șaisprezece fiole. Multe șanse nu mai avem.
   Capul îmi vuiește și sunt amețit.
   - Jason!
   Îi simt palmele pe față.
   - Jason, știi care e definiția nebuniei?
   - Care?
   - Să faci același lucru iar și iar și să te aștepți la rezultate diferite.
   - Data viitoare...
   - Ce? Data viitoare o să-ți găsești lumea? Cum? O să mai umpli încă un carnet în seara asta? Crezi că ar avea vreun rost dacă ai face-o? Inima ta, adaugă Amanda coborându-și palmele pe pieptul meu, a luat-o razna. Trebuie să te liniștești.
   Se răsucește pe o parte și stinge veioza de pe noptiera dintre cele două paturi. Se întinde apoi lângă mine, dar atingerea ei nu are nimic sexual.
   Capul mă doare mai puțin cu lumina stinsă. Singura care străpunge întunericul este strălucirea albastră a firmei de neon de afară și este suficient de târziu pentru ca mașinile care trec pe stradă să fie rare.
   Din fericire, somnul nu se lasă așteptat. Închid ochii și mă gândesc la cele cinci carnete de pe noptiera mea. Acoperite aproape pe fiecare pagină cu scrisul meu din ce în ce mai nebunesc. Îmi tot spun că, dacă scriu suficient, dacă sunt destul de detaliat și de exact, voi reuși să zugrăvesc o imagine a lumii mele cât mai întreagă și mai apropiată de perfecțiune, care să mă ducă în sfârșit acasă.
   Dar, în zadar.
   Amanda nu s-a înșelat. Ceea ce caut este un grăunte de nisip pe o plajă infinită.

                               DOISPREZECE

          Când mă trezesc dimineață, Amanda nu mai e lângă mine.
   Întins pe o parte, văd razele soarelui strecurându-se prin storuri și ascult zgomotul traficului răzbătând prin pereți. Ceasul e pe noptieră, în spatele meu. Nu pot să văd cât arată, dar pare să fie târziu. Am dormit mult.
   Mă ridic, dau pătura la o parte și mă uit spre patul Amandei. E gol.
   - Amanda?
   Mă duc repede spre baie ca să verific dacă e acolo, însă ceea ce văd pe comodă mă încremenește la jumătatea drumului.
   Câteva bancnote. Câteva monede. Opt fiole.
   Și o bucată de hârtie ruptă dintr-un carnet, acoperită cu scrisul Amandei.
   Jason, după seara trecută mi-a devenit clar că tu ai luat decizia de a merge pe un drum pe care eu nu-l pot urma. Toată noaptea m-am gândit la asta. Ca prietenă și ca terapeut, vreau să te ajut, vreau să te „repar”. Dar nu pot. Și nici nu pot să stau să mă uit cum te prăbușești. Mai cu seamă dacă sunt și eu unul dintre motivele pentru care te tot duci la vale. În ce măsură subconștientul nostru colectiv este cel care ne determină conexiunea cu lumile acestea? Nu se pune problema că n-aș vrea să te întorci la viața ta. Nu-mi doresc nimic mai mult decât asta. Dar suntem împreună deja de câteva săptămâni. Și mi-e greu să nu mă atașez, mai ales în circumstanțele de acum, când tu ești tot ce am.
   Ți-am citit ieri carnetele, când mă întrebam dacă m-ai părăsit. Și, dragul meu, constat că n-ai înțeles esențialul. Ai scris toate lucrurile acelea despre Chicago al tău, dar nimic despre ceea ce simți tu.
   Ți-am lăsat rucsacul, jumătate dintre fiole și jumătate din bani (considerabila sumă de 161 de dolari, plus ceva mărunțiș). Nu știu unde voi ajunge eu. Sunt curioasă și speriată, dar și nerăbdătoare.
O parte din mine chiar ar vrea să rămână, însă tu trebuie să alegi singur următoarea ușă pe care s-o deschizi. Și eu la fel.
   Jason, îți doresc numai fericire. Ai grijă de tine.
   Amanda

          FIOLE RĂMASE: 7
   Fără nimeni aproape, oroarea întreagă a coridorului devine pregnantă.
   Niciodată nu m-am simțit atât de singur.


        În lumea asta, Daniela nu există.
   Chicago pare nelalocul lui fără ea.
   Detest totul în lumea asta.
   Culoarea cerului pare ștearsă.
   Clădirile familiare parcă-și bat joc de mine.
   Chiar și aerul are iz de minciună.
   Fiindcă nu e orașul meu.
   E al nostru.

        FIOLE RĂMASE: 6 Sunt pe cont propriu.
   Colind străzile de unul singur întreaga noapte.
   Năucit. Speriat. Așteptând ca efectul drogului să se evapore. Mănânc într-un local deschis non-stop și în zori iau trenul înapoi spre South Side. În drum spre centrala electrică părăsită sunt remarcat de trei adolescenți, care strigă la mine. Jigniri și insulte. Nu le dau atenție și măresc pasul. Dar știu că am dat de necaz când îi văd traversând strada și alergând direct spre mine.
   Pentru o clipă mă gândesc să fug, dar ei sunt tineri și, fără îndoială, mai rapizi. În plus, îmi dau seama, în timp ce gura mi se usucă și reacția de „luptă sau fugi” îmi injectează în sânge o primă doză de adrenalină, că s-ar putea să am nevoie de toate forțele mele.
   La o margine de cartier, unde șirul de locuințe se termină și începe un șantier feroviar, adolescenții mă prind din urmă.
   Nu mai e nici țipenie pe străzi la ora asta. Nimeni care să mă ajute.
   Sunt chiar mai tineri decât mi s-a părut, iar un damf de alcool se simte dinspre ei ca o colonie proastă. Energia frenetică din privirile lor sugerează că au bătut străzile toată noaptea, poate în căutarea unei oportunități exact ca aceasta. Bătaia începe fără preambuluri.
   Nici măcar nu se obosesc să mă înjure. Iar eu sunt prea obosit și prea secătuit ca să mai ripostez.
   Înainte să apuc să-mi dau seama ce se petrece, sunt întins pe asfalt și încasez picioare în stomac, în spate și în față. Leșin pentru câteva clipe și, când îmi revin, le simt mâinile cotrobăindu-mi pe corp în sus și-n jos, căutând, bănuiesc, un portmoneu care nu există.
   În cele din urmă îmi smulg rucsacul și, în vreme ce eu sângerez pe jos, o șterg în fugă, râzând.

           Zac acolo un timp îndelungat, ascultând traficul intensificându-se treptat.
   Cerul se luminează. Oamenii trec pe lângă mine pe trotuar, fără să se oprească.
   Fiecare respirație îmi stârnește un junghi în coaste, iar ochiul stâng mi-e atât de umflat, încât nu se mai deschide.
   După o vreme izbutesc să mă ridic în capul oaselor. Rahat! Fiolele!
   Mă agăț de un gard din sârmă și reușesc să stau în picioare. Îmi duc mâna sub cămașă și pipăi bucata de bandă adezivă lipită sub braț. Mă doare ca naiba când o dezlipesc încet, dar la urma urmei toate mă dor ca naiba! Fiolele sunt încă acolo.
   Trei dintre ele zdrobite și trei sunt intacte.
   Mă împleticesc până la cub și mă închid înăuntru. Banii mi-au dispărut. Carnetele mi-au dispărut. La fel seringile și acele.
   Nu mai am nimic în afara acestui trup zdrobit. Și încă trei șanse de a reuși.

           FIOLE RĂMASE: 2
   Îmi petrec prima jumătate a zilei cerșind la un colț de stradă din South Side, până când fac rost de suficienți bani ca să iau un tren spre oraș.
   Îmi petrec cealaltă jumătate a zilei la patru cvartale distanță de casa mea, așezat pe asfalt și ținând în față un carton pe care scrie: FĂRĂ ADĂPOST. DISPERAT. ORICE AJUTOR CONTEAZĂ.
   Fața mea învinețită probabil că atrage compasiune, fiindcă până la asfințit reușesc să strâng 28,15 dolari.
     Mi-e foame, mi-e sete și mă doare tot corpul. Mă opresc la o cârciumă care arată suficient de jalnic ca să mă primească așa cum arăt și, după ce-mi plătesc masa, mă doboară oboseala.
   N-am unde să mă duc. N-am bani pentru o cameră de hotel.
   Afară s-a lăsat noaptea, e frig și plouă.
   Mă duc spre casa mea și cotesc spre alee, gândindu-mă la un loc în care aș putea să dorm neștiut.
   Între garajul meu și cel al vecinului există un spațiu, undeva în spatele pubelelor de gunoi. Mă târăsc printre acestea și iau cu mine o cutie plată, pe care o reazem de peretele garajului meu.
   Stând sub ea, ascult ploaia răpăind pe carton și sper ca adăpostul meu improvizat să reziste toată noaptea. Din locul unde mă aflu, pot să văd peste gardul înalt care-mi înconjoară curtea, printr-una dintre ferestre, la etaj.
   În dormitorul principal.
   Jason trece prin fața ferestrei.
   Nu e Jason 2. Știu sigur că asta nu e lumea mea. Magazinele și restaurantele de pe stradă nu sunt cele care trebuie. Acești membri ai familiei Dessen au alte mașini decât cele pe care le are familia mea. Iar el e mai solid decât am fost eu vreodată.
   Daniela apare pentru o clipă în fața ferestrei, ridică mâna și coboară storurile.
   Noapte bună, dragostea mea.
   Ploaia s-a îndesit. Cutia mea se înmoaie și încep să tremur.

............................................................