Ucenicul, Tess Gerritsen

......................................................

                        8.

        Conway își așeză ceașca neatinsă pe masă.

   Nu o dorise, de fapt, și acum, că ceremonia se terminase, își concentră toată atenția asupra ei.

   - Mă bucur c-ai venit.

   - Nu prea cred că am avut prea mult de ales. 

   Franchețea ei îl făcu să zâmbească. Deși Conway respecta toate politețurile sociale, ca strângerile de mână și ospitalitatea, Rizzoli bănuia că, la fel ca majoritatea celor nativi din New England, și el prețuia discuțiile directe, la fel ca ea.

   - Să trecem atunci direct la subiect?

   Rizzoli își așeză și ea ceașca pe masă.

   - Asta aș prefera.

   Dean se ridică în picioare și se duse la birou. Aduse o mapă groasă la canapeaua și fotoliile unde stăteau și scoase o fotografie, pe care o așeză în fața ei pe măsuța de cafea.
   - 25 iunie 1999, zise el.
   Rizzoli se uită lung la imaginea unui bărbat bărbos care stătea prăbușit într-o parte, pe fundalul unui zid văruit alb stropit cu sânge. Era îmbrăcat în pantaloni negri și o cămașă ruptă. Avea picioarele goale. În poală avea o ceșcuță de porțelan cu farfurioară.
    Era încă zguduită, chinuindu-se să proceseze imaginea, când Dean așeză încă o fotografie lângă ea.
   - 15 iulie 1999, zise el.
   Și acum victima era un bărbat, de data aceasta proaspăt bărbierit. Și el murise rezemat de un perete stropit de sânge.
   Dean așeză pe masă fotografia unui al treilea bărbat. Dar acesta era umflat, cu burta tensionată de gazele în expansiune ale descompunerii.
   - 12 septembrie, rosti el. Același an.
   Rizzoli privea încremenită această galerie de morți, aranjată atât de ordonat pe masa de lemn de cireș. O mărturie a ororii situată nepotrivit în mijlocul rânduielii civilizate a ceștilor de cafea și a lingurițelor.
   Dean și Conway așteptară în liniște, și ea ridică fiecare fotografie pe rând, forțându-se să asimileze toate detaliile ce făceau fiecare caz unic. Dar toate erau variațiuni pe aceeași temă, pe care o văzuse interpretată în casele Yeager și Ghent.
   Martorul tăcut. Înfrânt, forțat să privească spectacolul insuportabil.
   - Și femeile? întrebă ea. Trebuie să fi fost și femei acolo.
   Dean încuviință.
   - Una dintre ele a fost identificată clar. Soția din cazul numărul 3. A fost găsită parțial îngropată în pădure la aproximativ o săptămână după ce a fost făcută fotografia asta.
   - Cauza morții?
   - Strangulare.
   - Atac sexual post-mortem?
   - S-a găsit materie seminală proaspătă în cadavrul ei.
   Rizzoli trase aer adânc în piept.
   - Și celelalte două femei? întrebă ea încet.
   - Din cauza stării avansate de descompunere, nu li s-a putut confirma identitatea.
   - Dar ați avut cadavre?
   - Da.
   - De ce nu le-ați putut identifica?
   - Pentru că am avut de-a face cu mai mult de două cadavre. Mult, mult mai multe.
   Rizzoli își ridică privirea și se trezi uitându-se direct în ochii lui Dean. Oare se uitase la ea tot acest timp, așteptându-i reacția uluită?
   Ca răspuns la întrebarea ei nerostită, Dean îi mai dădu 3 dosare.
   Deschise primul dosar și găsi raportul de autopsie al unuia dintre bărbații victimă. Automat întoarse la ultima pagină și citi concluziile.

            Cauza decesului: hemoragie masivă din cauza unei răni prin tăiere, o secționare completă a arterei carotide stângi și a venei jugulare stângi.

        „Dominatorul, se gândi ea. El l-a ucis.”
   Lăsă paginile să se întoarcă la loc singure. Dintr-odată se trezi holbându-se la prima pagină a raportului. La un detaliu pe care nu-l observase în graba de a citi concluziile.
   Era în al doilea paragraf: „Autopsie efectuată în 16 iulie 1999, ora 22,15, în unitatea mobilă situată în Gjakove, Kosovo.”
   Luă următoarele două rapoarte de autopsie și se uită imediat la locul autopsiilor.
   Pete, Kosovo.
   Djakovica, Kosovo.
   - Autopsiile au fost efectuate pe teren, zise Dean. Uneori în condiții primitive. În corturi și la lumina lanternelor. Fără apă curentă. Și erau atât de multe cadavre de verificat, că am fost pur și simplu copleșiți.
   - Acestea au fost anchete de crime de război, spuse ea.
   Dean încuviință.
   - Am fost prima echipă FBI care a ajuns acolo în iunie 1999. Ne-am dus acolo la cererea Tribunalului Internațional pentru fosta Iugoslavie. ICTY pe scurt. Am fost trimiți 65 de agenți în acea primă misiune. Am primit sarcina de a localiza și păstra dovezile despre una dintre cele mai mari crime de război din istorie. Am prelevat probe balistice de la locurile masacrelor. Am exhumat și efectuat autopsii la peste 100 de victime albaneze, și probabil au existat mai multe sute pe care nu le-am găsit. Și tot timpul cât am fost acolo, crimele au continuat.
   - Omoruri din răzbunare, rosti Conway. Complet previzibile, având în vedere contextul acelui război. Sau al oricărui război, de fapt. Atât eu, cât și agentul Dean am fost în marină. Eu am fost în Vietnam, și agentul Dean în Războiul din Golf. Am văzut lucruri despre care nu ne putem forța să vorbim, lucruri care ne fac să ne punem întrebări de ce ne considerăm noi, oamenii, superiori animalelor. În timpul războiului, sârbii i-au omorât pe albanezi, și după război, KLA-ul albanez a omorât civili sârbi. Amândouă părțile au enorm de mult sânge vărsat pe mâini.
   - Asta am crezut la început că sunt și aceste crime, zise Dean, arătând fotografiile de la scenele crimelor de pe măsuța de cafea. Omoruri din răzbunare de după război. Nu era misiunea noastră să ne ocupăm de crimele în curs de desfășurare. Noi am fost trimiși acolo la cererea Tribunalului, pentru procesarea dovezilor crimelor de război. Nu acestea.
   - Și totuși le-ați procesat, afirmă Rizzoli, uitându-se la antetul FBI de pe raportul de autopsie. De ce?
   - Pentru că le-am recunoscut drept ceea ce erau, răspunse Dean. Aceste crime nu erau bazate pe etnie. Doi dintre bărbați erau albanezi; unul era sârb. Dar toți aveau ceva în comun. Erau însurați cu soții tinere. Soții atractive, care au fost răpite de acasă. La al treilea atac, am recunoscut deja semnătura ucigașului. Știam deja cu ce aveam de-a face. Dar aceste cazuri au căzut sub jurisdicția sistemului judiciar local, nu al ICTY, care ne adusese pe noi acolo.
   - Și ce s-a făcut atunci? întrebă ea.
   - Într-un cuvânt. Nimic. Nu s-a făcut nicio arestare, pentru că nu s-a identificat niciodată niciun suspect.
   - Bineînțeles că a avut loc o anchetă, interveni Conway. Dar gândește-te la situația de acolo, doamnă detectiv. Mii de morți în război îngropați în peste 150 de gropi comune. Trupele străine de menținere a păcii se chinuiau din greu să facă ordine. Grupele înarmate de bandiți rătăceau prin satele bombardate, căutând orice pretext pentru a ucide. Și chiar populația civilă avea multe conturi vechi de reglat. Era ca în Vestul sălbatic acolo, cu lupte cu arme de foc izbucnind din cauza drogurilor, a neînțelegerilor de familie sau a răzbunărilor personale. Și aproape întotdeauna, aceste crime erau puse pe seama tensiunilor etnice. Cum să deosebești o crimă de alta? Erau așa de multe.
   - Pentru un ucigaș în serie, era raiul pe pământ, zise Dean.

                                                DOUĂZECI ȘI DOI

                    Rizzoli se uită la Dean.
   Nu fusese surprinsă să audă că fusese în armată. Își dăduse deja seama de asta din ținuta lui, din aerul lui de comandant.
   - Subiectul nostru a fost în Kosovo, zise ea.
   - E tipul de loc unde ar prospera, afirmă Conway. Unde moartea violentă este o parte a vieții de zi cu zi. Un ucigaș poate merge într-un asemenea loc, comite atrocități, și apoi să plece de acolo fără să observe cineva vreo diferență. Nu se poate ști câte crime sunt considerate simple acte de război.
   - Deci se poate să avem de-a face cu un imigrant recent, zise Rizzoli. Un refugiat din Kosovo.
   - Asta e una dintre posibilități, fu de acord Dean.
   - O posibilitate despre care tu ai știut de la început.
   - Da.
   Răspunsul lui veni fără cea mai mică șovăială.
   - Mi-ai ascuns informații vitale. Ai stat comod și ne-ai privit pe noi, proștii de polițiști, învârtindu-ne în cerc.
   - V-am permis să ajungeți la propriile concluzii.
   - Da, dar fără să avem toate informațiile pertinente pentru caz. Asta ar fi putut schimba situația, zise ea, arătând spre fotografii.
   Dean și Conway se uitară unul la celălalt.
   - Mă tem că mai sunt și alte lucruri pe care nu ți le-am spus, spuse Conway.
   - Alte lucruri?
   Dean scoase din dosar încă o fotografie de la scena crimei.
   Deși Rizzoli se considerase pregătită să se confrunte cu aceasta a patra imagine, impactul fotografiei o izbi cu o forță viscerală.
   Văzu un bărbat tânăr și blond cu o mustață subțire. Era mai degrabă fibros decât musculos, pieptul îi era o cutie osoasă de coaste și umerii subțiri îi ieșeau în afară albi și cioturoși. Se vedea foarte clar expresia omului înainte de a muri, mușchii feței înghețați într-o grimasă de oroare.
   - Victima aceasta a fost găsită anul trecut în 29 octombrie, zise Dean. Trupul soției nu a fost găsit niciodată.
   Rizzoli înghiți și-și întoarse privirea de la fața victimei.
   - Tot în Kosovo?
   - Nu. Fayetteville, Carolina de Nord.
   Uluită, își ridică privirea spre el. Îi menținu apoi privirea în timp ce-și simțea fața arzând de furie.
   - De câți alții nu mi-ai spus? Câte afurisite de cazuri sunt de fapt?
   - Numai despre acestea știm noi.
   - Vrei să spui că poate mai sunt și altele?
   Rizzoli se uită la el neîncrezătoare.
   - FBI-ul nu are acces?
   - Agentul Dean vrea să spună că e posibil să existe cazuri în afara jurisdicției noastre, interveni Conway. Țări ce nu au baze de date disponibile despre crime. Amintește-ți că e vorba despre zone de război. Teritorii de haos politic. Exact locurile care-l atrag probabil pe subiectul nostru. Locuri unde se simte probabil ca acasă.
   „Un ucigaș care se mișcă liber peste oceane. Care are un teritoriu de vânătoare ce nu ține seama de granițe.”

           Se gândi la tot ce aflase despre Dominator.
   La viteza cu care-și imobiliza victimele. Dorința lui de a avea contact cu morții. Faptul că folosea un cuțit tip Rambo. Și fibrele de parașută - verde murdar.
   Simți privirea celor 2 bărbați în timp ce analiza ceea ce tocmai îi zisese Conway. O testau, să vadă dacă se va ridica la înălțimea așteptărilor lor.
   Se uită la ultima fotografie de pe măsuța de cafea.
   - Ați zis că atacul ăsta a fost în Fayetteville.
   - Da, zise Dean.
   - Este o bază militară în zona aceea. Nu-i așa?
   - Fort Bragg. Aproximativ 15 kilometri de Fayetteville.
   - Câți soldați sunt staționați acolo?
   - În jur de 41000 în serviciul activ. Acolo e Corpul Aviatic 18, Divizia Aviatică 82 și Comandamentul Operațiunilor Speciale ale Armatei.
   Faptul că Dean îi răspunse fără ezitare îi spunea că și el considerase această informație relevantă. Informație pe care o știa pe de rost.
   - De aceea nu mi-ai spus nimic, nu? Avem de-a face cu un om cu pregătire militară. O persoană plătită să ucidă.
   - Nici noi n-am fost informați, la fel ca tine, zise Dean.
   Se aplecă în față, apropiindu-se atât de tare de ea, că nu se mai putea concentra decât asupra lui. Conway și orice altceva din cameră pieri din câmpul ei vizual.
   - Când am primit raportul VICAP, completat de Poliția din Fayetteville, am crezut că sunt în Kosovo din nou. Ucigașul aproape ar fi putut să-și semneze numele, atât de distinctivă era scena crimei. Poziție victimei bărbat. Tipul de cuțit folosit în lovitura de grație. Ceașca sau paharul plasate în poala victimei. Răpirea soției. Am luat imediat un avion către Fayetteville și am stat două săptămâni cu autoritățile locale, ajutându-i în anchetă. N-a fost identificat niciun suspect.
   - De ce n-ai putut să-mi spui asta până acum? întrebă ea.
   - Din cauza a ceea ce e posibil să fie suspectul acesta.
   - Nu-mi pasă dacă e general de 4 stele. Aveam dreptul să știu despre cazul din Fayetteville.
   - Dacă ar fi fost esențial pentru identificarea unui suspect din Boston, ți-aș fi spus.
   - Ai zis că sunt 41000 de soldați în serviciul activ la Fort Bragg.
   - Da.
   - Câți dintre aceștia au fost în Kosovo? Presupun că ai pus deja această întrebare.
   Dean încuviință.
   - Am cerut o listă de la Pentagon cu toți soldații care au fost prezenți la locurile și la datele crimelor. Dominatorul nu e pe lista aceea. Foarte puțini dintre acei soldați locuiesc acum în New England și niciunul dintre ei nu putea fi omul nostru.
   - Și vrei să am încredere că-mi spui adevărul?
   - Da.
   Rizzoli râse.
   - Asta cere o extrem de mare dovadă de încredere.
   - Amândoi dăm dovadă de o extrem de mare încredere, Jane. Eu pun pariu că pot avea încredere în tine.
   - Să ai încredere în mine în legătură cu ce? Până acum, nu mi-ai spus nimic care să justifice atâtea secrete.
   În tăcerea ce urmă, Dean îi aruncă o privire lui Conway, care înclină aproape imperceptibil din cap. Prin această comunicare fără cuvinte, cei doi se puseră de acord să-i ofere o piesă vitală din puzzle.

         - Ai auzit vreodată de „scufundarea oilor”, doamnă detectiv? zise Conway.
   - Să înțeleg că n-are nimic de-a face cu oile adevărate?
   Conway zâmbi.
   - Nu, nimic. E o expresie familiară în armată. Se referă la obiceiurile celor din CIA de a împrumuta ocazional soldați de operațiuni speciale pentru anumite misiuni. S-a întâmplat în Nicaragua și Afganistan, când grupul de operațiuni speciale ale CIA - și sune SOG - a avut nevoie de niște oameni în plus. În Nicaragua „oile scufundate” au fost agenți SEAL care au pus mine în porturi. În Afganistan, „oile scufundate” au fost Berete Verzi, pentru a-i instrui pe mujahedini. Cât timp lucrează pentru CIA, soldații aceștia devin, efectiv, ofițeri de caz CIA. Ies din registrele de personal ale Pentagonului. Armata nu mai are nicio consemnare a activității lor.
   Rizzoli se uită la Dean.
   - Și atunci lista pe care ți-a dat-o Pentagonul... Numele soldaților din Fayetteville care au fost în Kosovo...
   - Lista a fost incompletă, zise el.
   - Cât de incompletă? Câte nume nu apăreau?
   - Nu știu.
   - Ai întrebat la CIA?
   - În momentul acela m-am lovit de uși închise.
   - Nu au vrut să-ți dea nume?
   - Nu sunt obligați, răspunse Conway. Dacă subiectul vostru a fost implicat în operațiuni secrete în străinătate, nu se va recunoaște oficial niciodată.
   - Nici dacă băiatul lor omoară oameni nevinovați acasă?
   - Mai ales dacă omoară oameni nevinovați acasă, replică Dean. Ar fi un dezastru în relații cu publicul. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar hotărî să depună mărturie? Ce informații secrete ar putea dezvălui presei? Crezi că Agenția vrea să știm că băiatul lor intră în casele oamenilor și ciopârțește cetățeni care respectă legea? Că violează cadavrele femeilor? Ar fi imposibil să nu apară pe prima pagină a ziarelor.
   - Și atunci ce ți-a zis totuși Agenția?
   - Ca n-are nicio informație relevantă pentru crima din Fayetteville.
   - Sună a frază standard de debarasare de nepoftiți.
   - A fost mai mult de atât, zise Conway. A doua zi după ce agentul Dean a cerut informațiile de la CIA, a fost retras din ancheta Fayetteville și i s-a ordonat să se întoarcă la Washington. Ordinul a venit din biroul directorului adjunct al FBI.
   Rizzoli se holbă încremenită, nevenindu-i să creadă cât de adânc îngropată în secrete era identitatea Dominatorului.
   - Agentul Dean a venit atunci la mine, zise Conway.
   - Pentru că ați fost în Comitetul Serviciilor Armate?
   - Pentru că ne cunoaștem de ani de zile. Noi cei din marină știm să ne găsim unii pe alții. Și să avem încredere în camarazii noștri. M-a rugat să mă interesez de asta în locul lui. Dar mă tem că nici eu n-am putut afla mare lucru.
   - Nici chiar un senator n-a putut?
   Conway zâmbi ironic.
   - Un senator de la democrați, dintr-un stat liberal, trebuie să menționez. Mi-am servit eu țara ca soldat, dar anumite elemente din Departamentul Apărării nu mă vor accepta niciodată. Și nu vor avea încredere în mine.
   Privirea ei coborî la fotografiile de pe măsuța de cafea. La galeria de bărbați morți, aleși să fie omorâți nu din cauze politice, etnice sau religioase, ci pentru că erau căsătoriți cu femei frumoase.
   - Ai fi putut să-mi spui asta de săptămâni întregi, zise ea.
   - Anchetele de poliție lasă să scape informații ca o sită, zise Dean.
   - Nu și a mea.
   - Orice anchetă de poliție. Dacă informația ajungea la urechile tuturor celor din echipa ta, ar fi ajuns în cele din urmă la presă. Și asta îți va pune munca în atenția celor care nu trebuie să afle despre ea. Oameni care vor încerca să te împiedice să-l arestezi.
   - Chiar crezi că-l protejează? După ceea ce a făcut?
   - Nu. Cred că și ei vor să-l închidă exact la fel de mult ca noi. Dar ei vor să facă asta în liniște, în afara ochilor publicului. Evident i-au pierdut urma. Nu mai e sub controlul lor, și omoară civili. A devenit o bombă ambulantă cu ceas, și nu-și pot permite să ignore problema.
   - Și dacă-l prind ei înaintea noastră?
   - N-o să aflăm niciodată. Crimele pur și simplu vor înceta. Și ne vom întreba întotdeauna ce s-a întâmplat.
   - Ăsta nu mi se pare un final satisfăcător, zise ea.
   - Nu, tu vrei dreptate. O arestare, un proces, o condamnare. Toată procedura obișnuită.
   - Vorbești de parcă aș cere luna de pe cer.
   - În cazul ăsta, poate că asta și ceri.
   - De aceea m-ai adus aici? Ca să-mi spui că n-o să-l prind niciodată?
   Dean se întoarse spre ea cu o privire de intensitate bruscă.
   - Și noi vrem același lucru ca tine, Jane. Toată procedura. L-am urmărit pe omul ăsta din Kosovo. Crezi că m-al mulțumi cu mai puțin?
   Conway interveni și el, încet:
   - Înțelegi acum, doamnă detectiv, de ce te-am adus aici? Nevoia de a păstra secretul?
   - Mie mi se pare că deja sunt prea multe secrete.
   - Dar pentru moment, e singura cale de a asigura în cele din urmă o dezvăluire completă a adevărului. Ceea ce vrem cu toții, presupun.
   Rizzoli se uită fix pentru o clipă în ochii senatorului Conway.
   - Dumneata mi-ai plătit drumul, nu-i așa? Biletele de avion, limuzinele, hotelul scump. Astea nu-s pe banii FBI.
   Conway încuviință. Un zâmbet ironic.
   - Lucrurile care contează cu adevărat e mai bine să le ții neoficiale, zise el.

                                     DOUĂZECI ȘI TREI

                 Cerul se despicase și ploaia se prăvălea pe acoperișul mașinii lui Dean ca mii de ciocane.
   - E bine că nu trebuie să zbori acum seara înapoi, zise el. Probabil e o nebunie la aeroport.
   - Pe vremea asta, prefer să-mi țin picioarele pe pământ, mersi.
   Dean îi aruncă o privire amuzată.
   - Și eu care te credeam neînfricată.
   - Ce ți-a dat impresia asta?
   - Tu. Și te străduiești mult s-o dai. Îți ții întotdeauna garda ridicată.
   - Iar încerci să mi te strecori în cap. Întotdeauna faci chestia asta.
   - E doar o chestiune de obicei. Asta făcea în Războiul din Golf. Operațiuni psihologice.
   - Ei bine, eu nu sunt dușmanul, OK?
   - Nu m-am gândit niciodată c-ai fi, Jane.
   Se uită la el și nu se putu stăpâni să nu-i admire, ca întotdeauna, liniile clare și drepte ale profilului.
   - Dar n-ai avut încredere în mine.
   - Nu te cunoșteam pe atunci.
   - Deci te-ai răzgândit?
   - De ce crezi că te-am rugat să vii la Washington?
   - Oh, nu știu, zise ea și râse cu nesăbuință. Pentru că ți-a fost de mine și de-abia ai așteptat să mă vezi?
   Tăcerea lui o făcu să roșească. Brusc se simți tâmpită și disperată, exact trăsăturile pe care le disprețuia la alte femei.
   Se uită afară pe fereastră, evitându-i privirea, având în urechi ecoul propriei voci, al cuvintelor ei prostești.
   - De fapt, chiar am vrut să te văd, zise el.
   - Da?
   Rostise cuvântul cu nepăsare. Deja se făcuse de râs, era hotărâtă să nu-și repete greșeala.
   - Am vrut să-mi cer scuze. Pentru că i-am spus lui Marquette că nu faci față la slujbă. Am greșit.
   - Când te-ai hotărât c-ai greșit?
   - N-a existat un moment anume. Pur și simplu... te-am privit lucrând, zi după zi. Am văzut cât de concentrată ești. Cât de perseverentă în a face totul exact așa cum trebuie. Și apoi am aflat prin ce-ai trecut vara trecută, adăugă el încet. Nu știusem nimic despre asta.
   - Vai de mine! „Și reușește să-și facă slujba chiar și așa.”
   - Crezi că mi-e milă de tine, zise el.
   - Nu e foarte flatant să auzi: „Uite cât e reușit să facă, dacă te gândești prin ce-a trecut.” Așa că dă-mi o medalie la Jocurile Olimpice Speciale. Pentru polițiștii handicapați emoțional.
   Dean scoase un oftat de exasperare.
   - Întotdeauna cauți motive ascunse în spatele oricărui comportament, al fiecărui cuvânt de laudă? Uneori, oamenii spun exact ceea ce gândesc, June.
   - Poți înțelege de ce sunt puțin sceptică în legătură cu orice mi-ai spune tu.
   - Crezi că și acum am planuri secrete.
   - Nu mai știu ce să cred.
   - Dar trebuie să fie ceva, nu? Pentru că tu siguranță nu meriți un compliment autentic din partea mea.
   - M-am prins, gata.
   - Poate că te-ai prins ce vreau să zic. Dar nu mă crezi cu adevărat, zise el, frânând la lumina roșie și uitându-se la ea. De unde vine tot scepticismul ăsta? Chiar a fost așa de greu să fii tu, să fii Jane Rizzoli?
   Îi răspunse cu un râs obosit.
   - Las-o baltă, Dean.
   - Asta e tot din cauză că ești femeie polițist?
   - Probabil poți să completezi singur spațiile goale.
   - Colegii tăi par să te respecte.
   - Există și unele excepții notabile.
   - Întotdeauna există.
   Semaforul se făcu verde și Dean își întoarse iar privirea spre stradă.
   - Asta e munca de poliție, zise ea. Tot testosteronul acela.
   - Și atunci de ce-ai ales-o?
   - Pentru că am picat la economie domestică.
   Amândoi izbucniră în râs la replica asta. Era prima dată când râdeau împreună cu sinceritate.
   - Adevărul e c-am vrut să fiu polițistă de când aveam 12 ani, zise ea.
   - De ce?
   - Toată lumea îi respectă pe polițiști. Sau cel puțin așa i se pare unui copil. Voiam insigna și pistolul. Lucrurile care-i vor face pe oameni să ia aminte la mine. Nu voiam să sfârșesc în vreun birou unde pur și simplu să dispar. Unde m-aș transforma în femeia invizibilă. Ar fi ca și cum aș fi îngropată de vie, dac-aș deveni o persoană pe care n-o ascultă nimeni. Pe care nimeni n-o observă. Acum, anonimitatea începe să pară o idee grozavă, zise ea, rezemându-și capul de cotul sprijinit de ușă.
   „Cel puțin atunci Chirurgul nu mi-ar ști numele.”
   - Parcă-ți pare rău c-ai ales munca în poliție.
   Rizzoli se gândi la nopțile lungi petrecute în picioare, alimentate doar de cafeină și adrenalină. Oroarea confruntării celor mai groaznice lucruri pe care oamenii și le făceau unii altora. Se gândi și la Bărbatul din Avion, al cărui dosar era și acum pe biroul ei.
   Ne visăm visele, se gândi ea, și uneori suntem purtați de ele în locuri la care nu ne-am gândit niciodată. O pivniță de fermă cu miros de sânge în aer. Sau o cădere liberă prin cerul albastru, cu mâinile și picioarele luptându-se împotriva atracției gravitaționale.
   Dar sunt visele noastre, și ne ducem oriunde ne conduc ele.
   - Nu, nu-mi pare rău, răspunse ea în cele din urmă. Asta fac eu. De asta îmi pasă mie. Asta mă face să mă enervez. Trebuie să recunosc, mare parte a slujbei e doar mânie. Nu pot pur și simplu să stau deoparte și să mă uit la cadavrul unei victime fără să mă înfurii. Și atunci devin apărătoarea lor - când moartea lor mă marchează. Poate că atunci când nu mă voi mai înfuria voi ști că e vremea să demisionez.
   - Nu toată lumea are focul tău lăuntric, zise el, privind-o fix. Cred că ești cea mai intensă persoană pe care o cunosc.
  - Ăsta nu e un lucru chiar așa de bun.
   - Nu. Intensitatea e un lucru bun.
   - Și dacă înseamnă că ești mereu pe punctul de a exploda?
   - Așa ești?
   - Uneori așa mă simt, spuse ea, uitându-se la ploaia ce biciuia parbrizul. Ar trebui să încerc să fiu mai mult ca tine.
   Dean nu răspunse, și Rizzoli se întrebă dacă-l jignise prin ultima ei frază. Prin sugestia că era rece și lipsit de pasiune. Însă așa îl percepuse întotdeauna: bărbatul în costum cenușiu.

             Când în cele din urmă, Dean opri mașina în fața hotelului Watergate, era pregătită cu un la revedere scurt și răspicat.
   - Mulțumesc pentru drum, zise ea. Și pentru revelații.
   Se întoarse și deschise ușa, lăsând să intre foșnind aerul cald și umed.
   - Ne revedem la Boston.
   - Jane?
   - Da?
   - Gata cu planurile secrete între noi, OK? Ceea ce spun este ceea ce gândesc.
   - Dacă insiști.
   - Nu mă crezi nici acum, nu?
   - Chiar contează?
   - Da, zise el încet. Contează enorm de mult pentru mine.
   Simți că i se accelerează bătăile inimii. Își întoarse iar privirea spre el.
   Ținuseră multe secrete unul față de celălalt atât de mult timp că niciunul nu știa cum să citească adevărul în ochii celuilalt. Era un moment în care orice putea fi spus, orice se putea întâmpla.
   Niciunul nu îndrăznea să facă prima mișcare. Prima greșeală.
   O umbră trecu prin fața ușii deschise a mașinii.
   - Bine ați venit la Watergate, doamnă! Aveți nevoie de ajutor la bagaje?
   Rizzoli se uită surprins în sus, și-l văzu pe portarul hotelului zâmbindu-i. Acesta văzuse ușa deschisă și presupusese că voia să iasă din mașină.
   - Sunt cazată deja, mulțumesc, zise ea, și se uită înapoi la Dean.
   Dar momentul trecuse. Portarul stătea în continuare acolo, așteptând-o să iasă din mașină. Așa că asta și făcu.
   O privire aruncată prin geamul mașinii, o fluturare de mână; acesta fu singurul rămas-bun dintre ei.
   În lift se rezemă de perete, cu ochii închiși, și se mustră în gând pentru fiecare sentiment dezgolit pe care probabil i-l dezvăluise, pentru fiecare prostie pe care o zisese în mașină.
   Când ajunse în cameră, nu mai voia decât să plece de la hotel și să se reîntoarcă în Boston. Sigur trebuia să fie un avion pe care să-l ia chiar în seara asta. Sau trenul. Întotdeauna îi plăcuse să meargă cu trenul.
   Intră într-o stare de agitație, grăbindu-se să evadeze, să lase în urmă Washington-ul și toate momentele jenante de aici, așa că începu să-și facă bagajul. Tocmai închise fermoarul geamantanului și-l trăgea de roți spre ușă când auzi pe cineva bătând.

          Pe hol era Dean, cu costumul său cenușiu stropit de ploaie, cu părul ud și sclipind.
   - Nu cred că ne-am terminat conversația, zise el.
   - Mai aveai ceva să-mi spui?
   - Da, de fapt, da.
   Făcu un pas înăuntru și închise ușa în urma lui. Se încruntă la geamantanul ei deja închis și gata de drum.
   „Doamne, se gândi ea. Cineva trebuie să fie curajos aici. Cineva trebuia să apuce taurul de coarne.”
   Înainte să fie timp pentru orice cuvânt, îl trase spre ea. În același moment îi simți brațele în jurul taliei.
   Când li se întâlniră buzele, nu mai există nicio umbră de îndoială pentru niciunul că îmbrățișarea era reciprocă, că dacă era o greșeală, atunci erau amândoi vinovați în egală măsură.
   Îl simți stăpânindu-se, încercând să încetinească, să-și mențină controlul. Și se luptă cu el, folosindu-și propriul corp ca să-l întărâte. Și în această primă întâlnire dintre ei, ea fu cea învingătoare.
   El fu cel care se lăsă cucerit și se pregă.

          Ațipiră în timp ce lumina după-amiezii dispăru încet din ferestre.
   Când se trezi, numai lucirea palidă a amurgului îl lumina pe bărbatul de lângă ea. Un bărbat care chiar și acum rămânea o enigmă pentru ea.
   Se folosise de trupul lui, așa cum și el se folosise de al ei și, deși știa că ar trebui să simtă o oarecare măsură de vină pentru plăcerea luată, nu simțea de fapt decât o satisfacție istovită. Și o senzație de uimire.
   - Deja aveai geamantanul făcut, zise el.
   - Aveam de gând să plec în seara asta și să merg acasă.
   - De ce?
   - N-am văzut niciun rost în a mai sta aici. Până ai apărut tu, rosti ea, întinzându-și mâna să-i atingă fața, să-i mângâie bărbia țepoasă.
   - Aproape că era să nu vin. M-am învârtit cu mașina în jur de câteva ori. Adunându-mi curajul.
   Rizzoli râse.
   - Vorbești de parcă ți-ar fi frică de mine.
   - Vrei să-ți spun adevărul? Ești o femeie intimidantă.
   - Chiar așa par?
   - Înverșunată. Pătimașă. Mă uluiești, cu tot focul pe care-l generezi.
   Îi mângâie coapsa, și atingerea degetelor lui trimise un nou fior prin trupul ei.
   - Mi-ai zis în mașină c-ai vrea să fii mai mult ca mine. Adevărul e că eu aș vrea să fiu mai mult ca tine, Jane. Aș vrea să am intensitatea ta.
   Rizzoli își puse mâna pe pieptul lui.
   - Vorbești de parcă n-ai avea și tu o inimă bătând aici.
   - Nu așa ai gândit?
   Rizzoli tăcu. Bărbatul în costumul cenușiu.
   - Așa ai gândit, nu-i așa? repetă el.
   - N-am știut ce să cred despre tine, recunoscu ea. Întotdeauna păreai așa de detașat. Parcă nu întru totul uman.
   - Amorțit.
   Spusese cuvântul așa de încet, încât se întrebă dacă într-adevăr voise să-l rostească. Poate era un gând șoptit numai pentru el.
   - Toți reacționăm în mod diferit, zise el. La lucrurile cu care ne confruntăm. Ai spus că pe tine te înfurie.
   - De cele mai multe ori, da.
   - Așa că te arunci în luptă. Dai năvală cu toate motoarele pornite. Felul cum te repezi la viață. Cu tot cu proasta dispoziție, adăugă el, cu un râset ușor.
   - Cum poți tu să nu te înfurii?
   - Nu-mi dau voie. Așa fac eu față. Fac un pas înapoi, trag aer adânc în piept. Rezolv fiecare caz ca pe un puzzle. De aceea sunt așa de intrigat de tine, spuse uitându-se la ea. Tu investești atât de multă zbatere, atât de multă emoție în tot ceea ce faci. Mi se pare cumva... periculos.
   - De ce?
   - E deosebit de ceea ce sunt eu. De ceea ce încerc să fiu.
   - Ți-e frică să nu te molipsești.
   - E ca și cum te-ai apropia prea tare de foc. Suntem atrași de el, chiar dacă știm că ne putem arde.
   Își lipi buzele de ale lui.
   - Puțin pericol, șopti ea, poate fi foarte excitant.
   Seara alunecă încet în noapte.
   Intrară împreună la duș și-și spălară sudoarea unul de pe altul, stând apoi zâmbind în fața oglinzii, îmbrăcați în halatele de baie identice ale hotelului. Comandară să li se servească o cină în cameră și băură vin în pat, cu televizorul pornit pe Comedy Channel.
   În seara asta voia să fie la 1 milion de kilometri de Warren Hoyt.
   Dar nici chiar confortul îmbrățișării unui bărbat nu putea să-l alunge pe Hoyt din visele ei. Se trezi brusc în noapte, năclăită de sudoarea fricii, nu a pasiunii. Pe fundalul bubuitului inimii ei, auzi sunetul telefonului ei mobil.

          Îi trebuiră câteva secunde să se desfacă din îmbrățișarea lui Dean și să se întindă peste el până la noptiera de pe partea lui de pat, unde-și lăsase mobilul.
   - Rizzoli.
   - Cred că te-am trezit din somn, îi zise vocea lui Frost.
   Rizzoli se uită la ecranul radioului, unde se vedea ora în cifre luminoase.
   - Ora 5? Da, e o presupunere bună.
   - Ești bine?
   - Da. De ce?
   - Uite, știu că vii înapoi azi. Dar m-am gândit că ar trebui să știi înainte să ajungi aici.
   - Ce?
   Frost nu-i răspunse imediat.
   Rizzoli auzi prin telefon cum cineva îl întreba dacă se preleveze probe, și își dădu seama că era la locul unei infracțiuni.
   Dean se mișcă lângă ea, alertat de încordarea ei bruscă. Se ridică și el în șezut și aprinse lumina.
   - Ce e?
   Frost reveni la telefon.
   - Alo, Rizzoli?
   - Unde ești? îl întrebă ea.
   - Am fost chemați la un 10-64. Aici sunt acum....
   - De ce răspunzi tu la apeluri de spargeri?
  - Pentru că e apartamentul tău.
   Rizzoli înțepeni complet, cu telefonul lipit de ureche, ascultându-și zvâcnetul propriului puls.
   - Din moment ce nu erai în oraș, am sistat temporar supravegherea blocului tău, zise Frost. Vecina ta de la apartamentul 203 ne-a sunat. Domnișoara, ăă....
   - Spiegel, zise ea încet. Ginger.
   - Da. Pare să fie o fată cu adevărat isteață. Zice că e barmaniță la McGinty. Venea acasă de la serviciu și a observat sticlă sub scara de incendiu. S-a uitat în sus și a văzut că fereastra ta era spartă. A sunat imediat la 911. Primul polițist sosit la fața locului și-a dat seama că e casa ta. M-a chemat și pe mine.
   Dean o atinse pe braț într-o întrebare mută. Îl ignoră. Își drese glasul și reuși să întrebe, cu calm înșelător:
   - A luat ceva?
   Folosea deja singularul. Fără să-i spună numele, amândoi știau cine făcuse asta.
   - Asta va trebui să ne spui tu când ajungi aici, zise Frost.
   - Ești acolo acum?
   - Sunt în camera ta de zi.
   Rizzoli își închise ochii, aproape simțind că-i vine rău de furie la gândul străinilor care-i invadau casa. Care-i deschideau dulapurile, îi atingeau lucrurile.
   - Mie mi se pare că nu prea e nimic deranjat, zise Frost. Televizorul și CD-playerul sunt încă aici. Pe masa din bucătărie mai este un borcan mare de mărunțiș. Mai este ceva ce ar fi putut fura?
   „Pacea mea sufletească. Echilibrul meu mintal.”
   - Rizzoli?
   - Nu-mi vine nimic în minte.
   O scurtă tăcere.
   - O să ne uităm la toate împreună, centimetru cu centimetru, spuse el cu blândețe. Când ajungi acasă, o să facem asta împreună. Proprietarul a acoperit deja geamul cu scânduri ca să nu intre ploaia înăuntru. Dacă vrei să stai la noi pentru o vreme, știu că Alice n-o să se supere. Avem o cameră de rezervă pe care oricum n-o folosim niciodată...
   - Sunt bine, zise ea.
   - Nu e nicio problemă...
   - Sunt bine.
   Vocea îi era plină de furie și de mândrie. Cea mai mare parte mândrie.
   Frost o cunoștea suficient de bine încât să schimbe subiectul și să nu se simtă jignit.
   - Sună-mă imediat ce ajungi, rosti el calm.

          În timp ce închidea telefonul îl văzu pe Dean cum se uita la ea.
   Dintr-odată simți că nu mai suportă să fie privită în timp ce era goală și speriată. Atât de evident vulnerabilă.
   Coborî din pat, intră în baie și încuie ușa.
   - Jane?
   - Mai vreau să fac duș o dată.
   - Nu mă lăsa pe dinafară, îi ceru el, bătând din nou. Ieși de acolo și vorbește cu mine.
   - Când termin.
   Porni duşul.
   Intră sub apă, nu pentru că trebuia să se spele, ci pentru că apa ce curgea făcea imposibilă conversația. Stătea cu capul plecat sub duș, cu mâinile rezemate de faianța de pe perete, luptându-se cu frica din ea.
   Când în cele din urmă opri apa, se simțea calmă. Curățată. Era din nou gata să joace rolul public de Jane Rizzoli.
   Ieși din baie. Dean stătea pe fotoliul de lângă fereastră.
   Nu-i spuse nimic, o privi doar îmbrăcându-se, alegându-și hainele de pe podea, înconjurând patul. Afară era încă întuneric, dar pentru ea, noaptea se terminase.
   - Ai de gând să-mi spui și mie? o întrebă el.
   - Hoyt a fost în apartamentul meu.
   - Se știe că era el?
   Se răsuci către el.
   - Cine altcineva putea fi?
   Cuvintele răsunaseră mai stridente decât avusese ea de gând. Înroșindu-se la față, își luă pantofii de sub pat.
   - Trebuie să merg acasă.
   - E 5 dimineața. Avionul nu pleacă decât la 9,30.
   - Chiar te aștepți să mă pun să dorm? După asta?
   - O să ajungi la Boston epuizată.
   - Nu sunt obosită.
   - Pentru că ești agitată de adrenalină.
   Își vârî brutal picioarele în pantofi.
   - Termină, Dean.
   - Ce să termin?
   - Nu mai încerca să ai grijă de mine.
   Urmă un moment de tăcere.
   - Îmi pare rău, zise el apoi, cu o notă de sarcasm. Mereu uit că ești perfect capabilă să ai grijă de tine.
   Rizzoli înțepeni cu spatele întors către el, regretându-și deja cuvintele. Dorindu-și pentru prima dată ca Dean să aibă grijă de ea. Să-și pună brațele în jurul ei și s-o convingă să se reîntoarcă în pat. Să adoarmă îmbrățișați până va veni momentul să plece.
   Dar când se întoarse să se uite la el, văzu că deja se ridicase din fotoliu și începuse să se îmbrace.

                                      DOUĂZECI ȘI PATRU

                  Adormi în avion.
   În timp ce începu aterizarea la Boston se trezi simțindu-se amețită și îngrozitor de însetată. Își aținti privirea în ceața de afară, amintindu-și atingerea mâinilor lui Dean, căldura respirației lui pe piele.
   Și-și aminti ultimele cuvinte pe care le schimbaseră la aeroport, un rămas-bun rece și grăbit sub răpăiala ploii. Nu despărțirea unor amanți, ci a unor asociați de afaceri, grăbiți să se reîntoarcă la propriile probleme de viață.
   Se învinovățea pe ea însăși pentru noua distanță dintre ei și-l învinovățea pe el pentru că o lăsase să se îndepărteze.
   Avionul ateriză într-o ploaie torențială. Văzu personalul alergând pe pistă în mantale cauciucate de ploaie, stropind la fiecare pas, și deja ura gândul la ceea ce ura. Drumul până acasă, la un apartament în care nu se va mai simți niciodată sigură, pentru că el fusese acolo.
   Trăgându-și geamantanul pe rotile, ieși afară din aeroport și fu izbită de rafale de ploaie aduse de vânt din mai multe direcții deodată. Un șir lung de oameni deprimați de vreme stăteau așteptând taxiuri.
   Se uită la șirul de limuzine parcate de cealaltă parte a străzii și fu ușurată să vadă numele RIZZOLI la geamul uneia dintre ele.
   Bătu la geamul șoferului și acesta coborî geamul. Era alt șofer, nu bătrânul negru care o adusese la aeroport cu o zi înainte.
   - Da, doamnă?
   - Eu sunt Jane Rizzoli.
   - Mergem pe Claremont Street, nu?
   - Da, exact.
   Șoferul coborî din mașină și deschise ușa din spate pentru ea.
   - Bine ați venit. Stați să vă pun geamantanul în portbagaj.
   - Mulțumesc.
   Intră în mașină și scoase un oftat obosit când se rezemă de pielea scumpă. Afară răsunau asurzitor claxoane și roți derapând prin ploaia torențială, dar lumea din interiorul acestei limuzine era binecuvântat de liniștită.
   Își închise ochii în timp ce ieșeau lin din Aeroportul Logan și se îndreptau spre Boston Experssway.
   Îi sună mobilul. Scuturându-se de epuizare printr-un efort de voință, se ridică de pe speteaza banchetei și scotoci amețită în poșetă, scăpând pixuri și monede pe podeaua mașinii în timp ce-și căuta mobilul.
   În cele din urmă reuși să răspundă la al patrulea apel.
   - Rizzoli.
   - Aici e Margaret, de la biroul domnului senator Conway. Eu am făcut aranjamentele pentru călătoria ta la Washington. Voiam să verific dacă aveți cu ce merge acasă de la aeroport.
   - Da. Sunt în limuzină chiar acum.
   - Oh, zise ea și tăcu o clipă. Ei, mă bucur că s-a aranjat atunci.
   - Ce anume?
   - M-au sunat de la firma de limuzine să confirme că ați renunțat să vă ia de la aeroport.
  - Nu, șoferul mă aștepta.
   Închise telefonul și se aplecă să ia de jos tot ceea ce-i căzuse din poșetă. Un pix se rostogolise sub scaunul șoferului. Când se întinse după el, cu degetele atingând podeaua, observă brusc culoarea carpetei. Albastru-închis.
   Se ridică încet.

             Tocmai intraseră în Tunelul Callahan, ce trecea pe sub râul Charles. Traficul încetinise și înaintau târâș prin tubul nesfârșit de beton, cu interiorul lumina într-un gălbui bolnăvicios.
   „Nailon 6,6 Dupont Antron, bleumarin. Carpeta standard pentru Cadillac și Lincoln.”
   Rămase perfect nemișcată, cu privirea ațintită pe peretele tunelului.
   Se gândi la Gail Yeager și la procesiunile funerare, la șirul de limuzine îndreptându-se lent spre porțile cimitirului.
   Se gândi la Alexander și la Karenna Ghent, care ajunseseră la Aeroportul Logan cu doar o săptămână înainte de a muri.
   Și se gândi la Kenneth Waite și la amenzile pentru condusul în stare de ebrietate. Un om care nu avea voie să conducă, și care totuși își ducea soția la Boston.
   Așa îi găsea?
   Un cuplu intră în mașină. Chipul frumos al femeii este reflectat în oglinda retrovizoare. O vede rezemându-se de bancheta moale de piele, fără să se gândească măcar o clipă că e privită. Că un bărbat al cărui chip de-abia îl băgase de seamă hotăra chiar în clipa aceea că ea era aleasa.
   Luminile gălbui ale tunelului alunecară una după alta în timp ce Rizzoli își clădi teoria, cărămidă după cărămidă.
   Era o mașină atât de confortabilă, motorul atât de silențios, bancheta de piele moale ca pielea de om. Un bărbat fără nume la volan. Totul era făcut în așa fel încât pasagerul să se simtă protejat și în siguranță.
   Pasagerul nu știe nimic despre bărbatul de la volan. Dar șoferul știe numele pasagerului. Numărul avionului. Strada unde locuiește.
   Traficul se oprise pentru câteva clipe. Înainte, se vedea deschiderea tunelului, un mic portal de lumină cenușie.
   Rămase cu fața întoarsă spre geam, neîndrăznind să se uite la șofer. Nu voia ca el să vadă că-i era frică.
   Mâinile începură să-i transpire și căută în poșetă, până își apucă mobilul. Nu-l scoase afară, ci rămase cu mâna pe el, gândindu-se ce să facă, sau dacă să facă ceva.
   Își scoase încet telefonul din poșetă. Îl deschise.  În tunelul întunecos, se chinui să vadă cifrele ca să poată forma numărul.
   „Poartă-te firesc” îşi spuse în gând. „Ca şi cum pur şi simplu vrei să vezi care e situaţia cu Frost, nu un urlet strident de ajutor.”
   Găsi numele lui Frost în memoria telefonului și-l apelă. Auzi sunetul și apoi un „Alo” slab, urmat de vâjâit static.
   „Tunelul. Sunt în nenorocitul de tunel.”
   Întrerupse apelul. Se uită înainte să vadă cât mai aveau până ieșeau din tunel.
   În clipa aceea, privirea i se mută involuntar pe oglinda retrovizoare a șoferului. Făcu greșeala să-i întâlnească privirea, observând faptul că se uita la ea.
   În acel moment amândoi știură, amândoi înțeleseră.
   „Ieși afară. Ieși afară din mașină!”
   Se repezi la mânerul ușii, dar deja toate ușile erau blocate. Rizzoli se chinui într-o grabă panicată să tragă de butonul de deschidere.
   Și ăsta era exact momentul de care el avea nevoie ca să se aplece peste scaun, să țintească pistolul paralizant și să tragă.
   Șocul electric o lovi în umăr. I se făcu negru în fața ochilor. Se prăbuși pe banchetă cu mâinile neputincioase și toți mușchii i se contractară într-o furtună de convulsii, tot corpul îi scăpă de sub control, tremurând înfrânt.

           Un sunet ca de tobă, răpăind undeva deasupra o trezi din întuneric.
   O ceață de lumină cenușie îi ilumină încet retinele. Simțea gust de sânge în gură, cald și metalic, și limba îi pulsa unde o mușcare. Ceața se topi încet și văzu lumina zilei.
   Ieșiseră din tunel și se îndreptau...încotro?
   Încercă să-și miște brațul, dar era greoi și amorțit, toți mușchii îi erau epuizați după convulsii. Și priveliștea clădirilor și a copacilor alunecând prin fața geamului era atât de amețitoare încât trebui să-și închidă ochii.
   Își concentră tot efortul în a-și forța mâinile să-i asculte comenzile. Își simți mușchii tresărind și degetele i se strânseră într-un pumn. Mai strâns. Mai puternic.
   „Deschide ușa. Deblochează ușa.”
   Își deschise ochii, luptându-se cu amețeala, cu stomacul întors pe dos în timp ce lumea vâjâia pe lângă geam. Își forță brațul să se îndrepte, fiecare centimetru o mică victorie. Își întindea acum mâna către ușă, către butonul de deblocare.
   Îl apăsă și auzi clicul zgomotos când se deschise.
   Brusc simți o apăsare pe coapsă. Îi văzu fața uitându-se la ea peste spătarul scaunului și înfigând pistolul electric pe piciorul ei. O nouă explozie de energie îi pulsă în corp.
  Mâinile și picioarele îi intrară în convulsii. Întunericul se prăbuși peste ea ca o pătură neagră.

            O picătură de apă rece îi căzu pe obraz. Auzi scrâșnetul benzii adezive luate de pe rolă.
   Se trezi în momentul când îi lega încheieturile mâinilor la spate, înfășurând banda de mai multe ori înainte să o taie de pe rolă. Apoi îi scoase pantofii, lăsându-i să cadă cu zgomot pe podea. Îi dădu jos șosetele pentru ca banda să i se lipească direct de piele.
   În timp ce făcea asta, vederea ei se limpezi încet și-i văzu vârful capului aplecat, cu atenția concentrată să-i lege ei gleznele. În spatele lui, prin ușa deschisă a mașinii, se vedea o întindere verde.
   Mocirlă și copaci. Nicio clădire.
   Mlaștinile? Oprise oare la mlaștinile Back Bay?
   Încă un scrâșnet de bandă desprinsă de pe rolă și apoi mirosul adezivului când i-o lipi pe gură.
   Bărbatul se uita la ea și acum reuși și ea să vadă detalii pe care nu se obosise să le remarce când îl văzuse prima dată prin geamul mașinii. Detalii care fuseseră irelevante în momentul acela.
   Ochi negri, un chip cu trăsături ascuțite, expresia atentă de fiară sălbatică. Și anticipație pentru ceea ce urma.
   Bărbatul îi luă mobilul de pe podea unde căzuse. Îl aruncă afară din mașină și îl izbi cu tocul pantofului, zdrobind telefonul într-o grămăjoară de plastic și sârme amestecate, pe care le împinse apoi cu o lovitură de picior între tufișuri.
   Niciun apel de 911 nu va mai putea conduce poliția la ea.
   Acum se purta cu eficiență completă.
   Profesionistul experimentat, făcând ceea ce știa cel mai bine să facă.
   Se aplecă în mașină, o târî spre ușă, apoi o ridică în brațe fără nici cel mai mic geamăt de efort. Ploaia o stropi pe față în timp ce era cărată în spatele mașinii. Întrezări niște copaci argintii de la ceață și mai multe tufișuri.
   Portbagajul era deja deschis, parașuta verde întinsă deja, gata să-i primească pe ea corpul.
   Bărbatul o așeză înăuntru, se întoarse la mașină să-i ia pantofii, și-i aruncă și pe ei înăuntru cu ea. Apoi închise capota și-l auzi învârtind cheia în broască. Chiar dacă ar reuși să-și elibereze mâinile, n-ar putea să scape din sicriul acesta întunecat.
   Auzi apoi ușa trântită, și imediat după aceea, mașina se puse din nou în mișcare. Îndreptându-se spre întâlnirea cu un om care o aștepta.

           Se gândi la Warren Hoyt.
   Se gândi la zâmbetul lui amabil, la degetele lui lungi în mănușile de latex. Se gândi la ceea ce va avea în mâinile acelea cu mănuși, și fu copleșită de teroare. Respirația i se acceleră, simți că se sufocă, și nu putea trage aer în piept suficient de adânc, suficient de rapid, ca să nu se înăbușe.
   Se zbătu panicată, zvârcolindu-se ca un animal înnebunit, disperată să trăiască. Se lovi cu fața de geamantan, și lovitura o paraliză pentru o clipă. Zăcu epuizată, cu obrazul pulsând.
   Mașina încetini și se opri.
   Rizzoli înțepeni din tot corpul, cu inima zbătându-i-se în piept, așteptând. Auzi o voce de bărbat.
   - Călătorie plăcută în continuare.
   Mașina mergea din nou, luând viteză.
   O stație de taxare. Erau la bariera de la marginea orașului.
   Se gândi la toate orășelele de la vest de Boston, la toate câmpurile goale și cărările prin pădure, la toate locurile unde nimeni altcineva nu s-ar fi gândit să se oprească. Locuri unde un cadavru n-ar fi găsit niciodată.
   Își aminti cadavrul lui Gail Yeager, umflat și străbătut de vene negre, la oasele împrăștiate ale Marlei Jean Waite, zăcând în tăcerea pădurii.
   Își închise ochii, concentrându-se pe huruitul drumului sub roți. Mergeau cu foarte mare viteză. Erau deja mult în afara limitelor orașului Boston.
   Oare Frost ce gândea în timp ce aștepta să-l sune? Cât de mult timp îi va trebui până va realiza că nu e în ordine ceva?
   „Nu are nicio importanță. Nu va ști unde să caute. Nimeni nu va ști.”
   Brațul stâng îi amorțea, cum stătea cu toată greutatea pe el, și furnicăturile erau acum insuportabile. Se răsuci pe burtă, cu fața lipită de materialul mătăsos al parașutei. Își imagină că simțea miros de moarte în faldurile sale. Miasma putreziciunii.
   Copleșită de repulsie, încercă să se ridice în genunchi și se lovi cu capul de capotă. O durere mușcătoare la ceafă. Deși geamantanul ei era mic, nu-i lăsa mare loc în care să se poată mișca, și claustrofobia o făcea să intre din nou în panică.
   „Control. Fir-ar să fie, Rizzoli. Controlează-te!”
   Dar nu își putea alunga din minte imaginile cu Chirurgul.
   Își aminti fața lui deasupra ei, când zăcuse imobilizată pe podeaua pivniței. Își aminti cum aștepta tăietura bisturiului, știind că nu putea să scape. Că cea mai bună soartă la care putea spera era o moarte rapidă.
   Și că alternativa era infinit mai rea.
   Se forță să respire lent și adânc. O picătură caldă îi alunecă pe obraz și o ustura capul unde se lovise. Se tăiase și acum sângera, într-o scurgere neîntreruptă, ce picura pe parașută. Probe, se gândi ea. Trecerea mea marcată în sânge.
   „Sângerez. În ce m-am lovit la cap?”
   Își ridică brațele la spate, trecând cu degetele peste capota portbagajului, căutând obiectul care-i străpunsese pielea capului. Simți o formă de plastic, o întindere netedă de metal. Apoi, dintr-odată, capătul ascuțit al unei șurubelnițe o înțepă la deget.
   Se opri să-și odihnească mușchii obosiți ai brațelor, să clipească pentru a-și scoate sângele din ochi. Ascultă huruitul constant al roților pe asfaltul străzii.
   Și acum mergeau cu viteză, și Bostonul era mult în urma lor.

              E așa de frumos aici în pădure.
   Sunt în mijlocul unui cerc de copaci, ale căror vârfuri ating cerul ca turlele unei catedrale. Toată dimineața a plouat, dar acum o rază de soare trece printre nori și se revarsă pe pământ, unde am bătut cu ciocanul 4 pironi de fier, de care am legat 4 lungimi de coardă. În afară picăturilor de apă de pe frunze, totul e cufundat în liniște.
   Soarele încălzește pământul și din frunzele ude se ridică aburi.
   Mi-am agățat rucsacul pe o creangă ca să stea uscat, și  atârnă acolo ca un fruct greu, împovărat de instrumentele din el. Nu am nevoie să fac inventarul conținutului; l-am alcătuit cu grijă, mângâind oțelul rece al instrumentelor când le-am aranjat în rucsac.
   Anul de detenție nu mi-a tocit familiaritatea cu ele, și când îmi înfășor degetele în jurul unui bisturiu, am senzația confortabilă de a strânge mâna unui vechi prieten.
   Și acum mă voi întâlni cu un alt prieten vechi.
   Mă duc la drum să-l aștept.
   Norii s-au rărit, nu mai sunt decât niște fuioare subțiri, și după-amiaza se întrevede caldă. Aud croncănit și când îmi ridic privirea văd 3 ciori care m-au urmat și așteaptă spectacolul.
   Tuturor le place să privească.
   În spatele copacilor se întrevede o coloană subțire de praf. Se apropie o mașină. Aștept, cu inima bătându-mi mai repede, cu mâinile transpirând de anticipație.
   În cele din urmă văd mașina, un mastodont negru și lucios ce înaintează încet pe drumul de țară, în ritm lent, plin de demnitate. Aducându-mi prietenul la mine.
   Cred că va fi o vizită lungă.
  Ridic privirea și soarele e sus pe cer, oferindu-ne încă multe ore de lumină. Multe ore de distracție de vară.
   Mă duc în mijlocul drumului și limuzina se oprește în fața mea. Șoferul iese afară. Nu avem nevoie să schimbăm vreo vorbă; pur și simplu ne uităm unul la altul și ne zâmbim.
   Zâmbetul a 2 frați, uniți nu prin legături de familie, și prin dorințe asemănătoare.
   Cuvintele scrise pe hârtie ne-au alăturat. Ne-am întrețesut fanteziile în scrisori lungi, făurind această alianță, cuvintele scurgându-se din penița stiloului ca firele mătăsoase ale unei pânze de păianjen, care ne leagă unul de altul.
   Ne ducem împreună la spatele mașinii. E excitat la gândul că o va viola. Are pupilele dilatate și buza de sus îi sclipește de transpirație.
   Stăm împreună în fața portbagajului, amândoi flămânzi să vedem prima imagine a invitatei noastre. Prima adiere delicioasă a terorii ei.
   Vâră cheia în încuietoare și o răsucește. Ridică apoi capota.
   E ghemuită pe o parte, clipind în sus spre noi, cu ochii orbiți de lumina bruscă. Sunt așa de concentrat asupra ei, încât nu înțeleg imediat semnificația sutienului alb, ce atârnă din colțul geamantanului. Abia când partenerul meu se apleacă s-o ia pe sus din portbagaj, înțeleg ce înseamnă.
   - Nu! strig eu.

               Dar ea și-a îndreptat deja amândouă mâinile în față. Deja apasă pe trăgaci.
   Capul lui explodează într-o ceață de sânge.
   E un balet ciudat de grațios, felul cum i se arcuiește corpul în timp ce cade pe spate. Felul cum brațele ei se întorc spre mine cu precizie neabătută. Nu am timp să mă răsucesc într-o parte, și al doilea glonț țâșnește deja din pistol.
   Nu-l simt străpungându-mi ceafa.
   Baletul ciudată continuă, dar de data asta propriul meu corp e cel ce interpretează dansul, cu brațele fluturând în aer în timp ce mă prăbușesc într-o cădere de lebădă.
   Ajung la pământ pe o parte, dar nu simt nicio durere la impact, atâta doar că aud sunetul trupului meu izbindu-se de pământ. Zac așteptând durerea și pulsațiile, dar nu simt nimic. Nimic în afară de o senzație de surpriză.
   O aud chinuindu-se să iasă din mașină.
   A zăcut înghesuită acolo mai mult de o oră, și are nevoie de câteva minute până să-și facă picioarele s-o asculte.
   Se apropie de mine. Mă împinge cu piciorul de umăr, rostogolindu-mă pe spate.
   Sunt perfect conștient și mă uit la ea într-o stare de înțelegere deplină a ceea ce se va întâmpla. Își îndreaptă pistolul spre fața mea, cu mâinile tremurând, cu respirația întretăiată și rapidă.
   Pe obrazul stâng are o pată de sânge uscat, ce seamănă cu vopsele de război. Fiecare mușchi din corpul ei e pregătit pentru a ucide. Fiecare instinct îi strigă să apese pe trăgaci.
   Mă uit la ea fără frică, urmărind lupta ce se desfășoară în privirea ei. Întrebându-mă ce formă de înfrângere va alege. Ține în mâini arma propriei ei distrugeri; eu nu sunt decât un catalizator.
   Omoară-mă și consecințele te vor distruge.
   Lasă-mă să trăiesc, și-ți voi bântui coșmarurile pentru totdeauna.
   Scoate un hohot înăbușit de plâns. Își coboară încet arma.
   - Nu, șoptește ea.
   Și apoi mai tare, sfidătoare.
   - Nu.
   Apoi se îndreaptă de spate și trage adânc aer în piept.
   Și se duce înapoi la mașină.

                                DOUĂZECI ȘI CINCI

                   Rizzoli era în mijlocul poienii, uitându-se la cele 4 piroane de fier vârâte în pământ.
   Două pentru brațe, două pentru picioare. În apropiere fuseseră găsite niște corzi împletite, gata înnodate, așteptând să fie strânse în jurul încheieturilor și gleznelor. Evită să zăbovească asupra scopului evident al acelor piroane.
   Se mișcă în schimb în perimetru cu atitudinea profesionistă a unui polițist la scena unei crime.
   Faptul că mâinile și picioarele ei ar fi fost legate de piroane și că propria ei carne ar fi fost sfâșiată de instrumentele conținute în rucsacul lui Hoyt era un detaliu pe care îl ținea la distanță de gândurile ei.
   Astfel că procesă perimetrul, așa cum ar fi făcut la orice altă scenă de crimă.
   Locul fusese deja fotografiat și verificat de poliția statală cu o seară înainte și scena era eliberată în mod oficial, dar în dimineața asta Rizzoli și echipa ei se simțiseră obligați să o examineze și ei.
   Se duse în pădure cu Frost, măsurând fără încetare distanțele dintre drum și mica poiană unde poliția statală descoperise rucsacul lui Hoyt. În ciuda semnificației personale a acestui cerc de copaci, Rizzoli examină poiana cu detașare.
   În carnet își notase un inventar al obiectelor găsite în rucsac: bisturiuri și clame, retractoare și mănuși. Studiase fotografiile urmelor de picioare lăsate de Hoyt, conservate acum în ghips, și se uitase la pungile de probe cu corzi înnodate, fără să stea să se gândească ale cui încheieturi trebuiau să lege acele corzi.
   Jane Rizzoli, victima, nu era astăzi aici. Deși colegii se uitau la ea, așteptând s-o întrezărească, nu aveau să o vadă. Nimeni n-o va vedea.
   Își închise carnetul și-și ridică privirea tocmai la timp să-l vadă pe Gabriel Dean venind înspre ea printre copaci.
   Deși își simți inima tresărind la vederea lui, îl salută doar cu o ușoară înclinare a capului cu o privire ce spunea: să păstrăm totul profesional.
   Dean o înțelese, și se purtară amândoi ca niște profesioniști, atenți să nu trădeze nici cea mai mică aluzie la intimitatea împărtășită cu doar două zile în urmă.
   - Șoferul a fost angajat acum 6 luni prin VIP Lomousines, zise ea. Familiile Yeager, Ghent, Waite - pe toți i-a dus cu mașina. Și avea acces la lista cu toate călătoriile VIP programamte. Mi-a anulat programarea ca să poată lua el locul șoferului care-ar fi trebuit să fie acolo.
   - Și VIP i-au verificat recomandările de serviciu?
   - Avea recomandări de acum câțiva ani, dar excelente. Și nu apare nicio mențiune de serviciu militar în curriculumul lui, spuse ea, după o pauză.
   - Asta pentru că John Stark nu era numele lui adevărat.
   Rizzoli se încruntă.
   - Furt de identitate?
   Dean îi arătă copacii cu un gest. Ieșiră împreună din poiană și începură să se plimbe printre copaci, unde puteau discuta în privat.
   - Adevăratul John Stark a murit în septembrie 1999 în Kosovo, zise Dean. Lucrător în forțele de ajutoare ONU, a murit într-o explozie, când jeepul lui a atins o mină de teren. E îngropat în Corpus Christi, Texas.
   - Deci nici măcar nu-i știm numele adevărat.
   Dean clătină din cap.
   - Se vor trimite amprentele digitale, radiografii dentare și mostre de țesut la Pentagon și la CIA.
   - Dar n-o să primim niciun răspuns de la ei. Nu-i așa?
   - Dacă Dominatorul a fost de-a lor, atunci nu. Pe cât îi interesează pe ei, le-ai rezolvat deja problema. Nu mai e nevoie să se spună sau să se facă nimic.
   - Poate că le-am rezolvat lor problema, rosti ea cu amărăciune. Dar a mea este încă în viață.
   - Hoyt? El nu-ți va mai crea niciun necaz.
   - Doamne, aș fi putut să mai trag o dată....
   - Probabil e tetraplegic, Jane. Nu-mi pot imagina o pedeapsă mai cruntă.
   Ieșiră din pădure pe drumul de țară. Limuzina fusese tractată de acolo cu o seară înainte, dar rămăseseră încă dovezi a ceea ce se întâmplase.
   Rizzoli se uită la sângele uscat de pe pământ, unde murise bărbatul cunoscut sub numele de John Stark. Câțiva metri mai încolo era o pată mai mică, unde se prăbușise Hoyt, cu mâinile și picioarele fără simțuri, cu șira spinării zdrobită.
   „Aș fi putut să-l termin cu totul, dar l-am lăsat să trăiască. Și nici acum nu știu dacă am făcut alegerea corectă.”

         - Cum te simți, Jane?
   Îi auzi nota de intimitate din voce, o recunoaștere nerostită a faptului că erau mai mult decât simpli colegi. Se uită la el și brusc se simți stânjenită că avea fața rănită și un bandaj imens pe cap.
   Nu voise să fie văzută de el, dar acum că stătea în fața lui, nu avea niciun rost să-și ascundă vânătăile, nu avea ce face decât să stea dreaptă și să-i întâlnească privirea.
   - Sunt bine. Am câteva cusături pe cap, câțiva mușchi dureroși. Și arăt monstruos de urât, zise ea, arătându-și fața învinețită cu un gest vag și râzând. Dar ar trebui să-l vezi pe celălalt.
   - Nu cred că e bine că ești aici, zise el.
   - Ce vrei să spui?
   - E prea curând.
   - Eu sunt singura persoană care chiar ar trebui să fie aici.
   - Niciodată nu-ți acorzi un moment de respiro, nu-i așa?
   - De ce ar trebui s-o fac?
   - Pentru că nu ești mașină. O să te prindă din urmă. Nu poți analiza locul ăsta prefăcându-te că e pur și simplu o scenă obișnuită de crimă.
   - Dar exact așa îl tratez.
   - Chiar și după ceea ce aproape s-a întâmplat?
   Rizzoli se uită la petele de sânge de pe pământ, și pentru o clipă pământul păru să se clatine, ca și cum ar fi fost un cutremur.
   Dean o luă de mână, o atingere fermă care-i aduse lacrimi în ochi. O atingere care spunea: măcar de data asta ai voie să fii o ființă omenească. Să fii slabă.
   - Îmi pare rău pentru Washington, îi spuse ea încet.
   Îi văzu privirea rănită și-și dădu seama că-i înțelesese greșit cuvintele.
   - Deci ai vrea să nu se fi întâmplat niciodată între noi, zise el.
   - Nu. Nu, nu la asta m-am referit...
   - Atunci pentru ce-ți pare rău?
   - Îmi pare rău că am plecat fără să-ți spun ce a însemnat noaptea aceea pentru mine, oftă ea. Îmi pare rău că nu mi-am luat cu adevărat rămas-bun de la tine. Și-mi pare rău că...
   Făcu o pauză.
   - Că nu te-am lăsat să ai grijă de mine, măcar de data aceea. Pentru că adevărul e că într-adevăr aș fi avut nevoie de asta. Nu sunt așa de puternică pe cât mi-ar plăcea să cred.
   Dean îi zâmbi. Îi strânse mâna.
   - Nimeni nu e, Jane.
   - Hei, Rizzoli?
   Era Barry Frost, strigând-o de la marginea pădurii.
 
           Rizzoli clipi ca să-și alunge lacrimile și se răsuci către el.
   - Da?
   - Tocmai am primit un apel dublu 10-54. La alimentara Quilk-Stop, din Jamaica Plain. Un vânzător și un client morți. Perimetrul a fost deja asigurat.
   - Doamne sfinte! Așa devreme dimineață.
   - Noi urmăm asta. Poți veni acum?
   Rizzoli trase adânc aer în piept și se întoarse iar către Dean.
   Acesta îi dăduse drumul la mână și, deși simțea lipsa atingerii lui, deja se simțea mai puternică, tremurăturile îi încetaseră și pământul era din nou solid sub picioarele ei. Dar nu era gata să pună capăt acestui moment.
   Ultimul lor rămas-bun în Washington fusese grăbit; nu dorea să se întâmple din nou același lucru. Nu va permite ca viața ei să se transforme în viața lui Korsak, o cronică tristă de regrete.
   - Frost? zise ea, cu privirea ațintită în continuare asupra lui Dean.
   - Da?
   - Nu mă duc.
   - Poftim?
   - Lasă altă echipă să preia cazul. Eu nu mă simt în stare chiar acum.
   Nu primi niciun răspuns. Îi aruncă o privire lui Frost şi-i văzu chipul uluit.
   - Vrei să spui... Îţi iei zi liberă? întrebă Frost.
   - Da. E prima mea zi liberă pe motiv de boală. Ai o problemă cu asta?
   Frost clătină din cap și râse.
   - Era și timpul, fir-ar să fie, asta-i tot ce pot spune.
   Îl văzu pe Frost îndepărtându-se. Îl auzi râzând în continuare prin pădure. Așteptă până când Frost dispăruse printre copaci înainte să se întoarcă să se uite la Dean.
   Acesta își deschise brațele și ea păși între ele.

                                       DOUĂZECI ȘI ȘASE

                La fiecare două ore, vin să-mi verifice pielea de escare.
   E un trio rotativ de fețe: Armina în schimbul de zi, Bella seara și, în schimbul de noapte, Corazon cea timidă și tăcută. Fetele mele ABC, cum le zic eu.
   La o privire neatentă, par imposibil de deosebit una de alta, toate cu chipurile netede și cafenii și vocile muzicale. Un cor ciripitor de filipineze în uniforme albe. Dar eu pot vedea diferențele dintre ele.
   Le văd în felul în care se apropie de patul meu, în diferitele feluri în care mă întorc pe o parte sau pe cealaltă ca să mă reașeze pe învelitoarea de piele de oaie.
   Datorită fetelor ABC, nu am nicio iritație - sau cel puțin așa-mi spun ele. Nu pot verifica pentru că nu pot să-mi văd spatele sau fesele, și nici nu simt nicio senzație mai jos de umeri.
   Sunt complet dependent de Armina, Bella și Corazon, ca să mă mențină sănătos și, asemenea unui prunc în fașă, am atenția încordată mereu asupra celor care au grijă de mine.
   Le studiez fețele, le inhalez aromele, le memorez vocile. Știu că nasul Arminei nu e perfect drept, că respirația Bellei miroase deseori a usturoi și că în vocea lui Corazon se aude o mică urmă de bâlbâială.
   Știu și că le e frică de mine.
   Bineînțeles că știu și ele de ce sunt aici. Toți cei din spital, care lucrează pe secția care se ocupă de probleme ale coloanei vertebrale, știu cine sunt și, deși mă tratează cu aceeași politețe pe care o oferă și celorlalți pacienți, observă că nu mă privesc niciodată în ochi, că ezită înainte să-mi atingă pielea, ca și cum ar vrea să testeze fierbințeala unui fier de călcat încins. Mă întreabă cum mă simt și dacă am dormit bine, dar la asta se rezumă orice conversație.
   Și totuși, știu că sunt curioase.
   Fetele ABC au grijă de pielea mea, de vezica mea, de intestine, și apoi o zbughesc afară, lăsând monstrul singur în vizuină, înlănțuit de pat de propriul său corp distrus.
   Nu e de mirare că aștept cu atâta nerăbdare vizitele doctoriței O`Donnell.

             Vine să mă vadă o dată pe săptămână.
   Aduce cu ea un casetofon și carnetul de notițe, și o poșetă plină de pixuri albastre cu care să scrie. Și-și aduce și curiozitatea, purtând-o fără teamă și fără rușine, ca pe o capă roșie. Curiozitatea ei e pur profesională, sau cel puțin așa crede ea.
   Își mută scaunul mai aproape de patul meu și aranjează microfonul pe măsuța atașată de pat, ca să prindă fiecare cuvânt. Apoi se apleacă spre mine, cu gâtul arcuit ca și cum mi l-ar oferi.
   E un gât minunat.
   E blondă naturală, și foarte palidă, iar venele i se zăresc în linii albastre delicate sub întinderea albă de piele.
   Se uită la mine fără frică și-mi pune întrebări.
   - Ți-e dor de John Stark?
   - Știi bine că da. Am pierdut un frate.
   - Un frate? Dar nici măcar nu-i știi numele adevărat.
   - Și poliția mă întreabă asta mereu. Nu pot să-i ajut, pentru că nu mi-a spus niciodată.
   - Și totuși, ai corespondat cu el atâta timp din închisoare.
   - Numele nu au importanță pentru noi.
   - Vă cunoșteați suficient de bine să ucideți împreună.
   - Doar o dată, pe Beacon Hill. E ca și cum ai face dragoste, cred. Prima dată, când încă înveți cum să ai încredere în celălalt.
   - Deci a ucide împreună a fost felul vostru de a vă cunoaște?
  - Ce fel mai bun există?
   Își ridică o sprânceană către mine, de parcă nu era sigură că vorbesc serios. Dar sunt foarte serios.
   - Te referi la el ca la fratele tău, zice ea. Ce înțelegi prin asta?
   - Aveam o legătură, noi doi. O legătură sacră. E așa de greu să găsesc oameni care să mă înțeleagă perfect.
   - Îmi imaginez.
   Sunt alert la cea mai mică urmă de sarcasm, dar nu-l aud în vocea ei și nici nu-l văd în ochii ei.
   - Știu că trebuie să fie și alții ca noi pe undeva, zic eu. Totul e să-i găsești. Să te conectezi cu ei. Toți vrem să fim cu cei de felul nostru.
   - Vorbești de parcă ați fi o specie separată.
   - Homo sapiens reptilis, glumesc eu.
   - Poftim?
   - Am citit că există o parte a creierului care datează încă din vremea originilor noaste de reptilă. Care ne controlează funcțiile cele mai primitive. Lupta sau fuga. Împerecherea. Agresiunea.
   - Oh. Te referi la paleocortex.
   - Da. Creierul pe care l-am avut înainte să devenim ființe umane civilizate. Nu are nicio emoție, nicio conștiință. Nicio morală. E ceea ce vezi când te uiți în ochii unei cobre. Aceeași parte a creierului care răspunde direct la stimulii olfactivi. De aceea reptilele au un simț atât de dezvoltat al mirosului.
   - Așa e. Din punct de vedere neurologic, sistemul nostru olfactiv este strâns legat de paleocortex.
   - Știai că am avut întotdeauna un simț al mirosului extraordinar?
   Pentru un moment se uită pur și simplu la mine. Nici acum nu știe dacă vorbesc serios sau dacă inventez teoria asta pentru ea pentru că e doctor neuropsihiatru și știu că o va aprecia.
   Următoarea ei întrebare îmi arată că s-a hotărât să mă ia în serios.
   - Și John Stark avea un simț extraordinar al mirosului?
   - Nu știu, îi spun cu privirea fixă. Și acum că a murit, nu vom mai ști niciodată.
   Mă studiază ca o pisică pe punctul de a sări la atac.
   - Pari nervos, Warren.
   - Nu am motive să fiu?
   Privirea îmi coboară asupra corpului meu inutil, zăcând inert pe învelitoarea de piele de oaie. Nici măcar nu mă mai gândesc la el ca la corpul meu. De ce aș face-o? Nu-l pot simți. Nu e decât o grămadă de carne stricată.
   - Ești furios pe polițistă, zice ea.
   O afirmație atât de evidentă nici măcar nu merită un răspuns, așa că nu-i dau niciunul.
   Dar doctorița O`Donnell s-a antrenat să țintească sentimentele, să dea la o parte țesutul cicatrizat și să expună la lumină rana vie și sângerândă aflată dedesubt.
   - Te mai gândești încă la doamna detectiv Rizzoli? mă întrebă ea.
   - În fiecare zi.
   - Ce fel de gânduri?
   - Chiar vrei să știi?
   - Încerc să te înțeleg, Warren. Ceea ce gândești, ceea ce simți. Ce te face să ucizi.
   - Deci sunt în continuare micul tău șobolan de laborator. Nu sunt prietenul tău.
   O pauză.
   - Ba da, aș putea fi prietena ta...
   - Însă nu de asta vii aici.
   - Ca să fiu sinceră, vin aici pentru ceea ce poți să mă înveți. Ceea ce ne poți învăța pe toți despre ceea ce-i face pe oameni să ucidă. Deci, spune-mi, zice ea încet, aplecându-se mai aproape de mine. Toate gândurile tale, oricât de tulburătoare ar fi ele.
   Urmează o tăcere lungă. Îi spun apoi, încet:
   - Am niște fantezii....
   - Ce fantezii?
   - Despre Jane Rizzoli. Despre ceea ce-aș vrea să-i fac.
   - Spune-mi.
   - Nu sunt niște fantezii drăguțe. Sunt sigur că o să ți se pară dezgustătoare.
   - Și totuși, aș vrea să le aud.
   Ochii ei au o sclipire ciudată, ca și cum ar fi aprinși pe dinăuntru. Mușchii feței i s-au încordat de anticipație. Își ține respirația.
   Mă uit la ea fix și mă gândesc: oh, da, chiar ar vrea să le audă. Ca oricine altcineva, vrea să audă fiecare detaliu întunecat.
   Pretinde că interesul ei e doar profesional, că tot ceea ce-i spun e pentru documentare. Dar îi văd sclipirea de nerăbdare și de dorință în ochi. Îi simt aroma feromonilor de excitare.
   Văd reptila, zbătându-se în cușcă.
   Vrea să știe ce știu eu. Vrea să pășească în lumea mea. E în sfârșit gata pentru călătorie.
   E timpul s-o invit înăuntru.

                                  SFÂRȘIT