...................................................
3-8
- Era aici când am ajuns eu, zise Korsak. Presupun că unii dintre noi suntem situați mai sus pe lanțul trofic.
Dacă prin acest comentariu Korsak intenționase să o enerveze și mai tare, atunci reușise.
- Avem deja o identificare clară, zise Isles. Radiografia dentară a lui Gail Yeager e pe ecranul luminos.
Rizzoli se duse la ecran și studie șirul de mici filme agățate acolo. Dinții sclipeau ca un șir de pietre de mormânt fantomatice pe fundalul negru al filmului.
- Dentistul doamnei Yeager i-a pus o coroană anul trecut. Se poate vedea aici. Coroana de aur este număr 20 în seria periapicală. De asemenea, avea plombe de amalgam de argint la numerele 3, 14 și 29.
- Se potrivește?
Isles încuviință.
- Nu am avut nicio îndoială că acestea sunt rămășițele lui Gail Yeager.
Rizzoli se răsuci iar către cadavrul de pe masă, și privirea i se opri asupra cercului de vânătăi din jurul gâtului.
- I-ai făcut o radiografie la gât?
- Da. Are fracturi bilaterale tiroidiene, în concordanță cu strangularea manuală.
Isles se întoarse spre Yoshima, a cărui eficiență tăcută și fantomatică te făcea uneori să uiți că e în încăpere.
- S-o așezăm în poziție pentru prelevarea de probe vaginale.
Ceea ce urmă după aceea i să păru lui Rizzoli drept cea mai gravă profanare ce se putea întâmpla corpului muritor al unei femei. Era mai rău decât despicarea burții și rezecția inimii și a plămânilor.
Yoshima manevră picioarele flacide într-o poziție ca de broască, desfăcând larg coapsele pentru examinarea pelviană.
- Scuză-mă, domnule detectiv? i se adresă Yoshima lui Korsak, care stătea cel mai aproape de coapsa stângă a lui Gail Yeager. Ridici te rog piciorul acela în poziție?
Korsak se uită la el oripilat.
- Eu?
- Nu trebuie decât să-i ții genunchiul îndoit așa, ca să facem prelevările.
Korsak puse mâna cu reticență pe coapsa cadavrului, apoi sări brusc cu un pas înapoi când un strat de piele i se decoji în mâna cu mănușă.
- Oh, Dumnezeule! Oh! Isuse Hrisoase!
- Pielea o să alunece, orice faci. Nu trebuie decât să-i ții piciorul desfăcut așa, OK?
Korsak suflă adânc și se apropie iar. Prin duhoarea din încăpere, Rizzoli simți o adiere de mentol Vicks. Korsak, cel puțin, nu fusese prea mândru să nu-și dea cu el pe buza superioară.
Cu o grimasă, apucă de picior și-l roti lateral, expunând astfel organele genitale ale lui Gail Yeager.
- Ei na, asta chiar c-o să facă sexul foarte atrăgător de-acum înainte, murmură el.
Doctorița Isles dirijă lumina de examinare pe perineu. Rizzoli, pe cât de stoică era, tot nu suportă să vadă această invazie grotească și își întoarse capul.
Întâlni privirea lui Gabriel Dean.
Până în momentul acela, acesta observase procedura cu detașare și în liniște. Dar în clipa aceea Rizzoli îi văzu furie în ochi. Era aceeași furie turbată pe care o simțea acum și ea împotriva bărbatului care-i provocase această ultimă degradare lui Gail Yeager.
Uitându-se unul la altul, în egală măsură de revoltați, uită momentan de rivalitatea dintre ei.
După ce doctor Isles termină cu prelevarea probelor, atât vaginale cât și rectale și picioarele lui Gail Yeager erau din nou întinse drept pe masă, Rizzoli simți că partea cea mai rea se terminase.
Chiar și când Isles începu incizia în formă de Y, tăind în diagonală de la umărul drept până la partea de jos a sternului, Rizzoli tot se gândi că nimic nu putea depăși umilința a ceea ce se întâmplase deja cu victima.
Isles era tocmai pe punctul de a începe o incizie similară de la umărul stâng, când Dean o întrebă:
- Și ce faceți cu proba vaginală?
- Lamelele vor fi trimise la laboratorul de criminalistică, zise doctor Isles.
- Nu faceți o probă udă?
- Laboratorul poate identifica la fel de bine materia seminală și pe o lamelă uscată.
- Dar aceasta este singura șansă de a examina specimenul proaspăt.
Doctorița Isles se opri pe loc, cu vârful bisturiului deasupra pielii și se uită la Dean cu o privire nedumerită. Apoi se întoarse spre Yoshima.
- Pune câteva picături de soluție salină pe lamelă și pune-o la microscop. O să arunc o privire pe ea într-o secundă.
Urmă incizia abdominală și bisturiul despică pântecul umflat. Duhoarea organelor în descompunere fu mai mult decât putu suporta Rizzoli.
Se îndreptă cu pași împleticiți și rămase pe punctul de a vomita deasupra chiuvetei, regretând că încercase să-și dovedească tăria atât de prostește. Se întrebă dacă agentul Dean o privea și dacă avea un sentiment de superioritate. Nu văzuse lucirea cremei mentolate Vick nici pe buza lui.
Rămase cu spatele la masă și ascultă, nu privi, cum se continua autopsia în spatele ei. Auzi aerul suflând constant prin sistemul de ventilație, apa gâlgâind și clinchetul instrumentelor metalice.
Apoi îl auzi pe Yoshima, cu o voce surprinsă:
- Doctor Isles?
- Da?
- Am pus lamela la microscop și....
- E materie seminală?
- Chiar că trebuie să veniți să vedeți și singură.
Cu senzația de greață slăbind, Rizzoli se întoarse ca s-o vadă pe Isles dându-și jos mănușile și așezându-se la microscop. Yoshima rămase în apropiere cât timp se uită ea.
- Le vedeți? întrebă el.
- Da, murmură ea, rezemându-se de spătarul scaunului, părând uluită.
Se întoarse spre Rizzoli.
- Cadavrul a fost găsit la ore 14?
- Aproximativ, da.
- Și acum e 21....
- Ei bine, este spermă sau nu? interveni Korsak.
- Da, este spermă, spuse Isles. Și e mobilă.
Korsak se încruntă.
- Ce înseamnă asta? Că se mișcă?
- Da. Se mișcă.
Încăperea fu cufundată în tăcere. Semnificația acestei descoperiri îi șocase pe toți.
- Cât timp rămâne materia seminală mobilă? întrebă Rizzoli.
- Depinde de mediu.
- Cât timp?
- După ejaculare, poate rămâne mobilă o zi sau două. Cel puțin jumătate din spermatozoizii de la microscopul acela se mișcă. Asta e ejaculație proaspătă. Probabil nu mai veche de o zi.
- Și de cât timp a murit victima? întrebă Dean.
- Pe baza nivelurilor de potasiu vitros, pe care l-am extras acum aproximativ 5 ore, e moartă de cel puțin 60 de ore.
Se lăsă din nou tăcerea. Rizzoli văzu aceeași concluzie apărând pe chipurile tuturor. Se uită la Gail Yeager care zăcea acum cu trunchiul despicat și deschis, și organele interne scoase la lumină.
Mâinile îi zburară la gură și Rizzoli se răsuci către chiuvetă. Pentru prima dată în cariera ei de polițist, Jane Rizzoli vomă.
- El știa, zise Korsak. Nemernicul ăla știa.
Stăteau împreună în parcarea din spatele clădirii de medicină legală, iar vârful țigării lui Korsak sclipea portocaliu.
După aerul rece din sala de autopsie, era aproape plăcut să fie scăldată în aburul nopții de vară, să scape de luminile necruțătoare ale sălii de examinare și să se retragă la adăpostul mantiei de întuneric.
Se simțea umilită din cauza slăbiciunii ei, umilită mai ales că agentul Dean fusese de față să o vadă. Cel puțin fusese suficient de bine-crescut să nu comenteze nimic și o privise fără milă sau batjocură, ci doar cu indiferență.
- Dean e cel care a cerut testul acela pe spermă, zise Korsak. Cum i-o fi zicând....
- Probă udă.
- Da, proba udă sau mai știu eu cum. Isles nici măcar n-avea de gând să se uite la ea proaspătă. Voia s-o lase să se usuce prima dată. Și atunci vine tipul ăsta de la FBI și-i zice doctoriței noastre ce să facă. Ca și cum ar ști exact ce să caute, exact ce-o să găsească. De unde a știut? Și de ce naiba e implicat FBI-ul în cazul ăsta, de fapt?
- Tu ai făcut verificarea familiei Yeager. Ai găsit ceva acolo care să atragă atenția FBI-ului?
- Nimic.
- Erau implicați în ceva ce n-ar fi trebuit?
- Faci să sune ca și cum ei personal ar fi fost de vină c-au fost omorâți.
- El era doctor. Nu cumva avem de-a face cu trafic de droguri? Sau era martor federal?
- Era curat. Și nevastă-sa era curată.
- Lovitua aceea de grație - semăna cu o execuție. Poate era simbolică. O tăietură pe tot gâtul, ca să-l facă să tacă.
- Doamne, Rizzoli. Dar chiar c-ai făcut o schimbare de 180 de grade. Prima dată am crezut că e un criminal sexual care omoară pentru senzații tari. Acum vii și spui că e o conspirație.
- Încerc să înțeleg de ce e implicat Dean. Cei de la FBI n-au dat niciodată o ceapă degerată pe ce facem noi. Ei nu se bagă în treburile noastre, noi nu ne băgăm într-ale lor, toată lumea e mulțumită. Nu le-am cerut ajutorul nici cu Chirurgul. Ne-am descurcat noi singuri, am avut propriul analist comportamental. Echipa lor de psihologi e prea ocupată să se dea bine cu Hollywoodul ca să se uite măcar la noi. Atunci, ce e diferit la cazul ăsta? Ce face familia Yeager să fie așa de specială?
- N-am găsit nimic despre ei, zise Korsak. Nicio datorie sau alte chestii suspecte financiar. Niciun caz judiciar în desfășurare. Nimeni n-a zis nimic rău despre niciunul dintre ei.
- Și atunci de ce sunt interesați cei de la FBI?
Korsak se gândi pentru câteva clipe.
- Poate cei 2 Yeager aveau prieteni sus-puși. Cineva care acum strigă să se facă dreptate.
- Nu ne-ar spune Dean asta?
- FBI-ul nu-ți spune niciodată nimic, zise Korsak.
Rizzoli se uită la clădire. Era aproape miezul nopții și încă nu o văzuseră pe Maura Isles plecând.
Când Rizzoli ieșise din sala de autopsii, Isles își dicta raportul și abia se obosise să facă un semn de noapte bună cu mâna. Regina Morților nu dădea prea mare atenție viilor.
„Și parcă eu sunt așa de diferită! Când stau trează toată noaptea în pat, nu văd decât fețele celor uciși.”
- Cazul ăsta e mai mare decât cei 2 Yeager, zise Korsak. Acum avem și al doilea cadavru.
- Cred că asta îl dezvinovățește pe Joey Valentine, spuse Rizzoli. Acum se explică părul acela de cadavru de pe criminalul nostru - era de pe o victimă de dinainte.
- N-am terminat încă de discutat cu Joey. Mai trebuie să-l iau la bani mărunți o dată.
- Ai găsit ceva împotriva lui?
- Caut, mai caut încă.
- O să-ți trebuiască mai mult decât o condamnare veche pentru spionare sexuală.
- Dar Joey ăsta e tare ciudat. Trebuie să fii ciudat să-ți placă să pui ruj pe femei moarte.
- Ciudățenia nu e de-ajuns.
Se uită din nou la clădire, gândindu-se la Maura Isles.
- Într-un fel, toți suntem ciudați.
- Da, dar suntem normal de ciudați. Joey însă n-are niciun pic de normalitate în ciudățenia lui.
Rizzoli izbucni în râs. Conversația asta alunecase în domeniul absurdului, și era prea obosită să mai încerce s-o înțeleagă.
- Ce naiba am zis? întrebă Korsak.
Rizzoli se întoarse la mașina ei.
- Sunt deja amețită de oboseală. Trebuie să mă duc acasă să mă culc.
- O să fii aici când vine doctorul de oase?
- O să fiu.
A doua zi după-amiaza, un antropolog juridic o va asista pe Isles la examinarea scheletului celei de-a doua femei. Deși nu era încântată de o a doua vizită atât de rapidă în acea casă a ororilor, era o datorie pe care Rizzoli nu avea cum s-o evite.
Ajunse la mașină și descuie ușa.
- Hei, Rizzoli? strigă Korsak.
- Da?
- Ai mâncat ceva la cină? Vrei să mergem la un hamburger sau așa ceva?
Era tipul de invitație pe care polițiștii și-o făceau deseori unul altuia. Un hamburger, o bere, câteva ore să se deconecteze după o zi stresantă. Nimic neobișnuit sau necuviincios, și totuți o făcu să se simtă stânjenită pentru că simțea singurătatea și disperarea ce se ascundeau în spatele ei. Și nu voia să fie prinsă în pânza lipicioasă de nevoie personale ale acestui om.
- Poate altă dată, răspunse ea.
- Da, OK, zise el. Altă dată.
Cu un gest rapid de salut, Korsak se răsuci pe loc și se duse la mașina lui.
Când ajunse acasă, Rizzoli găsi un mesaj de la fratele ei Frankie pe mesageria telefonică.
Îi ascultă vocea răsunătoare în timp ce-și răsfoia corespondența și putea să-i vadă silueta trufașă în fața ochilor, cu chipul poruncitor.
- Hei, Janie? Ești acasă?
O pauză lungă.
- Oh, la naiba. Ascultă, am uitat de ziua mamei de mâine. Ce zici să împărțim cadoul de la tine pe din două. Pune și numele meu pe el. O să-ți trimit eu un cec. Tu spune-mi numai cât să-ți trimit, bine? Salut. Oh, și hei, ce mai faci?
Rizzoli trânti scrisorile pe masă și murmură:
- Da, Frankie, sigur. Exact așa cum mi-ai plătit și pentru celălalt cadou.
Era oricum prea târziu. Cadoul fusese deja trimis - o cutie cu prosoape de baie de culoarea piersicii, cu monogramă, inițialele Angelei.
„Anul ăsta, Janie își asumă tot meritul. Cât de multă importanță o fi având și asta, mă rog.”
Frankie era omul celor 1000 de scuze, și toate valorând aur curat după părerea mamei lui.
Era sergent de instrucție la Camp Pendleton, și Angela era îngrijorată din cauza lui, obsedată de siguranța lui, ca și cum ar fi avut de înfruntat foc inamic în fiecare zi în acea cazarmă periculoasă din California. Chiar se întrebase cu voce tare dacă Frankie avea de ajuns de mâncare.
„Da, sigur, mamă. Marina SUA o să-ți lase bebelușul de 100 de kilograme să moară de foame.”
De fapt, cea care nu mâncase nimic de la amiază era Jane. Și accesul atât de stânjenitor de vomă din sala de autopsie îi golise stomacul de orice o mai fi fost înăuntru, așa că acum se simțea absolut lihnită.
Cotrobăi prin dulapuri și găsi comoara femeii leneșe: conserve de pește Starkist Tuna, pe care le mânca direct din conservă cu o mână de biscuiți sărați. Îi era încă foame, așa că mai căută în dulap și găsi niște piersici felii, pe care le înfulecă pe loc, lingând siropul de pe furculiță, uitându-se la harta Bostonului agățată de perete.
Rezervația Stony Brook era o pată mare de verde înconjurată de suburbii - West Roxburi și Clarendon Hills la nord, Dedham și Readville la sud. În orice zi de vară, rezervația atrăgea un număr mare de familii și de oameni veniți la jogging sau picnicuri.
Cine ar observa un bărbat singur într-o mașină, în parcarea Enneking? Cine s-ar obosi să se uite la el dacă oprea într-o zonă de serviciu și se uita lung înspre pădure?
Rizzoli analiză parcul prin ochii lui: copacii deși, covorul de frunze moarte. O lume unde insectele și animalele pădurii vor colabora bucuroase să-l scape de cadavru.
Lăsă furculița să-i cadă din mână, și zăngănitul metalic fu șocant de zgomotos.
Luă din bibliotecă un pachet de ace cu gămălii colorate. Înfipse un ac roșu pe strada unde trăise Gail Yeager în Newton și încă unul roșu în Stony Brook, unde fusese găsit corpul lui Gail Yeager. Mai adăugă un ac în Stony Brook - albastru - ca să reprezinte rămășițele femeii necunoscute. Apoi se așeză iar pe scaun și analiză geografia lumii criminalului.
În timpul crimelor Chirurgului învățase să studieze harta orașului în felul în care un prădător își studiază terenul de vânătoare. La urma urmei, și ea era un vânător, și ca să-și prindă prada trebuia să înțeleagă universul în care trăia, străzile pe care mergea, zonele pe unde colinda.
Știa că prădătorii umani cel mai adesea vânau în zone familiare. Ca toată lumea, și ei aveau zone în care se simțeau în siguranță, rutina lor zilnică.
Așa că, uitându-se la acele de pe hartă, știa că vedea mai mult decât doar locurile unde se desfășurase crima și unde aruncase cadavrele; vedea, de asemenea, sfera lui de activitate.
Orașul Newton era înstărit și elitist, o suburbie de oameni de carieră. Rezervația Stony Brook se găsea la 5 kilometri la sud-est de el, într-o zonă nici pe departe atât de șic ca Newton.
Oare criminalul era rezident într-una din aceste zone și-și pândea prada ce-i ieșise în cale în timp ce mergea de acasă la serviciu? Ar fi trebuit atunci să fie cineva care se potrivea perfect în peisaj, care nu trezea bănuieli arătând ca o persoană venită din afară. Dacă trăia în Newton, atunci trebuia să fie un bărbat cu o profesie bine plătită și cu educație superioară, cu toate gusturile acestei clase sociale.
Și, de asemenea, cu victime din această clasă.
Rețeaua străzilor bostoniene i se împăienjeni în fața ochilor obosiți, dar nu se dădu bătută și nu se duse la culcare; rămase într-o stare de amețeală, dincolo de epuizare, cu sute de amănunte învârtindu-i-se în cap.
Se gândi la materia seminală proaspătă din cadavrul în descompunere. Se gândi la rămășițele scheletizate ce nu aveau încă nume. La fibre de carpetă bleumarin.
Un ucigaș care lăsa în urmă păr de la victimele anterioare. Un pistol cu electroșocuri, un cuțit de vânătoare și haine de noapte împăturite.
Și Gabriel Dean. Ce rol avea FBI-ul în toate astea?
Își lăsă capul în mâini, simțind că-i va exploda de atâtea informații. Ea voise conducerea cazului, o pretinsese de fapt, și acum povara anchetei o zdrobea. Era prea obosită să gândească și prea agitată să doarmă.
Se întrebă dacă așa te simți în timpul unei căderi nervoase și apoi alungă gândul acesta fără milă. Jane Rizzoli nu și-ar permite niciodată să fie așa de penibilă, încât să sufere o cădere nervoasă. În cursul carierei ei fugărise un suspect pe un acoperiș, spărsese uși și se confruntase cu propria moarte într-o pivniță întunecată.
Omorâse un om.
Dar până în acest moment, nu se simțise niciodată atât de aproape de prăbușire.
Infirmiera închisorii îmi leagă garoul în jurul brațului drept fără blândețe, plesnește latexul ca pe o bandă de cauciuc.
Mi-a prins pielea și-mi trage firele de păr de pe braț, dar nu-i pasă; pentru ea, nu sunt decât un bolnav prefăcut care-a trezit-o din somn și i-a întrerupt tura de obicei plictisitoare în clinica închisorii.
E de vârstă mijlocie, sau cel puțin așa arată, cu ochii umflați și sprâncenele pensate prea mult, și respirația îi miroase a somn și a țigări. Dar e femeie, și mă uit lung la gâtul ei, moale și ridat, când mi se apleacă peste braț ca să localizeze o venă.
Vena din antebraț mi s-a umflat și asistenta scoate un sunet de satisfacție. Deschide o compresă cu alcool și-mi șterge cu ea pielea.
E un gest neglijent și neatent, nu ceea ce te-ai aștepta de la o persoană cu pregătire medicală profesională, gest făcut din obișnuință și nimic mai mult.
- O să simți o înțepătură, mă anunță ea.
Simt înțepătura acului fără să tresar. A nimerit vena foarte curat și sângele se scurge într-un tub Vacutainer cu un capac roșu.
Am lucrat cu sângele a nenumărați alți oameni, dar niciodată cu al meu, așa că mă uit la el cu interes, observând că e intens și întunecat, de culoarea vișinelor coapte.
Tubul e aproape plin.
Îl scoate de pe acul din Vacutainer și fixează încă un tub. Tubul acesta are capac violet, pentru o analiză completă de sânge. Când și acesta e plin, îmi scoate acul din venă, desface garoul și-mi împunge o bucată de vată în locul înțepăturii.
- Ține-o acolo, îmi poruncește.
Zăngănesc neajutorat din cătușa de la mâna stângă, prinsă de marginea metalică a patului medical.
- Nu pot, zic cu o voce înfrântă.
- Oh, pentru numele lui Dumnezeu, oftează ea.
Nu e compasiune, ci doar iritare.
Există unii oameni care-i disprețuiesc pe cei slabi, și evident această asistentă face parte dintre ei. Dacă i s-ar da putere absolută și un subiect vulnerabil, s-ar transforma cu ușurință în tipul de monștri care i-au torturat pe evrei în lagărele de concentrare.
Aruncă o privire către gardian.
- Ține-o tu, zice ea.
Acesta ezită, apoi pune degete pe vată, apăsându-mi-o pe piele.
Neplăcerea sa de a mă atinge nu e din cauză că s-ar teme de violență din partea mea; m-am purtat întotdeauna foarte bine și politicos, un prizonier model, și niciun gardian nu se teme de mine. Nu, sângele meu îl sperie. Vede roșul trecând prin vată și-și imaginează tot felul de orori microbiene năpustindu-se spre degetele lui.
Când infirmiera desface un pansament cu leucoplast și-mi lipește vata de braț, gardianul pare ușurat. Se duce imediat la ciuvetă și-și spală mâinile cu apă și săpun.
Îmi vine să râd de groaza lui din cauza unui lucru atât de elementar ca sângele. Stau în schimb nemișcat pe pat, cu genunchii ridicați și ochii închiși, scoțând ocazional un geamăt nefericit.
Infirmiera iese din încăpere cu tuburile pline cu sângele meu și gardianul, cu mâinile bine spălate, se așază pe un scaun să aștepte.
Așteaptă.
Mi se pare că trec ore întregi în această cameră rece și sterilă. Nu auzim nimic de la infirmieră; parcă ne-a abandonat sau uitat. Gardianul se foiește în scaun, întrebându-se ce-i ia atât de mult.
Eu știu deja.
Deja aparatul și-a încheiat analiza sângelui și infirmiera ține rezultatele în mână. Numerele o alarmează.
Orice îngrijorare că sunt un prizonier care se preface numai că e bolnav a dispărut; vede negru pe alb dovada că o infecție periculoasă îmi devastează trupul. Că plângerea mea că simt dureri abdominale este cu siguranță autentică.
Deși mi-a examinat burta, mi-a simțit mușchii tresărind și m-a auzit gemând la atingerea ei, nu mi-a crezut cu adevărat simptomele. E infirmieră de închisoare de prea multă vreme, și experiența a făcut-o sceptică în ceea ce privește plângerile deținuților.
În ochii ei toți suntem manipulatori și escroci, și fiecare simptom pe care-l acuzăm nu e decât o încercare de a pune mâna pe niște droguri.
Dar un test de laborator e obiectiv. Sângele intră în mașină și o hârtie cu numere iese afară. Nu poate ignora numărul alarmant de leucocite. Așa că este cu siguranță la telefon, consultându-se cu ofițerul medical:
- Am un prizonier aici cu dureri abdominale grave. Prezintă sunete intestinale, însă în zona interioară a pântecului simte dureri. Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat e numărul de leucocite...
Se deschide ușa, și aud scârțâitul pantofilor infirmierei pe linoleum.
Când mi se adresează, nu detectez deloc tonul batjocoritor cu care mi-a vorbit mai înainte. Acum e politicoasă, chiar respectuoasă. Știe că are de-a face cu un om grav bolnav și că dacă mi se întâmplă ceva ea va fi făcută răspunzătoare.
- O să te transferăm la spital, îmi zice, și se uită la gardian. Trebuie să fie mutat imediat.
- Shattuck? întrebă el, referindu-se la Spitalul Lemuel Shattuck, Unitatea Corecțională din Boston.
- Nu, e prea departe. Nu poate aștepta așa de mult. Am aranjat să fie mutat la Spitalul Fitchburg.
În voce i se aude graba și gardianul îmi aruncă acum și el o privire îngrijorată.
- Dar ce are? întrebă el.
- S-ar putea să aibă apendicele perforat. Am pregătit deja actele, și am sunat la Urgențe la Fitchburg. O să trebuiască să fie dus cu ambulanța.
- Oh, la naiba. Atunci trebuie să merg și eu cu el. Cât timp o să dureze?
- Probabil o să fie internat. Cred că trebuie operat.
Gardianul se uită la ceas. Se gândește la ora când i se termină schimbul și dacă va apărea cineva la timp să-l înlocuiască la spital. Nu se gândește deloc la mine, ci la detaliile propriului program. Eu nu sunt decât o complicație.
Infirmiera îndoaie un teanc de hârtii și le pune într-un plic. Îi dă plicul gardianului.
- Asta e pentru Camera de Urgențe de la Fitchburg. Ai grijă să ajungă la doctor.
- Trebuie să meargă neapărat cu ambulanța?
- Da.
- Securitatea va fi problematică.
Infirmiera îmi aruncă o privire.
Stau perfect nemișcat, cu genunchii îndoiți - poziția clasică a unui pacient ce suferă de o peritonită agonizantă.
- Eu nu mi-aș face prea multe griji pentru securitate. Ăsta e prea bolnav ca să-ți facă vreo problemă.
ȘAPTE
- Necrofilia, sau iubirea pentru morțo, zice doctorul Lawrence Zucker. A fost dintotdeauna unul dintre secretele cele mai întunecate ale umanității. Cuvântul vine din greacă, dar există dovezi despre această practică încă din vremea faraonilor. O femeie frumoasă sau de rang înalt care murea în vremea aceea era întotdeauna ținută departe de îmbălsămări cel puțin 3 zile după deces. Asta pentru a se asigura că bărbații însărcinați s-o pregătească pentru înmormântare nu-i profonau cadavrul. Abuzul sexual al morților a fost semnalat de-a lungul întregii istorii. Chiar și regele Irod se zice că ar fi făcut sex cu soția lui timp de 7 ani după moartea ei.
Rizzoli se uită în jur în sala de conferințe și fu frapată de familiaritatea stranie a scenei: a adunare de detectivi obosiți, dosare și fotografii ale crimei răspândite pe masă.
Multe fețe erau aceleași: detectivul Jerry Sleeper, Darren Crowe și partenerul ei, Barry Frost. Polițiștii cu care lucrase și la ancheta Chirurgului cu 1 an înainte.
O altă vară, un alt monstru.
Dar de data asta era o persoană lipsă din echipă. Detectivul Thomas Moore nu era între ei, și îi era dor de el, de prezența și siguranța lui de sine, de stabilitatea lui. Deși se certaseră în timpul anchetei Chirurgului, își reparaseră între timp prietenia, și acum îi simțea absența ca pe un gol.
În locul lui Moore, stând exact pe scaunul în care stătea de obicei Moore, era un bărbat în care nu avea încredere: Gabriel Dean.
Oricine ar fi intrat în încăpere ar fi observat imediat că Dean era un intrus în această adunare de polițiști. De la costumul lui bine croit, până la postura militărească, se deosebea clar de ceilalți, și toți erau perfect conștienți de această diferență.
Nimeni nu vorbea cu Dean; el era observatorul tăcut, omul de la FBI, al cărui rol rămânea un mister pentru toți.
- Sexul cu un cadavru e o activitate la care majoritatea dintre noi nici nu vrem să ne gândim, continuă doctorul Zucker. Dar este menționat în mod repetat în literatură, istorie și într-un număr de cazuri penale. Nouă la sută dintre victimele ucigașilor în serie sunt violate sexual după moarte. Jeffrey Dahmer, Henry Lee Lucas și Ted Bundy, toți au recunoscut că au făcut acest lucru. Așa că prezența materiei seminale proaspete în această victimă nu este chiar așa de surprinzătoare, zise el, lăsându-și privirea pe fotografia de autopsie a lui Gail Yeager.
- Mai demult se spunea că numai nebunii fac așa ceva, interveni Darren Crowe. Așa mi-a zis un analist psiholog de la FBI. Tipul ăla de demenți care merg pe stradă vorbind cu vocile din capul lor.
- Da, se credea la început că e semnul unui criminal foarte grav dezichilibrat, zise Zucker. O persoană care plutește într-o ceață de psihoză profundă. E adevărat că un mare număr dintre acești criminali sunt psihopați care intră în categoria ucigașilor dezorganizați - nebuni și lipsiți de inteligență. Au atât de puțin control asupra propriilor impulsuri încât lasă tot felul de probe în urma lor. Fire de păr, materie seminală, amprente. Sunt cel mai ușor de prins, pentru că nu știu, sau nu le pasă, de medicina legală.
- Și atunci individul ăsta?
- Subiectul acesta nu e psihopat. E o creatură cu totul diferită.
Zucker deschise dosarul de fotografii de la domiciliul familiei Yeager și le aranjă pe masă. Apoi se uită la Rizzoli.
- Doamnă detectiv, dumneata ai fost la locul crimei.
Rizzoli încuviință.
- Subiectul acesta a fost metodic. A venit cu o trusă pregătită pentru crimă. A fost ordonat și eficient. N-a lăsat aproape nicio urmă sau probă.
- A lăsat materie seminală, îi atrase atenția Crowe.
- Dar nu într-un loc unde era probabil că o să căutăm. Ar fi fost foarte ușor să n-o găsim. De fapt, aproape că n-am găsit-o.
- Și impresia generală? întrebă Zucker.
- E organizat. Inteligent. Exact ca și Chirurgul, adăugă ea, după o scurtă pauză.
Privirea lui Zucker o fixă pe a ei.
- Sunt de acord cu dumneata, zise Zucker. Acesta e un ucigaș organizat. Urmează ceea ce unii analiști comportamentali numesc o temă de obiect cognitiv. Comportamentul lui nu are scopul doar de a dobândi o satisfacție imediată, acțiunile lui au un țel anume, și acest țel este de a controla complet trupul unei femei - în cazul acesta victima Gail Yeager. Subiectul acesta vrea s-o posede, să se folosească de ea, chiar și după moartea ei. Violând-o în fața soțului, își stabilește dreptul de posesie. Devine dominatorul, asupra amândurora. Mi se pare interesant că nu a fost nici mutilată, nici dezmembrată, zise el, luând o fotografie în urmă. Cu excepția schimbărilor naturale ale primelor stadii de descompunere, cadavrul pare a fi într-o stare destul de bună.
Se uită la Rizzoli pentru o confirmare.
- Nu avea nicio rană deschisă, afirmă ea. Cauza morții a fost strangularea.
- Care este cea mai intimă metodă de a ucide pe cineva.
- Intimă?
- Gândiți-vă ce înseamnă de fapt să sugrumi pe cineva manual. Cât de personal este. Contactul direct. Piele lipită pe piele. Mâinile tale pe carnea ei. Apăsându-i gâtul în timp ce simți cum se scurge viața din ea.
Rizzoli se holbă la el dezgustată.
- Dumnezeule!
- Așa gândește el. Așa simte el. Acesta e univerul în care trăiește, și trebuie să descoperim cum e acest univers.
Zucker arătă fotografia lui Gail Yeager.
- E obsedat de dorința de a-i poseda trupul, de a-i fi proprietar, fie că e moartă, fie că trăiește. Acesta e un bărbat care dezvoltă un atașament persoanl față de un cadavru, și continuă să-l mângâie. Să-l abuzeze sexual.
- Atunci de ce s-a debarasat de el? întrebă Sleeper. De ce nu l-a ținut 7 ani? Așa cum a făcut regele Irod cu nevastă-sa?
- Motive practice? oferi Zucker. Poate că trăiește într-un bloc de apartamente, unde mirosul unui cadavru în putrefacție ar atrage atenția vecinilor. Trei zile este limita duratei în care ai vrea să păstrezi un cadavru.
Crowe râse.
- Zi mai bine 3 secunde.
- Deci spui că are un atașament aproape de amant pentru corpul acesta? întrebă Rizzoli.
Zucker încuviință.
- Înseamnă că i-a fost foarte greu s-o arunce acolo. În Stony Brook.
- Da, cu siguranță i-a fost greu. Ca și cum ai fi abandonat de iubita ta.
Rizzoli se gândi la locul acela din pădure. Copacii, lumina, trecând printre crengi. Atât de departe de arșița și de zgomotul orașului.
- Nu e numai un loc unde să se debaraseze de ele, zise ea. Poate e un loc sacru.
- Toți se uitară la ea.
- Cum ai zis? se miră Crowe.
- Doamna detectiv Rizzoli a exprimat exact părerea la care voiam să ajung, zise Zucker. Locul acela, în rezervație, nu e numai un loc unde să arunce cadavrele folosite. Trebuie să vă întrebați, de ce nu le-a îngropat? De ce le-a lăsat expuse unei posibile descoperiri?
Rizzoli răspunse încet:
- Pentru că le vizitează.
Zucker încuviință.
- Acestea sunt iubitele lui. Haremul lui. Se întoarce acolo de multe ori, să se uite la ele, să le atingă. Poate chiar să le îmbrățișeze. De aceea avea pe el fire de păr de pe cadavre. Când mânuiește cadavrele, ia fire de păr de pe ele pe haine.
Zucker se uită la Rizzoli.
- Firul acela post-mortem se potrivești cu al doilea cadavru?
Rizzoli încuviință.
- Eu și detectivul Korsak am pornit de la presupunerea că acest subiect a cules firul pe haine la locul său de muncă. Acum că știm de unde provine părul, mai are sens să verificăm pista casei funerare?
- Da, zise Zucker. Și să vă spun de ce. Necrofilii sunt atrași de cadavre. Ei simt o excitare sexuală de la mânuirea cadavrelor. Când le îmbălsămează, când le îmbracă. Când le machiază. S-ar putea să încerce să obțină acces la această plăcere alegându-și meserii în domeniul morților. Un asistent de îmbălsămător, de exemplu, sau un cosmetician de la pompe funebre. Țineți minte că rămășițele neidentificate s-ar putea nici să nu aparțină măcar unei victime de crimă. Unul dintre cei mai cunoscuți necrofili a fost un psihopat numit Ed Gein, care a început prădând cimitire. Profana morminte de femei și ducea cadavrele la el acasă. De-abia mai târziu a început să ucidă ca să obțină cadavre.
- Oh, mamă! murumură Frost. Este din ce în ce mai bine.
- E un aspect al gamei largi al comportamentului uman. Necrofilii ni se par nouă bolnavi și perverși. Dar au existat dintotdeauna printre noi, această subdiviune de oameni conduși de obsesii bizare. Apetituri stranii. Da, unii dintre ei sunt psihopați. Dar câțiva sunt perfect normali în toate privințele.
„Warren Hoyt era și el perfect normal.”
Cel care vorbi primul fu Gabriel Dean.
Până în clipa aceea, nu spusese nimic pe parcusul întregii întâlniri și Rizzoli fu surpinsă să-i audă glasul baritonal profund.
- Ai zis că subiectul s-ar putea reîntoarce în pădure să-și viziteze haremul.
- Da, zise Zucker. De aceea urmărirea din Stony Brook ar trebui să continue pe o perioadă nedeterminată.
- Și ce se întâmplă când descoperă că i-a dispărut haremul?
Zucker făcu o pauză.
- Nu va fi încântat.
Rizzoli simți un fior rece pe spinare auzind aceste cuvinte.
„Sunt iubitele lui. Cum ar reacționa orice bărbat dacă i se fură iubita?”
- Va fi înnebunit, afirmă Zucker. Turbat de furie că cineva i-a răpit proprietatea. Și nerăbdător să înlocuiască ceea ce a pierdut. O să-l facă să vâneze din nou.
Zucker se uită la Rizzoli.
- Trebuie neapărat să păstrați secretul față de presă cât de mult posibil. Urmărirea asta s-ar putea să fie cea mai bună șansă să-l prindem. Pentru că sigur se va întoarce în pădure, dar numai dacă e convins că e în siguranță. Numai dacă el crede că haremul e încă acolo, așteptându-l.
Se deschise ușa sălii de conferințe. Toți se întoarseră să-l vadă pe locotenentul Marquette care stătea în ușă.
- Detectiv Rizzoli? zise el. Trebuie să vorbim.
- Chiar acum?
- Dacă nu te superi. Să mergem în biroul meu.
Având în vedere expresiile celorlalți din încăpere, tuturor de venise aceeași idee: Rizzoli era chemată să i se facă morală. Și nu avea nici cea mai mică idee de ce.
Se ridică roșind de pe scaun și ieși după el.
Marquette o conduse pe coridor în tăcere până la Departamentul de omucideri.
Intrară în biroul lui și locotenentul închise ușa. Prin peretele de sticlă, Rizzoli îi văzu pe ceilalți detectivi holbându-se la ea de la birourile lor. Marquette se duse și închise cu violență obloanele.
- Stai jos, Rizzoli.
- Sunt bine așa. Vreau să știu ce se întâmplă.
- Te rog, zise el mai încet, aproape cu blândețe. Stai jos.
Această solicitudine nou apărută o tulbură. Ea și Marquette nu deveniseră niciodată apropiați.
Se așeză pe un scaun și simți că-i bubuia sângele în vine.
Marquette mai păstră tăcerea un moment, încercând parcă să-și găsească niște cuvinte potrivite.
- Am vrut să-ți spun asta înainte să audă și ceilalți. Pentru că mă gândesc că pentru tine va fi cel mai greu. Sunt sigur că e doar o situație temporară și că se va rezolva totul în câteva zile, dacă nu chiar în câteva ore.
- Ce situația?
- Azi-dimineață, pe la 5 dimineața. Warren Hoyt a evadat.
Acum înțelegea de ce insistase să se așeze; se așteptase să se prăbușească.
Dar Rizzoli nu se prăbuși. Rămase perfect nemișcată, cu toate sentimentele blocate, cu fiecare nerv amorțit.
Când vorbi, avea vocea atât de straniu de calmă, că aproape nu și-o recunoscu.
- Cum s-a întâmplat? întrebă ea.
- În timpul unui transfer medical. A fost internat noaptea trecută la Spitalul Fitchburg pentru o apendictomie de urgență. Nu știm exact ce anume s-a întâmplat. Dar în blocul operator.... Nu a mai rămas niciun martor în viață, zise Marquette după o pauză.
- Câți au murit? întrebă ea.
Vocea îi răsuna la fel de plat ca înainte. La fel de străină.
- Trei. Asistenta și anestezista care-l pregăteau pentru operație. Plus gardianul care l-a însoțit la spital.
- Souza-Baranowsky e o închisoare de nivelul 6.
- Da.
- Și i-au permis să meargă la un spital civil?
- Dacă ar fi fost o internare de rutină, ar fi fost transportat la închisoarea federală Shattuck. Dar într-o urgență medicală, politica este de a duce prizonierii la spitalul cel mai apropiat. Și cel mai apropiat era cel din Fitchburg.
- Cine a decis că era o urgență?
- Infirmiera închisorii. L-a examinat pe Hoyt și s-a consultat cu doctorul. Amândoi au fost de acord că are nevoie de îngrijire imediată.
- Pe ce bază?
Vocea începea să i se înăsprească acum, i se strecurase în ea prima notă de sentiment.
- Avea simptome. Dureri abdominale....
- Are pregătire medicală. Știa exact ce să le zică.
- A avut și teste de laborator anormale.
- Ce teste?
- Ceva cu numărul prea mare de globule albe.
- Au înțels cu cine au de-a face? Au avut măcar cea mai vagă idee?
- Nu poți să falsifici un test de sânge.
- El poate. A lucrat într-un spital. Știe cum să manipuleze testele de laborator.
- Rizzoli....
- Pentru numele lui Dumnezeu, a fost laborant care se ocupa de sânge, ce mama dracului!
Vocea îi răsună atât de strident, că și ea fu surprinsă. Se uită fix la el, șocată de izbucnirea ei. Și copleșită de sentimentele care acum în sfârșit se învolburau în ea.
Furie. Neputință.
Și frică.
Toate lunile astea, o suprimase, pentru că știa că e irațional să-i fie frică de el. Era închis într-un loc unde nu putea ajunge la ea, de unde nu putea s-o rănească. Dar acum frica era perfect logică și o cuprinse în gheare.
Sări brusc în picioare și dădu să plece.
- Detectiv Rizzoli!
Se opri în ușă.
- Unde mergi?
- Cred că știi unde trebuie să merg.
- Poliția locală din Fitchburg și poliția statală au situația sub control.
- Serios? Pentru ei, nu e decât un simplu evadat. O să se aștepte să facă aceleași greșeli ca toți ceilalți. Dar n-o să facă nicio greșeală. O să se strecoare prin plasa lor.
- Nu le acorzi suficientă încredere.
- Ei nu-l consideră pe Hoyt demn de suficientă atenție. Nu înțeleg cu cine au de-a face, zise ea.
„Dar eu știu. Eu înțeleg perfect.”
Afară, în parcare, lumina de un alb incandescent tremura străvezie sub soarele strălucitor și vântul ce sufla dinspre stradă era dens și sulfuros. Pe când intra în sfârșit în mașină, cămașa îi era deja udă de transpirație.
„Lui Hoyt i-ar plăcea canicula asta” se gândi ea.
Era vremea lui favorită, așa cum unei șopârle cel mai mult îi place să stea pe nisipul dogoritor al deșertului. Și ca orice reptilă, și el știa să se strecoare șerpuit din calea pericolului.
„N-o să-l găsească.”
În timp ce conducea spre Fitchburg, se gândi la Chirurg, liber din nou prin lume. Se întrebă dacă mai avea tăria să-l înfrunte iarăși. Gândul să-l înfrunte pe Warren Hoyt o făcea aproape să tremure.
„M-am luptat o dată cu el, și aproape am murit. Nu știu dacă mai pot s-o fac o dată. Dacă pot să forțez monstrul înapoi în cușca lui.”
Perimetrul nu era păzit de nimeni.
Rizzoli se opri pe coridorul spitalului, uitându-se în jur să vadă vreun polițist în uniformă, dar nu văzu decât niște asistente, două îmbrățișându-se consolator, celelalte îngrămădite laolaltă și vorbind cu voce scăzută, cu fețele pământii de șoc.
Se strecură pe sub panglica galbenă de poliție ce atârna pleoștită și, fără să o întrebe nimeni ce căuta acolo, trecu prin ușile duble care se deschiseră automat cu un foșnet, ca s-o lase să intre în zona de primire a blocului operator.
Văzu petele și pașii deși ca de la școala de dans conturați în sânge pe jos. Un tehnician criminalist își împacheta deja trusa. Era un loc al crimei vechi deja, de unde se recoltaseră toate probele și peste care se umblase mult, gata să fie eliberat pentru curățenie.
Dar oricât de vechi era, oricât de contaminat era, Rizzoli putea încă să vadă ce se întâmplase în această încăpere, căci era scris în sânge pe pereți.
Văzu curbele uscate de stropi arteriali ieșiți din arterele pulsânde ale victimei.
Urmele curbe de sânge stropit continuau peste panoul cu orarul, apoi peste colț și până pe celălalt perete. Aici vârfurile erau mai mici, pentru că presiunea sistolică scăzuse și pulsațiile începeau să coboare înspre podea, alunecând în jos.
Se sfârșeau într-o băltoacă lângă biroul de recepție.
„Telefonul. Cel care a murit aici încerca să ajungă la telefon.”
Dincolo de zona de primire, un coridor lat mărginit de chiuvete trecea pe lângă sălile de operații. Auzi voci de bărbați și fâșâitul unui radio portabil și urmă sunetul până la o ușă deschisă.
Trecu pe lângă un șir de chiuvete, de lângă care tehnicianul criminalist de-abia îi aruncă o privire. Nimeni n-o întrebă ce făcea acolo, nici când intră în sala de operații numărul 4 și se opri, oripilată de urmele masacrului.
Deși nu mai era nicio victimă în încăpere, sângele lor era pretutindeni, stropind pereții, dulapurile, mesele și era purtat pe podea de pașii celor care veniseră aici după plecarea criminalului.
- Doamnă? Doamnă?
Doi bărbați îmbrăcați în civil stăteau lângă dulapul cu instrumentarul, încruntându-se la ea.
Cel mai înalt din ei se apropie de ea, cu papucii de hârtie peste pantofi, lipindu-se la fiecare pas de podeaua plină de sânge. Avea aproximativ 35 de ani și aerul de superioritate arogantă pe care-l au toți bărbații masivi și musculoși.
Compensație masculină pentru părul ce i se rărea vizibil, se gândi ea.
Înainte ca acesta să-i pună întrebarea evidentă, își scoase legitimația.
- Jane Rizzoli, Omucideri. Poliția Boston.
- Ce caută Boston aici?
- Scuze. Nu știu cum vă numiți, răspunse ea.
- Sergent Canady. Secția de capturare a evadaților.
Un polițist al Poliției Statale Massachusetts. Își întinse mâna să i-o strângă pe a lui, când observă că purta mănuși de latex. În orice caz, tot nu părea dispus să-i ofere acest gest de politețe.
- Vă putem ajuta cu ceva? întrebă Canady.
- Poate vă pot ajuta eu pe voi.
Canady nu păru deloc entuziasmat de ofertă.
- Cum?
Rizzoli se uită la dârele multiple de sânge stropite pe perete.
- Bărbatul care a făcut asta - Warren Hoyt....
- Ce-i cu el?
- Îl cunosc foarte bine.
Acum li se alăturase și bărbatul mai scund. Acesta avea chipul palid și urechile ca Dumbo, însă, deși era și el evident polițist, nu părea să aibă instinctul teritorial al lui Canady.
- Hei, te cunosc. Rizzoli. Tu l-ai prins.
- Am lucrat cu echipa.
- Nu, tu ești cea care l-a încolțit în Lithia.
Spre deosebire de Canady, el nu purta mănuși și dădu mâna cu ea.
- Detectiv Arlen. Poliția Fitchburg. Ai venit până aici numai pentru asta?
- Imediat ce-am aflat. Înțelegeți cu cine aveți de-a face, nu? întrebă ea, uitându-se la pereți.
- Situația e sub control, interveni Canady.
- Îi știți povestea?
- Știm ce-a făcut aici.
- Dar îl știți pe el?
- I-am primit dosarul de la Souza-Baranowski.
- Și gardienii de acolo n-au nici cea mai vagă idee cu cine au de-a face. Altfel nu s-ar fi întâmplat așa ceva.
- Întotdeauna i-am adus înapoi, zise Canady. Toți fac aceleași greșeli.
- Nu și ăsta.
- N-are decât 6 ore avans.
- Șase ore? zise ea, clătinând din cap. Deja l-ați pierdut.
Canady se enervă.
- Răscolim toată zona. Am stabilit baraje pe stradă și verificări pentru toate mașinile. Am anunțat presa, și fotografia i-a apărut la toate posturile locale de televiziune. Cum am zis, situația e sub control.
Rizzoli nu răspunse, întorcându-și atenția asupra șuvoaielor de sânge.
- Cine a murit aici? întrebă ea încet.
- Anestezista și asistenta de la sala de operație, îi răspunse Arlen. Anestezista zăcea aici, la capătul mesei. Asistenta a fost găsită acolo, lângă ușă.
- N-au țipat? Nu l-au alertat pe gardian?
- Nu prea ar fi putut scoase un sunet. Le-a spintecat laringele la amândouă.
Rizzoli se duse la capul mesei și se uită la bara metalică pe care erau agățate punga de soluție pentru o perfuzie intravenoasă, tubul de plastic și cateterul ce atârnau până la băltoaca de apă de pe jos. Sub masă era o seringă de sticlă spartă.
- I-au pus o perfuzie, zise ea.
- I-au pus-o în camera de urgență, confirmă Arlen. L-au mutat direct aici, după ce chirurgul l-a examinat jos. I-au diagnosticat un apendice perforat.
- De ce n-a urcat și chirurgul cu el? Unde era?
- Consulta alt pacient în camera de urgență. A urcat cam la 10-15 minute după ce s-au întâmplat toate aici. A intrat pe ușa aceea dublă, a văzut gardianul mort în zona de recepție și a alergat direct la telefon. Practic tot personalul de la urgențe s-a repezit aici, dar nu mai puteau face nimic pentru victime.
Rizzoli se uită la podea și văzu urmele și petele mânjite lăsate de prea mulți pantofi, prea mult haos pentru a putea fi interpretat.
- De ce nu era gardianul aici, păzind prizonierul? întrebă ea.
- Sala de operații trebuie să fie o zonă sterilă. Nu e voie cu haine de stradă. Probabil i s-a spus să aștepte în afara ușii.
- Dar nu e politica ca prizonierii să fie încătușați încontinuu când nu sunt în interiorul închisorii?
- Ba da.
- Chiar și în sala de operații, chiar și sub anestezie, Hoyt ar fi trebuit să aibă un picior sau o mână legată de masă cu o cătușă.
- Așa ar fi trebuit.
- Ați găsit cătușele?
Arlen și Canady își aruncară o privire unul altuia.
- Cătușele erau pe jos, sub masă, zise Canady.
- Deci a fost încătușat.
- La un moment dat, da....
- De ce oare i-au dat drumul?
- Probabil vreun motiv medical? sugeră Arlen. Ca să-i pună o altă perfuzie? Să-i schimbe poziția?
Rizzoli clătină din cap.
- Ar avea nevoie de gardian înăuntru ca să-i descuie cătușele. Gardianul nu ar ieși afară, lăsând prizonierul fără cătușe.
- Înseamnă că a fost neglijent, zise Canady. Toată lumea de la Urgențe avea impresia că Hoyt era extrem de bolnav, cu dureri prea mari ca să fie în stare să se lupte cu cineva. Evident, nu s-au așteptat...
- Dumnezeule, șopti ea. Nu și-a pierdut îndemânarea.
Se uită la căruciorul de anestezie și văzu sertarul deschis.
La lumina puternică din sală, dinăuntru sclipeau mai multe fiole de tiopental. Un anestezic.
Aveau de gând să-l adoarmă, realiză ea. Stătea întins pe masă, cu perfuzia în braț. Gemând, cu fața contorsionată de durere. Iar ei n-aveau nicio idee ce se va întâmpla; toți erau ocupați făcându-și meseria.
Asistenta se gândea ce instrumente să pregătească, de care dintre ele va avea nevoie doctorul. Anestezista calcula dozele de medicamente, urmărind pe monitor pulsul pacientului. Poate că i-a văzut accelerația inimii și a presupus că e din cauza durerii. Nu și-a dat seama că de fapt se încorda pentru atac. Pentru crimă.
Și apoi.... ce s-a întâmplat?
Se uită la instrumentarul de lângă masă. Era gol.
- A folosit un bisturiu? întrebă ea.
- N-am găsit arma.
- E instrumentul lui favorit. Întotdeauna folosește un bisturiu...
Un gând brusc făcu să i se ridice părul pe ceafă. Se uită la Arlen.
- Nu cumva e încă în clădire?
- Nu e în clădire, interveni Canady.
- S-a prefăcut și înainte că e doctor. Știe cum să se amestece printre cadrele medicale. Ați verificat spitalul?
- Nu a fost necesar.
- Și atunci de unde știi că nu e aici?
- Pentru că avem dovada că a ieșit din clădire. E pe caseta video.
Rizzoli își simți pulsul accelerându-i-se.
- L-ați prins pe camera de securitate?
Canady încuviință.
- Presupun c-o să vrei s-o vezi personal.
OPT
- E ciudat ce face, zise Arlen. Ne-am uitat la caseta asta de mai multe ori, și tot n-am înțeles.
Coborâseră în sala de conferințe a spitalului. Într-un colț era un dulap cu un televizor și un video. Arlen îl lăsă pe Canady să pornească toate aparatele și să folosească telecomanda.
Controlul telecomenzii e rolul masculului alfa din haită, și Canady avea nevoie să fie acest mascult. Arlen era suficient de sigur de sine să nu-i pese.
Canady puse caseta în aparat și zise:
- OK. Să vedem dacă Poliția Boston poate să ne lămurească.
Era echivalentul verbal al aruncării mănușii. Porni înregistrarea.
Pe ecran apăru o ușă închisă la capătul unui coridor.
- Asta e camera fixată pe tavan în holul de la parter, zise Arlen. Ușa pe care-o vezi duce direct afară, la parcarea personalului, în estul clădirii. E una dintre cele 4 ieșiri. În josul imaginii e momentul înregistrării.
- 5,10 citi ea.
- În registrul de la Urgențe, prizonierul a fost mutat la etaj la blocul operator în jurul orei 4,45, așa că asta e cu 25 de minute mai târziu. Uită-te acum. Se întâmplă pe la 5,11.
Pe ecran, secundele se scurgeau una după alta. La 5:11:13, o siluetă apăru brusc pe ecran, înaintând cu pas calm, fără grabă, apropiindu-se de ieșire. Era cu spatele la cameră, și-i văzură părul castaniu tuns scurt peste gulerul halatului alb de laborator. Purta pantaloni de chirurg și acoperitori de hârtie pentru pantofi.
Ajunsese deja lângă ușă și împingea bara de ieșire când dintr-odată se opri.
- Uită-te acum, zise Arlen.
Bărbatul se întoarse încet. Privirea i se ridică spre cameră.
Rizzoli se aplecă înainte, cu gâtul uscat, cu ochii lipiți de chipul lui Warren Hoyt. I se uita direct în ochi și avu senzația că și el se uita direct la ea.
Hoyt se apropie de cameră și Rizzoli observă că ținea ceva sub brațul stâng. O legătură cu ceva. Bărbatul se apropie până ajunse direct sub cameră.
- Acuma începe partea bizară, zise Arlen.
Uitându-se în continuare la cameră, Hoyt își ridică mâna dreaptă, cu palma înainte, ca și cum ar fi fost pe punctul de a depune jurământul în tribunal că va spune adevărul. Cu mâna stângă, își arăta palma deschisă. Și zâmbi.
- Ce naiba vrea să însemne asta? zise Canady.
Rizzoli nu răspunse. Îl privi în tăcere pe Hoyt întorcându-se, mergând spre ieșire și dispărând afară.
- Mai pune-o o dată, ceru ea încet.
- Ai idee ce vrea să reprezinte chestia cu mâna?
- Mai pune o dată caseta.
Canady se încruntă și întoarse înregistrarea cu câteva secunde înapoi, apoi o lăsă să meargă din nou.
Încă o dată, Hoyt se duse la ușă. Se răsuci. Veni înapoi spre cameră, cu privirea fixată pe cei care priveau acum înregistrarea.
Rizzoli stătea cu fiecare mușchi din corp încordat, cu inima bubuindu-i în piept, așteptând gestul următor. Cel pe care ea îl înțelesese deja.
Hoyt își ridică palma.
- Apasă pe pauză, zise ea. Chiar aici!
Canady apăsă pe pauză.
Pe ecran, Hoyt stătea cu un zâmbet pe chip, cu degetul arătător de la mâna stângă arătându-și palma deschisă a mâinii drepte. Imaginea o paraliză.
Arlen rupse tăcerea în cele din urmă.
- Ce înseamnă? Știi?
Rizzoli înghiți în gol.
- Da.
- Ei bine, ce e? se răsti Canady.
Rizzoli își desfăcu palmele pe care le ținuse încleștate în pumni pe genunchi.
Pe amândouă palmele avea cicatricile lăsate de atacul lui Hoyt cu 1 an în urmă, noduri groase ce se vindecaseră peste cele două găuri tăiate de bisturiul lui.
Arlen și Canady se holbară la cicatrice.
- Hoyt ți-a făcut asta? zise Arlen.
Rizzoli încuviință.
- Asta e ceea ce înseamnă. De aceea și-a ridicat mâna.
Se uită la ecranul pe care Hoyt zâmbea încă, ținându-și palma deschisă către cameră.
- E o mică glumă, doar între noi 2. Felul lui de salut. Chirurgul vorbește cu mine.
- Înseamnă că l-ai enervat, nu glumă, spuse Canady, gesticulând cu telecomanda către ecran. Uită-te numai. Parcă ți-ar zice: „Du-te naibii!”
- Sau: „Ne mai vedem noi”, zise Arlen încet.
Cuvintele lui o îngheţară.
„Da, ştiu c-o să ne mai vedem. Dar nu ştiu când şi unde.”
Canady porni din nou înregistrarea şi priviră continuarea.
Îl văzură pe Hoyt coborându-și mâna și întorcându-se din nou către ușă.
În timp ce ieșea afară, Rizzoli se concentră asupra legăturii de sub braț.
- Mai oprește-o o dată, zise ea.
Canady apăsă din nou pe pauză.
Rizzoli se aplecă și atinse ecranul.
- Ce are sub braț? Seamănă cu un prosop făcut sul.
- Asta și e, zise Canady.
- De ce ar duce așa ceva cu el?
- Nu prosopul. E ceea ce duce în prosop.
Rizzoli se încruntă, gândindu-se la ceea ce tocmai văzuse în blocul operator. Își aminti tava goală de lângă masă.
Se uită la Arlen.
- Instrumente, zise ea. A luat instrumente chirurgicale.
Arlen încuviință.
- Lipsește un set de laparotomie din sală.
- Laparotomie? Ce e asta?
- E un termen medical pentru despicarea abdomenului, zise Canady.
Pe ecran, Hoyt ieșise deja afară și acum nu mai vedeau decât holul gol și o ușă închisă.
Canady închise televizorul și se întoarse spre ea.
- Se pare că băiatul tău e nerăbdător să se întoarcă la lucru.
Sunetul mobilului ei o făcu să tresară. Simțea că-i bubuie inima în timp ce-și căuta telefonul. Cei 2 bărbați o priveau, așa că se ridică și se duse la fereastră înainte să răspundă.
Era Gabriel Dean.
- Știi că antropologul de medicină legală se întâlnește cu noi la ora 3? întrebă el.
Rizzoli se uită la ceas.
- O să ajung la timp.
De-abia.
- Unde ești?
- Bine, o să fiu acolo, în regulă?
Închise. Se uită afară pe geam și trase adânc aer în piept.
„Nu pot să fac față, se gândi ea. Monștrii mă trag în toate direcțiile...”
- Rizzoli? zise Canady.
Se întoarse spre el.
- Îmi pare rău. Trebuie să mă întorc în oraș. Sunați-mă în secunda când auziți ceva de Hoyt.
Canady încuviință și zâmbi.
- Nu credem c-o să ia prea mult timp.
Ultima persoană cu care avea chef să vorbească era Dean, dar când intră în parcarea de la Departamentul de Medicină Legală, îl văzu ieșind din mașina lui.
Intră rapid într-un loc de parcare și opri motorul, gândindu-se că dacă așteaptă doar câteva minute, acesta va intra primul înăuntru, și în felul acesta va evita orice conversație inutilă cu el. Din nefericire însă, și el o observase pe ea, și rămase așteptând în parcare, un obstacol de neevitat. Acum nu mai avea de ales și trebuia să-l înfrunte.
Ieși din mașină în arșița dogoritoare și se apropie de el, cu viteza unei persoane care n-are timp de pierdut.
- Nu te-ai mai întors la ședință azi-dimineață, zise el.
- Marquette m-a chemat în biroul lui.
- Mi-a spus.
Rizzoli se opri în loc și se uită la el.
- Ce ți-a spus?
- Că unul dintre foștii tăi criminali a evadat.
- Exact.
- Și că te-a tulburat.
- Marquette ți-a zis asta?
- Nu. Dar din moment ce n-ai mai venit înapoi la ședință, am presupus că ești supărată.
- Au apărut alte lucruri care necesitau atenție.
Porni cu pași hotărâți spre clădire.
- Dumneata ești la conducerea acestui caz, doamnă detectiv, strigă el în urma ei.
Rizzoli se opri și se întoarse să se uite la el.
- Și de ce simți nevoia să-mi reamintești?
Dean se apropie încet de ea, până când ajunse suficient de aproape să fie intimidant. Probabil asta și intenționa.
Stăteau acum față în față, și deși nu s-ar fi dat niciodată înapoi din fața lui, Rizzoli simți fără să vrea că roșește sub privirea lui. Nu doar superioritatea lui fizică o făcea să se simtă amenințată; mai degrabă faptul că-și dăduse dintr-odată seama că era un bărbat deziderabil - o reacție cu totul perversă, având în vedere cât de furioasă era.
- Cazul acesta va avea nevoie de întreaga noastră atenție, zise el. Ascultă, înțeleg că ești supărată din cauza evadării lui Warren Hoyt. Asta ar fi de-ajuns să zdruncine orice polițist. Destul cât să te facă să-ți pierzi echilibrul....
- Nu mă cunoști aproape deloc. Nu încerca să joci rolul de psihiatru cu mine.
- Mă întreb doar dacă te simți suficient de concentrată să conduci această anchetă. Sau dacă vor interveni aceste „alte” probleme.
Rizzoli reuși să-și păstreze cumpătul. Să-l întrebe, foarte calm:
- Domnule agent Dean, știi câți oameni a omorât Hoyt în această dimineață? Trei. Un bărbat și două femei. Le-a tăiat gâturile și apoi a plecat, pur și simplu. Așa cum reușește s-o facă întotdeauna.
Își ridică mâna și Dean se holbă la cicatricile ei.
- Acestea sunt niște suvenire pe care mi le-a lăsat anul trecut, chiar înainte de a fi pe punctul de a-mi tăia gâtul.
Își lăsă mâinile în jos și râse.
- Așa că, da, ai perfectă dreptate. Am niște probleme cu el.
- Ai, de asemenea, o treabă de făcut. Aici.
- Și o fac.
- Hoyt îți distrage atenția. Îl lași să-ți stea în cale.
- Singura problemă care-mi stă în cale ești tu. Nici măcar nu știu ce faci aici.
- Cooperare între agenții. Nu asta e descrierea oficială?
- Eu sunt singura care cooperează. Tu ce-mi dai în schimb?
- Ce anume ai vrea să-ți dau?
- Ai putea începe spunându-mi de ce e implicat FBI-ul. Nu s-a băgat niciodată în cazurile mele înainte. De ce e familia Yeager așa de diferită? Ce știi despre ei și eu nu știu?
- Știu exact la fel de multe despre ei ca tine, răspunse el.
Să fie acesta adevărul? Nu-și dădea seama. Nu-l putea citi deloc pe acest om. Și acum atracția sexuală venea să-i mărească deruta și mai mult, încurcând și mai mult mesajele dintre ei.
Dean se uită la ceas.
- E trecut de 3. Ne așteaptă.
Cu aceste cuvinte porni spre intrare, dar Rizzoli nu-l urmă imediat. Pentru o clipă rămase singură în parcare, zguduită de reacția pe care o avusese față de Dean.
În cele din urmă trase adânc aer în piept și se duse către morgă, adunându-și puterile pentru o nouă vizită la morți.
Cel puțin aceasta nu o mai făcu să-i vină rău.
Duhoarea copleșitoare de putrefacție care o făcuse să vomite în timpul autopsiei lui Gail Yeager era în mare măsură absentă la acest al doilea cadavru. Cu toate acestea, Korsak își luase precauțiile obișnuite și se mânjise din nou cu Vicks sub nări.
Rizzoli își păstră o atitudine stoică cât timp doctorița Isles și antropologul criminalist, doctorul Carlos Pepe, desigilară cutia și scoaseră cu grijă rămășițele scheletizate, așezându-le pe masa de morgă acoperită cu un cearșaf.
În vârstă de 60 de ani și gârbovit ca un gnom, doctorul Pepe era agitat și entuziasmat ca un copil; scotea conținutul cutiei, privind fiecare bucată ca și cum ar fi fost de aur.
În timp ce Rizzoli nu vedea decât o colecție amestecată de oase murdare, imposibil de deosebit unul de altul, ca niște rămurele din același copac, doctorul Pepe vedea clavicule, radius și cubitus, pe care le identifica imediat și le așeza în poziție anatomică.
Doctorul Pepe plasă în capul mesei craniul și falca dezarticulată. Din crusta de mizerie sclipeau niște dinți de aur. Acum toate oasele erau așezate.
Dar cutia nu era încă goală.
O răsturnă cu fața în jos, vărsând restul conținutului pe o tavă acoperită cu pânză. Din cutie se revărsă o ploaie de pământ, frunze și ghemotoace de păr castaniu încâlcit. Îndreptă lumina de examinare asupra tăvii și cu o pensetă începu să culeagă prin pământ.
În câteva secunde, găsi ceea ce căuta: un grăunte negru, în forma unui bob mare de orez.
- Pupă, zise el. Deseori confundată cu fecale de șobolan.
- Așa aș fi zis și eu, spuse Korsak. Răhăței de șobolan.
- Sunt multe aici. Trebuie pur și simplu să știi ce cauți, zise doctorul Pepe, mai culegând câteva boabe negre și așezându-le împreună într-o mică grămăjoară. Specia Calliphoridae.
- Poftim? întrebă Korsak.
- Muște de carne, răspunse Gabriel Dean.
Doctorul Pepe încuviință.
- Acesta e învelișul în care se dezvoltă larvele de muște de carne. Sunt ca niște coconi. Este exoscheletul larvelor de stadiul 3. Ies din ele ca muște adulte, zise el și le privi prin lupă. Acestea sunt eclozate.
- Ce înseamnă asta? Eclozate? întrebă Rizzoli.
- Înseamnă că sunt goale. Muștele au ieșit deja din ele.
- Care e perioada de dezvoltare pentru Calliphoridae în perioada asta? întrebă Dean.
- În această perioadă a anului, aproximativ 35 de zile. Dar observați cum diferă în culoare și condiții aceste două pupe? Toate sunt din aceeași specie, dar învelișul acesta a fost expus la intemperii mai multă vreme.
- Două generații diferite, zise Isles.
- Așa mă gândesc și eu. Sunt curios să aud ce va zice entomologul.
- Dacă fiecare generație are nevoie de 35 de zile ca să se maturizeze, înseamnă că au fost 70 de zile de intemperii? întrebă Rizzoli. De atâta vreme stă acolo victima asta?
Doctorul Pepe se uită la oasele de pe masă.
- Ceea ce văd aici nu contrazice un interval post-mortem de două luni de vară.
- Nu puteți spune un moment mai clar?
- Nu de la niște rămășițe scheletizate. Este posibil să fi zăcut în pădurea aceea de două luni. Sau de șase luni.
Rizzoli îl văzu pe Korsak făcând o grimasă, câtuși de puțin impresionat de expertul lor de oase.
Dar doctorul Pepe de-abia își dădea drumul. Își mută atenția asupra mesei.
- Un singur individ, femeie, zise el, scrutând șirul de oase. Destul de scundă - nu mai înaltă de 1,50 metri. Fracturile vindecate sunt evidente. Avem o fractură veche femurală prin cominuție, tratată cu șurub chirurgical.
- Seamănă cu o tijă Steinman, interveni Isles, arătând coloana lombară. Și a avut o fuziune chirurgicală la L-3 și L-3.
- Răniri multiple? întrebă Rizzoli.
- Această victimă a suferit o traumă majoră.
Doctorul Pepe își continuă inventarul:
- Două coaste stângi lipsesc, și tot așa....
Răscoli prin colecția de oase mărunte ale mâinii.
- ....3 carpiene și majoritatea falangelor de la mâna stângă. Cred că un animal a furat din ea cât de-o gustare.
- Un sandvici de mână, zise Korsak.
Nimeni nu râse.
- Toate oasele lungi sunt prezente. Și toate vertebrele...
Făcu o pauză, încruntându-se la oasele gâtului.
- Lipsește hioidul.
- Nu l-am putut găsi, zise Isles.
- Ați cernut?
- Da. Am mers chiar eu acolo să-l caut.
- E posibil să fi fost luat de animale, zise doctorul Pepe. Vedeți înțepăturile acestea în formă de V? zise el, ridicând o scapulă - unul dintre oasele în formă de aripi de la umeri. Sunt făcute de dinți canini și carnasieri. Capul a fost găsit separat de corp? întrebă el ridicându-și privirea.
- Era la câțiva pași de trunchi, răspunse Rizzoli.
- Asta e tipic pentru câini, încuviință Pepe. Pentru ei, capul e ca o minge mare. O jucărie. Îl rostogolesc prin jur, dar nu pot să-și înfigă dinții cu adevărat într-un cap, așa cum pot cu un gât sau o mână ori un picior.
- Stați puțin, zise Korsak. Vorbim de Fifi și Nero acum?
- Toate canidele, sălbatice sau domestice, se comportă în mod asemănător. Chiar și lupilor și coioților le place să se joace cu mingea, exact ca Fifi și Nero. Din moment ce acest cadavru a fost într-un parc suburban, înconjurat de locuințe, aproape sigur aceste păduri erau frecventate de câini domestici. Ca toate canidele, instincul lor e să fie necrofagi. Vor roade orice suprafață în jurul căreia își pot deschide fălcile.
Korsak păru oripilat.
- Soția mea are un terier mic de Highland. Asta e ultima dată când îl mai las pe afurisitul ăla să mă lingă pe mine pe față.
Pepe luă craniul și-i aruncă lui Isles o privire ironic-jucăușă.
- Deci hai să jucăm întreabă-l pe măgăruș, doctor Isles. Care e părerea dumitale?
- Întreabă-l pe măgăruș? făcu Korsak.
- E o expresie de la Facultatea de Medicină, zise Isles. Întreabă-l pe măgăruș înseamnă să-i testezi cuiva cunoștințele. Să-l pui în încurcătură.
- Ceea ce sunt convins că făceai și dumneata cu studenții dumitale de patologie la UC, zise Pepe.
- Fără milă, recunoscu Isles. Gemeau de fiecare dată când mă uitam spre ei. Știau că urma o întrebare grea.
- Și acuma eu o să te întreb pe dumneata, rosti el, cu veselie. Spune-ne despre această victimă.
Isles se concentră asupra rămășițelor.
- Incisivii, forma palatului și lungimea craniului confirmă rasa caucaziană. Craniul este destul de mic, cu creste supraorbitale minimale. Apoi mai e și pelvisul. Forma unghiului suprapubian. E o femeie caucaziană.
- Și ce vârstă are?
- Are o fuziune epifiziară incompletă pe creasta iliacă. Nu prezintă schimbări artritice pe coloană. Tânără adultă.
- Sunt de acord, zise doctorul Pepe, și ridică mandibula. Trei coroane de aur, observă el. Și a avut lucrări masive de restaurare cu amalgam. I-ați făcut radiografii?
- Yoshima i le-a făcut azi-dimineață. Sunt pe ecran, la lumină, zise Isles.
Pepe se duse să se uite la ele. Le arătă filmul mandibulei.
- A avut două obturații, afirmă el. Par a fi plombe de gutapercă. Și uite aici. Vezi cum rădăcinile de la 7 până la 10 și de la 22 până la 27 sunt scurte și tocite? A avut o mișcare ortodontică.
- N-am observat asta, zise Isles.
Pepe zâmbi.
- Mă bucur că mai am ceva să te învăț, doctor Isles. Începeai să mă faci să mă simt inutil.
- Deci e o persoană suficient de bogată să-și permită lucrări dentare, interveni agentul Dean.
- Lucrări dentare destul de scumpe, adăugă Pepe.
Rizzoli se gândi la Gail Yeager și la dinții ei perfect drepți.
Mult după ce inima încetează să mai bată, mult după ce carnea li se descompune, starea danturii îi deosebește cel mai clar pe bogați de săraci. Cei care se chinuie să adune bani de chirie își neglijează molarul ce-i doare sau aspectul neatrăgător al danturii. Caracteristicile acestei victime începeau deja să sune straniu de familiare.
O tânără femeie. Albă. Înstărită.
Pepe puse mandibula la loc și-și mută atenția către tors. Studie pentru o clipă cutia toracică înfundată și sternul. Ridică o coastă dezarticulată, o arcui către stern și studie unghiul făcut de cele două oase.
- Pectus excavatum, zise el.
Pentru prima dată, Isles păru supărată.
- N-am observat asta.
- Ce zici de tibii?
Isles se duse imediat la picioarele mesei și ridică unul din oasele lungi. Se uită îndelung la el, încruntându-se din ce în ce mai tare. Luă apoi osul de același fel de la celălalt picior și le așeză unul lângă altul.
- Genu varum bilateral, rosti ea, părând acum foarte tulburată. Poate la 15 grade. Nu-mi dau seama cum de n-am observat.
- Te concentrai pe fractură. Tija aceea chirurgicală îți lua ochii. Și asta nu e condiție întâlnită prea des în zilele de azi. E nevoie de un bătrânel ca mine să o recunoască.
- Asta nu e o scuză. Ar fi trebuit să observ imediat, zise ea, rămânând tăcută pentru o clipă, cu privirea încruntată alternând între oasele picioarelor și piept. Dar asta n-are nicio logică. Nu se potrivește deloc cu lucrările dentare. Parcă avem de-a face cu două persoane diferite.
- Dacă nu vă deranjează, nu ne explicați și nouă despre ce vorbiți? interveni Korsak. Ce n-are nicio logică?
- Persoana aceasta avea o boală numită genu varum, zise doctorul Pepe. Cunoscută în mod obișnuit sub numele de „picioare încovoiate”. Fluierele picioarelor îi erau curbate cu aproximativ 15 grade. Asta e o curbatură a tibiei de două ori mai mare decât cea normală.
- Și de ce faceți amândoi așa mare caz de chestia asta? Mulți oameni au picioarele încovoiate.
- Nu e vorba doar de picioarele încovoiate, zise Isles. E vorba și de piept. Uitați-vă la unghiul dintre coaste și stern. Are pectus excavatum, sau piept în formă de pâlnie. O creștere anormală a oaselor și a cartilajelor ce face ca sternul - osul pieptului - să fie prăbușit în interior. Dacă e grav, poate cauza greutăți respiratorii și probleme cardiace. În cazul acesta, a fost o formă ușoară și probabil nu i-a provocat niciun simptom. Boala a fost în primul rând de ordin estetic.
- Și asta din cauza unei formări anormale a oaselor? întrebă Rizzoli.
- Da. Un defect în metabolismul oaselor.
- Despre ce boală e vorba?
Isles ezită și se uită la doctorul Pepe.
- Are o statură foarte scundă.
- Ce estimare Trotter-Gleiser are?
Isles luă o ruletă și măsură femurul și tibia.
- Presupun că aproximativ 152 de centimetri. Plus sau minus 3.
- Deci avem pectus excavatum. Genu varus bilateral. Înălțime mică. E foarte sugestiv, dădu el din cap.
Isles se uită la Rizzoli.
- A avut rahitism în copilărie.
Pentru Rizzoli „rahitismul” era un cuvânt aproape ciudat. Își aduse în minte viziunea unor copii în picioarele goale printre cocioabe dărăpănate, țipete de sugari și mizeria sărăciei lucii. O epocă diferită, colorată în sepia.
Rahitism nu era cuvântul ce i se potrivea unei femei cu 3 coroane de aur și dinți îndreptați ortodontic.
Și Gabriel Dean observase această contradicție.
- Eu credeam că rahitismul e cauzat de malnutriție, zise el.
- Așa e, răspunse Isles. Lipsă de vitamina D. Majoritatea copiilor primesc o cantitate adecvată din lapte sau de la lumina soarelui. Dar dacă suferă de malnutriție, sau sunt ținuți mereu în casă, vor prezenta o deficiență de vitamina D. Și asta afectează metabolismul calciului și al dezvoltării oaselor. De fapt, n-am văzut niciodată un astfel de caz până acum, zise ea după o pauză.
- Hai cu mine la o deshumare într-o zi, o invită doctorul Pepe. O să-ți arăt o mulțime de cazuri din secolul trecut. Scandinavia, nordul Rusiei...
- Dar în ziua de azi? În Statele Unite? întrebă Dean.
Pepe clătină din cap.
- E destul de rar. Considerând deformările osoase și statura mică, aș zice că această persoană a trăit în condiții de mare sărăcie. Cel puțin până la adolescență.
- Asta nu se potrivește cu lucrările dentare.
- Nu. De aceea a zis doamna doctor că parcă am avea de-a face cu două persoane diferite.
„Copilul și adultul” se gândi Rizzoli.
Își aminti de propria copilărie din Revere, când toată familia se înghesuise într-o casă mică luată cu chirie, un spațiu atât de mic, că trebuia să se târască să ajungă în locul ei secret de sub verandă ca să fie puțin singură.
Își aminti scurta perioadă când tatăl ei fusese concediat, șoaptele speriate venind din dormitorul părinților, masa de cină din conserve de porumb și pireu din fulgi de cartofi.
Perioada grea nu durase mult; în mai puțin de 1 an, tatăl ei își găsise o nouă slujbă și avuseseră din nou carne pe masă.
Dar o întâlnire cu sărăcia - oricât de scurtă ar fi ea - lasă întotdeauna urme, dacă nu pe corp, atunci în minte, și cei 3 frați Rizzoli își aleseseră toți profesii cu venituri sigure, chiar dacă nu spectaculoase - Jane în poliție, Frankie în marină și Mikey în Serviciul Poștal SUA, toți 3 încercând să scape de nesiguranța din copilărie.
- Eu?
- Nu trebuie decât să-i ții genunchiul îndoit așa, ca să facem prelevările.
Korsak puse mâna cu reticență pe coapsa cadavrului, apoi sări brusc cu un pas înapoi când un strat de piele i se decoji în mâna cu mănușă.
- Oh, Dumnezeule! Oh! Isuse Hrisoase!
- Pielea o să alunece, orice faci. Nu trebuie decât să-i ții piciorul desfăcut așa, OK?
Korsak suflă adânc și se apropie iar. Prin duhoarea din încăpere, Rizzoli simți o adiere de mentol Vicks. Korsak, cel puțin, nu fusese prea mândru să nu-și dea cu el pe buza superioară.
Cu o grimasă, apucă de picior și-l roti lateral, expunând astfel organele genitale ale lui Gail Yeager.
- Ei na, asta chiar c-o să facă sexul foarte atrăgător de-acum înainte, murmură el.
Doctorița Isles dirijă lumina de examinare pe perineu. Rizzoli, pe cât de stoică era, tot nu suportă să vadă această invazie grotească și își întoarse capul.
Întâlni privirea lui Gabriel Dean.
Până în momentul acela, acesta observase procedura cu detașare și în liniște. Dar în clipa aceea Rizzoli îi văzu furie în ochi. Era aceeași furie turbată pe care o simțea acum și ea împotriva bărbatului care-i provocase această ultimă degradare lui Gail Yeager.
Uitându-se unul la altul, în egală măsură de revoltați, uită momentan de rivalitatea dintre ei.
După ce doctor Isles termină cu prelevarea probelor, atât vaginale cât și rectale și picioarele lui Gail Yeager erau din nou întinse drept pe masă, Rizzoli simți că partea cea mai rea se terminase.
Chiar și când Isles începu incizia în formă de Y, tăind în diagonală de la umărul drept până la partea de jos a sternului, Rizzoli tot se gândi că nimic nu putea depăși umilința a ceea ce se întâmplase deja cu victima.
Isles era tocmai pe punctul de a începe o incizie similară de la umărul stâng, când Dean o întrebă:
- Și ce faceți cu proba vaginală?
- Lamelele vor fi trimise la laboratorul de criminalistică, zise doctor Isles.
- Nu faceți o probă udă?
- Laboratorul poate identifica la fel de bine materia seminală și pe o lamelă uscată.
- Dar aceasta este singura șansă de a examina specimenul proaspăt.
Doctorița Isles se opri pe loc, cu vârful bisturiului deasupra pielii și se uită la Dean cu o privire nedumerită. Apoi se întoarse spre Yoshima.
- Pune câteva picături de soluție salină pe lamelă și pune-o la microscop. O să arunc o privire pe ea într-o secundă.
Urmă incizia abdominală și bisturiul despică pântecul umflat. Duhoarea organelor în descompunere fu mai mult decât putu suporta Rizzoli.
Se îndreptă cu pași împleticiți și rămase pe punctul de a vomita deasupra chiuvetei, regretând că încercase să-și dovedească tăria atât de prostește. Se întrebă dacă agentul Dean o privea și dacă avea un sentiment de superioritate. Nu văzuse lucirea cremei mentolate Vick nici pe buza lui.
Rămase cu spatele la masă și ascultă, nu privi, cum se continua autopsia în spatele ei. Auzi aerul suflând constant prin sistemul de ventilație, apa gâlgâind și clinchetul instrumentelor metalice.
Apoi îl auzi pe Yoshima, cu o voce surprinsă:
- Doctor Isles?
- Da?
- Am pus lamela la microscop și....
- E materie seminală?
- Chiar că trebuie să veniți să vedeți și singură.
Cu senzația de greață slăbind, Rizzoli se întoarse ca s-o vadă pe Isles dându-și jos mănușile și așezându-se la microscop. Yoshima rămase în apropiere cât timp se uită ea.
- Le vedeți? întrebă el.
- Da, murmură ea, rezemându-se de spătarul scaunului, părând uluită.
Se întoarse spre Rizzoli.
- Cadavrul a fost găsit la ore 14?
- Aproximativ, da.
- Și acum e 21....
- Ei bine, este spermă sau nu? interveni Korsak.
- Da, este spermă, spuse Isles. Și e mobilă.
Korsak se încruntă.
- Ce înseamnă asta? Că se mișcă?
- Da. Se mișcă.
Încăperea fu cufundată în tăcere. Semnificația acestei descoperiri îi șocase pe toți.
- Cât timp rămâne materia seminală mobilă? întrebă Rizzoli.
- Depinde de mediu.
- Cât timp?
- După ejaculare, poate rămâne mobilă o zi sau două. Cel puțin jumătate din spermatozoizii de la microscopul acela se mișcă. Asta e ejaculație proaspătă. Probabil nu mai veche de o zi.
- Și de cât timp a murit victima? întrebă Dean.
- Pe baza nivelurilor de potasiu vitros, pe care l-am extras acum aproximativ 5 ore, e moartă de cel puțin 60 de ore.
Se lăsă din nou tăcerea. Rizzoli văzu aceeași concluzie apărând pe chipurile tuturor. Se uită la Gail Yeager care zăcea acum cu trunchiul despicat și deschis, și organele interne scoase la lumină.
Mâinile îi zburară la gură și Rizzoli se răsuci către chiuvetă. Pentru prima dată în cariera ei de polițist, Jane Rizzoli vomă.
- El știa, zise Korsak. Nemernicul ăla știa.
Stăteau împreună în parcarea din spatele clădirii de medicină legală, iar vârful țigării lui Korsak sclipea portocaliu.
După aerul rece din sala de autopsie, era aproape plăcut să fie scăldată în aburul nopții de vară, să scape de luminile necruțătoare ale sălii de examinare și să se retragă la adăpostul mantiei de întuneric.
Se simțea umilită din cauza slăbiciunii ei, umilită mai ales că agentul Dean fusese de față să o vadă. Cel puțin fusese suficient de bine-crescut să nu comenteze nimic și o privise fără milă sau batjocură, ci doar cu indiferență.
- Dean e cel care a cerut testul acela pe spermă, zise Korsak. Cum i-o fi zicând....
- Probă udă.
- Da, proba udă sau mai știu eu cum. Isles nici măcar n-avea de gând să se uite la ea proaspătă. Voia s-o lase să se usuce prima dată. Și atunci vine tipul ăsta de la FBI și-i zice doctoriței noastre ce să facă. Ca și cum ar ști exact ce să caute, exact ce-o să găsească. De unde a știut? Și de ce naiba e implicat FBI-ul în cazul ăsta, de fapt?
- Tu ai făcut verificarea familiei Yeager. Ai găsit ceva acolo care să atragă atenția FBI-ului?
- Nimic.
- Erau implicați în ceva ce n-ar fi trebuit?
- Faci să sune ca și cum ei personal ar fi fost de vină c-au fost omorâți.
- El era doctor. Nu cumva avem de-a face cu trafic de droguri? Sau era martor federal?
- Era curat. Și nevastă-sa era curată.
- Lovitua aceea de grație - semăna cu o execuție. Poate era simbolică. O tăietură pe tot gâtul, ca să-l facă să tacă.
- Doamne, Rizzoli. Dar chiar c-ai făcut o schimbare de 180 de grade. Prima dată am crezut că e un criminal sexual care omoară pentru senzații tari. Acum vii și spui că e o conspirație.
- Încerc să înțeleg de ce e implicat Dean. Cei de la FBI n-au dat niciodată o ceapă degerată pe ce facem noi. Ei nu se bagă în treburile noastre, noi nu ne băgăm într-ale lor, toată lumea e mulțumită. Nu le-am cerut ajutorul nici cu Chirurgul. Ne-am descurcat noi singuri, am avut propriul analist comportamental. Echipa lor de psihologi e prea ocupată să se dea bine cu Hollywoodul ca să se uite măcar la noi. Atunci, ce e diferit la cazul ăsta? Ce face familia Yeager să fie așa de specială?
- N-am găsit nimic despre ei, zise Korsak. Nicio datorie sau alte chestii suspecte financiar. Niciun caz judiciar în desfășurare. Nimeni n-a zis nimic rău despre niciunul dintre ei.
- Și atunci de ce sunt interesați cei de la FBI?
Korsak se gândi pentru câteva clipe.
- Poate cei 2 Yeager aveau prieteni sus-puși. Cineva care acum strigă să se facă dreptate.
- Nu ne-ar spune Dean asta?
- FBI-ul nu-ți spune niciodată nimic, zise Korsak.
Rizzoli se uită la clădire. Era aproape miezul nopții și încă nu o văzuseră pe Maura Isles plecând.
Când Rizzoli ieșise din sala de autopsii, Isles își dicta raportul și abia se obosise să facă un semn de noapte bună cu mâna. Regina Morților nu dădea prea mare atenție viilor.
„Și parcă eu sunt așa de diferită! Când stau trează toată noaptea în pat, nu văd decât fețele celor uciși.”
- Cazul ăsta e mai mare decât cei 2 Yeager, zise Korsak. Acum avem și al doilea cadavru.
- Cred că asta îl dezvinovățește pe Joey Valentine, spuse Rizzoli. Acum se explică părul acela de cadavru de pe criminalul nostru - era de pe o victimă de dinainte.
- N-am terminat încă de discutat cu Joey. Mai trebuie să-l iau la bani mărunți o dată.
- Ai găsit ceva împotriva lui?
- Caut, mai caut încă.
- O să-ți trebuiască mai mult decât o condamnare veche pentru spionare sexuală.
- Dar Joey ăsta e tare ciudat. Trebuie să fii ciudat să-ți placă să pui ruj pe femei moarte.
- Ciudățenia nu e de-ajuns.
Se uită din nou la clădire, gândindu-se la Maura Isles.
- Într-un fel, toți suntem ciudați.
- Da, dar suntem normal de ciudați. Joey însă n-are niciun pic de normalitate în ciudățenia lui.
Rizzoli izbucni în râs. Conversația asta alunecase în domeniul absurdului, și era prea obosită să mai încerce s-o înțeleagă.
- Ce naiba am zis? întrebă Korsak.
Rizzoli se întoarse la mașina ei.
- Sunt deja amețită de oboseală. Trebuie să mă duc acasă să mă culc.
- O să fii aici când vine doctorul de oase?
- O să fiu.
A doua zi după-amiaza, un antropolog juridic o va asista pe Isles la examinarea scheletului celei de-a doua femei. Deși nu era încântată de o a doua vizită atât de rapidă în acea casă a ororilor, era o datorie pe care Rizzoli nu avea cum s-o evite.
Ajunse la mașină și descuie ușa.
- Hei, Rizzoli? strigă Korsak.
- Da?
- Ai mâncat ceva la cină? Vrei să mergem la un hamburger sau așa ceva?
Era tipul de invitație pe care polițiștii și-o făceau deseori unul altuia. Un hamburger, o bere, câteva ore să se deconecteze după o zi stresantă. Nimic neobișnuit sau necuviincios, și totuți o făcu să se simtă stânjenită pentru că simțea singurătatea și disperarea ce se ascundeau în spatele ei. Și nu voia să fie prinsă în pânza lipicioasă de nevoie personale ale acestui om.
- Poate altă dată, răspunse ea.
- Da, OK, zise el. Altă dată.
Cu un gest rapid de salut, Korsak se răsuci pe loc și se duse la mașina lui.
Când ajunse acasă, Rizzoli găsi un mesaj de la fratele ei Frankie pe mesageria telefonică.
Îi ascultă vocea răsunătoare în timp ce-și răsfoia corespondența și putea să-i vadă silueta trufașă în fața ochilor, cu chipul poruncitor.
- Hei, Janie? Ești acasă?
O pauză lungă.
- Oh, la naiba. Ascultă, am uitat de ziua mamei de mâine. Ce zici să împărțim cadoul de la tine pe din două. Pune și numele meu pe el. O să-ți trimit eu un cec. Tu spune-mi numai cât să-ți trimit, bine? Salut. Oh, și hei, ce mai faci?
Rizzoli trânti scrisorile pe masă și murmură:
- Da, Frankie, sigur. Exact așa cum mi-ai plătit și pentru celălalt cadou.
Era oricum prea târziu. Cadoul fusese deja trimis - o cutie cu prosoape de baie de culoarea piersicii, cu monogramă, inițialele Angelei.
„Anul ăsta, Janie își asumă tot meritul. Cât de multă importanță o fi având și asta, mă rog.”
Frankie era omul celor 1000 de scuze, și toate valorând aur curat după părerea mamei lui.
Era sergent de instrucție la Camp Pendleton, și Angela era îngrijorată din cauza lui, obsedată de siguranța lui, ca și cum ar fi avut de înfruntat foc inamic în fiecare zi în acea cazarmă periculoasă din California. Chiar se întrebase cu voce tare dacă Frankie avea de ajuns de mâncare.
„Da, sigur, mamă. Marina SUA o să-ți lase bebelușul de 100 de kilograme să moară de foame.”
De fapt, cea care nu mâncase nimic de la amiază era Jane. Și accesul atât de stânjenitor de vomă din sala de autopsie îi golise stomacul de orice o mai fi fost înăuntru, așa că acum se simțea absolut lihnită.
Cotrobăi prin dulapuri și găsi comoara femeii leneșe: conserve de pește Starkist Tuna, pe care le mânca direct din conservă cu o mână de biscuiți sărați. Îi era încă foame, așa că mai căută în dulap și găsi niște piersici felii, pe care le înfulecă pe loc, lingând siropul de pe furculiță, uitându-se la harta Bostonului agățată de perete.
Rezervația Stony Brook era o pată mare de verde înconjurată de suburbii - West Roxburi și Clarendon Hills la nord, Dedham și Readville la sud. În orice zi de vară, rezervația atrăgea un număr mare de familii și de oameni veniți la jogging sau picnicuri.
Cine ar observa un bărbat singur într-o mașină, în parcarea Enneking? Cine s-ar obosi să se uite la el dacă oprea într-o zonă de serviciu și se uita lung înspre pădure?
Rizzoli analiză parcul prin ochii lui: copacii deși, covorul de frunze moarte. O lume unde insectele și animalele pădurii vor colabora bucuroase să-l scape de cadavru.
Lăsă furculița să-i cadă din mână, și zăngănitul metalic fu șocant de zgomotos.
Luă din bibliotecă un pachet de ace cu gămălii colorate. Înfipse un ac roșu pe strada unde trăise Gail Yeager în Newton și încă unul roșu în Stony Brook, unde fusese găsit corpul lui Gail Yeager. Mai adăugă un ac în Stony Brook - albastru - ca să reprezinte rămășițele femeii necunoscute. Apoi se așeză iar pe scaun și analiză geografia lumii criminalului.
În timpul crimelor Chirurgului învățase să studieze harta orașului în felul în care un prădător își studiază terenul de vânătoare. La urma urmei, și ea era un vânător, și ca să-și prindă prada trebuia să înțeleagă universul în care trăia, străzile pe care mergea, zonele pe unde colinda.
Știa că prădătorii umani cel mai adesea vânau în zone familiare. Ca toată lumea, și ei aveau zone în care se simțeau în siguranță, rutina lor zilnică.
Așa că, uitându-se la acele de pe hartă, știa că vedea mai mult decât doar locurile unde se desfășurase crima și unde aruncase cadavrele; vedea, de asemenea, sfera lui de activitate.
Orașul Newton era înstărit și elitist, o suburbie de oameni de carieră. Rezervația Stony Brook se găsea la 5 kilometri la sud-est de el, într-o zonă nici pe departe atât de șic ca Newton.
Oare criminalul era rezident într-una din aceste zone și-și pândea prada ce-i ieșise în cale în timp ce mergea de acasă la serviciu? Ar fi trebuit atunci să fie cineva care se potrivea perfect în peisaj, care nu trezea bănuieli arătând ca o persoană venită din afară. Dacă trăia în Newton, atunci trebuia să fie un bărbat cu o profesie bine plătită și cu educație superioară, cu toate gusturile acestei clase sociale.
Și, de asemenea, cu victime din această clasă.
Rețeaua străzilor bostoniene i se împăienjeni în fața ochilor obosiți, dar nu se dădu bătută și nu se duse la culcare; rămase într-o stare de amețeală, dincolo de epuizare, cu sute de amănunte învârtindu-i-se în cap.
Se gândi la materia seminală proaspătă din cadavrul în descompunere. Se gândi la rămășițele scheletizate ce nu aveau încă nume. La fibre de carpetă bleumarin.
Un ucigaș care lăsa în urmă păr de la victimele anterioare. Un pistol cu electroșocuri, un cuțit de vânătoare și haine de noapte împăturite.
Și Gabriel Dean. Ce rol avea FBI-ul în toate astea?
Își lăsă capul în mâini, simțind că-i va exploda de atâtea informații. Ea voise conducerea cazului, o pretinsese de fapt, și acum povara anchetei o zdrobea. Era prea obosită să gândească și prea agitată să doarmă.
Se întrebă dacă așa te simți în timpul unei căderi nervoase și apoi alungă gândul acesta fără milă. Jane Rizzoli nu și-ar permite niciodată să fie așa de penibilă, încât să sufere o cădere nervoasă. În cursul carierei ei fugărise un suspect pe un acoperiș, spărsese uși și se confruntase cu propria moarte într-o pivniță întunecată.
Omorâse un om.
Dar până în acest moment, nu se simțise niciodată atât de aproape de prăbușire.
Infirmiera închisorii îmi leagă garoul în jurul brațului drept fără blândețe, plesnește latexul ca pe o bandă de cauciuc.
Mi-a prins pielea și-mi trage firele de păr de pe braț, dar nu-i pasă; pentru ea, nu sunt decât un bolnav prefăcut care-a trezit-o din somn și i-a întrerupt tura de obicei plictisitoare în clinica închisorii.
E de vârstă mijlocie, sau cel puțin așa arată, cu ochii umflați și sprâncenele pensate prea mult, și respirația îi miroase a somn și a țigări. Dar e femeie, și mă uit lung la gâtul ei, moale și ridat, când mi se apleacă peste braț ca să localizeze o venă.
Vena din antebraț mi s-a umflat și asistenta scoate un sunet de satisfacție. Deschide o compresă cu alcool și-mi șterge cu ea pielea.
E un gest neglijent și neatent, nu ceea ce te-ai aștepta de la o persoană cu pregătire medicală profesională, gest făcut din obișnuință și nimic mai mult.
- O să simți o înțepătură, mă anunță ea.
Simt înțepătura acului fără să tresar. A nimerit vena foarte curat și sângele se scurge într-un tub Vacutainer cu un capac roșu.
Am lucrat cu sângele a nenumărați alți oameni, dar niciodată cu al meu, așa că mă uit la el cu interes, observând că e intens și întunecat, de culoarea vișinelor coapte.
Tubul e aproape plin.
Îl scoate de pe acul din Vacutainer și fixează încă un tub. Tubul acesta are capac violet, pentru o analiză completă de sânge. Când și acesta e plin, îmi scoate acul din venă, desface garoul și-mi împunge o bucată de vată în locul înțepăturii.
- Ține-o acolo, îmi poruncește.
Zăngănesc neajutorat din cătușa de la mâna stângă, prinsă de marginea metalică a patului medical.
- Nu pot, zic cu o voce înfrântă.
- Oh, pentru numele lui Dumnezeu, oftează ea.
Nu e compasiune, ci doar iritare.
Există unii oameni care-i disprețuiesc pe cei slabi, și evident această asistentă face parte dintre ei. Dacă i s-ar da putere absolută și un subiect vulnerabil, s-ar transforma cu ușurință în tipul de monștri care i-au torturat pe evrei în lagărele de concentrare.
Aruncă o privire către gardian.
- Ține-o tu, zice ea.
Acesta ezită, apoi pune degete pe vată, apăsându-mi-o pe piele.
Neplăcerea sa de a mă atinge nu e din cauză că s-ar teme de violență din partea mea; m-am purtat întotdeauna foarte bine și politicos, un prizonier model, și niciun gardian nu se teme de mine. Nu, sângele meu îl sperie. Vede roșul trecând prin vată și-și imaginează tot felul de orori microbiene năpustindu-se spre degetele lui.
Când infirmiera desface un pansament cu leucoplast și-mi lipește vata de braț, gardianul pare ușurat. Se duce imediat la ciuvetă și-și spală mâinile cu apă și săpun.
Îmi vine să râd de groaza lui din cauza unui lucru atât de elementar ca sângele. Stau în schimb nemișcat pe pat, cu genunchii ridicați și ochii închiși, scoțând ocazional un geamăt nefericit.
Infirmiera iese din încăpere cu tuburile pline cu sângele meu și gardianul, cu mâinile bine spălate, se așază pe un scaun să aștepte.
Așteaptă.
Mi se pare că trec ore întregi în această cameră rece și sterilă. Nu auzim nimic de la infirmieră; parcă ne-a abandonat sau uitat. Gardianul se foiește în scaun, întrebându-se ce-i ia atât de mult.
Eu știu deja.
Deja aparatul și-a încheiat analiza sângelui și infirmiera ține rezultatele în mână. Numerele o alarmează.
Orice îngrijorare că sunt un prizonier care se preface numai că e bolnav a dispărut; vede negru pe alb dovada că o infecție periculoasă îmi devastează trupul. Că plângerea mea că simt dureri abdominale este cu siguranță autentică.
Deși mi-a examinat burta, mi-a simțit mușchii tresărind și m-a auzit gemând la atingerea ei, nu mi-a crezut cu adevărat simptomele. E infirmieră de închisoare de prea multă vreme, și experiența a făcut-o sceptică în ceea ce privește plângerile deținuților.
În ochii ei toți suntem manipulatori și escroci, și fiecare simptom pe care-l acuzăm nu e decât o încercare de a pune mâna pe niște droguri.
Dar un test de laborator e obiectiv. Sângele intră în mașină și o hârtie cu numere iese afară. Nu poate ignora numărul alarmant de leucocite. Așa că este cu siguranță la telefon, consultându-se cu ofițerul medical:
- Am un prizonier aici cu dureri abdominale grave. Prezintă sunete intestinale, însă în zona interioară a pântecului simte dureri. Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat e numărul de leucocite...
Se deschide ușa, și aud scârțâitul pantofilor infirmierei pe linoleum.
Când mi se adresează, nu detectez deloc tonul batjocoritor cu care mi-a vorbit mai înainte. Acum e politicoasă, chiar respectuoasă. Știe că are de-a face cu un om grav bolnav și că dacă mi se întâmplă ceva ea va fi făcută răspunzătoare.
- O să te transferăm la spital, îmi zice, și se uită la gardian. Trebuie să fie mutat imediat.
- Shattuck? întrebă el, referindu-se la Spitalul Lemuel Shattuck, Unitatea Corecțională din Boston.
- Nu, e prea departe. Nu poate aștepta așa de mult. Am aranjat să fie mutat la Spitalul Fitchburg.
În voce i se aude graba și gardianul îmi aruncă acum și el o privire îngrijorată.
- Dar ce are? întrebă el.
- S-ar putea să aibă apendicele perforat. Am pregătit deja actele, și am sunat la Urgențe la Fitchburg. O să trebuiască să fie dus cu ambulanța.
- Oh, la naiba. Atunci trebuie să merg și eu cu el. Cât timp o să dureze?
- Probabil o să fie internat. Cred că trebuie operat.
Gardianul se uită la ceas. Se gândește la ora când i se termină schimbul și dacă va apărea cineva la timp să-l înlocuiască la spital. Nu se gândește deloc la mine, ci la detaliile propriului program. Eu nu sunt decât o complicație.
Infirmiera îndoaie un teanc de hârtii și le pune într-un plic. Îi dă plicul gardianului.
- Asta e pentru Camera de Urgențe de la Fitchburg. Ai grijă să ajungă la doctor.
- Trebuie să meargă neapărat cu ambulanța?
- Da.
- Securitatea va fi problematică.
Infirmiera îmi aruncă o privire.
Stau perfect nemișcat, cu genunchii îndoiți - poziția clasică a unui pacient ce suferă de o peritonită agonizantă.
- Eu nu mi-aș face prea multe griji pentru securitate. Ăsta e prea bolnav ca să-ți facă vreo problemă.
ȘAPTE
- Necrofilia, sau iubirea pentru morțo, zice doctorul Lawrence Zucker. A fost dintotdeauna unul dintre secretele cele mai întunecate ale umanității. Cuvântul vine din greacă, dar există dovezi despre această practică încă din vremea faraonilor. O femeie frumoasă sau de rang înalt care murea în vremea aceea era întotdeauna ținută departe de îmbălsămări cel puțin 3 zile după deces. Asta pentru a se asigura că bărbații însărcinați s-o pregătească pentru înmormântare nu-i profonau cadavrul. Abuzul sexual al morților a fost semnalat de-a lungul întregii istorii. Chiar și regele Irod se zice că ar fi făcut sex cu soția lui timp de 7 ani după moartea ei.
Rizzoli se uită în jur în sala de conferințe și fu frapată de familiaritatea stranie a scenei: a adunare de detectivi obosiți, dosare și fotografii ale crimei răspândite pe masă.
Multe fețe erau aceleași: detectivul Jerry Sleeper, Darren Crowe și partenerul ei, Barry Frost. Polițiștii cu care lucrase și la ancheta Chirurgului cu 1 an înainte.
O altă vară, un alt monstru.
Dar de data asta era o persoană lipsă din echipă. Detectivul Thomas Moore nu era între ei, și îi era dor de el, de prezența și siguranța lui de sine, de stabilitatea lui. Deși se certaseră în timpul anchetei Chirurgului, își reparaseră între timp prietenia, și acum îi simțea absența ca pe un gol.
În locul lui Moore, stând exact pe scaunul în care stătea de obicei Moore, era un bărbat în care nu avea încredere: Gabriel Dean.
Oricine ar fi intrat în încăpere ar fi observat imediat că Dean era un intrus în această adunare de polițiști. De la costumul lui bine croit, până la postura militărească, se deosebea clar de ceilalți, și toți erau perfect conștienți de această diferență.
Nimeni nu vorbea cu Dean; el era observatorul tăcut, omul de la FBI, al cărui rol rămânea un mister pentru toți.
- Sexul cu un cadavru e o activitate la care majoritatea dintre noi nici nu vrem să ne gândim, continuă doctorul Zucker. Dar este menționat în mod repetat în literatură, istorie și într-un număr de cazuri penale. Nouă la sută dintre victimele ucigașilor în serie sunt violate sexual după moarte. Jeffrey Dahmer, Henry Lee Lucas și Ted Bundy, toți au recunoscut că au făcut acest lucru. Așa că prezența materiei seminale proaspete în această victimă nu este chiar așa de surprinzătoare, zise el, lăsându-și privirea pe fotografia de autopsie a lui Gail Yeager.
- Mai demult se spunea că numai nebunii fac așa ceva, interveni Darren Crowe. Așa mi-a zis un analist psiholog de la FBI. Tipul ăla de demenți care merg pe stradă vorbind cu vocile din capul lor.
- Da, se credea la început că e semnul unui criminal foarte grav dezichilibrat, zise Zucker. O persoană care plutește într-o ceață de psihoză profundă. E adevărat că un mare număr dintre acești criminali sunt psihopați care intră în categoria ucigașilor dezorganizați - nebuni și lipsiți de inteligență. Au atât de puțin control asupra propriilor impulsuri încât lasă tot felul de probe în urma lor. Fire de păr, materie seminală, amprente. Sunt cel mai ușor de prins, pentru că nu știu, sau nu le pasă, de medicina legală.
- Și atunci individul ăsta?
- Subiectul acesta nu e psihopat. E o creatură cu totul diferită.
Zucker deschise dosarul de fotografii de la domiciliul familiei Yeager și le aranjă pe masă. Apoi se uită la Rizzoli.
- Doamnă detectiv, dumneata ai fost la locul crimei.
Rizzoli încuviință.
- Subiectul acesta a fost metodic. A venit cu o trusă pregătită pentru crimă. A fost ordonat și eficient. N-a lăsat aproape nicio urmă sau probă.
- A lăsat materie seminală, îi atrase atenția Crowe.
- Dar nu într-un loc unde era probabil că o să căutăm. Ar fi fost foarte ușor să n-o găsim. De fapt, aproape că n-am găsit-o.
- Și impresia generală? întrebă Zucker.
- E organizat. Inteligent. Exact ca și Chirurgul, adăugă ea, după o scurtă pauză.
Privirea lui Zucker o fixă pe a ei.
- Sunt de acord cu dumneata, zise Zucker. Acesta e un ucigaș organizat. Urmează ceea ce unii analiști comportamentali numesc o temă de obiect cognitiv. Comportamentul lui nu are scopul doar de a dobândi o satisfacție imediată, acțiunile lui au un țel anume, și acest țel este de a controla complet trupul unei femei - în cazul acesta victima Gail Yeager. Subiectul acesta vrea s-o posede, să se folosească de ea, chiar și după moartea ei. Violând-o în fața soțului, își stabilește dreptul de posesie. Devine dominatorul, asupra amândurora. Mi se pare interesant că nu a fost nici mutilată, nici dezmembrată, zise el, luând o fotografie în urmă. Cu excepția schimbărilor naturale ale primelor stadii de descompunere, cadavrul pare a fi într-o stare destul de bună.
Se uită la Rizzoli pentru o confirmare.
- Nu avea nicio rană deschisă, afirmă ea. Cauza morții a fost strangularea.
- Care este cea mai intimă metodă de a ucide pe cineva.
- Intimă?
- Gândiți-vă ce înseamnă de fapt să sugrumi pe cineva manual. Cât de personal este. Contactul direct. Piele lipită pe piele. Mâinile tale pe carnea ei. Apăsându-i gâtul în timp ce simți cum se scurge viața din ea.
Rizzoli se holbă la el dezgustată.
- Dumnezeule!
- Așa gândește el. Așa simte el. Acesta e univerul în care trăiește, și trebuie să descoperim cum e acest univers.
Zucker arătă fotografia lui Gail Yeager.
- E obsedat de dorința de a-i poseda trupul, de a-i fi proprietar, fie că e moartă, fie că trăiește. Acesta e un bărbat care dezvoltă un atașament persoanl față de un cadavru, și continuă să-l mângâie. Să-l abuzeze sexual.
- Atunci de ce s-a debarasat de el? întrebă Sleeper. De ce nu l-a ținut 7 ani? Așa cum a făcut regele Irod cu nevastă-sa?
- Motive practice? oferi Zucker. Poate că trăiește într-un bloc de apartamente, unde mirosul unui cadavru în putrefacție ar atrage atenția vecinilor. Trei zile este limita duratei în care ai vrea să păstrezi un cadavru.
Crowe râse.
- Zi mai bine 3 secunde.
- Deci spui că are un atașament aproape de amant pentru corpul acesta? întrebă Rizzoli.
Zucker încuviință.
- Înseamnă că i-a fost foarte greu s-o arunce acolo. În Stony Brook.
- Da, cu siguranță i-a fost greu. Ca și cum ai fi abandonat de iubita ta.
Rizzoli se gândi la locul acela din pădure. Copacii, lumina, trecând printre crengi. Atât de departe de arșița și de zgomotul orașului.
- Nu e numai un loc unde să se debaraseze de ele, zise ea. Poate e un loc sacru.
- Toți se uitară la ea.
- Cum ai zis? se miră Crowe.
- Doamna detectiv Rizzoli a exprimat exact părerea la care voiam să ajung, zise Zucker. Locul acela, în rezervație, nu e numai un loc unde să arunce cadavrele folosite. Trebuie să vă întrebați, de ce nu le-a îngropat? De ce le-a lăsat expuse unei posibile descoperiri?
Rizzoli răspunse încet:
- Pentru că le vizitează.
Zucker încuviință.
- Acestea sunt iubitele lui. Haremul lui. Se întoarce acolo de multe ori, să se uite la ele, să le atingă. Poate chiar să le îmbrățișeze. De aceea avea pe el fire de păr de pe cadavre. Când mânuiește cadavrele, ia fire de păr de pe ele pe haine.
Zucker se uită la Rizzoli.
- Firul acela post-mortem se potrivești cu al doilea cadavru?
Rizzoli încuviință.
- Eu și detectivul Korsak am pornit de la presupunerea că acest subiect a cules firul pe haine la locul său de muncă. Acum că știm de unde provine părul, mai are sens să verificăm pista casei funerare?
- Da, zise Zucker. Și să vă spun de ce. Necrofilii sunt atrași de cadavre. Ei simt o excitare sexuală de la mânuirea cadavrelor. Când le îmbălsămează, când le îmbracă. Când le machiază. S-ar putea să încerce să obțină acces la această plăcere alegându-și meserii în domeniul morților. Un asistent de îmbălsămător, de exemplu, sau un cosmetician de la pompe funebre. Țineți minte că rămășițele neidentificate s-ar putea nici să nu aparțină măcar unei victime de crimă. Unul dintre cei mai cunoscuți necrofili a fost un psihopat numit Ed Gein, care a început prădând cimitire. Profana morminte de femei și ducea cadavrele la el acasă. De-abia mai târziu a început să ucidă ca să obțină cadavre.
- Oh, mamă! murumură Frost. Este din ce în ce mai bine.
- E un aspect al gamei largi al comportamentului uman. Necrofilii ni se par nouă bolnavi și perverși. Dar au existat dintotdeauna printre noi, această subdiviune de oameni conduși de obsesii bizare. Apetituri stranii. Da, unii dintre ei sunt psihopați. Dar câțiva sunt perfect normali în toate privințele.
„Warren Hoyt era și el perfect normal.”
Cel care vorbi primul fu Gabriel Dean.
Până în clipa aceea, nu spusese nimic pe parcusul întregii întâlniri și Rizzoli fu surpinsă să-i audă glasul baritonal profund.
- Ai zis că subiectul s-ar putea reîntoarce în pădure să-și viziteze haremul.
- Da, zise Zucker. De aceea urmărirea din Stony Brook ar trebui să continue pe o perioadă nedeterminată.
- Și ce se întâmplă când descoperă că i-a dispărut haremul?
Zucker făcu o pauză.
- Nu va fi încântat.
Rizzoli simți un fior rece pe spinare auzind aceste cuvinte.
„Sunt iubitele lui. Cum ar reacționa orice bărbat dacă i se fură iubita?”
- Va fi înnebunit, afirmă Zucker. Turbat de furie că cineva i-a răpit proprietatea. Și nerăbdător să înlocuiască ceea ce a pierdut. O să-l facă să vâneze din nou.
Zucker se uită la Rizzoli.
- Trebuie neapărat să păstrați secretul față de presă cât de mult posibil. Urmărirea asta s-ar putea să fie cea mai bună șansă să-l prindem. Pentru că sigur se va întoarce în pădure, dar numai dacă e convins că e în siguranță. Numai dacă el crede că haremul e încă acolo, așteptându-l.
Se deschise ușa sălii de conferințe. Toți se întoarseră să-l vadă pe locotenentul Marquette care stătea în ușă.
- Detectiv Rizzoli? zise el. Trebuie să vorbim.
- Chiar acum?
- Dacă nu te superi. Să mergem în biroul meu.
Având în vedere expresiile celorlalți din încăpere, tuturor de venise aceeași idee: Rizzoli era chemată să i se facă morală. Și nu avea nici cea mai mică idee de ce.
Se ridică roșind de pe scaun și ieși după el.
Marquette o conduse pe coridor în tăcere până la Departamentul de omucideri.
Intrară în biroul lui și locotenentul închise ușa. Prin peretele de sticlă, Rizzoli îi văzu pe ceilalți detectivi holbându-se la ea de la birourile lor. Marquette se duse și închise cu violență obloanele.
- Stai jos, Rizzoli.
- Sunt bine așa. Vreau să știu ce se întâmplă.
- Te rog, zise el mai încet, aproape cu blândețe. Stai jos.
Această solicitudine nou apărută o tulbură. Ea și Marquette nu deveniseră niciodată apropiați.
Se așeză pe un scaun și simți că-i bubuia sângele în vine.
Marquette mai păstră tăcerea un moment, încercând parcă să-și găsească niște cuvinte potrivite.
- Am vrut să-ți spun asta înainte să audă și ceilalți. Pentru că mă gândesc că pentru tine va fi cel mai greu. Sunt sigur că e doar o situație temporară și că se va rezolva totul în câteva zile, dacă nu chiar în câteva ore.
- Ce situația?
- Azi-dimineață, pe la 5 dimineața. Warren Hoyt a evadat.
Acum înțelegea de ce insistase să se așeze; se așteptase să se prăbușească.
Dar Rizzoli nu se prăbuși. Rămase perfect nemișcată, cu toate sentimentele blocate, cu fiecare nerv amorțit.
Când vorbi, avea vocea atât de straniu de calmă, că aproape nu și-o recunoscu.
- Cum s-a întâmplat? întrebă ea.
- În timpul unui transfer medical. A fost internat noaptea trecută la Spitalul Fitchburg pentru o apendictomie de urgență. Nu știm exact ce anume s-a întâmplat. Dar în blocul operator.... Nu a mai rămas niciun martor în viață, zise Marquette după o pauză.
- Câți au murit? întrebă ea.
Vocea îi răsuna la fel de plat ca înainte. La fel de străină.
- Trei. Asistenta și anestezista care-l pregăteau pentru operație. Plus gardianul care l-a însoțit la spital.
- Souza-Baranowsky e o închisoare de nivelul 6.
- Da.
- Și i-au permis să meargă la un spital civil?
- Dacă ar fi fost o internare de rutină, ar fi fost transportat la închisoarea federală Shattuck. Dar într-o urgență medicală, politica este de a duce prizonierii la spitalul cel mai apropiat. Și cel mai apropiat era cel din Fitchburg.
- Cine a decis că era o urgență?
- Infirmiera închisorii. L-a examinat pe Hoyt și s-a consultat cu doctorul. Amândoi au fost de acord că are nevoie de îngrijire imediată.
- Pe ce bază?
Vocea începea să i se înăsprească acum, i se strecurase în ea prima notă de sentiment.
- Avea simptome. Dureri abdominale....
- Are pregătire medicală. Știa exact ce să le zică.
- A avut și teste de laborator anormale.
- Ce teste?
- Ceva cu numărul prea mare de globule albe.
- Au înțels cu cine au de-a face? Au avut măcar cea mai vagă idee?
- Nu poți să falsifici un test de sânge.
- El poate. A lucrat într-un spital. Știe cum să manipuleze testele de laborator.
- Rizzoli....
- Pentru numele lui Dumnezeu, a fost laborant care se ocupa de sânge, ce mama dracului!
Vocea îi răsună atât de strident, că și ea fu surprinsă. Se uită fix la el, șocată de izbucnirea ei. Și copleșită de sentimentele care acum în sfârșit se învolburau în ea.
Furie. Neputință.
Și frică.
Toate lunile astea, o suprimase, pentru că știa că e irațional să-i fie frică de el. Era închis într-un loc unde nu putea ajunge la ea, de unde nu putea s-o rănească. Dar acum frica era perfect logică și o cuprinse în gheare.
Sări brusc în picioare și dădu să plece.
- Detectiv Rizzoli!
Se opri în ușă.
- Unde mergi?
- Cred că știi unde trebuie să merg.
- Poliția locală din Fitchburg și poliția statală au situația sub control.
- Serios? Pentru ei, nu e decât un simplu evadat. O să se aștepte să facă aceleași greșeli ca toți ceilalți. Dar n-o să facă nicio greșeală. O să se strecoare prin plasa lor.
- Nu le acorzi suficientă încredere.
- Ei nu-l consideră pe Hoyt demn de suficientă atenție. Nu înțeleg cu cine au de-a face, zise ea.
„Dar eu știu. Eu înțeleg perfect.”
Afară, în parcare, lumina de un alb incandescent tremura străvezie sub soarele strălucitor și vântul ce sufla dinspre stradă era dens și sulfuros. Pe când intra în sfârșit în mașină, cămașa îi era deja udă de transpirație.
„Lui Hoyt i-ar plăcea canicula asta” se gândi ea.
Era vremea lui favorită, așa cum unei șopârle cel mai mult îi place să stea pe nisipul dogoritor al deșertului. Și ca orice reptilă, și el știa să se strecoare șerpuit din calea pericolului.
„N-o să-l găsească.”
În timp ce conducea spre Fitchburg, se gândi la Chirurg, liber din nou prin lume. Se întrebă dacă mai avea tăria să-l înfrunte iarăși. Gândul să-l înfrunte pe Warren Hoyt o făcea aproape să tremure.
„M-am luptat o dată cu el, și aproape am murit. Nu știu dacă mai pot s-o fac o dată. Dacă pot să forțez monstrul înapoi în cușca lui.”
Perimetrul nu era păzit de nimeni.
Rizzoli se opri pe coridorul spitalului, uitându-se în jur să vadă vreun polițist în uniformă, dar nu văzu decât niște asistente, două îmbrățișându-se consolator, celelalte îngrămădite laolaltă și vorbind cu voce scăzută, cu fețele pământii de șoc.
Se strecură pe sub panglica galbenă de poliție ce atârna pleoștită și, fără să o întrebe nimeni ce căuta acolo, trecu prin ușile duble care se deschiseră automat cu un foșnet, ca s-o lase să intre în zona de primire a blocului operator.
Văzu petele și pașii deși ca de la școala de dans conturați în sânge pe jos. Un tehnician criminalist își împacheta deja trusa. Era un loc al crimei vechi deja, de unde se recoltaseră toate probele și peste care se umblase mult, gata să fie eliberat pentru curățenie.
Dar oricât de vechi era, oricât de contaminat era, Rizzoli putea încă să vadă ce se întâmplase în această încăpere, căci era scris în sânge pe pereți.
Văzu curbele uscate de stropi arteriali ieșiți din arterele pulsânde ale victimei.
Urmele curbe de sânge stropit continuau peste panoul cu orarul, apoi peste colț și până pe celălalt perete. Aici vârfurile erau mai mici, pentru că presiunea sistolică scăzuse și pulsațiile începeau să coboare înspre podea, alunecând în jos.
Se sfârșeau într-o băltoacă lângă biroul de recepție.
„Telefonul. Cel care a murit aici încerca să ajungă la telefon.”
Dincolo de zona de primire, un coridor lat mărginit de chiuvete trecea pe lângă sălile de operații. Auzi voci de bărbați și fâșâitul unui radio portabil și urmă sunetul până la o ușă deschisă.
Trecu pe lângă un șir de chiuvete, de lângă care tehnicianul criminalist de-abia îi aruncă o privire. Nimeni n-o întrebă ce făcea acolo, nici când intră în sala de operații numărul 4 și se opri, oripilată de urmele masacrului.
Deși nu mai era nicio victimă în încăpere, sângele lor era pretutindeni, stropind pereții, dulapurile, mesele și era purtat pe podea de pașii celor care veniseră aici după plecarea criminalului.
- Doamnă? Doamnă?
Doi bărbați îmbrăcați în civil stăteau lângă dulapul cu instrumentarul, încruntându-se la ea.
Cel mai înalt din ei se apropie de ea, cu papucii de hârtie peste pantofi, lipindu-se la fiecare pas de podeaua plină de sânge. Avea aproximativ 35 de ani și aerul de superioritate arogantă pe care-l au toți bărbații masivi și musculoși.
Compensație masculină pentru părul ce i se rărea vizibil, se gândi ea.
Înainte ca acesta să-i pună întrebarea evidentă, își scoase legitimația.
- Jane Rizzoli, Omucideri. Poliția Boston.
- Ce caută Boston aici?
- Scuze. Nu știu cum vă numiți, răspunse ea.
- Sergent Canady. Secția de capturare a evadaților.
Un polițist al Poliției Statale Massachusetts. Își întinse mâna să i-o strângă pe a lui, când observă că purta mănuși de latex. În orice caz, tot nu părea dispus să-i ofere acest gest de politețe.
- Vă putem ajuta cu ceva? întrebă Canady.
- Poate vă pot ajuta eu pe voi.
Canady nu păru deloc entuziasmat de ofertă.
- Cum?
Rizzoli se uită la dârele multiple de sânge stropite pe perete.
- Bărbatul care a făcut asta - Warren Hoyt....
- Ce-i cu el?
- Îl cunosc foarte bine.
Acum li se alăturase și bărbatul mai scund. Acesta avea chipul palid și urechile ca Dumbo, însă, deși era și el evident polițist, nu părea să aibă instinctul teritorial al lui Canady.
- Hei, te cunosc. Rizzoli. Tu l-ai prins.
- Am lucrat cu echipa.
- Nu, tu ești cea care l-a încolțit în Lithia.
Spre deosebire de Canady, el nu purta mănuși și dădu mâna cu ea.
- Detectiv Arlen. Poliția Fitchburg. Ai venit până aici numai pentru asta?
- Imediat ce-am aflat. Înțelegeți cu cine aveți de-a face, nu? întrebă ea, uitându-se la pereți.
- Situația e sub control, interveni Canady.
- Îi știți povestea?
- Știm ce-a făcut aici.
- Dar îl știți pe el?
- I-am primit dosarul de la Souza-Baranowski.
- Și gardienii de acolo n-au nici cea mai vagă idee cu cine au de-a face. Altfel nu s-ar fi întâmplat așa ceva.
- Întotdeauna i-am adus înapoi, zise Canady. Toți fac aceleași greșeli.
- Nu și ăsta.
- N-are decât 6 ore avans.
- Șase ore? zise ea, clătinând din cap. Deja l-ați pierdut.
Canady se enervă.
- Răscolim toată zona. Am stabilit baraje pe stradă și verificări pentru toate mașinile. Am anunțat presa, și fotografia i-a apărut la toate posturile locale de televiziune. Cum am zis, situația e sub control.
Rizzoli nu răspunse, întorcându-și atenția asupra șuvoaielor de sânge.
- Cine a murit aici? întrebă ea încet.
- Anestezista și asistenta de la sala de operație, îi răspunse Arlen. Anestezista zăcea aici, la capătul mesei. Asistenta a fost găsită acolo, lângă ușă.
- N-au țipat? Nu l-au alertat pe gardian?
- Nu prea ar fi putut scoase un sunet. Le-a spintecat laringele la amândouă.
Rizzoli se duse la capul mesei și se uită la bara metalică pe care erau agățate punga de soluție pentru o perfuzie intravenoasă, tubul de plastic și cateterul ce atârnau până la băltoaca de apă de pe jos. Sub masă era o seringă de sticlă spartă.
- I-au pus o perfuzie, zise ea.
- I-au pus-o în camera de urgență, confirmă Arlen. L-au mutat direct aici, după ce chirurgul l-a examinat jos. I-au diagnosticat un apendice perforat.
- De ce n-a urcat și chirurgul cu el? Unde era?
- Consulta alt pacient în camera de urgență. A urcat cam la 10-15 minute după ce s-au întâmplat toate aici. A intrat pe ușa aceea dublă, a văzut gardianul mort în zona de recepție și a alergat direct la telefon. Practic tot personalul de la urgențe s-a repezit aici, dar nu mai puteau face nimic pentru victime.
Rizzoli se uită la podea și văzu urmele și petele mânjite lăsate de prea mulți pantofi, prea mult haos pentru a putea fi interpretat.
- De ce nu era gardianul aici, păzind prizonierul? întrebă ea.
- Sala de operații trebuie să fie o zonă sterilă. Nu e voie cu haine de stradă. Probabil i s-a spus să aștepte în afara ușii.
- Dar nu e politica ca prizonierii să fie încătușați încontinuu când nu sunt în interiorul închisorii?
- Ba da.
- Chiar și în sala de operații, chiar și sub anestezie, Hoyt ar fi trebuit să aibă un picior sau o mână legată de masă cu o cătușă.
- Așa ar fi trebuit.
- Ați găsit cătușele?
Arlen și Canady își aruncară o privire unul altuia.
- Cătușele erau pe jos, sub masă, zise Canady.
- Deci a fost încătușat.
- La un moment dat, da....
- De ce oare i-au dat drumul?
- Probabil vreun motiv medical? sugeră Arlen. Ca să-i pună o altă perfuzie? Să-i schimbe poziția?
Rizzoli clătină din cap.
- Ar avea nevoie de gardian înăuntru ca să-i descuie cătușele. Gardianul nu ar ieși afară, lăsând prizonierul fără cătușe.
- Înseamnă că a fost neglijent, zise Canady. Toată lumea de la Urgențe avea impresia că Hoyt era extrem de bolnav, cu dureri prea mari ca să fie în stare să se lupte cu cineva. Evident, nu s-au așteptat...
- Dumnezeule, șopti ea. Nu și-a pierdut îndemânarea.
Se uită la căruciorul de anestezie și văzu sertarul deschis.
La lumina puternică din sală, dinăuntru sclipeau mai multe fiole de tiopental. Un anestezic.
Aveau de gând să-l adoarmă, realiză ea. Stătea întins pe masă, cu perfuzia în braț. Gemând, cu fața contorsionată de durere. Iar ei n-aveau nicio idee ce se va întâmpla; toți erau ocupați făcându-și meseria.
Asistenta se gândea ce instrumente să pregătească, de care dintre ele va avea nevoie doctorul. Anestezista calcula dozele de medicamente, urmărind pe monitor pulsul pacientului. Poate că i-a văzut accelerația inimii și a presupus că e din cauza durerii. Nu și-a dat seama că de fapt se încorda pentru atac. Pentru crimă.
Și apoi.... ce s-a întâmplat?
Se uită la instrumentarul de lângă masă. Era gol.
- A folosit un bisturiu? întrebă ea.
- N-am găsit arma.
- E instrumentul lui favorit. Întotdeauna folosește un bisturiu...
Un gând brusc făcu să i se ridice părul pe ceafă. Se uită la Arlen.
- Nu cumva e încă în clădire?
- Nu e în clădire, interveni Canady.
- S-a prefăcut și înainte că e doctor. Știe cum să se amestece printre cadrele medicale. Ați verificat spitalul?
- Nu a fost necesar.
- Și atunci de unde știi că nu e aici?
- Pentru că avem dovada că a ieșit din clădire. E pe caseta video.
Rizzoli își simți pulsul accelerându-i-se.
- L-ați prins pe camera de securitate?
Canady încuviință.
- Presupun c-o să vrei s-o vezi personal.
OPT
- E ciudat ce face, zise Arlen. Ne-am uitat la caseta asta de mai multe ori, și tot n-am înțeles.
Coborâseră în sala de conferințe a spitalului. Într-un colț era un dulap cu un televizor și un video. Arlen îl lăsă pe Canady să pornească toate aparatele și să folosească telecomanda.
Controlul telecomenzii e rolul masculului alfa din haită, și Canady avea nevoie să fie acest mascult. Arlen era suficient de sigur de sine să nu-i pese.
Canady puse caseta în aparat și zise:
- OK. Să vedem dacă Poliția Boston poate să ne lămurească.
Era echivalentul verbal al aruncării mănușii. Porni înregistrarea.
Pe ecran apăru o ușă închisă la capătul unui coridor.
- Asta e camera fixată pe tavan în holul de la parter, zise Arlen. Ușa pe care-o vezi duce direct afară, la parcarea personalului, în estul clădirii. E una dintre cele 4 ieșiri. În josul imaginii e momentul înregistrării.
- 5,10 citi ea.
- În registrul de la Urgențe, prizonierul a fost mutat la etaj la blocul operator în jurul orei 4,45, așa că asta e cu 25 de minute mai târziu. Uită-te acum. Se întâmplă pe la 5,11.
Pe ecran, secundele se scurgeau una după alta. La 5:11:13, o siluetă apăru brusc pe ecran, înaintând cu pas calm, fără grabă, apropiindu-se de ieșire. Era cu spatele la cameră, și-i văzură părul castaniu tuns scurt peste gulerul halatului alb de laborator. Purta pantaloni de chirurg și acoperitori de hârtie pentru pantofi.
Ajunsese deja lângă ușă și împingea bara de ieșire când dintr-odată se opri.
- Uită-te acum, zise Arlen.
Bărbatul se întoarse încet. Privirea i se ridică spre cameră.
Rizzoli se aplecă înainte, cu gâtul uscat, cu ochii lipiți de chipul lui Warren Hoyt. I se uita direct în ochi și avu senzația că și el se uita direct la ea.
Hoyt se apropie de cameră și Rizzoli observă că ținea ceva sub brațul stâng. O legătură cu ceva. Bărbatul se apropie până ajunse direct sub cameră.
- Acuma începe partea bizară, zise Arlen.
Uitându-se în continuare la cameră, Hoyt își ridică mâna dreaptă, cu palma înainte, ca și cum ar fi fost pe punctul de a depune jurământul în tribunal că va spune adevărul. Cu mâna stângă, își arăta palma deschisă. Și zâmbi.
- Ce naiba vrea să însemne asta? zise Canady.
Rizzoli nu răspunse. Îl privi în tăcere pe Hoyt întorcându-se, mergând spre ieșire și dispărând afară.
- Mai pune-o o dată, ceru ea încet.
- Ai idee ce vrea să reprezinte chestia cu mâna?
- Mai pune o dată caseta.
Canady se încruntă și întoarse înregistrarea cu câteva secunde înapoi, apoi o lăsă să meargă din nou.
Încă o dată, Hoyt se duse la ușă. Se răsuci. Veni înapoi spre cameră, cu privirea fixată pe cei care priveau acum înregistrarea.
Rizzoli stătea cu fiecare mușchi din corp încordat, cu inima bubuindu-i în piept, așteptând gestul următor. Cel pe care ea îl înțelesese deja.
Hoyt își ridică palma.
- Apasă pe pauză, zise ea. Chiar aici!
Canady apăsă pe pauză.
Pe ecran, Hoyt stătea cu un zâmbet pe chip, cu degetul arătător de la mâna stângă arătându-și palma deschisă a mâinii drepte. Imaginea o paraliză.
Arlen rupse tăcerea în cele din urmă.
- Ce înseamnă? Știi?
Rizzoli înghiți în gol.
- Da.
- Ei bine, ce e? se răsti Canady.
Rizzoli își desfăcu palmele pe care le ținuse încleștate în pumni pe genunchi.
Pe amândouă palmele avea cicatricile lăsate de atacul lui Hoyt cu 1 an în urmă, noduri groase ce se vindecaseră peste cele două găuri tăiate de bisturiul lui.
Arlen și Canady se holbară la cicatrice.
- Hoyt ți-a făcut asta? zise Arlen.
Rizzoli încuviință.
- Asta e ceea ce înseamnă. De aceea și-a ridicat mâna.
Se uită la ecranul pe care Hoyt zâmbea încă, ținându-și palma deschisă către cameră.
- E o mică glumă, doar între noi 2. Felul lui de salut. Chirurgul vorbește cu mine.
- Înseamnă că l-ai enervat, nu glumă, spuse Canady, gesticulând cu telecomanda către ecran. Uită-te numai. Parcă ți-ar zice: „Du-te naibii!”
- Sau: „Ne mai vedem noi”, zise Arlen încet.
Cuvintele lui o îngheţară.
„Da, ştiu c-o să ne mai vedem. Dar nu ştiu când şi unde.”
Canady porni din nou înregistrarea şi priviră continuarea.
Îl văzură pe Hoyt coborându-și mâna și întorcându-se din nou către ușă.
În timp ce ieșea afară, Rizzoli se concentră asupra legăturii de sub braț.
- Mai oprește-o o dată, zise ea.
Canady apăsă din nou pe pauză.
Rizzoli se aplecă și atinse ecranul.
- Ce are sub braț? Seamănă cu un prosop făcut sul.
- Asta și e, zise Canady.
- De ce ar duce așa ceva cu el?
- Nu prosopul. E ceea ce duce în prosop.
Rizzoli se încruntă, gândindu-se la ceea ce tocmai văzuse în blocul operator. Își aminti tava goală de lângă masă.
Se uită la Arlen.
- Instrumente, zise ea. A luat instrumente chirurgicale.
Arlen încuviință.
- Lipsește un set de laparotomie din sală.
- Laparotomie? Ce e asta?
- E un termen medical pentru despicarea abdomenului, zise Canady.
Pe ecran, Hoyt ieșise deja afară și acum nu mai vedeau decât holul gol și o ușă închisă.
Canady închise televizorul și se întoarse spre ea.
- Se pare că băiatul tău e nerăbdător să se întoarcă la lucru.
Sunetul mobilului ei o făcu să tresară. Simțea că-i bubuie inima în timp ce-și căuta telefonul. Cei 2 bărbați o priveau, așa că se ridică și se duse la fereastră înainte să răspundă.
Era Gabriel Dean.
- Știi că antropologul de medicină legală se întâlnește cu noi la ora 3? întrebă el.
Rizzoli se uită la ceas.
- O să ajung la timp.
De-abia.
- Unde ești?
- Bine, o să fiu acolo, în regulă?
Închise. Se uită afară pe geam și trase adânc aer în piept.
„Nu pot să fac față, se gândi ea. Monștrii mă trag în toate direcțiile...”
- Rizzoli? zise Canady.
Se întoarse spre el.
- Îmi pare rău. Trebuie să mă întorc în oraș. Sunați-mă în secunda când auziți ceva de Hoyt.
Canady încuviință și zâmbi.
- Nu credem c-o să ia prea mult timp.
Ultima persoană cu care avea chef să vorbească era Dean, dar când intră în parcarea de la Departamentul de Medicină Legală, îl văzu ieșind din mașina lui.
Intră rapid într-un loc de parcare și opri motorul, gândindu-se că dacă așteaptă doar câteva minute, acesta va intra primul înăuntru, și în felul acesta va evita orice conversație inutilă cu el. Din nefericire însă, și el o observase pe ea, și rămase așteptând în parcare, un obstacol de neevitat. Acum nu mai avea de ales și trebuia să-l înfrunte.
Ieși din mașină în arșița dogoritoare și se apropie de el, cu viteza unei persoane care n-are timp de pierdut.
- Nu te-ai mai întors la ședință azi-dimineață, zise el.
- Marquette m-a chemat în biroul lui.
- Mi-a spus.
Rizzoli se opri în loc și se uită la el.
- Ce ți-a spus?
- Că unul dintre foștii tăi criminali a evadat.
- Exact.
- Și că te-a tulburat.
- Marquette ți-a zis asta?
- Nu. Dar din moment ce n-ai mai venit înapoi la ședință, am presupus că ești supărată.
- Au apărut alte lucruri care necesitau atenție.
Porni cu pași hotărâți spre clădire.
- Dumneata ești la conducerea acestui caz, doamnă detectiv, strigă el în urma ei.
Rizzoli se opri și se întoarse să se uite la el.
- Și de ce simți nevoia să-mi reamintești?
Dean se apropie încet de ea, până când ajunse suficient de aproape să fie intimidant. Probabil asta și intenționa.
Stăteau acum față în față, și deși nu s-ar fi dat niciodată înapoi din fața lui, Rizzoli simți fără să vrea că roșește sub privirea lui. Nu doar superioritatea lui fizică o făcea să se simtă amenințată; mai degrabă faptul că-și dăduse dintr-odată seama că era un bărbat deziderabil - o reacție cu totul perversă, având în vedere cât de furioasă era.
- Cazul acesta va avea nevoie de întreaga noastră atenție, zise el. Ascultă, înțeleg că ești supărată din cauza evadării lui Warren Hoyt. Asta ar fi de-ajuns să zdruncine orice polițist. Destul cât să te facă să-ți pierzi echilibrul....
- Nu mă cunoști aproape deloc. Nu încerca să joci rolul de psihiatru cu mine.
- Mă întreb doar dacă te simți suficient de concentrată să conduci această anchetă. Sau dacă vor interveni aceste „alte” probleme.
Rizzoli reuși să-și păstreze cumpătul. Să-l întrebe, foarte calm:
- Domnule agent Dean, știi câți oameni a omorât Hoyt în această dimineață? Trei. Un bărbat și două femei. Le-a tăiat gâturile și apoi a plecat, pur și simplu. Așa cum reușește s-o facă întotdeauna.
Își ridică mâna și Dean se holbă la cicatricile ei.
- Acestea sunt niște suvenire pe care mi le-a lăsat anul trecut, chiar înainte de a fi pe punctul de a-mi tăia gâtul.
Își lăsă mâinile în jos și râse.
- Așa că, da, ai perfectă dreptate. Am niște probleme cu el.
- Ai, de asemenea, o treabă de făcut. Aici.
- Și o fac.
- Hoyt îți distrage atenția. Îl lași să-ți stea în cale.
- Singura problemă care-mi stă în cale ești tu. Nici măcar nu știu ce faci aici.
- Cooperare între agenții. Nu asta e descrierea oficială?
- Eu sunt singura care cooperează. Tu ce-mi dai în schimb?
- Ce anume ai vrea să-ți dau?
- Ai putea începe spunându-mi de ce e implicat FBI-ul. Nu s-a băgat niciodată în cazurile mele înainte. De ce e familia Yeager așa de diferită? Ce știi despre ei și eu nu știu?
- Știu exact la fel de multe despre ei ca tine, răspunse el.
Să fie acesta adevărul? Nu-și dădea seama. Nu-l putea citi deloc pe acest om. Și acum atracția sexuală venea să-i mărească deruta și mai mult, încurcând și mai mult mesajele dintre ei.
Dean se uită la ceas.
- E trecut de 3. Ne așteaptă.
Cu aceste cuvinte porni spre intrare, dar Rizzoli nu-l urmă imediat. Pentru o clipă rămase singură în parcare, zguduită de reacția pe care o avusese față de Dean.
În cele din urmă trase adânc aer în piept și se duse către morgă, adunându-și puterile pentru o nouă vizită la morți.
Cel puțin aceasta nu o mai făcu să-i vină rău.
Duhoarea copleșitoare de putrefacție care o făcuse să vomite în timpul autopsiei lui Gail Yeager era în mare măsură absentă la acest al doilea cadavru. Cu toate acestea, Korsak își luase precauțiile obișnuite și se mânjise din nou cu Vicks sub nări.
Rizzoli își păstră o atitudine stoică cât timp doctorița Isles și antropologul criminalist, doctorul Carlos Pepe, desigilară cutia și scoaseră cu grijă rămășițele scheletizate, așezându-le pe masa de morgă acoperită cu un cearșaf.
În vârstă de 60 de ani și gârbovit ca un gnom, doctorul Pepe era agitat și entuziasmat ca un copil; scotea conținutul cutiei, privind fiecare bucată ca și cum ar fi fost de aur.
În timp ce Rizzoli nu vedea decât o colecție amestecată de oase murdare, imposibil de deosebit unul de altul, ca niște rămurele din același copac, doctorul Pepe vedea clavicule, radius și cubitus, pe care le identifica imediat și le așeza în poziție anatomică.
Doctorul Pepe plasă în capul mesei craniul și falca dezarticulată. Din crusta de mizerie sclipeau niște dinți de aur. Acum toate oasele erau așezate.
Dar cutia nu era încă goală.
O răsturnă cu fața în jos, vărsând restul conținutului pe o tavă acoperită cu pânză. Din cutie se revărsă o ploaie de pământ, frunze și ghemotoace de păr castaniu încâlcit. Îndreptă lumina de examinare asupra tăvii și cu o pensetă începu să culeagă prin pământ.
În câteva secunde, găsi ceea ce căuta: un grăunte negru, în forma unui bob mare de orez.
- Pupă, zise el. Deseori confundată cu fecale de șobolan.
- Așa aș fi zis și eu, spuse Korsak. Răhăței de șobolan.
- Sunt multe aici. Trebuie pur și simplu să știi ce cauți, zise doctorul Pepe, mai culegând câteva boabe negre și așezându-le împreună într-o mică grămăjoară. Specia Calliphoridae.
- Poftim? întrebă Korsak.
- Muște de carne, răspunse Gabriel Dean.
Doctorul Pepe încuviință.
- Acesta e învelișul în care se dezvoltă larvele de muște de carne. Sunt ca niște coconi. Este exoscheletul larvelor de stadiul 3. Ies din ele ca muște adulte, zise el și le privi prin lupă. Acestea sunt eclozate.
- Ce înseamnă asta? Eclozate? întrebă Rizzoli.
- Înseamnă că sunt goale. Muștele au ieșit deja din ele.
- Care e perioada de dezvoltare pentru Calliphoridae în perioada asta? întrebă Dean.
- În această perioadă a anului, aproximativ 35 de zile. Dar observați cum diferă în culoare și condiții aceste două pupe? Toate sunt din aceeași specie, dar învelișul acesta a fost expus la intemperii mai multă vreme.
- Două generații diferite, zise Isles.
- Așa mă gândesc și eu. Sunt curios să aud ce va zice entomologul.
- Dacă fiecare generație are nevoie de 35 de zile ca să se maturizeze, înseamnă că au fost 70 de zile de intemperii? întrebă Rizzoli. De atâta vreme stă acolo victima asta?
Doctorul Pepe se uită la oasele de pe masă.
- Ceea ce văd aici nu contrazice un interval post-mortem de două luni de vară.
- Nu puteți spune un moment mai clar?
- Nu de la niște rămășițe scheletizate. Este posibil să fi zăcut în pădurea aceea de două luni. Sau de șase luni.
Rizzoli îl văzu pe Korsak făcând o grimasă, câtuși de puțin impresionat de expertul lor de oase.
Dar doctorul Pepe de-abia își dădea drumul. Își mută atenția asupra mesei.
- Un singur individ, femeie, zise el, scrutând șirul de oase. Destul de scundă - nu mai înaltă de 1,50 metri. Fracturile vindecate sunt evidente. Avem o fractură veche femurală prin cominuție, tratată cu șurub chirurgical.
- Seamănă cu o tijă Steinman, interveni Isles, arătând coloana lombară. Și a avut o fuziune chirurgicală la L-3 și L-3.
- Răniri multiple? întrebă Rizzoli.
- Această victimă a suferit o traumă majoră.
Doctorul Pepe își continuă inventarul:
- Două coaste stângi lipsesc, și tot așa....
Răscoli prin colecția de oase mărunte ale mâinii.
- ....3 carpiene și majoritatea falangelor de la mâna stângă. Cred că un animal a furat din ea cât de-o gustare.
- Un sandvici de mână, zise Korsak.
Nimeni nu râse.
- Toate oasele lungi sunt prezente. Și toate vertebrele...
Făcu o pauză, încruntându-se la oasele gâtului.
- Lipsește hioidul.
- Nu l-am putut găsi, zise Isles.
- Ați cernut?
- Da. Am mers chiar eu acolo să-l caut.
- E posibil să fi fost luat de animale, zise doctorul Pepe. Vedeți înțepăturile acestea în formă de V? zise el, ridicând o scapulă - unul dintre oasele în formă de aripi de la umeri. Sunt făcute de dinți canini și carnasieri. Capul a fost găsit separat de corp? întrebă el ridicându-și privirea.
- Era la câțiva pași de trunchi, răspunse Rizzoli.
- Asta e tipic pentru câini, încuviință Pepe. Pentru ei, capul e ca o minge mare. O jucărie. Îl rostogolesc prin jur, dar nu pot să-și înfigă dinții cu adevărat într-un cap, așa cum pot cu un gât sau o mână ori un picior.
- Stați puțin, zise Korsak. Vorbim de Fifi și Nero acum?
- Toate canidele, sălbatice sau domestice, se comportă în mod asemănător. Chiar și lupilor și coioților le place să se joace cu mingea, exact ca Fifi și Nero. Din moment ce acest cadavru a fost într-un parc suburban, înconjurat de locuințe, aproape sigur aceste păduri erau frecventate de câini domestici. Ca toate canidele, instincul lor e să fie necrofagi. Vor roade orice suprafață în jurul căreia își pot deschide fălcile.
Korsak păru oripilat.
- Soția mea are un terier mic de Highland. Asta e ultima dată când îl mai las pe afurisitul ăla să mă lingă pe mine pe față.
Pepe luă craniul și-i aruncă lui Isles o privire ironic-jucăușă.
- Deci hai să jucăm întreabă-l pe măgăruș, doctor Isles. Care e părerea dumitale?
- Întreabă-l pe măgăruș? făcu Korsak.
- E o expresie de la Facultatea de Medicină, zise Isles. Întreabă-l pe măgăruș înseamnă să-i testezi cuiva cunoștințele. Să-l pui în încurcătură.
- Ceea ce sunt convins că făceai și dumneata cu studenții dumitale de patologie la UC, zise Pepe.
- Fără milă, recunoscu Isles. Gemeau de fiecare dată când mă uitam spre ei. Știau că urma o întrebare grea.
- Și acuma eu o să te întreb pe dumneata, rosti el, cu veselie. Spune-ne despre această victimă.
Isles se concentră asupra rămășițelor.
- Incisivii, forma palatului și lungimea craniului confirmă rasa caucaziană. Craniul este destul de mic, cu creste supraorbitale minimale. Apoi mai e și pelvisul. Forma unghiului suprapubian. E o femeie caucaziană.
- Și ce vârstă are?
- Are o fuziune epifiziară incompletă pe creasta iliacă. Nu prezintă schimbări artritice pe coloană. Tânără adultă.
- Sunt de acord, zise doctorul Pepe, și ridică mandibula. Trei coroane de aur, observă el. Și a avut lucrări masive de restaurare cu amalgam. I-ați făcut radiografii?
- Yoshima i le-a făcut azi-dimineață. Sunt pe ecran, la lumină, zise Isles.
Pepe se duse să se uite la ele. Le arătă filmul mandibulei.
- A avut două obturații, afirmă el. Par a fi plombe de gutapercă. Și uite aici. Vezi cum rădăcinile de la 7 până la 10 și de la 22 până la 27 sunt scurte și tocite? A avut o mișcare ortodontică.
- N-am observat asta, zise Isles.
Pepe zâmbi.
- Mă bucur că mai am ceva să te învăț, doctor Isles. Începeai să mă faci să mă simt inutil.
- Deci e o persoană suficient de bogată să-și permită lucrări dentare, interveni agentul Dean.
- Lucrări dentare destul de scumpe, adăugă Pepe.
Rizzoli se gândi la Gail Yeager și la dinții ei perfect drepți.
Mult după ce inima încetează să mai bată, mult după ce carnea li se descompune, starea danturii îi deosebește cel mai clar pe bogați de săraci. Cei care se chinuie să adune bani de chirie își neglijează molarul ce-i doare sau aspectul neatrăgător al danturii. Caracteristicile acestei victime începeau deja să sune straniu de familiare.
O tânără femeie. Albă. Înstărită.
Pepe puse mandibula la loc și-și mută atenția către tors. Studie pentru o clipă cutia toracică înfundată și sternul. Ridică o coastă dezarticulată, o arcui către stern și studie unghiul făcut de cele două oase.
- Pectus excavatum, zise el.
Pentru prima dată, Isles păru supărată.
- N-am observat asta.
- Ce zici de tibii?
Isles se duse imediat la picioarele mesei și ridică unul din oasele lungi. Se uită îndelung la el, încruntându-se din ce în ce mai tare. Luă apoi osul de același fel de la celălalt picior și le așeză unul lângă altul.
- Genu varum bilateral, rosti ea, părând acum foarte tulburată. Poate la 15 grade. Nu-mi dau seama cum de n-am observat.
- Te concentrai pe fractură. Tija aceea chirurgicală îți lua ochii. Și asta nu e condiție întâlnită prea des în zilele de azi. E nevoie de un bătrânel ca mine să o recunoască.
- Asta nu e o scuză. Ar fi trebuit să observ imediat, zise ea, rămânând tăcută pentru o clipă, cu privirea încruntată alternând între oasele picioarelor și piept. Dar asta n-are nicio logică. Nu se potrivește deloc cu lucrările dentare. Parcă avem de-a face cu două persoane diferite.
- Dacă nu vă deranjează, nu ne explicați și nouă despre ce vorbiți? interveni Korsak. Ce n-are nicio logică?
- Persoana aceasta avea o boală numită genu varum, zise doctorul Pepe. Cunoscută în mod obișnuit sub numele de „picioare încovoiate”. Fluierele picioarelor îi erau curbate cu aproximativ 15 grade. Asta e o curbatură a tibiei de două ori mai mare decât cea normală.
- Și de ce faceți amândoi așa mare caz de chestia asta? Mulți oameni au picioarele încovoiate.
- Nu e vorba doar de picioarele încovoiate, zise Isles. E vorba și de piept. Uitați-vă la unghiul dintre coaste și stern. Are pectus excavatum, sau piept în formă de pâlnie. O creștere anormală a oaselor și a cartilajelor ce face ca sternul - osul pieptului - să fie prăbușit în interior. Dacă e grav, poate cauza greutăți respiratorii și probleme cardiace. În cazul acesta, a fost o formă ușoară și probabil nu i-a provocat niciun simptom. Boala a fost în primul rând de ordin estetic.
- Și asta din cauza unei formări anormale a oaselor? întrebă Rizzoli.
- Da. Un defect în metabolismul oaselor.
- Despre ce boală e vorba?
Isles ezită și se uită la doctorul Pepe.
- Are o statură foarte scundă.
- Ce estimare Trotter-Gleiser are?
Isles luă o ruletă și măsură femurul și tibia.
- Presupun că aproximativ 152 de centimetri. Plus sau minus 3.
- Deci avem pectus excavatum. Genu varus bilateral. Înălțime mică. E foarte sugestiv, dădu el din cap.
Isles se uită la Rizzoli.
- A avut rahitism în copilărie.
Pentru Rizzoli „rahitismul” era un cuvânt aproape ciudat. Își aduse în minte viziunea unor copii în picioarele goale printre cocioabe dărăpănate, țipete de sugari și mizeria sărăciei lucii. O epocă diferită, colorată în sepia.
Rahitism nu era cuvântul ce i se potrivea unei femei cu 3 coroane de aur și dinți îndreptați ortodontic.
Și Gabriel Dean observase această contradicție.
- Eu credeam că rahitismul e cauzat de malnutriție, zise el.
- Așa e, răspunse Isles. Lipsă de vitamina D. Majoritatea copiilor primesc o cantitate adecvată din lapte sau de la lumina soarelui. Dar dacă suferă de malnutriție, sau sunt ținuți mereu în casă, vor prezenta o deficiență de vitamina D. Și asta afectează metabolismul calciului și al dezvoltării oaselor. De fapt, n-am văzut niciodată un astfel de caz până acum, zise ea după o pauză.
- Hai cu mine la o deshumare într-o zi, o invită doctorul Pepe. O să-ți arăt o mulțime de cazuri din secolul trecut. Scandinavia, nordul Rusiei...
- Dar în ziua de azi? În Statele Unite? întrebă Dean.
Pepe clătină din cap.
- E destul de rar. Considerând deformările osoase și statura mică, aș zice că această persoană a trăit în condiții de mare sărăcie. Cel puțin până la adolescență.
- Asta nu se potrivește cu lucrările dentare.
- Nu. De aceea a zis doamna doctor că parcă am avea de-a face cu două persoane diferite.
„Copilul și adultul” se gândi Rizzoli.
Își aminti de propria copilărie din Revere, când toată familia se înghesuise într-o casă mică luată cu chirie, un spațiu atât de mic, că trebuia să se târască să ajungă în locul ei secret de sub verandă ca să fie puțin singură.
Își aminti scurta perioadă când tatăl ei fusese concediat, șoaptele speriate venind din dormitorul părinților, masa de cină din conserve de porumb și pireu din fulgi de cartofi.
Perioada grea nu durase mult; în mai puțin de 1 an, tatăl ei își găsise o nouă slujbă și avuseseră din nou carne pe masă.
Dar o întâlnire cu sărăcia - oricât de scurtă ar fi ea - lasă întotdeauna urme, dacă nu pe corp, atunci în minte, și cei 3 frați Rizzoli își aleseseră toți profesii cu venituri sigure, chiar dacă nu spectaculoase - Jane în poliție, Frankie în marină și Mikey în Serviciul Poștal SUA, toți 3 încercând să scape de nesiguranța din copilărie.
..................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu