Refugiul, Nicholas Sparks

.................................................................

                         5-7

            Peter era capul unei familii tipice de irlandezi, numeroasă şi gălăgioasă, care ştiau că viaţa era dată numai pentru a fi trăită cum se cuvine.
   Peter avea patru fii şi două fiice, toţi căsătoriţi şi cu cel puţin doi copii la activ fiecare, plus veri şi nepoţi din partea acestora, emigranţi din Dublin sau din comitatul Claire, care se stabiliseră la Chicago în urmă cu vreo trei decenii. Când se strângea întregul clan, casa mare a lui Peter devenea brusc neîncăpătoare. Vorbeau toţi deodată, beau, mâncau chestii pe care Alecsandra nu le putea înghiţi, deşi miroseau delicios, râdeau şi se certau ca la uşa cortului.
   Era o adunătură colorată şi cei mai mulţi dintre ei erau incredibil de talentaţi: Margaret picta, Maeve sufla sticla în nişte forme uluitoare, Aidan modela în lut, iar Liam sculpta lemnul. Toţi patru, plus Marry, mezina familiei, Peter şi încă doi veri de ai lui, cântau la câte un instrument şi aveau nişte voci splendide. Baladele irlandeze pe care le ascultase acolo fuseseră printre primele lucruri care-i urniseră inima Alecsandrei. Vocea ca o vrajă a lui Marry ţesea melodii imposibil de triste şi dureros de frumoase, care vorbeau despre dragostea neîmplinită, despre lupta pentru libertate a irlandezilor de pretutindeni, despre zânele care slăşluiau pe tărâmul fermecat de sub comitatul Claire.
   Deşi erau atât de zgomotoşi şi aveau nişte firi turbulente, Alecsandra niciodată nu se simţise între ei altfel decât minunat. Se integrase în mijlocul lor rapid şi fără probleme şi ajunsese să-i îndrăgească pe toţi.
   Însă slăbiciunea ei rămânea fără niciun dubiu micuţa Noreen, fiica lui Aidan, care avea acum patru ani şi jumătate şi o faţă absolut încântătoare.
   Brunetă, cu părul cârlionţat, faţa ca un porţelan, ochi mari, verzi, un năsuc mic şi cârn şi plin de pistrui, Noreen o sedusese instantaneu, din primul moment.
   Dulceaţa aceea cu faţa ca cea a unei zâne irlandeze îşi întinsese mâinile spre ea în clipa în care o văzuse şi-i ceruse fără cuvinte să fie luată în braţe.
   Alecsandra încremenise ca o ciută în bătaia puştii, simţind panică şi groază. De când se mutase în Chicago şi-şi începuse noua viaţă, evitase să se apropie de copii în general şi de cei foarte mici în special. Nu ştia ce reacţie urma să aibă în preajma lor şi nu putea risca. Însă Aidan o culesese pe Noreen şi i-o pusese în braţe, făcându-i cu ochiul şi lăsând-o să se descurce singură.
   Alecsandra îşi amintea foarte bine acel minut interminabil, în care agonizase cu făptura aceea moale, caldă, vulnerabilă şi imposibil de dulce din braţele ei.
   Noreen o privise foarte serioasă în ochi, apoi îi zâmbise cu acea strălucire a nevinovăţiei, după care îi luase faţa rece între palmele ei dolofane şi-şi lipise gura mică de a ei într-un sărut apăsat şi umed, plin de afecţiune caldă şi sinceră. O clipă mai târziu, îşi lipise obrazul grăsun de gâtul ei, încolăcindu-i gâtul cu braţele şi mângâind-o pe păr, ca şi cum ar fi vrut s-o consoleze.
   Inima Alecsandrei aterizase în stomac ca un bolovan.
   Nimeni, niciodată, nici chiar când fusese un om întreg, nu-i oferise dragostea şi încrederea într-un mod atât de spontan, de complet şi de dezinteresat! Noreen o demolase efectiv. În acel moment, în inima ei se năcuse un sentiment puternic şi tulburător pe care nu-l mai simţise pentru nimeni. O dragoste adâncă, pură, intensă şi posesivă. Noreen îi răscolise acea parte a fiinţei ei care n-avea să-şi găsească împlinirea niciodată.
   Ovarele ei se pietrificasere, uterul la fel, şi niciodată n-avea să cunoască bucuria de a fi mamă. Niciodată n-avea să dea naştere unei vieţi pe care s-o ocrotească la sânul ei. Un preţ usturător plătit unei existenţei pe care n-o dorise. Un alt lucru care-i fusese luat.
   Acum trebuia să renunţe la tot ce clădise, la toate lucrurile pe care le câştigase în ultimii trei ani din cauza lui Max, care se încăpăţânase să-i stea înfipt ca un spin între coaste. Trebuia să renunţe la oamenii de care se ataşase şi să dispară pentru totdeauna din viaţa lor. Fusese forţată să renunţe la micuţa Noreen, cu care acum ajunsese să aibă cele mai interesante şi mai amuzante dialoguri din viaţa ei.
   Asta îi zdrobise inima cel mai tare: renunţarea la acea făptură gingaşă şi pură, pe care o iubea din tot sufletul.
   În adâncul ei, Alecsandra realiza că de fapt nu avea ce să-i reproşeze lui Max, dar asta n-o împiedica să fie mai puţin furioasă pe el.
   Colţosul ăla nenorocit, care vâna pe teritoriul lor şi-şi lăsa resturile cinelor pe unde apuca, era singurul responsabil pentru toate neplăcerile ei din ultimele săptămâni. Dacă nu ar fi fost cadavrele, la care ea ajungea de fiecare dată prea târziu, FBI-ul nu s-ar fi implicat şi nu l-ar fi întâlnit pe Max niciodată. Şi dacă ea n-ar fi fost atât de distrată în noaptea aceea când ieşise de pe alee, preocupată doar de mirosul celui pe care-l vâna, el n-ar fi văzut-o şi probabil că în seara licitaţiei ar fi trecut unul pe lângă celălalt ca doi străini.
   Lucrurile merseseră prost şi în parte merseseră prost din cauza ei. Singurul lucru pe care i-l putea imputa lui Max era faptul că i se aprinseseră călcâiele după ea. Nu, se corectă Alecsandra, ceea ce o supărase cel mai rău era faptul că i-o spusese şi că reuşise s-o tulbure suficient de mult cât să-i pieră somnul.
   Şi totul numai şi numai din cauza unui vampir cretin şi retardat, care-şi imagina că poate încălca regulile după cum avea el chef!
   Ei bine, având în vedere că acum nu mai avea o slujbă cu normă întreagă şi nici obligaţii sociale care să-i ocupe tot timpul, avea de gând să-şi direcţioneze întreaga concentrare şi energie asupra vânătorii.
   Indiferent care din cei trei vampiri, Byron, Claudius sau Victor, era vinovat de crimele din Downtown, Alecsandra intenţiona serios să-l facă să plătească scump pentru asta.

         - S-a pus în mişcare, anunţă Mike, pliind o lamă de gumă roz, cu aromă de fructe, şi vârând-o absent în gură.
   Max se ridică şi se strecură în spaţiul îngust al dubiţei, aplecându-se peste umărul lui Mike şi privind ţintă monitorul cu harta oraşului, urmărind punctul roşu care pulsa şi se mişca de-a lungul străzii macate cu două linii paralele de culoare gri.
   - Imediat or să vină şi imaginile prin satelit, clefăi Mike, în timp ce degetele lungi şi nervoase îi alunecau pe tastatură. A luat-o spre nord.
   Zece secunde mai târziu avură contactul cu satelitul şi pe ecran apăru imaginea străzii aglomerate şi a maşinii micuţe, argintii, care se strecura ca melcul prin traficul de vârf. Oamenii se îndreptau spre locurile de muncă, copii erau duşi la şcoală.
   Era aproape nouă şi ea ar fi trebuit să fie deja la galerie. Ce căuta în partea aceea a oraşului?
    Pe Max îl ardeau buzele după o ţigară dar se stăpâni. Era încordat ca un arc şi pica din picioare de oboseală. În ultimele două nopţi dormise cam patru ore puse cap la cap şi încercase să-şi forţeze organismul să funcţioneze la cote normale cu aproape doi litri de cafea.
   Băuse patru cola şi fumase aproape un pachet întreg.
   Nervii îi rodeau stomacul, care începuse să-l doară şi din cauză că nu mai mâncase nimic în afara ciocolăţii de la miezul nopţii. Undeva, în spatele tâmplelor, se insinua o durere surdă şi sâcâitoare.
   Volkswagen-ul Polo ieşi din oraş, luând-o pe autostradă. Max îşi masă coastele care-l dureau ca nişte măsele stricate.
   Unde naiba se ducea?
   Mike îi întinse o pereche de căşti şi-şi puse şi el unele. Într-un colţ al display-ului erau afişate ora şi data precum şi viteza de deplasare a maşinii.
   Alecsandra mergea constant, cu optzeci de mile la oră, şi se îndepărta din ce în ce mai mult de oraş. În maşina ei era linişte. Satelitul transmitea imaginea autostrăzii cu fidelitate şi a colinelor golaşe din jur. După vreo jumătate de oră, peisajul se schimbă, păşunile fiind înlocuite de zone împădurite. După încă zece minute, Max o văzu cotind pe un drum care abia se observa printre copacii desfrunziţi.
   Semnalul începu să oscileze şi la un moment dat pierdură contactul audio. Ceva interfera cu semnalul, bruindu-l. În căşti se auzea un ţiuit neplăcut, care-l făcu pe Max să şi le scoată cu totul şi pe Mike să le lase doar în jos. Maşina nu se mai vedea, însă satelitul recepţiona semnalul transmis amplificat de cele zece dispozitive de urmărire şi continua să focalizeze pădurea. După aproape opt minute, maşina ei ieşi din nou pe autostradă şi viră spre oraş.
   Afişajul din colţul monitorului indica o viteză de o sută zece mile la oră. Se grăbea să se întoarcă. Max încercă să se relaxeze. Conducea prea repede. La viteza aia, dacă ceva îi ieşea în cale, avea să se facă praf. Ba n-avea să păţească nimic, îşi aminti el, strâmbându-se. Alecsandra avea nişte reflexe excelente şi un trup tare ca granitul.
   Totuşi, ce căutase în pădure?
   Poate că simţise nevoia să ia o gură de aer proaspăt. Sau se întâlnise cu cineva. Sau se răzgândise. Sau uitase ceva.
   Douăzeci de minute mai târziu, Alecsandra intră în oraş şi viră spre parcarea subterană a ceea ce părea a fi un mall. Ultima variantă părea plauzibilă. Uitase ceva şi se întorsese ca să-l cumpere.
   Se puseră pe aşteptat. Minutele se scurgeau lent şi după vreun sfert de oră ceva piui.
   - Se pune din nou în mişcare, rosti Mike. Şi-a pus şi muzică, adăugă zâmbind, ridicând unul din capetele căştii şi ascultând.
   Max îşi fixă căştile. Din difuzoare se revărsau acordurile unei simfonii de Mozart. Douăzeci de secunde mai târziu, satelitul începu să focalizeze imaginea unei Toyota Yaris roşie.
   - Ce naiba!?...
   Mike se aplecă spre tastaură, tastând comenzi după comenzi. După nicio jumătate de minut, prim-planul cu Toyota se micşoră şi satelitul îşi focaliză transmisia asupra unui Ford sedan negru care ieşi din parcarea mall-ului şi care se îndreptă în direcţie opusă, minimalizând-o într-o fereastră pe care o aşeză alături de prima.
   Mike începu să înjure, Max îşi îngustă ochii.
   - E imposibil! Satelitul ăsta s-a tâmpit. Dispozitivele trei şi şapte sunt în mişcare, restul stau pe loc. Stai aşa! Mike se aplecă peste keyboard şi mai tastă o comandă. Şi doi se deplasează acum. Să mă fut!
   Max îşi presă degetele pe globii oculari, îndesându-i în orbite. Brusc, începu să râdă.
   - Satelitul n-are nimic, Mike. Transmisia e corectă. Pe cât facem pariu că o să mai recepţionăm şi alte imagini cu maşini diferite?
   - Rahat!
   Mike îşi smulse căştile şi le aruncă enervat în ecranul pe care apăruse o Mazda 3 de culoare albă.
   - S-a prins!
   Se luă cu mâinile de cap, presându-şi ţeasta, ca şi cum ar fi vrut să-şi îndese acolo ceea ce mintea lui refuza să accepte.
   - Ne-a tras-o! Cum naiba s-a prins? Când a avut timp să le scoată şi să le împrăştie? Cum?!... Ne-am chinuit două ore să-i lipim drăciile alea!
   - Nu ştiu. E deşteaptă. Foarte deşteaptă. Ia legătura prin telefon cu cei de la echipa de securitate de acolo. Cere-le să verifice parcarea subterană şi să-ţi raporteze dacă Polo-ul e acolo. Bag mâna-n foc că l-a lăsat şi a plecat cu altceva. Mă întorc în zece minute.
   Deschise uşile duble ale dubiţei, sări în stradă şi porni în fugă spre blocul ei.
   Inima îi bătea cu putere. Luă liftul până la etajul nouă şi se opri în faţa apartamentului. Îşi scoase trusa micuţă cu scule şi o alese pe cea mai îngustă, vârând-o în broască. După un minut se afla în apartamentul ei.
   În aer plutea un iz de chimicale şi produse de curăţenie cu aromă de lămâie şi ceară de albine. Parchetul strălucea ca o oglindă, ca şi cum fusese temeinic lustruit.
   Cuierul din stânga lui era gol. Cuprins de nelinişte, Max se repezi în dormitorul ei şi deschise larg uşile dulapurilor. Erau goale. La fel şi noptierele care flancau patul imens. Intră în baia de culoarea liliacului înflorit. Nu văzu niciun produs cosmetic pe nicăieri. Se întoarse în living, simţind cum panica ia locul neliniştii. Lipseau câteva cărţi din bibliotecă, dar în rest, totul părea la locul lui. Verifică bucătăria, însă ştia că era inutil. Frigiderul era gol şi scos din priză, la fel şi celelalte aparate de uz casnic. Până şi gunoiul fusese dus.
   Alecsandra plecase. Iar instinctul îl avertiza că plecase pentru totdeauna.
   Nu-şi permise să dispere decât în clipa în care sună la galerie şi i se confirmă că ea îşi dăduse demisia. Femeia cu care vorbise era în stare de şoc şi plângea. Îi venea şi lui să plângă. De nervi, de mânie şi de durere.
   Se lăsă încet pe canapeaua din piele maronie şi-şi îngropă faţa în palme.
   Nu putea accepta ideea că n-avea s-o mai vadă niciodată. Însă tăcerea goală din jurul lui era mai mult decât grăitoare. Era... zdrobitoare.
   Şi cu toate astea n-avea să renunţe. N-avea să se dea bătut. Nu putea să renunţe. Avea s-o găsească cumva. Trebuia s-o găsească!
   Se ridică greoi şi părăsi apartamentul, întorcându-se la dubiţă. Mike îl privi ursuz.
   - Maşina ei este acolo. A avut grijă să şi-o parcheze în afara camerelor de luat vederi. Nu a intrat în mall şi nici nu ştiu cu cine a părăsit parcarea. Din momentul în care a intrat şi până la Toyota care ne-a derutat, au mai intrat cinci maşini şi au plecat alte trei.
   - Sună-i înapoi şi spune-le să păstreze casetele cu înregistrările făcute până la ora asta şi transmite-le că o să trec să le iau în maximum o oră. Ia legătura cu cei de la telefoane şi cere-le să ne listeze apelurile date şi primite în ultima lună la numărul acesta.
   Max îi notă numărul de fix al Alecsandrei pe o bucată de hârtie.
   - După aia te duci acasă şi bagi cornul în pernă. Te sun mai încolo.
   Max făcu un ocol până la mall şi zăbovi cam un ceas pe acolo, cercetând parcarea şi maşina ei, după care se duse acasă şi se vârî direct sub duş.
   Ziua de ieri fusese halucinantă iar noapte care o urmase istovitoare de-a dreptul. Se simţea frânt şi cu moralul la pământ. Vânătăile de pe pieptul şi coastele lui se întinseseră spre umeri şi spre spate într-o pleiadă de culori care-i răneau ochii. Îl dureau, dar era o durere surdă, mai degrabă enervantă.
   Însă mult mai rău de atât îl durea inima. Şi aceea era o durere insuportabilă.

                                             CAPITOLUL 13

           Alecsandra se instală în vechea ei cameră de la etaj şi-şi goli valizele, aranjându-şi hainele în dulapul masiv din lemn de acaju, care data din perioada de glorie a barocului în Italia, asta însemnând cam pe la jumătatea secolului al XVII-lea.
   Cele două fotolii şi măsuţa pe care o flancau din dreptul ferestrelor mari erau în set cu dulapul care ocupa tot peretele dinspre vest.
   Refugiul fusese astfel conceput încât soarele să pătrundă cât mai puţin în interiorul lui. Era orientat cu spatele spre nord şi cu faţa spre sud, soarele răsărind dispre partea stângă a clădirii elegante şi apunând în cealaltă parte. Singurul anotimp în care soarele le dădea mai mult de furcă era iarna, însă zilele senine erau puţine, pentru că în acea regiune ploua destul de mult.
   Camera ei era cea mai mică din Refugiu, însă chiar şi aşa, tot era mai mare decât tot apartamentul ei din oraş. Fostul apartament, se corectă Alecsandra, impunându-şi să nu simtă nimic în timp ce-şi aranja pe ultimul raft încălţămintea, ordonând-o în după criteriul utilităţii: pantofii cu toc în spate, ghetele şi cei sport mai în faţă.
   Închise uşile dulapului şi-şi luă trusa cu cosmeticale, îndreptându-se spre baie.
   Încăperea însuma cam zece metri pătraţi, acoperiţi cu marmură de culoarea caramelului. Cada era îngropată în podea şi avea robinetele stilizate din aramă.
   Chiuveta ovală era încastrată într-un bloc de marmură crem, sculptată cu frunze de viţă de vie şi ciorchini de struguri, iar deasupra ei trona o oglindă mare, ovală, încadrată de o ramă din argint vechi ciocănit. Un vraf de prosoape de culoarea untului fuseseră aşezate pe placa din granit crem, care ieşea din peretele din stânga chiuvetei, la nivel cu aceasta.

      Alecsandra îşi aranjă obiectele de toaletă pe poliţa din granit şi pe marginea căzii, apoi se întoarse în dormitor, zăbovind o clipă în prag.
   Aceasta avea să fie camera unde urma să-şi petreacă următoarele trei sau patru decenii. În patul mare cu baldachin ar fi putut încăpea lejer patru persoane.
   Aşternuturile erau din mătase de culoarea şampaniei, în partea dinspre perete fiind stivuite un morman de perne mari şi moi, din puf. Cele două noptiere care flancau patul aveau fiecare câte o lampă veche din aramă, cu piciorul răsucit graţios în formă de gât de lebădă, iar abajurul era dintr-un cristal atât de delicat, încât Alecsandrei îi era frică până să şi respire lângă el.
   Covorul Aubusson din centrul încăperii avea o vechime de aproape trei sute de ani. Culorile păliseră cu timpul, însă modelul era superb. Un brâu de trandafiri de un roz stins, împodobiţi cu frunze de un verde pal, aflaţi în diferite stadii de înflorire, înconjurau buchetul central, care era aşezat pe un fundal crem. Covorul costase o avere şi fusese achiziţionat în cadrul unei licitaţii private de către Guido, în urmă şase decenii.
   Iniţial, împodobise pardoseala bibliotecii, dar cum ei îi plăcuse atât de mult, Marcus îl făcuse sul şi-l dusese în camera ei.
   Alecsandra porni desculţă spre ferestrele mari şi trase draperiile grele de catifea, privind spre pădurea încremenită şi udă. Copacii arătau trist în ploaia măruntă de afară, cu braţele lor noduroase şi goale, răsucite implorator spre un cer ca plumbul. Covorul de frunze moarte se întindea pretutindeni, într-o explozie de nuanţe calde: teracotă, aur, cupru şi apus de soare. Contrastul era ameţitor.
   - Impresionant, nu-i aşa?
   - Da, oftă Alecsandra fără să vrea, refuzând să se întoarcă.
   - Întotdeauna ai preferat toamna celorlalte anotimpuri. Ce te frământă, dulceaţă? o întrebă Marcus cu blândeţe, desprinzându-se din prag şi pornind agale spre ea.
   - Poate vrei să spui ce anume mă mă scoate din minţi, îl corectă ea dulce, răsucindu-se spre el.
   Marcus avea pe el nelipsitul tricou negru mulat şi jeanşi închişi la culoare, tălpile goale şi părul liber. Arăta frumos ca un înger, strălucitor ca un zeu şi insuportabil de sexy.
   - Bine, zâmbi el, oprindu-se lângă ea şi întinzându-şi mâna ca să se joace cu o şuviţă din părul ei Ce anume te scoate din minţi?
   O privea cu capul înclinat într-o parte, cu ochi scânteietori şi ficşi.
   - Totul. Lumea băgăcioasă de afară, cretinul ăla care uită să-şi strângă resturile de la masă şi le aruncă în curtea noastră, lucrurile pe care ni le-a spus Steve despre Igor şi planul lui dement.
   Alecsandra îl privi cu ochii îngustaţi, luându-l în colimator.
   - Tu mă enervezi!
   - De ce? rânji Marcus viclean. Nu ţi-am făcut nimic.
   - Ştii la ce mă refer. Nu m-am întors aici pentru nimeni.
   - Dar eşti aici şi asta mă face fericit. Poate pentru că nu ţi-am făcut încă nimic eşti aşa de ciufută? sugeră el cu un rânjet parşiv.
   - Nu-s ciufută şi nici frustrată sexual, dacă la asta ai vrut să te referi. Şi ai face bine să mă ocoleşti pentru o vreme, pentru că sunt într-o stare atât de nasoală, încât nici chiar eu nu mă pot înghiţi.
   Alecsandra îl ocoli şi se duse să-şi aranjeze pe noptieră puţinele cărţi pe care le luase cu ea. Romanul lui Daniel, Tărâmul Tăcerii, îi arse degetele.
   De două ori fusese nevoită să renunţe la cei pe care-i îndrăgea şi, dacă intenţiona să-şi păstreze promisiunile pe care şi le făcuse, aveau să mai existe pe viitor şi alte renunţări. O vârî sub teancul de cărţi şi se răsuci spre valizele goale, trăgându-le fermoarele şi îndesându-le sub pat.
   Se ridică şi-şi strânse buzele, uitându-se urât la el. Marcus se tolănise în patul ei, cu braţele încrucişate sub cap, urmărind-o cu o privire zâmbitoare. Bicepşii care i se conturau pe sub pielea dură ca diamantul erau de-a dreptul impresionanţi.
   Nu în stilul lui Mario, care avea constituţia unui taur. Marcus era mai degrabă zvelt şi imposibil de graţios, însă trupul sculptural părea a fi creat numai din fibre şi corzi de oţel frumos împletite, iar forţa care zăcea în ei era teribilă.
   - Mă bucur că te simţi confortabil, zâmbi Alecsandra mieros. Ce ar fi să te cari?
   - Ce ar fi să te scot la o plimbare prin pădure? i-o întoarse el amabil. Vivien spune că vremea rămâne constantă pentru următoarele treizeci şi şase de ore. Am putea alerga. Sau, adăugă el, privind-o provocator cu coada ochiului, te-aş putea invita la un meci şi să te las să câştigi primele trei runde. Ai mai scăpa de o parte din nervi.
   - Fac ceva pe oferta ta, mârâi Alecsandra, aruncându-i o privire cruntă.
   - Mi-o retrag atunci, dar invitaţia rămâne în picioare.
   Alecsandra îl măsură cu o privire speculativă. Marcus rânji.
   - S-a făcut, acceptă ea cu o voce catifelată. Cobor în două minute.
   Marcus zâmbi încântat şi sări vesel din pat, dându-i un brânci amical, care o făcu să zboare de pe picioare şi să se izbească de peretele din capătul celălalt al încăperii.
   Alecsandra îşi simţi toate oasele vibrând în urma impactului şi scoase un şuierat furios în clipa în care ateriză lin pe vârfuri. În alte condiţii nici n-ar fi clintit-o, dar o luase pe nepregătite. Marcus era imprevizibil şi niciodată nu ştia la ce să se aştepte din partea lui.
   - Ăsta e bonusul, o informă Marcus răutăcios, dispărând înainte ca ea să apuce să riposteze.
   Bombănind, Alecsandra se duse spre dulap să-şi ia treningul. Dar se răzgândi în clipa în care deschise uşile. Zâmbind maliţios, culese o pereche de pantaloni scurţi şi mulaţi şi o bustieră, ambele de culoare neagră, şi nişte ghete din piele care se încheiau în şireturi, lungi până la jumătate gambei.
   Îşi împleti părul în două cozi spic de grâu pe care le lăsă să-i atârne peste sâni.
   Simţindu-se incomparabil mai bine, coborî sprintenă scările şi dădu cu privirea de Mal şi Kay, care discutau în hol în contradictoriu pe seama meritelor ultimului joc video lansat pe piaţă. Amândoi făcură ochii mari, măsurând-o şocaţi din cap şi până-n picioare, cu gura căscată.
   Era pentru prima dată când o vedeau îmbrăcată aşa, pentru că ea prefera întotdeauna stilul comod, clasic, şi indiscutabil decent, şi niciodată nu-şi expunea părţi ale anatomiei sale doar din pură vanitate, aşa cum o făceau Sena, Sofia şi Eleni.
   - Salut, băieţi, îi salută ea, râzând cristalin, profund amuzată.
   - Unde te duci? izbuti Mal să articuleze.
   - Să dau cu Marcus de pereţi, zâmbi ea larg, ocolindu-i şi îndreptându-se spre sala de antrenament cu pasul ştrengarului.
   - N-are nicio şansă, murmură Kay, cu ochii pierduţi în gol.
   - Cine? Ea sau Marcus?
   - Tu ce crezi? se întoarse Kay spre el cu un rânjet larg, diabolic. Sună adunarea! O să fie un meci interesant de umărit.
 
       Alecsandra intră în sala de antrenament, o încăpere de cincizeci de metri pătraţi, situată la demisol, cu un zâmbet suav pe buze.
   Şi savură fiecare secundă minunată din minutul pe care Marcus îl petrecu holbându-se la ea, nemişcat, cu ochii cât cepele.
   Expresia buimacă de pe faţa lui compensa cu vârf şi îndesat afrontul pe care i-l adusese mai devreme, sugerându-i că era destul de slabă încât să-şi poată măsura forţele cu el şi să-l învingă cinstit. Dar acesta nu era decât începutul, îşi jură Alecsandra, îndreptându-se fără grabă spre suporţii metalici în care erau suspendate setul de gantere cu care se antrena de obicei. Pentru cele trei reprize pe care el făgăduise să i le cedeze, avea să îndure exact trei minute agonizante de salivat.
   Alecsandra se întoarse cu spatele la el, oferindu-i o privelişte completă, şi-şi alese ganterele de două sute. Începu să-şi lucreze lent bicepşii, cu atenţia fixată asupra mutrei chinuite şi confuze a lui Marcus, a cărui imagine se reflecta în oglinda imensă care acoperea tot peretele din fundul încăperii.
   - Ce faci?
   Vocea lui era nesigură şi sugrumată. Alecsandra clipi cu inocenţă şi-i zâmbi cu nedumerire prin intermediul oglinzii.
   - Mă încălzesc puţin înainte.
   - Înainte de ce?
   Ar fi putut să jure că-i văzuse mâinile tremurând.
   - Înainte de a da cu tine de pământ.
   Marcus şuieră şi îi aruncă o privire nimicitoare.
   - Dacă ai ales ţinuta asta numai ca să mă chinui şi să mă faci să sufăr, atunci ţi-ai atins scopul.
   Buzele ei se arcuiră într-un zâmbet rece.
   - Crezi că m-am îmbrăcat aşa ca să-ţi distrag atenţia?
   - Cred că ai devenit peste măsură de sadică, iubito. Spune-mi: sunt admise orice prize? o întrebă el cu o voce îmbietoare, apropiindu-se de ea felin.
   - Dacă îndrăzneşti să mă pipăi, atunci îmi fac bagajele şi am dispărut pentru totdeauna din peisaj, pricepi?
   Tonul dur îl făcu să se dezmeticească. Maxilarele i se încordară, un muşchi zvâcni periculos pe tâmpla lui, şi el făcu un pas prudent în spate. Alecsandra îi cronometră timpul rămas, profitând de el şi lucrând concentrată, iar când ultima secundă expiră, aşeză cu grijă ganterele la loc.
   Se răsuci spre el, rotindu-şi umerii şi gâtul încet, provocator.
   - Eşti gata? îl întrebă ea, privindu-l galeş.
   Vampirul ţâşni înainte ca ea să termine. Alecsandra sări mult în sus, dar nu suficient de repede. Marcus o înşfăcă de gleznă şi o roti prin aer, proiectând-o cu toată forţa spre peretele din dreapta lui.
   Aerul vâjâi pe lângă urechile ei şi Alecsandra izbuti să evite contactul dur cu zidul, apucându-se de o grindă cu vârfurile degetelor, pe care o folosi pe post de pivot, răsucindu-se în aer şi făcând o întoarcere completă, în unghi de o sută optzeci de grade. Se împinse cu putere în braţe şi-l izbi cu tălpile în piept, aruncându-l în spate. Marcus se redresă din aer, ghemuindu-se ca o cobră şi lovi peretele care se apropia vijelios de el cu ambele picioare, plonjând în faţă cu o viteză şi o graţie ireală. Alecsandra îi ghici intenţia şi se lăsă mlădioasă într-un şpagat lateral, lipindu-şi trunchiul şi faţa de podea.
   Marcus trecu ca o umbră pe deasupra ei şi ateriză lin la opt metri mai încolo, ghemuindu-se pe vârfuri. În clipa următoare erau amândoi în picioare, dându-şi târcoale atenţi.
   - Tu i-ai chemat? o întrebă Marcus, arcuindu-şi o sprânceană ironic şi indicându-i cu o mişcare a bărbiei uşa sălii.
   Alecsandra nu întoarse capul, riscând să-l scape din ochi şi s-o încaseze. Totuşi, după încă doi paşi, îşi dădu seama la ce se referise el. Toţi vampirii din Refugiu stăteau aliniaţi cuminţi lângă peretele de lângă intrare, urmărind confruntarea lor cu aviditate.
   Le mai lipsea popcornul şi paharele din carton cu chimicale lichide ca scena să fie completă!
   - Nu i-am chemat eu, se încruntă ea. Mal sau Kay, unul dintre ei a fost. Te deranjează?
   - Deloc. Marcus zâmbi uşor şi o atacă.
   Se mişcă atât de repede încât Alensandra n-avu timp să-l evite.
   Fu înşfăcată de gât şi trântită de podea atât de dur, încât întreaga sală răsună. Aerul îi şuieră printre buze când plămânii i se comprimară şi, preţ de o secundă, văzu punctişoare negre dansându-i în faţa ochilor. Închise ochii ameţită şi se chinui să tragă aer în piept.
   - Punct pentru mine, îi şopti seducător Marcus la ureche, răsuflarea lui îngheţată mângâindu-i obrazul.
   Alecsandra deschise ochii şi-l privi crâncen. Faţa lui fermecătoare se afla la un lat de palmă distanţă de a ei, dar expresia din ochii lui era una chinuită. Era excitat de mama focului.
   Inspirată, Alecsandra îşi îndulci privirea, fixându-şi-o asupra gurii lui, şi-şi trecu vârful limbii peste buza de sus, într-o mişcare lentă, erotică.
   Ochii lui se aburiră instantaneu, respiraţia i se îngreună şi concentrarea i se risipi ca suflată de vânt. În clipa următoare zăcea răsturnat pe spate, cu dinţii ei lipiţi de jugulara împietrită.
   - Nu lupţi cinstit, mormăi el, posomorât. Sunt deja excitat de moarte şi probabil că o să-mi ia luni de zile ca să-mi revin. Şi dacă n-ai de gând să-mi sfâşii beregata, ai face bine să te dai jos de pe mine. Începe să devină... incomod, dacă înţelegi ce vreau să spun.
   Alecsandra zâmbi şi se retrase, abţinându-se să-şi treacă limba încet şi seducător peste grumazul lui. Asta l-ar fi făcut să se caţere pe pereţi.
   - Îmi pare rău, rosti ea spăşită, înghiţindu-şi hohotul de râs.
   Marcus îşi îngustă ochii, pe jumătate iritat, pe jumătate amuzat.
   - Regulă: dacă eu nu am voie să te pipăi, atunci nici tu n-ai voie să-mi distragi atenţia, folosindu-te de fascinantul tău chip. De acord?
   - S-a făcut, zâmbi Alecsandra împăciuitoare.
   În următoarele opt runde, s-au luptat corect, totul terminându-se în mai puţin de un sfert de oră. Alecsandra câştigă doar trei din ele, dar asta nu-i strică buna dispoziţie. Marcus era unul dintre cei mai rapizi vampiri cu care se luptase vreodată, mult mai rapid şi decât Sofia, care se putea deplasa cu o viteză care o egala pe cea a sunetului, atunci când îşi dădea interesul. Aşa că patru runde din zece i se părea un scor mai mult decât echitabil.
   Dacă ar mai fi câştigat una în plus, asta însemna să-l fi egalat ca iuţeală şi forţă, ceea ce, tehnic vorbind, era imposibil.
   - Te simţi bine? o întrebă Marcus, încruntându-se vinovat la multitudinea de vânătăi care-i pavoazau pielea de pe umeri, braţe, abdomen şi coapse, şi care păleau văzând cu ochii.
   - Termină cu prostiile, îşi dădu ea ochii peste cap, exasperată. Ştii foarte bine că n-am nimic! În cinci minute sunt ca nouă.
   Marcus rânji şi-şi flexă genunchii, înconjurându-i pulpele cu un braţ şi aruncând-o lejer pe umărul lui. Alecsandra nu protestă. Făcea parte din ritual.
   Marcus însă se deplasă cu o viteză incredibilă, făcând-o să chirăie, şi o duse în bucătărie, punând-o cu fundul pe blatul din granit de culoarea malachitului al bufetului.
   - Ce preferi? o întrebă el, deschizând uşa frigiderului.
   - Morcovi, mere, ţelină şi sfeclă roşie, deliberă ea după trei secunde.
   Marcus scoase fructele şi legumele nominalizate şi le aranjă pe bufet, trăgând storcătorul spre el. Îi prepară sucul şi i-l întinse fără să se strâmbe, aşa cum făcea la început, când nu reuşea să înţeleagă nevoia ei organică de alte lichide în afara celui clasic.
   - Mersi, zâmbi Alecsandra, luând paharul şi golindu-l însetată.
   - Nu vrei şi un cocteil alături? o ispiti el.
   - Cred că ar merge un pahar.
   Marcus deschise congelatorul şi scoase o pungă cu sânge animal, etichetat cu grijă de Sena, ca să nu-l confunde cu cel uman, pe care-l cumpărau mai nou de la un centru de recoltare din Belgia. Alecsandra luă o pară şi începu s-o ronţăie visătoare, bălăbănindu-şi picioarele sub ea, în timp ce cuptorul cu microunde îşi făcea treaba.
   Îşi privi pulpele, studiind absentă urmele vânătăilor care tocmai îşi încheiau ciclul de vindecare, absorbindu-se complet şi lăsându-i pielea curată.
   În mod ciudat, se simţea bine. Partida cu Marcus îi consumase o parte din frustrări, îi abătuse gândurile mizerabile în altă parte şi-o energizase. Metoda lui funcţionase perfect şi intenţiona să-i mulţumească pentru asta.
   - Eşti obosită, murmură Marcus, întinzându-i paharul cu o mână, în timp ce cu cealaltă îi atinse delicat umbrele de sub ochi. N-ai dormit deloc astă noapte?
   Alecsandra clătină din cap în semn că nu şi luă o înghiţitură mică. Aroma delicioasă a sângelui cabalin îi trimise papilele gustative direct în orgasm. Închise ochii, savurând-o, şi mai luă înghiţitură.
   - Trebuie să te odihneşti dacă vrei să ieşi diseară cu noi pe teren.
   - Mda. Voi încerca.
   - Hai cu mine. Ştiu remediu ideal pentru asta. Tu stai întinsă pe spate, închizi ochii şi-ţi scoţi toate gândurile din minte, iar eu o să-ţi...
   - Marcus! mârâi ea avertismentul nerostit.
   - ... masez tălpile, sfârşi el, rânjind. Vezi? o dojeni apoi cu un zâmbet amuzat. Nu eu sunt cel care se gândeşte la prostii!
   Alecsandra oftă. Ideea era irezistibilă, aşa că-şi bău paharul şi sări jos de pe bufet.
   În camera ei se aşeză pe marginea patului, lăsându-i lui Marcus plăcerea de a-i scoate ghetele. Se săltă în spate, se întinse, potrivindu-şi două perne sub cap, şi închise ochii, abandonându-şi picioarele în poala lui.
   Marcus nu se lăudase degeaba cu remediul lui. Mâinile îi era ferme şi totuşi blânde, găsind puncte de tensiune pe care le masa cu pricepere, risipind încordarea din trupul ei.
   - Mmmmm, gemu Alecsandra de plăcere, făcându-l să zâmbească.
   Îl privi pe sub pleoapele grele şi-i surâse pe jumătate adormită.
   - Cred că până la urmă o să te păstrez. O să-mi fi sclav şi o să te las să-mi mesteci tălpile de două ori pe zi. Ba nu, se răzgândi ea, căscând prelung. De şase ori pe zi, cât un ceas şi jumătate... sau poate două...
   În clipa următoare o fură somnul. Marcus continuă să-i maseze tălpile încă zece minute, apoi i le aşeză cu grijă pe pat. Aproape imediat Alecsandra se strânse ghem, răsucindu-se pe o parte. Marcus se aplecă deasupra ei, ţinându-şi respiraţia.
   Faţa aceea pierdută în vise îl fascinase din primul moment. Frumuseţea ei îl lovise ca un pumn de catifea în piept şi îi luase doar o fracţiune de secundă ca să înţeleagă că ea era cea pe care o aşteptase veacuri de-a rândul.
   Se îndreptă de spate şi luă un colţ al cuverturii aurii, acoperind-o, apoi se întinse şi o sărută uşurel pe păr. Alecsandra scoase un sunet, nici geamăt şi nici suspin, şi buzele ei se mişcară în somn.
   Nu rostise cuvântul, mai mult buzele ei se modelară în jurul lui, însă impactul fu similar cu cel al unui pumn primit în plină faţă din partea lui Mario.
   Marcus sări ca ars şi făcu un salt mare în spate, lipindu-se de dulap cu un sunet imperceptibil, ca cel făcut de aripile unei molii lovind sticla unui bec. Ochii i se injectară şi mâinile i se încleştară în pumni, în vreme ce durerea îl sfâşie în două, ca o sabie.
   Rămase pe loc preţ de două minute, cu ochii larg deschişi, fixaţi pe faţa ei, tremurând de o ură şi o furie nimicitoare, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi tăcut.
   Coborî scările ca o tornadă, trecând pe lângă Henna şi Eleni, şi se năpusti afară din Refugiu drept în ploaie. Cele două se priviră nedumerite, ca trei secunde mai târziu să audă răcnetul lui îndepărtat de mânie.
   Eleni se încruntă, aruncând o privire bănuitoare spre etaj.
   -Crezi că i-a dat cu tifla? făcu ea în şoaptă.
   - Nu ştiu, răspunse Henna, ridicând din umeri. Hai să aflăm!
   Dar şi mai mare le fu confuzia când o găsiră pe Alecsandra dormind.

                                  CAPITOLUL 14

           Trecuseră trei zile de când Alecsandra se mutase înapoi la Refugiu şi lucrurile continuau să stagneze.
   Nu riscau să-l contacteze pe Igor şi să-i întindă o cursă, până când nu aveau dovada spuselor lui Steve sau până când un alt vampir din afară, care avea o legătură cu rusul, nu confirma varianta acestuia.
   În aer plutea o stare de iritare generală, însă cel care genera cea mai mare cantitate de nervozitate electrostatică din atmosferă era Marcus.
   După ce ea adormise, el dispăruse fără să spună nimănui nimic şi lipsise întreaga după amiază, toată noaptea şi o bună parte din ziua următoare. Se întorsese cu o expresie sălbatică în ochi, cu tricoul sfâşiat, mirosind a răşină de pin, a blană udă de urs şi a unui „nu vă apropiaţi de mine!” clar. Nu salută pe nimeni, nu se uită la nimeni şi se duse glonţ în camera lui, baricadându-se acolo. Când ieşi, pe la orele şapte seara, părea într-o dispoziţie mai bună, dar nu cine ştie ce.
   Se spălase, îşi schimbase hainele şi-şi dăduse barba jos. Îşi luă porţia de sânge uman din congelator şi se retrase în camera de deasupra livingului, adâncindu-se în căutări pe net. Nu vorbi nici cu Guido şi nici cu Mal, cu care se înţelegea cel mai bine dintre toţi, şi refuzase categoric să-şi explice absenţa, ceea ce le sporise îngrijorarea şi mai mult.
   Alecsandra îl lăsase în boii lui. Avea destule pe cap, nu mai dorea să-şi suplimenteze creierii şi cu atitudinea pasiv-agresivă şi beligerantă a unui vampir ciufut şi dificil, aşa, de felul lui.
   În noaptea în care Marcus lipsise, dăduse o raită prin oraş, împreună cu Kay, Sofia, Mario, Sena şi Eleni, căutând urme noi. Se împrăştiaseră şi o luaseră metodic, răscolind fiecare gaură, fără niciun rezultat. Cei trei vampiri nu se mai întorseseră. A doua zi, la primele ore ale dimineţii, alte două cadavre fuseseră descoperite, de data aceasta în Blue Island.
   - N-au plecat, ceea ce e bine, spusese Guido, schimbând posturile şi căutând unul care să reia ştirea. Ne-au văzut sâmbătă seara adunaţi laolaltă şi s-au speriat când au realizat ca au trecut pe un teritoriu deja luat. Totuşi, nu s-au speriat îndeajuns pentru a şterge putina. Ceva îi ţine pe loc. Întrebarea de douăzeci de puncte este: ce anume?
   În următoarea seară, Alecsandra, însoţită de Sena, Vivien, Cyril şi Mal, au plecat în Blue Island şi au scormonit oraşul de la cap la coadă. Prinseră alte două urme noi, distincte, care însoţiseră mirosul cunoscut al celui pe care-l căutau.
   Însă vampirii în cauză îşi aveau culcuşul în altă parte.
   Cum soarele stătea pe cale să răsară, abandonară căutările şi se suiseră cu toţii în maşina lui Mal, un BMW seria 7, întorcându-se la Refugiu.
   În seara aceea aveau s-o ia de la capăt, numai că aveau să formeze echipe de câte trei şi să ia cu asalt oraşele satelit din jurul Chicago-ului: Mario cu Henna şi Eleni aveau să plece în Hammond; Guido, Sena şi Mal luau Evaston-ul în primire; Vivien, Cyril şi Sofia optaseră pentru Blue Island, iar ea, împreună cu Kay şi Marcus, urmau să se ocupe de Calumet.
   Consemnul era ca de îndată ce descopereau vreo urmă proaspătă, echipele să se unească înainte de a acţiona. Îi voiau pe toţi în viaţă şi pentru asta trebuiau să acţioneze împreună.
   Alecsandra fură o privire pe după draperie. Soarele avea să apună în cel mult douăzeci de minute şi ei urmau să plece imediat. Se retrase şi-i aruncă o privire lui Kay, care îi şoşotea ceva lui Eleni la ureche, aprinzând scântei de surpriză şi plăcere în ochii ei.
   Mario şi Sofia dispăruseră sus şi, după zgomotele înfundate de la etaj îşi dădu seama că erau în toiul pasiunii. Mal stătea într-un fotoliu, cu Henna ghemuită în braţele lui.
   Henna îşi sprijinea zâmbitoare obrazul de pieptul lui şi-şi ţinea ochii închişi, în timp ce Mal îi mângâia visător umărul gol, cealaltă mână fiindu-i ocupată cu un jeton de pariuri, pe care-l răsturna cu dexteritate peste fiecare falangă, preluându-l pe următoarea, într-un du-te vino ameţitor. Guido răsfoia plictisit ziarele de după amiază, în timp ce Sena se distra, jucându-se în părul lui şi ciufulindu-l în fel şi chip. Cyril şi Vivien erau concentraţi asupra unei partide interminabile de şah.
   Marcus stătea în picioare în capătul celălalt al livingului, cu umerii şi ceafa rezemate de perete, braţele încrucişate pe piept şi ochii închişi. Părea cufundat în meditaţie, însă linia dură a maxilarului îi pulsa spasmodic. Era plin de draci, pe care şi-i rumega în tăcere.
   Alecsandra trase cu grijă aer în piept. O evitase cu ostentaţie întreaga zi şi, când fusese nevoit să rămână în aceeaşi încăpere cu ea, o ignorase pur şi simplu.
   Atitudinea lui i se părea de neînţeles şi o neliniştea. Era mai mult decât ofticat pe ea şi Alecsandra nu pricepea cu ce-i greşise. Încercase să-l abordeze cu câteva ore înainte, dar privirea îngheţată şi plină de avertisment, pe care i-o aruncase înainte de a-i întoarce spatele ca un nesimţit, o făcuse să bată în retragere. Şi, având în vedere că celorlalţi le vorbea numai ei nu, nu-i mai rămânea decât să tragă singura concluzie valabilă şi anume că proasta lui dispoziţie se datora în exclusivitate ei.
   Alecsandra expiră şi porni spre Guido.
   - Vreau să vorbesc ceva cu tine.
   Guido lăsă ziarul jos, privind-o răbdător.
   - Vreau să mă muţi în altă echipă, rosti ea cu grijă, uitându-se la Marcus, care deschise ochii brusc şi o privi fix, nemişcat.
   - De ce? o întrebă Guido, privind-o serios.
   - Aşa este mai bine, se forţă Alecsandra să zâmbească.
   - Nici nu se pune problema, rosti Marcus moale, apărând lângă ea. Echipele sunt gata formate, nimeni nu se mai schimbă cu nimeni, punct.
   - Cine zice asta? se stropşi Alecsandra la el, absurd de mulţumită că o vedea şi i se adresa, în sfârşit.
   - Eu, zâmbi el periculos de blând. E vreo problemă, dulceaţă?
   - Da. Şi trebuie s-o lămurim acum, îi aruncă ea peste umăr, topindu-se în bibliotecă.
   Marcus scrâşni din dinţi şi o urmă, închizând uşa încet în urma lui.
   - Îmi zici şi mie, dracului, de ce eşti atât de supărat pe mine?! izbucni Alecsandra, privindu-l furioasă şi jignită. Ce am făcut atât de cumplit, de intolerabil, încât să începi să mă tratezi ca pe un gunoi?
   El tresări, păli şi se retrase un pas, privind-o nemişcat.
   - Nu te-am tratat ca pe un gunoi, rosti el încet.
   - Nu? mârâi ea, îngustându-şi ochii, făcând un pas spre el. Adică, în opinia ta, a nu vorbi cu o persoană, a te preface că nu există şi a-i întoarce spatele atunci când vrea să discute cu tine este o atitudine normală?!... O să-ţi spun ceva, Marcus, ceva ce o să te facă să zburzi de fericire. Imediat ce încheiem raidul din seara asta, îmi fac bagajele şi plec!
   - Nu!...
   Ochii lui se umplură de panică.
   - Oh, ba da, o să plec, promise Alecsandra, zâmbindu-i viforos. N-o să-ţi mai stau în cale şi poate că, aşa, toată lumea va fi scutită să facă ulcer din cauza ta înainte de Crăciun!
   - Nu pleci nicăieri! sâsâi el, privind-o neliniştit.
   - Ei bine, îşi arcui ea o sprânceană victorioasă, aici chiar n-ai niciun cuvânt de spus.
   - Alecsandra, murmură el, închizând ochii, chinuit.
   - Nu mă lua pe mine cu Alecsandra! Ori îmi zice ce naiba ai cu mine, ori îţi revii la normal şi-ţi ceri scuze.
   - O să-mi revin la normal, făgădui el, strâmbându-se. Şi o să-mi cer şi scuze. Scuză-mă.
   Lui Marcus nu-i plăcea să primească ultimatumuri şi nici să-şi ceară iertare când o dădea în bară. Faptul că el fusese atât de prompt în a-i face pe plac o făcu să-şi îngusteze ochii.
   - Şi n-o să-mi spui ce te consumă în halul ăsta?
   - Nu.
   - De ce?
   - Pentru că doare! erupse el, privind-o sălbatic. Mă doare ca dracu!
   Alecsandra îl privi şocată. Niciodată nu-l văzuse suferind aşa, torturat şi complet deznădăjduit. Ceva tremură în inima ei, se sparse, şi întreaga furie i se mistui.
   - Marcus, îşi îmblânzi ea vocea, apropiindu-se de el. Vorbeşte cu mine. Te rog. Nu suport să te văd aşa!...
   - Nu pot! ridică el vocea, exasperat. O să mă facă să mă simt şi mai prost decât mă simt acum şi, pe deasupra, o să arăt şi ca un imbecil în ochii tăi. Îmi pare rău, Alecsandra. N-am vrut să te supăr. Problema nu este la tine, ci la mine. Te iubesc. Sunt un dobitoc. Iartă-mă. Mă ierţi?
   - Marcus, nu sunt idioată. Am făcut ceva, ceva care te-a scos din minţi. Vreau să ştiu ce.
   - N-ai făcut nimic, crede-mă.
   - Atunci am spus ceva.
   El tăcu încăpăţânat, evitându-i privirea. Brusc, Alecsandrei îi pică fisa.
   - Am vorbit în somn, aşa-i?
   Tăcerea lui îi confirmă bănuiala.
   - Ce-am spus?
   Marcus o privi neînduplecat şi mut ca un zid.
   - Spune-mi ce-am spus, insistă ea. Sau plec, îl ameninţă, făcând doi paşi spre el, încolţindu-l.
   Marcus se enervă şi deschise gura, dar Kay vârî capul pe uşă şi-şi mută privirile curioase de la unul la celălalt.
   - Trupă, e timpul.
   - Venim imediat, rosti Marcus, oftând.
   - Nu. Marele maharajah a zis acum sau să vă aduc în dinţi dacă-mi faceţi nazuri.
   - Vorbim când ne întoarcem, rosti Alecsandra, trecând pe lângă Marcus şi furişându-se pe lângă Kay în hol.7

         Ascultau Apocaliptica cu sonorul dar la maximum în timp ce intrau în Calumet.
   Alecsandra îşi conducea Lamborghini-ul cu lejeritate pe străduţele înguste. Pe autostradă călcase acceleraţia până-n podea, în timp ce se strecura razant pe lângă celelalte maşini. Vitezometrul se lipise de limita maximă indicată pe cadran şi nu se mai urnise de acolo. Până şi Kay, care era stătea pe scaunul din dreapta ei, şi care era un maniac declarat al vitezei, stătea încordat ca un arc lângă ea.
   Marcus, pentru că nu încăpuse pe scaun lângă Kay, preferase să stea cocoţat în spatele lui, cu fundul pe capotă, savurând neclintit cursa aceea nebunească, jucându-se cu părul ei care flutura haotic în bătaia vântului.
   Drumul, viteza ameţitoare şi vântul rece care bătea dinspre lacuri, îi limpeziseră mintea şi o calmaseră. Era surescitată şi gata de vânătoare.
   Alecsandra dădu volumul la un nivel acceptabil, rulând încet spre centrul oraşului. Trecură pe lângă magazinele de pe strada principală, pe lângă pizzerii şi restaurante, cinematograf şi primărie. Era nici opt şi lumea ieşise să cineze sau să se distreze.
   Alecsandra regretă că nu aleseseră să ia Lexus-ul lui Henna, care era mai puţin bătător la ochi. O maşină decapotabilă şi rea, ocupată de doi bărbaţi superbi, cu feţe dure, neîmblânzite, şi o brunetă atrăgătoare la volan, atrăgeau atenţia chiar şi într-un cartier de lux pentru vedete plătite cu cifre urmate de şase zerouri.
   O blondă pe tocuri imposibile traversă strada, silind-o pe Alecsandra să încetinească. Era înaltă, suplă, cu forme generoase.
   Purta o pereche de blugi elastici şi o jachetă de lână moale. Părul lung era plin de inele şi era machiată strident. Îi aruncă o privire languroasă lui Kay, făcându-i cu ochiul. Kay îşi ascunse rânjetul fabulos în palmă şi o privi amuzat. Alecsandra îşi împinse limba în obraz.
   - Nu te zic lui Eleni dacă vrei să faci o şustă, îl tachină ea, oftând exagerat şi ocolind-o cu grijă pe blondă, care încremenise în mijlocul străzii când Marcus, care până atunci fusese mai preocupat de părul ei decât de ceea ce se petrecea în jurul lui, îşi întoarse faţa să vadă de ce se deplasau cu viteza melcului turbat.
   - Nu mă interesează, replică Kay. Eleni m-ar jupui de viu dacă ar simţi mirosul alteia pe mine.
   Marcus, îşi dădu el ochii peste cap.
   - Nu te mai uita atâta la ea, că face fata infarct.
   Marcus rânji şi-i trimise blondei care se holba la el o bezea plină de tandreţe.
   Tipa se clătină ca pălită în moalele capului, făcând-o pe Alecsandra să pufnească în râs.
   - Mare nemernic mai eşti, comentă ea.
   - Mda, chicoti el, reluându-şi activitatea de stilist.
   - Lasă-mi părul în pace şi zi-mi pe unde s-o iau.
   Marcus oftă şi îi dădu instrucţiunile necesare.
   Alecsandra parcă în faţa unui club de noapte şi Marcus sări graţios pe trotuar, oprindu-se în faţa unei namile cu un cap mai înalt ca el, probabil unul din cei care se ocupau cu clienţii mai dificili. Între degetele lui Marcus se ivi o bancnotă de o sută, pe care o ridică în faţa ochilor acestuia.
   - Ai grijă ca bijuteria asta să nu dispară, îi ceru el cu blândeţe.
   - Tu cine dracu’ eşti? îl întrebă namila cu dispreţ.
   Marcus aruncă o privire rapidă în jur, asigurându-se că nu-l vede nimeni, şi-l înşfăcă pe ins pe beregată, săltându-l la două palme de pământ. Îl ţinu aşa doar o secundă, suficient cât să-i intre bine în cap individului în care dintre ei doi era concentrată cea mai mare cantitate de muşchi şi testosteron, apoi îl lăsă la loc, pe picioarele transformate brusc în gelatină.
   - Asta ţi-a răspuns la întrebare? făcu Marcus, înălţându-şi o sprânceană şi privindu-l fix, sălbatic, îndesându-i cu grijă bancnota în buzunarul de la piept al canadianei groase. Să nu mă dezamăgeşti, ok?
   - Da, domnule, făcu omul, dând speriat din cap. N-o să plec de lângă ea.
   - Chiar trebuia să faci asta? îl bombăni Alecsandra pe când se îndepărtau de zona clubului. Să bagi groaza în toţi cei pe lângă care treci nu este tocmai o idee înţeleaptă, Marcus.
   - Mă asigur doar că nu va exista nimeni pe care să-l vânez mai târziu, declară el sec.
   Dădură colţul unei clădiri vechi, nimerind pe o alee pustie. Săriră în acelaşi timp, aterizând fără zgomot pe acoperişul de ţiglă aflat cu douăzeci de metri mai sus de locul unde stătuseră, şi se ghemuiră pe marginea lui.
   Alecsandra închise ochii şi trase încet pe nas mirosurile oraşului, aduse de vântul rece. Zeci de arome năvăliră în nările ei, unele puternice şi sufocante, alte mai palide şi mai îndepărtate.
   - Simţi ceva? o întrebă Marcus, adulmecând la rândul lui.
   - Gura, mârâi Alecsandra, expirând prelung şi inspirând încă odată, mai adânc şi mai lent.
   Toate mirosurile pe care vântul le purta spre ea erau „curate”. Îşi schimbă poziţia, respirând din nou, concentrându-se.
   De data aceasta, prinse o urmă foarte slabă. Deschise ochii brusc şi întoarse capul. Ţâşni pe acoperişul vecin, care se afla la zece metri mai la dreapta de clădirea pe care stăteau cocoţaţi şi mai jos cu vreo doi metri decât cel pe care-l lăsase în spate, blocând oarecum vântul.
   Inspiră încă odată şi un zâmbet crud i se întinse încet pe faţă.

         Urma era proaspătă. Vampirul trecuse pe acolo de niciun ceas.
   Încercă să nu se simtă dezamăgită de faptul că mirosul nu aparţinea celui pe care ea-l voia în mod special. Dar dacă puneau mâna pe acesta, ceilalţi doi erau ca şi morţi.
   Marcus şi Kay, care o urmaseră aproape imediat, prinseră şi ei mirosul şi se împrăştiară rapid, acoperind zona.
   - Pe aici, şuieră Marcus şi păşi în gol, dispărând din faţa lor.
   Alecsandra sări odată cu Kay. Acoperişul se derulă cu viteză pe sub ei şi amândoi îşi corectară direcţia abia când ajunseră deasupra pasajului dintre clădiri, lăsându-şi toată greutatea în picioare.
   Aterizară pe vârfuri lângă Marcus, fără zgomot, şi-n clipa următoare nasurile lor captară mirosul, de data acesta mult mai clar.
   - Ce noroc pe capul nostru, rânji Marcus, luând mâna Alecsandrei într-a lui şi sărutându-i-o galant.
   Alecsandra îi zâmbi, bucuroasă că, în sfârşit, el ieşise din buda cosmică în care se bălăcise trei zile, redevenind acelaşi individ fermecător pe care-l ştia dintotdeauna şi-l iubea cam tot de pe atunci.
   - Hai să vânăm, propuse Kay, rânjind larg, maliţios.
   Colţii îi ieşiseră complet din gingii, semn că era suficient de exaltat şi de provocat încât să lupte, indiferent cu cine, atâta vreme cât putea să se bucure de o încăierare pe cinste.
   Alecsandra îi aruncă o privire lui Marcus, care părea calm şi detaşat, dar asta nu era decât o aparenţă. Cu cât Marcus părea mai plictisit şi mai apatic, cu atât mai încordat şi mai întărâtat era de fapt în realitate.
   - Regulă, ridică ea un deget, captându-le atenţia. Îi dibuim culcuşul, apoi îi sunăm şi-i aşteptăm şi pe ceilalţi să vină.
   - Da’ ne descurcăm cu el, se plânse Kay.
   - Trebuie să-l capturăm viu, îşi pierdu ea răbdarea. Şi cum naiba vrei să-l ducem la Refugiu, Kay, când maşina mea are numai două locuri!?... Marcus a venit călare pe capotă. Doar n-o să-l legăm de roţi!
   - Ba ar fi o idee, se arătă Marcus încântat. Bine, bine, oftă el, ridicându-şi mâinile împăciutor, când Alecsandra se uită chiorâş la el. Îl localizăm şi sunăm goarna. Eşti mulţumită, Alteţă?
   - Da. Foarte.
   Alecsandra rânji.
   - Să-i dăm drumul.

          - Eşti sigur? întrebă Max, traversând în fugă bulevardul şi instalându-se la bordul Porche-ului.
   - Aşa cred, domnule, se auzi vocea posacă a poliţistului în receptor. Adică, sunt aproape sigur. Semăna destul de bine cu poza pe care ne-aţi trimis-o, deşi, vă spun sincer, arată mult mai bine în carne şi oase.
   - Bine, făcu Max, trăgând portiera şi pornind motorul. Dă-mi adresa.
   Poliţistul i-o dictă şi Max închise telefonul, aruncându-l pe scaunul de lângă el.
   Îşi butonă GPS-ul, introducând adresa, şi aşteptă ca dispozitivul să-i arate configuraţia celui mai scurt traseu înainte de a porni.
   Inima-i bătea cu putere şi nervii începură să-i zvâcnească în stomac.
   Ieşi din oraş şi, odată ajuns pe autostradă, calcă acceleraţia până-n podea. Nu-i venea să creadă că norocul îi zâmbise atât de curând. Şi nu intenţiona să lase ocazia să-i scape printre degete. Dacă poliţistul din Calumet nu se înşela, şi după descrierea făcută erau prea puţine şanse s-o facă, atunci avea să o vadă pe Alecsandra şi să obţină nişte explicaţii.
   După nici zece minute de şofat sportiv, traficul se încetini şi se opri complet.
   Undeva în faţă avusese loc un accident şi circulaţia se blocase pe o bucată bună de drum. Ambulanţele ajunseseră deja la faţa locului. Max le vedea girofarurile în funcţiune. Ieşi din maşină şi o luă la fugă printre autovehiculele oprite bară la bară, străbătând grăbit sfertul de milă care-l separa de punctul mort al traficului.
   Un Mercedes C Klasse izbise un BMW seria 6 Coupe, făcându-i partea stângă praf. BMW-ul se răsucise din şocul impactului şi zdrobise fundul Mercedes-ului, aruncându-l în lateral şi izbindu-l de parapet, iar un Chrysler 300C intrase în plin în BMW, făcându-i zob şi partea dreaptă. Chrysler-ul primise o pupătură în fund de la un Mitsubishi Lancer Clasic, care-l transformase Chrysler-ul într-un acordeon. Încă trei maşini se ciocniseră în linie dreaptă, intrând una-ntr-alta, dar avariile erau minore.
   Fusese un carambol de toată isprava şi Max ajunsese exact când paramedicii acordau primul ajutor. Erau prezente trei maşini de poliţie, şi unii dintre poliţişti luau deja declaraţii martorilor oculari.
   Max se apropie de unul dintre ei, care era îmbrăcat în haine civile şi avea insigna poliţiei atârnată de gât, scoţându-şi legitimaţia din mers.
   - Jacobi, FBI.
   - Rahat, îşi dădu poliţistul ochii peste cap, vădit agasat. Voi nu dormiţi niciodată, băieţi?
   - Ce s-a întâmplat aici? îl ignoră Max.
   - Un smintit cu un SUV a produs toată mizeria asta. A trecut ca un dement pe lângă şoferul Mercedes-ului, atât de aproape încât tipul jură că era să-i smulgă oglinda. Tipul s-a speriat şi a tras dreapta de volan, intrând în bijuteria de acolo, arătă el spre coupe. Restul mizeriei a curs de la sine.
   - Morţi?
   - Nu, deşi şoferul BMW-ul este destul de şifonat. N-aveau cine ştie ce viteză şi, bănuiesc, armata îngerilor venea din spate cu surle şi trâmbiţe. Restul au câteva vânătăi ici-colo şi sunt speriaţi ca naiba.
   - Ok.
   Max dădu din cap.
  - Am nevoie de o maşină. A mea e blocată-n spate şi sunt într-o misiune. Mă cam grăbesc. Aş prefera una care să nu arate oficial.
   - Mai ai şi alte pretenţii? rânji poliţistul răutăcios. Scaune de piele încălzite, poate?
   Max zâmbi subţire, întunecat.
   - Ţi-e dor de un post de paznic de noapte, ofiţer Kinsky? îl chestionă el blajin. Ştiu unul la o măcelărie şi, dacă nu te mişti în trei’j de secunde ca să-mi aduci o maşină viabilă, îţi promit că acolo ajungi în mai puţin de două ore. Obstrucţionare, rea voinţă, limbaj jignitor la adresa unui federal. Şi dacă o să mă screm mai bine, s-ar putea să fac din dosarul tău o lectură extrem de interesantă.
   Rânjetul se şterse de pe faţa poliţistului, care mormăi o înjurătură porcoasă printre dinţi în timp ce-şi vâra mâna în buzunarul gecii, pescuind nişte chei. I le aruncă şi Max le prinse din zbor, mârâind un mulţumesc strepezit.
   - Ai grijă de maşina mea, îi aruncă el cheile Porche-ului. Dacă are vreo zgârietură când mă întorc după ea, ţi-am ars fuduliile.
   - Aceeaşi chestie e valabilă şi pentru tine, mârâi ofiţerul, făcându-i un gest cu mâna în spate, spre un Saab Sport Sedan roşu, nou-nouţ, parcat lângă una dintre ambulanţe.
   Max îşi ascunse zâmbetul de satisfacţie că nu primise cine ştie ce rablă.
   - Te caut eu mai târziu, îi aruncă peste umăr poliţistului, îndreptându-se cu paşi mari spre maşina împrumutată.
   Urcă la volanul sedanului, îşi împinse scaunul mult în spate ca să-i încapă picioarele şi o luă din loc. Douăzeci de minute mai târziu, intra în Calumet.

          Alecsandra se ghemui în spatele gardului, cercetând clădirea cenuşie, construită pe două nivele, din faţa ei.
   Părea o făbricuţă parăsită de mulţi ani, dacă lua în consideraţie aspectul ei jalnic. Bălăriile crescuseră în curtea interioară şi smocuri de iarbă uscată se iţeau printre crăpăturile asfaltului. Locul fusese abandonat şi lăsat în paragină şi nu diferea cu foarte mult de cel în care-şi fixaseră ei baza. Ba, dacă era să fie sinceră, arăta chiar mai curat decât al lor.
   La ultimul etaj, un neon pâlpâia chior, trăgând să moară.
   Kay se ghemuise lângă ea, fixând avid ferestrele luminate. Marcus stătea în spatele ei, suflându-i în ceafă. În sunase pe ceilalţi şi acum erau pe drum. Guido le dăduse mână liberă să se mişte în cazul în care prada dădea semne că intenţiona s-o şteargă din loc, dar deocamdată nu se vedea nicio mişcare.
   Mirosul vampirului din clădirea pustie era intens şi imposibil de dulce. Mai existau şi alte două mirosuri, la fel de dulci, dar erau mai slabe, semn că amicii lui erau plecaţi cu treburi.
   - Vrei să te dai mai încolo? şuieră Alecsandra, când Marcus îşi vârî nasul în părul ei.
   Îi dădu un ghiont cu cotul în stomacul dur, fără să-l clintească niciun milimetru măcar. Singurul lucru cu care se alesese din isprava asta era o vânătaie în vârful articulaţiei.
   - Doar îmi clătesc nările, se disculpă el cu nevinovăţie. Miroşi delicios... a fum şi a pădure, şopti el, identificând aroma şamponului ei. De la duhoarea ăluia sunt pe cale să dau în diabet.
   - Nu eşti singurul, bombăni Kay, fără a-şi lua privirea de la clădire.
   O umbră trecu prin dreptul geamurilor. Pe Alecsandra o furnicau tălpile s-o ia din loc şi să arunce o privire înăuntru.
   Trei minute mai târziu, o pală de vânt i se strecură prin păr. Îl simţi pe Kay încordându-se lângă ea şi relaxându-se aproape imediat. Mireasma delicată a Sofiei îi ajunse în nări.
   - Salutare, şopti rusoaica, ghemuindu-se lângă ea. Te superi?
   Marcus bombăni şi se dădu cincisprezece centimetri mai la dreapta, făcându-i loc şi uitându-se chiorâş la ea.
   - Guido ajunge în câteva minute, începu Sofia să-i informeze, îngustându-şi ochii la etajul luminat. Mario m-a sunat de pe autostradă acum zece minute. A avut loc un accident care a blocat traficul şi mai întârzie puţin. S-a întâmplat din vina lui Cyril, îi aruncă ea o privire ascuţită inculpatului, care stătea la un metru în spate, afişând o expresie de copil aspru pedepsit pe nedrept. A condus ca un turbat până aici!
   - Ne grăbeam, îi sări Vivien lui Cyril în ajutor.
   - Gura, gheişă nemernică ce eşti! o repezi Sofia. Din cauza ta a mers aşa! L-ai frecat la icre că ne-apucă Anul Nou până ajungem!
   Vivien surâse dulce, neafectată. Faza cu gheişa era aproximativ reală.
   Numele ei adevărat era Swinday-Lee şi fusese amanta principală a celui de-al doilea împărat din dinastia Tang. Când Cyril o întâlnise şi amândoi făcuseră o pasiune subită şi mistuitoare unul pentru celălalt, Cyril îi declarase ea că avea faţă de Vivien. SwindayLee fusese de acord să-şi schimbe numele de dragul iubitului ei, datorită pronunţiei dificile. Numai Vivien era în stare să-şi pronunţe numele corect din punct de vedere fonetic, iar ceea ce-i ieşea pe gură când şi-l rostea semăna cu sunetul unei tigăi de inox scăpată pe gresie.
   Desigur, fosta ocupaţie a lui Vivien din viaţa ei umană se apropia de cea a unei gheişe, numai că acestea erau de origine japoneză. Însă pentru Sofia, termenul de gheişă, noţiunea de kung-fu şi ochii oblici erau tot pe strada aia.
   - Au fost morţi? se interesă Alecsandra.
   - Nu, din câte a observat Mario. Membre fracturate, vreo câteva capete sparte şi contuzii minore. Poliţia, ambulanţe, gură cască... bla, bla, bla. Mai rău au păţit-o maşinile implicate decât şoferii lor. Vreo două dintre ele erau în hemoragie masivă. Mario zicea că nici dracu’ nu le mai repară!
   - Lui Guido n-o să-i convină asta, murmură Alecsandra.
   - Cel care a condus trage ponoasele, nu? zâmbi Sofia rece.
   - De ce nu i-ai dat cap în cap, dacă ai văzut că fac prostii? mormăi Marcus, încruntându-se la ea.
   - Pentru că şi mie-mi place viteza, îi declară Sofia peste umăr cu un rânjet mieros.
   - Foarte matur din partea ta, Sofia, oftă Alecsandra. Şi dacă îţi imaginezi că o să scapi basma curată în faţa lui Guido, te-nşeli. O să vă pună pielea-n băţ la toţi trei.
   - Uhuhuuu... tremur de frică! se cutremură Sofia, mimând groaza.
   Alecsandra clătină din cap. Sofia putea fi uneori aşa o ticăloasă!
   Câteva minute mai târziu ajunseră şi Guido, împreună cu Sena şi Mal.
   - Mario n-ajunge la timp, îi înştiinţă Sena, vârându-se ca supozitorul între ele două. Începem fără ei.
  
        Se înţeleseră din priviri şi acţionară în tandem, fiecare luându-şi sarcina în primire.
   Alecsandra şi Marcus intrară pe uşa din faţă, urcând scările în viteză, Vivien şi Cyril aterizară pe acoperiş, Guido şi Sena intrară direct prin ferestrele luminate. Mal, Sofia şi Kay se împrăştiaseră în jurul clădirii, rămânând să le asigure spatele.
   O clipă mai târziu, încolţiră un vampir mic şi slab, care sărise ca o muscă pe tavan, rămânând lipit acolo şi sâsâind la ei, arătându-şi colţii. Marcus oftă, Sena îşi dădu ochii peste cap, Guido zâmbi amuzat la creatura aceea ridicolă, Alecsandra se strâmbă nemulţumită.
   Se simţeau cu toţii peste măsură de jigniţi. Se aşteptaseră la un vampir mai ţeapăn, care să le ofere ceva distracţie.
   Lipitoarea aceea din plafon îşi umilea specia.
   Ce naiba văzuse creatorul acestuia la el, de se deranjase să-l transforme?
   În clipa următoare avură răspunsul. Creatura sâsâi şi scuipă, iar saliva lui ateriză pe mâna Senei. De fapt, îi ochise faţa, dar Sena îşi ridicase mâna instinctiv, protejându-şi-o, iar saliva îi ajunse în palmă. Carnea ei sfârâi, urmată de urletul prelung de durere.
   O fracţiune de secundă mai târziu, se întâmplară două lucruri: Marcus şi Guido ţâşniră spre vampir, smulgându-l din tavan şi izbindu-l de podeaua din beton, Cyril şi Vivien se năpustiră prin ferestre, aterizând în centrul încăperii.
   Vampirul sări şi flegmă din nou, însă Guido alunecă lateral, izbutind să se ferească. Vivien sări în cârca creaturii, doborând-o cu faţa la pământ, şi-şi lipi palma de ţeasta ei, paralizând-o.
   Guido se repezi spre Sena, care căzuse în genunchi şi-şi ţinea încheietura mâinii rănite în pumn, cu faţa contorsionată de durere.
   - Mă arde! hohoti ea, cu respiraţia tăiată. Mă doare!...
   - Şşşt... Dă-mi să văd, rosti Guido, luându-i palma în mâinile sale.
   Saliva stârpiturii, o chestie vâscoasă de culoarea puroiului, bolborosea şi săpa în carnea ei. Guido îşi sfăşie mâneca jachetei şi şterse rapid rana, din exterior spre interior, având grijă să n-o întindă. Materialul fâsâi, în timp ce veninul dizolva fibrele, întinzându-se rapid. Ochii lui Guido se umplură de o furie ucigaşă când văzu micul crater din podul palmei ei.
   - Oh, iubita mea, rosti el cu infinită blândeţe, lipindu-şi fruntea de a ei, răscolit.
   Sena îşi muşcă buzele cu putere, înghiţindu-şi geamătul de durere.
   Alecsandra îşi simţi stomacul întorcându-i-se pe dos. Dacă ar fi nesocotit ordinele lui Guido, oricare dintre ei ar fi putut încasa scârboşenia aceea acidă, care ar fi mutilat faţa Senei dacă ea n-ar fi avut inspiraţia să-şi ridice mâna la timp.
   Geamătul de durere al acesteia se transformă într-un sâsâit plin de agonie, care lovi mult mai adânc în inima Alecsandrei decât urletul ei de adineaori.
   Urnindu-se din loc, Alecsandra se lăsă pe vine lângă creatura pe care Vivien o controla, atentă să n-o atingă, deşi o mâncau palmele să-i întindă mutra pe ciment.
   Privi faţa vampirului cu o ură nesfârşită. Ştia că o aude, fiindcă talentul lui Vivien nu acţiona decât asupra nervilor motori, nu şi a celor senzitivi.
   - O să-ţi cerşeşti moartea pentru asta, insectă dezgustătoare ce eşti! rosti ea, abia mişcându-şi buzele. Suntem aşi în a tortura pe cineva, dar pentru tine, îţi garantez asta, vom deveni şi mai creativi.
   Se ridică şi în clipa următoare încremeni, simţind cum tot sângele i se scurge din cap în picioare.

        În fundul halei, pe un panou de doi metri pătraţi, erau prinse cu bolduri un set de instantanee alb-negru.
   Feţele tuturor celor din Refugiu fuseseră surprinse cu claritate şi mărite mult, plus una de grup, făcută în faţa barului în care-l încolţiseră pe Steve. Însă faţa ei era cea care domina colecţia, fiind mult mai mare decât a restului şi aşezată central, ca un punct de interes general.
   - Rahat! murmură Marcus, când îi urmări privirea şi dădu cu ochii de ele.
   Se mişcă atât de repede, încât Alecsandra abia izbti să-l vadă, ajungând la panou înainte ca inima ei să bată din nou.
   Preţ de aproape un minut, nimeni nu se mişcă. Toţi se holbau increduli la panoul lângă care Marcus îngheţase, fiecare recunoscându-şi figura imortalizată pe hârtia lucioasă. Din pieptul lui Guido răzbătu primul mârâit sinistru, urmat aproape imediat de celelalte.
   Alecsandra îşi auzi propriul sunet înfundat din gâtlej. Trecuseră patru zile de când fuseseră fotografiaţi. Suficient timp ca să se poată face seturi întregi de copii şi trimise... cui? Cine mai avea fotografiile acelea?... Igor!
   Făcu un efort animalic să nu se repeadă şi să sfâşie pozele.
   Într-o secundă fu lângă Marcus. Lângă panou era un banc de lucru pe care se mai aflau şi alte poze cu grupul lor, însă cea afişată era şi cea mai reuşită. Feţele lor fuseseră extrase separat din acele fotografii şi prelucrate cu grijă.
   Din cauza rezoluţiei, contururile erau vag estompate însă, chiar şi aşa, fiecare dintre ei putea fi identificat cu uşurinţă.
   - Sunt... destul reuşite, izbuti Alecsandra să spună, desprinzând cu grijă propria fotografie din panou.
   Fusese surprinsă din lateral-spate, cu faţa întoarsă spre Mario, zâmbindu-i acestuia peste umăr. Avea o privirea intensă şi fixă, oarecum tristă. În fundal se zărea conturul şters al obrazului sfâşiat al lui Guido.
   - Uită-te la tine, Marcus. Zău că eşti fotogenic!
   - Termină, Lex! mârâi el, făcând un efort colosal să-şi păstreze nervii în frâu.
   Brusc, aceştia cedară.
   - Îl omor!...
   Se repezi orbeşte, înainte să-şi dea seama de prostie. Cyril îi agăţă braţul din zbor, încercând să-l oprească. Izbuti să-l tragă spre el, dar nu suficient de repede.
   Vârful bocancului lui Marcus şterse razant umărul lui Vivien, care nu se clinti nici măcar cu un sfert de milimetru, şi amândoi fură străbătuţi de şocul electric care se descărcă din trupul ei. Cyril căzu pe spate, cu Marcus deasupra lui, şi rămaseră amândoi nemişcaţi.
   - Idiotul naibii! şuieră Vivien, privindu-l duşmănos pe Marcus, pe care începu să-l înjure în dialectul regiunii ei natale.
   Vivien era supărată pe Marcus doar în măsura în care îl implicase şi pe Cyril în prostia lui.
   Alecsandra nu cunoscuse niciodată pe propria piele puterea talentului micuţei chinezoaice, însă pe câţiva dintre masculii Refugiului îi mâncase curiozitatea în urmă cu câteva decenii şi ţinuseră de musai să şi-o satisfacă. Mal recunoscuse că faza cu paralizia nu era chiar atât de nasoală, cât durerea atroce care-ţi raşcheta nervii în lungimea lor. Era o senzaţie de durere amestecată cu o usturime indescriptibilă, ca şi cum cineva îţi trăgea nervii de capete în direcţii opuse, iar altcineva ţi-i râcâia meticulos cu o bucată de şmirghel.
   Talentul lui Vivien ţinea în exclusivitate numai de voinţa ei. În mod obişnuit era inofensivă, însă dacă intra „în priză”, cel mai bine era să eviţi s-o atingi, unda de şoc propagându-se cu viteza fulgerului prin orice ţesut viu, putând paraliza un stadion întreg. Chestie pe care Marcus, în culmea furiei, o uitase.
   Alecsandra oftă. De regulă, efectele atingerii Meduzei, cum o tachina Cyril pe iubita lui, durau cam zece minute din momentul în care Vivien îţi dădea drumul.
   Cele zece minute de coşmar, cum le numise Mal.
   Alecsandra aruncă o privire spre Vivien, una spre cei doi vampiri damblagiţi, apoi se duse spre Sena, ghemuindu-se lângă ea şi trăgând-o în braţele ei.
   - Du-te şi aruncă o privire, îi şopti ea lui Guido. Stau eu cu ea.
   Guido îşi miji ochii, livid de mânie, dădu din cap şi se ridică, pronind spre expoziţia de artă fotografică. Alecsandra începu să o legene pe Sena uşor, într-un gest instinctiv de consolare mută.
   - Cum te simţi? o întrebă ea cu blândeţe.
   - Nu mă mai arde... aşa de tare, suspină Sena, strângându-şi mâna rănită la piept. A fost... cumplit! Am avut impresia că mă spintec în două. Mai rău decât arsura pe care ţi-o dă veninul când te transformă. Mult, mult, mult mai rău!
   Alecsandra nu îndrăzni nici măcar să-şi imagineze o asemenea suferinţă.
   Pentru ea transformarea fusese incompletă, lentă şi aproape deloc dureroasă, din cauza tranchilizantelor pe care medicii i le pompaseră în vene, înainte ca acestea să devină dure ca diamantul. Îşi amintea că branula pe care o avusese în mână rezistase cel mai mult. Cu două zile înainte ca Guido şi Sena să vină la ea, propriul organism respinsese acul şi scuipase pur şi simplu dispozitivul afară.
   Asistentele încercaseră să-i ataşeze o altă branulă, dar niciun ac nu izbutise să-i străpungă pielea tare şi rece ca o bucată de marmură.
   Sena se strânse ca un fetus în braţele ei, părând dintr-odată mică şi înspăimântător de fragilă. Alecsandrei îi trecu prin minte toate înjurăturile posibile şi imposibile. Ar fi dat orice să fi încasat rahatul acela în locul ei, chiar dacă asta ar fi însemnat să rămână desfigurată pe viaţă. Sena îi era mai mult decât prietenă: era sora pe care o pierduse, mama pe care nu şi-o putuse păstra, pilonul de rezistenţă a lumii ei.
   Avea s-o facă pe reptila aia veninoasă să se zvârcolească în chinurile iadului, ani în şir! Nimic n-avea să fie îndeajuns de mult şi de satisfăcător în ceea ce o privea.
   Dacă Igor primise pozele lor, şi nu se îndoia că acest lucru deja se întâmplase, atunci avea să fie foarte prudent.
   Dintr-odată, capturarea lui deveni din nou un vis îndepărtat şi Alecsandra simţi o nevoie viscerală de a imita poziţia vulnerabilă a Senei. Dacă nu reuşea să pună mâna pe Igor, capturarea Olgăi şi a lui Meg devenea imposibilă. Alecsandra nu le uitase niciodată pe cele două creaturi care secaseră viaţa din trupul lui Leo, dar îşi concentrase eforturile asupra găsirii lui Igor, ştiind că, odată prins, acesta avea s-o conducă negreşit la ele.
   - Plecăm, anunţă Guido, răsărind în faţa ei.
   Îi dădu vraful de poze, apoi o culese pe Sena cu grijă din braţele ei, strângând-o la pieptul său ca pe un copil părăsit, şi zbură prin ferestrele sparte.
   Alecsandra îşi rezemă fruntea de genunchi, incapabilă să se mişte. Avea senzaţia că se va sparge dacă o face. Îi venea să plângă. Gâtul îi era contractat şi simţea o senzaţie de usturime în spatele lui.
   Vivien se săltase în picioare, trăgându-l după ea şi pe vampirul scuipător. Îşi încleştase mâna în părul lui şi-l târa fără milă spre ferestrele pe care ieşise Guido.
   Alecsandra o privi descumpănită cum se pierde în noaptea deasă. Îşi îndreptă ochii spre Cyril şi Marcus, care încă mai zăceau nemişcaţi pe cimentul plin de praf.
   Mal se materializă lângă Alecsandra şi se lăsă pe vine.
   - Eşti bine, puştoaico? o întrebă el, mângâind-o grijuliu pe păr.
   - Oh, Mal!
   Întreaga faţadă a controlului ei se fisură. Faţa i se descompuse într-un hohot de plâns uscat şi Mal o trase în braţele lui, mârâind frustrat. Alecsandra se agăţă de el, devastată.
   - Oh, Doamne, Sena! Biata de ea!... Mi-a frânt inima!
   - Inima ta bate, de aceea este şi atât de uşor de frânt! îşi lipi el buzele îngheţate de fruntea ei. Dar, chiar dacă inima mea s-a oprit, este la fel de plină de durere şi de mânie, Alecsandra. Voi avea grijă personal de viermele ăla! mârâi el, cu nările dilatate de ură şi furie.
   Alecsandra inspiră adânc, cu lăcomie, luptându-se cu ceea ce simţea. Nu servea la nimic şi nimănui dacă nu se putea controla. Mirosul lui Mal, de ceaţă şi întuneric, avu darul s-o calmeze mai mult decât cuvintele lui. Dacă avea să clacheze, atunci avea să o facă la Refugiu, în camera ei, unde nu o vedea nimeni cum se desface în bucăţele mici, mici de tot.
   Se retrase din braţele lui şi-şi dădu părul după ureche, zâmbindu-i jenată.
   - Iartă-mă! M-am pierdut cu firea!... Unde este Kay şi Sofia?
   - Sofia a luat maşina lui Cyril şi a plecat împreună cu Vivien. Kay i-a luat pe Guido şi pe Sena în maşina mea. N-a suportat să fie în acelaşi spaţiu cu creatura aceea, murmură el, îngustându-şi ochii nimicitor. A făcut-o pentru ea. Este destul de zdruncinată şi speriată şi nu vrea să-i creeze emoţii în plus. După mine, e mai bine aşa. Nu cred că Guido ar fi rezistat tentaţiei de a-l sfâşia.
   - Mario?
   - Vine încoace. Eu rămân cu ei. Tu o să te întorci la refugiu cu Marcus şi Cyril, de îndată ce vor fi amândoi în stare să circule.
   - Nu! scrâşni Alecsandra. Voi rămâne cu voi...
   - Lex, poate că tu ne vei fi de ajutor, dar ei mai mult ne vor încurca decât ne vor ajuta. Vor fi confuzi şi lenţi o bună perioadă de timp, ştii asta, şi noi va trebui să ne asumăm şi grija lor.
   Mal avea dreptate. Marcus şi Cyril urmau să fie puţini cam ţepeni pentru vreo patru ore din momentul în care-şi reveneau şi reflexele lor aveau mult încetinite.
   - Nu trebuie să ai... grija... nimănui, bolborosi Marcus, saltându-se cu dificultate în mâini. Mă... descurc... şi singur. Pot să...
   - Poţi pe dracu’! zâmbi Mal, ajutându-l să se înalţe. Eşti terci!
   - Afurisita aia de... Vivien! bâigui Marcus, scuturându-şi capul ca să şi-l limpezească.
   Îl văzu pe Cyril nemişcat şi făcu ochii mari când îşi aminti.
   - O, la naiba!
   - Vivien o să te pună la zid şi nimeni n-o s-o condamne pentru asta. L-ai luat şi pe Cyril cu tine şi ştii că nu suportă să se atingă nimeni de el!
   - Fute-m-aş! Marcus îşi trecu o mână nesigură peste faţa amorţită. Iisuse! E mult mai puternică... acum... decât îmi... amintesc.
   - Eu aş zice s-o ocoleşti vreo două zile până-i trec dracii pe tine, îl sfătui Mal, bătându-l amical pe umăr şi făcându-l să se clatine ca o frunză în bătaia vântului. Alea-s foto-rahaturile? se încruntă la teancul din mâna Alecsandrei.
   Alecsandra se strâmbă şi-i întinse pozele. Marcus le răsfoi, părând destul de calm şi detaşat. Se opri cu fotografia lui Marcus în mână, fluierând uşor.
   - Zău, Marcus, dacă n-ar trebui să filmezi o reclamă la Calvin Klein! rânji Mal, atrăgându-şi o privire neagră din partea acestuia. Ai mai aduce şi tu un ban cinstit în casă.
   - În mă-ta, îl gratulă Marcus, mişcându-şi umerii înţepeniţi cu grijă.
   - În taică-miu, mai bine zis, chicoti Mal, înveselit. Pe maică-mea nu mi-o aduc aminte prea bine. A trecut aproape o juma’ de mileniu de atunci, se scuză el, zâmbind ruşinat.
   Cyril se mişcă şi gemu. Deschise ochii şi fixă tavanul o secundă, apoi se înălţă în şezut. Clipi, un lucru pe care vampirii nu-l făceau niciodată în condiţii de bună funcţionare, şi-şi focaliză privirea asupra lui Marcus.
   - O să-ţi... ard... dosul ăla nemernic de... îndată ce o să... pot, articulă Cyril împleticit.
   - N-o să poţi niciodată, îl contrazise Marcus reverenţios. Of, Cyr, îmi pare tare rău!
   Cyril acceptă ajutorul Alecsandrei, care-l săltă fără efort în capul oaselor şi-l sprijini pe picioarele nesigure.
   - Mersi, se strâmbă el, nemulţumit.
   - Como esta, a banda? se auzi o voce groasă şi amuzată, din spatele lor.
   Alecsandra se întoarse şi pufni în râs. Mario stătea prijinit în mâini pe pervaz, chinuindu-se să-şi strecoare trupul masiv prin cadrul ferestrelor. Alecsandra nu înţelegea de unde grija lui subită de a păstra intacte tocurile mâncate de carii ale ferestrelor.
   Henna era deja în braţele lui Mal, cu picioarele în jurul taliei lui, dându-i un sărut umed şi pasional. Eleni ateriză graţioasă lângă ei, scuturându-şi mâinile de praf. Mario cedă psihic şi dădu un dos de palmă tocurilor de lemn, care se spulberară dimpreună cu bucăţi mari din zid.
   - Mai bine veneam pe scări, bombăni Mario, aruncând o privire încruntată în jurul lui.
   Brusc, îl înhăţă pe Cyril de ceafă şi-l scutură ca pe o păpuşă din cârpe.
   - Am auzit că din cauza ta am ratat totul! îi reproşă el, dându-i drumul brusc.
   Cyril abia izbuti să nu aterizeze în fund. Începu să-l înjure pe Mario, folosind toate expresiile triviale pe care le auzise vreodată. Mario rânji şi-l ignoră, ciufulind-o drăgăstos pe Alecsandra.
   - Voce esta certo, minha linda?
   - Sunt în regulă, îi răspunse Alecsandra, zâmbindu-i. Mă gândesc să-ţi accept propunerea aia şi s-o tulim la Vegas.
   - Acum?
   - Păi, dacă nu mă duci acum, până mâine s-ar putea să mă răzgândesc.
   Mario îşi trecu limba peste dinţi cu un aer gânditor.
   - Neah! făcu el, strâmbându-se. Sofia încă reuşeşte să alerge ca o afurisită de amazoană. Ne-ar prinde înainte să apucăm să trecem graniţa.
   - Ce-ar fi să lăsaţi pe mâine discuţia asta, care cu cine se mărită şi cine pe cine aleargă, şi să ne apucăm de treabă? sugeră Mal amabil.
   Alecsandra îl luă pe Marcus de mână, trăgându-l după ea. Mergea repede, mai repede decât putea el să se deplaseze, dar ştia că dacă-l cocoloşea, avea să-l scoată din sărite. În plus, aşa îl forţa să-şi revină mai repede din amorţeală. Eleni şi Henna îl luară fiecare de câte un braţ pe Cyril şi săriră cu el pe geam.
   Se mişcau iute, conştienţi că fiecare minut era important. Ceilalţi doi vampiri se puteau întoarce oricând şi trebuiau capturaţi de vii. Mario şi Mal erau suficienţi de puternici pentru a-i imobiliza, dar aveau nevoie de un şofer că să-i aducă la Refugiu.
   Ajunseră în faţa barului în mai puţin de zece minute şi, printr-un miracol, reuşiră să-i înghesuie pe amândoi în scaunul de lângă şofer. Eleni şi Henna se evaporară în noapte.
   Alecsandra ocoli spatele maşinii şi se sui la volan. Intenţiona să-i lase pe cei doi la Refugiu şi să se întoarcă înapoi, dacă până atunci amicii scuipătorului nu-şi făceau apariţia. Voia în mod special să asiste la capturarea lor. În plus, era îngrijorată pentru cei patru pe care îi lăsase în urmă. Talentul creaturii pe care Vivien o pusese la pământ îi luase pe toţi prin surprindere şi Sena fusese grav rănită.
   Printre arhivele Refugiului nu figura niciun personaj întunecat cu un asemenea dar şi nu ştia dacă ceilalţi doi nu posedau vreun talent similar şi la fel de periculos, care să le dea de furcă lui Mario, Henna, Mal şi Eleni. Trebuia să se întoarcă şi în mod sigur Kay şi Sofia aveau să vină cu ea. Unde erau mai mulţi, puterea creştea.
   Vârî cheile în contact însă, înainte de a apuca să pornească motorul, în nări i se insinuă un miros seducător şi tulburător de familiar. Alecsandra îşi ţinu respiraţia, apoi expiră încet şi închise ochii, trăgând aerul rece pe nas cu lentoare. Printre atâtea alte arome, cea a lui Max era inconfundabilă. Şi foarte proaspătă. Şi alarmant de irezistibilă.
   Deschise ochii brusc şi rămase nemişcată câteva momente, cu nările fremătând, adulmecând atentă. Mirosul lui venea de undeva din stânga.
   Uluită, îşi întoarse faţa încet şi fixă Saab-ul roşu parcat peste drum de ea.
   Geamul dinspre partea şoferului era lăsat complet.
   Simţi un gol în stomac când privirile li se întâlniră.
   Cum de era posibil? gândi Alecsandra, complet năucită. De unde ştiuse el că ea era acolo, în Calumet?!
   Şi totuşi era acolo, ţintuind-o cu o privire tăcută, grea, sfredelitoare. Stătură aşa aproape un sfert de minut, cincisprezece secunde interminabile, pline de încordare şi tensiune, care fură întrerupte de un mârâit scăzut şi lugubru.
   Alecsandra reacţionă instantaneu. Întinse mâna şi-o propti în pieptul lui Marcus, care se căznea să iasă din spaţiul îngust în care fusese înghesuit alături de Cyril. Nările îi erau dilatate şi privirea injectată de ură era fixată asupra bărbatului din sedan. Niciodată nu mai văzuse o asemenea expresie înfricoşătoare pe faţa lui frumoasă, care acum era schimonosită de-a dreptul.
   - Îl omor! Pe ăsta chiar îl ucid! continuă el să mârâie ameninţător.
   În glasul lui părea să se fi concentrat o haită întreagă. Sunetul pe care-l scotea şi pe care ea nu-l mai auzise până atunci, îi ridică părul în cap.
   - Dacă te mişti de aici, o să regreţi amarnic, scrâşni Alecsandra, continuând să-l împingă înapoi în scaun, mulţumind cerului pentru faptul că el era încă amorţit, căci altfel n-ar fi avut nicio şansă să-l ţină pe loc. Uită-te la mine!... La naiba, uită-te la mine!
   Marcus îşi aţinti privirea sălbatică asupra ei.
   Dacă îndrăzneşti să-i clinteşti măcar un fir de păr, tu vei înceta să mai exişti pentru mine, articulă ea încet, făcând un efort să-şi păstreze vocea calmă şi fermă. M-ai înţeles?... Ajunge câte s-au întâmplat într-o singură noapte!
   Marcus tremură violent sub mâna ei şi buzele frumoase i se subţiară de furie, dezgolindu-i colţii.
   - Marcus, te rog! îl imploră ea, speriată de întunericul lipsit de orice urmă de raţiune din ochii lui.
   Alecsandra mai degrabă intui mişcarea înainte de a o simţi propriu-zis şi-şi răsuci îngrozită faţa spre sedanul roşu de vizavi. Max deschisese portiera Saab-ului şi coborâse din el. Privirea îi era calmă şi hotărâtă şi ea ştiu că nu mai putea rămâne acolo nicio clipă, încercând să ţină la distanţă un vampir turbat de gelozie de un bărbat care era complet expus unui atac fulgerător şi letal din partea acestuia.
   Trebuia să-l scoată pe Marcus de acolo înainte să se întâmple ceva ce avea să regrete pentru totdeauna.
   Îl pironi pe Max cu o privire îngustată, plină de avertisment, întinzându-şi mâna spre chei. Ochii lui prinseră mişcarea ei şi se dilatară uşor.
   - Alecsandra! Aşteaptă!
   Dar ea-şi feri privirea, răsuci cheile şi maşina ţâşni de pe loc cu un scrâşnet de roţi, topindu-se în noapte, înainte ca el să apuce să facă măcar un pas.

                           CAPITOLUL 15

           - La naiba!

..................................................................