Ucenicul, Tess Gerritsen

...................................................................

                          4-8

            - De la zdrențe la bogății, zise ea, uitându-se la scheletul de pe masă. Se mai întâmplă.

   - Parc-ar fi dintr-un roman de Dickens, spuse Dean.

   - Oh, da, zise Korsak. Puștiul ăla, Tiny Tim.

   - Tiny Tim era rahitic, da, afirmă Isles.
   - Și apoi a trăit fericit până la adânci bătrâneți, pentru că bătrânul Scrooge probabil i-a lăsat o tonă de bani, confirmă Korsak.
   „Dar tu n-ai trăit fericită până la adânci bătrâneți”, gândi Rizzoli uitându-se la rămășițele moartei.
   Acum nu mai era doar o colecție de oase, ci o femeie a cărei viață începea deja să ia formă în mintea lui Rizzoli.
   Văzu o copilă cu picioarele strâmbe și pieptul adâncit, împiedicată să crească de mediul atât de aspru al sărăciei. Văzu copila trecând în adolescență, purtând cămăși cu nasturii nepotriviți, cu materialul uzat până la transparență zdrențuită.
   Chiar și acum, era oare ceva deosebit, special, în legătură cu această fată? O privire hotărâtă în ochi, o postură înălțată a bărbiei, care anunța că era sortită unei vieți mai bune decât cea în care se născuse?
   Pentru că femeia care devenise trăia într-o lume diferită, unde banii îți cumpără dinți drepți și coroane de aur. Norocul, munca sau poate atenția bărbatului potrivit o ridicaseră la o condiție mult mai confortabilă.
   Existau de asemenea urme ale durerii, un eveniment catastrofic care-i zdrobise piciorul stâng și șira spinării, lăsând-o cu două vertebre fuzionate și o tijă de oțel înfiptă permanent în osul coapsei.
   - Având în vedere lucrările dentare de proporție și statului socio-economic probabil, aceasta e o femeie a cărei absență trebuia observată, zise Isles. A murti de cel puțin două luni. Sunt șanse mari să fie în baza de date NCIC.
   - Da, ea și încă o sută de mii de alte femei, zise Korsak.
   Centrul Național de Informații Criminalistice de la FBI păstra un dosar cu persoanele dispărute, ce putea fi comparat cu rămășițele pământești neidentificate, pentru o produce o listă cu posibilele potriviri.
   - N-avem nimic local? întrebă Pepe. Niciun caz deschis de dispariție care s-ar putea să se potrivească?
   Rizzoli clătină din cap.
   - Nu în statul Massachusetts.

                Deși era atât de epuizată în noaptea aceea, nu putea adormi.
   Se sculă din pat ca să verifice încă o dată încuietoarea de la ușă și de la geamul ce dădea spre scara de incendiu. Apoi, o oră mai târziu, auzi un zgomot și și-l imagină pe Warren Hoyt venind pe coridor cu bisturiul în mână către dormitorul ei.
   Își luă pistolul de pe noptieră și se ghemui în întuneric.
   Nu văzu nimic,  nu auzi nimic, în afară de bubuitul propriei inimi și pulsațiile muzicii dintr-o mașină ce trecea afară pe stradă.
   În cele din urmă se duse încet în hol și aprinse luminile.
   Nu era niciun intrus.
   Se duse iar în living și aprinse și aici lumina. Cu o privire rapidă văzu din nou că lanțul era pus la ușă și că închizătoarea geamului dinspre scara de incendiu era fixată bine.
   Rămase uitându-se lung la camera ce arăta exact așa cum o lăsase și se gândi: „îmi pierd mințile”.
   Se prăbuși pe canapea, își puse jos pistolul și-și lăsă capul în mâini, vrând să-și stoarcă din creier toate gândurile despre Warren Hoyt. Dar era întotdeauna acolo, ca o tumoare ce nu poate fi extirpată, metastazându-i fiecare moment din viață.
   În pat nu se gândise la Gail Yeager sau la femeia fără nume ale cărei oase tocmai le examinase. Nu se gândise nici la bărbatul din avion, al cărui dosar rămăsese pe biroul ei, uitându-se cu un reproș tăcut la ea pentru felul cum îl neglijase.
   Atâtea nume și rapoarte concurau pentru atenția ei, dar când se culca seara și se uita la formele apărute în întuneric, numai fața lui Warren Hoyt îi venea în minte.
   Sună telefonul.
   Tresări brusc, cu inima bubuindu-i nebunește în piept. Trebui să respire adânc de câteva ori ca să se calmeze suficient să poată ridica receptorul.
   - Rizzoli? zise Thomas Moore.
   Nu era o voce pe care se aștepta să o audă și fu surprinsă de cât de dor îi fusese de el.
   Deși relația dintre ei nu ajunsese niciodată mai mult decât pur și simplu colegială, avuseseră încredere unul în altul cu propria viață, și într-un anumit fel acesta era nivelul de intimitate aproape la fel de profund ca cel dintr-o căsătorie.
   Auzindu-i acum vocea, își aminti cât îi era de dor de el. Și cât de mult o rănise căsătoria lui cu Catherine.
   - Hei, Moore, răspunse ea. Cât e ora la tine?
   Tonul obișnuit al vocii ei nu dezvăluise nici unul dintre sentimentele ei.
   - E aproape 5. Scuză-mă că te sun la ora asta. N-am vrut să audă și Catherine.
   - E în regulă. Încă sunt trează.
   - Și acum ai probleme cu somnul, rosti el după o pauză.
   Nu era o întrebare, ci o afirmație. Știa că erau amândoi bântuiți de aceeași stafie.
   - Te-a sunat Marquette?
   - Da. Speram că deja....
   - Nimic încă. Au trecut aproape 24 de ore și încă n-a fost văzut nici măcar o dată, fir-ar să fie.
   - Deci i s-a răcit urma.
    - N-au avut nicio urmă de la început. A omorât 3 oameni în blocul operator, s-a transformat în omul învizibiș și a ieșit afară din spital. Poliția statală și cea locală din Fitchburg au măturat toată zona, au pus blocaje. I-a apărut chipul la toate știrile de seară. Nimic.
   - E un singur loc unde o să fie atras. O persoană....
   - Blocul tău e deja pus sub urmărire. Dacă Hoyt se apropie de el, l-am prins.
   Se lăsă o tăcere lungă.
   - Nu pot s-o aduc acasă, zise apoi Moore, încet. O țin aici, unde știu că e în siguranță.
   Rizzoli îi auzi teama din voce, nu pentru el însuși, ci pentru soția lui, și se întrebă cu o urmă de invidie: „Oare cum e să fii iubită atât de mult?”
   - Catherine știe că a evadat? întrebă ea.
   - Da. A trebuit să-i spun.
   - Și cum a reacționat?
   - Mai bine ca mine. Mai degrabă încerca să mă calmeze ea pe mine.
   - Deja a trecut prin ce-a fost mai rău, Moore. L-a învins de două ori. A dovedit că e mai puternică decât el.
   - Crede ea că e mai puternică. Și când crezi asta lucrurile devin periculoase.
   - Ei, măcar te are pe tine.
   „Și eu nu mă am decât pe mine.”
   Cu siguranță îi auzise nota de oboseală din voce, căci îi răspunse:
   - Și pentru tine e un coșmar, sunt sigur.
   - Eu sunt bine.
   - Înseamnă că faci față mai bine ca mine.
   Rizzoli râse, cu un sunet ascuțit și brusc ce nu era fanfaronadă.
   - Parcă eu am timp să-mi fac griji din cauza lui Hoyt. Sunt șef de anchetă la un caz nou. Am găsit un depozit de cadavre în Rezervația Stony Brook.
   - Câte cadavre?
   - Două femei, plus un bărbat pe care l-a omorât în timpul răpiriii. Și ăsta e rău, Moore. Știi că e rău când Zucker îi dă o poreclă. Pe ăsta îl numim Dominatorul.
   - De ce Dominatorul?
   - Asta e plăcerea lui favorită, se pare. Puterea asupra altora. Controlul absolut asupra soțului. Monștrii și ritualurile lor demente.
   - Parcă ar fi o repetiție a verii trecute.
   „Numai că de data asta nu mai ești aici să ai grijă de mine. Acum ai alte priorități.”
   - Și, ați găsit ceva? întrebă el.
   - Prea puțin. Avem mai multe jurisdicții implicate, jucători multipli. Poliția din Newton și - ascultă aici - afurisitul de FBI s-a băgat și el.
   - Poftim?
   - Da. Un agent pe nume Gabriel Dean. Zice că e consultant, dar se bagă peste tot. Ți s-a mai întâmplat vreodată așa ceva?
   - Niciodată. Ceva nu e bine, Rizzoli, adăugă el după o pauză.
   - Știu.
   - Marquette ce zice?
   - El s-a culcat pe-o ureche și face pe mortul, pentru că ne-a ordonat comisarul să cooperăm.
   - Și Dean ce zice?
   - Tipul o face pe secretorul, știi? Stilul „dacă-ți spun ceva, trebuie să te omor după aceea”.
   Făcu o pauză, amintindu-și privirea lui Dean, cu ochii pătrunzători ca niște cioburi de sticlă albastră. Da, și-l putea imagina foarte ușor apăsând pe trăgaci fără să clipească măcar.
   - Oricum, confirmă ea, Warren Hoyt nu mai e grija mea numărul 1.
   - Dar e a mea, zise Moore.
   - Dacă apare ceva nou, te anunț imediat.
   Închise telefonul și în tăcerea ce urmă, toată bravada pe care o simțise vorbind cu Moore se topi instantaneu. Era din nou singură cu temerile ei, stând într-un apartament cu ușile barate, ferestrele închise și un pistol ca singur tovarăș.
   „Poate că ești cel mai bun prieten pe care-l am, se gândi ea. Și luă arma și o duse înapoi cu ea în dormitor.”

                                             NOUĂ

              - Agentul Dean a fost să mă vadă azi-dimineață, zise locotenentul Marquette. Are îndoieli în legătură cu tine.
   - Sentimentul este reciproc, răspunse Rizzoli.
   - Nu-ți pune la îndoială competența. Crede că ești un polițist bun.
   - Și atunci?
   - Se întreabă dacă ești detectivul potrivit pentru conducerea acestui caz.
   Pentru o clipă, Rizzoli nu răspunse nimic, rămase calmă, uitându-se la Marquette. Când o chemase în biroul lui în acea dimineață, bănuise deja despre ce va fi vorba.
   Intrase înăuntru, hotărâtă să-și păstreze controlul absolut asupra emoțiilor, să nu-i ofere nicio secundă ceea ce aștepta să vadă de fapt: un semn că era deja la limită, că trebuia înlocuită.
   Când vorbi, vocea îi era liniștită și rezonabilă:
   - Ce anume îl îngrijorează?
   - Că ai atenția distrasă. Că ai probleme nerezolvate în legătură cu Warren Hoyt. Că nu ți-ai revenit pe deplin după ancheta în cazul Chirurgului.
   - Ce vrea să însemne că nu mi-am revenit? întrebă ea.
   Știa însă deja exact la ce se referise.
   - Doamne, Rizzoli, ezită Marquette. Nu-mi e ușor să-ți spun asta. Știi și tu.
   - Aș prefera să-mi spui pur și simplu.
   - Crede că ești instabilă, bine?
   - Și dumneata ce crezi, domnule locotenent?
   - Cred că ai destule pe cap. Cred că evadarea lui Hoyt ți-a dat o lovitură.
   - Crezi că sunt instabilă?
   - Și doctorul Zucker și-a exprimat îngrijorarea. N-ai fost la nicio consiliere toamna trecută.
   - Nu mi s-a ordonat niciodată.
   - Numai așa merge cu tine? Trebuie să ți se ordone?
   - N-am simțit că e necesar.
   - Zucker crede că încă n-ai trecut peste Chirurg. Zice că-l vezi pe Warren Hoyt după fiecare colț. Cum poți coordona ancheta asta, dacă o trăiești pe cealaltă?
   - Cred că mi-ar plăcea să aud și părerea dumitale, domnule locotenent. Dumneata crezi că sunt instabilă?
   Marquette oftă.
   - Nu știu. Dar când vine la mine agentul Dean și-mi spune că e îngrijorat, sunt nevoit să iau seama.
   - Nu cred că agentul Dean este întru totul o sursă demnă de încredere.
   Marquette se încruntă și se aplecă spre ea.
   - Asta e o acuzație gravă.
   - Nu e mai gravă decât acuzația pe care a făcut-o el în legătură cu mine.
   - Ai cu ce să susții afirmația?
   - Am sunat la birourile FBI Boston azi-dimineață.
   - Și?
   - Nu știu nimic de agentul Gabriel Dean.
   Marquette să lăsă pe spătarul scaunului și o privi pentru un moment, fără să zică nimic.
   - A venit aici direct de la Washington, confirmă ea. Biroul din Boston n-are nicio legătură cu el. Nu așa se presupune că funcționează chestia asta. Dacă le cerem un profil psihologic, întotdeauna trece prin coordonatorul diviziei locale. Ordinul ăsta însă n-a trecut prin divizia locală. A venit direct de la Washington. De ce se bagă FBI-ul în ancheta mea în primul rând? Și ce-are a face Washingtonul cu asta?
   Marquette rămase în continuare tăcut.
   Rizzoli insistă, din ce în ce mai frustrată, începând să-și piardă controlul.
   - Mi-ai zis că ordinul de a coopera a venit de la biroul comisarului?
   - Da.
   - Cine l-a contactat pe comisar de la FBI? Cu care parte a FBI-ului avea de-a face?
   Marquette clătină din cap.
   - N-a fost FBI.
   - Poftim?
   - Cererea n-a venit de la FBI. Am discutat săptămâna trecută cu biroul comisarului, în ziua când a apărut Dean. Le-am pus și eu exact întrebarea asta.
   - Și?
   - Le-am promis că o să păstrez confidențialitatea. Și pretind același lucru de la tine.
   Nu continuă decât după ce Rizzoli înclină din cap în semn de încuviințare.
   - Cererea a venit de la birourile senatorului Conway.
   Rizzoli se uită la el încremenită de uimire.
   - Ce-are a face senatorul nostru cu toate astea?
   - Nu știu.
   - Comisarul nu ți-a zis?
   - Cred că nici ei nu știu. Dar nu pot să ignore o cerere venită direct de la Conway. Și oricum nu cere marea cu sarea. Pur și simplu cooperarea între agenții. Oricum facem asta întotdeauna.
   Rizzoli se aplecă înainte și zise cu voce scăzută:
   - Ceva nu e bine aici. Și o știi foarte bine. Dean nu a fost cinstit cu noi.
   - Nu te-am chemat aici ca să vorbim despre Dean. Vorbim despre tine.
   - Dar te bazezi pe cuvântul lui. FBI-ul dictează acum ordine către Poliția Boston?
   Marquette păru complet luat prin surprindere. Se îndreptă brusc și o privi fix. Rizzoli atinsese exact nervul potrivit.
   „FBI-ul contra noastră. Ești cu adevărat șeful aici?”
   - OK, zise el. Am vorbit. M-ai ascultat. Asta e suficient pentru mine.
   - Și pentru mine.
   Se ridică în picioare.
   - Dar o să te urmăresc, Rizzoli.
   - Nu așa faci totdeauna? încuviință ea.

           - Am găsit niște fibre foarte interesante, zise Erin Volchko. Au fost prelevate cu bandă adezivă de pe pielea lui Gail Yeager.
   - Tot din covorul bleumarin? întrebă Rizzoli.
   - Nu. Să-ți spun drept, nu sunt sigură ce sunt astea.
   Erin nu recunoștea deseori că era nedumerită de ceva. Așa că asta era suficient să trezească interesul lui Rizzoli față de lamela de la microscop.
   Se uită prin obiectiv și văzu un singur fir întunecat.
   - Ne uităm la o fibră sintetică, a cărei culoare aș caracteriza-o verde murdar. În baza indicelor de refracție, aceasta este vechiul nostru prieten nailonul Dupont, tip 6,6.
   - Exact ca fibrele de covor bleumarin.
   - Da. Nailon 6,6 este o fibră foarte folosită pentru că e rezistentă și tare. Se găsește într-o mulțime de materiale.
   - Și zici că asta a fost luată de pe pielea lui Gail Yeager?
   - Aceste fibre au fost găsite prinse pe coapsele ei, pe sâni și pe umăr.
   Rizzoli se încruntă.
   - Un cearșaf? Ceva în care i-a înfășurat corpul?
   - Da, dar nu un cearșaf. Nailonul nu e potrivit pentru asta, pentru că nu absoarbe umezeala aproape deloc. În plus, aceste fire sunt făcute din filamente extrem de fine de 30 de denieri, 10 filamente într-un fir. Și firul e mai subțire decât un fir de păr de om. Din tipul ăsta de fibră se face un produs finit foarte dens. Probabil rezistent la apă.
   - Un cort? O prelată?
   - Posibil. E tipul de material ce se folosește la înfășurarea unui cadavru.
   Rizzoli avu o viziune bizară: prelate împachetate agățate în Wal-Mart, cu utilizări sugerate de fabricant pe etichetă: PERFECT PENTRU EXCURSII CU CORTUL, REZISTENT LA APĂ ȘI LA ÎNFĂȘURAREA CADAVRELOR.
   - Dacă e doar o prelată, atunci avem de-a face cu un material destul de obișnuit, zise Rizzoli.
   - Ei, asta-i acum. Te-aș chema până aici ca să te uiți la o fibră perfect obișnuită?
   - Nu e?
   - De fapt, e foarte interesantă.
   - Ce e așa de interesant la o prelată de nailon?
   Erin luă un dosar de pe masa laboratorului și scoase un grafic generat de calculator, pe care o linie trasa o siluetă de vârfuri ascuțite.
   - Am făcut o analiză ATR pe fibrele astea. Uite ce-a ieșit.
   - ATR?
   - Reflexie Totală Atenuată. Folosește microspectroscopul cu infraroșu ca să examineze fibrele. Radiațiile infraroșii sunt proiectate asupra fibrei și citim apoi spectrul de lumină ce se reflectă. Graficul acesta arată caracteristicile infraroșii ale fibrei în sine. Pur și simplu confirmă că e nailon 6,6, așa cum ți-am spus deja.
   - Nicio surpriză.
   - Încă nu, replică Erin, cu un zâmbet șmecheresc, luând încă un grafic din dosar și așezându-l lângă primul. Aici vedem trasarea infraroșie pe exact aceeași fibră. Observi ceva?
   Rizzoli se uită când la una când la cealaltă.
   - Sunt diferite.
   - Da, sunt diferite.
   - Dar dacă sunt de la aceeași fibră, graficele ar fi trebuit să fie identice.
   - La al doilea grafic am schimbat planul imaginii. Acest ATR e reflexia de la suprafața fibrei. Nu a centrului.
   - Deci suprafața și centrul sunt diferite.
   - Exact.
   - Două fibre răsucite împreună?
   - Nu. E o singură fibră. Dar materialul a suferit un tratament de suprafață. Asta se vede pe al doilea ATR - chimicale de suprafață. Am trecut-o prin cromatograf, și pare să fie pe bază de silicon. După ce fibrele au fost țesute și vopsite, pe materialul finisat s-a aplicat o baie de silicon.
   - De ce?
   - Nu sunt sigură. Ca să-l facă rezistent la apă? La rupere? Cu siguranță e un procedeu scump. Presupun că materialul acesta are un scop foarte precis. Atâta că nu știu care.
   Rizzoli se rezemă de spătarul scaunului.
   - Deci dacă găsim materialul, îl găsim și pe criminal, zise ea.
   - Da. Spre deosebire de covorul albastru obișnuit, materialul ăsta e unic.

              Prosoapele cu monogramă erau așezate pe măsuța de cafea ca să fie văzute de toți invitații, cu literele AR, de la Angela Rizzoli, împletite în cârlionți baroci.
   Jane alesese culoarea piersicii, favorita mamei ei, și plătise o taxă în plus pentru împachetarea luxoasă de zi de naștere, cu panglici de culoarea caisei și un buchet de flori de mătase.
   Fuseseră livrate în mod special prin Federal Express, pentru că mama ei asocia camioanele lor cu roșu, alb și albastru cu pachete surpriză și evenimente fericite.
   Și ziua de naștere a Angelei Rizzoli, la împlinirea a 59 de ani trebuia considerată un eveniment fericit. Se făcea foarte mare tevatură în legătură cu zilele de naștere în familia Rizzoli.
   În fiecare decembrie, când Angela cumpăra un calendar pentru anul nou, primul lucru pe care-l făcea era să răsfoiască printre pagini pentru a marca diferitele zile de naștere ale familiei.
   A uita ziua specială a unei persoane iubite era o infracțiune foarte gravă. A uita însă ziua de naștere a mamei tale era un păcat de neiertat, și Jane avea mare grijă să nu lase niciodată ziua aceasta nesărbătorită.
   Ea era cea care cumpărase înghețata, agățase ornamentele și trimisese invitațiile la duzina de vecini adunați acum în sufrageria casei Rizzoli. Ea era cea care acum tăia tortul și împărțea farfuriile de carton oaspeților.
   Își făcuse datoria ca de obicei, dar anul acesta petrecerea era un eșec. Și asta numai din cauza lui Frankie.
   - S-a întâmplat ceva, zise Angela.
   Stătea pe canapea între soțul și fiul ei mai mic, Michael, și se uita fără nicio bucurie la cadourile aranjate pe măsuța de cafea - suficiente bile de ulei de baie și pudră de talc s-o facă să miroasă frumos încă un deceniu.
   - Poate e bolnav. Poate a avut un accident și nimeni nu m-a sunat încă.
   - Mamă, Frankie e bine, zise Jane.
   - Da, interveni Michael. Poate l-au trimis la - cum li se zice? Când se joacă de-a războiul?
   - Manevre, răspunse Jane.
   - Da, ceva manevre. Sau poate chiar în străinătate. Într-un loc în care n-are voie să spună nimănui, de unde nu poate ajunge la un telefon.
   - E sergent de instrucție, Mike. Nu e Rambo.
   - Chiar și Rambo îi trimite o felicitare mamei lui de ziua ei, se răsti Frank senior.
   În tăcerea bruscă, toți oaspeții își feriră privirile și luară simultan câte o îmbucătură de tort. Următoarele câteva secunde le petrecură mestecând într-o concentrare înverșunată.
   Gracie Kaminsky, vecina de vizavi a familiei, sparse tăcerea cu mare curaj:
   - Tortul ăsta e așa de bun, Angela! Cine l-a făcut?
   - Eu singură, zise Angela. Imaginează-ți, să trebuiască să-mi fac singură tort. Dar așa se întâmplă în familia asta.
   Jane se înroși ca și cum ar fi primit o palmă.
   Totul era din vina lui Frankie. Pe el era de fapt Angela furioasă, dar ca de obicei, pe Jane se răsfrângeau cele mai urâte cuvinte.
   - M-am oferit să aduc eu tort, mamă, rosti ea încet, cu voce rezonabilă.
   Angela ridică din umeri.
   - De la o patiserie.
   - N-am avut timp să fac unul.
   Acesta era adevărul, dar, oh, Doamne, era exact lucrul greșit de spus. Își dădu seama de asta în momentul în care cuvintele îi ieșiră afară pe gură.
   Îl văzu pe fratele ei făcându-se mic pe canapea. Tatăl său se înroși la față și se întări vizibil.
   - N-ai avut timp, zise Angela.
   Jane scoase un mic hohot disperat de râs.
   - Și oricum, torturile mele sunt totdeauna un dezastru.
   - N-ai avut timp, repetă Angela.
   - Mamă, vrei niște înghețată? Ce zici de....
   - Din moment ce ești atât de ocupată, presupun c-ar trebui să mă pun în genunchi și să-ți mulțumesc că ai reușit să vii la ziua mamei tale.
   Fiica ei nu zise nimic, rămase pur și simplu acolo cu fața roșie ca focul, luptându-se să-și țină lacrimile sub control.
   Musafirii se întoarseră cu frenezie la devorarea tortului, niciunul dintre ei neîndrăznind să întâlnească privirea cuiva.
   Sună telefonul. Toate lumea îngheță.
   În cele din urmă, Frank senior răspunse.
   - Maică-ta e chiar aici, zise el.
   Îi dădu mobilul Angelei.
   „Doamne, Frankie, ce ți-a luat așa de mult?”
   Cu un oftat de ușurare, Jane începu să adune farfuriile de carton folosite și furculițele de plastic.
   - Ce cadou? zise mama ei. Nu l-am primit.
   Jane făcu o grimasă.
   „Oh, nu, Frankie. Nu încerca să-mi pui mie asta în cârcă.”
   - Oh, Frankie, înțeleg, scumpule. Sigur că da. Marina asta, ești obligat să lucrezi atât de mult!
   Clătinând din cap, Jane se îndreptă spre bucătărie, când fu strigată de mama ei.
   - Vrea să-ți zică ceva.
   - Mie?
   - Așa a spus.
   Jane luă telefonul.
   - Salut, Frankie, zise ea.
   - Ce mama dracului, Janie? se răsti fratele ei.
   - Poftim?
   - Știi despre ce vorbesc.
   Ieși imediat din cameră, ducând cu ea telefonul în bucătărie și lăsând ușa să se închidă în urma ei.
   - Te-am rugat să-mi faci o singură nenorocită de favoare, zise el.
   - Vorbești despre cadou?
   - Sun să-i zic la mulți ani și începe să țipe la mine.
   - Puteai să te aștepți la asta.
   - Pun pariu că te gândești că e superdistractiv, nu? Să o faci să se enerveze pe mine.
   - Tu singur ți-ai făcut-o. Și se pare că ai știut să te scoți imediat.
   - Și de asta ți-e de fapt ciudă, nu?
   - Nu mă interesează ce faci tu, Frankie. Chestia asta e între tine și mama.
   - Da, dar tu ești totdeauna acolo, pe furiș pe la spatele meu. Orice numai să mă faci să cad eu de rău. Nici măcar n-ai putut să-mi pui naibii și numele meu pe cadoul tău nenorocit.
   - Cadoul meu era deja trimis.
   - Și presupun că era prea dificil să te duci să iei ceva și pentru mine?
   - Da, era. Nu-i treaba mea să te șterg pe tine la fund. Eu lucrez 18 ore pe zi.
   - Oh, da. Așa zici totdeauna: „Sărăcuța de mine, cum mă spetesc toată cu lucrul, nici n-apuc să dorm mai mult de 15 minute pe noapte”.
    - Și-n plus de asta, nici nu mi-ai plătit pentru celălalt cadou.
   - Ba ți-am plătit.
   - Ba nu.
   „Și mă înfurie și acum când o aud pe mama zicând: Veioza aceea drăgălașă de la Frankie.”
   - Deci toată chestia asta e pentru bani, atunci? zise el.
   Îi sună brusc pagerul, vibrându-i la centură. Se uită la număr.
   - Nu dau o ceapă degerată pe banii tăi. E pur și simplu felul cum faci chestii din astea și nimeni nu-ți zice nimic. Nici măcar nu încerci, și cumva tot tu ești cel care primește toate laudele.
   - Iar începi cu circul ăsta, „Sărăcuța de mine, ce persecutată sunt”?
   - Să știi că închid, Frankie.
   - Dă-mi-o pe mama!
   - Prima dată trebuie să răspund la un apel. Sună tu din nou într-un minut.
   - Ce naiba! Nu mai plătesc pentru încă o convorbire interurbană....
   Îi închise telefonul.
   Așteptă o clipă să se calmeze, apoi formă numărul de pe ecranul pagerului.
   Răspunse Darren Crowe.
   N-avea niciun chef să discute cu încă un bărbat dezagreabil și-i răspunse răstit.
   - Rizzoli. Mi-ai dat un apel.
   - Mamă, Rizzoli, ia un calmant, ce ai?
   - Vrei să-mi spui ce se întâmplă?
   - Da, am primit un 10-54. Beacon Hill. Am ajuns aici cu Sleeper acum aproape o jumătate de oră.
   Auzi un hohot de râs în sufrageria mamei ei și aruncă o privire către ușa închisă. Se gândi la scena ce sigur va urma dacă pleca în timpul petrecerii de ziua Angelei.
   - O să vrei să vezi și tu asta, continuă Crowe.
   - De ce?
   - O să-ți fie clar odată ce ajungi aici.

                                         ZECE

                  Stând pe treapta de sus din fața ușii de la intrare, Rizzoli simți mirosul de moarte prin ușa deschisă și se opri, nedorind să facă acest prim pas în interiorul casei.
   Ar fi preferat să amâne momentul încă o clipă sau două, să se pregătească pentru acest chin, dar Darren Crowe, care deschisese ușa ca s-o lase să intre, se uita acum la ea, și nu avu de ales.
   Își puse mănușile și acoperitorile de hârtie pentru pantofi și intră pentru a face ceea ce trebuia făcut.
   - Frost a sosit deja? întrebă ea.
   - A ajuns acum aproximativ 20 de minute. E înăuntru.
   - Aș fi ajuns și eu mai repede, dar a trebuit să vin din Revere.
   - Ce s-a întâmplat în Revere?
   - Ziua de naștere a mamei mele.
   Crowe izbucni în râs.
   - Da știu că păreai să te distrezi de minune când te-am sunat.
   - Nu mă întreba.
   Crowe închise ușa de la intrare și Rizzoli avu brusc o senzație de claustrofobie, de sufocare. Duhoarea de moarte era mult mai puternică aici și plămânii i se umplură cu otrava sa.
   Nu lăsă încă niciuna dintre aceste emoții să i se citească pe față, studie holul, tavanul înalt, de aproape 4 metri, pendula mare și veche - care nu bătea.
   Deja era tulburată de asemănarea cu locul crimei din casa Yeager. O casă frumoasă într-un cartier frumos. Mirosul măcelului plutea în aer.
   - Sistemul de securitate a fost oprit, zise Crowe.
   - Deconectat?
   - Nu. Victimele nu l-au pornit. Probabil n-au știut cum funcționează, din moment ce asta nu e casa lor.
   - A cui casă e?
   Crowe își deschise carnetul și citi.
   - Proprietarul e Christopher Harm, de 62 de ani. Agent de bursă pensionat. Face parte din consiliul de administrație al Orchestrei Simfonice Boston. Își petrece vara în Franța. Le-a oferit celor doi Ghent casa pe durata turneului lor în Boston.
   - Ce turneu?
   - Amândoi sunt muzicieni. Au venit cu avionul săptămâna trecută din Chicago. Karenna Ghent e pianistă. Soțul ei Alexander era violoncelist. Astă-seară trebuia să aibă ultimul spectacol la Symphony Hall.
   Rizzoli observă să ce referise la bărbat la timpul trecut, însă nu și la femeie.
   Se apropie de vocile ce se auzeau dinăuntru și acoperitorile de hârtie de pe pantofi le foșneau pe podelele de lemn de pe coridor.
   Când intră în living, Rizzoli nu văzu la început cadavru, pentru că Sleeper și Frost îi blocau vederea, stând cu spatele la ea. Ceea ce văzu era povestea de groază deja familiară scrisă pe pereți: curbe multiple de stropi de sânge arterial.
   Probabil trăsese aer adânc în piept, pentru că atât Frost cât și Sleeper se răsuciră simultan să se uite la ea. Se traseră apoi la o parte, și o văzu pe doctorița Isles, ghemuită lângă victimă.

          Alexander Ghent stătea rezemat de perete ca o marionetă tristă, având capul lăsat pe spate, lăsând să se vadă rana deschisă ce fusese gâtul său.
   „Ce tânăr e!” fu prima ei reacție.
   - O funcționară de la Symphony Hall - pe nume Enelyn Petrakas - a venit să-i ia pe la 6 pentru spectacolul de seară, zise Crowe. N-au răspuns la ușă. Femeia a văzut că ușa nu era încuiată, așa că a intrat să vadă ce fac.
   - Bărbatul poartă pantaloni de pijama, zise Rizzoli.
   - E în rigiditate cadaverică, spuse Isles ridicându-se în picioare. Și prezintă o răcire semnificativă. În momentul de față pot estima momentul morții între 16 și 20 de ore în urmă. Ceea ce înseamnă... Aproximativ între orele 1 și 5 noaptea, zise uitându-se la ceas.
   - Patul e nefăcut, afirmă Sleeper. Cei 2 au fost văzuți ultima dată în viață aseară. Au plecat de la Symphony Hall pe la 11 noaptea și doamna Petrakas i-a adus aici cu mașina ei.
   Victimele dormeau, se gândi Rizzoli, uitându-se la pantalonii de pijama ai lui Alexander Ghent.
   Dormeau fără să știe că cineva era în casă cu ei. Apropiindu-se de dormitorul lor.
   - Este o ușă deschisă la bucătărie, ce dă într-o curte mică în spatele casei, zise Sleeper. Am găsit mai multe urme de picioare în straturile cu flori, dar nu sunt toate de aceeași mărime. Câteva dintre ele sunt poate ale grădinarului. Sau chiar ale victimelor.
   Rizzoli se uită la banda adezivă cu care erau legate gleznele lui Alex Ghent.
   - Și doamna Ghent? întrebă ea, știind deja răspunsul.
   - A dispărut, zise Sleeper.
   Rizzoli își mută privirea într-un cerc mai mare în jurul corpului, dar nu văzu nicio ceașcă spartă, niciun ciob de porțelan.
   „Ceva nu e bine” se gândi ea.
   - Doamna detectiv Rizzoli?
   Se întoarse și văzu un tehnician criminalist stând în hol.
   - Polițistul de la intrare zice că e un tip afară care pretinde că vă cunoaște. Face un circ de toată frumusețea ca să-l lase să intre. Vreți să vedeți ce-i cu el?
   - Știu cine e, spuse ea. Mă duc să-l aduc înăuntru.

             Korsak fuma o țigară și mergea înainte și-napoi pe trotuar, atât de furios că era umilit și redus la statutul de trecător civil, încât fumul părea să-i iasă și pe urechi.
   O văzu și-și aruncă imediat chiștocul, strivindu-l apoi cu pantoful ca și cum ar fi fost un gândac dezgustător.
   - Mă scoți afară acum, sau ce? zise el.
   - Hei, îmi pare rău. Polițistul n-a fost informat.
   - Naiba să-l ia de începător. N-are niciun pic de respect.
   - N-a știut, OK? A fost vina mea.
   Rizzoli ridică panglica galbenă și Korsak se strecură sub ea.
   - Hai să vezi asta.
   La ușa de la intrare, așteptă până își puse acoperitorile de pantofi și mănușile de latex. Când încercă să stea în echilibru într-un picior, se clătină.
   Rizzoli îl prinse să nu cadă și fu șocată să-i simtă miros de alcool în respirație. Îl sunase din mașină, și îl găsise acasă într-o seară când nu era de serviciu. Acum regreta că-l anunțase.
   Era deja nervos și argățos, dar nu putea să-i refuze intrarea fără să provoace o scenă zgomotoasă și foarte publică. Nu putea decât să spere că era suficient de treaz să nu-i facă de rușine pe amândoi.
   - OK, zise el gâfâit. Arată-mi.
   Îl living se uită fără comentariu la cadavrul lui Alexander Ghent, prăbușit într-o băltoacă de sânge. Rizzoli îi văzu pe Crowe și Sleeper aruncându-le o privire și-l văzu pe Crowe făcând o grimasă; dintr-odată se simțea furioasă pe Korsak că apăruse în halul ăsta.
   Îl chemase pentru că fusese primul detectiv la locul crimei Yeager și voise să afle ce impresie îi făcea cazul acesta. Și în schimb avea de-a face cu un polițist beat a cărui simplă prezență începea s-o umilească.
   - S-ar putea să fie omul nostru, zise Korsak.
   Crowe pufni.
   - Nu mai spune, serios, Sherlok?
   Korsak își întoarse ochii injectați spre Crowe.
   - Tu ești unul dintre băieții ăia genii, nu? Știe-tot.
   - Nu e nevoie de un geniu să vadă ce avem aici.
   - Ce crezi că avem?
   - O repetiție. Intrare forțată noaptea. Cei doi surprinși în pat. Soția răpită, soțul primește lovitura de grație. Totul e aici.
   - Și atunci, unde e ceașca de ceai?
   Deși era băut, Korsak reușise să observe exact detaliul ce o deranjase și pe Rizzoli.
   - Nu e nicio ceașcă, zise Crowe.
   Korsak se uită la victima ce nu avea nimic în poală.
   - A așezat victima în poziție. L-a rezemat de perete să se uite la spectacol, exact ca data trecută. Dar a uitat sistemul de alarmă. Ceașca de ceai. Dacă o viola pe soție, cum îl supraveghea pe soț?
   - Ghent e un tip slăbuț. Nu era prea amenințător. Și-n plus de asta, era legat fedeleș. Cum să se ridice să-și apere soția?
   - E diferit; asta-i tot ce-am spus.
   Crowe ridică din umeri și se întoarse cu spatele.
   - Ei și? Și-a schimbat scenariul.
   - Frumușelul ăsta le știe pe toate, nu-i așa?
   Se lăsă tăcerea.
   Chiar și doctor Isles, care deseori avea pregătit un comentariu ironic, se uită doar, fără să spună niciun cuvânt, însă cu o expresie vag amuzată.
   Crowe se întoarse și își fixă privirea ca niște raze laser pe Korsak. Dar cuvintele îi fură adresate lui Rizzoli.
   - Doamnă detectiv, există vreun motiv pentru omul acesta să deranjeze scena crimei?
   Rizzoli îl apucă pe Korsak de braț. Era jilav și moale și mirosea a transpirație râncedă.
   - N-am văzut încă dormitorul. Haide.
   - Da, râse Crowe. Nu vrem să ratezi dormitorul.
   Korsak se smuci de lângă ea și făcu un pas spre Crowe.
   - Am lucrat la criminalul ăsta mult înaintea ta, cretinule.
   - Hai, Korsak, zise Rizzoli.
   - ...urmărind fiecare nenorocită de pistă. Pe mine trebuia să mă fi chemat aici primul, pentru că eu îl știu acum. Îl pot mirosi.
   - Oh. Asta mirosea? făcu Crowe.
   - Hai odată, zise Rizzoli, pe punctul de a-și pierde cumpătul.
   Îi era frică de furia turbată ce ar fi explodat din ea dacă ar fi lăsat-o. Furie atât împotriva lui Korsak, cât și a lui Crowe, pentru rivalitatea lor stupidă.
   Barry Frost interveni cu abilitate și eleganță să potolească tensiunea.
   Instinctul lui Rizzoli era de obicei să se repeadă în orice altercație cu amândouă picioarele înainte, dar al lui Frost era să facă pe împăciuitorul. Nici măcar nu încercă să-l calmeze pe Korsak, adresându-se în schimb lui Rizzoli:
   - Trebuie să vezi ce-am găsit în dormitor. Asta leagă cele două cazuri.
   Ieși din living și intră în alt hol, cu mers obișnuit și hotărât ce spunea: „Dacă vreți să mergeți unde e miezul acțiunii, hai după mine.”
   După un moment, Korsak îl urmă.
   În dormitor, Frost, Korsak și Rizzoli se uitară la cearșafurile mototolite și la așternuturile aruncate la o parte. Pe covor erau două dâre identice.
   - Au fost târâți din cap, zise Frost. Ca și cei doi Yeager.

           - E pe măsuța de toaletă, zise Frost.
   Era o pijama de mătase albastră de mărimea 34, împăturită frumos şi stropită cu sânge. Stilul de haine de noapte pe care o tânără le poartă să atragă un iubit sau să excite un soţ.
   Cu siguranţă Karenna Ghent nu-şi imaginase niciodată scena violentă în care această pijama va servi atât de recuzită, cât și de costumație. Lângă ea erau două bilete de avion Delta Airline.
   Rizzoli se uităla ele și văzu itinerariul, aranjat prin agenția familiei Ghent.
   - Trebuiau să zboare mâine, zise ea. Următoare oprire era la Memphis.
   - Ce păcat, zise Korsak. N-au mai apucat să vadă Graceland.

          Rizzoli și Korsak stăteau în mașina lui cu ferestrele deschise și detectivul fuma o țigară.
   Trăgea fumul adânc în piept, unde acesta își îndeplinea magia otrăvitoare în plămânii lui, și apoi scoatea un oftat satisfăcut. Părea mai calm, mai concentrat decât atunci când sosise, cu 3 ore în urmă.
   - Te îndoiești că ăsta e tipul nostru? o întrebă el.
   - Nu.
   - Crimescope-ul n-a găsit niciun pic de materie seminală.
   - Poate a fost mai orodonat de data asta.
   - Sau poate n-a violat-o, zise Korsak. Și de aceea nici n-a avut nevoie de ceașcă.
   Enervată de fumul lui, Rizzoli se întoarse cu fața spre fereastra deschisă și flutură din mână să limpezească aerul.
   - Crima nu urmează un scenariu fix, afirmă ea. Fiecare victimă reacționează diferit. E o piesă cu două personaje, Korsak. Criminalul și victima. Oricare din ei poate influența rezultatul. Doctorul Yeaher a fost un bărbat mult mai masiv decât Alex Ghent. Poate că suspectul nostru nu s-a simțit așa de sigur pe el că-l va putea controla pe Yeager, așa că a folosit ceașca de ceai ca pe un semnal de alarmă. Iar cu Ghent n-a mai simțit nevoia să facă asta.
   - Nu știu, zice Korsak scuturându-și scrumul țigării pe geam afară. E o chestie așa de bizară, faza cu ceașca de ceai. E o parte din semnătura lui. Nu e ceva ce ar lăsa pe dinafară.
   - În rest totul a fost identic, îi atrase ea atenția. Cuplu înstărit. Bărbatul legat și poziționat. Femeia dispărută.
   Tăcură amândoi fiind copleșiți de același gând deprimant: „Femeia. Ce i-a făcut Karennei Ghent?”
   Rizzoli știa deja răspunsul.
   Deși chipul Karennei va apărea în curând pe ecranele televizoarelor din tot orașul însoțit de un apel la ajutorul publicului, deși Poliția Boston se va chinui să urmărească fiecare indiciu primit la telefon de la oricine va pretinde că o văzuse pe femeia cu părul negru, Rizzoli știa care va fi rezultatul. Îl putea simți, ca pe o piatră rece în stomac.
   Karenna Ghent era moartă.
   - Corpul lui Gail Yeager a fost lăsat în parc la două zile după dispariția ei, zise Korsak. Și acum a trecut - cât? Aproximativ 24 de ore de la atacul asupra acestui cuplu.
   - Rezervația Stony Brook, spuse Rizzoli. Acolo o s-o ducă. O să aranjez să se întărească supravegherea. Îl vezi cumva pe Joey Valentine implicat în chestia asta? întrebă ea, aruncându-i o privire.
   - Verific încă. Mi-a dat în sfârșit o probă de sânge. Trebuie să primesc rezultatele de ADN.
   - Asta nu prea sună a om vinovat. Îl mai urmărești și acum?
   - L-am urmărit. Până a depus plângere că-l hărțuiesc.
   - Și? Îl hărțuiai?
   Korsak râse, pufnind un val de fum.
   - Orice bărbat adult care se excită pudrând femei moarte o să chelălăie ca o fetiță, orice i-aș face.
   - Și exact cum chelălăie fetițele? replică ea iritată. Cam așa ca băieții?
   - Oh, Doamne. Nu mă lua cu feminismele astea tâmpite. Fiică-mea mă bate la cap cu astea totdeauna. Și apoi își cheltuie toți banii și vine să se smiorcăie la șovinul de taică-său să-i dau bani. Hei, zise el îndreptându-se brusc. Uite cine a apărut.
   Un Lincoln negru parcase într-un spațiu de cealaltă parte a străzii.

         Rizzoli îl văzu pe Gabriel Dean ieșind din mașină, cu silueta atletică și elegantă smulsă parcă din paginile revistei GQ.
   Se opri să se uite la fațada de cărămidă roșie a locuinței. Apoi se apropie de polițistul care păzea perimetrul și-i arătă insigna.
  Polițistul îl lăsă să treacă de panglică.
   - Ia uite la asta, zise Korsak. Ei, vezi, asta chiar că mă calcă pe nervi. Exact polițistul ăla m-a făcut să stau afară până ai venit tu. Ca și cum aș fi fost un derbedeu de pe stradă. Dar Dean, el nu trebuie decât să-și fluture insigna magică și să zică „nenorocit de agent federal” și zici că e de aur. Pe el de ce naiba l-a lăsat să treacă?
   - Poate pentru că s-a obosit să-și bage cămașa în pantaloni.
   - Da, exact, parcă un costum fain m-am schimba pe mine. E din cauza atitudinii lui. Uită-te la el. Zici că e regele lumii, naiba să-l ia.
   Rizzoli îl privi pe Dean stând grațios în echilibru într-un picior ca să-și pună acoperitorile de pantofi. Își vârî mâinile lungi în mănuși, ca un chirurg pregătindu-se de operație.
   Da, într-adevăr, era din cauza atitudinii lui.
   Korsak era ca un pugilist nervos care se aștepta ca lumea să-l ia la șuturi. Așa că natural că asta se și întâmpla.
   - Cine l-a chemat aici? zise Korsak.
   - Nu eu.
   - Și totuși a apărut, ca din întâmplare.
   - Întotdeauna face așa. Cineva îl ține la curent cu tot ce se întâmplă. Și nu cineva din echipa mea. Cineva de mai sus.
   Rizzoli se uită din nou la ușa din față. Dean intrase deja înăuntru și Rizzoli și-l imagină stând în living, studiind petele de sânge.
   - Știi, m-am gândit la asta, zise Korsak. Dean n-a apărut în peisaj până aproape 3 zile după ce a fost atacată familia Yeager. Prima dată l-am văzut la Rezervația Stony Brook, când a fost găsit corpul doamnei Yeager. Nu-i așa?
   - Așa e.
   - De ce i-a trebuit așa de mult timp? Zilele trecute ne jucam cu ideea că a fost o execuție. Că cei doi Yeaher au intrat în cine știe ce încurcătură. Dacă erau deja pe radarul FBI-ului - anchetați de exemplu, sau poate doar urmăriți - s-ar crede că FBI-ul ar interveni în ancheta noastră în secunda când doctorul Yeager a fost omorât. Dar așa au așteptat 3 zile ca să se implice. Ce i-a atras până la urmă? Ce i-a făcut să fie așa de interesați?
   Rizzoli se uită la el.
   - Ai completat un raport VICAP?
   - Da. Mi-a trebuit o afurisită de oră să-l termin. 189 de întrebări. Chestii bizare ca de exemplu: „A fost mușcată vreo parte a corpului? Ce obiecte au fost introduse în care orificii?” Acum trebuie să fac un raport suplimentar pentru doamna Yeager.
   - Ai cerut o evaluare de profil psihologic când ai trimis formularul?
   - Nu. N-am văzut ce sens are să vină un tip de la FBI să-mi facă un profit pe care oricum îl știu dinainte. Mi-am făcut pur și simplu datoria civică și am trimis formularul VICAP.
   VICAP, sau Programul de Arestare al Criminalilor Violenți, era baza de date FBI asupra crimelor violente. Întocmirea aceste baze de date necesita cooperarea ofițerilor de poliție deseori epuizați și hărțuiți care, confruntați cu un chestionar atât de lung, deseori nici nu se mai oboseau cu el.
   - Când ai trimis raportul? întrebă ea.
   - Imediat după autopsia doctorului Yeager.
   - Și atunci a apărut Dean. A doua zi.
   - Crezi că asta e? zise Korsak. Asta l-a adus?
   - Poate raportul tău a pornit o alarmă.
   - Dar ce anume le-a atras atenția?
   - Nu știu, zise ea, uitându-se la ușa pe care dispăruse Dean. Și e foarte clar că el n-are de gând să ne spună.

                                          UNSPREZECE

                   Jane Rizzoli nu era o fată interesată în muzica simfonică.
   Întregul ei contact cu muzica era colecția de CD-uri de muzică ușoară și cei 2 ani în care cântase la trompetă în generală, una din cele doar două fete care aleseseră acest instrument.
   Fusese atrasă de trompetă pentru că producea cel mai zgomotos și mai neobrăzat sunet dintre toate, nu ca șuierăturile clarinetului sau ciripiturile fluierelor la care cântau celelalte fete. Nu, Rizzoli voia să fie auzită, aşa că stătea lângă băieţii din secţiunea trompetelor. Adora să audă explozia de sunet a notelor trompetei.
   Din nefericire, multe dintre aceste note erau greșite.
   După ce tatăl ei o exilase în curtea din spate pentru repetiții și apoi câinii vecinilor începură să urle nefericiți de fiecare dată când repeta, se hotărî și ea în cele din urmă să renunțe cu totul al acest instrument.
   De atunci, muzica nu însemnase nimic mai mult pentru ea decât sunetul slab din lifturi și notele bas tunătoare ale mașinilor din trafic.
   Nu intrase în Symphony Hall de la colțul dintre Hauntington și Mass Avenue decât de două ori în viață, de amândouă dățile ca elevă de liceu în excursii școlare ca să audă repetițiile Orchestrei Simfonice.
   Își arătară insignele gardianului în vârstă de la intrare, care-și îndreptă spinarea îndoită când văzu că cei 2 vizitatori erau de la Omucideri.
   - În legătură cu soții Ghent? întrebă el.
   - Da, domnule, zise Rizzoli.
   - Îngrozitor. Absolut îngrozitor. I-am văzut săptămâna trecută, imediat după ce au ajuns în oraș. Au trecut pe aici să vadă sala. Părea un cuplu de tineri atât de drăguți, spuse el clătinând din cap.
   - Erați de serviciu în noaptea când au dat spectacolul?
   - Nu, doamnă. Eu lucrez numai în timpul zilei. Trebuie să plec la 5 ca să-mi iau soția de la sanatoriu. Are nevoie de îngrijire constantă, știți? Uită să oprească gazul la cuptor...
   Se opri brusc, înroșindu-se la față.
   - Dar mă gândesc că voi n-ați venit aici la pălăvrăgeală. Ați venit să vorbiți cu Evelyn?
   - Da. Încotro e biroul ei?
   - Nu e aici. Am văzut-o intrând în sala de concerte acum câteva minute.
   - Are loc o repetiție, sau ceva?
   - Nu, doamnă. E sezonul liniștit. Orchestra e plecată în Tanglewood pe durata verii. Perioada asta a anului nu avem decât spectacole oaspete.
   - Deci putem intra pur și simplu în sală?
   - Doamnă, aveți insigne de poliție. După câte știu eu, puteți intra oriunde.

             Nu o văzură imediat pe Evelyn Petrakas.
   Când intră în auditoriul întunecos, Rizzoli nu văzu al început decât o mare de locuri goale, coborând înspre scena iluminată de reflectoare.
   Atrași de lumină, începură să coboare pe coridor, podeaua de lemn scârțâindu-le sub pași ca scândurile unei corăbii vechi. Ajunseseră deja la scenă când o voce le strigă de departe.
   - Vă pot ajuta cu ceva?
   Mijindu-și ochii din cauza strălucirii reflectoarelor, Rizzoli se întoarse spre rândurile din spatele sălii.
   - Doamna Petrakas?
   - Da?
   - Sunt detectiv Rizzoli. Acesta e detectiv Frost. Putem discuta pentru un moment?
   - Sunt aici. În ultimul rând.
   Urcară culoarul între scaune și ajunseră la ea.
   Evelyn nu se ridică de pe scaun, rămânând ghemuită unde era, părând să se ascundă de lumină. Își înclină mohorâtă capul către cei 2 detectivi când aceștia se așezară pe două scaune lângă ea.
   - Am vorbit deja cu un polițist. Aseară, zise Evelyn.
   - Detectivul Sleeper?
   - Da. Cred că așa îl chema. Un bărbat mai în vârstă, destul de simpatic. Știu că trebuia să aștept să mai vorbesc și cu alți detectivi, dar a trebuit să plec. Pur și simplu n-am mai putut sta în casa aceea...
   Se uită la scenă, ca hipnotizată de un spectacol pe care numai el îl putea vedea.
   Chiar și în întunecimea din sală, Rizzoli văzu că avea un chip plăcut, de probabil 40 de ani, cu fire cărunte premature în părul alb.
   - Am avut responsabilități aici, zise Evelyn. Toți banii de pe bilete trebuiau restituiți. Și a început să apară și presa. A trebuit să mă întorc să mă ocup de asta, spuse cu un râset obosit. Mereu sting incendii. Asta-i sarcina mea.
   - Ce sarcini aveți aici exact, doamnă Petrakas? întrebă Frost.
   - Titlul meu oficial? zise ea ridicând din umeri. „Coordonator de program pentru artiști oaspeți.” Ceea ce înseamnă că încerc să-i mențin fericiți și sănătoși cât timp sunt în Boston. E uluitor cât de neajutorați sunt unii dintre ei. Își petrec toată viața în săli de repetiții și studiouri. Lumea reală este un mister pentru ei. Așa că le recomand unde să se cazeze. Aranjez să fie așteptați la aeroport. Coșuri cu fructe în cameră. Orice alte facilități în plus au nevoie. Îi țin de mână.
   - Când v-ați întâlnit prima dată cu soții Ghent? întrebă Rizzoli.
   - A doua zi după ce au sosit în oraș. Am mers să-i iau de acasă. Nu puteau să ia un taxi pentru că violoncelul lui Alex nu ar fi încăput bine într-o mașină mică. Dar eu am o dubiță cu bancheta din spate rabatabilă.
   - I-ai condus prin oraș cât timp au stat aici?
   - Numai de la casă la Symphony Hall și înapoi.
   Rizzoli își aruncă o privire în carnet.
   - Casa de pe Beacon Hill aparține unui membru din consiliul de administrație al Simfoniei. Un anume Christopher Harm. Deseori invită muzicieni să stea acolo?
   - Pe perioada verii, când e în Europa. E mult mai frumos decât la hotel. Domnul Harm are încredere în muzicienii de muzică clasică. Știe că aceștia o să aibă grijă de casă.
   - S-a plâns vreodată vreun oaspete în casa domnului Harm de probleme cât a stat acolo?
   - Probleme?
   - Intruși. Spărgători. Ceva care să-i neliniștească.
   Evelyn clătină din cap.
   - E Beacon Hill, doamnă detectiv. Nu se poate pretinde un cartier mai bun. Știu că lui Alex și Karennei le-a plăcut foarte mult acolo.
   - Când i-ați văzut ultima dată?
   Evelyn înghiți.
   - Aseară, răspunse încet. Când l-am găsit pe Alex....
   - M-am referit la ultima dată când i-ați văzut în viață, doamnă Petrakas.
   - Oh, zise Evelyn cu un râset jenat. Bineînțeles că la asta v-ați referit. Îmi cer scuze; nu mai gândesc bine. E așa de greu să mă concentrez. Nici nu știu de ce m-am mai obosit să vin la serviciu azi, continuă, clătinând din cap. Mi s-a părut pur și simplu că trebuie să fac asta.
   - Ultima dată când i-ați văzut? o îndemnă Rizzoli.
   De data asta Evelyn răspunse mai sigură pe ea:
   - Cu o noapte înainte. După spectacol, i-am dus cu mașina înapoi la Beacon Hill. Era aproximativ ora 11.
   - Pur și simplu i-ați lăsat acolo? Sau ați intrat cu ei înăuntru?
   - I-am lăsat exact în fața casei.
   - I-ați văzut intrând efectiv în casă?
   - Da.
   - Deci nu v-au invitat înăuntru?
   - Cred că erau obosiți. Și se simțeau cam deprimați.
   - De ce?
   - După toate așteptările pe care și le făcuseră că vin la Boston, n-a fost un public chiar atât de numeros pe cât se așteptaseră. Și ăsta se presupune că e orașul muzicii. Dacă nu am putut atrage mai mulți oameni aici, atunci se speranțe puteau aveau pentru Detroit sau Memphis?
   Evelyn se uită nefericită la scenă.
   - Noi suntem dinozauri. Așa a zis Karenna, în mașină. Cine mai apreciază muzica clasică în ziua de azi? Majoritatea tinerilor preferă să se uite mai degrabă la videoclipuri muzicale. Oameni care se fâțâie cu inele de metal vârâte în față. Nu mai e vorba decât de sex, sclipici și costume cretine. Și de ce trebuie cântărețul acela - cum Dumnezeu îl cheamă? - să-și scoată limba din gură? Ce are asta a face cu muzica?
   - Absolut nimic, încuviință Frost, aprobând imediat subiectul. Știți, doamnă Petrakas, eu și soția mea am avut chiar această conversație zilele trecute. Alice pur și simplu adoră muzica clasică. În fiecare an cumpărăm abonamente de sezon la simfonie.
   Evelyn îi oferi un zâmbet trist.
   - Atunci mă tem că și dumneavoastră sunteți dinozauri.
   Când se ridicară să plece, Rizzoli observă un program tipărit pe hârtie lucioasă pe scaunul din fața ei. Se întinse să-l ia.
   - Și familia Ghent e trecută aici? întrebă ea.
   - Întoarceți la pagina 5, zise Evelyn. Acolo. Aceea e fotografia lor de publicitate.
   Era o fotografie cu 2 oameni îndrăgostiți.
   Karenna, subțire și elegantă într-o rochie neagră de seară, se uita în sus în ochii zâmbitori ai soțului ei. Avea chipul luminos și părul negru ca de spaniolă. Alexander se uita în jos la ea cu un zâmbet băiețesc, cu o șuviță de păr blond căzându-i în ochi.
   - Erau frumoși, nu-i așa? zise Evelyn încet. Ce ciudat e. N-am apucat să stau pur și simplu să vorbesc cu ei cu adevărat. Dar le-am cunoscut muzica. Le-am ascultat înregistrările. I-am privit în spectacol, pe scenă. Îți poți da seama de multe ascultându-le muzica. Și ceea ce-mi amintesc cel mai bine e cu câtă tandrețe cântau. Cred că ăsta e cuvântul ce-i descrie cel mai bine. Erau oameni tandri.
   Rizzoli se uită la scenă și și-i imagină pe Alexander și pe Karenna în noaptea ultimului lor spectacol. Părul ei negru și lucios sub luminile scenei, violoncelul lui sclipitor. Și muzica lor, ca vocile a 2 îndrăgostiți cântându-și unul altuia.
   - În noaptea spectacolului, zise Frost. Ați zis că a fost un public dezamăgitor de mic.
   - Da.
   - Cam cât de mic?
   - Cred că am vândut în jur de 450 de bilete.
  Ce sentimente inspiraseră publicului cei doi Ghent? se gândi Rizzoli
   Plăcerea muzicii interpretată bine? Bucuria de a privi 2 tineri îndrăgostiți? Sau apăruseră și alte sentimente, mai întunecate, în inima cuiva care stătea chiar în acea sală? Foame. Invidie. Amărăciunea de a dori proprietatea altuia.
   Se uită din nou la fotografia soților Ghent.
   Oare frumusețea ei ți-a atras atenția? Sau faptul că erau îndrăgostiți?

           Bău cafeaua neagră și se uită fix la morții adunați pe biroul ei.
   Richard și Gail Yeager. Doamna rahitică. Alexander Ghent. Bărbatul din avion care, deși nu mai era considerat victimă a unei crime, era încă o povară în mintea ei.
   Când primi un mesaj de la laborator pentru rezultatele ADN, fu ușurată pentru această evadare, chiar și momentan, din fața teancului acuzator de dosare. Se ridică de la birou și se îndreptă spre coridorul ce ducea în aripa de sud a clădirii.
   Laboratorul de ADN era în S253 și criminalistul care o sunase era Walter De Groot, un olandez blond cu o față palidă ca a omului de pe lună. De obicei se strâmba când o vedea, pentru că vizitele ei aveau aproape întotdeauna scopul de a-l îndemna sau sâcâi, orice numai să obțină mai repede un profil ADN.
   Astăzi însă, îi oferi un zâmbet larg.
   - Am developat o autorad, zise el. Am agățat-o acolo.
   O autorad, sau autoradiogramă, era un film de raze X ce captura structura fragmentelor de ADN. De Groot luă filmul de pe sârma unde stătea la uscat și îl prinse cu o clamă în fața reflectorului.
   De sus până jos apărură șiruri paralele de pete negre.
   - Aici se vede profilul NVRT, zise el. Asta e prescurtarea de la „numere variabile de repetări în tandem”. Am extras ADN-ul din diferite surse pe care mi le-ați oferit și am izolat fragmentele cu locurile respective pe care le comparăm. Acestea nu sunt cu adevărat gene, ci secțiuni de fire de ADN ce se repetă fără scop clar. Asta formează marcatori buni de identificare.
   - Deci ce sunt aceste dungi diferite? La ce corespund?
   - Primele două șiruri, începând de la stânga, sunt controalele. Numărul 1 e o scară ADN standard, ca să ne ajute să estimăm pozițiile relative ale diferitelor mostre. Șirul al doilea e o linie standard de celule, folosite și ele pentru control. Liniile 3, 4 și 5 sunt linii de evidențiere, luate de la origini cunoscute.
   - Ce origini?
   - Șirul 3 este suspectul Joey Valentine. Șirul 4 e doctorul Yeager. Șirul 5 e doamna Yeager.
   Privirea lui Rizzoli zăbovi asupra șirului 5. Încercă să cuprindă în minte conceptul că aceasta făcea parte din schița prin care se crease Gail Yeager. Că o ființă omenească unică, de la nuanța precisă de blond a părului până la sunetul râsului ei, putea fi distilată în acest lanț de dungi negre.
   Nu văzu nicio urmă de umanitate în această autorad, nimic din femeia care-și iubise soțul și-și jelise mama.
   „Asta e tot ce suntem? Un șirag de chimicale? Unde se ascunde sufletul în această spirală dublă?”
   Privirea i se mută la ultimele două șiruri.
   - Și ultimele? întrebă ea.
   - Acestea sunt cele neidentificate. Șirul 6 e din pata seminală de pe covorul din casa Yeager. Șirul 7 e materia seminală proaspătă prelevată din vaginul lui Gail Yeager.
   - Astea două din urmă par să se potrivească.
   - Corect. Amândouă probele neidentificate de ADN provin de la același bărbat. Și, după cum observi, nu de la doctorul Yeager sau domnul Valentine. Prin asta, domnul Valentine e eliminat în modul efectiv ca sursa materiei seminale.
    Rizzoli se uită lung la cele două șiruri neidentificate. Amprenta genetică a unui montru.
   - Ăsta vă e criminalul, zise De Groot.
   - Ai sunat la CODIS? E vreo șansă să-i convingem să se miște puțin mai repede cu verificarea de date?
   CODIS era banca națională de date ADN. Avea înregistrarea profilelor genetice a mii de infractori condamnați, și de asemenea profilele neidentificate găsite la locul crimelor din întreaga țară.
   - De fapt, ăsta e motivul pentru care te-am sunat. Le-am trimis ADN-ul din pata de covor săptămâna trecută.
   Rizzoli oftă.
   - Ceea ce înseamnă că o să primim un rezultat într-un an sau așa ceva.
   - Nu. Tocmai m-a sunat agentul Dean. ADN-ul subiectului nostru nu e în CODIS.
   Rizzoli se uită surprinsă la el.
   - Agentul Dean ţi-a dat vestea asta?
   - Probabil a mers cu biciul la ei sau ceva de genul ăsta. De când sunt eu aici, încă n-am primit rezultatele unei verificări CODIS atât de repede.
   - Ai confirmat rezultatul direct cu CODIS?
   De Groot de încruntă.
   - Păi, nu. Am presupus că agentul Dean știe...
   - Te rog, sună-i. Vreau să-mi confirme.
   - Există vreo... ăăăă.... bănuială că Dean nu e de încredere?
   - Hai mai bine să fim siguri, OK? zise ea uitându-se din nou la autorad. Dacă e adevărat că amicul nostru nu e în CODIS...
   - Atunci aveți pe cap un jucător nou. Sau cineva care a reușit să rămână invizibil față de sistem.
   Rizzoli se uită frustrată la șirul de dungi negre.
   „Îi avem ADN-ul, se gândi ea. Îi avem profilul genetic. Și tot nu-i știm numele.”

               Rizzoli puse un CD în aparat și se scufundă în canapea, ștergându-și cu prosopul părul ud.
   Acordurile bogate ale unui solo de violoncel se scuseră din difuzoare ca ciocolata topită. Deși nu era fană a muzicii clasice, își cumpărase un CD cu o înregistrare mai veche a lui Alex Ghent de la magazinul de suvenire de la Symphony Hall.
   Dacă voia să se familiarizeze cu fiecare aspect al morții lui, atunci ar trebui să știe ceva și despre viața lui. Și mare parte din viața lui era muzica.
   Arcușul lui Ghent alunecă peste strunele violoncelului, iar melodia Suitei nr. 1 în G major a lui Bach urca și cobora asemenea valurilor oceanului. Fusese înregistrată când nu avea decât 18 ani.
   Rizzoli asistase la autopsia lui în acea dimineață și-i observase degetele lungi și fine, și le imaginase zburând în sus și-n jos pe gâtul violoncelului.
   Părea un miracol că mâinile omenești se puteau uni cu simplu lemn și coarde pentru a produce sunete atât de bogate.
   Luă carcasa CD-ului i-i studie fotografia, făcută când era încă doar un băiat. Stătea cu privirea în jos, cu brațul stâng drapat peste instrument, îmbrățișându-i curbele, așa cum într-o zi o va îmbrățișa pe soția lui, Karenna.
   Rizzoli căutase un CD cu amândoi, însă toate înregistrările lor comune se vânduseră la magazinul de suvenire. Numai al lui Alexander mai era în stoc. Violoncelul singuratic, chemându-și perechea.
   Și unde era acum perechea sa? Vie și în chinuri, înfruntând groaza ultimă a morții? Sau dincoo de durere și deja în primele stadii de descompunere?
   Sună telefonul. Opri CD-playerul și ridică receptorul.
   - Ești acasă, zise Korsak.
   - Am venit să fac un duș.
   - Te-am sunat acum câteva minute. N-ai răspuns.
   - Înseamnă că n-am auzit telefonul. Ce s-a întâmplat?
   - Asta vreau să știu și eu.
   - Dacă apare ceva, pe tine se sun primul.
   - Mda. Așa cum m-ai sunat măcar o dată azi? A trebuit să aud de ADN-ul lui Joey Valentine de la tipul de la laborator.
   - N-am apucat să-ți spun. M-am învârtit toată ziua în toate direcțiile.
   - Ține minte că eu sunt cel care te-a chemat prima dată în cazul ăsta.
   - N-am uitat.
   - Știi, zise Korsak. Deja au trecut 50 de ore când a luat-o.
   „Și Karenna Ghnet era probabil moartă de două zile” se gândi ea.
   Dar moartea nu era o piedică pentru ucigașul ei. Nu făcea decât să-i mărească apetitul. Se va uita la cadavrul ei și nu va vedea decât un obiect al dorinței. Cineva pe care să o controleze. Ea nu-i mai opunea nicio rezistență. Era carne rece, pasivă, supunându-se oricărei înjosiri.
   Era amanta perfectă.
   CD-ul se auzea în continuare încet, violoncelul lui Alexander țesându-și farmecul dezolat.
   Rizzoli știa unde ducea această conversație, știa ce voia Korsak. Și nu știa cum să-l refuze.
   Se ridică de pe canapea și opri CD-ul.
   - Dacă se poartă ca data trecută, o s-o arunce în noaptea asta, zise Korsak.
   - O să fim pregătiți.
   - Deci, fac și eu parte din echipă, sau nu?
   - Avem deja echipajele de urmărire.
   - Pe mine nu mă aveți. Nu vă strică un om în plus.
   - Deja am alocat toate pozițiile. Ascultă, te sun imediat ce...
   - La naiba cu sunatul! Fir-ar să fie! N-o să stau lângă telefon ca o afurisită de fată bătrână care nu dansează cu nimeni la bal. Îl știu pe tipul ăsta dinaintea ta, dinaintea oricui. Tu cum te-ai simți, dacă cineva s-ar băga în jocul tău? Să te lase afară chiar la momentul când îl arestează? Ia gândește-te la asta!
   Știa. Îi înțelegea furia ce-l cuprinsese. O înțelegea mai bine ca oricine, căci i se întâmplase și ei. Și ea fusese dată la o parte și privise plină de amărăciune de pe margine cum alții se duceau să-și asume meritul pentru victoria ei.
   Se uită la ceas.
   - Eu plec chiar acum. Dacă vrei să vii cu mine, va trebui să ne întâlnim acolo.
   - Care e poziția ta?
   - Zona de vizavi de Smith Playground. Ne întâlnim lângă terenul de golf.
   - O să fiu acolo.

                                     DOISPREZECE

                La ora două noaptea, în Rezervația Stony Brook aerul era mâlos și dens ca o supă.
   Rizzoli și Korsak stăteau în mașina ei parcată, foarte aproape de un tufăriș des. Din poziția lor puteau observa toate mașinile ce intrau în Stony Brook dinspre est. Alte vehicula de supraveghere erau staționate de-a lungul aleii Enneking, drumul principal ce trecea șerpuind prin rezervație.
   Orice vehicul ce oprea într-una dintre parcările murdare din parc putea fi înconjurat rapid din toate direcțiile de vehicule convergente. Era o capcană ca o gură de sac, din care nu putea să scape nicio mașină.
   Rizzoli transpirase în vesta de pe ea. Deschise geamul mașinii și inspiră mirosul frunzelor în descompunere și al solului umed. Mirosuri de pădure.
   - Hei, vezi că lași să intre țânțari, se plânse Korsak.
   - Am nevoie de aer curat. Miroase a țigări aici.
   - N-am aprins decât una. Eu nu simt niciun miros.
   - Fumătorii nu simt niciodată mirosul.
   Korsak se uită la ea.
   - Doamne, toată noaptea te-ai rățoit la mine. Dacă ai o problemă cu mine, cred că ar trebui să vorbim despre asta.
   Rizzoli se uită afară pe geam la strada ce era în continuare întunecată și pustie.
   - Nu e din cauza ta, zise ea.
   - Cine atunci?
   Când nu-i răspunse, Korsak scoase brusc un sunet de înțelegere.
   - Oh, iarăși Dean. Ce-a mai făcut acum?
   - Acum câteva zile, i-a făcut o plângere lui Marquette în legătură cu mine.
   - Ce i-a spus?
   - Că nu sunt persoana potrivită pentru treaba asta. Că poate am nevoie de consiliere pentru probleme nerezolvate.
   - Vorbea despre Chirurg?
   - Tu ce crezi?
   - Ce măgar!
   - Și azi, aflu că primește instantaneu rezultate de la CODIS. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Și Dean ăsta nu trebuie decât să plesnească din degete și toți sar să-i îndeplinească porunca. Pur și simplu vreau să știu ce caută aici.
   - Ei vezi, asta-i chestia cu federalii. Știi cum se spune că informația e putere? Ei bine, ei ascund informațiile pentru că este un joc de mascul puternic pentru ei. Eu și cu tine, noi nu suntem decât pioni pentru Măria Sa domnul James afurisitul de Bond.
   - Cred că-l confunzi cu CIA.
   - CIA, FBI, zise el ridicând din umeri. Agențiile astea cu nume alfabetice nu se preocupă decât de secrete.
   Se auzi un scârțâit în radio.
   - Postul 3. Avem un vehicul, sedan model nou, în direcția sud pe Enneking Parkway.
   Rizzoli se încordă, așteptând raportul celei de-a doua echipe.
   - Postul 2, auziră ei vocea lui Frost, din următoarea echipă. Îl vedem. Se duce în continuare spre sud. Nu pare să încetinească.
   Câteva secunde mai târziu, auziră raportul echipei 3.
   - Post 5. Tocmai a trecut de intersecția de pe Bald Knob Road. Iese afară din parc.
   „Nu e amicul nostru.”
   Chiar și la ora aceasta târzie din noapte, se circula mult pe Enneking Road. Deja pierduseră șirul vehiculelor pe care le urmăriseră prin rezervație.
   Se rezemă de spătarul scaunului cu un oftat dezamăgit. Prin parbriz se vedea întunecimea pădurii, iluminată doar de scânteierea ocazională a unui licurici.
   - Hai odată, nemernic nenorocit, murmură ea. Hai la mama....
   - Vrei niște cafea? întrebă Korak.
   - Mersi.
   Îi turnă o ceașcă din termosul lui și i-o dădu. Cafeaua era neagră, amară și absolut dezgustătoare, dar o bău și așa.
   - Am făcut-o supertare în seara asta, zise el. Am pus două linguri de Folgers, nu numai una. E așa de tare, că-ți crește păr pe piept.
   - Da, exact ce am nevoie acum.
   - Mă gândeam că, dacă beau destulă, poate o parte din părul ăla îmi va migra înapoi spre cap.
   Rizzoli se uită înspre pădure, unde întunericul ascundea frunze putrede și animale la pândă. Animale cu dinți.
   Își aminti rămășițele roase ale Doamnei Rahitice și se gândi la ratoni mestecând coaste și câini rostogolind capete ca pe niște mingi, și viziunile imaginate printre copaci nu semănau câtuși pe puțin cu Bambi.

            - Nici măcar nu mai pot vorbi de Hoyt, zise ea. Nu pot să-l menționez fără ca oamenii să se uite la mine cu milă. Ieri, am încercat să subliniez paralele între Chirurg și băiatul cel nou și l-am văzut pe Dean cum se gândea: „Și acum e tot cu Chirurgul în minte”. Se gândește că sunt obsedată. Poate că sunt, oftă ea. Poate așa o să fiu întotdeauna. O să merg la orice crimă și n-o să văd decât semnătura lui. Fiecare infractor nu va avea decât fața lui.
   Se uitară amândoi la radioul ce transmitea un mesaj de la dispecerat.
   - Am primit o cerere pentru o verificare de perimetru la cimitirul Fairview. Este vreun echipaj în zonă?
   Nu răspunse nimeni.
   Dispeceratul repetă cererea.
   - Am primit un apel să verificăm cimitirul Fairview. Posibilă intrare neautorizată. Echipajul 12, mai sunteți în zonă?
   - Aici echipajul 12. Noi suntem la 10-40 pe River Street. E un cod 1. Nu putem răspunde.
   - Recepționat. Echipaj 15? Ce 10-10 aveți?
   - Echipaj 15. West Roxbury. Încă suntem la Missile, 6. Oamenii ăștia nu vor să se calmeze. Estimăn încă cel puțin o jumătate de oră, până putem să mergem la Fairview.
   - Alte echipaje? zise dispecera, cercetând undele radio să găsească o mașină de patrulă disponibilă.
   Într-o seară caldă de sâmbătă, o verificare de rutină la un cimitir nu era un apel de mare prioritate. Morților nu le mai pasă de perechile de îndrăgostiți sau de vandali adolescenți. Cei vii necesită atenția principală a unui polițist.
   Tăcerea radio fu întreruptă de un membru al echipei de urmărire a lui Rizzoli.
   - Aici e echipajul 5. Suntem pe Enneking Parkway. Cimitirul Fairview e aproape de noi....
   Rizzoli înșfăcă microfonul și apăsă cu forță pe butonul de transmisie.
   - Echipajul 5, aici echipaj 1, interveni ea. Nu vă abandonați poziția. Ați înțeles?
   - Avem 5 vehicule în urmărirea asta...
   - Cimitirul nu e prioritatea noastră.
   - Echipaj 1, zise dispecera. Toate echipajele sunt angajate în momentul ăsta. Nu e posibil să eliberezi unul?
   - Nu. Vreau ca toată echipa să-și mențină poziția. Ai auzit, echipaj 5?
   - 10-4. Menținem poziția. Dispecer, nu putem răspunde la verificarea perimetrului.
   Rizzoli scoase un oftat.
   S-ar putea să apară plângeri din cauza asta dimineața, dar nu avea de gând să trimită nici măcar un vehicul din echipa de supraveghere, și mai ales nu pentru un apel atât de neînsemnat.
   - Nu suntem copleșiți de activitate aici, zise Korsak.
   - Când o să se întâmple o să fie rapid. Nu am de gând să las ceva să strice chestia asta.
   - Îți aduci aminte ce vorbeam mai înainte? Despre faptul că ești obsedată?
   - Nu începe acum și tu.
   - Nu, n-am de gând, nu te speria. Nu e nevoie să sari pe mine.
   Deschise ușa cu violență.
   - Unde te duci?
   - Să mă ușurez. Trebuie să-ți cer permisiunea?
   - Am întrebat numai.
   - Cafeaua asta trece direct afară prin mine.
   - Nu-i de mirare. Cafeaua ta ar arde o gaură și prin fier forjat.
   Korsak ieși afară din mașină și se duse între copaci, cu mâna deja la șlițul pantalonilor. Nu se obosi să se ducă în spatele unui copac, ci rămase pur și simplu aoclo, urinând în tufișuri.
   Rizzoli nu avea chef să vadă așa ceva, așa că își întoarse privirea.
   Din radio izbucni o nouă explozie de cuvinte, făcând-o să tresară.

..................................................................