Refugiul, Nicholas Sparks

..................................................................

                         7.

              Max avea să îmbătrânească și să moară, iar ea avea să rămână la fel de tânără ca acum, pentru mult timp după ce el se va fi stins.
   Oare el ar fi avut puterea să accepte această soartă crudă? Să o privească pe ea, încremenită într-o tinereţe care avea să se veştejească în secole, în timp ce ridurile urmau să se adâncească pe chipul lui de la an la an, părul să-i încărunţească şi trupul să-şi piardă vigoarea şi sănătatea, şi să continue s-o iubească aşa cum era?
   Pentru că ea l-ar fi iubit oricum, ştia asta. Nu chipul lui îi răscolise sufletul, ci ceea ce era el în fapt. Şi i-ar fi stat alături.
   Asta în cazul în care ar fi reuşit să treacă peste mirosul lui ameţitor şi să nu se mai gândească la fluidele lui vitale ca o sălbatică scăpată din lanţ!
   Alecsandra oftă, îşi rezemă fruntea de genunchi şi închise ochii. Avea să-l uite.
   Trebuia să-l uite.
   Îi trecu prin minte că nu doar ea avea dilema aceasta. Şi Marcus o trăia în felul lui. Marcus era nemuritor. Şi avea s-o privească pe ea îmbătrânind încet, ca apoi să se stingă în cele din urmă. Îşi putea imagina jalea şi durerea din sufletul lui atunci când ea avea să piară, golul pe care moartea ei avea să-l lase în el pentru totdeauna. Şi-o încercă un sentiment de milă nespusă. Fiindcă ea avea să trăiască doar câteva veacuri cu deznădejdea ei, cauzată de moarte firească a lui Max... însă pe Marcus îl aştepta o eternitate întreagă. Pentru că o iubea cu adevărat, la un nivel absolut şi complet. Suficient de mult încât să-i ofere trei decenii de libertate, în care să încerce să fie fericită în braţele altui bărbat. Cu condiţia ca pe urmă ea să-i aparţină în exclusivitate lui!
   Nu ştia dacă Marcus era generos sau pur şi simplu un ticălos calculat, cu sânge rece! Ar fi fost în stare s-o aştepte oricât era necesar, nu se îndoia de asta, numai pentru a-şi atinge scopul.
   Era perfect conştientă că în cazul în care se hotăra să dea curs propunerii lui, şi asta dacă Max avea să fie în stare s-o accepte aşa cum era ea în realitate, în clipa în care totul se termina, indiferent cum aveau să evolueze lucrurile între ei, Marcus avea să-şi ceară dreptul şi s-o priponească lângă el până la sfârşitul zilelor ei.
   Şi-n fond şi la urma urmei, acest lucru era oare chiar într-atât de cumplit?
   Marcus avea să-i aştearnă lumea la picioare. Nu era urât, nici prost, nici chiar atât de rău precum părea la prima vedere. Ba uneori dovedea o profunzime în idei de- a dreptul surprinzătoare. Avea umorul lui, era carismatic şi inteligent. Chiar prea inteligent.

           Alecsandra suspină şi deschise ochii.
   Fu cât pe ce să sară prin plafonul maşinii când văzu faţa lipită de geam al lui Marcus, care o studia cu ochi strălucitori şi lacomi.
   - Iisuse, la naiba! zbieră ea, oprindu-se la milimetru cu pumnul de geamul maşinii, pumn pe care intinctiv fusese cât pe ce să i-l tragă în mutra izbitor de frumoasă, riscând să-i facă geamul ţăndări. Niciodată să nu mă mai sperii în halul ăsta! Idiotule!
   - Am avut senzaţia că dormi, se scuză el, deschizând portiera.
   O înghesui pe banchetă, aplecându-se spre ea şi amuşinând-o cu nonşalanţă.
   - N-ai mai vânat nimic?
   - Nu, mormăi Alecsandra, încruntându-se fioros la el.
   Chipul lui strălucea şi ea ştia că nu era numai din cauza cerbului tânăr pe urmele căruia se repezise. Când ieşea să vâneze, Marcus îşi alegea de regulă un meniu foarte variat şi consistent. Mânca cel mai mult dintre ei toţi.
   Alecsandra îl adulmecă la rândul ei, identificând mirosul unui mistreţ şi pe cel al unui urs.
   - Să înţeleg că eşti sătul, murmură ea.
   - Sunt plin până la refuz, recunoscu el rânjind.
   Îşi ridică braţele şi le întinse deasupra capului, ca şi cum şi-ar fi dezmorţit oasele, după care-şi scoase haina rapid, aruncând-o în spate.
   - Arăţi tristă.
   - Sunt obosită, minţi ea. N-am dormit deloc astă noapte şi cred că am aţipit vreun sfert de oră în noaptea de dinainte.
   - Poţi să tragi un pui de somn până vine Sofia, dacă vrei. Mario a terminat, m-am întâlnit cu el pe drum, dar a rămas s-o aştepte.
   - Nu, mulţumesc. Aştept să ajungem acasă ca să fac şi o baie.
   - Vrei să te spăl pe spate?
   Alecsandra pufni ironic.
   - Ce-am înnebunit?!
   - Promit să nu mă uit, făgădui el cu o voce care-i produse un mic spasm în abdomen, începând să se joace cu o şuviţă din părul ei, pe care o răsucea pe deget fără grabă, ţintuind-o cu o pereche de ochi hipnotici.
   Alecsandra îşi miji ochii, semn că nu-şi dădea nici mucii pe vorbele lui, apoi deveni brusc serioasă.
   - Marcus, pot să te întreb ceva?
   - Zi.
   - Tu... cum te descurci cu inima mea? Ştiu că este derutant pentru tine şi că-ţi vine foarte greau să...
   - M-am obişnuit. Mi-a fost greu la început, recunoscu el, oftând şi făcând-o să se îngrijoreze tocmai din această pricină.
   Marcus oftând de două ori în aceeaşi zi era un eveniment cosmic.
   - Eram confuz. Nu ştiam ce voiam mai mult de la tine: să-ţi opresc inima, secându-ţi sângele din trup, sau să te iau în braţe şi să mă afund în tine. Pe urmă mi-am dat seama că salivam în preajma ta din cu totul alte motive şi chiar n-a mai contat după aceea.
   - Mirosul meu nu te zăpăceşte?
   - Tu toată mă zăpăceşti, rânji el, fermecător.
   - Nu, vreau să zic: pe jumătate miros a om. Iar tu... eşti abstinent de mai puţină vreme decât ceilalţi. Nu-ţi trezesc niciodată pofta de a mă muşca... aşa, de curiozitate!?
   - Dac-ai şti ce pofte-mi trezeşti, mi-ai da foc!
   - Eu sunt serioasă, Marcus.
   - Şi eu, Alecsandra. Şi nu, nici măcar curiozitatea asta n-o mai am, clătină vampirul din cap, cu privirile fixate în gol. Probabil c-aş turba instantaneu dacă te-aş muşca! o tachină el, zâmbind maliţios.
   - Mă enervezi, Marcus.
   - Alecsandra.
   O privi cu coada ochiului şi o trase scurt de păr, făcând-o să se încrunte la el.
   - Când ai sentimente atât de puternice cum sunt ale mele pentru tine, îţi garantez că partea cu crănţănitul iese complet de pe listă. Pur şi simplu nu te mai gândeşti decât la fericirea şi siguranţa celuilalt. Desigur, chestiile care ţin de apetitul personal persistă. Uite, eu, de exemplu, aş fi în stare să te ling ca pe o îngheţată cam un secol fără să mă plictisesc...
   - Numai la asta-ţi stă mintea!
   - Ce vrei? Sunt un vampir frustrat, care n-a mai vizitat locurile înguste şi alunecoase de mai bine de cinci ani şi jumătate!
   Fu rândul ei să ofteze.
   - Pur şi simplu nu te înţeleg, declară ea, urmărindu-l pe geam pe Mario care se apropia, cu Sofia cocoţată pe umerii lui. De ce naiba nu te duci la vreo zână locală ca să-ţi anesteziezi glandele!?
   - Pentru că ştiu că niciuna nu m-ar satisface, răspunse el liniştit. Întreabă-l pe Mal, pe Guido, pe Mario, Kay sau Cyril, dacă le-au trebuit altă femeie din momentul în care li s-a pus pata pe actualele. Chestia cu fidelitatea nu este opţională, Alecsandra, ci pur şi simplu se instalează odată cu sentimentele. Eu te vreau pe tine şi sunt dispus să te aştept oricât.
   - Nu sunt îndrăgostită de tine, Marcus, dar te iubesc suficient de mult încât să fiu tentată să închid ochii şi să spun „fie ce-o fi”. Însă nu cred că aş putea să-ţi dau vreodată lucrurile pe care le aştepţi de la mine, în cantitatea şi la intensitatea pe care le doreşti.
   - Nu-ţi bate capul cu asta, dulceaţă. Tu doar închide ochii şi rosteşte formula magică.
   - Nu este chiar atât de simplu, trase ea adânc aer în piept.
   - Nu. Dragostea nu este simplă şi nici uşoară.
   - De când ai devenit aşa de înţelept?
   - De când mi-am dat seama că pot să te pierd, zâmbi el cu amărăciune.
   Alecsandra îşi întoarse capul, muşcându-şi buzele nefericită. La asta chiar nu avea nicio replică. Marcus îi închisese gura şi ei îi venea să se dea cu capul de portieră.
   Ajunşi lângă maşină, Sofia sări din cârca lui Mario, îi trânti un sărut mistuitor pe gură şi se strecură în scaunul şoferului, întinzând mâna în spate, fără să se uite, aşteptând. Marcus îşi scoase cheile şi i le puse în palmă. Mario se căzni să-şi vâre fizicul în scaunul de lângă ea, atent să nu strice nimic. Alecsandra simţi mirosul de urs venind dinspre Mario şi pe cel de mistreţ şi căprior adiind dinspre Sofia.
   - Salutare. Mario le aruncă peste umăr un rânjet mulţumit. Toată lumea e fericită aici?
   - Am avut parte de o adevărată orgie gastronomică, se lăudă Marcus.
   - Venind din partea ta nici nu ne miră, mormăi Sofia. Alecsandra?
   - Mai am puţin şi pocnesc!
   - Bine, rosti Sofia, pornind motorul. Să-i dăm talpă. N-aş vrea ca scumpul de Byron să-şi imagineze că l-am lăsat baltă tocmai în mijlocul petrecerii. N-ar fi politicos din partea mea.
   Alecsandra îşi spijini capul de tetieră şi închise ochii. Îi era mult mai uşor să pretindă că moţăie decât să înfrunte privirea iscoditoare şi atentă a lui Marcus.
   Şi-şi lăsă gândurile să i se învârtească în jurul discuţiei avute cu el.

                                          CAPITOLUL 19

             - Nemernicul naibii a capotat!
   Mal mârâi printre dinţi, trântindu-se pe canapea alături de Vivien, cu un aer furibund pe mutra extrem de chipeşă. Părul negru şi lung până la umeri îi era ciufulit, semn de frustrare clară. Mal îşi trecea mâinile prin el doar în momentele în care-l cuprindea exasperarea, altminteri era mereu ferchezuit şi pus la punct.
   Alecsandra închise ochii, înghiţindu-şi propria neputinţă.
   În ultimele două zile munciseră cu rândul să-l facă pe scuipător să vorbească.
   Încercaseră toate metodele posibile... dar degeaba. Vampirul intrase într-o stare cataleptică şi nu mai reacţiona la nimic. Singurul lucru care le dădea de ştire că viaţa încă mai zăcea în el erau respiraţiile slabe care-i umflau toracele odată la trei sferturi de oră.
   Ceilalţi doi vampiri care se aflaseră în cârdăşie cu Victor îşi încheiaseră socotelile cu nemurirea încă de ieri. Inutilitatea lor ca posibile surse de informaţii valoroase le pecetluise soarta. Ambii fuseseră torturaţi, dar niciunul nu le putuse oferi amănunte revelatoare despre Igor şi anturajul său. Claudius şi amantul său, Byron, fuseseră doar nişte vânători de capete idioţi, lacomi şi narcomani, de care rusul se folosise cu succes timp de aproape opt luni.
   - Va trebui să cântăm după ureche şi să luăm legătura cu Igor, rosti Sofia, privindu-i încruntată.
   - N-ar trebui să aşteptăm mai întâi să vedem pe cine trimite plocon încoace? se interesă Kay, trecându-şi încet şi meditativ vârful limbii peste tăişul unui canin. Pun pariu că ăia care vin vor fi mult mai limbuţi decât ăştilalţi!
   - Ar fi o idee, admise Cyril. Numai că acalmia asta mă enervează.
   - Tu numeşti asta „acalmie”? îi aruncă Henna o privire amuzată. La naiba, am torturat patru vampiri aici şi am ucis alţi patru în deplasare în mai puţin de zece zile. N-am mai avut o săptămână atât de palpitantă de vreun secol şi mai bine!
   - Că bine zici, îi dădu dreptate Mal, înveselindu-se puţin. Deci, mărite maharajah, care este părerea ta? îl descusu el pe Guido, care stătea în picioare în dreptul ferestrelor şi privea tăcut în noapte.
   - Îl vom încolţi, spuse vampirul calm, fără să se întoarcă. Răfuiala cu Igor a devenit o problemă care trebuie urgent rezolvată. Alecsandra, rosti el plat, făcând-o să deschidă ochii şi să-l privească lung, va trebui să-l suni şi să-i ceri să te întâlnească la Dublin în trei zile. Am luat legătura cu clanul O’Flagherty. Shawn şi toţi ai lui sunt de acord să ne ofere ospeţie şi ajutor.
   Guido se răsuci spre ei şi-i privi grav.
   - Plecăm toţi în Irlanda?
   Sofia îl privi surescitată. Guido zâmbi fără chef.
   - Nu chiar toţi. Sena nu va veni cu noi şi alţi trei vor rămâne aici ca să se ocupe de Refugiu. Vă las însă dreptul să trageţi la sorţi cine rămâne şi cine vine cu noi.
   Tăcerea se lăsă, plină de încordare şi nelinişte. Niciunul nu voia să fie scos pe tuşă, pentru că fiecare dintre ei voia să ia parte la marea răfuială. Fură schimbate priviri speculative de sub camuflajul plictiselii şi a expresiilor blazate.
   Alecsandra se ridică şi luă de pe pianul mare o coală de hârtie. O rupse în nouă părţi şi scrise numele tuturor, mai puţin al ei, al lui Guido şi al Senei, apoi împături bileţele în triunghiuri mici şi le amestecă în căuşul palmei.
   - Pot să le trag eu? se oferi Mal mieros.
   - Da, ca să te asiguri că nu eşti lăsat la vatră! se zbârli Eleni la el, revoltată. Să le extragă Alecsandra! Ea nu va trişa.
   Alecsandra îi zâmbi lui Mal cu regret şi-şi strecură bileţelele în buzunarul hanoracului, amestecându-le încă o tură.
   - E-n regulă, oftă ea. Voi trage biletele celor care vor primi invitaţie la bal. Ghinioniştii vor fi recompensaţi altfel. Şi de această parte se va ocupa Guido.
   Guido îi aruncă o privire amuzată, clătinând din cap cu indulgenţă. Cei care urmau să fie lăsaţi acasă aveau să se asigure că nu rămâneau mai prejos decât ceilalţi la capitolul divertisment. Iar sarcina lui era să-i răsfeţe într-un fel sau altul de îndată ce se întorceau din Irlanda.
   - Bine, spuse Alecsandra, privindu-i pe rând. Nimeni nu se va supăra pe nimeni. Facem o singură tragere. Dacă dintre cei care pleacă există vreunul care vrea să facă schimb cu un altul din trioul celor rămaşi, atunci înlocuirea se va supune la vot. De acord?
   - Da.
   Trăgând aer în piept, Alecsandra culese un bileţel, îl desfăcu şi-l citi. Un zâmbet distrat îi arcui buzele şi ea-şi ridică încet privirea spre Mal, făcându-i cu ochiul.
   Mal chiui şi-şi flexă pumnul victorios, trăgându-şi braţul îndoit în jos.
   - Aşa da!
   - Băftosul dracului! se încruntă Mario la el cu invidie, dându-i una după ceafă.
   - O să vii şi tu, îl linişti Mal, privindu-l optimist.
   - Dacă nu vin, o să faci schimb cu mine, că de nu, te ia...
   - Băieţi! Nimeni nu se supără pe nimeni, nimeni nu ameninţă pe nimeni, le reaminti Alecsandra, extrăgând un alt bilet.
   O privi pe Vivien, care-i zâmbi delicat. Următorul fu Kay, apoi Sofia şi Marcus.
   Mario se luă cu mâinile de cap. Ultimul membru al echipei se dovedi a fi Eleni.
   Mario se ridică furios şi ieşi. Sofia se repezi după el ca să-l consoleze. O uşă bubui cu putere la etaj, vibraţia propagându-se prin pereţi şi podele.
   - La naiba, înjură încet Cyril.
   Eleni privi în urma lor, după care îşi strânse pleoapele cu putere, rămânând astfel un minut întreg.
   - Rămân în locul lui Mario, rosti ea cu dificultate.
   - Ce?!
   Kay îşi vârî mâna sub bărbia ei şi-i ridică faţa spre el, fixând-o cu nedumerire.
   Eleni îl privi cu regret.
   - Rămân în locul lui Mario, repetă ea cu tristeţe.
   - Nu! Vii cu noi!... A fost o tragere corectă, nu trebuie să-ţi pară rău! Lui nu i-ar fi păsat nici cât negrul sub unghie dacă tu...
   - Kay, misiunea aceasta nu este sărbătoarea recoltelor! replică ea, fixându-l cu duritate. Trebuie să plece cei mai buni dintre noi.Nu ne putem permite nicio greşeală. Simt că ar fi o greşeală imensă ca Mario să nu meargă cu voi!
   - Nu sunt de acord!
   - Nu contează ce vrei tu şi oricum vom supune la vot, mârâi Eleni, smulgându-şi bărbia din mâna lui şi privindu-i pe cei rămaşi. Cine este pentru?
   Alecsandra îşi feri privirea când îşi ridică mâna.
   - Ne pare rău, Kay, dar Eleni are dreptate, rosti Marcus, votând şi el pro. Singurul care se împotrivi dintre cei prezenţi fu Kay.
   - Zău, Kay, dacă este cazul să faci mofturi! îl admonestă Cyril cu o privire deprimată. Nu tu eşti cel care rămâne cu trei muieri pe cap!
   - Scuteşte-mă!
   - Mă duc să-l înveselesc pe Mario, susură Henna, făcând două piruete largi prin aer înainte de a ieşi pe uşă.
   Alecsandra îşi culese telefonul mobil din grămada de telefoane puse pe masa de ceai şi apelă numărul lui Igor. Faţa îi era perfect calmă, privirea sigură.
   Sosise vremea să încheie socotelile cu trecutul.

             La câteva zeci de mii de mile distanţă, într-un castel vechi ridicat pe o colină împădurită din Austria, un telefon mobil sună prelung.
   Igor îl privi fix un moment, apoi îşi ridică ochii injectaţi spre vampirul înalt, zvelt şi extraordinar de frumos care ocupa jilţul din capul mesei antice.
   - Răspunde, îşi dădu acesta acceptul cu un zâmbet uşor.
   Igor ridică telefonul la ureche.
   - Mai bine pune-l pe speaker, sugeră vampirul din faţa lui, în timp ce se lăsa pe spate în jilţ şi-şi împreuna degetele lungi şi elegante în dreptul gurii într-o atitudine gânditoare.
   Igor se conformă. O voce dulce, muzicală, se revărsă din telefon, umplând sala imensă a castelului cu sunetul ei limpede şi cristalin. Vampirul din jilţ închise ochii într-o expresie plină de beatitudine.
   - Igor. Regret că am întârziat atât de mult, dar am avut nişte lucruri de rezolvat.
   - Alecsandra.
   - Te deranjez cumva?
   - Deloc. Mă bucur să te aud. Ce mai faci?
   - Una, alta.
   Vocea Alecsandrei suna plictisită.
   - Vreau să ne vedem, Igor.
   - Pentru tine oricând, oriunde, iubito, făgădui el cu un rânjet încântat şi tresări când ochii stacojii ai celuilalt se deschiseră brusc şi se pironiră cu sălbăticie asupra lui.
   Un val de panică i se cuibări în stomac şi el înghiţi convulsiv în sec, făcându-se mic în scaunul lui.
   - Adică... ăăă... numai să spui.
   - Am un drum prin Irlanda peste vreo trei zile. La Dublin e bine pentru tine?
   - Nicio problemă. Voi fi acolo peste trei zile.
   - Nici nu ştii cât de nerăbdătoare sunt!
   Vocea ei sună extaziată.
   - Adu-le şi pe Meg şi Olga cu tine, vrei? Îmi doresc o reuniune în familie.
   - Regret, Alecsandra, dar Meg a... suferit un accident acum doi ani.
   - Oh, ce păcat!
   Vocea ei părea sincer afectată.
   - Ce s-a întâmplat cu ea?
   - A fost... n-a vrut să mă asculte. A vânat într-o zonă deja ocupată.
   - Trist.
   Se auzi un oftat prelung.
   - Olga?
   - Va veni cu mine, dacă doreşti.
   - Doresc asta. Bănuiesc că eşti în temă cu faptul că am fost adoptată de o familie mare şi iubitoare. Te-ai supăra dacă aş veni cu încă un prieten?...
   - Nu. Cine vine cu tine?
   Vampirul din faţa lui Igor luă poza Alecsandrei şi o privi lung, trecându-şi degetele uşor peste faţa ei cu un surâs nostalgic.
   - O prietenă. Ştii, noua mea familie mi-a interzis să te întâlnesc. Dar tu nu reprezinţi un pericol pentru mine, nu-i aşa?
   - De ce crezi asta? făcu Igor, strecurându-şi suficientă mirare în glas.
   - Păi, ei au încercat să-mi vâre în cap ideea că tu m-ai ucide dacă ai putea. Dar eu nu cred asta. Sunt creaţia ta, nu? Fiica ta. Mi-ai dăruit atât de multe şi... vreau să ştii că-ţi sunt recunoscătoare pentru tot.
   - Nu-ţi voi face rău, Alecsandra, promise el cu sinceritate. De fapt, nici nu ştii cât sunt de încântat să te revăd!
   Şi asta era purul adevăr. Vampirul din jilţ îl privi fix, îngustându-şi ochii.
   - Mi-am închipuit eu! ciripi ea fericită. Ştii, mă simt puţin cam vinovată. Plec fără ştirea lor.
   - Asta este un lucru trist. Dar presupun că-i vei putea convinge după aceea de bunele mele intenţii.
   - Asta sper.
   Se auzi un oftat.
   - Peste trei zile, la Dublin?
   - Da.
   - Te sun eu ca să stabilim unde, ok?
   - E-n regulă.
   - Atunci... pe curând.
   - Rămâi cu bine... fiica mea.
   Se auzi tonul şi Igor închise.
   - Minte, rosti vampirul din jilţ cu un zâmbet vag.
   - Bineînţeles că minte, îi dădu dreptate Igor. Mă vrea mort.
   - Nu va veni însoţită numai de acea prietenă a ei, profeţi acesta.
   - Nu. O voi lua pe Olga cu mine şi pe alţi câţiva. Îi vom întinde o cursă.
   - Să mi-o aduci teafără şi nevătămată, rosti moale vampirul. Cu orice preţ, sublinie calm, pironindu-l pe rus cu o privire rece, nemişcată şi înspăimântătoare. Ia-o şi pe Claudia cu tine. Nu vreau să existe greşeli de data asta, Igor.
   - Va fi precum porunceşti, stăpâne, îşi plecă Igor smerit capul în faţa lui.
   - Du-te şi asigură-te ca în următoarele două ore să nu fiu deranjat. Spune-i lui Kyan să mi-o aducă pe studenta aceea franţuzoaică peste un sfert de oră.
   Igor se ridică, înclinându-se în faţa lui, şi ieşi.

            Vampirul din tron ridică fotografia, studiind pe sub pleoapele pe jumătate coborâte faţa uluitoare a femeii.
   Rămase nemişcat preţ de câteva minute, apoi ridică poza şi-şi lipi buzele reci de gura aceea minunată.
   - Alecsandra, şopti el, oftând uşor. Curând, făgădui el cu tandreţe.
   Zece minute mai târziu un vampir spălăcit intră în vasta încăpere, ducând cu lejeritate pe umăr o tânără femeie care plângea şi ţipa, zvârcolindu-se.
   - Stăpâne.
   - Dă-i drumul, Kyan, îi ceru vampirul cu blândeţe, ridicându-se lin în picioare.
   Acesta se execută imediat şi dispăru.
   Tânăra, o brunetă scundă de statură, cu părul lung până la talie, îl privi cu ochii ieşiţi din orbite. Spaima îi tăiase picioarele şi ea căzu în genunchi, tremurând violent. Faţa ei, brăzdată de lacrimi, semăna izbitor cu cea a femeii din fotografie, cu excepţia ochilor, care erau verzi.
   - Te rog! imploră ea, hohotind. Nu-mi face rău! Părinţii mei au bani... mulţi bani... Vor plăti oricât ceri!... Te rog!...
   Vampirul îşi arcui amuzat o sprânceană întunecată şi elegantă. Se lăsă pe vine în faţa ei şi-i cuprinse în căuşul palmei bărbia ascuţită, ridicându-i faţa spre el. Îi studie trăsăturile armonioase, satisfăcut de rezultat.
   - Eşti foarte frumoasă, şopti el, zâmbindu-i seducător în timp ce-şi trecea degetul mare peste obrazul ei umed, moale şi catifelat.
   Ochii lui străluciră ciudat şi ea încremeni, cu privirea pierdută într-a lui.
   - Cum te numeşti?
   - Gabrielle, rosti tânăra mecanic.
   Vampirul zâmbi, ştiind că de acum încolo totul avea să decurgă lin şi oarecum mulţumitor. Oricum nu-şi făcea prea mari speranţe în ceea ce o privea. Îi luă mâna mică şi caldă într-a lui, ajutând-o să se ridice în picioare.
   - Gabrielle, îmi faci o favoare?
   - Orice, dragostea mea, murmură ea într-o franceză fermecătoare, zâmbindu-i cu ochii voalaţi de transa în care alunecase. Numai să-mi spui.
   Vampirul surâse amuzat şi se aplecă pentru a o săruta uşor pe frunte. Nu fu nevoit să-şi exprime dorinţa în cuvinte. Mintea lui era deja conectată la a ei, ţinând-o sub un control absolut. O eliberă din hipnoză, ştiind că voinţa lui avea să fie întotdeauna mai presus de a ei. Nimeni, niciodată, nu rezistase în faţa talentului său copleşitor.
   Era suficientă o singură infiltraţie în creierul cuiva pentru a-l lua în stăpânirea sa pentru totdeauna.
   Gabrielle îşi scoase hainele cu mişcări sigure şi rămase goală în faţa lui.
   O violă, cu gândurile şi privirea focalizate asupra femeii din poza alb-negru aflată în faţa lui, pe masă. Îşi lăsă imaginaţia liberă, însă de data aceasta plăcerea refuză să apară.
   Poate pentru faptul că se afla atât de aproape de cea care-i era sortită? reflectă el, frustrat. Oare asta era hiba? Desigur! Cine s-ar fi mulţumit cu un duplicat ieftin, când originalul era la o distanţă de trei zile de el?
   Aruncă o privire dispreţuitoare spre femeia care tremura sub el şi se împinse încă odată cu sălbăticie în ea, forţându-i climaxul. În clipa în care trupul ei se cambră, ajuns la paroxism, se aplecă şi-şi înfipse colţii în gâtul arcuit.
   Femeia ţipă şi gâfâi sufocată, zbătându-se, cu mâinile înfipte în părul lui, în timp ce bogăţia fierbinte şi lichidă a sângelui îi era aspirată cu frenezie. O secătui în mai puţin de un minut şi prinse exact momentul în care inima ei încetă să mai bată.
   Şi-n acea clipă trupul lui cunoscu în sfârşit împlinirea.
  
            Alecsandra închise şi rămase nemişcată.
   - A muşcat? se interesă Marcus.
   - Da. Meg a ieşit din peisaj, dar a promis că o aduce pe Olga cu el.
   Alecsandra rămase cu ochii aţintiţi în gol. Nu era singur.
   - Ce? se încruntă Mal. De unde ştii?
   - Prima dată când am vorbit cu el a părut foarte relaxat. Acum era încordat ca un arc, deşi se străduia să atare cât se poate încântat. Părea... nervos. Probabil că era cu cel pe care-l slugăreşte. Nu va veni nici el singur.
   - Aleluia! exclamă Mal, rânjind. Ne vom distra pe cinste.
- Va trebui să fim prudenţi, opină Vivien. Cine este prietena la care te refereai? Eu... sau Sofia?
   - Nu m-am decis încă. Alecsandra oftă. Probabil că vei fi tu, deşi Sofia o să se tuflească rău când o să audă.
   - Întotdeauna îi place să fie în prima linie, murmură Eleni. Însă, în locul tău, şi eu aş alege-o pe Vivien. E mai sigur aşa.
   - Bine. Atunci Vivien să fie.
   Chinezoaica zâmbi satisfăcută. Mal şi Marcus dădură din cap la unison, semn că-i aprobau alegerea. Guido îi surâse Alecsandrei şi o mângâie uşor pe păr, apoi se îndreptă spre ieşire, urcând scările spre dormitorul pe care-l împărţea cu Sena.
   Alecsandra privi în urma lui. Inima i se strânse în piept. Nu ştia ce anume îi aştepta în Irlanda peste trei zile, dar dacă vreunul dintre ei păţea ceva, n-avea să şi-o ierte niciodată.
   În clipa următoare Mario intră în living, cu Henna şi Sofia cocoţate fiecare pe câte un umăr. Întreaga faţă îi strălucea într-un zâmbet larg, care lumina încăperea.
   Portughezul se opri în faţa lui Eleni şi-şi flexă uşor genunchii, culegând-o de pe canapea pentru un sărut prelung şi înfocat drept pe gură.
   - Îţi rămân dator, iepuraş, rosti el cu o adâncă recunoştinţă.
   - Păi, să ştii că aşa va fi, făgădui Eleni, chicotind.
   - Alo, alo! se burzului Kay, recuperându-şi iubita din braţele uriaşului. Este femeia mea!
   - Va fi a mea, dacă se va decide să te părăsească într-o bună zi...
   Tăcu şi se încruntă când Sofia îi articulă una peste cap, suficient de puternic cât să-l facă să-i clănţăne dinţii în gură.
   - Au! se încruntă el la Sofia.
   - N-o să fi niciodată într-atât de recunoscător, eroule, îl alintă Sofia. Mai bine te ucid decât să te împart! rosti ea dulce, făcându-l pe Mario să rânjească la ea, cu ochii plini de adoraţie.
   Privindu-l pe Mario, Alecsandra îşi îngădui să se relaxeze.
   Cu el alături nimic rău nu se putea întâmpla. Cu ei toţi alături avea să reuşească. Indiferent de câţi vampiri dispunea Igor, niciunul dintre ei n-avea să se ridice la înălţimea lor. Ei aveau ceva ce celorlalţi le lipsea. Nu teama îi strângea laolaltă, ci devotamentul, iubirea şi respectul. Ori asta cântărea cel mai greu.

           - Când pleci?
   Sena îl privi pe sub gene. Stăteau întinşi pe patul regal, faţă în faţă, privindu-se în ochi.
   - Peste trei zile, rosti Guido, luându-i mâna vătămată pentru a depune un sărut uşor pe cicatricea săpată acolo.
    Privi craterul adânc de aproape un centimetru din palma ei, înghiţindu-şi mânia clocotitoare. Rana nu se vindecase frumos. Gaura făcută de veninul acelui nenorocit era neagră ca smoala, ca şi cum carnea ei ar fi fost carbonizată.
   Acea  mână delicată fusese stigmatizată pentru totdeauna. Mâna iubitei lui. Niciodată n-avea să poată uita asta!
   - Nu mă mai doare, mărturisi Sena, zâmbind uşor.
   - Asta mă bucură, rosti Guido, arătând uşurat.
   - Când vă întoarceţi?
   - Nu ştiu. Cât putem de repede.
   - Vreau să te rog ceva, şopti ea, plecându-şi privirea.
   - Orice.
   Sena ezită, apoi se ridică în cot şi-şi apropie buzele de urechea lui. Începu să vorbească încet şi rar, ochii lui Guido dilatându-se pe măsură ce ea-şi expunea dorinţa. Când ea se retrase, o privi uluit.
   - De ce? întrebă el.
   - Pentru că mă ucide gândul că într-o zi nu va mai fi. Şi sunt suficient de egoistă să împiedic asta să se întâmple... dacă-mi stă în puteri, mie sau oricăruia dintre noi. Te rog.
   Guido o mângâie uşor pe obraz, apoi pe păr, după care o trase în braţele lui, sărutând-o încet, cu toată tandreţea care zăcea în inima lui.
   - Eşti atât de înţeleaptă şi generoasă, iubita mea! şopti el lângă gura ei. Voi face tot ce-mi stă în puteri, făgădui Guido, umilit.
   - Te iubesc enorm.
   - Eşti viaţa mea, rosti el. Să nu uiţi asta niciodată.
   - Ca şi cum aş putea, oftă ea, lipindu-şi gura de a lui.

                                  CAPITOLUL 20

             Două zile mai târziu, avionul lui Mal ateriză pe aeroportul din Dublin.
   Zborul durase şaisprezece ore. Partea bună fusese că vremea se stricase cu vreo două ceasuri înainte de decolare şi se menţinuse constantă de-a lungul călătoriei. Partea proastă fusese că trebuiseră să facă un ocol destul de mare pentru a nu intra drept în miezul furtunii care se dezlănţuise asupra oceanului, riscând să fie prăjiţi de fulgere.
   La Dublin ploua cu găleata.
   Mal îşi gară bijuteria în hangarul închiriat de clanul O’Flagherty. Două limuzine cu geamuri fumurii îi aşteptau la ieşire. Alecsandra le văzuse înainte ca Mal să strecoare avionul în construcţia austeră. Clanul irlandezilor trăia pe picior mare.
   Trei vampiri îi aşteptau deja. Doi masculi şi o femelă, extrem de chipeşi şi îmbrăcaţi nepretenţios. Unul dintre irlandezi arăta mai degrabă a scoţian. Înalt de doi metri, cu părul ca arama ciocănită şi care, în mod surprinzător, avea ochii de un albastru ceţos. Celălalt arăta ca un borfaş din IRA: mic de statură, spălăcit, cu ochi stacojii, mereu la pândă, pistruiat şi nevricos. Femeia arăta ca o zână: micuţă de statură, cu părul lung, castaniu, faţa în formă de inimă şi un zâmbet uluitor.
   Primul care coborî fu Guido.
   - Guido, prietene!
   Uriaşul ieşi în întâmpinare cu braţele larg deschise.
   - Shawn, rosti Guido, îmbrăţişându-l cu o vădită plăcere. Cât mă bucur să te văd din nou!
   - Suntem onoraţi că aţi venit la noi, zâmbi Shawn. El este Murphy şi ea este micuţa Violet.
   Guido se răsuci, introducându-i pe rând. Pe Mario, pe Sofia şi pe Mal îi cunoşteau deja. Însă ochii irlandezilor se rotunjiră ca nişte bile când o văzură pe Alecsandra.
   - Straniu, comentă Shawn, îngustându-şi ochii. Inima ei bate, dar miroase ca noi. Ce eşti tu, Alecsandra, ah ghra?
   - Piesa de rezistenţă, replică ea suav, privindu-l pe sub gene.
   - Mă derutezi.
   - Nu eşti singurul. Guido îţi poate face o listă cu câţi i-am detutat până acum.
   - Eşti tânără, constată el, adulmecându-i mirosul de unde stătea.
   - Nu toţi suntem?
   Shawn îşi dădu capul spre spate şi izbucni într-un râs clocotitor.
   -Ai haz. Îmi placi. Bine ai venit la noi.
   - Mulţumim de ospeţie, Shawn, replică ea prudentă.
   -Vom da o petrecere în cinstea voastră în această seară. Ie dară, sperăm că vă place sângele de bivol! Guido mi-a spus că unii dintre voi preferă asta din motive de... politică.
   Alecsandra surâse. Violet se apropie de ea şi-i luă mâinile într-ale ei. Ochii ei aveau nuanţa vişinei putrede şi erau plini de curiozitate. Alecsandra ştia că vâna oameni. Culoarea ochilor ei o trăda. Şi, după mirosul acesteia din acel moment, deduse că se ospătase recent. O fixă precaută.
   - Şi eu sunt tânără, o consolă zâna pe un ton aproape copilăros. Am numai optzeci de ani.
   -Ca să vezi! se minună Kay, rânjind larg.
   Bruma de culoare pieri din obrajii lui Violet când îi văzu colţii magnifici şi se retrase un pas, dând drumul Alecsandrei.
   - Mergem? propuse Guido, mustăcind.
   Shawn îşi mută privirea de la Kay la el.
   - Desigur. Pe aici.
   Clanul O’Flagherty locuia în afara Dublinului, într-o fortăreaţă situată pe culmea unui deal înconjurat de păduri de foioase. Zidurile exterioare îşi păstraseră linia originală şi arătau la un pas de a se surpa. Însă, în interior, luxul şi tehnologia erau prezente în concentraţii uriaşe.
   Shawn era un colecţionar de artă împătimit şi Alecsandra îşi zise că aşa trebuia să arate raiul. Sculpturi, picturi, mobilă, tapiserii şi covoare a căror vechime se pierdea în negura timpului. Colecţiile erau impresionante şi eclectice.
   Zona era securizată de camere de luat vederi şi senzori de mişcare. În spatele construcţiei vechi se aflau grajduri elegante pline cu cai de rasă şi garajele care adăposteau cinci maşini a căror marcă nu dezminţea gustul lor pentru viteză şi confort.
   Clanul O’Flagherty însuma şase exemplare: patru masculi şi două femele. Pe trei îi cunoscuseră la aeroport. Ceilalţi doi masculi erau solizi şi blonzi, semănând ca două picături de apă: Ryan şi Geff. Alecsandra reuşi să deosebească gemenii numai după miros şi bănui că şi ceilalţi tot aşa făceau diferenţa dintre ei. Ultimul membru era o femeie extrem de înaltă şi zveltă, cu părul lung împletit în zeci de codiţe care-i atârnau până-n talie.
   Sheree avea origini sud-africane. Nu era frumoasă, cât mai degrabă interesantă. Trăsăturile exotice şi pielea de culoarea caramelului o făceau să semene cu o panteră. Alecsandra nu se îndoia că dispunea de toate calităţile acestui prădător de temut: rapiditate, supleţe, eleganţă, cruzime şi letalitate.
   Privirea acaju a negresei se opri asupra Alecsandrei, îngustându-se uşor. Nările îi fremătară, apoi ochii plini de nedumerire se întoarseră spre Shawn.
   - O să-ţi explic mai târziu, făgădui el, zâmbindu-i distrat. Haideţi să vă arăt casa şi camerele unde o să staţi.
   Încăperile era mici şi reci, dispuse de-o parte şi de alta a unei galerii impresionante. Pe pereţii din piatră erau aşezate în suporturi securi de luptă, săbii cu lama de diferite lungimi, scuturi, platoşe, zale, arcuri cu săgeţi şi stindarde care datau de pe vremea când Irlanda cunoscuse asuprirea şi jugul eglezilor.
   Alecsandra şi Vivien se instalară într-o odaie cu pereţii circulari. Existau două ferestre cu boltă mascate de o draperie din catifea bordo. Peste podele din piatră fuseseră aruncate covoare persane cu nişte arabescuri minunate. Patul cu baldachin părea destul de încăpător. Nu existau dulapuri, ci doar două cufere goale, cu capacul împodobit cu picturi şi intarsii din sidef.
   Alecsandra îşi trecu degetele peste ele, datându-le în mintea ei, apoi deschise unul şi-şi goli sacul de voiaj, depozitându-şi cele patru garderobe pe care le adusese cu ea: o rochie de cocteil din mătase de culoarea fildeşului, scurtă până la genunchi şi cu umerii goi, un costum de stofă de culoarea prunelor şi două ţinute de tăvăleală, cum le spunea ea, constând într-o jachetă, pantaloni comozi, bluze pe gât şi ghete asortate.
   Vivien îşi scoase un chimono de mătase albă brodat cu fire argintii şi costumul de piele neagră, aranjându-le cu grijă, apoi deschise lada frigorifică în care-şi adusese hrana pentru următoarele patru zile, inspectând-o.
   - Ai emoţii? o întrebă ea, vorbind pe un ton scăzut.
   - Violet şi Sheree nu-mi inspiră încredere, mărturisi Alecsandra cu un oftat.
   - Nici mie. Dar Guido pare să aibă încredere în Shawn şi mă gândesc că irlandezul este în stare să-şi controleze femeile. Eşti gata?
   - Da.
   - Să mergem.

         Se strânseră cu toţii în biblioteca impresionantă, împrăştiindu-se care-ncotro şi ocupându-şi fiecare câte un loc.
   Alecsandra zâmbi când văzu focul care ardea vesel în şemineul mare din piatră cenuşie. Esenţa lemnului de măr parfuma încăperea cu aspect auster, iar lumânările aprinse în sfeşnicele din argint vechi cu şase braţe împrăştiau o lumină îmbietoare. Fortăreaţa fusese electrificată, desigur, dar stăpânii păreau să respecte obiceiurile şi tradiţia locului.
   Clanul O’Flagherty se străduia să le ofere o şedere cât mai plăcută în Irlanda şi ea aprecie acest lucru.
   Totuşi, era cam înghesuială pe acolo. Paisprezece vampiri adunaţi laolaltă era un eveniment rarisim. Irlandezii se aflau în inferioritate numerică şi nervozitatea li se citea pe feţe. Guido probabil că uitase să le precizeze în ce formaţie veneau şi-i luase pe nepregătite.
   Alecsandra îi înţelegea perfect. Nu puteai rămâne indiferent în faţa staturii impresionante a lui Mario sau a danturii magnifice a lui Kay, şi nici să stai relaxat în preajma unui hibrid ciudat, nici om, nici vampir, din partea căruia nu ştiai la ce să te aştepţi.
   Alecsandra o văzu cu coada ochiului pe Violet studiind-o cu un zâmbet sfios, deşi irişii injectaţi îi ardeau în cap. Violet se întreba probabil ce gust avea sângele ei din moment ce inima nu i se oprise odată cu transformarea. Sheree n-o scăpa nici ea din ochi. Ryan o adulmecase când trecuse pe lângă el şi Geff, mai îndrăzneţ, îi luase mâna ca să i-o sărute curtenitor, ţinându-şi buzele lipite de degetele ei suficient de mult încât să-l facă pe Marcus să-l mârâie.
   - Scuze, se retrase Geff. N-am ştiut că teritoriul este deja ocupat.
   - Acum ştii, îi zâmbi Marcus periculos de amabil.
   Alecsandra îşi arcui o sprânceană, ascunzându-şi amuzamentul. Violet îşi îngustă ochii, plimbându-şi-i de la unul la celălalt.
   - Ie dară, având în vedere că toată lumea este prezentă, cred că ar trebui să ne expui situaţia mai pe larg, opină Shawn, privindu-l pe Guido.
   Guido surâse şi începu să le povestească totul, începând cu noaptea în care interceptaseră transportul de HHS43 şi-o capturaseră pe Beatrice.
   Reacţiile fură împărţite. Culoarea ochilor lui Shawn viră treptat de la fumuriu spre nuanţa teracotei, apoi se injectară instantaneu. Sheree asculta cu ochii întredeschişi, părând că moţăie. Geff patrula de zor în faţa şemineului, mergând atât de apăsat şi de iute încât se mirau cu toţii cum de nu săpase niciun şanţ între timp. Ryan mitralia înjurături în limba celtă sau ceva similar, pentru că vorbea mult prea repede şi cu un asemenea accent încât Alecsandrei îi fu peste putinţă să înţeleagă ce spune. Violet se înghesuise în el, holbând ochii la Guido. Murphy părea la un pas de a ţâşni pe lustră: tremura tot şi ochii i se rostogoleau în orbite de la unul la altul. Alecsandra îşi notă asta în minte. Murphy părea să aibă probleme serioase cu concentrarea şi autocontrolul.
   - Lipitoare nenorocită.
   Vocea lui Shawn era limpede şi calmă, însă expresia de pe faţa lui o făcu pe Alecsandra să se întrebe cum arăta când se dezlănţuia cu adevărat. Presupunea că era ca un coşmar izvorât direct din măruntaiele iadului.
   - O să vă ajutăm să-l prindeţi, rosti Sheree, privindu-l pe Guido cu un zâmbet vag. Nu numai voi sunteţi în pericol.
   - Exact, rosti Guido domol. Toţi cei care trăiesc în afara anturajului lui Igor vor suferi într-un fel sau altul. Probabil că va pretinde supunere oarbă sau moartea celor care refuză s-o facă. Noi nu putem îngădui asta. Vrem să fim lăsaţi în pace şi să trăim liberi, după cum dorim. La fel cum vă doriţi şi voi. Aşa că, da, în situaţia de faţă trebuie să ne unim forţele şi... abilităţile.
   Sheree zâmbi felin, dar nu comentă nimic. Alecsandra se întrebă ce anume ştia Guido despre ea şi omisese să le spună şi lor.
   - Suntem prieteni de aproape două veacuri, Guido, i se adresă Shawn, privindu-l fix. Mi-ai salvat viaţa, îi reaminti el. Este o datorie pe care n-am uitat-o şi pe care nu voi reuşi niciodată să ţi-o plătesc. V-am fi ajutat oricum. Şi cu atât mai mult în situaţia dată.
   - Va trebui să-l capturăm pe Igor viu, sublinie Guido. Vrem să găsim arma şi s-o distrugem. Şi să dăm de urma celui pe care-l slugăreşte. Răul trebuie stârpit din rădăcini. Nu putem risca să ne trezim din nou în aceeaşi situaţie peste câţiva ani. Fiindcă dacă Igor se numără printre favoriţii săi, vampirul căruia i-a jurat credinţă nu va înceta niciodată să ne vâneze ca să-l răzbune!
   - Îi vom opri, făgădui irlandezul cu un rânjet feroce.
   - Eu am comandat deja confeti şi şampanie, zâmbi Mal relaxat.
   Stabiliseră de comun acord ca întâlnirea să aibă loc în Dublin, într-un bar aflat în centrul capitalei.
   Vivien urma s-o însoţească pe Alecsandra la locul de contact, ceilalţi se împărţiră în trei echipe. Irlandezii aveau sarcina de a securiza zona, semnalând orice prezenţă străină. Mal cu Sofia şi Marcus se aflau într-o dubiţă parcată cu treizeci de metri mai jos pe bulevard, ocupându-se atât de filaj cât şi de partea electronică. Guido, Mario şi Kay închiriaseră o cameră la etajul doi în hotelul de vizavi, ale cărei ferestre dădeau spre intrarea în bar.
   Se asigurau astfel că puteau observa traficul din faţa cârciumii fără ca nimeni să le prindă mirosul şi totodată să poată interveni imediat în caz că se ivea ceva neprevăzut.
   Comunicarea între echipe se făcea prin nişte scule sofisticate, care arătau exact ca microfoanele folosite de starurile de muzică pop în concertele live. Marcus le cumpărase dintr-un magazin din Dublin cu o seară în urmă şi le meşterise personal, adaptându-le necesităţilor. Alecsandrei i se prinsese un microfon pe spatele reverului de la jacheta din lână şi o broşă cu ametiste în formă de floare pe faţa acestuia, în care Marcus montase o cameră minusculă de luat vederi. În urechea stângă avea un dispozitiv audio.
   Cu douăzeci de minute înainte de ora stabilită, Alecsandra şi Vivien intrară în bar, instalându-se amândouă la masa pe care Shawn le-o rezervase în acea după-amiază. Aerul era plin de fum de ţigară şi de aroma trupurilor umane şi a parfumurilor folosite. Muzica care se revărsa din boxe era liniştită şi plăcută, reglată la un volum acceptabil, o curgere lină de sunete de flaute şi viori care făceau posibilă conversaţia.
   Alecsandra îşi comandă un fresh de portocale, Vivien îşi luă de ochii lumii o bere Harp.
   - E-n regulă, dulceaţă, se auzi vocea profundă a lui Marcus în urechea ei. Activează tărăboanţa.
   Alecsandra zâmbi distrată şi-şi duse mâna la rever, părând să se joace cu broşa. Discret, apăsă miezul florii.
   - Ok. Am imaginea. Stai un pic nemişcată, ca s-o pot bibili.
   Marcus făcu o pauză.
   - Şi... cum te simţi?
   - Excitată.
   - Uau! E o cruzime să spui asta, mai ales când te aude toată lumea.
   Alecsandra simţi ceva similar cu senzaţia pe care o avea înainte, când roşea. Uitase că nu doar el putea s-o audă.
   - Te scot la un film când ne întoarcem, continuă Marcus să flecărească. Am auzit că lansează în douăzeci continuarea de la Amurg. O să fie interesant de urmărit.
   - S-a făcut.
   Vivien o privi curioasă. Era singura dintre toţi pe care Marcus n-o împănase cu tehno-zăpăceli. Marcus zicea că n-are sens să arunce banii pe fereastră din moment ce Vivien avea să-i prăjească sculele în clipa când talentul ei urma să intre-n rol.
   - Marcus, îşi rotunji Alecsandra buzele fără să scoată niciun sunet, dându-şi cu subînţeles ochii peste cap, lămurind-o.
   Vivien surâse, aruncându-i o privire vicleană.
   - De ce nu ţi-o tragi cu el şi să terminaţi odată cu învârtitul în jurul cozii?
   Vivien îi imitase stilul, mişcându-şi doar buzele. Alecsandra îi citi fraza de pe ele şi făcu o faţă comică.
   - Ai înnebunit?
   - Nu. Îmi place Marcus, continuă Vivien în acelaşi mod.
   - Atunci trageţi-o tu cu el! sugeră Alecsandra cu o mimică dulce, fluturându-şi genele spre ea.
   - Nu că n-aş fi curioasă, dar Cyril o să mă ucidă dacă sar pe el.
   - Dă-l încolo. Odată nu se pune!
   - Zi-i tu asta. Pariez că insul este rupere la pat.
   - Lex, transmite-i lui Vivien că are o intuiţie extraordinară, se auzi râsul lui Marcus în receptor, făcând-o pe Alecsandra să tresară şi să înjure când realiză faptul că şi el putea citi de pe buzele lui Vivien prin intermediul camerei. Sunt flatat ca dracu’!
   - Cam atât despre dicreţie, oftă Alecsandra, vorbind de data aceasta cu voce tare. Te-a văzut, o informă pe Vivien, bătând uşurel cu vârful degetului pe broşă.
   Vivien nu păru impresionată. Se aplecă uşor peste masă, asigurându-se că ocupa tot câmpul vizual al camerei şi aruncă o privire languroasă spre aparat, lingându-şi buza de sus cu vârful limbii, într-o mişcare lentă şi plină de erotism.
   - Iisuse Cristoase! exclamă Marcus, înnecându-se de râs. Lex, iubito, cred că o să te părăsesc în curând. Sper că nu te superi, nu?
   - Ba evident că mă supăr! O să trebuiască să te lupţi cu mine pentru ea. Vezi tu... şi pe mine m-a excitat de moarte! Şi nu cred că lui Cyril o să-i şadă în gât s-o împartă din când în când cu mine, îi făcu ea lui Vivien cu ochiul într-un fel desfrânat.
   Vivien râse, etalându-şi dinţii mici, cu caninii o idee strâmbi, pe care Alecsandra îi găsea absolut adorabili.
   - Fetelor, fiţi pregătite.
   Vocea lui Guido îi sună încordată în ureche.
   - Ţintele taman s-au dat jos dintr-un taxi. Sunt singuri. Mie asta nu-mi miroase a bine. Să fiţi atente, bine?
   - Vom fi, promise Alecsandra, pironindu-şi ochii asupra intrării.

                                  CAPITOLUL 21

          Amintirile despre ei erau neclare şi deformate, însă îi recunoscu imediat. El - înalt, brunet şi zdrobitor de frumos, ea - mică, delicată şi seducătoare.
   Privirile li se întâlniră în mai puţin de o secundă şi Alecsandra îşi forţă buzele să i se arcuiască într-un zâmbet plăcut. El surâse, ea rânji, în vreme ce o porneau fără grabă spre ele.
    - Alecsandra.
   - Igor. Olga. Sunteţi extrem de punctuali.
   Alecsandra se ridică politicoasă, fără să facă vreun efort ca să mimeze emoţia revederii, fiindcă era deja surescitată.
   - Ea este prietena mea,Vivien.
   Vampirii o cântăriră din priviri pe chinezoaică şi deciseră că nu reprezenta o problemă pentru ei. Îşi traseră scaunele şi se aşezară la masă în faţa lor. În secunda imediat următoare difuzorul din urechea Alecsandrei păţi ceva. Începu să ţiuie ascuţit, zgâriindo pe creieri.
   Alecsandra îşi duse mâna discret la ureche, îl pescui şi-l scoase, palmându-l cu dexteritate. Îi dădu drumul sub masă şi-l strivi cu tocul, rugându-se ca Igor sau Olga să nu fi prins sunetul acela strident.
   - Arăţi minunat, rosti Igor, zâmbindu-i uşor.
   Însă zâmbetul i se dizolvă instantaneu când auzi bătaia umedă a inimii ei. Se părea că şi bruneta i-o auzise, pentru că amândoi se holbară la ea increduli, mutându-şi sideraţi privirea de la faţa ei spre piept şi-napoi.
   Alecsandra îşi arcui o sprânceană delicat.
   - Interesant, nu-i aşa? făcu ea cu candoare, sorbind o gură din sucul de portocale. Mi s-a spus că sunt unică. Nici, nici, ci ceva între.
   - Cum? făcu Igor ochii mari, părând de-a dreptul şocat.
   - Ar fi o teorie în acest sens, oftă ea, rulându-şi buzele în timp ce-l privea cu drăgălăşenie. Fulgerul a încetinit acţiunea veninului tău. O parte a fost neutralizat, ce-a rămas şi-a modificat structura şi m-a transformat, dar incomplet. Avantajul? Mă pot bucura de ultraviolete după pofta inimii. Toastă cu sucul şi bău în cinstea evenimentului.
   - Eşti... un miracol!
   Igor era fără îndoială extaziat. Expresia de pe faţa lui era una de uimire autentică.
    - Da, nu-i aşa? zâmbi Alecsandra strepezit.
   O mişcare în dreptul uşilor de la intrarea în bar îi distrase atenţia. De fapt, Alecsandra n-ar fi ştiut să spună dacă într-adevăr existase vreo mişcare anume sau nasul ei intrase brusc în alertă când prinse izul acela vag dulceag, de tămâie.
   Îşi fixă privirea asupra femeii de statură medie, cu părul auriu tuns scurt şi aranjat şic. Faţa îi era ovală, pomeţii proeminenţi, gura extrem de senzuală. Paloarea ei era evidentă. Purta ochelari de soare, un pardesiu de culoarea alunelor, pantaloni evazaţi din mătase neagră şi pantofi cu toc înalt.
   Blonda se opri lângă masa lor în următoarea secundă şi-şi scoase ochelarii, mimând surpriza.
   -Igor, dragule! Ce plăcere să te revăd! exclamă ea cu un entuziasm fals, pironindu-şi privirea asupra lui Vivien.
   Ochii ei aveau o culoare imposibilă. Nici roşii, nici portocalii şi nici vişinii, ci o combinaţie între ele. Alecsandra simţi instinctiv pericolul şi-şi întinse mâna pe sub masă spre Vivien. Însă înainte de a apuca s-o atingă, privirea chinezoaicei se înmuie şi pleoapele i se zbătură uşor, ca apoi să se prăbuşească fără vlagă peste masă, răsturnînd cu capul sticla de bere şi rămânând nemişcată.
   -Alecsandra, dă-mi voie să ţi-o prezint pe Claudia, rosti Igor, zâmbindu-i cu afecţiune.
   Alecsandra îşi îndreptă privirea furioasă asupra noii venite. Simţi un val de moleşeală pălind-o drept în moalele capului şi-n secunda următoare, alunecă într-un somn adânc, fără vise.
   -Bine lucrat, o felicită Igor, ridicându-se şi ocolind masa.
   O săltă pe Alecsandra în picioare şi-o aruncă pe umărul său, îndreptându-se spre ieşirea din spatele barului, pe unde se făcea aprovizionarea localului. Olga strecură în trecere un plic barmanului, care îl înşfăcă şi-l strecură în buzunarul din spate al blugilor, fără să se uite.
  
        Din momentul în care Igor pătrunsese în bar şi până la urcarea lui şi a însoţitoarelor sale în dubiţa neagră fără geamuri şi cu numere false de înmatriculare, care-i aştepta pe aleea întunecată din spatele barului, se scurseseră exact douăzeci de secunde.
   - La naiba! Ceva ne bruiază... Am pierdut semnalul audio şi video!
   Marcus mârâi, degetele alunecându-i cu viteză peste tastatura laptop-ului său, în timp ce se ruga ca defecţiunea tehnică să ţină strict de aparatura sa.
   - Intrăm, îi anunţă Guido.
   Toţi trei îşi ridicară privirea la timp pentru a-i vedea pe Guido, Kay şi Mario sărind prin geamurile hotelului într-o explozie de cioburi şi aşchii de lemn, pentru a ateriza drept în mijlocul bulevardului. În clipa următoare dispărură pe uşa localului.
   Mal şuieră o înjurătură trivială. Deschise portiera în acelaşi timp cu Sofia şi se năpustiră amândoi pe urmele celor trei. Marcus întârzie o secundă, cât să-şi izbească laptop-ul de bord, eviscerându-l. Zbură prin parbriz, făcându-l ţăndări, repezindu-se ca o tornadă drept în mijlocul traficului.
   O maşină îl izbi din plin, proiectându-l la zece metri în faţă. Vampirul ateriză lin pe capota unei Skoda şi continuă să alerge pe deasupra maşinilor aflate în mişcare. Se auziră frâne scrâşnind, izbituri, sunetul caroseriilor strivite. Marcus nici măcar nu încetini şi nici nu folosi uşa de la intrarea în bar: pătrunse în incintă direct prin zid, demolându-l, exact la timp pentru a-l vedea pe Mario ţinându-l pe barman cu ambele mâini de gât.
   - Unde s-au dus?!! mârâi portughezul, cu ochii injectaţi de furie.
   - În spate. Pe ieşirea din... din spate, horcăi bărbatul, cu ochii ieşiţi din orbite, în timp ce dădea din mâini, indicându-le direcţia.
   Marcus ajunse primul acolo. Aleea era pustie.
   Pentru prima dată de când inima lui împietrise în nemurire, îl cuprinse o spaimă adâncă, viscerală, paralizantă. Se opri în mijlocul străduţei, cu pumnii strânşi cu neputinţă pe lângă trupul rigid, şi-şi dădu capul pe spate, scoţând un urlet prelung, înfiorător şi plin de durere, în timp ce genunchii i se tăiară.
   - Marcus, revino-ţi!
   Sofia îl înşfăcă de gulerul hainei, zgâlţâindu-l cu putere. Îl privi cu ochi sălbatici, plini de mânie şi groază.
   - Nu ne poţi ajuta dacă nu-ţi revii imediat!... La naiba, nu doar tu ai pierdut-o!
   Se auzi un hârâit în microfoanele pe care le purtau, apoi vocea lui Shawn tună în receptor:
   - Dubiţă neagră, fără geamuri, la două intersecţii mai sus de voi! Le-am prins mirosul. Mai sunt alţi patru într-un Volvo bordo care le asigură spatele. Ne luăm după ei. Mişcaţi-vă!
   Marcus se dezmetici brusc şi ţâşni în sus, aterizând pe marginea acoperişului. O luă la fugă, deplasându-se ca un glonţ. Mal şi Kay îl urmară.

          Sofia intră în bar şi o recuperă pe Vivien, care continua să fie inconştientă, şi se întoarse la dubiţa abandonată.
   O întinse pe banchetă cu grijă şi înjură cu ură în timp ce se urca la volan. Aveau să plătească pentru asta! Avea să-i lege de un stâlp şi să le dea foc de vii!
   Guido şi Mario se suiseră în BMW-ul argintiu al lui Murphy şi se strecuraseră deja în trafic. Sofia se văzu nevoită să facă nişte artificii pentru a-i ajunge din urmă.
   Accelerară, forţând maşinile, în timp ce Ryan le dădea indicaţii pe unde s-o ia.
   - Se îndreaptă spre nord, se auzi vocea lui Sheree în receptor.
   - Unde eşti? întrebă Guido, când detectă un sunet ca un fâşâit pe care-l sesiză şi Sofia.
   - Alerg în paralel cu ai voştri. Ne separă doar strada.
   Sofia se aplecă în faţă, aruncând o privire spre acoperişurile blocurilor din faţă.
   Văzu o umbră întunecată sărind peste cele din dreapta. Automat, ochii i se îndreptară spre blocurile de vizavi. Îl zări pe Kay şi presupuse că şi Mal cu Marcus erau prin apropiere. Aveau un avans cam de şase secunde.
   Semaforul din faţă îşi schimbă culoarea, dar atât ea cât şi Guido, care conducea BMW-ul irlandezului istericos, trecură pe roşu. Un sfert de minut mai târziu zăriră stopurile din spate ale Volvo-ului, însă exact în aceeaşi secundă auziră sirenele unei maşini de poliţie.
   Sofia aruncă o privire în laterala din dreapta. Erau două, cu girofarurile pornite.
   Enervată, izbi cu pumnul în bordul maşinii, zdrobindu-l.
   - Kay?
   - Te aud!
   - Am probleme.
   - Am văzut. Te rezolv imediat.
   Îl văzu pe Kay aterizând în faţa ei şi Sofia fu cât pe ce să frâneze. Dar înainte de a apuca s-o facă, Kay sări peste dubiţă şi se interpuse între ea şi maşinile de poliţie.
   Şoferii frânară şi izbutiră să oprească maşinile la milimetru de picioarele lui. Sofia aruncă încă o privire în laterală, prinzând scena în plină desfăşurare. Probabil că Kay rânjea, sau cel puţin aşa presupuse ea, în timp ce se apleca, apucând partea de dedesubt a botului celor două maşini oprite în paralel şi impregnându-le un imbold scurt.
   Maşinile se dădură peste cap de câteva ori, oprindu-se amândouă cu roţile în sus şi blocând circulaţia. Kay se volatiliză o fracţiune de secundă mai târziu.
   - Mersi, ciripi Sofia.
   - N-ai de ce.
   Zâmbetul mătăsos al lui Kay era prezent în vocea lui încordată.
   - Impresionant, se auzi comentariul acid al lui Sheree. Dar, ştiţi, noi locuim prin preajmă. Nu-i nevoie să ne demolaţi oraşul.
   - Scuze, făcu Kay pe un ton mieros.
   Sofia îşi înghiţi replica sarcastică, împingând acceleraţia până în podea ca să se poată ţine după Guido. Geamătul lui Vivien din spate o făcu să se încordeze.
   - Trupă, avem semne de viaţă de la gheişă, anunţă Sofia, fără a-şi putea ascunde uşurarea din voce.
   - Gu... ra! izbuti Vivien să articuleze, ridicându-se cu greu în fund.
   Sofia îi aruncă o privire peste umăr. Vivien se freca somnoroasă la ochi.
   - Ce ţi s-a întâmplat? se interesă Sofia, concentrându-se asupra condusului şi blestemând în tăcere lipsa de suflu a maşinii.
   - Era... o vacă blondă, mormăi Vivien, executând o serie de mişcări care aveau menirea de a-i canaliza energiile. M-a... adormit!... S-a uitat la mine şi... m-am trezit că visez! N-am mai visat de opt sute de ani. Şi uitasem cum este!
   - Chiar? rânji Sofia, făcând ochii mari, surprinsă şi totodată curioasă.
   - Mhm, confirmă Vivien, alunecând pe scaunul de lângă ea. Am visat că mi-o puneam cu Tang. A fost... o experienţă! Dacă n-aş fi atât de şucărită pe ea, probabil că aş propune s-o păstrăm.
   Brusc, Vivien se dezmetici.
   - Unde este micuţa? făcu ea ochii mari, înspăimântată.
   - Ticăloşii naibii au luat-o!
   Vivien icni, apoi scoase un şuierat mânios. Mâinile i se strânseră în pumnii şi unghiile lungi, lăcuite în nuanţa coralului, plezniră cu un sunet surd.
   - Le-am luat urma? se interesă Vivien, înghiţindu-şi panica.
   - Da.
   Sofia aruncă o privire în jur, orientându-se. Mai aveau puţin şi ieşeau din oraş. Era perfect!
   - Bine.
   Vivien se relaxă subit.
   - Vaca blondă e a mea!
   - S-a făcut!
   Sofia rânji şi privirea îi licări periculos când zări stopurile Volvo-ului cu trei maşini în faţa lui Guido. Trei secunde mai târziu, Kay ateriză pe plafonul acestuia, urmat de Mal. Sofia văzu saltul spectaculos al lui Marcus. Trase stânga de volan, izbutind să localizeze şi dubiţa neagră pe care Marcus se ghemui.
   Vivien băgă un cot în geamul din dreapta ei. Sticla se împrăştie cu un clinchet de cioburi şi chinezoaica se agăţă cu ambele mâini de marginea de sus a portierei, arcuindu-se şi alunecând fluid pe capotă. Se echilibră imediat şi sări, aterizând lângă Marcus.
   Sofia chicoti, dar sunetul îi muri în gât când prin geamul din dreapta alunecă o umbră neagră pe scaunul de lângă ea. Instinctiv, mâna i se repezi în gâtul nepofitului.
   - Vezi-ţi de condus, o sfătui Sheree moale, blocându-i atacul.
   - Să mă fut!... M-ai speriat, cretina dracului! Nu puteai şi tu să dai un semn înainte de a năvăli aşa? se burzului Sofia la ea.
   Sheree chicoti fermecător.
   - Mda, data viitoare o să-ţi fac un dans tribal pe capotă. E bine aşa?
   - Du-te naibii!
   - Iadul nu există. Şi nici raiul, la o adică. N-ai aflat asta încă?
   - Filozoafă, mhm? ricană Sofia.
   Depăşi un Fiat şi o Honda, vârându-se în spatele lui Guido. Se decise că nu strica să fie politicoasă cu vampirul de lângă ea.
   - Eşti rapidă.
   - Mersi, surâse Sheree, dezgolindu-şi dantura şocant de albă în contrast cu piele întunecată.
   - Dar eu sunt şi mai rapidă.
   - Asta rămâne de văzut, murmură Sheree, mimând un căscat plictisit pe care şi-l camuflă într-un gest cabotin cu mâna.
   - Pariu? îi aruncă Sofia o privire chiorâşă.
   - Nu fac pariuri pe care ştiu din capul locului că le câştig, replică Sheree dulce. Eu nu mă umilesc niciodată.
   - Să mori tu!
   - Să-mi sară ochii pe plită dacă te mint!
   Sofia râse. Autostrada se întindea în faţa lor.
   - E-n regulă. Recunosc că ai un umor dat naibii!
   - Fetelor, încetaţi cu bârfa, rosti Mal. Trecem la treabă.
   - Irlanda, unde sunteţi mai exact? se interesă Sofia, rânjind cu duioşie spre Mario, care deschisese portiera BMW-ului şi se căznea să iasă din el fără să-l şifoneze.
   - În faţa lor, se auzi vocea aspră a lui Ryan.
   - Întoarcem! anunţă Shawn.
   Sofia se înfipse în frână, făcând dubiţa să derapeze pe şoseaua udă. Sări jos imediat şi se trezi cu Sheree lângă ea, fapt care o făcu să se strâmbe şi să-i arunce acesteia o privire lungă şi ranchiunoasă.
   Guido oprise şi el. Mario era deja lângă Volvo, ţinându-i ridicată partea din spate, în timp ce şoferul se încăpăţâna să accelereze. Cum modelul avea tracţiunea pe spate, roţile dinspre portbagaj se învârteau în gol, în timp ce cele din faţă muşcau asfaltul cu furie. Brusc, portierele Volvo-ului se dădură în lături şi patru umbre ţâşniră din interiorul lui, pierzându-se în întuneric. Sofia, Guido,  Sheree şi Mal se repeziră după ei.
   Mario luă maşina cu ambele mâini şi se răsuci ca un aruncător de greutăţi, scoţând-o din peisaj, apoi se răsuci spre dubiţa neagră, împletindu-şi degetele butucănoase şi întinzându-şi braţele musculoase în faţă, trosnindu-le a încălzire.
   - Târfa spălăcită e a mea! mârâi Vivien.
   - Cum vrei tu, scumpete, replică Macus cu un rânjet galant.
   Ca la un semn, apucară plafonul maşinii şi traseră, desfăcând dubiţa ca pe o cutie de conserve.
   Cinci vampiri erupseră din interiorul ei. Mario năvăli, înşfăcând doi dintre ei de gât şi ţinându-i lejer pe loc. Vivien o recoltă pe Claudia, descărcându-şi în ea întreaga ei putere. Vampirul viselor îşi dădu ochii peste cap şi se prăbuşi ca un lemn pe asfaltul ud. Igor nimeri drept în braţele lui Kay, care-i rânji cu ferocitate înainte de a-şi înfinge colţii în gâtul lui. Olga fu trântită la pământ de mica zână irlandeză, care sâsâi ameninţător la ea. Marcus alunecă în interiorul dubiţei, culegând-o pe Alecsandra cu grijă de pe banchetă.
   Era inertă şi el îşi lipi disperat urechea de pieptul ei, ascultând. Inima ei bătu stins, odată şi încă odată, la intervale de opt secunde fix. Ochii lui se închiseră, în timp ce uşurarea îşi croia drum prin sistemul lui, făcându-l să tremure.
    O strânse la pieptul lui şi sări, aterizând lin lângă BMW-ul lui Murphy.
   - Este vie, şopti el chinuit, fără a se adresa cuiva anume, lipindu-şi buzele de ale ei. Trăieşte!
   Se lăsă în fund în mijlocul şoselei ude, legănând-o la pieptul lui, pradă unui sentiment amestecat. Ar fi plâns dacă ar fi putut. Era copleşit. Simţea şi spaimă, şi bucurie, şi uşurare. Furia şi mânia îi întunecau mintea. Combinaţia era nimicitoare.
   - Nu i-am fi făcut rău!... Nu de asta am luat-o! Niciodată nu i-am fi făcut vreun rău!
   Vocea răguşită a lui Igor ajunse până la el. Încet, încet de tot, Marcus îşi întoarse faţa spre el, pironindu-l cu o privire plină de ură. Nu expresia din ochii lui era terifiantă, cât mişcarea lentă pe care o executase.
   Pentru un vampir care se putea mişca precum un fulger, gestul fusese de o încetineală exasperantă.
   - Teoretic vorbind, ar trebui să-ţi fiu extrem de recunoscător pentru faptul că ai adus-o în viaţa mea, rosti Marcus, abia mişcânduşi buzele. Practic însă... tocmai ţi-a expirat timpul!
   Se ridică cu grijă şi-l privi lung pe Shawn, care răsărise lângă el, cu braţele întinse, pregătit. Irlandezul îl privi cu înţelegere şi aprobare. Marcus dădu din cap şi o aşeză pe Alecsandra în adăpostul ferm al braţelor lui.
   - Poate că ar trebui să-l aşteptăm şi pe Guido, sugeră Mario îngrijorat, când îl văzu îndreptându-se agale spre Kay, care-l imobilizase pe Igor.
   - Nu are importanţă, crede-mă! rânji Marcus, perfect lucid. Oricare dintre ei ne poate da informaţiile care ne interesează. Va fi o luptă dreaptă.
   Kay păru să cadă de acord cu el. Îşi descleştă fălcile din gâtul vampirului, dându-i un brânci spre Marcus. Igor se împletici, dar izbuti să se redreseze la timp.
   - Nu este nevoie să se ajungă aici! izbucni rusul disperat. Jur că nu aveam nicio intenţie de a-i face vreun rău!
   - Nu cred că mă interesează asta, replică Marcus moale. Pe voi vă interesează? îi întrebă el pe ceilalţi, cu mâinile desfăcute în lături, aruncându-le o privire cu o sprânceană arcuită ironic.
   - Nu, mormăi Kay. Extermină-l.
   - Da, n-o mai lălăi, fu de părere şi Mal.
  
        Lupta se termină rapid. Igor pur şi simplu nu avu nicio şansă. Marcus îl sfârtecă în bucăţi.
   Geff şi Ryan se ocupară de rămăşiţele tremurânde ale rusului.
   - Tu urmezi, rânji Marcus spre Olga, făcându-i semn lui Violet s-o elibereze.
    - Nu!
   Olga se repezi orbeşte în direcţie opusă, încercând să scape cu fuga. Marcus o ajunse din doi paşi şi-o înşfăcă de gât, răsucind-o spre el. O privi în ochi cu cruzime şi sălbăticie.
   - Pentru Alecsandra, şopti el, smulgându-i capul de pe umeri.
   Rămăşiţele lor deja ardeau când Sofia, Guido şi Sheree se întoarseră cu captura lor.
   - Unde-i Mal? se interesă Vivien, cu ochii aţintiţi asupra resturilor care  continuau să tremure în miezul flăcărilor.
   - S-a ales cu cel mai iute de picior, o informă Sofia sec. Părerea mea este că pe ăsta o să-l ratăm. L-am văzut cum aleargă. Mal va trebui să se roage să se împiedice sau ceva pentru că, sincer, nu cred că va izbuti să-l înhaţe.
   Previziunile ei se dovediră a fi corecte. Mal reveni după aproape o oră, arătând abătut şi furios. Eşecul îl făcea să fie inflamabil şi la fel de delicat de manevrat ca o bombă cu ceas.
    Din cei nouă vampiri unul scăpase şi alţi patru fuseseră maziliţi. Păstraseră patru dintre ei pentru a stoarce informaţii, urmând a fi încarceraţi în pivniţa fortăreţei clanului O’Flagherty.
    Marcus o recuperă pe Alecsandra din braţele lui Shawn şi se strecură în maşina lui Guido. Vivien îl pusese deja la curent despre cum funcţiona talentul Claudiei şi Marcus îşi îngădui să se relaxeze.

         Pentru prima dată în şase ani, simţea că se afla cel mai aproape de visul lui. Nu-şi dezlipi privirea de pe faţa ei tot timpul cât dură drumul până la fortăreaţă.
   Dragostea mistuitoare pentru ea era un chin şi o dulce binecuvântare.
   Niciodată n-avea să o mai scape din ochi! Niciodată n-avea să mai îngăduie cuiva să se mai apropie de ea şi s-o rănească! Ea era a lui, în sfârşit!
   La patruzeci de mile distanţă, scufundat într-o mlaştină împuţită, un vampir activă cu o mână nesigură un telefon mobil neînregistrat. Vocea catifelată şi înspăimântătoare răspunse după al şaselea apel.
   - Da?
   - Stăpâne. Vampirul înghiţi cu dificultate în sec. Sunt Raul.
   - Da?
   -Înălţimea ta... am eşuat... A fost o ambuscadă. N-am avut nicio şansă! Au fost de două ori mai mulţi decât noi...Se lăsă o tăcere adâncă, copleşitoare.
   Vampirul începu să dârdâie.
   -Am înţeles, răspunse vocea sec.
   -Am rămas singur, stăpâne. Ce să fac?
   -Întoarce-te. Voi avea eu grijă de restul.

                                            CAPITOLUL 22

             Chicago, ajunul Crăciunului
    Era cu puţin înainte de ora opt când Max termină de printat ultimul raport şi-l îndosarie. Toţi angajaţii plecaseră acasă de aproape trei ore, cu excepţia lui, care rămăsese ca să-şi pună lucrurile la punct, şi a portarului.
    Îl aşteptau trei săptămâni de concediu, pe care încă nu se hotărâse cum avea să şi le cheltuie. Practic, aceasta era luna de concediu pe care Foreman i-o promisese încă de când se întorsese din Indonezia şi pe care abia acum îi îngăduise să şi-o ia.
   Probabil că cel mai indicat era să dea o tură prin Aspen şi să schieze.
   Întotdeauna pleca să schieze de sărbători. Sau putea alege vreo plajă tropicală înconjurată de palmieri, unde să stea cu ridichea în sus, să se îmbuibe cu Mai Tai şi să se prăjească la soare.
   Niciuna dintre variante nu i se părea atrăgătoare.
   Max goli scrumiera la coş, apoi adună multitudinea de bileţele adezive cu diverse însemnări, verificându-le rapid înainte de a le da drumul în gunoi.
   Nu se grăbea. Acasă nu-l aştepta decât Belzebuth, dar îi lăsase suficientă mâncare în castronaş de dimineaţă cât să-i ajungă până a doua zi... în cazul în care se decidea să dea totuşi curs invitaţiei Alenei şi să-şi petreacă seara împreună cu ei. Sau putea să accepte propunerea lui Noah şi să participe la nu se ştie ce dineu simandicos.
   Oferta fratelui său nu-l tenta aproape deloc. De la o vreme nu-l mai atrăgeau petrecerile zgomotoase, cu lume selectă şi plină de fumuri, unde o porţie de mâncare costa cam jumătate din salariul pe o lună al unui proaspăt angajat de-al agenţiei, iar conversaţiile se axau pe trei mari teme: politică, bani şi următoarele alegeri.
   Poate că cel mai bine ar fi fost să o sune pe Alena şi să-i spună că o să treacă pe la ei pentru câteva ore. Poate că mai rămăsese ceva din tortul aniversar cu ciocolată al Jessicăi...
   Max oftă. Îmbătrânea, la naiba! Fiica lui împlinise ieri cincisprezece ani! El avea să facă treizeci şi cinci peste vreo două săptămâni. Când mama mă-sii trecuseră toţi acei ani!?
   Fusese îngrozitor de tânăr când se însurase cu Alena. Abia împlinise nouăsprezece ani. Alena era cu o jumătate de an mai mică decât el. Se înamoraseră ca doi nebuni şi se căsătoriseră la nici două luni de când se cunoscuseră. Jess apăruse fix după nouă luni. Şi timpul se scursese vijelios începând cu acel moment.
   Iar acum se pomeni că are o fiică adolescentă... care probabil se gândea deja la întâlniri cu băieţii!
   Max se strâmbă. Nu-i plăcea ideea deloc şi bănuia că avea o reacţie tipică de tătic posesiv şi gelos. Însă i se părea inacceptabil şi revoltător ca un puşti cu hormonii înfierbântaţi să aibă gânduri cu fiica lui.
   În clipa următoare se decise. Avea să meargă acolo în seara asta şi să încerce s-o tragă pe Jess de limbă. Probabil că avea să se simtă penibil, dar cel puţin avea să se lămurească dacă era cazul să-şi facă griji sau nu. Însă mai înainte de asta trebuia să treacă pe acasă şi să ia pungile cu cadouri.
    Max se uită la ceas. Era opt şi zece. Dacă băga viteză, avea timp să facă şi un duş.

            Îşi setă computerul şi-l închise, îşi încuie sertarele şi stinse lampa de pe birou.
   Îl salută pe portar şi ieşi în ninsoarea abundentă, pornind spre locul unde-şi parcase maşina.
   Poate că era timpul să şi-o aducă pe cealaltă din D.C. şi să-şi lase Porche-ul în garajul lui Noah până la primăvară. Eventual să-i ceară fratelui său Chevy-ul până când reuşea să plece în Washington.
   Max îşi scutură zăpada din păr, amintindu-şi că era timpul să facă o vizită şi frizerului, şi intră în maşină.
   Plicul alb de pe scaunul de alături îl făcu să încremenească pentru o secundă.
   Apoi se mişcă degajat. Porni contactul, îşi scoase arma şi dădu drumul la muzică cu volumul suficient de tare pentru a masca sunetul piedicii trase, după care se răsuci în scaun. Nu era nimeni în maşină cu el. Ochii lui se îngustară.
   Suspicios, blocă portierele şi luă corpul delict. Înăuntrul plicului nu era decât o singură foaie. O trase cu două degete şi citi cele trei rânduri scrise cu litere înghesuite din mijlocul biletului.
   Sărbători fericite. Cadoul surpriză te aşteaptă acasă. Sper să-ţi placă.
   Preţ de aproape două minute încheiate fu incapabil să se mişte. Adrenalina îi vuia prin sânge, amorţindu-l complet. Inima îi bătea atât de tare încât zgomotele din jur se estompaseră, singurul sunet pe care-l auzea fiind propriul puls asurzitor, care-i lovea timpanele ca un piston hidraulic.
    Trecuseră şase săptămâni de când o văzuse ultima oară. Şase săptămâni mizerabile, în care suferise cumplit. Patruzeci şi şapte de zile negre şi tot atâtea nopţi pe care le petrecuse aşteptând un semn de la ea, oscilând între deznădejde şi speranţă, nefericire şi nebunie, ca un afurisit de Yo-yo!...
   Şi, în sfârşit, lucrul pe care şi-l dorise cu disperare se întâmplase. Ea intrase în contact cu el. Deşi niciodată nu-i văzuse scrisul, nu se îndoia că era al ei. Şi faptul că se gândise la el suficient cât să-i ia un cadou de sărbători îl făcea să... spere!
   Mâinile îi tremurau când manevră volanul şi se strecură în trafic.

      Alecsandra se ţinuse de cuvânt. Lanţul crimelor din Downtown încetase subit.
   Însă dosarul nu fusese clasat şi nici n-avea să fie prea curând. Max nu putea să-i explice lui Foreman că nu mai era cazul să-şi facă vise în legătură cu prinderea ucigaşului. Pe de altă parte, lucrul acesta îl ajutase să-şi obţină transferul temporar la departamentul din Chicago. John nu-i semnase transferul definitiv, dar Max smulsese promisiunea de la el de a-l lăsa acolo până la rezolvarea cazului.
   Parcă maşina la două străzi distanţă de blocul său şi porni pe jos, prin ninsoarea bogată, încercând să-şi limpezească mintea. Inima încă îi bătea cu putere şi Max se întrebă într-o doară dacă n-ar fi trebuit să se oprească la vreo farmacie şi să ia o nitroglicerină sub limbă.
   Ar fi fost stupid să facă un atac de cord la treizeci şi cinci de ani! Însă pur şi simplu nu se putea linişti. Voia să ajungă cât mai repede în apartament şi să vadă ce anume îl aştepta acolo, dar pe de altă parte se temea ca nu cumva acel cadou să fie unul de despărţire definitivă şi irevocabilă.
   Se opri în faţa blocului şi-şi aprinse o ţigară, trăgând din ea cu sete şi făcându-şi curaj.
   Înjurând, aruncă chiştocul şi intră în bloc, trecând repede pe lângă portar.
   În clipa în care deschise uşa apartamentului său îl izbiră brusc şi simultan mai multe lucruri. Nările îi fură asaltate de mirosul de usturoi prăjit şi de condimente.
   Lumina din bucătărie era aprinsă şi prin uşa larg deschisă se revărsau notele vesele ale unui colind. În living întunericul era întrerupt ritmic de luminiţele colorate ale instalaţiei unui brad pe care nu-l avusese când plecase la muncă în dimineaţa aceea.
   Picioarele i se înmuiară. Închise ochii, strângându-şi pleoapele cu putere, în timp ce un nod mare şi greu i se aşeză de-a curmezişul în gât. Inspiră profund şi-şi ţinu răsuflarea în timp ce pornea şovăitor spre bucătărie. Se opri în prag şi-şi încleştă mâinile pe tocul de lemn, dându-şi răgazul să asimileze şocul năucitor.
    Alecsandra stătea răsucită cu spatele la el, mestecând ceva într-o cratiţă cu o spatulă de lemn, ceva ce sfârâia şi mirosea dumnezeieşte. Pe plita electrică se mai afla o oală în care altceva dădea în clocot. O sticlă cu vin roşu fusese destupată şi pusă pe bufet la respirat. Ferestrele erau larg deschise. Masa din bucătărie fusese ornată festiv, cu două rânduri de tacâmuri şi un aranjament cu lumânări şi rămurele de brad argintiu peste o faţă de masă roşu cu alb.
   Belzebuth era cocoţat pe frigiderul înalt şi o privea nemişcat şi încordat ca un arc, cu blana zbârlită şi urechile lipite de cap, miorlăind scăzut şi ameninţător.
   - Va trebui să încetezi cu asta, i se adresă Alecsandra motanului, izbind scurt spatula de muchia tigăii şi punând-o alături, într-o farfurie. Dacă noi doi nu cădem la pace, va fi jalea lumii, presimt! Fiindcă dacă eu mă pot preface că tu nu exişti, ai putea dovedi şi tu destulă amabilitate ca să faci exact la fel!
   Motanul sâsâi şi o scuipă, continuând s-o mârâie la relanti. Alecsandra oftă şi goli dintr-o singură mişcare cutia cu paste în oala cu apă care fierbea.
   Mototoli între degete cartonul gros până-l făcu cocoloş şi-l aruncă peste umăr, fără să se uite, drept în coşul de gunoi de lângă chiuvetă.
   Max zâmbi, simţind cum totul se dilată şi se umple în el.
   Alecsandra îi gătea! O femeie pe jumătate vampir, uluitor de frumoasă şi de sexy, puternică precum un crucişător marin, stătea în bucătăria lui şi-i gătea o mâncare despre care Max ştia că ea n-avea să pună gura nici dacă-i punea pistolul la tâmplă!
   Era îmbrăcată într-o pereche de colanţi şi un maieu sport de culoare neagră, peste care îşi pusese un şorţ de bucătărie cu danteluţe. Şoldurile i se bâţâiau comic în ritmul colindului. Era desculţă şi părul lung îi era prins la ceafă cu o fundă de cadouri mare şi roşie. Părea să se simtă excelent.
   Max ştiu exact clipa în care-l simţi. Alecsandra încremeni brusc şi faţa i se răsuci spre dreapta cu treizeci de grade. Îşi ţinea ochii închişi şi nasul împins uşor înainte.
   Nările ei fremătară scurt, apoi un zâmbet moale îi arcui buzele rujate într-o nuanţă de roşu fragă. Deschise ochii şi îi aruncă o privire seducătoare peste umăr.
   - Bună.
   - Bună, răspunse Max cu o voce răguşită, sprijinindu-şi umărul de toc.
   Îi venea să se repeadă la ea şi s-o înghesuie într-un colţ cu gânduri nu tocmai curate. Însă nu ştia care erau intenţiile ei şi nu voia să facă presupuneri greşite şi gesturi care aveau să-l coste mai târziu.   
   Faptul că ea se afla acolo, îmbrăcată aşa, făcând ceea ce făcea, depăşea cu mult până şi cea mai fantezistă dintre aşteptările lui.
   - Sper că-ţi plac pastele cu sos.
   - Depinde de care.
   Alecsandra îşi îngustă ochii bătăios.
   - Lassagna.
   - Lassagna este perfect.
   - Nu ştiu să gătesc altceva, se disculpă ea, privindu-l neliniştită.
   - Asta-i grav, rânji Max.
   Se priviră în ochi un lung moment, fără să se mişte niciunul.
   - Am picat într-un moment prost? se interesă ea cu o voce nesigură, muşcându-şi buza de jos. Poate că ai planuri pentru seara asta şi eu...
   - N-am, rosti Max abrupt, întrerupând-o. Planuri, explică el când o văzu că se încruntă nedumerită. N-am planuri.
   Expiră lent şi-şi ridică un deget.
   - Pot să te întreb ceva?
   - Da.
   - Tu eşti cadoul meu surpriză de Crăciun?
   - Da... dacă-ţi place, zâmbi ea felin.
   - Cât timp poţi să rămâi?
   Alecsandra îl privi lung.
   - Depinde.
   - De cine anume?
   - De tine.
   Max îşi ţinu respiraţia. Nodul din gâtul său deveni dureros, ceva zvâcni în stomacul lui şi se strânse.
   - Să înţeleg că eu voi avea ultimul cuvânt de spus în legătură cu asta?
   Alecsandra îl fixă tăcută.
   - Dacă decid să rămâi... atunci te vei muta aici, cu mine, pentru totdeauna? continuă Max cu o voce gâtuită.
   Ea oftă întretăiat, apoi întinse mâna şi opri aragazul, dând tigaia deoparte, fără să-şi ia ochii de la el. Făcu un pas, apoi încă unul, privindu-l serioasă.
   - Max. Nu ştiu cum va fi cu noi doi. Dar sunt dispusă să încerc... dacă şi tu vrei asta. Ştii exact acum ce anume sunt. Nu ştii totul, dar ţi-am spus şi ţi-am arătat destul ca să înţelegi esenţa lucrurilor. Dacă tu poţi să mă accepţi aşa cum sunt, atunci voi rămâne atâta timp cât ne vom simţi bine amândoi. Asta e tot ce pot să-ţi promit deocamdată.
   - E destul. Deocamdată, preciză el, zâmbind din colţul gurii. Pot să te mai întreb ceva?
   - Zi.
   - De ce ai întârziat atât?
   Alecsandra oftă şi zâmbi fară chef.
   - Am fost îngrozitor de ocupată, Max.
  
        Chiar fusese ocupată.
   După ce-şi revenise din somnul indus de Claudia, asta întâmplându-se la vreo şase ore după intrarea acesteia în bar, şi după ce Guido o pusese la curent cu ceea ce se întâmplase în tot acest timp, făcuse o criză de nervi în toată puterea cuvântului.
   Marcus o lipsise de plăcerea de a răzbuna personal moartea lui Leo. Fusese atât de supărată pe el încât nu-i mai vorbise o lună încheiată.
   Vampirii care fuseseră luaţi prizonieri încăpuseră pe mâinile pricepute ale lui Mal şi Murphy.
   Irlandezul nevricos se dovedi a fi un adevărat maiestru al torturii. Inventase nişte metode de a stoarce informaţii care-l lăsaseră pe Mal cu gura căscată şi-l umpluseră de pizmă. Singurul lucru pe care-l putuseră afla din gura lor fusese adresa unei construcţii medievale obscure din Austria.
   Nimeni nu auzise vreodată de Castelul Tryndergell. Izbutiseră să-l localizeze după aproape cinci săptămâni de căutări care păreau zadarnice, numai pentru a descoperi locul pustiu. Vampirii care locuiseră acolo îşi strânseseră catrafusele şi o şterseseră cu mult timp înainte ca ei să le dibuiască ascunzătoarea.
   Deprimarea lovi întregul lor pluton. Urma slabă a mirosului lor dulceag era singura dovadă că locul colcăise până de curând de o mulţime de lipitori.
   Se văzură nevoiţi să abandoneze totul pentru moment. Îşi luaseră rămas bun de la clanul O’Flagherty, promiţând să ţină legătura. Primejdia nu trecuse şi nu avea să treacă până când nu dădeau de urma vampirului căruia îi slujise Igor şi până nu izbuteau să pună mâna pe arma pe care acesta o făurise cu un scop extrem de precis. Aveau să fie atenţi şi să-şi continue cercetările.
   Se întorseseră cu toţii la Refugiu în urmă cu opt zile... iar de atunci ea nu-şi mai putuse găsi locul!
   Nimic nu-i convenea, nimic n-o mai atrăgea, totul o scotea din sărite. Răbdarea ei devenise ceva extrem de volatil. Se gândea la Max. Cât timp fusese plecată nu-şi îngăduise acest lux. Începuse să-l viseze pe Max. Şi-i era un dor îngrozitor de el!
   În acea dimineaţă se trezise cu hotărârea deja luată. Sunase la agenţie să afla dacă apartamentul ei fusese închiriat şi fu şocată şi plăcut surprinsă să afle că încă nu-i găsiseră niciun client. Acesta era un semn de bun augur. Următorul lucru a fost să înceapă să-şi împacheteze lucrurile şi să-i ceară Senei să-i împrumute maşina ei pentru două zile. Şi cel mai greu lucru a fost să-l înfrunte pe Marcus.
   - Unde pleci?
   Vocea lui fusese panicată şi ochii plini de groază.
   - Mi-ai promis trei sau patru decenii, rostise ea calm, privindu-l neclintită. M-am decis să-ţi urmez sfatul.
   - Nu...
   - Îmi pare rău.
   Îşi luase valizele şi îl ocolise, vârându-le în portbagajul maşinii. Marcus se materializă lângă ea, privind-o distrus.
   - Nu pleca... Te rog, nu pleca!
   - Nu te părăsesc, Marcus. Mă voi întoarce aici când va fi timpul şi voi rămâne cu tine până la sfârşit. Dacă mă iubeşti, atunci mă vei aştepta.
   Marcus făcuse un efort incredibil să-şi păstreze cumpătul. O mângâiase înfrigurat pe păr, apoi pe obraji, şi-şi lipise buzele reci de fruntea ei.
   - Măcar o să mai vii din când în când pe aici?
   - Nu fi prost! Nu mă mut în Coreea de Nord!... Normal că o să ne vedem foarte des! Însă va trebui să-mi promiţi că te vei ţine de cuvânt, Marcus, şi că n-o să te amesteci în viaţa mea.
   - Da, făgădui el rigid. Voi sta deoparte. Dar numai dacă şi tu o să respecţi partea care-ţi revine din înţelegerea noastră.
   - Atunci... ne-am înţeles.
   Îl îmbrăţişase strâns şi inima i se frânse când îi simţi tremurul nestăpânit.
   - Te iubesc! Te iubesc aşa de mult!
   - Şi eu te iubesc, şoptise ea, simţindu-se îngrozitor de tristă din acest motiv. Să fi cuminte.
   - Promit. Ai grijă de tine, scumpo. Să mă suni dacă ai probleme.
   De dragul ei, Marcus îşi construise o expresie zâmbitoare şi relaxată atunci când se retrase din îmbrăţişare.
   - O voi face. Păstrăm legătura.
   Îi făcuse cu ochiul, intrase în maşină şi plecase. El rămăsese nemişcat în mijlocul cărării, sub ninsoarea abundentă.
   Alecsandra îşi recuperase cheile de la apartament şi-şi lăsase bagajele în hol.
   Tot drumul de întoarcere îşi muncise creierii cum să facă să ia legătura cu Max fără să-l bage în convulsii. Într-un final se decise să joace după ureche şi plecase să facă unele cumpărături.
   Ajunsese în apartamentul lui cu vreo trei ceasuri în urmă şi subtilizase portarului cheile de la apartamentul lui, apoi cărase noile achiziţii şi se apucase de dereticat. Împodobise pomul, îngrămădise cadourile sub el, făcuse curat şi se proptise în bucătărie. Gătitul o ajutase întotdeauna să se relaxeze pe vremea când era... om în întregime. Însă chiar şi aşa, fusese tot timpul încordată ca un arc şi îngrozitor de emoţionată.
   Acum, privindu-l, toată nervozitatea i se risipi. Cumva, ştiu că procedase corect.
   Era cel mai corect lucru din lume să fie aici, în seara aceasta, cu el.
   - Max, trebuie să-ţi spun ceva.
   - Te ascult.
   - Ţi-am zis vreodată că îmi placi? se încruntă ea, ferindu-şi privirea şi trecându-şi palmele peste şorţ într-un gest de vinovăţie.
   - Numai de vreo două ori.
   - Regret, dar te-am minţit.
   Îl privi cu ochi strălucitori.
   - De fapt... sunt îndrăgostită de tine. Foarte, foarte, foarte îndrăgostită, chiar!
   Max o privi lung, mijindu-şi ochii, reflectând. Străbătu distanţa care-i separa şi o înşfăcă de braţe, ridicând-o în aer până la nivelul ochilor lui. Îi trânti un sărut apăsat pe gură, făcând-o să caşte ochii la el.
   - O să arzi în iad pentru minciuna aia, domnişoară Greydon! îi şopti el la ureche.
   - Drummond.
   - Ce?
   - Numele meu adevărat este Alecsandra Drummond!
   - Chiar? rânji Max, frecându-şi nasul de gâtul ei.
   Alecsandra închise ochii şi zâmbi.
   În acel moment, singurul lucru pe care-l dorea era bărbatul care o ţinea în braţe.
   Nu mai râvnea la sângele lui. De fapt, nu mai râvnea chiar atât de mult.
   Şi asta părea un bun început.

                                        VA URMA...