Refugiul, Nicholas Sparks

....................................................

                      4-7

            Max bătu darabana cu degetele în volan, aşteptând să se schimbe culoarea la semafor. O pală de aer rece i se strecură pe sub guler şi el îşi aranjă geaca, trăgând fermoarul în sus.
   - Dacă ţi-e frig, pot să închid geamul.
   - Nu, e ok. Ai dormit bine?
   - Ca un prunc.
   - Arăţi odihnită. Şi încordată. De ce am impresia că prezenţa mea te agită?
   Alecsandra oftă şi-şi impuse să se relaxeze. Stătea ţeapănă în scaun, ca şi cum ar fi fost în stare s-o rupă la fugă în orice moment.
   - N-am nimic personal cu tine, Max. Îmi placi. Chiar îmi placi...
   - Asta mă bucură nespus, pentru că şi eu te plac pe tine, îşi întoarse capul atât cât să-i facă ştrengăreşte cu ochiul.
   - Dar, adăugă ea, apăsând cuvântul, nu sunt pregătită să încep o relaţie cu nimeni. Nu sunt persoana care crezi că sunt în realitate.
   - Atunci ce eşti? Vreun vampir, cumva?
   Alecsandra tresări violent şi-l privi cu gura căscată.
   - Am glumit, râse el, văzându-i expresia stupefiată. Însă, chiar şi aşa stând lucrurile, nu cred că mi-ar păsa prea mult.
    - Nu ştii ce vorbeşti, Max, rosti ea moale, privind drept în faţă.
   Valul de panică care o lovise din plin mai devreme se retrase uşor. Poate că el făcuse o glumă nevinovată, dar impactul acelui cuvânt o zdruncinase din temelii.
   Trebuia să fie foarte, foarte atentă cu el.
   - Să nu-mi spui că eşti o pasionată a genului ocult, care crede în marile legende şi mituri ale lumii? o tachină Max.
   Alecsandra nu făcu decât să-şi înalţe o sprânceană, ironică şi amuzată deopotrivă.
   - Toate legendele şi miturile lumii au avut la bază o poveste adevărată, Max.
   - Deci..., îşi ţuguie el buzele într-o atitudine gânditoare, ...sirenele chiar au populat mările şi oceanele lumii, ademenind marinarii şi trăgându-i la fundul apelor?
   Alecsandra zâmbi.
   - Poate. Oricum, dacă legenda este adevărată, atunci înseamnă că au avut parte de o moarte dulce. Se spune că se înecau fericiţi, cu zâmbetul pe buze, profund îndrăgostiţi de miresele apelor.
   - Mda, pare o moarte dezirabilă.
   Max execută o manevră complicată, ieşind din bulevardul unde circulaţia se blocase, şi o luă pe o reţea de străduţe lăturalnice.
   - Totuşi, continuă el amuzat, nu cred că ultimul lucru pe care aş dori să-l iau cu mine înainte de a păşi pe tunelul luminos ar fi amintirea unor buze reci şi irezistibile.
   Alecsandra îi aruncă o privire îngustată, intrând brusc în defensivă. Declaraţia lui era... dezamăgitoare. Dacă l-ar fi lăsat s-o sărute cu o seară în urmă, exact asta ar fi fost amintirea pe care el ar fi luat-o cu sine în mormânt. Se cutremură în sinea ei şi-şi impuse să se gândească la altceva.
   Ruga ei fusese ascultată parţial. Cerul era mohorât deasupra oraşului, dar nu simţea în aer mirosul ploii. Dacă avea să plouă totuşi, atunci acest lucru avea să se întâmple cam peste vreo opt ceasuri.
   - Cunoşti foarte bine oraşul, observă Alecsandra, când el ieşi pe strada care ducea spre port.
   - Mi-am petrecut aici o parte din adolescenţă. Am fost un puşti catastrofal de slab şi de timid. Deşirat şi ascuţit ca lupta de clasă, numai piele şi ciolane. Purtam ochelari şi eram dispreţuit pentru că-mi mergea creierul mai repede decât a celorlalţi. Am încasat-o de vreo zece ori de la David Adamsky înainte de a mă decide că trebuia să-mi dezvolt şi fizicul, nu doar intelectul, şi să intru într-o sală de forţă.
   Alecsandra fu cuprinsă de un sentiment de milă faţă de adolescentul ochelarist şi marginalizat de atunci. Încercă să şi-l imagineze, dar nu reuşi. Îi era greu să-l vadă pe puştiul de atunci în bărbatul cu umeri largi şi mersul sigur de acum.
   - În opt luni am reuşit să arăt cu Brandon Lee şi Adamsky m-a lăsat în pace, rânji Max spre ea. Între flotări şi genuflexiuni cu greutăţi de treizeci, mi-am descoperit o a doua credinţă.
   - Bravo ţie, comentă ea, zâmbind dulce. Cât ridici acum?
   - Patruzeci şi cinci.
   - Impresionant.
   - Tu?
   - De unde ştii că ridic greutăţi?
   - Ai un trup ca un vis, prinţesă. Natura nu este niciodată atât de generoasă cu cineva, deşi s-ar putea să mă înşel şi tu să fi excepţia. Eşti foarte bine proporţionată.
   Îi aruncă o privire apreciativă şi Alecsandra oftă.
   - Regret, Max, că trebuie să te dezamăgesc, dar nu sunt în căutarea unei aventuri.
   - Chiar mi se citeşte asta pe faţă?
   Întrebarea îi fusese pusă pe un ton relaxat, dar Alecsandra ghici iritarea care mocnea pe dedesubt.
   - Nu mă cunoşti, Max. Şi nici n-ai să apuci s-o faci.
   - De ce?
   - Pentru că este... complicat.
   - Îmi plac complicaţiile, declară el senin, parcând aproape de pilonii care limitau faleza.
   - Îţi spun eu că genul ăsta de complicaţie nu ţi-l doreşti.
   - Nu caut aventuri, Alecsandra. Nu mai am vârsta necesară pentru ele. Sunt foarte atras de tine şi cred că măcar atâta lucru ţi-e clar. Însă sunt dispus să-ţi las timp, dacă asta este problema. Hai să ţi-o prezint pe Eternity.
   Schimbarea bruscă de subiect n-o făcu să se destindă, ci dimpotrivă. Max nu părea genul de persoană care renunţa uşor în faţa primului obstacol ivit în cale, însă părea exact genul de bărbat care ataca o situaţie din mai multe unghiuri, până dibuia fisura care distrugea întreaga apărare.
   - Eternity? îşi înălţă Alecsandra o sprânceană, amuzându-se copios pe seama numelui ales.

        Max deschise portiera şi-i atinse braţul uşor când o văzu schiţând intenţia de a-i copia gestul.
   Alecsandra aşteptă cuminte ca Max să ocolească maşina ca să i-o deschidă pe a ei. Un gentleman de modă veche nu se dezminţea niciodată.
   Temperatura scăzuse cu două grade şi briza era destul de rece, aducând cu ea mirosul apei şi a vieţuitoarelor din ea. Alecsandra simţi izul de alge, mâl şi peşte.
   În larg se vedeau câteva vase de agrement care tăiau lin suprafaţa liniştită a lacului, profitând de vântul iute care bătea dinspre nord.
   Max se întinse să-i ia mâna într-a lui, dar Alecsandra se eschivă cu dibăcie, luându-l de braţ. Se îndreptară tăcuţi spre cheiul lung, unde erau amarate mai multe bărci cu velele strânse. Max se opri în faţa uneia din lemn lăcuit, lungă şi graţioasă, cu două catarge şi o cabină micuţă, care se legăna delicat.
   Un mulatru solid stătea pe puntea curată. Se ridică la vederea lui Max şi-i zâmbi cu toţi dinţii.
   - Salut, Jamil. Cum o mai duci?
   - Relativ color, rânji mulatrul. Aştept ca Leticia să nască dintr-o clipă într-alta. O să am o fetiţă, anunţă el, vădit încântat de perspectivă.
   - Alecsandra, el este Jamil, cel care se ocupă cu întreţinerea bărcii lui Noah. Jamil, ea este Alecsandra Greydon, făcu Max prezentările.
   - Domn’şoară, îşi duse Jamil mâna la cozorocul şepcii. Să aveţi o plimbare plăcută, le ură el, sărind pe chei cu uşurinţă. Şi să nu aveţi grijă. Dacă va ploua, va fi taman la noapte, târziu.
   Alecsandra zâmbi, surprinsă de prognoza aproximativ exactă a lui Jamil.
   - Mersi că mi-ai spus. Te sun când ne întoarcem, îi aruncă Max peste umăr, păşind pe punte.
   Se răsuci şi, înainte ca Alecsandra să apuce să se ferească, o apucă de talie şi o culese de pe picioare. Alecsandra se lăsă cât de greu putu, însă ştia că e în zadar.
   Max o adusese deasupra punţii, dar n-o lăsă jos. Ochii lui o fixară nedumeriţi.
   - Câte kilograme ai?
   - Patruzeci, umflă ea cu mult peste valoarea reală pe care i-o arăta orice cântar.
   - Cu hainele ude? o tachină el.
   - Nu, brut. Am oasele foarte uşoare. Vrei să mă laşi jos odată?
   - Da, desigur, murmură Max, deconcertat de totul ei devenit brusc distant.
   O puse cu grijă în capul oaselor. Puteam să jur că ai cam cincizeci şi cinci, având în vedere înălţimea şi toate cele.
   - Moştenesc constituţia delicată a mamei mele.
   Aici nu minţea. Diana Drummond era o femeie firavă şi scundă, care părea veşnic în pericolul de a fi doborâtă de pe picioare la cea mai mică adiere de vânt.
   Ultima dată când o văzuse, Diana îşi tunsese părul scurt şi era aproape albă în cap. Tragedia de a-şi fi pierdut unul dintre copii în floarea vârstei o terminase.
   Alecsandra o privise de la distanţă şi-şi dorise din tot sufletul să se poată apropia ca s-o mângâie şi să-i aline durerea.
   Gândul la mama ei o întristă, motiv pentru care-l alungă. Pentru ei toţi, ea era moartă. Nu existase altă soluţie. Alecsandra încă mai continua să plătească preţul acela usturător.
   Odată la câteva luni, când dorul de ei devenea insuportabil, se ducea să-i vadă. Nigel şi Daniel deveniseră bărbaţi în toată puterea cuvântului.
   Nigel era avocat şi se căsătorise anul trecut. Aştepta primul lui copil în preajma crăciunului. Daniel îşi publicase primul roman poliţist în urmă cu doi ani, un adevărat succes, şi Alecsandra se deghizase ca să poată asista la lansarea cărţii.
   Avea în bibliotecă un exemplar cu dedicaţia fratelui ei, care n-o recunoscuse atunci când îi înmânase cartea proaspăt cumpărată şi-i zâmbise emoţionat. Rachell o făcuse mătuşă de două ori până acum şi ajunsese directoarea clinicii în care lucra.
   Tatăl ei suferea de cancer hepatic, dar nu renunţase la catedră. Continua să predea studenţilor care-l iubeau şi pe care-i iubea. Alecsandra suferea cel mai mult pentru el. Ei doi fuseseră extrem de apropiaţi şi ea nu se putea abţine să nu se întrebe cât din tragedia care-i marcase pe toţi în urmă cu şase ani constituia acum parte din boala lui. O altă cărămidă adăugată poverii de pe umerii ei.
   Sena o asigurase că acea suferinţă avea să se încheie odată cu moarte lor.
   Alecsandra se îndoia sincer. Părinţii ei îşi asiguraseră continuitatea prin Rachell, Nigel şi Daniel, şi aveau să dăinuie prin nepoţii lor şi copii copiilor acestora. Iar Alecsandra avea să-i privească pe toţi cum îmbătrânesc şi mor, generaţie după generaţie, până când avea să vină şi vremea ei. Trist, extrem de trist, dar asta doar una dintre laturile neplăcute ale noii ei vieţi.
   - Ai mai navigat până acum? o întrebă Max, aducând-o în prezent.
   - Nu.
   Alecsandra se încruntă nemulţumită. Cu Max alături, îşi aducea aminte mult prea des de lucrurile pe care le pierduse, lucrurile pe care le sacrificase, lucrurile care îi fuseseră luate.
   Max îi interpretă greşit expresia feţei.
   - Nu trebuie să-ţi faci griji. Vom merge încet şi voi fi atent să nu ţi se...
   - Nu vreau să mergem încet, îi surâse Alecsandra, forţându-se să se relaxeze. Îmi plac viteza şi provocarea.
   - Eşti sigură?
   - Absolut.
   Max dădu din cap şi se aplecă să dezlege parâma, apoi îşi aduse aminte de ceva pentru că se plezni cu palma peste frunte.
   - La naiba! Am uitat.
   - Ce?
   - Coşul cu mâncare. L-am uitat în portbagaj. Mă întorc într-un minut, bine?
   - Nu plec nicăieri, făgădui Alecsandra, dar zâmbetul îi păli când îl văzu îngustându-şi ochii uşor.
   La fel spusese şi seara trecută şi îl lăsase baltă, îşi aminti ea.
   - De data asta promit, făcu ea ruşinată.
   Max zâmbi şi o şterse, mergând cu paşi mari. Se mişca precum un bărbat care ştia exact unde anume voia să ajungă şi ce anume dorea de la viaţă: sigur de sine, rapid şi ferm.
   Alecsandra clătină din cap. Nu era bine. Nu era bine deloc. Îşi dori să fi avut ceva puteri mistice şi să invoce ploaia ferecată în norii de deasupra lor. Dar asta ar fi presupus să petreacă restul de timp rămas în apartamentul ei... sau al lui. Ar fi fost prea mult. Mult prea mult pentru fiecare dintre ei doi.
   Max se întoarse cu coşul de picnic şi-l vârî grăbit sub una dintre banchete, făcându-i semn să ia loc.
   Alecsandra se instală comod şi îl urmări atentă. Max părea să ştie ce face.
   Meşteri ceva la nişte frânghii legate în scripeţi şi imediat se auzi un şuierat desupra lor, urmat de un pocnet scurt, când pânzele se desfăcură şi captară vântul. Vasul se urni, alunecând graţios deasupra apei, lăsând o dâră uşoară de spumă în urmă.
   Apoi prinse viteză, din ce în ce mai mult, îndreptându-se în larg ca o pasăre în zbor, în timp ce Max îi explica noţiunile de bază ale navigatului şi făcea manevrele necesare.
   La un moment dat, pe când barca spinteca valurile ca o săgeată, Alecsandra simţi un zvâcnet uşor în abdomen, un freamăt de neastâmpăr şi anticipaţie. Emoţia puse stăpânire pe ea instantaneu şi Alecsandra sări în picioare, îndreptându-se spre prora vasului ca trasă de fire nevăzute.
   - Ai grijă! îi strigă Max, legând frânghiile.
   Alecsandra nu-l luă în seamă şi se strecură graţioasă printre obstacole, căţărându-se direct pe copastie, atrasă de nemărginirea apelor. Sub ea, valurile izbeau corpul bărcii, clipocind seducător. 
   Pradă unui impuls de moment, îşi scoase şapca şi şi-o îndesă pe jumătate în buzunarul de la piept al jachetei, lăsându-şi părul liber să-i fluture pe umeri.Vântul îi mângâia obrajii şi senzaţia, combinată cu viteza, era ameţitoare.
   Echilibrându-se cu simţul înnăscut al vampirilor, Alecsandra renunţă la orice precauţie şi dădu drumul cablului care ancora ultima velă de punte. Îşi ridică braţele lateral, cu palmele îndreptate spre întinderea de apă, şi închise ochii, trăgând adânc în piept aerul rece.
   Max îngheţă. Orice înclinare a vasului avea s-o arunce drept în valuri. Nici măcar nu ştia dacă ea avea habar să înnoate. Şi chiar şi aşa, temperatura apei avea s-o bage direct în şoc hipotermic. Se blestemă pentru imprudenţa de a nu-i fi pus o vestă de salvare înainte de a ieşi în larg şi se grăbi să termine nodul.
   Apucă să facă doar un pas spre ea şi se opri îngrozit când vasul se aplecă mult spre stânga, împins de briza puternică. Se agăţă de copastie, încercând să-şi menţină echilibrul, şi rămase cu ochii la ea, uluit.
   Alecsandra îşi flexase genunchiul stâng, îndreptându-şi trunchiul în direcţie opusă, ţinându-şi braţele lateral, preluând mişcarea vasului atât de lin şi de firesc, de parcă ar fi avut tălpile sudate de balustrada de lemn iar restul trupului i-ar fi fost făcut din gumă.
   Apoi remarcă un alt lucru care-l şocă. Bordura din lemn lăcuit de sub picioarele ei era perfect circulară. Punctele de sprijin erau extrem de puţine, suprafaţa de contact dintre lemnul neted şi tălpile pantofilor ei sport reducându-se la o fâşie foarte îngustă.
   Un om normal n-ar fi izbutit să stea mai mult de câteva secunde în echilibru pe acea bârnă, şi asta în condiţiile în care vasul ar fi fost perfect nemişcat, vântul n-ar fi suflat cu putere iar omul ar fi fost trapezist. Cum de izbutea ea să-şi păstreze echilibrul fără să se ţină de nimic?!...
   Vasul îşi reveni din balans şi Alecsandra îşi revizui poziţia fără efort şi fără să se gândească. Senzaţia era incredibilă. Viteza pe care vasul o atinsese era cam mică pentru gustul ei, dar nu se plângea. De foarte multă vreme nu se simţise atât de liberă şi de fericită! Hohotul de râs îi explodă în piept pe neaşteptate şi Alecsandra chiui prelung, savurând momentul.
   Râsul ei cristalin căzu asupra lui ca o ploaie argintie, derutându-l pe moment.
   Părea să guste plăcerea acelei curse din toată fiinţa ei, dezinhibată şi fără să se teamă. Avea un râs fermecător, subţire, înalt şi limpede, ca un clinchet de clopoţei.
   Barca se balansă din nou, tăind apa în curmeziş, şi ea îşi redresă din nou poziţia cu o graţie infinită. Max se forţă să înainteze, simţindu-şi inima în gât. Ajunse în spatele ei şi-şi ridică mâinile spre ea, dar n-o atinse. Îi era groază ca nu cumva s-o sperie şi ea să-şi piardă echilibrul şi să cadă în apă.
   - Alexandra, rosti el blând, având grijă să-şi ridice vocea doar atât cât să scopere sunetul vântului care plesnea pânzele.
   Ea tresări şi sări repede înapoi, ciocnindu-se de el şi măturându-l de pe picioare.
   Max avu impresia că-l izbise o stâncă în plin. Căzu pe spate, alunecând pe punte ca pe derdeluş, şi se izbi cu capul de piciorul metalic al unei banchete. I se făcu negru în faţa ochilor şi probabil ar fi leşinat dacă ea nu l-ar fi înşfăcat de haină în clipa următoare, scuturându-l cu o asemenea forţă încât îşi muşcă limba.
   Probabil că durerea limbii muşcate fusese factorul decisiv pentru care mintea lui coti la milimetru marginea prăpăstiei întunecate din capul lui, luând-o înapoi, spre lumină.
   - Max!!!
   Alecsandra îi luă faţa între palmele ei. Mâinile reci avură darul de a-l ancora şi mai bine în realitate. Deschise ochii năuc şi se uită la ea.
   - Iisuse, m-ai speriat! urlă ea, îmbrâncindu-l la loc cu putere.
   Max se lovi cu creştetul în acelaşi loc şi gemu când durerea îl sfredeli până-n creieri.
   - Să nu mai faci asta niciodată, mă auzi?!... Niciodată să nu te mai furişezi aşa, prin spatele meu!... Cristoase!
   - Nu... mai... striga aşa, o imploră el, strofocându-se să se ridice în fund, ţinându-şi locul lovit cu mâna.
   O privi cu ochi înceţoşaţi de durere, străduindu-se să-şi limpezească imaginea care i se unduia la periferia câmpului vizual.
   - Ce naiba mânânci în afară de buruieni? Steroizi? bâigui el, strâmbându-se când îşi simţi un diatamai cucuiul înflorind spectaculos sub degetele lui.
   Alecsandra îi aruncă o privire intensă şi strălucitoare, şi se lăsă cu grijă în fund, frecându-şi faţa palidă cu mâinile.
   - Îmi pare nespus de rău, rosti ea după câteva momente. N-am vrut să te lovesc. M-ai speriat de moarte, repetă ea cu un glas gâtuit.
   - Regret, dar nu asta mi-a fost intenţia. Îi aruncă o privire încruntată. Unde ai lucrat înainte să te angajezi la galerie? mormăi el, masându-şi cucuiul. La circul din Moscova?... N-am mai văzut pe nimeni, niciodată, cu un asemenea echilibru!
   - Am făcut balet în copilărie, încercă ea o scuză jalnică, ridicându-şi privirea mohorâtă spre orizont şi încremenind în următoarea secundă.
   - Pentru cât eşti de uşoară, pe atât eşti de... compactă! murmură el, retrăgându-şi degetele şi verificând dacă nu cumva sângera. Am avut impresia că m-a lovit expresul de...
- Max? îl întrerupse ea cu blândeţe, scoţându-şi şapca din buzunar şi
îndesându-şi-o pe cap.- Da?
- Te simţi în stare să pilotezi?
- Cred că da. De ce mă întrebi?
   Alecsandra nu-i răspunse. Privea drept în faţă, cu ochii larg deschişi şi ficşi. Max îi urmări privirea şi ochii îi săriră din cap. În stânga lor, la o distanţă de cincisprezece metri, un yaht înainta cu toată viteza spre ei. Cel care-l manevra ori nu-i văzuse, ori făcea sport extrem.
   Max înjură, sărind în picioare şi repezindu-se spre cârmă.
   - Ţine-te bine! îi urlă Alecsandrei, apucând cârma cu ambele mâini şi virând dreapta la maximum.
   Eternity se înclină într-o parte, menţinându-şi viteza constată, şi Max îşi încleştă maxilarele, conştient dintr-odată că nu mai putea face nimic. Idioţii ăia avea să intre drept în ei!...
   Aruncă o privire spre ambarcaţiunea care se apropia cu repeziciune, aproape perpendicular cu ei, şi trase adânc aer în piept, înţepenindu-se bine pe picioare. Îi despărţeau mai puţin de şapte metri, ceea ce însemna că, la viteza pe care o aveau acum, urmau să se ciocnească în cam patru secunde. Patru secunde, raportate de viteza lor, însemna cam doi metri câştigaţi în linie dreaptă. Dacă aveau noroc, yahtul avea să-i lovească în partea din spate...
   Noah avea să-i pună pielea-n băţ pentru asta! îi trecu lui prin minte, aruncând o privire îngrijorată spre Alecsandra, care îi urmase sfatul şi se ţinea cu ambele mâini de catargul subţire dinspre proră, în timp ce fixa încremenită vasul care se apropia de ei ca o ghiulea.

                Brusc, lui Max îi încolţi în minte o idee.
   Aruncă o privire rapidă şi speculativă peste umăr, calculându-şi şansele. Putea să meargă şi, chiar dacă nu reuşea s-o ducă până la capăt, avea să diminueze mult din impactul cu celălalt vas. Însă, înainte de a apuca să schieze vreun gest, prinse o mişcare cu coada ochiului.
   Aproape imediat se auzi un bubuit năprasnic, ca şi cum ar fi trăsnit deasupra lor, şi yahtul făcu o întoarcere spectaculoasă în unghi de nouăzeci de grade, balansându-se ameninţător spre partea stângă.
   Eternety se înclină brusc şi mai mult spre partea dreaptă, ca şi cum ar fi primit un şoc din direcţie opusă, şi spintecă apa la doi metri distanţă de celălalt vas, săltând cu putere pe valurile mari şi trecând de yaht înainte ca acesta să alunece şi s-o lovească din lateral.
   Max însă apucă să vadă lemnul zdrobit al prorei celeilalte nave şi fu străbătut de un val de năduşeală când îşi dădu seama că nu i se păruse. Chiar văzuse ceva mai devreme. Acum era sigur de asta. Ceva luminos, ca o rază de soare în apus, fulgerând aerul. Părea imposibil... dar ceva lovise vasul care se îndrepta vijelios spre ei, deturnându-i direcţia!
   La viteza pe care o avea yahtul şi la greutatea lui, indiferent cât de priceput ar fi fost omul care-l pilota, acel viraj, din punct de vedere al tuturor legilor fizicii şi ale gravitaţiei, ar fi fost cu neputinţă de executat. Nu existase nici destul spaţiu şi nici timpul necesar pentru a evita coliziunea!
   Max îşi întoarse privirea îngustată spre cealaltă ambarcaţiune, care se înclina într-o parte şi-n alta ca o jucărie de hârtie, în timp ce oamenii de la bordul ei ţipau îngroziţi, apoi o privi pe Alecsandra, care stătea ghemuită pe punte, într-o poziţie stranie, pe vârfuri, ţinându-se cu o mână de un cablu metalic, cu ochii fixaţi asupra yahtului.
   Era încremenită ca o statuie şi câteva şuviţe de păr îi fluturau uşor în jurul feţei frumoase, cu trăsături imobile şi palide ca marmura.
   -Eşti rănită? Ai păţit ceva?... Alecsandra! ridică el vocea, îngrijorat de faptul că ea nu reacţiona în niciun fel.
   Faţa ei golită de orice expresie se întoarse încet spre el şi Max îi văzu ochii plini de şoc.
   - Sunt bine, murmură ea, expirând aerul cu putere. Sunt bine, repetă ea, sprijinindu-şi fruntea de genunchi, copleşită.

                                         CAPITOLUL 10

                 Max făcu o întoarcere largă, manevrând-o pe Eternity cu îndemânare şi aducându-l aproape de vasul care se stabilizase oarecum.
   Încă se mai clătina pe valuri ca un om beat, dar nu se răstunase, un lucru uimitor având în vedere unghiul ascuţit sub care se înclinase mai devreme. Pe puntea lui se aflau trei bărbaţi îmbrăcaţi cu haine de fiţe, care-l priveau livizi. Pe latura dinspre el, mai jos de balustrada din lemn de tec, numele vasului era pictat cu litere stilizate, de un albastru regal: Aurora Boreală.
   - Ahoy, Aurora! le strigă Max. Toată lumea este în regulă la voi?
   - Da. Ne pare teribil de rău.
   Bărbatul care îi răspunse era un mulatru în jur de patruzeci de ani şi era verde la faţă.
   - Nu v-am văzut, jur că nu v-am văzut! Iisuse, îngăimă el, aplecându-se peste bord şi vomând convulsiv.
   - Nu-i nimic, îl asigură Max, simţindu-şi propriul stomac tresărind în asentiment cu starea îngrozitoare a tipului. Cine conduce bijuteria asta?
   - Eu, ridică o mână vlăguită cel care dădea la raţe, icnind peste balustrată.
   - Superbă manevră, îl felicită Max.
   - Ce manevră? bâigui bărbatul pierit, rezemându-se istovit de copastie. V-am văzut cu două secunde înainte să intrăm în voi...
   Max simţi un fior îngheţat scurgându-i-se pe şira spinării.
   - N-aţi intrat în noi, izbuti el să spună. V-aţi răsucit înainte de a ne lovi.
   - Cum să nu intrăm în voi?! făcu unul din ceilalţi doi ochii mari, holbându-se la Max de parcă acesta n-ar fi fost în toate minţile.Am simţit şocul! Pe mine m-a smuls de pe picioare şi m-a trântit de peretele cabinei. Cred că am coastele rupte, se plânse tipul, protejându-şi zona rănită cu un braţ.
   Max tăcu, rumegând... imposibilitatea. Nu se ciocniseră de ei, asta ştia clar, însă cei de pe Aurora erau convinşi că asta se întâmplase. Ca dovadă stătea lemnul zdrobit şi aşchiat din partea din faţă a yahtului.
   Ceva intrase ca un bolid în prora lor, deviindu-le cursul.
   - Vă simţiţi în stare să ajungeţi la chei sau vreţi vă luăm cu noi?
   - Nu..., pilotul înghiţi în sec, refuzând ajutorul cu o fluturare anemică a mâinii. O să ne întoarcem imediat ce... mă liniştesc puţin. Mulţumim de invitaţie, oricum.
   - Nicio problemă.
   Max le făcu semn cu mâna şi manevră barca, punând distanţă între ei.
   Alecsandra, care până atunci nu se clintise, se ridică încet în picioare, cu privirile aţintite în gol. Apoi se clătină pe picioare şi-şi lipi fruntea de lemnul rece al catargului.
   - Te simţi bine? o întrebă Max cu o voce calmă.
   - Da. Dar... nu înţeleg ce s-a întâmplat, rosti ea cu o voce tremurătoare.
   - Nici eu.
   Max fixă poziţia vasului şi păşi spre ea, scoţându-şi şapca de pe cap şi punându-i-o ei.
   - Dar a trecut şi suntem teferi. Nimeni n-a fost rănit.
   Alecsandra dădu din cap, evitându-i privirea, şi se încordă când el se întinse şi o trase brusc în braţele lui, strângând-o cu putere. Mirosul acela ispititor îi arse beregata şi ea înghiţi convulsiv în sec, impunându-şi să rămână pe loc. Se presupunea că era o biată fiinţă umană, şocată şi îngrozită, care avea nevoie de consolarea unui umăr neclintit şi invincibil...
   N-avea nimic, cu excepţia faptului că fusese înfiorător de nesăbuită. Dar nu avusese de ales. Când îşi dăduse seama că ciocnirea aceea era inevitabilă, pur şi simplu acţionase, fără să se mai gândească la consecinţe...
   Făcuse greşeli după greşeli! Dacă nu i-ar fi venit ideea cu Titanicul, el nu s-ar fi îngrijorat şi n-ar fi luat-o prin surprindere, făcândo să reacţioneze atât de stupid.
   Însă pur şi simplu nu-l simţise apropiindu-se de ea! Şi nici n-ar fi avut cum, îşi dădu ea seama: vântul îi bătea din faţă, ducând mirosul lui departe, în spate...
   O speriase ca toţi dracii! Şi ea reacţionase pe măsură. Faptul că realizase, cu o fracţiune de secundă înainte să-l dărâme de pe picioare, că nu era în pericol, nu o ajutase decât să evite ceva ce n-avea să-şi ierte niciodată. L-ar fi ucis, fără-ndoială.
   Fusese la un fir de păr distanţă de a-l ataca. Izbutise la limită să-şi distribuie întreaga forţă în membre, lăsându-şi propria greutate să-şi urmeze cursul, însă chiar şi aşa îl rănise!... Şi dacă nu l-ar fi doborât, el ar fi văzut din vreme rahatul ăla care venea cu toată viteza spre ei şi ar fi putut să evite coliziunea prin propriile forţe, fără ca ea să intervină.
   Şi ca totul să fie absolut minunat, şapca ei se afla acum undeva, pe puntea vasului pe care-l lăsaseră în urmă, şi care se naviga încet spre chei!
   Îi venea să urle de nervi. Trebuia să-şi recupereze şapca înainte să trezească întrebările şi suspiciunile tuturor, dar mai ales pe cele ale bărbatului de lângă ea.
   Alecsandra îşi întoarse faţa, lipindu-şi obrazul de umărul lui şi calculând distanţa care-i separa de Aurora. Apoi oftă. Era prea departe. Oricum, chiar şi dacă unul dintre cei trei avea să i-o găsească şi să se mire, ea avea să dea vina pe vântul care i-o zburase în timpul balansului.
   Era o explicaţie plauzibilă şi nimeni n-avea să se întrebe cum de fusese posibil acest lucru, din moment ce vântul bătea dintr-o direcţie nepotrivită şi toată lumea era prea ocupată să angoaseze ca să mai fie atentă şi la detalii.
   - Ai îngheţat, şopti Max deasupra creştetului ei, respiraţia lui fierbinte făcând-o să se înfioreze până-n vârful unghiilor de la picioare.
   - Sunt încă în stare de şoc, minţi ea, având grijă ca vocea să-i sune mică şi neajutorată. Am crezut c-o să murim! adăugă apoi, pentru efect.
   - Mda, şi eu m-am speriat ca naiba, recunoscu Max, oftând la rândul lui.
   Alecsandra îl simţi adulmecându-i părul şi se trezi zâmbind.
   - O să crezi că-mi filează o lampă, dar am văzut ceva, adăugă el într-un târziu.
   - Ce-ai văzut?
   Deşi se lăsase moale în braţele lui, sprijinindu-se de el ca să dea valoare stării ei emoţionale aşa-zis vulnerabile, Alecsandra îşi simţi fiecare muşchi şi fibră din trupul ei împietrind.
   - Nu ştiu. Ceva. Tu n-ai observat nimic ciudat?
   - Nu. Nu cred. Adică... ce anume trebuia să văd?
   - Este... inexplicabil!... Teoretic şi practic, şi oricum aş lua-o, n-am fi avut nicio şansă să evităm ciocnirea. Ceva a izbit yahtul şi i-a deviat traiectoria. - De ce crezi asta?
   - Avea partea din faţă făcută zob!
   - Poate că era aşa înainte de a ieşi din chei...
   - Nu! se încăpăţână Max. Ştiu ce-am văzut!... Tipii ăia miroseau a bani şi a clasă. N-ar fi ieşit în larg dacă vasul ar fi fost avariat.
   - Presupun că ai dreptate, murmură Alecsandra, încetând să mai respire.
   Mirosul lui era înnebunitor şi ea îşi strânse pleoapele cu putere, luptându-se cu tentaţia irezistibilă de a întoarce capul, înălţându-se pe vârfuri, pentru a-şi lipi buzele reci de scobitura vulnerabilă şi caldă a gâtului lui.
   - N-am fost prea atentă la detalii, minţi ea, retrăgându-se cu grijă din braţele lui. Nu te supăra, dar trebuie să stau jos. Am genunchii moi şi mi-e greaţă. O reacţie întârziată la ceea ce s-a întâmplat... cred.
   Max dădu din cap, înţelegător, şi o luă pe sus, aşezând-o pe una dintre banchete, apoi ridică blatul celeilalte şi scoase o pătură moale de lână, cu care o înveli până la gât.
   Alecsandra îi zâmbi slab. Grija lui era înduioşătoare. Intuiţia şi simţurile lui erau îngrijorătoare. Ştia că o văzuse, însă percepţia ochiului uman era era mult prea slabă ca el să-şi dea seama ce anume văzuse. Ajunse la concluzia că n-avea rost să se mai gândească la asta şi să-şi facă griji inutile. Adevărata problemă era alta.
   Se afla într-un loc unde nu trebuia să fie, cu un bărbat de care n-ar fi trebuit să se apropie nici măcar cu gândul, a cărui viaţă era suficient de importantă încât să facă gestul prostesc de mai devreme. Abia acum realiza că singurul lucru care o împinsese să sară nu fusese cine ştie ce instinct natural de a evita pericolul, ci ceva mult mai profund: sărise pentru a-l proteja pe el!
   - Vrei să ne întoarcem? o întrebă Max, lăsându-se pe vine în faţa ei şi privind-o cercetător.
   Avea pupilele uşor dilate şi irişii de un verde tulbure, semn că încă nu-şi revenise din şoc, însă avea un sânge rece şi o capacitate de autocontrol absolut remarcabile... pentru un om.
   Alecsandra cochetă cu ideea pentru o fracţiune de secundă, după care o respinse, clătinând încet din cap. Ar fi fost o laşă dacă accepta. În plus, îi promisese ziua de azi şi avea să se ţină de cuvânt. Din cine ştie care motiv, gândul la sfârşitul acelei zile o întristă.
   Avea să-i facă vânt, era necesar s-o rupă cu el, pentru binele amândurora. El nu era în siguranţă cu ea, şi nici ea cu el. Însă simţea regretul renunţării încă de pe acum. Max umpluse pentru un foarte scurt interval timp un gol din viaţa ei de care nici măcar nu fusese conştientă.
   - Eşti sigură? insistă el, mijind ochii.
   - Categoric, zâmbi Alecsandra, ridicând mâna ca să netezească acea cută adâncă de îngrijorare dintre sprâncenele lui.
   Împietri cu mâna în aer din două mari motive: unu - fusese o mişcare pur involuntară şi, implicit, primejdioasă, doi - nu mai făcuse acel gest cu nimeni de când îl pierduse pe Leo.
   Întotdeauna cu o zi înaintea curselor, Leo devenea agitat şi nervos, şi era în permanenţă atât de încruntat încât, în nouă cazuri din zece, se pricopsea cu câte o migrenă. Alecsandra avea leacul ei pentru asta.  Îl punea să se întindă şi-i lua capul în poală, masându-i fruntea uşor şi insistent până când îl simţea relaxându-se complet şi el sfârşea prin a aţipi câteva minute.
   Imaginea aceea din altă viaţă îi apăru extrem de clar în minte şi durerea pierderii suferite o sfredeli până-n măduva oaselor, tăindu-i respiraţia.
   Max îi luă mâna şi i-o duse la gură, lipindu-şi buzele de degetele ei. Alecsandra închise ochii. Ceva se zvârcoli în adâncul ei. Contrastul dintre buzele lui calde, aspru-mătăsoase, şi pielea ei rece, era şocant şi seducător.
   - Am două lucruri în minte, rosti Max răguşit, făcând-o să deschidă ochii şi să-l privească fix. Primul şi cel mai plăcut ar fi să te sărut de să-ţi fac creierii praştie. Pot să-ţi dau o mostră gratuită din pachet, dacă vrei.
   - Pas. Câteodată, gratis poate fi foarte scump. Şi al doilea lucru? îl întrebă Alecsandra moale, rezitând tentaţie.
   - Să mâncăm ceva. Am un gol în stomac cât Marele Canion, şi nu este numai din cauză că era cât pe ce să plonjăm spre fundul lacului. În fine, oftă el adânc, am suc de mandarine, de mere şi de ţelină cu alte rădăcinoase, salată de morcovi, salată de sfeclă, salată de anginare, salată de salată verde, mix şi alte vreo două amestecuri la fel de dezgustătoare. Le-am făcut personal după reţetele unei mătuşi de-a mele vegetariene şi să nu mă înjuri dacă nu-ţi plac. Eu m-am străduit!
   - Ai făcut toate astea pentru mine? Ce drăguţ! zâmbi Alecsandra. Şi tu?
   - Două Big Mac, o porţie mare de cartofi prăjiţi şi o cola.
   - Bleah!
   - Ţie bleah! se strâmbă el, făcând-o să zâmbească, întinzându-se apoi şi scoţând coşul acoperit cu o faţă de masă în pătrăţele alb cu bleu.

            Douăzeci de minute mai târziu, Max o privi cu buzele ţuguiate gânditor.
   Alecsandra avusese curajul să guste din ce pregătise el şi se arătase foarte încântată de rezultatele muncii sale de două ceasuri de tocat şi mărunţit verdeţuri din acea dimineaţă. Ca dovadă, răsese cinci din cele şapte salate şi băuse tot sucul de mandarine şi de mere, iar acum îl ataca pe celălalt, care avusese un aspect dubios încă din clipa în care ţâşnise din storcător.
   - Ori ţi-a fost foarte foame, ori eşti o femeie teribil de politicoasă, comentă el, lingându-şi degetele de sarea de pe ultimul cartof.
   - Politeţea mea nu merge până într-acolo, Max, încât să îndes în stomac chestii care nu-mi plac. Organismul meu este tare pretenţios. Cât priveşte cantitatea, ei bine, am arderile foarte intense. Oricum, au fost bune şi-ţi foarte mulţumesc.
   - Mă bucur că ţi-am nimerit gustul. Max adună resturile şi le puse în coş, apoi o privi lung. Vrei să te învăţ să pilotezi?
   - Pe Eternity? făcu ea ochii mari, încântată. Da, sigur că vreau.
   Max se ridică şi-i întinse mâna, pe care Alecsandra o studie precaută. Ridicând din umeri în sinea ei, îşi lăsă mâna într-a lui şi-l urmă.
   Zece minute mai târziu, Alecsandra constată că-i plăcea ceea ce făcea. Vasul de agrement era iute, uşor şi stabil, spintecând graţios întinderea de apă. Pierdu noţiunea timpului, izbutind să se relaxeze şi să se distreze aşa cum n-o mai făcuse de foarte multă vreme.
   Nu se mai gândi nici la informaţiile alarmante pe care le storseseră de la Steve cu o seară în urmă, nici la vampirul a cărui amintire o hăituise în ultimii şase ani, ajungând să fie o mare obsesie pentru ea, nici la războiul pe care acesta îl punea la cale, o ameninţare teribilă care, dacă nu avea să fie oprită la timp, urma să pună în pericol nu doar lumea ei, ci întreaga omenire.
   Problemele îi ieşiră complet din minte, ca suflate de briza rece, şi Alecsandra petrecu una dintre cele mai plăcute după-amieze din viaţa ei.
   Max o contempla, sedus de frumuseţea ei imposibilă. Ceva din făptura ei îi tăia respiraţia şi-l atrăgea ca un magnet, iar Max se străduia să înţeleagă ce anume. Era învăluită într-o aură de mister şi de o strălucire care nu avea nimic de a face cu faţa ei delicată sau cu trupul armonios, perfect. Părea... eterică. Părea fragilă... dar nu era. Trupul ei avea o duritate surprinzătoare. Era uşoară ca o pană, avea un echilibru de invidiat şi o forţă incredibilă.
   Îl măturase de pe picioare ca pe un fulg, proiectându-l în partea cealaltă a vasului. Nici măcar alunecarea de-a lungul punţii lăcuite nu-i frânase viteza. Se lovise la cap atât de rău încât văzuse stele verzi. Cele patruzeci de kilograme ale ei intraseră în competiţie cu cele nouăzeci şi patru ale lui şi câştigaseră.
   Max era un tip greu de urnit. Încasase la viaţa lui pumni de la indivizi de două ori cât el care nici măcar nu-l clintiseră din loc. Un lucru ciudat, inexplicabil. La fel de inexplicabil şi de ciudat ca spărtura din prora Aurorei. Ceva îi spunea că exista o conexiune între cele două întâmplări, că ele se legau indirect de o alta, la fel de stranie, care avusese loc în urmă cu două săptămâni, într-o noapte agitată şi bizară, dar logica îl făcea să respingă ideea aceasta imposibilă.
   Oricum, incidentul din acea zi ar fi putut face subiectul unui episod din Zona Crepusculară. Încă mai simţea adrenalina făcând ravagii prin sistemul lui nervos.
   Virară spre pontoane târziu, când întunericul începuse să se întindă. Max legă barca de pilonii groşi şi-i aruncă lui Jamil cheile. Ambarcaţiunea era dotată şi cu motor, însă nu-l folosiseră. Max îi explicase că rolul lui era mai mult decorativ şi era pornit numai în cazul în care vântul slăbea şi nu te mai puteai folosi de vele ca să te întorci la mal.
   În maşină, Max dădu drumul la căldură la maxim, frecându-şi mâinile îngheţate. Alecsandra îndură cu stoicism căldura, având impresia că face saună.
   Dacă ar fi fost un vampir declarat, n-ar fi avut niciun inconvenient în legătură cu asta. De fapt, Sena îi explicase că ei nu simţeau nici frigul şi nici căldura. Ceea ce nu simţeai nu avea cu ce să te deranjeze. Dar cum transformarea ei fusese oprită la jumătate, Alecsandra percepea căldura mult mai intens decât frigul, motiv pentru care verile erau pentru ea un adevărat iad.
   Max o conduse acasă, parcând maşina în faţa intrării. Opri şi motorul, şi căldura, şi se răsuci spre ea, privind-o lung.
   - Răspunde-mi sincer la o întrebare: o să te mai văd după ziua de azi?
   Întrebarea lui directă o prinse cu garda jos. Ea nu făcuse nimic prin care să-i dea de bănuit acest lucru, şi totuşi el îi ghicise intenţia. Un lucru era cert: intuiţia lui funcţiona la fel de precis ca laserul.
   Alecsandra ezită cu mâna pe portieră, apoi se lăsă în scaun, privind prin parbrizul măturat încet de ştergătoare. Începuse să picure de câteva minute şi trecătorii mergeau repede, adăpostindu-se sub umbrele. Se decise să fie sinceră cu el.
   - Nu cred, Max. Eşti un bărbat inteligent şi o companie fermecătoare.
   - Dar?
   - Dar, din motive pe care nu ţi le pot explica, cel mai bine ar fi ca de acum înainte noi doi să ne vedem de drum separat.
   - Înţeleg.
   Max se abţinu să-şi frece coşul pieptului, acolo unde durerea aceea neaşteptată părea să-şi fi fixat epicentrul.
   - Ba nu înţelegi, îl contrazise Alecsandra cu fermitate, posomorându-se.
   - Aşa e, nu înţeleg, recunoscu el, îngustându-şi ochii. Dă-mi un singur motiv pentru care nu vrei să încerci şi promit că o să-l înghit fără să insist.
   - Aş vrea, crede-mă că aş vrea. Dar... nu pot!
   - Nici dacă am rămâne prieteni?
   - Prieteni, Max? îşi arcui ea o sprânceană cu ironie. Ai fi în stare să te întâlneşti cu mine, când şi când, şi să mă priveşti ca pe prietena ta cea mai bună? Tipa cu care ieşi la un pahar la barul de pe colţ şi-i povesteşti necazurile tale, fără să aştepţi nimic de la ea, decât o prietenie sinceră şi dezinteresată, şi o afecţiune pur platonică?
   - Nu. Niciodată n-aş putea să mă uit la tine fără să-mi doresc cu totul alte lucruri.
   - Exact. Voi fi sinceră cu tine, Max. Nu pot fi împreună cu tine pentru că te-aş pune tot timpul într-un mare pericol.
   - Sunt deja îndrăgostit de tine, declară el liniştit. Ce m-ar pune în pericol mai mult decât atât?
   Alecsandra îl privi cu gura căscată. Iisuse, cum se ajunsese la asta?!... Şi de ce simţise nevoia să i-o spună în faţă tocmai acum!? De ce naiba nu ţinuse asta pentru el!?...
   Închise ochii, simţind nevoia viscerală de a se da cu capul de bord.
   - Crede-mă, sunt o sută de alte lucruri care te pun în pericol lângă mine şi acesta este cel mai inofensiv dintre toate, articulă ea cu grijă, străduindu-se să-şi păstreze cumpătul. Ţi-ai pierdut minţile?! izbucni ea dintr-odată, privindu-l cu ochi scăpărători, furioasă şi revoltată.
   - Aşa s-ar părea, rânji Max amuzat.
   - Eşti un mare prost, Max! Asta eşti: un mare prost!
   - Ai dreptate.
   - Asta nu schimbă lucrurile, îi scăpă ei un mârâit din gât. Şi nici nu mă va face să mă răzgândesc.
   - Dar te enervează, observă el detaşat. De ce eşti atât de supărată, Lex?
   - Pentru că asta nu trebuia să se întâmple! şuieră ea printre dinţi. M-ai văzut de patru ori în viaţa ta şi te-ai gândit: ce frumos ar fi să am o mică idilă în deplasare!... Nici măcar nu mă cunoşti!
   - Taci o clipă, făcu el, îngustându-şi ochii şi ordonându-şi ideile în minte. Unu: n-am intenţionat să simt pentru tine ceva atât de intens şi de complet într-un timp atât de scurt. S-a întâmplat şi trebuie să accept situaţia ca atare, fără să mă ascund după deget. Doi: ţi-am mai spus şi mai devreme că nu-s în căutarea vreunei aventuri. Am fost căsătorit timp de aproape treisprezece ani şi i-am fost credincios femeii care mi-a purtat numele. Sunt divorţat de doi ani şi jumătate şi pot să număr pe degetele de la o mână câte întâlniri am avut în tot acest timp. Trei: poate că stau cam prost cu matematica dar, după calculele mele, drumurile noastre s-au intersectat numai de trei ori până acum, nu de patru. Sau poate că ne-am mai văzut şi înainte? îşi înclină el capul, privind-o pătrunzător.
   Alecsandra înţepeni. Datul cu capul de bord deveni brusc irezistibil.
   - Prima dată a fost în seara licitaţiei, a doua oară, ieri seară, a treia a avut loc azi dimineaţă devreme, când mi-ai adus lucrurile, şi ultima dată astăzi, când ne-am dat întâlnire la zece, le înşiră ea cu grijă. Mie-mi ies patru la număr.
   - Mda, socotite după metoda ta, într-adevăr au fost patru întâlniri, murmură el, bătând darabana cu degetele în volan. Ei bine, oftă el teatral, presupun că va trebui să trăieşti cu ideea că undeva, în lumea asta mare, există un mare prost care se gândeşte la tine.
   - N-o să mă faci să mă simt vinovată, Max! îl preveni Alecsandra, strângându-şi buzele enervată.
   - Ba exact asta o să fac, promise el cu un rânjet larg. O să te sun şi o să mă plâng că nu pot să dorm, să mănânc şi să mă concentrez asupra lucrurilor importante din viaţa mea, pentru că mă gândesc la tine tot timpul. O să-ţi trimit flori şi bileţele siropoase de amor. Am să sufăr ca un cocher spaniel şi o să latru la pereţi. Şi nu cred că ai să fii chiar atât de crudă încât să mă laşi să mă perpelesc de dorul tău ca un imbecil.
   Alecsandra privea drept înainte, calmă şi părând uşor plictisită. Singurul lucru care-i trăda neliniştea erau nările ei mici şi delicate, care fremătau. Ultimele lui cuvinte aduseră pe buzele ei un zâmbet rece şi nemilos.
   - Habar n-ai cât pot să fiu de crudă, Max. Pentru binele tău, nu mă mai deranja niciodată pe viitor. Îţi doresc succes şi să-ţi vină mintea la cap cât mai curând posibil, rosti ea cu o voce inexpresivă, deschizând portiera şi ieşind agale din maşină.
   Închise portiera cu mare grijă, pentru că dacă ar fi trântit-o, aşa cum îi venea s-o facă, i-ar fi băgat maşina direct în service, şi porni hotărâtă spre intrarea în bloc, fremătând de nervi, supărare şi furie. Îi venea să ia toţi pereţii la şuturi!
   Idiotul naibii! Idiot încăpăţânat şi prost!
   Avusese parte de o zi memorabilă. De ce trebuise el să i-o strice aşa, la final!?
  
            Începu să accelereze pe scări, parcurgând în fugă cele nouă nivele şi ajungând în faţa apartamentului ei de şase ori mai repede decât dacă ar fi luat liftul.
   Intră în hol şi străbătu apartamentul fără să aprindă luminile, oprindu-se în bucătărie, în faţa frigiderului.
   Se opri înainte de a deschide uşa. Dacă mai continua să se repeadă aşa la congelator după fiecare întâlnire cu el, avea să sfârşească prin a ajunge dependentă de hrana lichidă şi să-şi dea metabolismul peste cap.
   Se rezemă cu fruntea de frigider şi rămase aşa două minute, tremurând şi rezistând tentaţiei. Tresări când telefonul din living începu să sune. Se materializă lângă el şi-l privi fix, concentrată.
   Ezita să răspundă, dar apelul ar fi putut veni din partea oricui altcuiva. Înşfăcând receptorul, îl duse la ureche, ascultând.
   Vocea caldă, învăluitoare şi o idee amuzată a lui Max picură din difuzor:
   - Noapte bună, inimă de gheaţă.
   Alecsandra îşi îngustă ochii enervată, nările îi fremătară. Aşeză cu grijă receptorul în furcă, sperând ca el să înţeleagă mesajul.
   Avea să-şi schimbe numărul de fix începând de mâine. Şi să-şi înainteze demisia. Avea să se mute pentru o vreme la Refugiu. Max n-avea să renunţe, iar ea n-avea să-i rişte viaţa, punct. Trebuia să dispară pentru un timp din Chicago, până când el îşi termina treaba acolo şi pleca.
   Hotărârea aceasta o duru mai mult decât se aşteptase. Era ca şi cum s-ar fi înjunghiat singură. Stomacul o ardea şi caninii îi zvâcneau în gingii.
   De data asta cedă şi deschise uşa congelatorului, înşfăcând o pungă şi deşertându-i conţinutul într-o sondă de sticlă. Aşteptă cuminte ca programul cuptorului cu microunde să-şi termine ciclul şi luă paharul, bându-l încet, cu înghiţituri mici, încercând să nu se gândească la nimic.
   Sângele cald avea întotdeauna darul s-o calmeze, însă de data aceasta nu avu niciun efect asupra sistemului ei nervos. Alecsandra rămase o clipă nemişcată, privind fix paharul gol din mâna ei, apoi îl izbi cu toată forţa de peretele opus.
   Cioburile ricoşară în toate direcţiile, unele ciocnindu-se de faţa ei dură cu un clinchet subţire, altele zuruind pe gresia italienească a bucătăriei.
   Un om normal ar fi fost mutilat. Faţa ei rămăsese intactă şi rece.
   Acesta era unul dintre motivele, îşi aminti Alecsandra, pentru care îi era sortit să rămână singură până la sfârşitul zilelor ei.

                                       CAPITOLUL 11

         Max rămase cu telefonul mobil în mână şi cu ochii spre ferestrele întunecate de la etajul nouă. Tăcerea ei fusese mai mult decât elocventă.
   Înjurând, Max se vârî în maşină şi făcu o întoarcere periculoasă în mijlocul străzii, cu scârţâit cu roţi, depărtându-se în trombă de blocul şi de cartierul ei afurisit.
   Era furios, şi supărat, şi se simţea jignit. Tâmplele îi pulsau sub valul de nervi şi frustrare fierbinte care-l stăpânea.
   Fusese un bou cretin pentru că forţase nota şi-i spusese ce era în inima lui. O greşeală imensă. Probabil c-o speriase. Abordarea nu fusese tocmai cea mai potrivită.
   Izbi cu pumnul în volan şi, pentru că până şi tăcerea din interiorul maşinii îl scotea din pepeni, se întinse şi dădu drumul la muzică la maximum. Vocea gravă a solistului de la Rammstein se revărsă zguduitoare din boxe, lovindu-l drept în moalele capului. Îi amintea atât de mult de faţa ei incredibil de frumoasă şi de zâmbetul ei seducător, încât opri şi scoase CD-ul, înlocuindu-l cu cel al formaţiei Haggard.
   Rock-ul simfonic umplu interorul maşinii, vocea limpede şi pură a sopranei calmându-l suficient încât să înceapă să gândească totul la rece.
   Conducea cu viteză, rătăcind aiurea, fără ţintă, vârându-se pe străduţe întortocheate, până când se trezi în faţa cheiului. Rămase nemişcat câteva momente, apoi răsuci cheia şi o scoase, coborând din maşină.
   Temperatura scăzuse simţitor şi el îşi trase fermoarul jachetei până sus, înălţându-şi gulerul ca să împiedice ploaia măruntă şi rece să-l ude până la piele. Porni spre cheiul slab luminat, mergând cu paşi lejeri, fără să se grăbească, scrutând vasele amarate.
   Descoperi Aurora ancorată în capătul sudic şi înjură când îşi dădu seama că lumina era prea slabă ca să studieze partea avariată a vasului. Se întoarse spre locul unde Eternity tresălta uşor pe valurile molcome şi păşi pe puntea ei. Cabina era luminată şi prin ferăstruica uşii îl văzu pe Jamil tolănit pe canapea, uitându-se la un meci de rugby.
   Max bătu scurt, făcându-l pe mulatru să sară-n picioare, şi intră.
   - Hei, Max. M-ai speriat.
   - N-am vrut s-o fac. Cine joacă?
   Jamil îi spuse numele echipelor şi scorul la pauză. Era supărat. Echipa lui era împuţinată ca număr şi pierdea lamentabil.
   - Ai uitat ceva? îl întrebă Jamil, când intrară reclamele.
   - Nu. Am nevoie de o lanternă.
   - Se face.
   Jamil dispăru şi se întoarse cu una cu halogen.
   - Ţi-o aduc în douăzeci de minute, promise Max, ieşind în ploaie.
   Se întoarse la Aurora şi fixă lumina pe adâncitura din coca acesteia. Lemnul era îngropat în scheletul din lemn pe o porţiune destul de mare, iar în unele locuri fibra cedase şi pleznise. Se apropie cât putu de mult, însă nu avea unghiul potrivit şi nici distanţa ca să studieze temeinic lovitura.
   - Hei, tu! Ce faci acolo?!
   Bărbatul masiv, cu barbă şi plete, stătea pe puntea Aurorei, privindu-l bătăios.
   Max îşi scoase legitimaţia şi o deschise, întorcând lanterna astfel încât tipul să-i vadă figura din poză, apoi răsuci fascicolul spre faţa lui ca să se identifice.
   - Jacobi, FBI.
   - Ăăă...
   - Investighez un accident. Cine-i proprietarul?
   - D-l Rhymes. London Rhymes. E vreo problemă? îl întrebă individul, bâlbâindu-se.
   - Cum te cheamă?
   - Lucas, domnule.
   - Lucas, am nevoie de o mână de ajutor. Poţi să ţii lanterna asta cum îţi zic eu?
   - Desigur, domnule.
   Max se urcă la bordul Aurorei şi-i intinse lanterna.
   - Ai vreo frânghie disponibilă?
   - Da. Vi-o aduc imediat, dădu Lucas din cap, nedumerit şi suspicios.
   Cât timp Lucas fu plecat, Max studie ambarcaţiunea. Era o navă graţioasă şi, evident, scumpă. Banchete din piele, punte solidă, echipament de ultimă generaţie.
   Yahtul era nou, probabil că proprietarul îl achiziţionase cu puţin timp în urmă.
   Lucas apăru cu un colac de frânghie nefolosită şi Max îl desfăcu, petrecându-şi capătul printre picioare şi legându-l în jurul taliei. Verifică balustrada, testându-i rezistenţa, apoi petrecu celălalt capăt pe după un pilon. Păşi peste bord şi se lăsă în rapel, reglând distanţa cu uşurinţă, aşa cum făcuse de nenumărate ori la antrenamentele de la academie.
   - Apleacă-te, îi ceru el lui Lucas, legănându-se în ritmul vasului. Ţine lanterna mai în faţă.
   Îl ghidă pe paznic până când acesta orientă fascicolul în unghiul potrivit şi-şi trecu degetele uşor peste zona avariată. Lemnul neted şi dur fusese izbit cu putere de un obiect destul de mare. Impactul fusese scurt şi brutal, lemnul mulându-se aproape după conturul proiectilului înainte de a se despica. Fibrele care se vedeau desprinse din lemn cedaseră ulterior.
   - Poţi să mi-o dai?
   Lucas se aplecă şi Max o recuperă lanterna, vârându-şi-o în gură. Ţinu faza îndreptată spre adâncitură, cercetând-o centimetru cu centimetru, ferm convins că-i scăpa ceva.
   Şi atunci le văzu. Şocul îl făcu aproape să scape lanterna din gură. Firele de păr erau prinse de un fragment de lemn şi capetele care scăpaseră neudate de ploaie fluturau uşor. Verifică rezistenţa nodului pe care-l făcuse, apoi îşi eliberă şi cealaltă mână şi desprinse cu grijă firele de aşchia care le agăţase. Le învârti pe deget, ca un mosor, după care se scotoci prin buzunare, blestemând.
   Întotdeauna avea la el recipiente sterile pentru probe, dar în dimineaţa aceea îşi lăsase arsenalul acasă. N-avusese niciun motiv să le ia cu el, din moment ce era ziua lui liberă şi se întâlnea cu o femeie încântătoare şi inofensivă!
   Îşi scoase portmoneul şi le îndesă cu grijă în compartimentul pentru monede, apoi în trase fermoarul şi strecură portofelul în buzunarul din interior. Stinse lanterna şi o vârî în sân, desfăcu nodul şi se ridică pe puntea Aurorei.
   - Aţi găsit ceva? îl întrebă Lucas, frecându-şi nervos barba sură.
   - Nu, minţi el. Ştii cumva unde-l pot găsi pe proprietar?
   - Nu ştiu unde locuieşte dar vă pot da numărul lui de telefon, dacă doriţi. Max dădu din cap, încercând să se dezmeticească.
   Lucas îşi scoase mobilul şi-i dictă numărul. Max îl tastă pe propriul telefon şi-l salvă, apoi îi mulţumi paznicului şi sări pe chei. Înapoie lanterna lui Jamil şi se îndreptă spre maşină.
   Mâinile îi tremurau atât de tare încât scăpă cheile într-o băltoacă, fapt care-l făcu să suiduie cu înverşunare. Le recuperă, descuie maşina şi se lăsă moale în scaun, apucând volanul cu ambele mâini şi sprijinindu-şi fruntea de el.
   Rămase nemişcat preţ de cinci minute, incapabil să accepte ceea ce era atât de evident şi de... imposibil!
   Scoase mobilul şi-l sună pe Rhymes, verificându-şi ceasul. Era aproape nouă.
   Proprietarul Aurorei răspunse după al doilea apel.
   - Bună seara. Sunt Max Jacobi, cel pe care era să-l transformi astăzi în momeală pentru peşti.
   - Hei, salut! Vocea lui Rhymes era un pic cam prea entuziasmată şi speriată cât cuprinde. Tu şi prietena ta sunteţi bine?
   - Da.
   Max simţi un gol în stomac, dar îl ignoră.
   - Ascultă, Rhymes, n-aş vrea să te reţin, dar am o mică problemă. Poate poţi să mă ajuţi.
   - Orice, prietene. Dacă ai nevoie de reparaţii la barcă, o să rezolvăm asta imediat, fără să ne complicăm foarte mult...
   - Uşurel, Rhymes. N-am de gând să te dau în judecată. Voiam să te întreb dacă e totul în ordine cu tine şi amicii tăi. Arătaţi destul de rău când v-am lăsat în urmă.
   - Suntem bine, se auzi în receptor oftatul de uşurare a mulatrului. Brent avea vreo două coaste fisurate şi l-au reţinut peste noapte la spital. Eu şi Jake nu ne-am ales decât cu sperietura şi cu răul de după.
   - Mă bucur să aud asta.
   Max îşi îngustă ochii.
   - A fost un miracol că am scăpat cu toţii, nu-i aşa?
   - Da. A fost... tare ciudat.
   - Da? De ce zici asta?
   - Păi, ne-am izbit de voi cu putere şi totuşi barca voastră a rămas intactă. Trebuie să-mi dai neapărat numele tipului care a proiectat-o!
   - O voi face, minţi Max. Are o marfă calitatea întâi şi cred că mai poţi negocia la preţ.
   - Poate ne întâlnim la un pahar, propuse Rhymes, relaxându-se. Să discutăm detaliile. O să-ţi aduc şi şapca.
   - Ce şapcă?
   - Şapca prietenei tale, rosti Rhymes. Am găsit-o pe punte când ne-am întors. E una mică, cu emblema de la Red Bulls pe ea. Am presupus că este a ei. Probabil că i-a luat-o vântul.
   Max trase încet şi cu grijă aer în piept. Avea senzaţia că se sufocă. Palmele i se umeziseră, inima îi bubuia în stern, lovindu-i coastele ca un ciocan pneumatic.
   - Da, cred că şi-a pierdut-o când... când ne-am ciocnit. Ascultă, Rhymes, o să te sun zilele astea când am o pauză, ca să stabilim o întâlnire.
   - Oricând ai timp, Jacobi. Sunt la dispoziţia ta.
   Max închise şi expiră prelung, umflându-şi obrajii. Făcu un efort să iasă din starea de şoc şi să-şi pună creierul la treabă.
   Văzuse ceva spintecând aerul, cu o secundă înainte ca yahtul să vireze în unghi drept. Nu ceva, ci mai degrabă cineva zdrobise prora Aurorei, deviindu-i cursul... dacă punea la socoteală ceea ce tocmai descoperise.
   Se lăsă pe spate, trecându-şi o mână peste gura amorţită.

          Mintea lui începu să deruleze filmul încet.
   Firele de păr pe care le recoltase aveau o lungime şi o textură familiară. Aprinse lumina din plafonieră şi-şi scoase portofelul, extrăgând cu grijă ghemotocul. Îl aduse mai aproape de lumină, studiindu-l cu atenţie. Păr castaniu cu o tentă de roşcat. Îl desfăşură atent, verificându-i încă odată lungimea. Se potrivea. Erau cinci fire cu totul şi aveau rădăcinile intacte, ca şi cum ar fi fost smulse.
   Era cu neputinţă ca ea să... Nici măcar nu-şi putea duce ideea la capăt fără să aibă senzaţia că-i patinează neuronii. Pur şi simplu era de necrezut.
   Le rulă din nou şi scotoci prin torpedou, dând peste rezerva de punguţe. Vârî firele în ea şi o sigilă, dându-i drumul în poală, apoi căută stiloul-lanternă pe care-şi amintea vag că-l lăsase undeva, prin maşină. Îl găsi pierdut printre carcasele de CD-uri şi-l aprinse, cercetând scaunul de piele de lângă el.
   Descoperi alte două fire de păr, lungi şi închise la culoare, pe care le înfăşură cu grijă, strecurându-le atent într-o altă punguţă pe care o sigilă cu grijă. Îşi făcu curaj şi le ridică pe amândouă în lumina mată, comparânduse. Aceeaşi culoare, aceeaşi grosime, acelaşi luciu viu...
   Era imposibil! Şi totuşi, avea dovezile că încă nu-şi pierduse bunul simţ şi nici minţile. Firele de păr erau ale ei, ale femeii pentru care făcuse o pasiune subită, inexplicabilă şi mistuitoare.
   Cine era Alecsandra Greydon, în realitate? Sau, şi mai corect, ar fi trebuit să se întrebe ce anume era ea!
   Încercă să-şi amintească ce ştia despre ea. Unicul copil al unei familii de funcţionari publici, mama - grefieră la o firmă de avocatură locală, tatăl - inginer în automatizări, Alecsandra Marie Elisabeth făcuse colegiul în Chicago şi urmase cursurile de artă ale universităţii Julliard. Părinţii ei muriseră amândoi într-un accident de maşină cu un an înainte ca ea să-şi termine studiile.
   Absolvise printre primii din generaţia ei, luându-şi licenţa în istoria artei renascentiste, şi se angajase aproape imediat la Innovation’s, unde lucra de aproaximativ trei ani. Îşi achita impozitele la timp, avea o asigurare medicală modestă şi era membru activ al unei fundaţii ecologice. Cazierul ei era imaculat ca voalul unei mirese. Nu primise nici măcar o amendă pentru parcare în locuri interzise. Era scrupulos de corectă şi de cinstită. Dosarul ei părea ca tras cu rigla. Prea perfect.
   Privind în urmă, Max îşi dădu seama cât de tâmpit şi de orb fusese.
   În seara licitaţiei o recunoscuse în ea pe femeia misterioasă pe care o văzuse ieşind în noaptea aceea de pe alee. Deşi era întuneric şi apariţia nu-şi întorsese decât pentru o clipă faţa tulburătoare spre el, Max apucase totuşi să i-o fotografieze. Fusese un adevărat şoc pentru el s-o revadă o săptămână mai târziu, tocmai când se convinsese că avusese nişte halucinaţii cauzate de oboseală şi stres şi că femeia de pe alee nu existase decât în imaginaţia lui.
   În noaptea aceea, după ce părăsise hotelul care găzduise licitaţia, Max se dusese acasă, îşi butase computerul şi făcuse cercetări minuţioase în legătură cu ea.
   O femeia frumoasă, de douăzeci şi cinci de ani, necăsătorită, cu o viaţă normală, fără cazier. Asemănarea dintre ea şi femeia ciudată pe care o văzuse în capărul aleii era izbitoare. Şi dacă era una şi aceeaşi persoană, întrebarea care se ridica era: ce căutase ea oare în acea parte a oraşului, la acea oră târzie, în fundătura aceea sordidă? Fusese la doi metri în spatele ei şi păşise în gang cu o secundă în urma ei.
   Nu avusese unde să dispară de sub ochii lui, nu avusese când să dispară! Şi totuşi apariţia se volatilizase pur şi simplu, ca o fantomă! Un lucru bizar, inexplicabil şi ilogic, pe care mintea lui nu-l putuse accepta decât ca pe o disfuncţie temporară a simţurilor sale, cauzată de stres şi prea multe nopţi nedormite. Nu văzuse femeia, i se păruse că doar o vede. Fusese o viziune...
   Şi cu toate acestea, reconstituind totul pas cu pas, îşi dădu seama că simţurile lui funcţionaseră corect. Nu o luase pe arătură... nu încă, deşi simţea că acum era pe cale s-o facă.
   Această femeie fascinantă, misterioasă, seducătoare, incredibil de frumoasă şi de distantă era... ca un joc de puzzle în care piesele nu se potriveau. Avea în jur de un metru şaizeci şi doi înălţime, era perfect proporţionată şi surprinzător de uşoară. Se mişca cu o graţie şi o naturaleţe felină şi avea un simţ al echilibrului absolut incredibil. Pe lângă ea, Halle Barry părea o adevărată mediocritate în rolul ei din Catwoman. Mânca numai crudităţi, ceea ce explica constituţia ei suplă şi delicată, dar care nu explica şi acea forţă brută, nimicitoare, care zăcea în ea. O forţă care-l smulsese de pe picioare şi-l proiectase în celălalt capăt al punţii, ca şi cum ar fi fost o păpuşă din cârpe şi nu un bărbat de aproape o sută de kilograme!
   Max îşi aminti senzaţia pe care o avusese în momentul în care ea sărise ca arsă şi intrase în el: fusese ca şi cum l-ar fi izbit frontal un crucişător sovietic! Îi simţise trupul ca pe ceva dur şi compact şi nu trebuia să-şi salte hainele ca să verifice faptul că nu se alesese doar cu gâlma care-i pulsa sâcâitor în vârful capului. Riscă totuşi.
   Preţ de un minut, nu fu în stare nici să respire, holbându-se şocat, cu mintea goală, la hematoamele negre care-i acopereau pieptul şi coastele. Nici dacă l-ar fi tocat cineva mărunt cu o bâtă de baseball şi tot n-ar fi arătat aşa! Era de mirare cum de nu i se fisurase niciun os, dar nu strica să facă o radiografie ca să fie sigur.
   Max se acoperi, forţându-se să respire, încet şi profund, străduindu-se să rămână lucid. Ce fel de constituţie avea ea dacă izbutise să-l vătămeze în halul ăla de la o distanţă atât de mică?...
   Îi ţinuse trupul în braţe. Un trup armonios şi zvelt, care la prima privire sugera o moliciune seducătoare, pur feminină. Un trup superb, care-ţi incendia imaginaţia. Ea nu era fragilă şi nici moale, ci tare ca o stâncă şi la fel de rece.
   Îi simţise răceala pielii ca marmura când îi mângâiase obrazul cu o seară în urmă şi astăzi, când îi ţinuse mâna într-a lui şi-i sărutase degetele. Îi simţise duritatea muşchilor de sub haine în clipa în care o săltase pe puntea lui Eternity. Bănuise că-şi fortifica trupul prin sălile de forţă şi-n sinea lui apreciase asta, dar...
   Max închise ochii, strângându-şi rădăcina nasului între degete, făcând o recapitulare a lucrurilor pe care le aflase despre ea, bazându-se exclusiv pe propriile sale observaţii.
   Alecsandra Greydon era o femeie singură, care ducea o viaţă echilibrată, alimentându-se sănătos şi făcând sport. Lucra la o galerie de artă, locuia într-un apartament deloc ieftin şi conducea un Polo argintiu, pe care-l cumpărase la mâna a doua când îşi terminase studiile. Până acum nimic bătător la ochi. Avusese un logodnic care murise într-un accident în urmă cu şase ani.
   Max îşi îngustă ochii, încercând să-şi amintească dacă ea precizase împrejurările în care acesta îşi pierduse viaţa. Nu, nu pomenise nimic despre asta, fiind evazivă, ca de obicei.
   Exista în ea o anumită... rigiditate, deşi bănuia că nu acesta era cuvântul potrivit pentru a descrie corect starea de imobilitate în care intra în cea mai mare parte a timpului. Era rezervată, distantă şi foarte atentă. Privirea îi era de cele mai multe ori de o fixitate stranie şi deconcertantă Îşi alegea întotdeauna cuvintele cu mare grijă, niciodată nu se grăbea să răspundă la o întrebare şi nu făcea gesturi inutile.
   Părea să-şi calculeze fiecare vorbă rostită şi fiecare mişcare.
   Max bănuia că în adâncul ei nu reuşise să treacă peste moartea celui pe care-l iubise şi pe care încă-l mai jelea. Probabil că fusese prima ei mare iubire şi primul ei bărbat. Probabil că avuseseră o relaţie reuşită. Ceea ce ar fi putut explica refuzul ei de a se implica acum într-o alta, indiferent cu cine.
    Ceea ce însă nu-şi putea explica defel era cum naiba izbutise o mână de femeie să devieze traiectoria unui vas de aproape trei tone!?
   Una era să mături nouăzeci de kilograme de ţesut uman de pe picioare, ar fi fost în stare să pună asta pe seama faptului că-l luase prin surprindere şi chiar ar fi ajuns s-o şi creadă, alta era să schimbi cursul unui vas de tonaj mare în plină viteză.
   Adâncitura de la bordul Aurorei semăna destul de mult cu mulajul unui trup. Dacă nu ar fi găsit firele acelea incriminatorii de păr, ar fi trăit toată viaţa cu amintirea unei experienţe care sfida naturalul. Însă le găsise şi firele acelea n-ar fi avut cum să ajungă acolo decât dacă Alecsandra, prin cine ştie ce puteri supranaturale, sărise şi izbise prora Aurorei.
   Şi din acest punct pornea adevărata problemă. Ce forţă trebuia să dezvolte un corp uman ca să se deplaseze cu o iuţeală imperceptibilă şi să lovească un vas de trei tone, a cărui greutate sporea datorită vitezei de deplasare, să-l răsucească în unghi drept şi să se şi întoarcă în punctul de plecare?
   Max se pricepea la matematică destul de bine, însă rezultatul aproximativ al calculelor sale era... de-a dreptul absurd! Ridicol! De neconceput! Şi perfect valabil, pentru că acum dezlega şi enigma dispariţiei ei din acea seară.
   Dacă Alecsandra reuşise să sară în lungime aproape şapte metri şi să străbată distanţa îndărăt într-o fracţiune de secundă, timp în care mai şi mutilase pe deasupra partea din faţă a yahtului, atunci era perfect capabilă să facă acest lucru şi pe verticală. În seara aceea el scotocise aleea peste tot, însă nu privise în sus. Nu existase niciun motiv ca s-o facă. Şi în sus fusese singura ei opţiune de a o şterge de acolo. Dar cum naiba reuşise?
   Lui Max i se tăie respiraţia şi un val de transpiraţie rece i se prelinse pe coloană când revelaţia il pocni drept între ochi. Poate că unghiul de abordare ales nu era cel potrivit. Raporta totul la capacitatea unui om. Dar dacă ea nu era... om? Dacă aparţinea cine ştie cărei rase extraterestre?
   - Iisuse Cristoase, murmură el, lăsându-şi capul pe volan, copleşit.
   Nu-i venea să creadă că i se întâmpla asta tocmai lui! Se îndrăgostise de o... ce, mai exact? Nici el nu ştia. Şi faptul că nu ştia îl înnebunea.
   Şi acum, ce-o să facă? Ce mai putea să facă? Să se ducă la uşa ei şi să-i ceară explicaţii, aruncându-i dovezile în faţă?... Era exclus! Numai şi din principiul mândriei şi n-avea s-o mai deranjeze. N-avea s-o deranjeze, dar avea s-o ţină sub observaţie. Iar asta intra în sfera preocupărilor şi a slujbei sale, era unul dintre lucrurile pe care ştia să le facă şi să-l facă bine.
  
         Max vârî cheia în contact şi demară, oprind la prima staţie de bezină care-i ieşi în cale.
   Alimentă maşina şi plăti la casă, luându-şi o cola la cutie, şase doze de bere, un baton de Mars, un pachet de ţigări şi o brichetă. Scoase maşina şi intră în trafic, apoi îşi consultă ceasul.
   Făcu ochii mari când îşi dădu seama că petrecuse trei ore zbuciumate în port, fiind atât de întors pe dos încât pierduse noţiunea timpului. Cadranul îi indica o oră destul de târzie: era cu cinci minute înainte de miezul nopţii.
   Poate că Mike nu se culcase încă. Formă numărul lui şi transferă apelul pe bluetooth, apoi îşi desfăcu pachetul de ţigări, scoţând una şi aprinzându-şi-o cu o mână nesigură. În difuzoarele maşinii se auzi sunetul de apelare.
   Max trase primul fum cu sete şi se înecă. Tuşi sufocat, după care se uită chiorâş la jarul aprins, lăsă geamul din stânga jos şi aruncă ţigara în stradă, înlocuind-o cu batonul de ciocolată.
   Mike răspunse după al optulea apel. Vocea lui morocănoasă umplu interiorul maşinii.
   - Mda.
   - Mike, scuze, dormeai?
   - Taman ce aţipisem. Care-i necazul?
   - Am nevoie urgentă de nişte licurici. Poţi să-mi faci rost?
   - Când ai nevoie de ei?
   - Ieri, răspunse Max, desfăcând ambalajul cu dinţii.
   Se lăsă o pauză, apoi se auzi un oftat.
   - Dă-mi o juma’ de oră, bine?
   - Perfect.
   - Unde ţi-i aduc?
   Max îi dădu adresa şi închise. Gândurile care i se învârteau în cerc începură să se ordoneze. Începu să-şi amintească discuţiile dintre ei.
   „- Nu mă cunoşti, Max. Şi nici n-ai să apuci s-o faci.
   - De ce?
   - Pentru că este... complicat.
   -Îmi plac complicaţiile.
   -Îţi spun eu că genul ăsta de complicaţie nu ţi-l doreşti.”
   Mda, tocmai se pricopsise cu una, reflectă el, cu amărăciune, oprind la un semafor.
   „- Voi fi sinceră cu tine, Max. Nu pot fi împreună cu tine pentru că te-aş pune tot timpul într-un mare pericol.
   - Sunt deja îndrăgostit de tine. Ce m-ar pune în pericol mai mult decât atât?
   -Crede-mă, sunt o sută de alte lucruri care te pun în pericol lângă mine şi acesta este cel mai inofensiv dintre toate.”
   Care erau pericolele despre care ea îl prevenise în felul ei atât de criptic? Ştia acum că era mai mult decât capabilă să-l rănească. Probabil că dacă s-ar fi străduit puţin, l-ar fi putut omorî numai cu o simplă suflare.
   Razant, lui Max îi trecu prin minte că ea nu intenţionase nicio secundă să-i facă rău. O speriase şi ea-şi pierduse cumpătul. Reacţia ei fusese defensivă şi-i ceruse scuze după aceea, arătând destul de zguduită. Nu l-ar fi rănit intenţionat, cel puţin asta i-ar fi plăcut lui să creadă.
   Tocmai termina de mestecat ultima înghiţitură din baton când auzi clicul sec pe care sinapsele îl făcură în capul lui, născând o altă idee, care merita toată atenţia. Ochii i se îngustară, analizând această posibilitate care-i scăpase din vedere.
   Alecsandra era perfect conştientă de potenţialul ei, motiv pentru care şi fusese atât de atentă şi de grijulie tot timpul la ceea ce-i ieşea pe gură şi la mişcările pe care le făcea. Nu dorea să trezească suspiciuni nimănui. Asta îl conducea la concluzia că avea un autocontrol foarte bine pus la punct. O persoană cu o asemenea capacitate de stăpânire, extrem de prudentă, n-ar fi riscat niciodată să facă un gest atât de stupid, prin care să-şi trădeze natura şi abilităţile ieşite mult din comun, cum ar fi să deturneze un vas de trei tone!
   Max era convins că ea n-ar fi păţit absolut nimic dacă Aurora i-ar fi izbit în plin... însă cu el era cu totul altă poveste. El era un om normal, cu o viaţă şi aptitudini normale. Şi în momentul impactului s-ar fi aflat exact în calea nimicitoare a botului Aurorei.
   Yahtul n-ar fi lovit-o frontal doar pe Eternity, ci l-ar fi spulberat şi pe el, care se afla la centrul de comandă. Oare Alecsandra procedase astfel doar pentru a-l proteja pe el? Părea singurul răspuns logic. Şi asta avu un efect neaşteptat asupra lui.
   Ei îi păsa de el. Alecsandra recunoscuse deschis faptul că-l plăcea. De altfel, nici nu credea că ar fi acceptat să iasă cu el dacă nu l-ar fi plăcut.
   Însă nu înţelegea de ce ieşise totuşi cu el dacă nu era dispusă să se implice într-o relaţie serioasă. Poate pentru că ştia că el ştia că o recunoscuse pe alee şi voia să- i amorţească bănuielile? Dacă asta era, atunci îi reuşise de minune... până la un punct.
   Max parcă la trei blocuri distanţă de al ei şi tresări când văzu luminile aprinse în apartamentul ei. Dorul de ea îl sfredeli până-n măduva oaselor. Îl furnicau degetele să pună mâna pe telefon şi s-o sune... numai ca să-i audă vocea aceea ca un susur de izvor. Desfăcu cutia de cola şi luă o gură, spălându-şi uscăciunea din gât şi punându-se pe aşteptat.

                                       CAPITOLUL 12

             Alecsandra avusese parte de o noapte albă.
   Nu dormise deloc, perpelindu-se în aşternuturi, măcinată de gânduri negre şi furie. Când îi fu limpede că somnul avea s-o ocolească în noaptea aceea, se ridicase şi făcuse curăţenie prin tot apartamentul.
   Urma să lipsească pentru o lungă perioadă de timp şi dorea să lase totul în ordine. Drept pentru care se apucase să-şi împacheteze lucrurile, reuşind să le înghesuie în două valize enorme din trei încercări. Îşi goli congelatorul într-o ladă frigorifică portabilă, apoi debarasă rafturile de sucurile şi dulciurile pe care le păstra pentru copii Maurei şi pentru nepoata lui Peter, care o vizitau destul de des, aruncându-le pe toate la gunoi.
   Scrise un bilet administratorului şi-l puse într-un plic, alături de cinci bancnote de o sută, care aveau să acopere costurile de întreţinere pe următorii cinci ani, asta în cazul în care nu reuşea să-şi găsească un chiriaş între timp. Aşteptă să se facă ora potrivită şi sună la compania telefonică, anulându-şi contractul, apoi apelă o agenţie imobiliară şi-şi lansă apartamentul pe lista anunţurilor de închiriere. Avea să se întâlnească într-una din zilele viitoare cu agentul şi săi predea cheile.
   Cel mai greu fu să-i sune pe Peter şi pe Maura şi să-i mintă, spunându-le că primise o ofertă irezistibilă de la o galerie din Viena şi că se muta acolo pentru o perioadă nedefinită de timp.
   Era ora opt dimineaţa când coborî şi-şi încărcă bagajele în maşină, apoi îşi aruncă gunoiul în ghenă şi vârî plicul pe sub uşa administratorului. Probabil că acesta avea să se mire cum izbutise să i-l strecoare în hol, din moment ce nu exista niciun spaţiu între uşă şi toc, dar asta o preocupa prea puţin.
   Ploua mărunt când viră cu maşina pe drumul îngust care ducea spre Refugiu.
   Trecu de prima cotitură când telefonul ei mobil începu să bâzâie. Alecsandra se uită la numele apelantului şi culisă clapeta.
   - Bună dimineaţa, soare, gânguri ea, ascunzându-şi nefericirea din glas.
   - Dulceaţă, se auzi vocea senzuală a lui Marcus în receptor, va trebui să faci stânga împrejur şi s-o iei frumuşel înapoi. Eşti plină de ploşniţe. Îl trimit pe Kay după tine, ok?
   Alecsandra înlemni şi apăsă frâna brusc, oprindu-se în mijlocul cărării.
   - Am înţeles, articulă ea cu o voce plată.
   Închise telefonul cu grijă, înghiţindu-şi urletul de furie care-i râcâia pieptul.
   Senzorii pe care Marcus îi plantase de-a lungul căii de acces care ducea spre Refugiu semnalaseră existenţa unor dispozitive de urmărire care erau ataşate de maşina ei. Marcus instalase nişte sisteme de filtrare pentru a preveni eventualele neplăceri.
   Existau şi câteva camere mobile, amplasate strategic de-a lungul drumului, în cazul în care aveau musafiri nepoftiţi. În cei o sută patruzeci de ani de când Refugiul fusese construit, nu avuseseră decât vreo trei incidente mărunte.
   Un cuplu de vampiri prinseseră mirosul lui Mario şi a Sofiei în oraş şi-i urmărise până acolo, mânaţi de curiozitate. Un ceas mai târziu, Guido le tăia numele în catastif şi Vivien le compunea epitaful. În celelalte două dăţi, avuseseră de a face cu nişte turişi proşti şi amatori de drumeţii, care se rătăciseră în noapte. Nu ajunseseră până la Refugiu pentru că Mal şi Henna le ieşiseră în cale şi-i ghidaseră pe drumul corect.
   Alecsandra băgă schimbătorul în marşarier şi dădu repede cu spatele până într-un loc în care putu întoarce, apoi se înfipse în acceleraţie, forţând maşina spre autostradă. Trebuia să iasă cât mai repede din perimetru înainte ca dispozitivele să apuce să-şi transmită semnalul şi să fie localizate.
   - Nemernicul naibii! şuieră ea încet printre dinţi, îndreptându-se spre oraş ca o tornadă. Ticălos nesimţit ce eşti!
   O mâncau palmele să pună mâna pe telefon şi să-l sune, dar n-avea numărul lui mobil. Îi venea să se ducă după el, să-l înhaţe de ceafă şi să-i care şuturi cu nemiluita în dosul ăla afurisit... dacă ar fi ştiut unde se găsea în acel moment!
   Se simţea... trădată şi insultată. Fusese o mare fraieră. Ar fi trebuit să-şi dea seama că, după ziua de ieri, el avea să intre şi mai abitir la bănuieli.
   Dacă Marcus n-ar fi montat filtrele alea, ea l-ar fi condus pe Max drept la ei.
   Conduse ca o maniacă până-n oraş, intrând în parcarea subterană a primului mall care-i ieşi în cale. Se mira cum de nu-i ieşise încă fum de sub capotă. Mârâind scăzut, îl sună pe Kay şi-i comunică locul de întâlnire.
   Range Rover-ul Holland al lui Kay apăru două minute mai târziu, rulând încet printre şirurile de maşini parcate. O văzu aproape imediat şi trase lângă ea. Toate maşinile din Refugiu aveau geamurile fumurii securizate, dotate cu filtre care le ecranau interiorul de acţiunea nimicitoare a razelor UV şi IR, făcându-le posibilă deplasarea şi pe timp de zi. Sticla era atât de întunecată încât îţi era imposibil să vezi înăuntru.
   Kay deschise portiera şi coborî vesel din maşină, fluierând uşor, în timp ce scruta parcarea. Era numai ei doi şi Kay îi luă cu tandreţe faţa în palmele sale, dându-i sărutul ritualic de întâmpinare, o apăsare scurtă, castă şi rece a buzelor lui, un gest de afecţiune pur platonică, care nu deranja pe nimeni din Refugiu, cu excepţia lui Marcus, desigur!
   Eleni se distra întotdeauna pe seama asta, tachinându-l fără milă, spunându-i că pe ea n-o deranja deloc să-l împartă pe Kay cu altcineva. Marcus era de cu totul altă părere.
   - Bună dimineaţa, frumoaso!
   - Aş vrea eu, mormăi Alecsandra, strâmbându-se.
   - Nu fi tristă, o mângâie el consolator pe păr. Viaţa nu este întotdeauna roz. Hai să-ţi mut lucrurile şi să aruncăm o privire, bine?
   Vorbeau extrem de încet, ştiind că discuţia lor ar fi putut fi ascultată şi înregistrată. Pe Alecsandra o mânca limba să iniţieze un dialog lasciv cu Kay, destinându-l exclusiv urechilor lungi ale lui Max, dar se abţinu. Kay ar fi intrat în joc imediat, savurând plăcerea răutăcioasă de a oftica masculul altei specii... însă Max nu merita osteneala.
   Kay îi transferă valizele şi lada frigorifică în portbagajul lui, apoi se ghemui în faţa maşinii ei. Alecsandra aruncă o privire atentă în jur, asigurându-se că nu-i vede nimeni.
   Existau câteva camere de supraveghere, dar Alecsandra le dibuise pe toate şi-şi parcase maşina într-un unghi mort. În plus, SUV-ul lui Kay, care fusese tras în faţa maşinii ei, le asigura toată intimitatea de care aveau nevoie, blocând privirile indiscrete.
   Alexandra se aplecă, strecurându-şi mâna sub botul maşinii, şi o ridică fără efort, în unghi de patruzeci şi cinci, dându-i posibilitatea lui Kay să-i cerceteze caroseria pe dedesubt. Un minut mai târziu, Kay se ridică sprinten şi Alecsandra lăsă cu grijă maşina jos.
   - Au fost extrem de ocupaţi, rânji Kay, vorbind încet şi arătându-i cele opt dispozitive micuţe şi plate care se aflau în palma lui. Sau asigurat că nu le scapi, în caz că se pierde vreunul.
   Alecsandra îşi strânse buzele enervată, îngustându-şi ochii periculos. Întinse mâna şi culese patru dintre ele, apoi se împrăştiară, operând rapid.
   Trei minute mai târziu, Range Rover-ul părăsi parcarea subterană, îndreptându-se spre ieşirea din oraş.
   Alecsandra privea deprimată în gol. Procedase corect, deşi decizia o luase puţin cam prea târziu. Dacă şi-ar fi ascultat logica şi bunul simţ de prima dată, multe lucruri ar fi putut fi evitate din timp. O zbârcise şi o ştia. Îi pusese în pericol pe toţi, nu numai pe ea.
   - Nu te mai necăji, micuţo, încercă Kay s-o binedispună. Nu este vina ta şi, oricum, suntem cu toţii încântaţi că te întorci acasă. Mai ales Marcus, îşi dezlipi el privirea de la drum pentru a-i rânji maliţios.
   - Of, mai scuteşte-mă, se strâmbă Alecsandra. Aţi mai aflat ceva?
   - Nu. Guido şi-a întins toate antenele şi suntem cu toţii în aşteptare. Sofia, Henna şi Mal au făcut o razie completă în oraş azi noapte. S-au întors cu jumătate de oră înaintea răsăritului şi erau ofticaţi rău. Tipii n-au mai pus piciorul în oraş. Marcus nu s-a clintit de lângă tărăboanţa lui, o informă el, referindu-se la computerul ultraperformant al acestuia. A încercat să ia legătura cu vechi cunoştinţe, dar niciun rezultat. Oricum, caută informaţii peste tot. Tocmai spărgea baza de date de la PSI, din cadrul CIA-ului, când te-a simţit.
   - Igor?
   - A sunat pe numărul lui Steve de vreo patru ori ieri noapte şi de atunci e linişte.
   - Sper că nu i-aţi păstrat telefonul!
   - Ce naiba, iubito, chiar aşa de tâmpiţi nu suntem! I-am deviat apelurile şi Marcus a făcut o şmecherie prin care să le putem primi fără ca nimeni să le dea de urmă.
   - Bine. 
   Alecsandra oftă.
   - O să preiau eu căutările pe timp de zi. În ce stadiu îmi este maşina?
   - Lucitoare ca un bănuţ nou-nouţ şi cu revizia tehnică la zi.
   - Super, zâmbi ea, încântată.
   După primul an petrecut la Refugiu, Alecsandra primise în dar din partea lui Guido un Lamborghini Spyder de culoare neagră, o adevărată bijuterie. Se folosise de maşina aceea prea puţin, neputând-o lua cu ea atunci când se hotărâse să părăsească Refugiul şi să se mute în oraş.
   Decizia de a pleca de acolo o luase din trei mari motive.
   Primul: dorea o viaţă cât de cât normală şi voia să vadă dacă se putea integra din nou în lumea din care Igor o smulsese cu brutalitate.
   Doi: în oraş avea posibilitatea de a ţine şi mai bine sub observaţie elementele criminale.
   Trei: lua o distanţă sănătoasă de Marcus, care ajunsese să-i respire în ceafă în fiecare secundă, exasperând-o.
   Îi plăcea de Marcus, şi ca intelect, şi ca ambalaj. Niciodată nu se plictisea în compania lui. Creierul lui Marcus înghiţise de-a lungul secolelor biblioteci întregi şi puteai conversa cu el despre absolut orice. N-avea umorul sucit al lui Kay, nici sarcasmul lui Mal, nici diplomaţia lui Guido, nici stilul galant al lui Mario şi nici firea plăcută lui Cyril.
   Vampirul care se înamorase de ea era un specimen realmente superb, carismatic şi volatil, suspicios şi complet imprevizibil, lucruri care o atrăgeau spre el dar care o şi puneau în gardă, făcând-o să păstreze distanţa.
   Ceea ce o uimea şi o înspăimânta pe Alecsandra cel mai mult la el era profunzimea şi statornicia sentimentelor lui. În cei cinci ani de când îşi declarase în mod deschis afecţiunea pentru ea, niciodată nu-i fusese infidel. Era un mascul ca toţi masculii, cu necesităţi fizice normale. Vampirii, prin însăşi natura lor, erau nişte creaturi extrem de senzuale, care practicau sexul cu aceeaşi plăcere cu care vânau.
   Marcus renunţase de bunăvoie la acel aspect important al existenţei lui, preferând să aştepte clipa când ea avea să-şi încheie socotelile cu trecutul, lăsându-şi în urmă pentru totdeauna amintirile din cealaltă viaţă.
   Deşi niciodată nu-i spusese în faţă care era termenul limită a răbdării lui, Alecsandra ştia că Marcus avea să considere drumul spre ea ca fiind liber de îndată ce numele lui Igor avea să fie tăiat din catastif. Alecsandra oftă din nou, făcându-l pe Kay s-o privească pe furiş, cu coada ochiului.
   - Zi-mi ce te apasă, puştoaico.
   - Nimic nu mă apasă.
   Toate o apăsau!
   Problema de care avea să se izbească de îndată ce avea să treacă pragul Refugiului era Marcus. Dacă ar fi fost să fie sinceră cu ea, atunci şi-ar fi îngăduit să recunoască faptul că Marcus o atrăgea sexual într-o oarecare măsură, însă doar atât. Îi era drag şi-l iubea, la fel cum îi iubea pe toţi ceilalţi, dar nu era îndrăgostită de el. Şi din moment ce acest lucru nu se întâmplase până acum, Alecsandra se
îndoia sincer că avea să i se întâmple vreodată. Motiv pentru care nici nu-l încurajase vreodată. N-ar fi fost corect din partea ei, deşi se îndoia că lui Marcus i-ar fi păsat prea mult.
   Atâta vreme cât o avea în patul lui, nimic n-ar mai fi contat cu adevărat. Era prea egoist ca să-i pese.
   Marcus suferise teribil când ea plecase. Poate cel mai mult dintre ei toţi. Fusese irascibil luni întregi, frecându-le nervii tuturor, calmându-se numai în momentele în care ea venea în vizită sau mai petrecea când şi când câte un sfârşit de săptămână pe acolo. Marcus fusese atât de dificil şi zănatic, încât pe Mario, care era un monument de răbdare şi îngăduinţă, îl cuprinsese disperarea. Fusese în stare s-o implore în genunchi să se întoarcă la Refugiu, însă Alecsandra rămăsese neînduplecată. Îşi dorea viaţa înapoi şi un loc în care să stea pe propriile picioare.
   Şi se descurcase. Până la un punct.
   Acum se întorcea şi toată lumea avea să fie fericită. Cu excepţia ei.
   Golul pe care Leo îl lăsase în inima ei fusese parţial umplut de prezenţa trecătoare a lui Max prin viaţa ei. Acum, când îi pusese cruce, Alecsandra resimţea golul şi mai adânc şi mai rece decât fusese până-n urmă cu trei zile. Max trezise ceva în inima ei amorţită.
   Nu se îndrăgostise de el dar... ar fi ajuns s-o facă dacă nu s-ar fi dezmeticit la timp. Cunoştea alunecarea aceea lină într-un ocean de nepăsare roz. O mai simţise şi în seara în care îl întâlnise pe Leo, numai că atunci, neştiind ceea ce ştia acum, făcuse saltul cu capul înainte, înecându-se pe loc.
   În lunile agonizante din spital, când trupul ei începuse să-şi modifice structura şi simţurile să i se ascută până la paroxism, inima ei intrase într-o etapă lentă de pietrificare. Lucrurile care înainte o emoţionau teribil nu mai aveau niciun efect asupra ei. Devenise detaşată şi obiectivă, pragmatică şi cinică, dură, rece, nemiloasă, crudă şi letală.
   Până-ntr-o zi, când se privise în oglindă şi-şi dăduse seama cât de mult se schimbase femeia pe care Leo o iubise până-n ultima clipă a vieţii lui. Nu mai era Alecsandra cea veselă şi plină de efervescenţă, care râdea din tot sufletul şi se bucura de orice mărunţiş pe care soarta i-l scotea în cale. Se transformase în ceva rece şi neclintit, încălcându-şi promisiunile pe care i le făcuse sieşi şi lui Leo cândva.
   Avusese nevoie să se desprindă de Refugiu pentru a se regăsi pe sine, sau măcar o parte din ceea ce fusese cândva. Învăţase de la oamenii din jurul ei să redevină umană. Începuse să sape în adâncul ei... şi să simtă din nou. Şi izbutise să-şi echilibreze cele două jumătăţi din ea, ajungând să fie om în aceeaşi măsură în care era vampir.
   Dusese o luptă grea şi dificilă, dar reuşise până la urmă. Şi-şi jurase că niciodată în viaţa ei, atât cât îi era dat să trăiască, n-avea să mai lase bestia din ea să preia vreodată controlul. Îi datora asta lui Leo. De dragul amintirii lui, avea să rămână umană.
   Se integrase perfect în societate şi-şi clădise o viaţă nouă, care îi aducea destule satisfacţii. Îi plăceau oamenii cu care lucra, colabora uşor cu cei care păşeau pragul galeriei. Îşi făcuse prieteni noi. Trăia la graniţa dintre două lumi care făceau parte din ea în egală măsură şi pe care le dorea în egală măsură. Lucrurile care nu-şi găseau împlinire într-una, şi-o aflau cu siguranţă în cealaltă.
   Când îşi dorea tihnă, ieşea cu Maura şi copii ei în oraş, la film sau la spectacole de teatru şi vodeviluri. Nevoia de acţiune şi adrenalină îi era satisfăcută de cei care locuiau la Refugiu.
   Dacă dorea o seară zbuciumată şi perfectă, se amesteca printre Gallagheri.

.................................................