Ucenicul, Tess Gerritsen

                                1-8

          Azi am văzut un om murind.

   A fost cu totul neașteptat și mă mir și acum că această dramă s-a desfășurat chiar la picioarele mele. Atât de multe lucruri din viață considerate palpitante nu pot fi anticipate, încât trebuie să învățăm să savurăm spectacolele pe măsură ce apar, să apreciem emoțiile tari atât de rare ce întrerup curgerea altfel monotonă a timpului.

   Și zilele mele trec atât de încet aici, în această lumea ascunsă după ziduri, unde oamenii nu sunt decât numere, deosebiți unul de altul nu după numele noastre, ci după tipul de nelegiuire pe care am înfăptuit-o.

   Ne îmbrăcăm la fel, mâncăm aceeași mâncare, citim aceleași cărți jerpelite din același cărucior de închisoare. Fiecare zi e asemenea oricărei alta.

   Și apoi, dintr-odată, un incident surpinzător ne reamintește că viața se poate schimba într-o clipită.

      Așa s-a întâmplat azi, a doua zi din august, o zi teribil de fierbinte și de însorită, exact așa cum îmi place mie.

   În timp ce alții asudă și se plimbă de colo-colo ca niște vite letargice, eu stau în  mijlocul curții, cu fața îndreptată spre soare, ca o șopârlă care absoarbe căldura. Am ochii închiși, așa că nu văd cum cuțitul este înfipt, nici nu văd bărbatul cum face un pas împleticit înapoi și cade. Dar aud murmurul vocilor agitate și-mi deschid ochii.

   Într-un colț al curții, un bărbat zace sângerând. Toți cei din jur se îndepărtează de el, însușindu-și marca obișnuită de indiferență a omului care n-a văzut nimic și nu știe nimic.

   Numai eu mă apropii de omul prăbușit la pământ.

   Pentru o clipă rămân în picioare, uitându-mă în jos la el. Are ochii deschiși și conștienți; cu siguranță pentru el nu par să fiu mai mult decât un contur negru, decupat pe cerul strălucitor. E tânăr, cu părul alb-blond, cu barba aproape ca un puf. Își deschide gura și pe buze îi apar bule rozalii de spumă. Pe piept i se întinde o pată roșie.

   Îngenunchez lângă el și-i sfâșii cămașa ca să-i văd rana aflată în stânga sternului. Lama cuțitului a trecut curat printre coaste și sigur i-a străpuns plămânul, probabil ciupind puțin și din pericard. E o rană mortală, și o știe și el.

   Încearcă să-mi vorbească, i se mișcă buzele, deși nu se aude niciun sunet, și ochii se chinuie să se focalizeze.

   Vrea să mă apropii mai aproape de el, probabil să ascult vreo mărturisire făcută în pragul morții, dar nu mă interesează câtuși de puțin ce are de zis.

   Mă concentrez în schimb asupra rănii. Asupra sângelui.

   Sunt foarte obișnuit cu sângele. Îi cunosc toate elementele componente.

   Am mânuit nenumărate eprubete cu sânge, i-am admirat multele nuanțe diferite de roșu. L-am învârtit în centrifugă până s-a transformat în coloane bicolore de celule comasate și ser de culoarea paiului. Îi știu sclipirea și textura mătăsoasă. L-am văzut scurgându-se în pârâiașe satinate din pielea proaspăt incizată.

   Sângele i se scurge din piept ca apa vie dintr-un izvor sacru și-mi lipesc palma de rană, scăldându-mi pielea în căldura aceasta lichidă, iar sângele îmi acoperă mâna cu o mănușă stacojie

   El crede că vreau să-l ajut și o scânteiere scurtă de recunoștință îi luminează privirea.

   În spatele meu se aude tropăit de cizme și voci aspre ce latră comenzi:

   - La o parte! Toată lumea, trăgeți-vă la o parte!

   Cineva mă apucă de cămașă și mă trage în picioare. Sunt îmbrâncit în spate, departe de bărbatul muribund.

   Aerul e încărcat de praf, strigăte și înjurături și suntem mânați într-un colț al curții. Instrumentul morții, șișul, zace abandonat pe pământ.

   Gardienii pretind răspunsuri, dar nimeni n-a văzut nimic, nimeni nu știe nimic.

   Nimeni nu vede și nu știe niciodată nimic.

   În haosul din curtea închisorii, stau puțin la o parte de ceilalți deținuți, care m-au evitat întotdeauna. Îmi ridic mâna udă încă de sângele mortului și inhalez aroma metalică și rafinată. Chiar și numai după miros mi-aș fi dat seama că e sânge tânăr, scurs din carne tânără.

   Ceilalți deținuți de holbează la mine și se trag și mai departe. 

   Știu că sunt diferit de ei; au simțit-o întotdeauna. Cât de brutali sunt acești oameni, și totuși temători față de mine, pentru că înțeleg cine - și ce - sunt eu.

   Le cercetez fețele, căutându-mi printre ei fratele de sânge. Un altul asemenea mie. Nu-l văd însă, nu aici, nici chiar aici, în casa aceasta plină de oameni mostruoși.

   Dar știu că există. Știu că nu sunt singurul de felul meu pe acest pământ.

   Undeva, acolo, mai este unul. Și mă așteaptă.

                                       UNU

              Muștele roiau deja.

   Patru ore pe asfaltul încins din sudul Bostonului, care copsese carnea pulverizată, eliberând în aer echivalentul unui gong de chemare la masă, și văzduhul era încărcat de zumzetul muștelor. Deși rămășițele din tors eau acum acoperite cu o folie, tot mai rămăsese suficient de mult țesut descoperit pentru ospățul necrofagelor.

   Bucățele de materie cenușie și alte părți neidentificabile erau dispersate pe o rază de 9 metri de-a lungul străzilor. Un fragment de craniu aterizase într-un ghiveci cu flori de la etajul 2 și bucăți moi de țesut se lipiseră de câteva mașini din parcare.

   Doamna detectiv Jane Rizzoli avusese întotdeauna un stomac puternic, dar chiar și ea trebui să stea o clipă, cu ochii strâns închiși și pumnii încleștați, furioasă pe ea însăși pentru acest moment de slăbiciune.
   „Nu te pierde cu firea. Nu te pierde cu firea.”
   Era singurul detectiv femeie din Departamentul de omucideri al Poliției din Boston și știa că lumina nemiloasă a reflectoarelor era îndreptată încontinuu asupra ei. Orice greșeală, orice reușită, va fi observată de toți.
   Partenerul ei, Barry Frost, își vomase micul dejun în mod umilitor în public, și acum stătea în vehiculul cu aer condiționat, ținându-și capul plecat între genunchi, așteptând să i se liniștească stomacul.
   Ea însă nu-și permitea să cadă pradă greței. Era ofițerul de poliție cel mai vizibil de la locul crimei și de celaltă parte a panglicii poliției stăteau mai mulți privitori, analizându-i fiecare mișcare, fiecare detaliu al înfățișării.
   Știa că arăta mai tânără decât cei 34 de ani ai ei și era mereu preocupată să mențină un aer de autoritate. Compensa lipsa înălțimii cu privirea ei directă și umerii ținuți drept. Învățase arta de a domina scena unei crime prin determinarea ei.
   Însă arșița îi slăbea hotărârea.
   Venise în costumul ei obișnuit, sacou și pantaloni, și părul pieptănat ordonat. Acum însă fusese nevoită să-și dea jos sacoul; cămașa îi era șifonată și umiditatea îi cârlionțase părul negru într-o încâlceală dezordonată de bucle.
   Se simțea asaltată din toate direcțiile de mirosuri, muște și de lumina orbitoare a soarelui. Erau prea multe lucruri asupra cărora trebuia să se concentreze. Și toți ochii aceia era îndreptați spre ea.
   Niște voci ridicate îi atraseră atenția.

            Un bărbat în cămașă și cravată încerca să-l convingă pe un polițist să-l lase să treacă.
   - N-auzi că trebuie s-ajung la o întâlnire de afaceri? Am întârziat deja o oră. Da` v-ați pus voi nenorocita de panglică de poliție în jurul mașinii mele și acuma-mi spui că nu pot să intru în ea? E mașina mea, ce naiba!
   - E scena unei crime, domnule.
   - E un accident!
   - Încă nu s-a stabilit acest lucru.
   - Da` ce, vă ia o zi întreagă să vă dați seama de-atâta lucru? De ce nu ne-ascultați? Toată lumea din cartier a auzit ce s-a întâmplat!
   Rizzoli se apropie de omul cu fața lucind de sudoare.
   Era 11,30, și soarele, aproape de zenit, strălucea asupra lor ca un ochi orbitor.
   - Și ce ați auzit, exact, domnule? întrebă ea.
   Bărbatul pufni.
   - Același lucru ca toată lumea.
   - Un zgomot puternic.
   - Da. Pe la 7,30. Chiar atunci ieșeam de sub duș. M-am uitat afară pe geam și l-am văzut întins pe trotuar. Se vede clar că e un colț nenorocit aici. Șoferii mai cretini zboară pe-aici ca niște lilieci scăpați din iad. Sigur l-a lovit un camion.
   - Ați văzut un camion?
   - Nu.
   - Ați auzit un camion?
   - Nu.
   - Nici vreo mașină n-ați văzut?
   - Mașină, camion, ridică el din umeri. Oricum, tot accident cu fugă de la locul faptei a fost.
   Era aceeași poveste repetată de vreo 10 ori de vecinii omului.
   La un moment dat, între 7,15 și 7,30 dimineața, auziseră un zgomot puternic în stradă. Nimeni nu văzuse de fapt ce se întâmplase. Pur și simplu auziseră gălăgia și găsiseră cadavrul bărbatului.
   Rizzoli considerase deja - și respinsese - posibilitatea să fi fost un sinucigaș care se aruncase de pe acoperiș. În jur nu erau decât clădiri cu două etaje, niciuna suficient de înaltă să explice o distrugee atât de îngrozitoare a trupului săritorului. Nici nu vedea dovada vreunei explozii care să fi cauzat o dezintegrare anatomică atât de mare.
   - Hei, pot să-mi iau mașina acum? întrebă bărbatul. E Fordul ăla verde.
   - Acela cu stropi de creier pe portbagaj?
   - Mda.
   - Tu ce crezi? se răsti ea.
   Îi întoarse spatele și se duse la medicul legist care stătea gemuit în mijlocul străzii, studiind asfaltul.

          - Oameni de pe strada asta sunt niște nemernici, zise Rizzoli. Nimeni nu dă nicio ceapă degerată pe victimă. Și nimeni nu știe cine e.
   Doctorul Ashford Tierney nu-și ridică privirea spre ea, ci continuă să se uite foarte atent la stradă. Pe sub firele rare de păr cărunt, pielea capului îi sclipea de transpirație.
   Doctorul Tierney părea mai bătrân și mai obosit decât îl văzuse ea vreodată.
   Când încercă să se ridice, își întinse o mână spre ea într-o rugăminte tăcută să-l ajute. Rizzoli îl prinse de mână și simți, trasmise prin mână, scârțâiturile oaselor obosite și a încheieturilor artritice.
   Era un gentleman sudist de modă veche, născut în Georgia, și nu apreciase niciodată franchețea de Boston cu care vorbea Rizzoli, așa cum nici ea nu apreciase niciodată formalismul lui.
   Singurul lucru pe care-l aveau în comun erau rămășițele omenești ce treceau pe masa de autopsie a doctorului Tierney.
   Dar, în timp ce-l ajuta să se ridice în picioare, Rizzoli se simți brusc întristată de cât de firav era, amintindu-și de bunicul ei, a cărui nepoată favorită fusese, poate pentru că se recunoștea pe el însuși în mândria și tenacitatea ei. Rizzoli își aminti cum îl ajuta să se ridice din fotoliu, cum mâna lui amorțită de la atacul cerebral stătea ca o gheară pe brațul ei. Chiar și oamenii puternici și aprigi ca Aldo Rizzoli erau în cele din urmă reduși de timp la oase și încheieturi firave.
   Vedea acum efectul timpului asupra doctorului Tierney, care se clătină pe picioare din cauza caniculei, scoțându-și batista și ștergându-și sudoarea de pe frunte.
   - Ce caz șocant mi-e dat să am la sfârșitul carierei, zise el. Deci, ia spune-mi, vii la petrecerea mea de pensionare?
   - Ăă... ce petrecere? zise Rizzoli.
   - Aceea cu care plănuiți să-mi faceți o surpriză.
   Rizzoli oftă.
   - Da, vin, recunoscu ea.
   - Ha. Am știut eu că pot scoate un răspuns direct de la dumneata. O să fie săptămâna viitoare?
   - Peste două săptămâni. Și nu eu ți-am zis, bine?
   - Mă bucur că mi-ai zis, spuse el, uitându-se la asfalt. Nu-mi prea plac surprizele.
   - Deci ce-avem aici, doctore? Accident cu fugă de la locul faptei?
   - Acesta pare punctul de impact.
   Rizzoli se uită la pata mare de sânge. Apoi se uită la cadavrul acoperit cu folie, ce se găsea la mai bine de 3 metri și jumătate depărtare, pe trotuar.
   - Vrei să zici că a lovit prima dată pământul aici, și apoi a sărit până acolo? întrebă ea.
   - Așa se pare.
   - Înseamnă c-a fost ditamai camionul dacă a reușit să-l zdrobească în halul ăsta.
   - N-a fost un camion, răspunse Tierney enigmatic.
   Se duse apoi ceva mai încolo de-a lungul străzii, cu ochii fixați în jos. Rizzoli se luă după el, fluturându-și mâna spre roiul de muște. Tierney se opri la aproximativ 10 metri distanță și arătă o masă informă cenușie pe bordură.
   - Încă o bucată de materie cenușie, observă el.
   - Nu un camion a făcut asta? zise Rizzoli.
   - Nu. Și nici o mașină.
   - Și ce zici de urmele de anvelope de pe cămașa victimei?
   Tierney se îndreptă de spate, studiind cu privirea strada, trotuarul și clădirile.
   - Observi ceva foarte interesant la locul ăsta, detectiv Rizzoli?
   - În afară de faptul că e un mort acolo fără creier în cap?
   - Uită-te la punctul de impact, zise Tierney, arătându-i locul din stradă unde se ghemuise mai înainte. Vezi forma de dispersie a fragmentelor corporale?
   - Da. S-a împrăștiat în toate direcțiile. Punctul de impact e în centru.
   - Corect.
   - E o stradă aglomerată, zise Rizzoli. Vehiculele vin de după colțul acela prea repede. În plus, victima are urme de anvelope pe cămașă.
   - Hai să mergem să ne mai uităm o dată la urmele alea.

              Când se apropiau din nou de cadavru, veni lângă ei și Barry Frost, care ieșise în sfârșit din mașină, arătând palid și puțin jenat.
   - Măiculiță, Doamne, gemu el.
   - Te simți bine? îl întrebă ea.
   - Crezi că am luat un virus la stomac sau ceva de genul ăsta?
   - Ceva de genul ăsta.
   Întotdeauna îi plăcuse de Frost,îi apreciase felul de a fi vesel și faptul că nu se plângea de nimic niciodată, și ura acum să-i vadă mândria călcată în picioare atât de mult. Îl bătu ușor cu mâna pe umăr și-i oferi un zâmbet matern.
   Frost părea să inspire un tratament matern, chiar și de la Rizzoli, care în general era în mod clar lipsită de instincte materne.
   - Data viitoare îți pun o pungă de hârtie pentru vomat, se oferi ea.
   - Știi, zise el, mergând încet după ea. Chiar cred c-am luat un virus....
   Ajunseră la torsul cadavrului.
   Tierney se ghemui lângă el cu un geamăt, încheieturile protestându-i zgomotos la acest efort suplimentar, și ridică folia de unică folosință.
   Frost se albi la față și se trase înapoi cu un pas. Rizzoli își stăpâmi impulsul de a face același lucru.
   Corpul fusese rupt în două părți, separate la nivelul ombilicului. Partea de sus, purtând o cămașă de bumbac de culoare bej, era întinsă de la est la vest. Partea de jos, purtând blugi, era întinsă de la nord la sud. Cele două jumătăți erau conectate numai de câteva fâșii de piele și mușchi. Organele interne se revărsaseră afară și zăceau într-o masă însângerată. Partea din spate a craniului era complet zdrobită, și creierul zburase afară.
   - Tânăr bărbat, bine hrănit, pare să fie de origini hispanice sau mediteraneene, între 20 și 30 de ani, zise Tierney. Văd fracturi evidente la vertebrele toracice, coaste, clavicule și craniu.
   - Un camion nu putea face asta? întrebă Rizzoli.
   - Desigur, e posibil ca un camion să fi putut cauza răni atât de masive, zise el, uitându-se fix la Rizzoli cu ochii de un albastru palid. Dar nimeni n-a auzit și n-a văzut un asemenea vehicul. Nu-i așa?
   - Din nefericire, nu, recunoscu ea.
   Frost reuși în sfârșit să adauge un comentariu.
   - Știi, nu cred că alea de pe cămașa lui sunt urme de roți.
   Rizzoli se concentră asupra urmelor negre de pe partea din față a cămășii victimei. Cu o mână înmănușată, atinse una din pete și-și privi degetul. Mănușa de latex avea o pată neagră mânjită pe vârful degetului. Rizzoli se uită fix la ea pentru o clipă, analizând această nouă informație.
   - Ai dreptate, zise ea. Nu e urmă de cauciuc. E unsoare.
   Se îndreptă de spate și se uită la toată strada. Nu se vedea nicio urmă însângerată de roți, niciun fragment spart de mașină. Nicio bucățică de sticlă sau de plastic care s-ar fi spart la impactul cu trupul bărbatului.
   Pentru o clipă nu vorbi nimeni. Se uitată numai unul la altul, în timp ce singura explicație posibilă le veni brusc în minte.
   Ca și cum ar fi vrut să le confirme teoria, deasupra se auzi vuietl îndepărtat al unui avion cu reacție.
   Rizzoli se uită în sus cu ochii mijiți, și văzu trecând un Boeing 747, coborând în aer, pregătindu-se pentru aterizare pe Aeroportul Internațional Logan, aflat la 8 kilometri nord-est.
   - Oh, Doamne sfinte! exclamă Frost, umbrindu-și ochii cu mâna din cauza soarelui. Ce fel de a muri! Spune-mi, te rog, că măcar era deja mort când a căzut.
   - Este foarte probabil, zise Tierney. Mă gândesc că i-a alunecată afară corpul în momentul când au coborât trenul de aterizare. Asta bineînțeles dacă presupunem că a fost un avion ce venea încoace.
   - Păi, da, interveni Rizzoli. Câți pasageri clandestini încearcă să iasă afară din țară?
   Se uită la tenul măsliniu al mortului.
   - Deci a venit cu un avion, să zicem din America de Sud...
   - Ar fi trebuit să zboare la o altitudine de cel puțin 9000 de metri, zise Tierney. Spațiul din cală unde se află roțile nu e presurizat. Un pasager clandestin ar trebui să înfrunte o decompresiune foarte rapidă. Degerături. Chiar și în miezul verii, temperaturile la altitudinile acelea sunt mult sub 0 grade. După câteva ore în condițiile astea, ar avea hipotermie și și-ar pierde cunoștința de la lipsa de oxigen. Sau ar fi deja zdrobit când s-ar retrage roțile înăuntru după decolare. O călătorie suficient de lungă în cală l-ar termina probabil.
   Sunetul pagerului lui Rizzoli întrerupse prelegerea. Și cu siguranță s-ar fi transformat într-o prelegere; doctorul Tierney tocmai începuse să-și intre în formă.

             Rizzoli se uită la numărul de pe ecran, dar nu-l recunoscu. Avea un prefix de Newton.
   Își scoase mobilul și-l formă.
   - Detectiv Korsak, răspunse un bărbat.
   - Aici e Rizzoli. M-ați sunat pe pager?
   - Vorbiți de pe mobil?
   - Da.
   - Puteți ajunge la un telefon fix?
   - Nu în momentul acesta.
   Nu știa cine era detectivul Korsak, și voia să scurteze conversația.
   - De ce nu-mi spuneți mai bine despre ce e vorba?
   O pauză. Auzi niște voci în fundal și apoi fâșâitul unui walkie-talkie de poliție.
   - Sunt la scena unei crime, aici în Newton, zise el. Cred c-ar trebui să veniți până aici să vedeți.
   - Cereți asistența Poliției Boston? Vă pot îndruma spre altcineva din departament.
   - Am încercat să iau legătura cu detectivul Moore, dar mi-au zis că e în concediu. De aceea v-am sunat pe dumneavoastră, zise el și făcu din nou o pauză. E în legătură cu cazul condus de dumneavoastră și Moore vara trecută, adăugă apoi, cu intensitate semnificativă. Știți de care vorbesc.
   Rizzoli tăcu. Știa exact la ce caz se referea.
   Era încă bântuită de amintirile acelei investigații, și acum mai avea coșmaruri despre ea.
   - Continuați, zise ea încet.
   - Vreți adresa? întrebă el.
   Rizzoli își scoase carnetul.
   Un moment mai târziu închise și-și întoarse atenția iar către doctorul Tierney.
   - Am mai văzut asemenea distrugeri la parașutiștii cărora nu li s-a deschis parașuta, zise el. De la înălțimea aceea, un corp în cădere poate ajunge la o viteză fatală. Adică aproximativ 60 de metri pe secundă. Atâta e de-ajuns pentru a provoca dezintegrarea pe care o vedem aici.
   - E un preț al naibii de mare pentru a intra în țara asta, spuse Frost.
   Pe deasupra mai trecu un avion, cu umbra alunecând ca aceea a unui uliu.
   Rizzoli își ridică privirea spre cer.
   Își imagină un corp căzând, rostogolindu-se de la 300 de metri înălțime. Se gândi la aerul rece șuierând pe lângă el. Și apoi aerul era cald, pe măsură ce pământul se apropie cu rapiditate, într-un vârtej.
   Se uită apoi la rămășițele acoperite cu folie ale unui bărbat care îndrăznise să viseze la o lume nouă, la un viitor mai bun.
   Bine ai venit în America.

            Polițistul din Newton postat în fața casei era evident începător, și n-o recunoscu pe Rizzoli.
   O opri la perimetrul însemnat cu panglica de poliție și i se adresă pe un ton răstit, în concordanță cu uniforma lui proaspăt obținută. Pe ecusonul cu numele lui scria: RIDGE.
   - Asta e scena unei crime, doamnă.
   - Sunt detectiv Rizzoli, Poliția Boston. Am venit să-l văd pe detectivul Korsak.
   - Legitimația, vă rog.
   Rizzoli nu se așteptase la această cerere și trebui să-și cotrobăie prin poșetă să și-o găsească.
   În orașul Boston, aproape orice polițist în uniformă știa exact cine era. Însă ieșise puțin din teritoriul ei, în suburbia aceasta înstărită, și uite că era nevoită să-și caute enervată legitimația. I-o ținu chiar în fața ochilor.
   Tânărul aruncă o singură privire și roși.
   - Îmi pare foarte rău, doamnă. Vedeți, a fost o afurisită de reporteră mai înainte, care m-a convins s-o las să treacă acum câteva minute. N-aveam de gând să mă mai las păcălit o dată.
   - Korsak e înăuntru?
   - Da, doamnă.
   Rizzoli se uită la mulțimea de vehicule parcate în stradă, printre care și o dubiță albă pe care scria: PROPRIETATEA STATULUI MASSACHUSETTS, MEDICINĂ LEGALĂ.
   - Câte victime sunt? întrebă ea.
   - Una. Se pregătesc să-l scoată afară acum.
   Polițistul ridică panglica pentru a o lăsa să treacă în curte. Păsările ciripeau în copaci și mirosea a iarbă.
   „Nu mai ești în sudul Bostonului”, se gândi ea.
   Peisajul era imaculat, cu garduri vii tunse ordonat și o peluză strălucitoare de gazon. Se opri o clipă pe aleea de cărămizi și se uită la linia acoperișului ce avea accente de stil Tudor.
   „Stăpânul imitației de conac englezesc”, se gândi ea.
   Aceasta nu era o casă sau un cartier în care își putea permite să locuiască un polițist cinstit.
   - Frumoasă cocioabă, nu? zise polițistul Ridge.
   - Ce meserie avea tipul ăsta?
   - Am auzit că era un fel de chirurg.
   Chirurg.
   Pentru ea, acest cuvânt avea un înțeles special, și auzindu-l se simți pătrundă de ace înghețate, ce o făcură să se înfioare de răceală chiar și în ziua aceea atât de caldă.
   Se uită la ușa din față și văzu clanța mânjită cu pudră de prelevare a amprentelor. Trase adânc aer în piept, își puse pe mâini mănușile de latex și peste pantofi papuceii de hârtie.
   Înăuntru văzu podele de stejar lustruite și o scară ce se ridica la înălțimi de catedrală. Un vitraliu lăsa să intre lumina, sclipind în romburi de culoare.
   Auzi fâșâit de papucei de hârtie, și un bărbat mare cât un urs apăru în hol. Deși era îmbrăcat ca un om de afaceri, cu cravată cu un nod elegant, efectul era distrus de cele două continente de sudoare ce-i pătau subsorile. Avea mânecile suflecate, lăsând să se vadă brațe vânjoase acoperite cu păr negru.
   - Rizzoli? o întrebă el.
   - În persoană.
   Veni spre ea cu brațul întins, dar își aminti că avea mănușile pe mână și-și lăsă mâna să-i cadă la o parte.
   - Vince Korsak. Scuze că n-am putut să spun mai multe la telefon, dar toată lumea are scaner în ziua de azi. Am avut deja mai înainte o reporteriță care s-a furișat înăuntru. Ce nemernică!
   - Am auzit.
   - Uite, probabil te întrebi de ce naiba te-am chemat până aici. Dar ți-am urmărit munca de anul trecut. Știi, crimele Chirurgului. M-am gândit c-o să vrei să vezi asta.
   Rizzoli simți că i se uscase gura.
   - Ce e?
   - Victima e în living. Doctor Richard Yeager, de 36 de ani. Chirurg ortoped. Asta e casa lui.
   Rizzoli se uită la vitralii.
   - Voi, băieții din Newton, aveți parte de toate crimele din lumea bună.
   - Hei, Poliția Boston poate să și le ia ea pe toate. Nu trebuia să se întâmple o chestie de asta aici. Mai ales nu o porcărie din asta dementă.

            Korsak o conduse prin hol în living.
   Primul lucru pe care-l observă Rizzoli fu lumina strălucitoare a soarelui ce inunda camera prin peretele de un etaj acoperit în întregime de ferestre de sus până jos.
   În ciuda numărului mare de polițiști și tehnicieni criminaliști care lucrau înăuntru, camera dădea senzația de spațiu și minimalism, doar pereți albi și podele lucioase de lemn.
   Și sânge.
   Deși fusese deja în atâtea locuri unde avusese loc o crimă, prima imagine a sângelui o șoca întotdeauna.
   O urmă lungă ca o coadă de cometă arterial stropise peretele și se scursese apoi în jos în mai multe pârâiașe subțiri.
   Sursa acelui sânge, doctorul Richard Yeager, stătea cu spatele rezemat de perete, cu mâinile legate la spate. Nu purta decât un șort, avea picioarele întinse în față, cu gleznele legate cu bandă adezivă. Capul i se prăbușise în față, ascunzând rana care provocase hemoragia fatală, dar Rizzoli nu avea nevoie să vadă tăietura ca să știe că era adâncă, ajungând până la carotidă și trahee.
   Era deja mult prea familiarizată cu rezultatul unei asemenea răni și putea să-i citească ultimele momente din modelul de sânge: artera stropind, plămânii umpluți de sânge, victima aspirând aer prin traheea secționată.
   Se înecase în propriul sânge.
   După umerii largi și musculatură, fusese în formă fizică bună  - cu siguranță capabil să se lupte cu un atacator. Cu toate astea, murise cu capul plecat, într-o postură de supunere.
   Doi asistenți de la morgă își aduseseră deja targa și stăteau lângă cadavru, încercând să găsească metoda cea mai bună de a muta corpul înțepenit în rigiditatea cadaverică.
   - Când l-a văzut medicul legist la 10 dimineața, era instalată deja lividitatea, zise Korsak. Și era complet rigid. A estimat momentul morții între miezul nopții și ora 3.
   - Cine l-a găsit?
   - Asistenta lui de la cabinet. Când n-a apărut la clinică azi-dimineață și nu a răspuns la telefon, a venit aici cu mașina să verifice. L-a găsit pe la 9. Nu e nici urmă de nevastă-sa.
   Rizzoli se uită la Korsak.
  - Nevastă-sa?
   - Gail Yeager, de 31 de ani. A dispărut.
   Rizzoli fu curpinsă din nou de fiorul de gheață pe care îl simțise stând în fața ușii de la intrare a familiei Yeager.
   - O răpire?
   - Nu știu decât c-a dispărut.
   Rizzoli se uită la Richard Yeager, al cărui corp musculos nu se dovedise un adversar pe măsură al Morții.
   - Spune-mi despre oamenii ăștia. Despre căsnicia lor.
   -  Erau fericiți. Așa zice toată lumea.
   - Așa se zice întotdeauna.
   - În cazul ăsta, se pare că era adevărat. Nu sunt căsătoriți decât de 2 ani. Au cumpărat casa asta anul trecut. Ea e asistentă în blocul operator la spitalul lui, așa că au același cerc de prieteni, același orar de muncă.
   - Înseamnă că stăteau o grămadă de timp împreună.
   - Da, știu. Eu, unul, aș înnebuni dac-ar trebui să stau toată ziua cu nevastă-mea. Dar ei păreau să se înțeleagă destul de bine. Luna trecută și-a luat liber două săptămâni întregi ca să stea acasă cu ea după ce a murit mama ei. Cât crezi că o fi câștigând un chirurg ortoped în două săptămâni, ei? Cincisprezece, douăzeci de mii de dolari? Asta e o consolare foarte scumpă, nu crezi?
   - Probabil a fost necesară.
   Korsak ridică din umeri.
   - Totuși.
   - Așadar, n-ați găsit niciun motiv pentru care ea să-l fi părăsit.
   - Cu atât mai puțin să-l termine.
   Rizzoli aruncă o privire la peretele de geamuri. Orice vedere spre casele vecine era complet acoperită de copaci și tufișuri.
   - Ai zis că ora morții a fost estimată între miezul nopții și 3.
   - Da.
   - Vecinii n-au auzit nimic?
   - Cei din stânga sunt la Paris. Oh-la-la! Vecinii din dreapta au dormit bine-mersi toată noaptea.
   - Intrarea e forțată?
   - Fereastra de la bucătărie. A scos plasa și a tăiat geamul cu un tăietor de sticlă. Pe răsadurile de flori sunt urme de pantofi de mărimea 44. Aceleași urme au adus sânge și în camera asta.
   Își scoase o batistă și își șterse fruntea umedă. Korsak era unul dintre nenorocoșii pentru care niciun deodorant nu era suficient de puternic. Nu începuseră să vorbească decât de câteva minute și petele de transpirație de pe cămașă se lățiseră vizibil.
   - Bine, hai să-l tragem de lângă perete, zise unul din asistenții de la morgă. Răstoarnă-l către folie.
   - Ai grijă la cap! Alunecă!
   - Oh, Doamne!
 
       Rizzoli și Korsak priviră în liniște cum doctorul Yeager fu întins lateral pe o folie de unică folosință.
   Rigiditatea cadaverică înțepenise corpul într-un unghi de 90 de grade, și asistenții discutseră cum să-l aranjeze pe targă, având în vedere postura sa grotească.
   Un ciob alb de pe podea îi atrase atenția lui Rizzoli. Se afla în locul unde mai înainte era cadavrul. Se ghemui lângă el și luă în mână ceea ce părea să fie un mic ciob de porțelan.
   - Ceașca de ceai spartă, zise Korsak.
   - Poftim?
   - Era o ceașcă de ceai cu o farfurioară lângă victimă. Părea să-i fi căzut din poală sau așa ceva. Am pus-o deja în pungi pentru amprente.
   Îi văzu expresia nedumerită și ridică din umeri.
   - Nu mă întreba pe mine.
   - Artefact simbolic?
   - Da. Servirea rituală a ceaiului pentru tipul mort.
   Rizzoli se uită lung la ciobul mic de porțelan din palma acoperită cu mănușă și se gândi ce însemna. În stomac i se formă un nod. O senzație îngrozitoare de familiaritate.
   Gâtul tăiat. Legat cu bandă adezivă. Intrarea nocturnă printr-o fereastră. Victima sau victimele surprinse din somn.
   Și o femeie dispărută.
   - Unde e dormitorul? întrebă ea.
   Nu voia de fapt să-l vadă. Îi era frică să-l vadă.
   - Așa. Asta e ceea ce-am vrut de fapt să vezi.
   Pe coridorul care ducea la dormitor erau fotografii alb-negru înrămate. Nu pozele zâmbitoare de familie ce apar în majoritatea caselor, ci imagini clare și puternic reliefate de nuduri feminine, cu fețele umbrite sau întoarse dinspre aparat, torsuri anonime.
   O femeie îmbrățișând un copac, pielea netedă lipită de scoarța aspră. O femeie așezată, aplecată înainte, cu părul lung revărsându-i-se într-o cascadă între coapsele goale. O femeie întinsă spre cer, cu trupul sclipind de transpirația exercițiului fizic riguros.
   Rizzoli se opri să studieze o fotografie ce fusese strâmbată puțin.
   - Acestea sunt toate aceeași femeie, zise ea.
   - E ea.
   - Doamna Yeager?
   - Se pare că erau cam perverși, nu?
   Rizzoli se uită la trupul în formă excelentă al lui Gail Yeager.
   - Nu cred că e pervers deloc. Sunt niște fotografii minunate.
   - Mda, mă rog. Pe aici e dormitorul.
   Îi arătă o ușă.

            Rizzoli se opri în prag.
   Înăuntru era un pat mare, cu învelitorile aruncate la o parte, ca și cum ocupanții ar fi fost treziți brusc din somn. Pe covorul sidefiu, firele de nailon fuseseră turtite în două brazde ducând de la pat la ușă.
   - Amândoi au fost târâți din pat, zise Rizzoli încet.
   Korsak încuviință.
   - Criminalul i-a surprins în pat. A reușit cumva să-i imobilizeze. Le-a legat mâinile și picioarele. I-a târât pe covor până în hol, unde începe podeaua de lemn.
   Era extrem de surprinsă de acțiunile criminalului.
   Și-l imagină stând în locul unde era ea acum, uitându-se la cuplul ce dormea. Prin fereastra înaltă fără perdele de deasupra patului ar fi venit destulă lumină să-și dea seama care era bărbatul și care femeia. Prima dată s-a dus la doctorul Yeager. Asta ar fi cel mai logic, să controleze bărbatul. Să lase femeia pe mai târziu. Până aici își putea imagina ușpr. Apropierea, atacul inițial.
   Însă nu înțelegea ceea ce urma.
   - De ce i-a mutat? întrebă ea. De ce nu l-a omorât pe doctorul Yeager chiar aici? Ce sens a avut să-i scoată afară din dormitor?
   - Nu știu, zise el și-i arătă înăuntru. Totul e fotografiat. Poți intra.
   Rizzoli intră șovăitoare în cameră, evitând urmele de târâre de pe covor și se duse la pat. Nu văzu nicio picătură de sânge pe așternuturi. Pe o pernă era un fil lung și blond - partea de pat a doamnei Yeager, se gândi ea. Se întoarse spre dulap, unde o fotografie înrămată a cuplului confirma faptul că Gail Yeager era într-adevăr blondă.
   Era frumoasă, cu ochii de un albastru-deschis și câțiva pistrui pe pielea puternic bronzată. Doctorul Yeager o ținea cu brațul pe după umeri și dădea impresia de siguranță de sine a unui bărbat care știe că e impunător fizic. Nu un bărbat care va ajunge într-o zi mort, în lenjeria intimă, cu mâinile și picioarele legate.
   - E pe scaun, zise KorsaK.
   - Ce e?
   - Uită-te pe scaun.
   Rizzoli se întoarse către colțul camerei și văzu un scaun cu spătarul în formă de scară. Pe șezut era împăturită o cămașă de noapte. Când se apropie, văzu picături sclipitoare de roșu care pătaseră satinul crem.
   Dintr-odată simți cum i se ridică părul pe ceafă și pentru câteva secunde uită să respire.
   Se aplecă și ridică un colț al cămășii. Și partea dinăuntru era stropită.
   - Nu știm al cui e sângele, zise Korsak. S-ar putea să fie al doctorului Yeager; ar putea fi al soției lui.
   - Era stropită înainte s-o împăturească.
   - Dar nu mai e nicio altă picătură de sânge în cameră. Ceea ce înseamnă că s-a stropit în altă cameră. Și a adus-o aici în dormitor după aceea. A împăturit-o frumos și ordonat. A pus-o pe scaunul acela, ca pe un cadou de despărțire.
   Korsak făcu o pauză.
   - Îți aduce aminte de cineva?
   Rizzoli înghiți.
   - Știi că da.
   - Criminalul copiază semnătura băiatului vostru.
   - Nu. E diferit. E cu totul diferit. Chirurgul n-a atacat niciodată cupluri.
   - Hainele de noapte împăturite. Banda adezivă. Victimele surprinse în pat.
   - Warren Hoyt își alegea femei singure. Victime pe care să le poată învinge rapid.
   - Dar uită-te la toate asemănările! Ascultă la mine, e un imitator. Un descreierat care-a citit despre Chirurg.
   Rizzoli continuă să se uite la cămașa de noapte, amintindu-și alte dormitoare, alte locuri ale morții.
  Se întâmplase într-o vară cu o căldură insuportabilă, așa că aceasta, când femeile dormeau cu ferestrele deschise, și un bărbat numit Warren Hoyt li se strecurase în case. Își adusese cu el fantezii întunecate și bisturie, instrumente cu care-și înfăptuise ritualurile sângeroase asupra victimelor treze și conștiente de fiecare tăietură a lamei.
   Se uită la cămașa de noapte și în minte îi apăru limpede chipul perfect obișnuit al lui Hoyt - o față care o bântuia încă în coșmaruri.
   „Dar asta nu e opera lui. Warren Hoyt e închis în siguranță într-un loc de unde nu poate scăpa. Știu asta, pentru că eu însămi l-am băgat acolo pe nemernic.”
   - În Boston Globe au tipărit fiecare detaliu suculent, zise Korsak. Băiatul vostru a ajuns chiar și în New York Times. Și criminalul ăsta îl imită acum.
   - Nu, criminalul vostru face lucruri pe care Hoyt nu le-a făcut niciodată. A târât perechea afară din dormitor, în altă cameră. Îl reazămă pe bărbat în poziție șezândă, apoi îi taie gâtul. Seamănă mai mult cu o execuție. Ori parte a unui ritual. Și, apoi, mai e și femeia. Omoară soțul, dar ce face cu soția?
   Se opri, amintindu-și ciobul de porțelan de pe podea. Ceașca spartă. Însemnătatea acesteia îi apăru dintr-odată în minte ca un viscol înghețat.
   Fără un cuvânt, ieși din dormitor și se întoarse în living. Se uită la peretele unde fusese rezemat cadavrul doctorului. Se uită la podea și începu să meargă într-un cerc din ce în ce mai larg, studiind stropii de sânge de pe lemn.
   - Rizzoli? zise Korsak.
   Se întoarse spre ferestre și se uită cu ochii mijiți la lumina soarelui.
   - E prea puternică lumina aici. Și e prea multă sticlă. Nu putem s-o acoperim pe toată. Va trebui să ne întoarcem diseară.
   - Te gândești să folosim Luma-lite?
   - O să avem nevoie de ultraviolete ca să vedem.
   - Ce vrei să cauți?
   Se întoarse iar spre perete.
   - Doctorul Yeager stătea acolo când a murit. Subiectul nostru necunoscut l-a târât din dormitor. L-a rezemat de peretele acela și l-a făcut să stea cu fața spre centrul camerei.
   - Da.
   - De ce l-a așezat acolo? De ce să se chinuie atât de mult când victima era încă în viață? Trebuie să fie un motiv.
   - Ce motiv?
   - A fost pus acolo ca să privească ceva. Să fie martor la ceea ce se întâmpla în această cameră.
   În cele din urmă pe fața lui Korsak se văzu că înțelesese și era oripilat. Se holbă la peretele unde stătuse doctorul Yeager, un public de o persoană la o piesă de teatru de groază.
   - Oh, Doamne sfinte, zise el. Doamna Yeager.

                                             DOI

               Rizzoli își cumpără o pizza de la restaurantul din colț și pe fundul cutiei de legume din frigider găsi după multe cotrobăieli o căpățână de salată din timpuri imemoriale.
   Desfăcu frunzele maronii până ajunse la un centru doar vag comestibil. Era o salată palidă și neapetisantă, pe care o mâncă din datorie, și nu din plăcere.
   Nu avea timp de plăcere; nu mânca decât pentru a avea combustibil pentru noaptea ce avea să vină, o noapte pe care nu o aștepta deloc cu nerăbdare.
   După câteva înghițituri, își împinse farfuria la o parte și se uită la petele de ketchup de un roșu intens din farfurie.
   „Te dărâmă coșmarurile, se gândi ea. Te crezi imună, destul de puternică, destul de detașatăă ca să poți trăi cu ele. Și știi cum să-ți joci rolul, știi cum să te prefaci că nu există. Dar fețele acelea îți rămân în minte. Ochii morților.”
   Oare și Gail Yeager se număra printre ei?
   Se uită în jos la mâinile ei, la cele două cicatrici de pe fiecare palmă, ca niște răni de răstiginire vindecate. Oricând se făcea mai rece și umed, o dureau mâinile, o amintire palpabilă a ceea ce-i făcuse Warren Hoyt cu 1 an în urmă, în ziua când îi tăiase carnea cu lamele sale. Ziua când se gândise că va fi ultima ei zi pe pământ.
   Vechile răni o dureau și acum, dar nu putea da vina pe vreme. Nu, era din cauza a ceea ce văzuse azi în Newton.
   Cămașa împăturită. Urma de sânge de pe perete. Intrase într-o cameră unde aerul însuși era încărcat încă de teroare și simțise ecourile prezenței lui Warren Hoyt.
   Imposibi, bineînțeles. Hoyt era în închisoare, exact unde trebuia să fie.
   Și totuși Rizzoli stătea înfrigurată de amintirea acelei case din Newton, pentru că oroarea pe care o simțise i se păruse atât de familiară.
   Se simți tentată să-l sune pe Thomas Moore, cel cu care lucrase la cazul Hoyt. El știa detaliile la fel de bine ca ea și înțelegea cât de tenace era spaima pe care Warren Hoyt o țesuse ca o pânză de păianjen în jurul lor. Dar de când Moorse se căsătorise, viața lui și a lui Rizzoli o luase pe căi diferite. Noua lui fericire era exact lucrul ce-i făcea acum să fie străini.
   Oamenii fericiți nu au nevoie de nimeni; ei respiră un aer diferit și se supun unei legi diferite a gravitației.
   Deși Moore probabil nu era conștient că apăruse o schimbare între ei, Rizzoli o simțea, și îi era dor de el, deși se simțea rușinată că-i invidia fericirea. Îi era rușine de asemenea pentru gelozia pe care o simțea față de femeia care îi cucerise inima lui Moore.
   Cu câteva zile înainte primise o vedere din Londra, unde Moore și Catherine își petreceau vacanța. Nu era decât un salut mâzgălit pe spatele unei vederi, suvenir de la Muzeul Scotland Yard, doar câteva cuvinte prin care, să-i spună că se simțeau bine și că totul era perfect în lumea lor.
   Gândindu-se acum la vederea aceea, cu optimismul său vesel, Rizzzoli își dădu seama că nu putea să-l tulbure cu acest caz; nu putea să aducă din nou umbra lui Warren Hoyt în viețile lor.
 
      Rămase pe loc, ascultând sunetele traficului de pe străzi, ce nu păreau decât să sublinieze nemișcarea completă din apartamentul ei.
   Se uită în jur, la livingul mobilat sumar, la pereții goi pe care nu atârnase încă niciun tablou. Singura piesă de decor, dacă se putea numi așa, era o hartă a orașului, pusă pe perete deasupra mesei din sufragerie.
   Cu 1 an înainte, harta fusese presărată cu ace cu gămălii colorate ce marcau crimele Chirurgului. Fusese atât de însetată de dorința de a fi recunoscută, de a-și obliga colegii să admită că era într-adevăr egala lor, încât trăise și respirase numai această vânătoare. Chiar și acasă, mâncase uitându-se la priveliștea sinistră a urmelor criminalului.
   Acele Chirurgului nu mai erau acum pe hartă, dar harta în sine rămăsese, așteptând un set proaspăt de ace care să marcheze mișcările unui alt ucigaș.
   Se întrebă ce anume spunea asta despre ea, ce interpretare tristă se putea face despre firea ei, dacă după 2 ani în care locuise în acest apartament, singurul ornament atârnat de pereții ei era această hartă a Bostonului.
   „Ritmul meu interior”, se gândi ea.
   „Universul meu.”

            Luminile erau stinse în casa Yeager când Rizzoli ajunse la ora 9 seara.
   Ea sosise prima, și din moment ce nu avea acces înăuntru, rămase în mașină cu geamurile deschise pentru a lăsa să intre aerul proaspăt al serii cât timp îi aștepta pe ceilalți.
   Casa era la capătul unui drum foarte liniștit și amândouă casele vecinilor erau întunecate. Acest lucru le va fi de folos în seara asta, pentru că nu va fi prea multă lumină ambientală care să le împiedice cercetarea. Dar în momentul acesta, stând singură și contemplând această casă a ororilor, tânjea să vadă lumină strălucitoare și alți oameni.
   Ferestrele casei Yeager se holbau la ea ca ochii sticloși ai unui cadavru. Umbrele din jurul ei aveau mii de forme, niciuna binevoitoare.
   Rizzoli își scoase arma, îi trase piedica și o așeză în poală. De-abia atunci se simți mai calmă.
   În oglinzile retrovizoare apărură brusc faruri de mașină. Se răsuci și fu ușurată să vadă dubița Secției de criminalistică oprind în spatele ei.
   Își puse arma înapoi în geantă.
   Un tânăr cu umerii masivi ieșid in dubiță și se apropie de mașina ei. Când se aplecă să se uite prin geamul mașinii, îi văzu sclipirea cercelului de aur.
   - Bună, Rizzoli, zise el.
   - Salut, Mick. Mersi c-ai venit.
   - Ce cartier frumos.
   - Așteaptă numai să vezi casa.
   Zăriră o nouă pereche de faruri de mașină apropiindu-se pe stradă. Ajunsese și Korsak.
  - A venit toată gașca, spuse ea. Hai să mergem la lucru.
   Korsak și Mick nu se cunoșteau. Rizzoli îi prezentă unul altuia la luminile interioare ale dubiței și-l văzu pe Korsak holbându-se la cercelul tehnicianului criminalist și-i observă ezitarea înainte să-i strângă mâna. Aproape vedea raționamentul din capul lui Korsak.
   „Cercel. Halterofil. Precis e homosexual.”
   Mick începu să descarce echipamentul.
   - Am adus noul Mini Crimescope 400, zise el. De 400 de wați. De 3 ori mai puternică decât vechea GE de numai 350  de wați. Cea mai intensă sursă de lumină cu care am lucrat vreodată. Chesta asta e mai strălucitoare și decât un Xenon de 500 de wați.
   Aruncă o privire spre Korsak.
   - Te superi să duci tu camera?
   Înainte să apuce Korsak să răspundă, Mick îi împinse în mâini o cutie de aluminiu, apoi se întoarse înapoi la dubiță să mai ia și alte echipamente.
   Korsak rămase nemișcat pentru o clipă, ținând cutia cu camera în mâini, cu o expresie incredibilă pe chip. Apoi porni cu pași mari spre casă.
   Când Rizzoli și Mick ajunseră la ușa de la intrare, ducând diferite cutii în care aveau Crimescope, cabluri de curent și ochelari de protecție, Korsak aprinsese deja luminile în casă și ușa era întredeschisă. Cei 2 își puseră în picioare papuceii de hârtie și intrară.

           Cum făcuse și Rizzoli la amiază, Mick se opri în holul de la intrare, uitându-se uluit la scările extraordinar de înalte.
   - În vârf sunt vitralii, zise Rizzoli. Ar trebui s-o vezi la lumina soarelui.
   Un Korsak iritat îi strigă din living.
   - Ne apucăm de treabă, sau ce facem?
   Mick îi aruncă lui Rizzoli o privire ce spunea clar „ce dobitoc”, și ea ridică din umeri. Se întreptară amândoi spre living.
   - Asta-i camera, zise Korsak.
   Purta o altă cămașă decât cea pe care o avusese înainte, dar și aceasta era deja pătată de transpirație. Stătea cu bărbia împinsă înainte și cu picioarele îndepărtate, precum căpitanul Bligh stând furios pe punte.
   - Ne axăm aici, pe zona asta de podea.
   Sângele nu-și pierduse nimic din impactul emoțional. Cât timp Mick își aranjă  echipamentul, băgând în priză  cablul de curent, pregătind camera și tripodul, privirea lui Rizzoli fu atrasă de perete.
   Oricât de mult ar fi frecat, mărturia aceea tăcută a violenței nu va putea fi niciodată îndepărtată. Urmele biochimice vor rămâne întotdeauna într-o amprentă fantomatică.
   Dar nu sânge căutau ei acum seara. Căutau ceva mult mai greu de văzut, și de aceea aveau nevoie de o sursă alternativă de lumină care să fie suficient de intensă ca să dezvăluie ceea ce acum era invizibil ochiului liber.
   - Aproape suntem gata aici, zise Mick. Acum trebuie să facem camera asta cât de întunecată posibil. Vrei să stingi luminile de pe hol pentru început? îl întrebă pe detectivul Korsak.
   - Stai puțin. Dar ochelarii? întrebă Korsak. Razele alea ultraviolete n-or să-mi ardă ochii?
   - La lungimile de undă pe care le folosesc, nu sunt chiar așa de periculoase.
   - Aș vrea totuși o pereche.
   - Sunt în cutia aceea. Sunt ochelari pentru toți.
   - Mă duc să sting eu luminile de pe hol, zise Rizzoli.
   Ieși din cameră și stinse luminile. Când se întoarse, Korsak și Mick stăteau cât mai departe posibil unul de celălalt, de parcă se temeau să nu se molipsească de vreo boală.
   - Deci pe ce zonă ne concentrăm? întrebă Mick.
   - Hai să începem de la capătul acela, unde a fost găsită victima, zise Rizzoli. Ne vom mișca înainte de acolo. Toată camera.
   Mick se uită in jur.
   - Ai un covor bej aici. Probabil o să emită fluorescență. Și canapeaua aia albă o să se lumineze sub ultraviolete. Vreau numai să vă avertizez, o să fie dificil să zăriți ceva pe fundalul ăsta.
   Aruncă o privire spre Korsak, care purta deja ochelaii de protecție și acum arăta ca un ratat amărât de vârstă mijlocie care încearcă să pară la modă cu ochelari de soare șmecheri.
   - Stinge lumina, ceru Mick. Hai să vedem cât de întuneric putem face aici.
   Korsak apăsă pe întrerupător și camera se cufundă în beznă. Prin ferestrele mari fără perdele se vedea sclipirea vagă a stelelor, dar nu era lună, și copacii din curte blocau luminile caselor din vecini.
   - Nu-i prea rău, zise Mick. Pot lucra aici. E mai bine decât în unele locuri unde a trebuit să mă târăsc în jur sub o pătură. Știi, se lucrează la niște sisteme de imagine care să poată fi folosite la lumina zilei. Într-o zi n-o să mai trebuiască să orbecăim prin întuneric.
   - Nu se poate să trecem direc la treabă odată? se răsti Korsak.
   - M-am gândit că poate vă interesează să aflați ceva despre tehnologia asta.
   - Altă dată, OK?
   - Mă rog, făcu Mick, imprerturbabil.

        Rizzoli își puse la ochi ochelariii când se porni lumina albastră a Crimescope-ului.
   Lucirea stranie a formelor fluorescente crea parcă stafii în camera întunecată, covorul și canapeaua strălucind așa cum prezisese Mick. Lumina albastră se mută spre peretele opus, unde fusese corpul doctorului Yeager, și pe perete sclipiră pete strălucitoare.
   - Destul de drăguț, ei? zise Mick.
   - Ce anume? întrebă Korsak.
   - Fire de păr ce au aderat la sânge.
   - Aha. Foarte drăguț.
   - Luminează podeaua, ceru Rizzoli. Acolo trebuie să fie.
   Mick întoarse lentilele de ultraviolete în jos și la picioarele lor sclipi un nou univers de fibre și fire de păr. Probe pe care aspirarea inițială făcută de Secția de criminalistică nu le descoperise.
   - Cu cât sursa de lumină este mai intensă, cu atât e mai intensă fluorescența, zise Mick, scanând podeaua. De aceea e așa de grozav aparatul ăsta. La 400 de wați, lumina e suficient de intensă încât să prindă totul. FBI-ul a cumpărat 71 din frumusețile astea. E așa de compactă, că poți s-o aduci cu tine pe avion ca bagaj de mână.
   - Da` ce, ești nebun după tehnologie? întrebă Korsak.
   - Îmi plac aparatele ingenioase. Am făcu ingineria la facultate.
   - Serios?
   - De ce pari așa de surprins?
   - Nu m-am gândit că tipilor de genul tău le plac chestiile astea.
   - Tipii de genul meu?
   - Adică, știi, cercelul și toate alea. Știi tu.
   Rizzoli oftă.
   - Dechide gura, trântește una.
   - Ce? zise Korsak. Nu-i fac critică, sau mai știu eu. Atâta că am observat că nu mulți dintre ei se ocupă de inginerie. Le plac mai mult teatrul și artele, și chestiile astea. Adică, asta e bine. Artiștii sunt necesari.
   - Am fost la Universitatea Massachusetts, zise Mick, refuzând să se arate jignit, și continuă să scaneze podeaua. Inginerie electrică.
   - Hei, electricienii fac bani frumoși.
   - Ăă, nu e chiar aceeași meserie.
   Se mișcau într-un cerc din ce în ce mai larg, iar razele ultraviolete continuau să lumineze ocazionale fragmenete de păr, fibre și alte particule neidentificabile. Dintr-odată ajunseră la un spațiu surprinzător de luminos.
   - Covorul, spuse Mick. Nu știu ce fibre sunt astea, dar sunt ca naiba de fluorescente. N-o să putem vedea prea multe pe fundalul ăsta.
   - Scanează-l totuși, zise Rizzoli.
   - E în drum măsuța de cafea. Nu vreți s-o mutați?
   Rizzoli se aplecă spre ceea ce ei i se părea doar o umbră geometrică pe fundalul fluorescent de alb.
   - Korsak, prinde de capătul celălalt ceru ea.
   După ce mutară măsuța de cafea, covorul se vedea ca un oval strălucitor ce lucea alb-albăstriu.
   - Cum o să vedem pe fundalul ăsta? întrebă Korsak. Parcă am încerca să vedem o sticlă plutind pe apă.
   - Sticla nu plutește.
   - Oh, da. Ești inginer. Deci de la ce vine Mick ăsta? De la Mickey?
  - Hai să vedem canapeaua acum, interveni Rizzoli.
   Mick redirecționă aparatul. Și materialul canapelei strălucea sub razele ultraviolete, dar era o fluorescență mai slabă, ca zăpada în lumina lunii. Scană încet structura canapelei, apoi pernele de pe ea, dar nu zări nicio pată suspectă, în afara câtorva fire de păr lung și particule de praf.
   - Ce oameni ordonați au fost, zise Mick. Nu sunt pete, nici măcar praf nu e prea mult. Pun pariu că și canapeaua asta e nou-nouță.
   Korsak soase un mârâit indistinct.
   - Precis e frumos așa. Eu nu mi-am cumpărat o canapea de când m-am însurat.
   - Ok, mai e porțiune de podea aici. Hai să ne apropiem pe aici.
   Rizzoli îl simți pe Korsak ciocnindu-se de ea și-i simți mirosul stătut de sudoare. Respira foarte zgomotos, ca și cum ar fi avut probleme cu sinusurile, și întunericul părea să-i amplifice fornăitul.
   Dezgustată, făcu un pas mai încolo și se izbi cu fluierul piciorului în măsuța de cafea.
   - La naiba.
   - Hei, vezi pe unde mergi, zise Korsak.
   Rizzoli își înghiți o replică; atmosfera din cameră era deja suficient de tensionată. Se aplecă să-și frece piciorul.
   Întunericul și schimbarea bruscă de poziție o făcură să amețească și se simți dezorientată. Trebui să se ghemuiască la pământ ca să nu-și piardă echilibrul.
   Câteva secunde rămase ghemuită în întuneric, sperând să nu se răstoarne Korsak peste ea, pentru că era suficient de masiv s-o strivească.
   Îi auzea însă pe cei 2 bărbați mișcându-se la mai mult de 1 metru de ea.
   - S-a încurcat calbul, zise Mick.
   Lumina Crimescop-ului se mută brusc în direcția lui Rizzoli când Mick se răsuci ca să elibereze cablul de alimentare.
   Raza trecu peste covor în locul unde stătea ea chemuită. Rizzoli se uită fix în fața ei. Pe fundalul fluorescent al fibrelor covorului se vedea o pată neregulată, mai mică decât o monedă de 10 cenți.
   - Mick, zise ea.
   - Poți să ridici capătul acela al măsuței de cafea? Cred că s-a înfășurat cablul în jurul piciorului.
   - MICK.
   - Ce e?
   - Adu aparatul aici. Focalizează pe covor. Exact aici unde sunt eu.
   Mick veni lângă ea. Se apropie și Korsak; îi auzea respirația gâfâită apropiindu-se.
   - Țintește către mâna mea, zise ea. Am degetul chiar lângă pată.
   Lumina albăstrie scăldă brusc covorul și mâna ei se vedea ca un contur negru pe fundalul fluorescent.
   - Aici, zise ea. Ce e asta?
   Mick se ghemui lângă ea.
   - Un fel de pată. Ar trebui să-i fac o poză.
   - Dar e un punct întunecat, zise Korsak. Am crezut că trebuie să căutăm ceva fluorescent.
   - Când fundalul e extrem de fluorescent, cum sunt fibrele din covorul ăsta, fluidele corporale pot fi efectiv întunecate, pentru că nu au o fluorescență atât de mare. Pata asta poate fi orice. Va trebui confirmat de laborator.
   - Și ce, ai de gând să tai o bucată din covorul ăsta frumos, numai pentru că am găsit o pată veche de cafea sau mai știu eu ce?
   Mick tăcu o clipă.
   - Mai e o șmecherie pe care am putea-o încerca.
   - Ce anume?
   - O să schimb lungimea de undă la aparat. O s-o micșorez până la ultravioletele de undă scurtă.
   - Și astea ce-o să facă?
   - E super dacă se întâmplă.
   Mick ajustă setarea apratului, apoi focaliză lumina pe zona de covor ce conținea pata întunecată.
   - Priviți, zise el, și opri curentul în Crimescope.
   În cameră se făcu beznă. Totul cu excepția unui singur punct strălucitor de la picioarele lor.
   - Ce naiba e aia? întrebă Korsak.
   Rizzoli avu senzația că halucinează. Se holbă la imaginea fantomatică, ce părea să ardă cu flăcări verzi. Lucirea spectrală se topi văzând cu ochii și câteva secunde mai târziu erau în întuneric deplin.
   - Fostofescență, zise Mick. E fluorescență întârziată. Apare când razele ultraviolete stimulează electronii din anumite substanțe. Electronilor le trebuie încă puțin timp în plus ca să se întoarcă la starea energetică de bază. Și în timp ce fac asta, emit fotoni. Asta vedem acum. Avem aici o pată fosforescentă verde puternică după o expunere la raze ultraviolete de undă scurtă. Ceea ce e foarte sugestiv.
   Se ridică în picioare și aprinse luminile în cameră.

      În lumina bruscă și puternică, covorul la care se uitaseră cu atâta fascinație părea complet obșinuit.
   Dar nu se mai putea uita la el fără o senzație de repulsie, căci știa ce se întâmplase aici; dovada chinului prin care trecuse Gail Yeager era încă agățată în aceste fibre bej.
   - E materie seminală, zise ea.
   - Este extrem de posibil, fu de acord Mick.
   Fixă tripodul aparatului de fotografiat și atașă un flitru Kodak Wratten pentru o fotografie în ultraviolete.
   - După ce-i fac o fotografie, o să tăiem secțiunea asta de covor. Laboratorul va trebui să confirme cu acid fosfataza și microscopic.
  Dar Rizzoli nu avea nevoie de nicio confirmare.
   Se întoarse spre peretele stropit cu sânge. Își amintea poziția corpului doctorului Yeager, și-și aminti și ceașca aceea ce-i căzuse din poală și se spărsese pe podeaua de lemn. Pata verde fosforescent de pe covor îi confirmase temerile. Înțelegea acum ce se întâmplase ca și cum scena s-ar fi desfășurat în fața ochilor ei.
   „I-ai târât din pat în camera asta, cu podeaua de lemn. Ai legat încheieturile mâinilor și gleznele doctorului și i-ai pus o bandă peste gură ca să nu strige și să te deranjeze. L-ai așezat aici, rezemat de perete, transformându-l într-un public mut de o singură persoană.
   Richard Yeager era încă în viață și perfect conștient de ceea ce aveai de gând să faci. Dar nu putea lupta. Nu putea să-și protejeze soția.
   Și ca să fii alertat de mișcările lui, de zbaterea lui, i-ai pus o ceașcă de ceai cu farfurioară în poală, ca sistem de avertizare. Dacă reușea să se ridice în picioare, ceașca urma să cadă cu zgomot pe podeaua tare.
   Lăsâdu-te pradă pasiunii tale, nu mai puteai să-l supraveghezi pe doctorul Yeager și nu voiai să fii luat prin surprindere.
   Dar voiai să-l faci să privească.”
   Rizzoli se uită fix la punctul ce lucise într-un verde sclipitor mai înainte. Dacă n-ar fi mutat măsuța de cafea, dacă n-ar fi căutat exact urme minuscule, nu l-ar fi descoperit.
    „Ai posedat-o chiar aici, pe covorul ăsta. Ai făcut în așa fel încât soțul ei să vadă totul și să nu poată face nimic s-o salveze; nu putea face nimic să se salveze pe el însuși.
   Și când ai terminat, când ți-ai luat prada, o mică picătură de spermă a rămas pe fibrele alea, uscându-se într-o pojghiță invizibilă.”
   Oare uciderea soțului era parte din plăcere? Se oprise oare criminalul, cu mâna încleștată pe cuțit, ca să savureze momentul? Sau fusese doar concluzia practică a evenimentelor ce o precedaseră? Simțise oare ceva când îl apucase pe Richard Yeager de păr și îi pusese lama cuțitului la gât?
   Lumina din cameră se stinse. Aparatul lui Mick scoase clic după clic, capturând pe film pata întunecată, înconjurată de lucirea fluorescentă a covorului.
   „Și când ți-ai terminat treaba, și doctorul Yeager stă cu capul plecat și sângele i se scurge pe peretele din spatele lui, îndeplinești un ritual împrumutat din arsenalul unui alt criminal.
   Împăturești cămașa de noapte pătată de sânge a doamnei Yeager și o pui într-un loc vizibil în dormitor, exact așa cum făcea și Warren Hoyt.
   Dar încă n-ai terminat. Acesta n-a fost decât primul act. Urmează și alte plăceri, plăceri îngrozitoare.
   Și pentru ele, o iei pe femeie cu tine.”
   Mick aprinse iar luminile în cameră și lumina atât de intensă îi străpunse ochii ca niște pumnale. Stătea încremenită și înfiorată, tremurând de o groază pe care nu o mai simțise de luni de zile. Și era umilită de faptul că acești 2 bărbați o vedeau cu siguranță pe chipul ei alb și pe mâinile tremurânde.
   Dintr-odată simți că nu poate respira.
   Ieși afară din cameră și apoi din casă. Se opri în curtea din față, trăgând aer în piept. Auzise pași urmând-o afară, dar nu se întoarse să vadă cine era.
   Numai când îl auzi vorbind știu că era Korsak.
   - Te simți bine Rizzoli?
   - Sunt bine.
   - Nu arătai prea bine mai înainte.
   - M-am simțit un pic amețită.
   - Ți-ai adus aminte de cazul Hoyt, nu? Când ai văzut toate astea, sigur te-a zdruncinat.
   - De unde știi tu?
   O pauză. Apoi, cu un pufnit:
   - Da, ai dreptate. De unde naiba să știu eu?
   Se întoarse și porni înapoi spre casă. Rizzoli se răsuci și strigă după el.
   - Korsak?
   - Ce?
   Se uitată fix unul la celălalt pentru un moment. Aerul nopții nu era neplăcut, și mirosul ierbii era dulce și răcoros. Dar teroarea era vâscoasă și dezgustătoare în stomacul ei.
   - Știu ce simte, zise ea încet. Știu prin ce trece.
   - Doamna Yeager?
   - Trebuie s-o găsești. Trebuie să scoți tot arsenalul.
   - Fotografia ei e la toate știrile. Urmărim fiecare indiciu telefonic, oricine zice c-a văzut-o.
   Korsak clătină din cap și oftă.
   - Dar știi, în momentul ăsta, trebuie să spun că mă întreb dacă mai e în viață.
   - E în viață. Știu că a lăsat-o în viață.
   - Cum poți fi atât de sigură?
   Rizzoli își înfășură brațele în jurul ei ca să nu mai tremure și se uită la casă.
   - Asta ar fi făcut și Warren Hoyt.

                                         TREI

            Dintre toate îndatoririle ei ca detectiv în Departamentul de omucideri din Boston, Rizzoli ura cel mai mult vizitele la clădirea de cărămidă cu aspect atât de obișnuit din Albany Street.
   Deși bănuia că nu se scârbea mai mult decât bărbații din secție, ea în mod deosebit nu-și putea permite să lase să i se vadă vreo urmă de vulnerabilitate. Bărbații sunt mult prea buni la detectarea slăbiciunilor și în mod invetabil ar ținti exact aceste puncte mai sensibile cu bancurile și farsele lor.
   Învățase să afișeze mereu un aspect stoic, privind fără să clipească orice orori i se prezentau pe masa de autopsie. Nimeni nu bănuia cât de multă voință îi trebuia ca să poată intra cu atâta dezinvoltură în clădirea aceea.
   Noaptea trecută nu dormise bine.
   Pentru prima dată după săptămâni întregi, Warren Hoyt i se furișase din nou în vise, și se trezise scăldată în sudori reci, cu dureri în mâinile cu rănile vechi.
   Se uită la cicatricile din palme și dintr-odată își dori să pornească mașina și să se îndepărteze, orice, numai să evite chinul ce o aștepta în acea clădire. Nu trebuia să fie aici; asta era, la urma urmei, o crimă în Newton - nu era responsabilitatea ei. Dar Jane Rizzoli nu fusese niciodată lașă, și era prea mândră să dea înapoi acum.
   Ieși din mașină, trânti ușa cu o izbitură năprasnică și intră în clădire.

         Ajunsese ultima în sala de autopsie și ceilalți 3 oameni din încăpere înclinară ușor din cap către ea în semn de salut.
   Korsak era înfășurat într-un halat chirurgical extrem de mare și pe cap avea o tichie bufantă de hârtie. Semăna cu o gospodină obeză având pe cap o plasă de păr.
   - Ce am pierdut? întrebă ea.
   Își puse și ea un halat ca să-și protejeze hainele de eventuali stropi.
   - Nu prea mult. Tocmai vorbeam de banda adezivă.
   Doctorița Maura Isles făcea autopsia. Departamanetul de omucideri o poreclise Regina Morții cu 1 an înainte, când intrase în Departamentul de Medicină Legală a statului Massachusetts.
   Doctorul Tierney însuși o momise la Boston de la postul ei călduț de la Facultatea de Medicină a Universității San Francisco.
   Presa locală nu pierduse mult timp și începuse să o numească și ea Regina Morții. La prima ei prezentare în fața tribunalului din Boston, ca să depună mărturie în numele Departamentului de Medicină Legală, venise îmbrăcată în negru gotic.
   Camerele de filmat îi urmăriseră silueta regală în timp ce urca scările tribunalului, o femeie șocant de palidă cu buzele date cu ruj roșu, păr negru ca pana corbului lung până la umeri și breton, și atitudinea de impenetrabilitate rece.
   În boxa martorilor, nimic nu îi deranja calmul. Avocatul apărării flirtră, o linguși și în cele din urmă, din disperare, începu efectiv s-o agreseze verbal. Doctorul Isles îi răspunsese la întrebări cu logică infailibilă, menținându-și încontinuu zâmbetul de Mona Lisa.
   Presa o adora. Avocații apărării erau terorizați de ea. Iar polițiștii erau înfiorați și fascinați de această femeie care alesese să-și petreacă zilele în comuniune cu morții.
   Doctorul Isles prezida autopsia cu detașarea ei obișnuită. Asistentul ei, Yoshima, era la fel de calm și de prozaic în timp ce aranja instrumentele și ajusta luminile. Amândoi priveau corpul lui Richard Yeager cu privirea rece a unor oameni de știință.
   Rigiditatea cadaverică dispăruse de când Rizzoli văzuse cadavrul ultima dată, și docotorul Yeager zăcea acum moale pe masă. Banda adezivă fusese tăiată, șortul scos de pe el și majoritatea sângelui curățat de pe piele.
   Ceea ce atrăgea atenția tuturor cel prezenți era tăietura de la gât.
   - Lovitura de grație, zise Isles și măsură cu o riglă dimensiunile rănii. Paisprezece centimetri.
   - Ce ciudat, nu pare chiar așa de adâncă, afirmă Korsak.
   - Pentru că tăietura a fost făcută de-a lungul liniilor Langer. Tensiunea pielii trage marginile laolaltă, așa că rana nu se deschise aproape deloc. E mai adâncă decât pare.
   - Spatulă? întrebă Yoshima.
   - Mersi, zise Isles și introduse cu grijă plăcuța rotunjită de lemn în rană, murmurând ca pentru sine: Spune aaa.....
   - Ce naiba? făcu Korsak.
   - Măsor adâncimea rănii. Aproape 5 centimetri.
   Isles luă apoi o lupă și se uită cu atenție la tăietura roșie din carne.
   - Artera carotidă stângă și jugulara stângă au fost amândouă secționate. Și traheea a fost incizată. Nivelul penetrării traheale, imediat sub cartilajul tiroid, îmi sugerează că prima dată gâtul a fost întins, și tăietura a fost făcută după aceea.
   Își ridică privirea spre cei 2 detectivi.
   - Subiectul vostru necunoscut a tras în spate capul victimei și apoi a făcut o incizie foarte hotărâtă.
   - O execuție, zise Korsak.
   Rizzoli își aminti cum văzuseră la lumina Crimescope-ului lucirea firelor de sânge ce aderaseră de peretele stropit cu sânge. Părul doctorului Yeager, smuls din scalp în momentul când lama a tăiat carnea.
   - Ce fel de lamă? întrebă ea.
   Isles nu răspunse imediat la întrebare. Se întoarse în schimb spre Yoshima.
   - Bandă scotch.
   - Am pus deja câteva bucăți aici.
   - Eu o să aproximez marginile. Tu pune banda.
   Korsak scoase un hohot de râs uimit când își dădu seama ce aveau de gând să facă.
   - Îl lipiți la loc?
   Isles îi aruncă o privire de amuzament sec.
   - Ai prefera Super Glue?
   - Și asta o să-i țină capul, sau ce?
   - Ei, asta-i bună, detective. O bandă scotch nu ți-ar ține nici ție capul.
   Se uită prin lupă și dădu din cap.
   - Așa e bine, Yoshima. Acum pot să văd.
   - Ce să vezi? întrebă Korsak.
   - Minunile benzii scotch. Detectiv Rizzoli, m-ai întrebat ce fel de lamă a folosit.
   - Te rog, spune-mi că nu un bisturiu.
   - Nu, nu un bisturiu. Hai să vezi singură.
   Rizzoli se apropie de lupă și se uită la rană.
   Marginile incizate fuseseră lipite de banda transparentă și acum vedea o aproximare mai clară a formei armei pe secțiune transversală. De-a lungul unei margini a inciziei erau niște striații paralele.
   - O lamă zimțată, zise ea.
   - La prima vedere, așa pare.
   Rizzoli se uită în sus și întâlni privirea vag provocatoare a lui Isles.
   - Dar nu e?
   - Marginea tăiată în sine nu e crestată, pentru că cealaltă margine a inciziei e absolut netedă. Și observi cum aceste zgârieturi paralele apar numai de-a lungul unei treimi din incizie? Nu pe întreaga lungime. Zgârieturile astea au fost făcute în momentul în care lama a fost scoasă afară. Criminalul și-a început tăietura sub falca stângă și a tăiat înspre mijlocul gâtului, sfârșind  incizia la marginea opusă a inelului traheal. Zgârieturile apar când și-a terminat tăietura și a răsucit ușor lama ca să o scoată afară.
   - Deci ce a cauzat zgârieturile?
   - Nu marginea de tăiat. Arma aceasta are zimți pe marginea opusă și ei au făcut zgârieturile paralele în momentul când a scos arma afară. Acest fenomen e tipic la cuțitele tip Rambo sau de supraviețuire, zise ea, uitându-se la Rizzoli. Ceva folosit de un vânător.
   Rizzoli se uită la mușchii solizi ai lui Richard Yeager și se gândi: „Ăsta nu e un bărbat care să se complacă umil în rolul de pradă.”
   - OK, stai să văd dac-am înțeles, zise Korsak. Victima asta, doctor Halterofilu`, îl vede pe criminal și scoate ditamai cuțitul lui Rambo. Și el stă cuminte pe loc și-l lasă să-i taie gâtul?
   - Avea mâinile și picioarele legate, spuse Isles.
   - Ce-are a face? Și să fi fost legat fedeleș ca Tutankhamon, orice bărbat cu sânge-n vine s-ar zbate ca un diavol.
   - Are dreptate, fu de acord Rizzoli. Chiar dacă ai mâinile și picioarele legate, tot poți lovi cu picioarele. Poți lovi și cu capul la urma urmei. Dar el a stat pur și simplu acolo, rezemat de perete.
   Doctorița Isles se îndreptă de spate. Pentru o clipă nu zise nimic, rămase nemișcată într-o atitudine regală, ca și cum halatul chirurgical de pe ea era o robă sacerdotală.
   Se uită la Yoshima.
   - Dă-mi un prosop ud. Îndreaptă lumina încoace. Hai să-l ștergem bine și să trecem peste tot corpul. Centimetru cu centimetru.
   - Și ce căutăm? întrebă Korsak.
   - Vă spun când văd.

          Câteva momente mai târziu, când Isles ridică brațul drept, zări urmele într-o parte a pieptului. Sub lupă se vedeau două umflături mici și roșii.
   Isles trecu peste piele cu degetul înmănușat.
   - Pustule, zise ea. E un Lewis Triple Response.
   - Un ce fel de Lewis? întrebă Rizzoli.
   - Lewis Triple Response. E un efect-semnătură lăsat pe piele. Prima dată se văd eriteme - puncte roșii - și apoi o inflamație provocată de dilatarea arteriolară cutanată. Și în cele din urmă, în al treilea stadiu, apar pustule din cauza permeabilității vasculare crescute.
   - Mie mi se pare că e o urmă de pistol cu electroșocuri, zise Rizzoli.
   Isles încuviință.
   - Exact. Aceasta e reacția clasică a pielii la un șoc electric de la un aparat de acest fel. Cu siguranță l-a făcut incapabil să se apere. Zap! și și-a tot controlul neuromuscular. Și asta cu siguranță pentru suficient timp să-i lege mâinile și picioarele.
   - Cât timp durează urmele astea de obicei?
  - Pe un subiect viu, în mod normal dispar în aproximativ două ore.
   - Și pe un subiect mort?
   - Moartea oprește procesul epidermic. De aceea se mai vede încă. Deși foarte slab.
   - Deci a murit în mai puțin de două ore după ce a primit acest șoc?
   - Corect.
   - Dar un pistol cu electroșocuri nu te pune la pământ decât pentru câteva minute, zise Korsak. Cinci, maximum zece. Ca să-l țină așa, trebuia să-l mai șocheze o dată.
   - Și de aceea vom continua să căutăm și alte urme, zise Isles.

..........................................