Ucenicul, Tess Gerritsen

......................................................

                       7-8

            Dean se așeză la masă și se uită la ea.

   - Cred că ar trebui să te retragi din această anchetă, îi spuse el încet.

   Rizzoli se holbă șocată la el.

   - Să mă retrag?

   - A devenit o chestie personală.

   - Între mine și un criminal, întotdeauna e o chestie personală.

   - Nu în halul acesta. El vrea să faci parte din caz, ca să poată să-și facă jocurile. Să se insinueze în fiecare aspect al vieții tale. Ca detectivul de la conducerea anchetei, ești vizibilă și accesibilă. Întru totul implicată în vânătoare. Și acum începe să aranjeze scenele crimelor pentru tine. Să comunice cu tine.

   - Un motiv în plus să rămân în anchetă.

   - Nu. Un motiv să te îndepărtezi. Să asiguri o anumită distanță între tine și Hoyt.

   - N-am fugit niciodată de la nimic, agent Dean, replică ea.

   După o pauză, Dean îi răspunse sec:

   - Nu. Nu-mi imaginez că fugi vreodată.

   Rizzoli se aplecă înspre el, într-o atitudine de confruntare.

   - Ce problemă ai cu mine, de fapt? Ți-a cășunat pe mine încă de la început. M-ai vorbit pe la spate către Marquette. Ți-ai exprimat îndoieli față de mine...

   - Nu ți-am pus niciodată la îndoială competența.

   - Atunci, ce problemă ai cu mine?

   Dean răspunse furiei ei cu o voce calmă și rezonabilă:

   - Gândește-te cu cine avem de-a face. Un om pe care l-ai prins o dată. Un om care te învinovățește pe tine pentru capturarea ta. Care și acum se gândește ce-ar vrea să-ți facă. Și tu ți-ai petrecut același an încercând să uiți ce ți-a făcut. De-abia așteaptă să înceapă actul 2, Jane. Acum pune fundațiile, atrăgându-te exact unde te vrea. Nu e un loc sigur pentru tine.

   - Și chiar numai siguranța mea te îngrijorează așa?

   - Vrei să sugerezi că am alte scopuri? întrebă el.

   - N-am de unde ști. Nu mi-am făcut o părere clară despre tine.

  

            Dean se ridică și se duse la aparatul video. Scoase caseta și o vârî înapoi în plic.

   Evident trăgea de timp, așteptând să-i vină în minte un răspuns credibil.

   Se așeză la loc pe scaun și se uită la el.

   - Adevărul este că nici un nu mi-am făcut o părere despre tine încă, zise el.

   Rizzoli izbucni în râs.

   - Despre mine? Ceea ce vezi e ceea ce sunt.

   - Tot ce mă lași să văd e polițista. Dar Jane Rizzoli, femeia?

   - Sunt aceeași persoană.

   - Știi foarte bine că nu e adevărat. Pur și simplu nu vrei să lași pe nimeni să vadă ceva dincolo de insigna de poliție.

   - Și ce-ar trebui să-i las să vadă? Că am lipsă de cromozomul acela prețios Y? Insigna de polițist e singurul lucru pe care vreau să-l vadă.

   Dean se aplecă în față, apropiindu-și chipul atât de aproape de al ei, încât îi invadă spațiul personal.

   - Acum vorbim de vulnerabilitatea ta ca țintă. Vorbim de un criminal care știe deja cum să te lovească în punctele slabe. Un om care a reușit să se apropie de tine periculos de tare. Și tu nici măcar nu ți-ai dat seama că era acolo.

   - Data viitoare o să știu.

   - Ești sigură?

   Se uitară fix unul la celălalt, cu fețele apropiate ca doi amanți.

   Fiorul de dorință sexuală ce o străbătu fu atât de brusc și neașteptat, că Rizzoli îl simți ca un amestec confuz de durere și plăcere. Se trase brusc înapoi, cu fața roșie și, deși îi întâlni acum privirea de la o distanță mai sigură, tot se simțea expusă.

   Se chinui să-și păstreze expresia chipului imobilă, dar își dădu seama că nu putea să se uite la el fără să se simtă transparentă sub privirea lui.

   - Sper că înțelegi că va exista și o a doua oară, zise el. Acum nu mai e doar Hoyt. Sunt 2 acum. Dacă asta nu te sperie ca naiba, să știi că ar trebui.

    Rizzoli se uită la plicul în care era caseta pe care Hoyt voise s-o vadă ea. Jocul de-abia începuse, Hoyt deținea avantajul, și da, era într-adevăr speriată.

   Își adună hârtiile în tăcere.

   - Jane?

   - Am auzit tot ce-ai zis.

   - Și nu are niciun efect asupra ta. Nu-i așa?

   Se uită la el.

   - Știi ceva? E posibil să mă lovească un autobuz când traversez strada. Sau aș putea să am infarct și să pic moartă cu capul pe birou. Dar nu mă gândesc la lucrurile astea. Nu pot să le las să-mi ocupe viața. Aproape că le-am lăsat, știi? Coșmarurile - aproape m-au dărâmat. Dar acum am un nou avânt. Sau poate pur și simplu am amorțit și nu mai simt nimic. Așa că singurul lucru pe care pot să-l fac e să fac fiecare pas când îi vine vremea și să merg înainte. Numai așa voi putea trece prin asta, mergând înainte. Asta e tot ce poate face oricine.
   Îi sună pagerul și se simți aproape ușurată. Avea acum un motiv să întrerupă contactul vizual cu el, să se uite în schimb la ecranul digital.
   Îl simțea privind-o în timp ce se ducea la telefonul din cameră și suna.
   - Laboratorul. Volchko, răspunse o voce.
   - Rizzoli. M-ai apelat.
   - E vorba de fibrele acelea verzi de nailon. Cele prelevate de pe pielea lui Gail Yeager. Am găsit fibre identice pe pielea Karennei Ghent.
   - Deci folosește același material ca să-și înfășoare toate victimele. Nu e o surpriză.
   - Oh, am eu o mică surpriză pentru tine.
   - Ce anume?
   - Știu ce fel de material a folosit.

             Erin arătă către microscop.
   - Am pregătit deja lamelele pentru voi. Uitați-vă.
   Rizzoli și Dean stăteau față în față, fiecare uitându-se în obiectivul dublu al microscopului didactic. Prin lentile vedeau aceeași imagine: două fire, așezate unul lângă celălalt pentru comparație.
   - Fibra de la stânga a fost prelevată de la Gail Yeager. Cea de la dreapta de la Karenna Ghent, zise Erin. Ce părere aveți?
   - Par identice, răspunse Rizzoli.
   - Așa și sunt. Amândouă sunt nailon. Dupont tipul 6,6, verde murdar. Filamentele sunt  de 30 de denieri, extrem de subțiri.
   Erin scoase dintr-un dosar două grafice, pe care le puse pe masă.
   - Și acestea sunt spectrogramele ATR. Numărul 1 e de la Yeager, numărul 2 de la Ghent. Ești familiarizat cu tehnicile de Reflexie Atenuată Totală, agent Dean? îl întrebă, aruncându-i o privire.
   - E în modul infraroșu, nu?
   - O folosim ca să deosebim între tratamentele de suprafață de pe fibra în sine. Ca să detectăm chimicalele ce au fost aplicate pe material după țesere.
   - Și ați găsit ceva?
   - Da, o soluție de silicon. Săptămâna trecută, împreună cu doamna detectiv Rizzoli, am trecut în revistă posibilele motive pentru un asemenea tratament de suprafață. Ceea ce știam era că aceste fibre sunt rezistente la căldură și lumină. Și că firele sunt așa de fine încât, dacă sunt țesute laolaltă, devin etanșe la apă.
   - Ne-am gândit că e un material de cort sau o prelată, zise Rizzoli.
   - Și ce adaugă siliconul? întrebă Dean.
   - Proprietăți antistatice, zise Erin. O rezistență mărită la rupere și la apă. În plus, se pare că reduce și porozitatea acestui material aproape la zero. Cu alte cuvinte, nici chiar aerul nu poate trece prin el.
   Erin se uită la Rizzoli.
   - Poți să ghicești ce poate fi?
   - Ai zis că știi deja răspunsul.
   - Ei da, am avut puțin ajutor. De la Laboratorul Poliției Statale Connecticut.
   Erin plasă un al treilea grafic pe masă.
   - Mi-au trimis-o prin fax astăzi. E o spectogramă ATR a fibrelor de la un caz de crimă din zona rurală Connecticut. Fibrele acestea au fost prelevate de pe mănușile și jerseul de lână al suspectului. Comparați-le cu fibrele de la Karenna Ghent.
   Privirea lui Rizzoli zbură între grafice.
   - Spectrogramele se potrivesc. Fibrele sunt identice.
   - Exact. Numai culorile sunt diferite. Fibrele de la cele două cazuri ale noastre sunt verde închis. Fibrele de la cazul din Connecticut erau în două culori diferite. Unele erau portocalii neon; altele verde strălucitor.
   - Glumești.
   - Pare destul de țipător, nu? Dar în afară de culoare, fibrele din Connectitut se potrivesc cu ale noastre. Nailon Dupont tipul 6,6. Filamente de 30 de denieri, tratament cu soluție de silicon.
   - Spune-ne despre cazul din Connecticut, zise Dean.
   - Un accident de parașutism. Parașuta victimei nu s-a deschis corect. Fibrele astea portocalii și verde strălucitor au apărut pe hainele suspectului și abia atunci s-a transformat cazul în anchetă de crimă.
   Rizzoli se uită la spectrogramele ATR.
  - E o parașută.
   - Exact. Suspectul crimei din Connecticut a umblat la parașuta victimei cu o noapte înainte. Spectrograma asta e caracteristică pentru materialul parașutei. E rezistent la rupere și la apă. E ușor de împachetat și depozitat până ai nevoie de ea. Asta a folosit suspectul vostru ca să-și înfășoare victimele.
   Rizzoli se uită la ea.
   - O parașută, zise ea. E giulgiul perfect.

                                  NOUĂSPREZECE

             Peste tot erau hârtii, dosare lăsate deschise pe masa de conferințe, fotografii de la scena crimei aranjate ca niște țigle lucioase.
   Pixurile scârțâiau pe carnetele galbene. Rizzoli își lăsase propriul laptop pe biroul ei, preferând să-și ia notițe.
   Hârtia era o învălmășeală de cuvinte și săgeți, cu multe amănunte mai importante încercuite. Dar era o ordine în această învălmășeală și siguranță în permanența cernelii.
   Întoarse o pagină nouă, încercând să-și concentreze atenția asupra vocii șoptite a doctorului Zucker. Încercând să nu fie distrasă de prezența lui Gabriel Dean, care stătea chiar lângă ea, luându-și și el notițe, dar cu un scris mult mai ordonat.
   Privirea îi alunecă la mâna lui, cu vene groase și proeminente, la manșeta cămășii zărindu-se albă și imaculată de sub mâneca jachetei cenușii. Dean intrase în încăpere după ea și alesese să se așeze lângă ea. Oare însemna ceva?
   „Nu, Rizzoli. Nu înseamnă decât că era un scaun gol lângă tine.”
   Era o pierdere de timp, o diversiune, să se găsească prinsă în asemenea gânduri. Se simțea împrăștiată, cu atenția fracturată în direcții diferite - chiar și notițele începuseră să-i rătăcească într-o linie oblică pe pagină.
   Mai erau încă 4 bărbați în cameră, dar numai Dean îi atrăgea atenția. Îi știa deja mirosul distinctiv și-l putea deosebi, răcoros și curat, din simfonia olfactivă de diferite ape de colonie din încăpere. Rizzoli, care nu se dădea niciodată cu parfum, era înconjurată de bărbați ce purtau.
   Se uită la ceea ce tocmai scrisese:

        Mutualism: simbioză cu avantaj reciproc pentru amândouă sau toate organismele implicate.

      Acesta era cuvântul care definea pactul lui Warren Hoyt cu noul să partener. Chirurgul și Dominatorul lucrând în echipă. Vânând și prădând împreună cadavre.
   - Warren Hoyt a lucrat totdeauna cel mai bine cu un partener, afirmă doctorul Zucker. Așa îi place lui să vâneze. Așa cum a vânat cu Andrew Capra, până la moartea lui Capra. De fapt, lui Hoyt îi e necesară participarea încă unui bărbat la ritualul său.
   - Dar anul trecut a vânat singur, zise Barry Frost. Atunci n-a avut niciun partener.
   - Într-un fel, a avut, replică Zucker. Gândiți-vă la victimele pe care le-a ales, aici în Boston. Toate erau femei care fuseseră molestate sexual - nu de către Hoyt, ci de alți bărbați. E atras de femei rănite, femei marcate de viol. Și deci, accesibile. În adâncul sufletului, lui Hoyt îi e frică de femeile normale, și frica îl face impotent. Nu se poate simți puternic decât dacă le consideră inferioare. Simbolic distruse. Când vâna cu Andrew Capra, Capra era cel care viola femeile. Abia după aceea își folosea Hoyt bisturiul. Abia atunci putea simți satisfacția deplină din ritualul ce urma.
   Zucker îi mătură cu privirea pe toți cei din încăpere și văzu multe capete încuviințând. Acestea erau amănunte pe care polițiștii de aici le știau. Cu excepția lui Dean, toți lucraseră la ancheta Chirurgului; toți erau familiarizați cu stilul specific al lui Warren Hoyt.
   Zucker deschise un dosar de pe masă.
   - Acum ajungem la cel de-al doilea ucigaș. Dominatorul. Ritualul lui e aproape o imagine în oglindă a lui Warren Hoyt. Lui nu-i e frică de femei. Nu-i e frică nici de bărbați. De fapt, el alege să atace femei care trăiesc împreună cu parteneri bărbați. Nu e o problemă prezența inoportună a soțului sau a iubitului. Nu, Dominatorul pare să vrea bărbatul acolo, și merge la fața locului pregătit să aibă de-a face cu el. Un paralizant electric și bandă adezivă ca să imobilizeze soțul. Poziționarea victimei masculine în așa fel încât să fie obligat să privească ceea ce se întâmplă. Dominatorul nu omoară bărbatul imediat, ceea ce ar fi o mișcare practică. Își satisface plăcerea având un public. Faptul că un alt bărbat e acolo să-l vadă luându-și în stăpânire trofeul.
   - Și Hoyt își satisface plăcerea de a privi, zise Rizzoli.
   Zucker încuviință.
   - Exact. Unuia din ucigași îi place să se dea în spectacol. Celuilalt îi place să privească. Un exemplu perfect de mutualism. Acești doi bărbați sunt parteneri naturali. Dorințele lor sunt complementare. Împreună, sunt mai eficienți. Pot să controleze mai bine prada. Pot să-și combine talentele. Chiar și când Hoyt era în închisoarea, Dominatorul copia tehnicile lui Hoyt. Deja împrumuta elemente din semnătura Chirurgului.
   Acesta era un lucru pe care Rizzoli îl recunoscu înaintea oricui, dar nimeni din cameră nu spuse cu voce tare acest amănunt. Poate că uitaseră, dar ea nu uitase.
   - Știm că Hoyt a primit un număr de scrisori de la publicul larg. Chiar și în închisoare, a reușit să recruteze un admirator. L-a cultivat, poate chiar l-a instruit.
   - Un ucenic, rosti încet Rizzoli.
   Zucker se uită la ea.
   - Ce cuvânt interesant. Ucenic. Cineva care dobândește o îndemânare sau o artă sub tutelajul unui maestru. În cazul acesta, e arta vânătorii.
   - Dar care din ei e ucenicul? întrebă Dean. Și care e maestrul?
   Întrebarea lui Dean o tulbură pe Rizzoli. De 1 an de zile, Warren Hoyt reprezentase cel mai înfiorător rău pe care și-l putea imagina. Acum însă Dean aducea pe tapet o posibilitate pe care nu voia s-o ia în considerație: aceea că de fapt Chirurgul nu era decât un acolit al cuiva chiar mai monstruos ca el.
   - Oricare e relația dintre ei, sunt mult mai eficienți în echipă decât individual, zise Zucker. Și ca echipă, e posibil ca modelul atacurilor lor să se schimbe.
   - Cum așa? întrebă Sleeper.
   - Până acum, Dominatorul a ales cupluri. Reazemă bărbatul de perete pe post de public, care să privească violul. Își dorește încă un bărbat acolo, care să-l vadă luându-și trofeul în stăpânire.
   - Dar acum are un partener, spuse Rizzoli. Un bărbat care va privi. Un bărbat care vrea să privească.
   Zucker încuviință.
   - E foarte posibil ca Hoyt să ocupe rolul fundamental în fantezia Dominatorului. Privitorul. Publicul.
   - Ceea ce înseamnă că data viitoare e posibil să nu mai aleagă un cuplu, interveni ea. Ar putea alege...
   Se opri, nedorind să-și continue gândul.
   Dar Zucker aștepta să-i audă răspunsul, un răspuns la care el ajunsese deja. Rămase cu capul înclinat, privind-o cu intensitate stranie prin ochii lui palizi.
   Dean fu cel care răspunse:
   - Vor alege o femeie care trăiește singură, zise el.
   Zucker încuviință.
   - Ușor de supus, ușor de controlat. Fără niciun soț care să le creeze eventuale probleme, pot să-și concentreze întreaga atenția asupra femeii.

          Mașina mea. Casa mea. Eu.
   Rizzoli intră în parcarea spitalului Pilgrim și opri motorul mașinii. Pentru o clipă rămase înăuntru, cu ușile încuiate, verificând cu privirea garajul.
   Ca polițistă, se considerase întotdeauna o luptătoare, un vânător. Nu se gândise niciodată la ea însăși ca pradă. Dar acum se trezi comportându-se ca o pradă, sperioasă ca un iepure ce se pregătește să părăsească siguranța vizuinii sale.
   Ea, care fusese întotdeauna neînfricată, era acum redusă la priviri speriate pe geamul mașinii. Ea, care doborâse uși încuiate cu lovituri de picior, care se alăturase întotdeauna primului val de polițiști care năvăleau în casa unui suspect.
   Se zări pentru o clipă în oglinda retrovizoare și văzu chipul palid și ochii bântuiți ai unei femei pe care abia o recunoscu. Nu o cuceritoare, ci o victimă. O femeie pe care o disprețuia.
   Deschise ușa cu o smucitură și ieși afară din mașină. Rămase în picioare, dreaptă de spate, cu greutatea liniștitoare a armei din tocul strâns lipit de șold. Lasă-i pe nemernici să vină; era pregătită să-i înfrunte.
   Urcă singură în liftul garajului, cu umerii drepți, cu mândria mai puternică decât frica. Când ieși din lift, mai văzu și alți oameni, și arma nu i se păru acum necesară, ci chiar excesivă. Își trase în jos jacheta costumului ca să ascundă tocul pistolului când intră în spital, și intră în lift, împreună cu 3 studenți mediciniști cu fețe tinere și stetoscoape ițindu-se din buzunare.
   Aceștia discutară ceva între ei în limbaj medical, fălindu-se cu vocabularul lor nou-nouț, neluând în seamă femeia cu aer obosit de lângă ei.
   În secția de Terapie intensivă trecu fără să se oprească pe lângă masa funcționarei de la intrare și se îndreptă direct spre salonul 5. Acolo se opri, uitându-se încruntată prin peretele despărțitor de sticlă.
   În patul lui Korsak era întinsă o femeie.
   - Scuzați-mă. Doamnă? o întrebă asistenta. Vizitatorii trebuie să treacă pe la recepție.
   Rizzoli se întoarse spre ea.
   - Unde l-ați dus?
   - Pe cine?
   - Pe Vince Korsak. Trebuia să fie în patul acela.
   - Îmi pare rău; eu am intrat în tură la 3...
   - Trebuia să fiu sunată dacă i s-a întâmplat ceva!
   Agitația ei atrăsese deja atenția încă unei asistente care interveni rapid, vorbind pe tonul liniștitor al unei persoane obișnuite să vorbească deseori cu rude supărate.
   - Domnului Korsak i-a fost scos tubul azi-dimineață, doamnă.
   - Ce înseamnă asta?
   - Tubul din gât - cel care-l ajuta să respire - i l-am scos afară. Acum e mai bine, așa că l-am transferat la Secția de tratament intermediar, mai jos pe coridor, acolo. Am sunat-o pe soția domnului Korsak, știți, adăugă pe un ton defensiv.
   Rizzoli se gândi la Diane Korsak, la ochii ei goi, și se întrebă dacă băgase măcar de seamă telefonul, sau dacă informația aflată căzuse pur și simplu ca o monedă aruncată într-un puț întunecat.
   Când ajunse la salonul lui Korsak, era mai calmă și își recăpătase stăpânirea de sine. Își vârî în liniște capul pe după ușă.
   Korsak era treaz și se uita fix la tavan. Burta i se vedea umflată de sub cearșafuri. Brațele îi zăceau perfect nemișcate de o parte și de alta a corpului, ca și cum i-ar fi fost frică să se miște, ca nu cumva să deranjeze încâlcitura de fire și tuburi.
   - Salut, zise ea încet.
   Korsak se uită la ea.
   - Salut, răspunse el cu glas răgușit.
   - Ai chef de un vizitator?
   Ca răspuns, Korsak bătu ușor patul lângă el, într-o invitație să vină să se așeze. Să stea.
   Rizzoli își trase un scaun lângă pat și se așeză. Privirea lui Korsak se înălță din nou, nu către tavan, cum crezuse ea la început, ci către monitorul cardiac fixat în colțul încăperii. Un EKG clipea pe ecran.
   - Aia-i inima mea, rosti el.
   Tubul îl lăsase răgușit, și nu reuși să scoată decât o șoaptă.
   - Pare să ticăie cum trebuie, zise ea.
   - Da.
   Urmă o tăcere, timp în care privirea lui rămase fixată pe monitor.
   Rizzoli văzu pe noptieră buchetul de flori pe care-l trimisese chiar ea în acea dimineață. Era singura vază din cameră. Oare nimeni altcineva nu se gândise să aducă flori? Nici măcar soția lui?
   - Am întâlnit-o ieri pe Diane, afirmă ea.
   Rizzoli se uită la el, apoi își feri rapid privirea, dar nu înainte să nu observe cât de supărat era de veste.
   - Văd că nu ți-a spus.
   Korsak ridică din umeri.
   - Azi n-a venit.
   - Oh. Poate o să treacă mai târziu.
   - Numai Dumnezeu știe.
   Răspunsul lui o luă prin surprindere. Probabil se surprinsese și el, căci se înroși brusc la față.
   - N-ar fi trebuit să spun asta, zise el.
   - Poți să-mi spui orice vrei.
   Korsak se uită iar la monitor și oftă.
   - Bine, atunci. Urăsc treaba asta.
   - Ce treabă?
   - Totul. Un tip ca mine trece prin viață făcând ceea ce i se spune să facă. Aduce acasă banii. Îi dă fiicei lui orice vrea. Nu ia niciodată mită, nici măcar o dată. Și apoi, dintr-odată am 54 de ani și bum, inima mea se întoarce împotriva mea. Și uite că zac întins pe spate, gândindu-mă: „De ce naibii m-am chinuit?” Am urmat regulile, și am ajuns să am o fiică ratată care-l cheamă și acum pe tăticul când are nevoie de bani. Și o soție complet dusă cu capul din cauza oricărei porcării ce se poate cumpăra din farmacie. Nu pot să mă întrec eu cu Prințul Valium. Eu nu sunt decât un individ care-i oferă un acoperiș deasupra capului și plătește toate nenorocitele alea de rețete.
   Scoase un hohot de râs resemnat și amărât.
   - De ce ești încă însurat cu ea?
   - Și ce alternativă am?
   - Să fii burlac.
   - Să fiu singur, vrei să spui.
   Rosti cuvântul singur ca și cum ar fi fost cea mai rea opțiune.
   Unii oameni fac alegeri sperând la ce e mai bine; Korsak făcuse o alegere pur și simplu pentru a evita opțiunea cea mai rea.
   „Și eu unde voi fi la vârsta lui? se întrebă ea. Întinsă pe un pat de spital, regretând alegerile pe care le-am făcut, tânjind la calea pe care nu am urmat-o?”
   Se gândi la apartamentul ei tăcut cu pereții goi, la patul singuratic. Cum era viața ei mai bună decât a lui Korsak?

            - Îmi fac mereu griji că o să se oprească, zise el. Știi, c-o să apară pur și simplu o linie dreaptă. Asta m-ar speria ca naiba.
   - Nu te mai uita la el.
   - Dacă nu mă uit, cine naiba o să-l supravegheze?
   - Asistentele îl văd de la stația lor. Au monitoare și acolo, să știi.
   - Dar oare chiar se uită la ele? Sau își pierd vremea pe acolo, bârfind despre cumpărături și iubiți și mai știu eu ce tâmpenii? Vreau să spun, aia e inima mea acolo, fir-ar să fie!
   - Au și sisteme de alarmă. Orice nu merge exact cum trebuie, mașina lor începe să țiuie.
   Korsak se uită la ea.
   - Serios?
   - Ce, n-ai încredere în mine?
   - Nu știu.
   Se uitară unul la celălalt pentru o clipă, și Rizzoli fu cuprinsă de rușine. Nu avea niciun drept să se aștepte să aibă încredere în ea, nu după ceea ce se întâmplase în cimitir.
   Imaginea aceea o bântuia încă - Korsak prăbușit la pământ, zăcând singur și abandonat în întuneric. Și ea - atât de obsedată, atât de oarbă la orice în afară de vânătoarea ei.
   Nu putea să-l privească în ochi, și își lăsă capul în jos, uitându-se în schimb la brațul lui gros, întretăiat de leucoplast și tuburi intravenoase.
   - Îmi pare rău, zise ea. Doamne, îmi pare așa de rău!
   - De ce?
   - Pentru că nu am avut grijă de tine.
   - Ce tot vorbești acolo?
   - Nu-ți amintești?
   Korsak clătină din cap.
   Rizzoli se opri, dându-și brusc seama că într-adevăr nu-și amintea. Că putea pur și simplu să nu-i zică nimic și el nu va ști niciodată cum îl lăsase baltă. Tăcerea ar fi fost o bună cale de ieșire, dar știa că n-ar putea trăi cu această povară.
   - Ce-ți amintești despre noaptea din cimitir? îl întrebă ea. Ultimul lucru.
   - Ultimul lucru? Fugeam. Mă rog, amândoi fugeam, nu? Îl urmăream pe suspect.
   - Și altceva?
   - Îmi amintesc că eram groaznic de enervat.
   - De ce?
   Korsak pufni.
   - Pentru că nu puteam ține pasul cu o amărâtă de fată.
   - Și apoi?
   Korsak ridică din umeri.
   - Asta-i tot. Ăsta e ultimul lucru pe care mi-l amintesc. Până când asistentele de aici au început să-mi vâre nenorocitul ăla de tub în sus pe...
   Se întrerupse.
   - M-am trezit atunci. Și te asigur că le-am zis și lor asta.
   Urmă o nouă tăcere. Korsak își încleștase fălcile și privea fix în încăpățânat monitorul EKG. În cele din urmă, vorbi încet, cu dezgust:
   - Văd că am stricat urmărirea.
   Asta o luă prin surprindere.
   - Korsak...
   - Uită-te la asta, zise el, arătându-și burta proeminentă. Parcă am înghițit o nenorocită de minge de baschet. Așa arată. Sau parcă aș fi gravid în luna a 15-a. Nici măcar nu pot câștiga o întrecere cu o fată. Mai demult eram rapid, știi. Eram solid și puternic ca un cal de curse. Nu ca acum. Ar fi trebuit să mă vezi atunci, Rizzoli. Nici nu m-ai recunoaște. Pun pariu că nu mă crezi. Pentru că mă vezi cum sunt acum. Un nenorocit mizerabil și distrus. Care fumează prea mult, mănâncă prea mult.
   „Bea prea mult” completă ea în gând.
   - ...un grăsan urât și unsuros.
   Își trase o palmă furioasă peste burtă.
   - Korsak, ascultă la mine. Eu sunt cea care a greșit, nu tu.
   Korsak se uită la ea, evident nedumerit.
   - În cimitir. Amândoi alergam. Urmărind ceea ce credeam că e suspectul. Tu erai imediat în urma mea. Te auzeam respirând, încercând să ții pasul.
   - De parcă trebuie să pui sare pe rană.
   - Și apoi nu mai erai acolo. Pur și simplu nu mai erai. Dar eu am continuat să alerg, și n-a fost decât o pierdere de vreme. Nu era suspectul. Era agentul Dean, care cerceta perimetrul. Suspectul plecase de mult. Am fugit după nimic, Korsak. Numai niște umbre. Asta-i tot.
   Korsak așteptă în tăcere restul poveștii.
   Rizzoli se forță să contunue:
   - Atunci ar fi trebuit să mă duc să te caut. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu erai pe-acolo. Dar era așa o învălmășeală. Și pur și simplu nu m-am gândit. Nu am stat să mă întreb unde erai....
   Oftă.
   - Nu știu cât de mult timp mi-a luat până mi-am adus aminte. Poate n-au fost decât câteva minute. Dar cred - mi-e teamă - că au fost mai multe. Și-n tot timpul ăsta, tu zăceai acolo, în spatele unei pietre de mormânt. Mi-a trebuit atât de mult până am început să te caut. Până mi-am amintit.
   Urmă o nouă tăcere.

          Rizzoli se întrebă dacă auzise măcar ce-i spusese, căci Korsak începuse să se joace cu perfuzia, rearanjând tubul încolăcit.
   Parcă nu voia să se uite la ea și încerca să se concentreze în schimb asupra altui lucru.
   - Korsak?
   - Da.
   - N-ai nimic să-mi spui?
   - Ba da. Nu te mai gândi la asta. Asta am de spus.
   - Simt c-am fost așa o ticăloasă.
   - De ce? Pentru că ți-ai făcut meseria?
   - Pentru că ar fi trebuit să fiu atentă și să am grijă de partenerul meu.
   - Vrei să zici că sunt partenerul tău?
   - În noaptea aceea erai.
   Korsak izbucni în râs.
   - În noaptea aceea am fost o nenorocită de povară. O ghiulea de două tone ce te trăgea în spate. Tu te-ai necăjit așa de tare că n-ai avut grijă de mine. Eu am stat aici enervându-mă că am lăsat baltă misiunea. Vreau să zic, efectiv. Buf! la pământ. Și am stat să mă gândesc la toate minciunile tâmpite pe care mi le tot spun singur. Vezi burta asta?
   Se plesni din nou peste ea.
   - Trebuia să dispară. Da, da, și am crezut asta. Că-ntr-una din zilele astea o să mă apuc de regim și o să scap de toată osânza. Și-n loc de asta, mi-am cumpărat pantalonii din ce în ce mai mari. Și-mi spuneam că fabricanții de haine nu mai fac mărimile așa cum trebuie, și că asta-i tot. În câțiva ani, poate o să ajung să port pantaloni de clovn. Ca Bozo. Și o tonă de Ex-Lax și alte pastile n-o să mă ajute să trec de examenul medical.
   - Chiar ai făcut asta? Ai luat pastile ca să-ți treci examenul medical?
   - Nu-ți spun nici da, nici nu. Îți spun numai că toată chestia asta cu inima mea deja trebuia de mult să se întâmple. Și nu pot să mă prefac că n-am știut c-o să se întâmple. Dar acum, că s-a întâmplat, mă enervează ca naiba.
   Scoase un pufnet enervat. Se uită din nou la monitor, unde bătăile inimii se întețiseră pe ecran.
   - Și acum, uite, mi-am tulburat inima.
   Rămaseră amândoi nemișcați pentru câteva clipe privind monitorul, așteptând să i se potolească puțin inima.
   Rizzoli se uită la Korsak, care zăcea cu privirea lipită de monitor, și se gândi:
   „Nu e numai nervos, e îngrozit.”
   Korsak se ridică brusc în șezut, cu mâna zburându-i la piept, cu ochii lărgiți de panică.
   - Cheamă asistenta! Cheamă asistenta!
   - Ce? Ce e?
   - N-auzi alarma? E inima mea...
   - Korsak, nu e decât pagerul meu.
   - Poftim?
   Rizzoli își scoase pagerul de la brâu și-i opri sunetul. Îl îndreptă spre el, să-i vadă ecranul digital cu numărul de telefon.
   - Vezi? Nu e inima ta.
   Korsak se prăbuși la loc pe perne.
   - Doamne sfinte! Scoate chestia asta de aici. Puteam să fac un infract.
   - Pot să folosesc telefonul?
   Korsak stătea cu mâna apăsată în continuare pe piept, cu întreg corpul moale de ușurare.
   - Da, da. Nu mă interesează.
   Rizzoli ridică receptorul și formă.

         Îi răspunse o voce răgușită și familiară.
   - Departamentul de Medicină Legală, doctor Isles.
   - Rizzoli.
   - Sunt aici cu detectivul Frost și mă uit la un set de radiografii dentare pe calculator. Am verificat lista pe care ne-a trimis-o NCIC cu femeile dispărute în regiunea New Englad. Fișierul acesta mi-a fost trimis prin e-mail de Poliția Statală Maine.
   - Ce caz?
   - E o crimă cu răpire din 2 iunie anul acesta. Victima crimei a fost Kenneth Waite, în vârstă de 36 de ani. Persoana răpită a fost soția lui, Marla Jean, în vârstă de 34 de ani. Mă uit acum la radiografiile Marlei Jean.
   - Am găsit-o pe Doamna Rahitică?
   - Se potrivește, răspunse Isles. Fata ta are acum un nume: Marla Jean Waite. Ne trimit dosarul prin fax chiar acum.
   - Stai puțin. Ai zic că răpirea și crima au avut loc în Maine?
   - Într-un oraș numit Blue Hill. Frost a zis c-a fost pe-acolo. E la aproximativ 5 ore cu mașina.
   - Suspectul nostru are un teritoriu de vânătoare mai mare decât ne-am gândit.
   - Uite, Frost vrea să-ți zică ceva.
   Auzi imediat vocea veselă a lui Frost.
   - Hei, ai mâncat vreodată ruladă de homar?
   - Poftim?
   - Putem să găsim ruladă de homar pe drum. Este restaurantul ăsta grozav pe Lincolnville Beach. Dacă pornim de-aici pe la 8 mâine-dimineață, ajungem acolo chiar la timp pentru prânz. Cu mașina ta sau cu a mea?
   - Putem s-o luăm pe-a mea, zise ea, și nu se putu stăpâni să nu adauge: Dean o să vrea probabil să vină cu noi.
   Urmă o pauză.
   - OK, rosti Frost în cele din urmă, fără entuziasm. Dacă zici tu.
   - O să-l sun.
   Când punea receptorul la loc în furcă, simți privirea lui Korsak asupra ei.
   - Deci domnul FBI face parte din echipă acum, zise el.
   Rizzolii îl ignoră și formă numărul de mobil al lui Dean.
   - Când s-a întâmplat asta?
   - E pur și simplu o resursă.
   - Nu așa l-ai considerat înainte.
   - Am avut ocazia să lucrăm împreună de atunci.
   - Nu-mi spune. Ai văzut o nouă latură a lui.
   Îi făcu semn cu mâna lui Korsak să tacă în timp ce suna. Dar Dean nu răspunse. Auzi în schimb un mesaj înregistrat:
   - Abonatul nu este disponibil în acest moment.
   Închise telefonul și se uită la Korsak.
   - E vreo problemă?
   - Tu ești cea care pare să aibă o problemă. Ai o pistă nouă, și de-abia aștepți să-l suni pe noul tău amic de la FBI. Ce se întâmplă?
   - Nu se întâmplă nimic.
   - Mie nu așa mi se pare.
   Sângele îi năvăli în obraji. Nu era sinceră cu el și amândoi o știau.
   Chiar și numai formând numărul lui Dean, își simțise pulsul accelerând, și știa exact ce însemna acest lucru. Se simțea ca o drogată care tânjește după o nouă doză, incapabilă să se abțină să sune la hotelul lui.
   Își întoarse spatele către privirea urâcioasă a lui Korsak, și se uită spre fereastră cât timp sună telefonul.
   - Colonnade.
   - Faceți-mi vă rog legătura cu un client al dumneavoastră. Se numește Gabriel Dean.
   - Un minut, vă rog.
   În timp ce așteptă, își căută în minte cuvintele potrivite pe care să i se spună, tonul potrivit al vocii. Măsurat. Eficient.
   „O polițistă. Ești o polițistă.”
   La telefon reveni recepționera hotelului.
   - Îmi pare rău, dar domnul Dean nu mai stă aici.
   Rizzoli se încruntă, încleștându-și mai strâns mâna pe receptor.
   - A lăsat un număr unde să poată fi găsit?
   - Nu văd trecut niciunul aici.
   Rizzoli se uită afară pe fereastră, cu ochii dintr-odată orbiți de soarele ce apunea.
   - Când a plecat? întrebă ea.
   - Acum o oră.

                                     DOUĂZECI

                   Rizzoli închise dosarul ce conținea paginile trimise prin fax de la Poliția Statală Maine și se concentră asupra copacilor pe care îi vedea afară pe geam, la câte o casă albă de fermă ce se zărea din când în când printre copaci.
   Cititul în mașină o făcea întotdeauna să nu se simtă bine, și detaliile dispariției Marlei Jean Waite nu făceau decât să-i accentueze disconfortul. Prânzul servit la restaurantul de pe drum înrăutățea și mai mult situația.
   Frost fusese foarte dornic să încerce rulada de homar de la unul dintre restaurantele vagon de la marginea drumului și, deși la momentul respectiv și lui Rizzoli îi plăcuse masa, acum își simțea stomacul întors pe dos de la maioneză.
   Se uită fix înainte la drum, așteptând să-i treacă greața. O ajuta mult faptul că Frost era un șofer calm și hotărât care nu făcea mișcări neașteptate și avea piciorul stabil pe accelerație.
   Când se simți mai bine, începu să observe frumusețea naturii din jur.
   Încă nu intrase niciodată atât de adânc în Maine. Cel mai la nord fusese când avea 10 ani, și familia ei se dusese cu mașina într-o vadă pe plaja Old Orchard.
   Își amintea podețul de scânduri și iarmarocul, vata de zahăr albastră și porumbul fiert. Și-și amintea cum intrase în mare și cât de rece era apa, cum o pătrunsese imediat cu răceala ei de gheață până la oase. Continuase însă să înainteze, exact pentru că mama ei o avertizase să nu o facă.
   - E prea rece pentru tine, Janie, strigase Angela. Hai și stai aici, pe nisipul cald, unde e mai bine.
   Și interveniseră și frații ei imediat:
   - Da, nu te duce, Janie; o să-ți înghețe picioarele tale urâte de găină!
   Așa că bineînțeles că se dusese, traversând cu înverșunare nisipul până la marea ce se zbătea înspumată, și intrase în apa ce îi tăiase respirația cu răceala ei.
   Dar nu șocul apei reci și-l amintea după atâția ani; ci mai degrabă privirea arzătoare a fraților ei, care se uitau la ea de pe plajă, strigându-i în zeflemea provocări să meargă chiar mai adânc în răceala aceea ce-i tăia respirația.
   Așa că mersese înainte ca la marș, și apa i se ridicase la coapse, la brâu, la umeri, și ea se mișca fără șovăire, fără măcar o pauză să se obișnuiască. Se forțase înainte pentru că nu de durere se temea cel mai tare, ci de umilință.
   Acum plaja Old Orchard era la sute de kilometri în urma lor și priveliștea pe care o vedea din mașină nu semăna deloc cu imaginea statului Maine pe care o reținuse din copilărie.

          - Vin pe aici cu Alice în fiecare iulie, zise Frost.
   - Eu n-am fost niciodată pe aici.
   - Niciodată?
   Se uită la ea cu o privire surprinsă ce i se păru enervantă. În privirea aceea se putea citi clar:
   „Dar pe unde ai fost?”
   - N-am avut niciun motiv, zise ea.
   - Familia lui Alice are o cabană în pădure în Little Deer Isle. Stăm acolo.
   - Ce ciudat! Nu mi-am imaginat  niciodată că Alice e tipul de femeie să-i placă în natura sălbatică.
   - Oh, îi spun ei cabană. E, de fapt, o casă obișnuită. Cu băi adevărate și apă fierbinte. Alice ar înnebuni dacă ar fi obligată să meargă la toaletă în pădure, râse Frost.
   - Numai animalele ar trebui să fie obligate să meargă la toaletă în pădure.
   - Mie-mi place pădurea. Eu aș trăi acolo, dac-aș putea.
   - Și ai rata toate chestiile palpitante dintr-un oraș mare?
   Frost clătină din cap.
   - Să-ți spun de ce nu mi-ar fi dor. De chestiile urâte. Chestiile alea ce te fac să te întrebi ce naiba au oamenii?
   - Crezi că aici e mai bine?
   Frost rămase tăcut, cu privirea fixată pe șosea.
   - Nu, zise el într-un târziu. Din moment ce ăsta-i și motivul pentru care am venit aici.
   Rizzoli se uită la copaci și se gândi:
   „Și suspectul a venit pe aici. Dominatorul, în căutarea prăzii. Poate a trecut exact pe șoseaua asta, poate s-a uitat exact la copacii aceștia sau s-a oprit să mănânce la restaurantul acela de la marginea autostrăzii.”
   Afară, printre copaci, începu să se întrevadă marea și promontoriile de granit, un peisaj sălbatic pe care l-ar fi apreciat mai mult dacă n-ar fi știut că și suspectul fusese pe aici.
   Frost încetini și se aplecă în față peste volan, studiind șoseaua în față.
   - Am trecut de drum?
   - Ce drum?
   - Trebuia s-o luăm la dreapta pe Cranberry Ridge Road.
   - Eu nu l-am văzut.
   - Mergem de prea mult timp. Trebuia să apară deja.
   - Deja am întârziat.
   - Știu; știu.
   - Ar trebui să-l sunăm pe Gorman. Să-i spunem că nătărăii de la oraș s-au rătăcit în pădure.
   Își deschise mobilul și se încruntă când văzu ce slab semnal avea.
   - Crezi că o să-l pot suna așa de departe de oraș?
   - Stai un pic, zise Frost. Cred că tocmai ne-a surâs norocul.
   La marginea drumului, la distanță de ei, era oprită o mașină cu număr oficial de Maine. Frost trase pe dreapta lângă ea, și Rizzoli coborî geamul ca să-i vorbească șoferului.
   Dar înainte să apuce să se prezinte măcar, șoferul le strigă:
   - Voi sunteți de la Poliția Boston?
   - Cum ai ghicit? întrebă ea.
   - Număr de Massachusetts. M-am gândit c-o să vă rătăciți. Eu sunt detectivul Gorman.
   - Rizzoli și Frost. Tocmai eram pe punctul să te sunăm să ne spui pe unde s-o luăm.
   - Nu merg mobilele aici la poalele dealului. E zonă moartă. Haideți după mine sus pe munte.

                  Fără Gorman să le arate drumul, ar fi trecut cu siguranță pe lângă Cranberry Ridge.
   Nu era decât o ulicioară neasfaltată ce trecea printre copaci, având un singur indicator pe un par: FIRE ROAD 24. Mașina trecu hurducându-se peste făgașele drumului, prin tunelul dens de copaci ce ascundea orice priveliște în timp ce urcau dealul, în serpentine.
   Dintr-odată pădurea se termină într-o explozie de lumină, și văzură grădini în terasă și o pajiște verde ce se întindea până la casa imensă din vârful dealului.
   Priveliștea îl susprinse atât de tare pe Frost, că încetini brusc și amândoi se uitară uluiți.
   - N-ai fi ghicit niciodată, zise el. Vezi amărâtul ăla de drum de țară și te gândești că duce la o colibă sau o rulotă. Nimic de genul ăsta.
   - Poate chiar ăsta e scopul drumului așa de amărât.
   - Ca să țină gunoaiele la distanță?
   - Da. Atâta că n-a funcționat, nu?
   Pe când opriră în spatele mașinii lui Gorman, acesta stătea deja pe alee, așteptând să dea mâna cu ei.
   La fel ca Frost, și el era îmbrăcat în costum, dar nu-i stătea bine pe el, ca și cum ar fi slăbit foarte mult de când îl cumpărase. Și pe față i se citea umbra unei vechi boli, căci avea pielea căzută și pământie.
   Îi întinse lui Rizzoli un dosar și o casetă video.
   - Înregistrarea scenei crimei, zise el. Am aranjat să se facă niște copii și după restul dosarelor pentru voi. Câteva sunt în mașina mea - puteți să le luați când plecați.
   - Doamna doctor Isles o să vă trimită raportul final asupra cadavrului găsit, spuse Rizzoli.
   - Cauza morții?
   Rizzoli clătină din cap.
   - Scheletizat. Nu se poate determina.
   Gorman oftă și se uită la casă.
   - Păi, cel puțin, bine că știm unde a acum Marla Jean. Mă înnebunea că nu știam. Nu prea sunt multe de văzut înăuntru, arătă el cu un gest către casă. Au curățat-o. Dar ați vrut s-o vedeți.
   - Cine locuiește aici acum? întrebă Frost.
   - Nimeni. De la crimă încoace.
   - E o casă teribil de frumoasă. E păcat să stea așa, goală.
   - E blocată în probatoriu. Chiar și dac-ar pute-o pune pe piață, ar fi greu de vândut.
   Urcară treptele până la o verandă unde se adunaseră frunze suflate de vânt și unde ghivece de mușcate ofilite atârnau de pe grinzi. Nimeni nu părea să fi măturat sau udat florile de săptămâni întregi, și deja se lăsase un aer de abandon pe toată casa, ca o pânză pe păianjen.
   - N-am mai fost aici din iulie, zise Gorman, scoțând un inel de chei și căutând-o pe cea potrivită. Nu m-am întors la lucru decât săptămâna trecută, și încerc să-mi intru în mână. Ascultați la mine, hepatita îți pălește una în cap de s-o ții minte. Și eu n-am avut decât varianta ușoară, tipul A. Cel puțin n-o să mă omoare... Să vă dau un sfat, continuă el, uitându-se la cei 2 vizitatori. Nu mâncați stridii în Mexic.
   În cele din urmă găsi cheia corectă și descuie ușa.

         Când intrară, Rizzoli simți miros de vopsea proaspătă și ceară de podele, mirosurile unei case frecate la sânge și dezinfectată.
   Și apoi abandonată, se gândi ea, uitându-se la formele fantomatice ale mobilelor acoperite de cearșafuri din living.
   - Vorbește-ne despre oamenii ăștia, zise ea.
   - Ai citit dosarul pe care vi l-am trimis prin fax?
   - Da. Dar nu am senzația că știu cine erau. Ce era important pentru ei.
   - Oare putem știa asta vreodată?
   Rizzoli se răsuci să se uite la el și fu șocată de nuanța gălbuie a ochilor lui. Lumina soarelui de după-amiază părea să-i scoată în relief culoarea bolnăvicioasă.
   - Să începem cu Kenneth. Toți sunt banii lui, nu?
   Gorman încuviință.
   - Era un dobitoc.
   - Asta n-am citit în raport.
   - Nu poți să scrii în rapoarte unele lucruri. Dar asta e părerea generală în oraș în ceea ce-l privește. Știi, avem aici mulți rentieri ca și Kenny. Blue Hill e acum locul la modă pentru refugiații bogătani din Boston. Majoritatea se înțeleg bine cu lumea. Dar din când în când mai dai peste un Kenny Waite, care îți dă mereu peste nas cu „Știi tu cine sunt eu?” Mda, toți știau cine era. Era un om cu bani.
   - De unde i-au venit?
   - Bunici. Industria transporturilor, cred. Ce e sigur e că nu i-a câștigat Kenny singur. Dar îi plăcea să-i cheltuiască. Avea o Hinckely frumoasă în port. Și se plimba mereu în viteză de aici la Boston într-un Ferrari roșu. Până și-a pierdut permisul și i-au luat mașina sub sechestru. Prea multe amenzi pentru conducere în stare de ebrietate. Cam asta e tot ce se poate spune despre Kenneth Waite al III-lea, zise el cu un oftat. O grămadă de bani, prea puțină minte.
   - Ce irosire, spuse Frost.
   - Ai copii?
   Frost clătină din cap.
   - Încă nu.
   - Dacă vrei să crești niște copii fără niciun rost pe lume, tot ce trebuie să faci e să le lași bani, zise Gorman.
   - Și Marla Jean? întrebă Rizzoli.
   Își amintea rămășițele Doamnei Rahitice întinse pe masa de autopsie. Tibiile încovoiate și osul pieptului deformat - dovada scheletică a unei copilăriei sărace.
   - Ea n-a fost bogată de la început, nu-i așa?
   Gorman clătină din cap.
   - A crescut într-un oraș de mineri, din West Virginia. A venit aici să-și găsească o slujbă de vară pe post de chelneriță. Așa l-a întâlnit pe Kenny. Cred că s-a însurat cu ea pentru că era singura care i-a suportat toate tâmpeniile. Dar nu părea să fie o căsnicie fericită. Mai ales după accident.
   - Accident?
   - Acum câțiva ani. Kenny conducea, beat turtă ca de obicei. A dar cu mașina într-un copac. El n-a avut nicio zgârietură - așa avea el noroc, nu? Dar Marla Jean a stat în spital 3 luni.
   - Înseamnă că atunci și-a rupt femurul.
   - Poftim?
   - Avea un șurub chirurgical în femur. Și două vertebre fuzionate.
   Gorman dădu din cap.
   - Am auzit și eu că șchiopăta. Păcat de ea, că era o femeie frumoasă.
   „Și pe femeile urâte nu le deranjează să șchiopăteze” se gândi Rizzoli, dar se stăpâni și nu spuse nimic.
   Se duse la un perete cu rafturi încastrate și studie o fotografie a celor doi în costume de baie. Stăteau pe o plajă, cu apa turcoaz ajungându-le până la glezne.
   Femeia era gingașă, aproape ca un copil, cu părul brun căzându-i pe umeri. Bărbatul era blond, cu talia începând deja să i se îngroașe, și mușchii să i se transforme în grăsime. Ceea ce ar fi putut fi un chip atractiv era stricat de o expresie vagă de dispreț.
   - Căsătoria lor era nefericită? întrebă Rizzoli.
   - Așa mi-a spus menajera. După accident Marla Jean n-a mai vrut să călătorească așa de mult. Kenny n-o mai putea convinge să meargă decât cel mai departe până la Boston. Dar Kenny era obișnuit să meargă la St. Bart în fiecare ianuarie, așa că pur și simplu o lăsa aici.
   - Singură?
   Gorman încuviință.
   - Simpatic băiat, nu? Avea o menajeră care se ocupa de casă pentru ea. Făcea curat. O ducea la cumpărături, pentru că Marlei Jean nu-i plăcea să conducă. E un loc destul de singuratic aici, dar menajera spunea că Marla Jean părea efectiv mai fericită când Kenny era plecat. Trebuie să recunosc, zise Gorman după o pauză. După ce l-am găsit pe Kenny, mi-a trecut prin minte posibilitatea că...
   - Că Marla Jean a făcut-o, confirmă Rizzoli.
   - Asta e întotdeauna prima ipoteză, zise el, scoțându-și o batistă și ștergându-se pe față. Nu vi se pare că e caniculă aici?
   - E cald.
   - Nu suport prea bine căldura zilele astea. Încă tot corpul mi-e dat peste cap. Așa pățești dacă mănânci stridii în Mexic.

           Trecură în living, pe lângă formele spectrale ale mobilei acoperite cu cearșafuri, pe lângă un șemineu masiv de piatră cu o legătură de bușteni aranjați ordonat lângă vatră.
   Gorman îi conduse într-o zonă a camerei unde podeaua era neacoperită și peretele era de un alb curat, fără niciun ornament.
   Rizzoli se uită lung la stratul proaspăt de zugrăveală și simți că i se ridică părul pe ceafă și fiori pe șira spinării. Se uită la podea și văzu că stejarul era mai palid aici, rașchetat și dat din nou cu lac.
   Dar sângele nu se șterge așa de ușor, și dacă ar întuneca încăperea și ar stropi cu luminol, podeaua ar striga încă și acum urma de sânge de pe ea, urmele chimice fiind îmbibate prea adânc în crăpături și în fibra lemnului ca să poată fi vreodată complet șterse.
   - Aici a fost rezemat Kenny, zise Gorman, arătând peretele văruit din nou. Cu picioarele în fața lui, cu brațele la spate. Încheieturile mâinilor și gleznele legate cu bandă adezivă. O singură tăietură la gât, cu un cuțit de tip Rambo.
   - N-avea nicio altă rană? întrebă Rizzoli.
   - Numai la gât. Ca o execuție.
   - Urme de pistol de electroșocuri?
   Gorman tăcu o secundă.
   - Ştii, era aici de vreo două zile deja când l-a găsit menajera. Două zile calde. Deja nu-i mai arăta bine pielea. Ca să nu mai spun că nici nu mirosea prea bine. Ar fi fost foarte uşor să ratăm o urmă de pistol cu electroșocuri.
   - Ați examinat podeaua la o sursă alternativă de lumină?
   - Peste tot era sânge aici. Nu știu ce am fi văzut la Luma-lite. Dar totul e pe caseta video cu scena crimei.
   Se uită prin cameră și văzu televizorul cu aparatul video lângă el.
   - Hai să ne uităm la ea. Ar trebui să găsiți răspunsurile la mai toate întrebările.
   Rizzoli se duse la televizor, îl porni și puse caseta în lăcașul potrivit.
   Gorman luă telecomanda. Pe ecran apăru imaginea aleei din fața casei familiei Waite. Vântul șuiera în microfon, distorsionând vocea cameramanului care-și spuse numele, detectiv Pardee, ora, dat și locul. Era ora 17,00, în 2 iunie, într-o zi vântoasă cu copacii legănându-se.
   Pardee răsuci camera spre casă și începu să urce treptele, imaginea tremurând pe ecran. Rizzoli văzu mușcatele în floare din ghivece, aceleași mușcate care acum muriseră din cauza neîngrijirii. Se auzi o voce care-l strigă pe Pardee, și ecranul se albi pentru câteva secunde.
   - Ușa de la intrare a fost găsită descuiată, zise Gorman. Menajera a zis că nu era neobișnuit. Oamenii de pe aici își lasă deseori ușile descuiate. A presupus că e cineva acasă, din moment ce Marla Jean nu merge niciodată nicăieri. A bătut la început, dar n-a răspuns nimeni.
   Pe ecran apăru brusc o nouă imagine, camera ațintită prin ușa deschisă, direct în living. Asta văzuse menajera când deschisese ușa. Și în același moment o cotropiseră duhoarea și oroarea.
   - A făcut probabil un singur pas înăuntru, confirmă Gorman. L-a văzut pe Kenny rezemat de perete. Și tot sângele. Nu-și mai amintește să fi văzut mai nimic altceva. Nu voia decât să iasă naibii de aici. A sărit în mașină și a apăsat accelerația așa de tare că a lăsat urme adânci în pietrișul de pe alee.
   Cameramanul intră în încăpere, măturând imaginea peste mobilă, oprindu-se apoi la punctul principal de atracție: Kenneth Waite III, îmbrăcat doar în pantaloni scurți, cu capul lăsat pe piept. Abdomenul plin de gaze i se balonase și fața era atât de umflată, că nu mai semăna a om.
   Dar nu asupra feței își concentră ea atenția, ci asupra obiectului de o delicatețe nepotrivită, așezat în poala lui.
   - N-am știut ce să credem despre asta, zise Gorman. Mi s-a părut un fel de artefact simbolic. Așa l-am clasificat. Un fel de a ridiculiza victima. „Uită-te la mine, legat fedeleș, cu ceașca asta prostească de ceai în poală.” Ceva ce i-ar face o soție soțului ei, ca să arate cât de mult îl disprețuiește, zise el și oftă. Dar pe atunci mă gândeam că Marla Jean era criminala.
   Camera se întoarse de la cadavru și se îndreptă spre hol. Urmărind pașii criminalului, către dormitorul unde dormiseră Kenny și Marla Jean. Imaginea se mișca precum priveliștea prin hubloul unei nave legănate de hula mării.
   Camera se opri la fiecare prag de ușă ca să ofere o privire înăuntru. Prima dată o baie, apoi o cameră de oaspeți. Continuă să meargă pe hol și pulsul lui Rizzoli se acceleră. Fără să-și dea seama, se apropiase de televizor, ca și cum nu Pardee, ci cea mergea pe coridorul acela lung.
   Pe ecran apăru dintr-odată imaginea dormitorului principal. Ferestre cu draperii verzi de damasc. O măsuță de toaletă și un garderob, amândouă vopsite în alb, și ușa băii. Un pat cu așternuturile trase, aproape complet dezgolit.
   - Au fost surprinși în timp ce dormeau, zise Gorman. Stomacul lui Kenny era aproape gol de mâncare. La momentul morții, nu mai mâncase de cel puțin 8 ore.
   Rizzoli se apropie și mai tare de televizor, cercetând rapid cu privirea ecranul. Pardee se întoarse înapoi pe hol.
   - Dă înapoi, îi ceru lui Gorman.
   - De ce?
   - Dă numai puțin înapoi. La momentul când vedem dormitorul prima dată.
   Gorman îi dădu telecomanda.
   - E a ta.
   Rizzoli apăsă un buton și înregistrarea se derulă cu un vaiet. Pardee era din nou în hol, apropiindu-se de dormitor.
   Imaginea se duse prima dată la dreapta, trecând încet peste măsuța de toaletă, garderob, ușa băii, apoi se focaliză pe pat. Frost stătea acum lângă ea, căutând același lucru.
   Rizzoli apăsă pe butonul marcat PAUZĂ.
   - Nu e aici.
   - Ce nu e? zise Gorman.
   - Pijamaua împăturită. N-ați găsit niciuna? îl întrebă, întorcându-se spre el.
   - Nu știam că trebuia să caut așa ceva.
   - E parte a semnăturii Dominatorului. Împăturește hainele de noapte ale femeii. Le așază la vedere în dormitor ca simbol al controlului său.
   - Dacă e el, aici n-a făcut asta.
   - Tot restul de potrivește. Banda adezivă, ceașca din poală. Poziția bărbatului.
   - Tot ce-am găsit se vede aici.
   - Ești sigur că n-a fost mișcat nimic înainte să se filmeze caseta asta?
   Nu era o întrebare cu tact, și Gorman înțepeni.
   - Ei, da, presupun că e posibil ca primul polițist la fața locului să fi intrat aici și să se fi hotărât să mute lucrurile care pe unde, numai așa, ca să ne facă ancheta mai interesantă.
   Frost, mereu diplomat, interveni să netezească penele pe care Rizzoli, ca de multe alte ori, le zburlise cu nepăsare.
   - Nu putem spune că individul ăsta are o listă de sarcini. Se pare că de data asta și-a schimbat puțin procedura.
   - Dacă e același individ, zise Gorman.
   Rizzoli se răsuci iar spre televizor și se mai uită o dată la peretele de care murise rezemat Kenny și unde se umflase încet la căldură.
   Se gândi la familiile Yeager și Ghent, la banda adezivă și la victimele adormite, la țesătura de detalii cu atât de multe fire ce lega aceste cazuri atât de strâns unul de altul.
   „Dar aici, în casa asta, Dominatorul a sărit peste un pas. Nu a mai împăturit pijamaua. Pentru că nu era încă în echipă cu Hoyt.”
   Își aminti după-amiaza petrecută în casa Yeager, cum încremenise uitându-se la cămașa de noapte a lui Gail Yeager, și își aminti senzația înfiorătoare de familiaritate.
   „Numai de la cei 2 Yeager și-au început Chirurgul și Dominatorul alianța. Aceea a fost ziua când m-au atras și pe mine în joc, cu o cămașă de noapte împăturită. Chiar și din închisoare, Warren Hoyt a reușit să-mi trimită cartea lui de vizită.”
   Se uită la Gorman, care se așezase pe un fotoliu acoperit cu un cearșaf și-și ștergea din nou transpirația de pe față. Întâlnirea aceasta îl sleise deja de puteri și se ofilea văzând cu ochii.
   - N-ați identificat niciun suspect? întrebă ea.
   - Niciunul de care să putem agăța măcar un scai. Și asta după 4-500 de interviuri.
   - Și cei 2 Waite, din câte știi, nu îi cunoșteau nici pe cei 2 Yeager, nici pe Ghent?
   - Numele astea n-au apărut niciodată în anchetă. Știți ce, o să primiți copii după toate actele noastre într-o zi, două. Puteți să verificați atunci tot ce avem. Ar trebui să verificați și la FBI, adăugă el, împăturindu-și batista și vârând-o la loc în buzunarul de la haină. Să vedeți dacă n-au și ei ceva de adăugat.
   Rizzoli încremeni.
   - La FBI?
   - Am trimis un raport VICAP chiar de la început. A apărut un agent de la Biroul lor de psihologie comportamentală. A stat câteva săptămâni pe aici, monitorizând ancheta, apoi s-a dus înapoi la Washington. N-am auzit nimic de la el de atunci.
   Rizzoli și Frost se uitară unul la altul. În ochii lui se reflecta exact uimirea pe care o simțea și ea.
   Gorman se ridică încet din fotoliu și își scoase cheile, un indiciu că ar vrea să încheie întrevederea.
   De-abia când se îndreptau spre ușă, își găsi Rizzoli în sfârșit glasul să pună întrebarea evidentă. Deși nu voia deloc să audă răspunsul.
   - Agentul FBI care a venit aici? zise ea. Îți amintești cum îl chema?
   Gorman se opri în pragul ușii, cu hainele prea mari atârnând pe corpul lui uscățiv.
   - Da. Îl chema Gabriel Dean.

                                 DOUĂZECI ȘI UNU

               Rizzoli conduse fără oprire toată după-amiaza și mult după ce se întunecase, cu privirea ațintită pe autostrada întunecată, cu mintea asupra lui Gabriel Dean.
   Frost ațipise lângă ea, și acum era singură cu gândurile și cu furia ei.
   Ce altceva ascunsese Dean de ea, se întrebă. Ce alte informații ținuse numai pentru el, în timp ce se uita la ea orbecăind după răspunsuri?
   Chiar de la început, acesta fusese cu câțiva pași înaintea ei.
   Primul care îl găsise pe gardianul mort în cimitir. Primul care observase cadavrul Karennei Ghent pe piatra de mormânt. Primul care sugerase analizarea imediată a materiei seminale găsite la autopsia lui Gail Yeager.
   El știuse deja, înaintea tuturor, că vor descoperi spermă mobilă. Pentru că îl întâlnise deja pe Dominator.
   Dar ceea ce Dean nu anticipase era faptul că Dominatorul își va lua un partener.
   „Atunci a apărut Dean la apartamentul meu. Prima dată interesat de mine. Pentru că aveam ceva ce-i trebuia șui, ceva ce avea nevoie. Eu am fost ghidul lui în mintea lui Warren Hoyt.”
   Lângă ea, Frost fornăi în somn. Rizzoli îi aruncă o privire i-i văzu gura căscată, imaginea inocenței nepăzite. De când îl cunoștea, niciodată nu văzuse vreo latură întunecată la Barry Frost. Dar înșelătoria lui Dean o zguduise atât de profund, încât acum, uitându-se la Frost, se întrebă cu ce anume o înșelase și el.

         Se făcu aproape 9 când intră în sfârșit în apartamentul ei.
   Ca întotdeauna, se opri să se asigure de încuietorile de la ușă, dar de data asta era cuprinsă de furie, nu de frică, în timp ce punea lanțul și răsucea încuietorile.
   Trădarea lui Dean îi alungase temporar din minte orice gând la Warren Hoyt. Își desfăcu tocul pistolului, puse arma în sertarul noptierei și trânti sertarul închis.
   Se întoarse apoi și se privi în oglinda garderobului, dezgustată de ceea ce văzu. Părul încâlcit ca al Meduzei. Privirea rănită. Chipul unei femei care lăsase atracția față de un bărbat să o orbească în fața evidenței.
   Sunetul telefonului o făcu să tresară. Se uită la ecranul telefonului unde era identitatea celui care suna: WASHINGTON DC.
   Telefonul sună de 2, 3 ori, în timp ce Rizzoli încerca să stăvilească vârtejul de sentimente. Când în sfârșit, răspunse, vocea îi era rece și seacă:
   - Rizzoli.
   - Am înțeles că ai încercat să dai de mine, zise Dean.
   Rizzoli își închise ochii.
   - Ești în Washington, spuse ea.
   Deși încercase să-și ascundă ostilitatea din voce, cuvintele răsunară ca o acuzație.
   - Am fost chemat înapoi aseară. Îmi pare rău că n-am apucat să vorbim înainte de a pleca.
   - Și ce mi-ai fi spus? Adevărul, pentru variație?
   - Trebuie să înțelegi, acesta e un caz foarte sensibil.
   - Și de aceea nu mi-ai spus nimic despre Marla Jean Waite?
   - Nu a fost imediat vital pentru partea ta de anchetă.
   - Cine naiba te crezi că hotărăști așa ceva? Oh, stai puțin! Am uitat. Tu ești nenorocitul de FBI!
   - Jane, rosti el încet. Vreau să vii în Washington.
   Rizzoli tăcu, surprinsă de schimbarea bruscă a subiectului.
   - De ce?
   - Pentru că nu putem vorbi despre asta la telefon.
   - Te aștepți să sar într-un avion fără să știu de ce?
   - Nu ți-aș cere așa ceva dacă n-aș ști că e necesar. Am aranjat cu locotenentul Marquette, prin comisar. Te va suna cineva să-ți spună aranjamentele.
   - Stai. Nu înțeleg....
   - O să înțelegi. Când ajungi aici.
   Se întrerupse legătura.
   Așeză încet receptorul în furcă. Rămase apoi uitându-se la telefon, nevenindu-i să creadă ceea ce auzise. Când sună din nou, ridică imediat.
   - Doamna detectiv Jane Rizzoli? se auzi o voce de femeie.
   - Eu sunt.
   - Vă sun în legătură cu aranjamentele pentru călătoria la Washington de mâine. Am reușit să vă rezerv un loc la US Airways, zborul 652.1, cu decolarea din Boston la ora 12,00 și aterizarea la Washington la 12,36. Este convenabil?
   - O secundă.
   Rizzoli își luă pixul și carnetul și-și notă informațiile de zbor.
   - Da, e bine.
   - Reîntoarcerea la Boston va fi joi, cu zborul US Airways 6406, care decolează din Washington la 9,30, și aterizează la Boston la 10,53.
   - Rămân acolo peste noapte?
   - Așa a cerut domnul agent Dean. V-am făcut rezervare la hotelul Watergate, bineînțeles, dacă nu preferați un alt hotel.
   - Nu. La....ăă... Watergate e bine.
   - Veți fi luată de o limuzină de acasă mâine la 10, și vă va duce la aeroport. Și la sosirea din DC veți fi așteptată de o limuzină. Îmi spuneți vă rog numărul dumneavoastră de fax?
   Câteva momente mai târziu, Rizzoli primi un fax. Se așeză pe pat și se uită la itinerarul tipărit ordonat, buimăcită de viteza cu care se derulau evenimentele. În momentul acela, mai mult ca orice, își dorea să discute cu Thomas Moore, să-i ceară un sfat.
   Se întinse spre telefon, apoi îl puse încet la loc. Prudența lui Dean o speriase pe de-a-ntregul, și nu avea încredere în siguranța propriei linii telefonice.
   Dintr-odată îi veni în minte gândul că nu-și îndeplinise ritualul de fiecare seară de a-și verifica apartamentul. Acum se simțea obsedată să-și confirme faptul că fortăreața ei era sigură.
   Luă pistolul din sertarul noptierei. Apoi, așa cum făcuse în fiecare seară de 1 an de zile, se duse din cameră în cameră, căutând monștri.

            Dragă doamnă doctor O`Donnell.
   În ultima scrisoare m-ai întrebat care a fost momentul când mi-am dat seama că sunt diferit de toți ceilalți. Ca să fiu sincer, nu sunt sigur că sunt diferit. Cred că pur și simplu sunt mai cinstit, mai conștient. În contact mai profund cu aceleași impulsuri primitive care ne șoptesc tuturor.
   Sunt sigur că și dumneata auzi aceste șoapte, acele imagini interzise care îți trec uneori prin minte ca fulgerele, iluminând pentru o singură clipă peisajul sângeros al subconștientului celui mai întunecat. Sau te plimbi prin pădure și vezi o pasăre cu penaj sclipitor și neobișnuit, și primul impuls, înainte ca cizma cu toc înalt a moralității superioare să îl zdrobească, este să o vânezi. Să o omori.
   Este un instinct predeterminat în ADN-ul nostru. Toți suntem vânători, căliți în focul erelor sângeroase ale naturii.
   În asta, nu sunt cu nimic diferit de dumneata sau de oricine altcineva, și mi se pare extrem de amuzant cât de mulți psihologi și psihiatri au trecut ca la paradă prin viața mea în aceste ultime 12 luni, încercând să mă înțeleagă, scotocind prin copilăria mea, ca și cum undeva în trecutul meu ar fi existat un moment, un incident care să mă fi transformat în creatura care sunt acum. Mă tem că i-am dezamăgit pe toți, pentru că nu a existat un asemenea moment definitoriu.
   Mai degrabă le-am întors întrebările către ei. I-am întrebat în schimb de ce cred că ei sunt diferiți într-un fel de mine? Cu siguranță și ei au avut viziuni de care le e rușine, imagini care i-au oripilat, imagini pe care nu le pot nega?
   Îi privesc amuzat cum neagă acest lucru. Mă mint, așa cum se mint și pe ei înșiși, dar le văd incertitudinea din ochi. Îmi place să-i împing până la limită, să-i forțez să se uite în adâncul prăpastiei, în puțul întunecat al fanteziilor lor.
   Singura diferență dintre mine și ei este că eu nu sunt nici rușinat, nici oripilat de ale mele.
   Dar eu sunt cel clasificat bolnav. Eu sunt cel care trebuie analizat. Așa că le spun tot ceea ce vor în secret să audă, toate lucrurile care știu că-i vor fascina.
   Pe parcursul vizitei lor de o oră, le satisfac curiozitatea, pentru că acesta e motivul real pentru care vin să mă vadă. Nimeni altcineva nu-i va duce în asemenea teritorii interzise.
   Chiar în timp ce-mi alcătuiesc profilul psihologic, le fac și eu la rândul meu un profil, cântărindu-le apetitul pentru sânge. În timp ce le vorbesc, le privesc fețele ca să văd semnele ce le indică excitarea. Pupilele dilatate. Aplecarea în față a gâtului. Obrajii îmbujorați, respirația oprită.
   Le povestesc despre vizita mea din San Giminano, un oraș cocoțat pe colinele curgătoare ale Toscanei. Plimbându-mă printre magazinele de suvenire și cafenelele în aer liber, am întâlnit un muzeu dedicat în întregime subiectului torturii. Exact stilul meu, după cum știi.
   E întunecos înăuntru, lumina slabă voind să reproducă atmosfera carcerei medievale. Întunericul ascunde de asemenea expresiile turiștilor, scutindu-i de rușinea de a dezvălui cu câtă dorință se uită de fapt la exponate.
   Un exponat în particular atrage atenția tuturor: un instrument venețian, datând din secolul al XVII-lea, ce avea scopul de a pedepsi femeile condamnate pentru relații sexuale cu Satane. Făcut din fier și având forma unei pere, este vârât în vaginul acuzatei nenorocite. Cu fiecare răsucire de șurub, para se extinde, până când cavitatea se sfâșie cu rezultate fatale.
   Para vaginală este numai unul într-un șir de instrumente antice ce aveau scopul de a mutila sânii și genitalele în numele sfintei biserici, care nu putea suporta puterea sexuală a femeilor.
   Descriu aceste instrumente complet prozaic doctorilor mei, care majoritatea nu au vizitat niciodată un asemenea muzeu și fără îndoială ar fi jenați să recunoască orice dorință de a vedea unul. În timp ce le povestesc, caut sub repulsia și oroare de suprafață. să văd curentul subteran de excitare. De dorință.
   Și da, toți vor să audă detaliile.

            Când avionul ateriză, Rizzoli închise dosarul cu scrisoarea lui Warren Hoyt și se uită afară pe fereastră. Văzu cerul cenușiu, greu de ploaie, și transpirația sclipind pe fețele muncitorilor de pe pista de aterizare.
   Însemna că afară era ca o saună, dar de-abia aștepta căldura, pentru că vorbele lui Hoyt o înghețaseră profund.
   În limuzina ce o ducea la hotel se uită prin geamurile fumurii la orașul pe care nu-l vizitase decât de două ori până atunci, ultima dată pentru o conferință între diferitele agenții la sediul FBI din Hoover Building.
   În timpul acelei vizite ajunsese noaptea, și își amintea cât de impresionată fusese de priveliștea punctelor de atracție turistică, inundate de lumina reflectoarelor. Își amintea de o săptămână care trecuse din petrecere în petrecere și cum încercase să țină pasul cu bărbații la fiecare bere și banc pe prost gust.
   Așteptând la rând la recepția hotelului Watergate, se uită la blonda stilată din fața ei. Păr perfect, pantofi roșii cu tocuri înalte până la cer. O femeie care părea într-adevăr să se potrivească hotelului Watergate.
   Rizzoli era dureros de conștientă de pantofii ei albaștri-închis scâlciați și butucănoși. Pantofi de polițistă, cu care să mergi pe jos, și încă mult. Nu avea însă nevoie de nicio justificare, se gândi ea.
   „Asta sunt eu; asta sunt ceea ce sunt. Fata din Revere care vânează monștri. Vânătorii nu poartă pantofi cu toc.”
   - Pot să vă ajut, doamnă? o întrebă un recepționer.
   Rizzoli își puse poșeta pe masa înaltă de recepție.
   - Ar trebui să fie o rezervare, Rizzoli.
   - Da, avem numele chiar aici. Aveți și un mesaj de la un domn Dean. Întâlnirea este programată la ora 3,30.
   - Întâlnirea?
   Recepționerul își ridică privirea de pe ecranul calculatorului.
   - N-ați știut nimic despre asta?
   - Presupun că am aflat acum. A dar și o adresă?
   - Nu, doamnă. Dar vă va aștepta o mașină la ora 3,00. Se pare că s-a aranjat deja totul pentru dumneavoastră, zise el cu un zâmbet, înmânându-i cheia.

               Norii negri mânjeau cerul, și electricitatea furtunii ce se apropia îi ridică părul pe brațe.
   Rizzoli era în fața hotelului, transpirând în aerul încărcat de ploaie, așteptând să vină limuzina. Dar lângă ea opri un Volvo albastru-închis.
   Se uită pe geamul pasagerului și-l văzu pe Gabriel Dean la volan.
   Auzi ușa deblocându-se și se așeză pe scaunul de lângă el. Nu se așteptase să-l vadă așa de repede, și se simți nepregătită. Înciudată că părea atât de calm și de controlat, când ea era încă dezorientată de călătoria de dimineață.
   - Bine ai venit în Washington, Jane, zise el. Cum ai călătorit?
   - Destul de bine. Aș putea să mă obișnuiesc cu mersul în limuzine.
   - Și camera?
   - Mult mai bună decât cu ce sunt obișnuită eu.
   O umbră de zâmbet flutură pe buzele lui Dean și își întoarse atenția asupra condusului.
   - Deci nu e totul tortură pentru tine.
   - Am spus eu că e?
   - Nu pari deosebit de încântată să fii aici.
   - Aș fi mult mai încântată dacă aș ști de se sunt aici.
   - O să fie clar când ajungem.
   Rizzoli se uită la numele străzilor și realiză că se îndreptau spre nord-vest, în direcția opusă sediului FBI.
   - Nu mergem la Hoover Building?
   - Nu. În Georgetown. Vrea să te întâlnească acasă la el.
   - Cine?
   - Domnul senator Conway, răspunse Dean, aruncându-i o privire. Nu ești înarmată, nu?
   - Pistolul mi-e încă în valiză.
   - Bine. Domnul senator nu permite prezența armelor în casa lui.
   - Probleme de securitate?
   - Pace mintală. A fost în Vietnam. Nu are nevoie să mai vadă și alte arme.
   Pe parbriz începură să picure primii stropi de ploaie. Rizzoli oftă.
   - Aș vrea să pot spune și eu asta.

            Biroul senatorului Conway era mobilat în lemn întunecat și piele - o cameră de bărbat, cu o colecție masculină de artefacte, se gândi Rizzoli, observând șirul de săbii japoneze agățate de perete.
   Proprietarul cărunt al acestei colecții o întâmpină cu o strângere caldă de mână și o voce liniștită, dar ochii cenușii erau direcți ca niște raze laser, și îl simți cântărind-o deschis din priviri.
   Îi îndură cercetarea, doar pentru că înțelegea că nu se va întâmpla nimic dacă nu era satisfăcut de ceea ce vedea. Și ceea ce văzu era o femeie care îl înfruntă la fel de direct. O femeie căruia nu-i păsa prea mult de subtilitățile politicii, dar căreia îi păsa enorm de adevăr.
   - Te rog, ia loc, doamnă detectiv, o îndemnă el. Știu că tocmai ai sosit de la Boston. Probabil ai nevoie de timp să te obișnuiești.
   O secretară aduse o tavă cu cafea și cești de porțelan.
   Rizzoli își ținu nerăbdarea în frâu cât timp se servi cafeaua, împreună cu zahărul și laptele aferente. În cele din urmă secretara se retrase, închizând ușa în spatele ei.

.....................................................