Ucenicul, Tess Gerritsen

.........................................................

                     2-8

       Mută lumina mai jos pe trup.

   - Mai sunt și alte urme, zise Isles, ștergând o pată de sânge ca să le arate pielea. Aici, pe partea de jos a abdomenului.

   - Și pe coapsă, rosti încet Rizzoli.

   Isles își ridică privirea.

   - Unde?

   Rizzoli arătă urmele evidente aflate la stânga scrotului victimei.

   „Deci acestea au fost ultimele momente îngrozitoare de viață ale lui Richard Yeager” se gândi ea.

   Perfect treaz și conștient, dar nu se putea mișca. Nu se putea apăra.

   Mușchii puternici, orele de exerciții fizice nu însemnaseră nimic în cele din urmă, pentru că trupul nu-l asculta. Mâinile și picioarele îi erau inutile, scurtcircuitate de furtuna electrică ce-i străfulgerase sistemul nervos.

   Fusese târât din dormitorul lui, neajutorat ca o vită paralizată dusă la abator. Rezemat de perete, martor a ceea ce urmase.

   Dar efectul pistolului paralizant e scurt. În curând mușchii tresar, degetele i se încleștează în pumni.

   Privește chinul prin care trece soția sa și furia turbată îi inundă trupul de adrenalină. De data asta, mușchii îl ascultă când se mișcă. Încearcă să se ridice, dar zăngănitul ceștii ce-i cade din poală îl trădează.

   Nu e necesar decât un nou electroșoc și se prăbușește disperat.

   Rizzoli se uită la chipul lui Richard Yeager, la pleoapele întredeschise, și se gândi la ultimele imagini pe care le înregistrase creierul său.

   Propriile picioare, întinse inutile în fața lui. Soția sa zăcând înfrântă pe covorul bej. Și un cuțit, în mâinile vânătorului, apropiindu-se să-l omoare.

          În living e gălăgie, bărbații se mișcă asemenea unor fiare închise în cușcă, ceea ce și sunt.

   Televizorul urlă și scările metalice ce duc la primul etaj de celule zdrăngăne cu fiecare pas.

   Nu suntem niciodată scăpați din ochi de gardieni. Camerele de supraveghere sunt peste tot, la dușuri, chiar și în zona toaletelor. De la geamurile stației gardienilor, paznicii noștri se uită în jos la noi cum stăm aici în puț într-o învălmășeală. Pot să ne vadă fiecare mișcare.

   Centrul Corecțional Souza-Baranowski este o unitate de nivel 6, cel mai nou din sistemul de Instituții Corecționale Massachusetts, și este o minune a tehnicii.

   Încuietorile sunt fără chei, operate de calculatoarele aflate în turnul de pază. Comenzile ne sunt transmise de voci impersonale prin interfoane. Ușa fiecărei celule poate fi deschisă și închisă prin acces la distanță, fără prezența vreunei ființe omenești.

   Sunt zile în care mă întreb dacă gardienii noștri sunt oameni din carne și oase sau dacă siluetele pe care le vedem în spatele sticlei sunt doar roboți antropomorfi, trunchiuri ce se răsucesc și capete ce se înclină ușor.

   Dar fie că sunt oameni, fie că sunt mașini, sunt privit; însă asta nu mă deranjează, din moment ce nu pot să-mi vadă în minte; nu pot să intre în peisajul întunecat al fanteziilor mele. Locul acela îmi aparține numai mie.

   Stau în living, uitându-mă la televizor la știrile de la ora 6 și mă plimb exact prin acest peisaj.

   Crainica de la știri, care zâmbește pe ecran, călătorește împreună cu mine. Îmi imaginez părul ei negru ca o pată întunecată pe pernă. Văd transpirația sclipind pe pielea ei. Și în lumea mea, nu zâmbește; oh, nu, are ochii mari, cu pupilele dilatate ca niște puțuri fără fund, cu buzele trase într-un rictus de groază.

   Asta-mi imaginez uitându-mă la crainica drăguță cu sacoul ei verde ca de jad.

   Apoi apare o nouă imagine la televizor și toate gândurile despre crainică dispar.

   Un reporter stă în fața casei din Newton a doctorului Richard Yeager. Cu o voce sobră, reporterul spune cum, la două zile după uciderea doctorului și răpirea soției sale, încă nu s-a făcut nicio arestare. 

   Deja cunosc bine cazul doctorului Yeager și al soției lui. Acum mă aplec înainte, uitându-mă atent la ecran, așteptând o imagine cu ea.

   În sfârșit o văd.

   Camera s-a răsucit către casă și o prinde într-un prim plan în momentul în care iese pe ușă. Un bărbat masiv iese imediat în urma ei.

   Rămân în curtea din față câteva clipe să vorbească, fără să-și dea seama că în acel moment cameramanul a focalizat camera pe ei. Bărbatul pare grosolan și porcin, cu fălcile atârnânde și părul extrem de ara pieptănat peste craniul lucios. Lângă el, ea pare mică și imaterială.

   A trecut multă vreme de când am văzut-o iltima dată și pare mult schimbată.

   Oh, părul îi e și acum o coamă nesupusă de bucle negre și iar poartă unul dintre costumele ei bleumarin, cu sacoul atârnându-i prea larg pe umeri, croiala nearătând deloc bine pe silueta ei micuță. Dar are fața diferită. Mai demult era pătrățoasă și încrezătoare în sine, nu deosebit de frumoasă, dar totuși impresionantă, datorită inteligenței sclipitoare din ochi. Acum însă pare epuizată și tulburată. A slăbit. Îi văd umbre noi pe chip, în umerii obrajilor.

   Dintr-odată observă camera de televiziune și se uită fix, drept la mine, cu ochii părând să mă vadă, așa cum o văd și eu, de parcă ar sta în fața mea în carne și oase. 

   Avem un trecut împreună, eu și ea, o experiență împărtășită, atât de intimă, că suntem legați pentru totdeauna ca niște amanți.

   Mă ridic de pe scaun și mă duc lângă televizor. Îmi pun mâna pe ecran. Nu ascult cuvintele reporterului; nu sunt concentrat decât asupra feței ei. Mica mea Janie.

   Și acum te mai supără mâinile? Îți mai freci palmele, așa cum ai făcut în sala de judecată, ca și cum ai încerca să-ți scoți o așchie prinsă în carne? Și tu te gândești la cicatrice așa ca mine, ca la niște dovezi de dragoste? Mici amintiri ale considerației înalte pe care o simt pentru tine?

   - Du-te dracului din fața televizorului! Nu văd nimic! strigă cineva.

   Nu mă mișc. Stau în picioare în fața ecranului, atingându-i fața, amintindu-mi cum s-a uitat în sus la mine cu supunere în ochii ei negri ca de cărbune. Amintindu-mi netezimea pielii ei. Piele perfectă, neîmpodobită nici măcar de o urmă vagă de machiaj.

   - Hei, dobitocule, mișcă odată!

   Dintr-odată a dispărut de pe ecran. Crainica în costumul verde jad vorbește iar.

   Acum doar 1 minut, mă mulțumisem cu manechinul acesta bine îngrijit în fanteziile mele. Acum însă mă șochează cât de insipidă e, doar un chip drăguț obișnuit, doar un gât zvelt. N-a trebuit decât o privire fugară asupra lui Jane Rizzoli ca să-mi amintesc ce înseamnă o pradă merituoasă.

   Mă întorc pe canapea și începe o reclamă la automobile Lexus. Dar nu mă mai uit la televizor.

   Îmi amintesc în schimb cum a fost să mă plimb liber. Să merg pe străzile orașului, inhalând parfumul femeilor care treceau pe lângă mine. Nu compozițiile chimice florale ce se vând în sticluțe, ci parfumul adevărat al transpirației unei femei sau al părului ei încălzit de soare.

   În zilele de vară, mă alăturam altor pietoni care așteptau să se schimbe în verde culoarea semaforului. 

   În aglomerația unui colț de stradă plin de oameni, cine ar observa că bărbatul de lângă tine s-a aplecat mai aproape să-ți miroasă părul Cine ar observa că bărbatul de lângă tine se uită fix la gâtul tău, marcând în minte punctele de puls, acolo unde știe că pielea îți miroase cel mai dulce?

   Dar niciuna nu observa. Semaforul se făcea verde. Mulțimea începea să se miște. Și femeiea se ducea, fără să știe, fără să bănuiască măcar că vânătorul i-a luat urma.

           - Faptul că i-a împăturit cămașa de noapte nu înseamnă în sine că avem de-a face cu un imitator, zise doctorul Lawrence Zucker. Aceasta e doar o demonstrație de putere. Ucigașul își arată controlul asupra victimelor. Asupra scenei crimei.

   - În felul în care o făcea Warren Hoyt, spuse Rizzoli.

   - Și alți criminali au făcut asta. Nu e o chestie unică, numai a Chirurgului.
   Doctorul Zucker o privea cu o sclipire ciudată, aproape sălbatică, în ochi.
   Era psiholog criminolog la Universitatea Northeastern și era chemat frecvent pentru consultanță la Departamentul de Poliție Boston.
   Lucrase cu echipa de la Omucideri în timpul anchetei asupra Chirurgului cu 1 an în urmă, și profilul psihologic pe care-l făcuse despre ucigașul necunoscut la vremea aceea se dovedise ciudat de corect.
   Uneori, Rizzoli se întreba cât de normal era Zucker însuși. Numai un om familiarizat intim cu teritoriul răului se putea infiltrea atât de adânc în mintea unuia ca Warren Hoyt. Nu se simțise niciodată în largul ei în prezența acestui om, a cărui voce șireată și șoptită și ale cărui priviri intense și fixe o făceau mereu să se simtă invadată și vulnerabilă.
   Dar era unul dintre puținii oameni care-l înțelegeau cu adevărat pe Hoyt; probabil va înțelege și un imitator al lui.
   - Nu e doar cămașa împăturit, zise Rizzoli. Mai sunt și alte asemănări. S-a folosi banda adezivă pentru a lega victima.
   - Din nou, nu e o chestie unică. Nu te-ai uitat niciodată la serialul acela de la televizor, MacGyver? Ne-a arătat o mie și una de feluri de a folosi banda adezivă.
   - Intrare nocturnă printr-o fereastră. Victimele surprinse în pat...
   - Când sunt cel mai vulnerabile. E un moment logic de atac.
   - Și o singură tăietură de-a latul gâtului.
   Zucker ridică din umeri.
   - E o metodă tăcută și eficientă de a ucide.
   - Dar dacă le aduni pe toate laolaltă - cămașa împăturită, banda adezică, metoda de intrare, lovitura de grație....
   - Ceea ce obții e un subiect necunoscut care alege niște strategii destul de obișnuite. Chiar și ceașca din poala victimei - e o variațiune la ceea ce s-a mai făcut și înainte, de către violatorii în serie. Mulți au așezat o farfurie sau alte vase pe soț. Dacă acesta se mișcă, porțelanul cade și-l avertizează pe violator. Acestea sunt strategii obișnuite pentru că funcționează.
   Frustrată, Rizzoli scoase fotografiile de la scena crime din Newton și le așeză pe biroul lui.
   - Încercăm să găsim o femeie dispărută, doctore Zucker. Până acum n-avem nicio pistă. Nici nu vreau să mă gândesc prin ce trece ea acum - asta dacă e încă în viață. Așa că uită-te bine la astea. Spune-mi despre criminalul ăsta. Spune-mi cum să-l găsim. Cum s-o găsim pe ea.
   Doctorul Zucker își puse ochelarii pe ochi și ridică prima fotografie. Nu zise nimic, se uită numai la ea un moment, apoi se întinse după următoarea fotografie din șir. Singurele sunete erau scârțâitul fotoliului de piele și murmurul său ocazional de interes.
   Prin fereastra biroului său, Rizzoli vedea campusul Universității Northeastern, aproape gol în această zi de vară. Foarte puțini studenți erau întinși pe iarbă, cu rucsacuri și cărți risipite în jurul lor. Simțea că-i invidiază pe acești studenți, le invidia zilele lipsite de griji și inocența. Credința oarbă în viitor. Și nopțile neîntrerupte de vise întunecate.
   - Zici c-ați găsit materie seminală, spuse doctorul Zucker.
   Își întoarse cu reticență privirea de la priveliștea studenților care stăteau la soare.
   - Da. Pe covorul oval din fotografie. Laboratorul a confirmat că e un tip diferit de sânge de cel al soțului. Au introdus ADN-ul în baza de date CODIS.
   - Drept să spun, mă îndoiesc că suspectul vostru e așa de neglijent, încât să fie identificat dintr-o bază de date națională. Nu, pun pariu că ADN-ul lui nu e în CODIS. Și pariez că n-a lăsat nici amprente, mai zise el, ridicându-și privirea de la fotografie.
   - N-a apărut nimic în AFIS. Din păcate, familia Yeager a avut cel puțin 50 de vizitatori în casă după înmormântarea mamei doamnei Yeager. Ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o mulțime de amprente neidentificate.
   Zucker se uită la fotografia doctorului Yeager, prăbușit lângă peretele stropit de sânge.
   - Crima asta a avut loc în Newton.
   - Da.
   - Nu e o anchetă la care e normal să iei parte dumneata. De ce ești implicată?
   Își ridică din nou privirea, cu ochii fixați într-ai ei cu o intensitate tulburătoare.
   - M-a rugat detectivul Korsak...
   - Care este nominal la conducerea anchetei. Corect.
   - Corect. Însă....
   - Nu sunt destule crime în Boston care să te țină ocupată, doamnă detectiv? De ce simți nevoia să te ocupi de asta anume?
    Rizzoli se holbă la el, simțindu-se ca și cum doctorul i s-ar fi furișat cumva în creier, și cum cotrobăia pe acolo, căutând punctul cel mai sensibil ca s-o chinuie.
   - Ți-am spus, repetă ea. E posibil ca femeia să fie încă în viață.
   - Și vrei s-o salvezi.
   - Și dumneata nu vrei asta? se răsti ea înapoi.
   - Sunt curios, zise Zucker, nederanjat de furia ei. Ai discutat cu cineva despre cazul Hoyt? Vreau să spun, despre impactul pe care l-a avut asupra dumitale, personal?
   - Nu sunt sigură că știu la ce te referi.
   - Ai primit vreo consiliere?
   - Mă întrebi dacă am fost la psihiatru?
   - Sunt sigur că a fost o experiență îngrozitoare, ce ți s-a întâmplat atunci. Warren Hoyt ți-a făcut lucruri ce l-ar bântui pe orice polițist. Ți-a lăsat cicatrice, emoționale și fizice. Majoritatea oamenilor ar suferi traume îndelungate. Amintiri neașteptate, coșmaruri. Despresie.
   - Amintirile nu sunt o plăcere. Dar mă descurc.
   - Ăsta a fost întotdeauna felul dumitale, nu? Să rămâi tare în fața a orice. Să nu te plângi niciodată.
   - Și eu mă plâng de diverse chestii exact ca toată lumea.
   - Dar niciodată de ceva ce ar putea să te facă să pari slabă. Sau vulnerabilă.
   - Nu suport smiorcăiții. Refuz să fiu eu însămi o smiorcăită.
   - Nu vorbesc despre smiorcăială. Vorbesc despre a fi destul de cinstit cu tine însuți și să recunoști că ai probleme.
   - Ce probleme?
   - Spune-mi dumneata, doamnă detectiv.
   - Nu, spune-mi dumneata. Din moment ce pari să crezi că sunt dată peste cap.
   - N-am spus așa.
   - Dar ai gândit așa.
   - Dumneata ești cea care a folosit expresia „dată peste cap”. Așa te simți?
   - Ascultă, am venit aici pentru asta, zise ea, arătând fotografiile de la locul crimei din casa Yeager. De ce discutăm acum despre mine?
   - Pentru că atunci când te uiți la aceste fotografii, nu-l vezi decât pe Warren Hoyt. Așa că mă întreb de ce.
   - Cazul acela s-a închis. Am trecut peste asta.
   - Sigur? Chiar ai trecut?
   Întrebarea pusă cu voce foarte joasă o făcu să tacă. Era supărată pe el pentru întrebările lui. Era supărată cel mai mult de faptul că recunoscuse un adevăr pe care ea nu putea să-l recunoască.
   Warren Hoyt lăsase într-adevăr cicatrice. Nu trebuia decât să se uite la mâinile ei ca să-și aducă aminte de rănile pe care i le făcuse. Dar cele mai grave răni nu erau cele fizice. Ceea ce pierduse vara trecută, în acea pivniță întunecată, era senzația ei de invincibilitate. Încrederea în sine.
   Warren Hoyt o învățase cât de vulnerabilă era de fapt.

           - Nu am venitaici să vorbesc despre Warren Hoyt, zise ea.
   - Și totuși el e motivul pentru care ești aici.
   - Nu. Sunt aici pentru că văd paralele între acești doi ucigași. Și nu sunt singura care le vede. Detectivul Korsak vede și el acest lucru. Așa că hai să nu ne abatem de la subiect, bine?
   Doctorul Zucker o privi cu un zâmbet blând.
   - Bine.
   - Deci ce poți să-mi spui despre acest animal? întrebă ea, lovind fotografiile cu vârful degetului. Ce poți să-mi spui despre el?
   Zucker se concentră asupra imaginii doctorului Yeager.
   - Suspectul dumitale e, evident, organizat. Dar deja știai asta. A venit la locul faptei complet pregătit. Tăietorul de sticlă, pistolul paralizant, banda adezivă. A reușit să imobilizeze cuplul atât de rapid, încât te face să te gândești... Nu cumva mai era și un al doilea suspect? întrebă el uitându-se la ea. Un partener?
   - Nu există decât un singur set de urme de picior.
   - Înseamnă că băiatul vostru e foarte eficient. Și meticulos.
   - Dar și-a lăsat sperma pe covor. Ne-a înmânat cheia identității lui. Asta e o greșeală al naibii de mare.
   - Da, așa e. Și cu siguranță o știe foarte bine.
   - Și atunci de ce a violat-o chiar acolo, în casă? De ce n-a făcut-o mai târziu, într-un loc mai sigur? Dacă e așa de organizat încât să reușească să intre în casă și să-l controleze pe soț...
   - Pentru că ăsta era, de fapt, scopul.
   - Poftim?
   - Gândește-te numai. Doctorul Yeager stă acolo, legat și neajutorat. Forțat să privească în timp ce un alt bărbat îi ia în posesie proprietatea lui.
   - Proprietatea, repetă ea.
   - În mintea criminalului, asta este, de fapt, femeia. Proprietatea altui bărbat. Majoritatea prădătorilor sexuali nu riscă să atace un cuplu. Aleg o femeie singură, o țintă ușoară. Un bărbat de față poate face totul să fie mult mai periculos pentru el. Și totuși, subiectul acesta a știut cu siguranță că vă fi și soțul de față. Și a venit pregătit pentru el. Poate fi asta parte din plăcerea lui, din motivația lui? Faptul că are un public?
   Un public de o persoană.
   Rizzoli se uită la fotografia lui Richard Yeager, rezemat de perete. Da, aceasta fusese și impresia ei imediat ce intrase în cameră.
   Privirea lui Zucker se mută la fereastră. Trecu un moment. Când vorbi din nou, avea vocea scăzută și somnoroasă, de parcă vorbea într-o stare de visare.
   - Nu e vorba decât de putere. Și control. Despre dominarea unei alte persoane. Nu numai femeia, ci și bărbatul. Poate prezența bărbatului e, de fapt, ceea ce-l excită mai tare, parte vitală a fanteziei sale. Criminalul nostru cunoaște riscurile, și totuși nu se poate abține să nu acționeze pe baza impulsurilor sale. Fanteziile lui îl controlează, și el, la rândul lui, controlează victimele. E atotputernic. Dominatorul. Dușmanul lui stă imobilizat și neajutorat, și subiectul nostru face ceea ce au făcut întotdeauna armatele victorioase. Și-a capturat trofeul. Violează femeia. Plăcerea îi e mărită de înfrângerea completă a doctorului Yeager. Atacul ăsta e mai mult decât simplă agresiune sexuală; e o demonstrație de putere masculină. Victoria unui bărbat asupra altui bărbat. Cuceritorul care-și ia prada.
   Afară, studenții de pe peluză își adunau lucrurile și-și scuturau iarba de pe haine. Soarele de după-amiază scălda totul într-un auriu cețos.
   Și ce îi aștepta astăzi pe acești studenți? se întrebă Rizzoli. Poate o seară de huzur și conversație, pizza și bere. Și un somn sănătos, fără coșmaruri. Somnul inocenților.
   Ceea ce eu n-o să mai am niciodată.
   Îi sună telefonul mobil.
  - Scuză-mă, zise ea, și deschise telefonul.
   O suna Erin Volchko, de la laboratorul unde se examinau părul, fibrele și celelalte probe prelevate de la locul crimei.
   - Am examinat fâșiile de bandă adezivă luate de pe corpul doctorului Yeager, începu Erin. I-am trimis deja prin fax un raport detectivului Korsak. Dar știu că voiai să știi și tu.
   - Ce-ai găsit?
   - Câteva fire scurte de păr castaniu au fost prinse în adeziv. Păr de pe picioare și mâini, smulse când s-a îndepărtat banda adezică de pe el.
   - Fibre?
   - Și fibre. Dar aici apare o chestie într-adevăr interesantă. Pe fâșia luată de pe gleznele victimei, era un fir de păr castaniu-închis, lung de 21 de centimetri.
   - Soția lui e blondă.
   - Știu. De aceea e atât de interesant firul acesta.
   „Subiectul, se gândi Rizzoli. E de la criminal.”
   - Sunt și celule epiteliale? întrebă ea.
   - Da.
   - Deci putem verifica ADN-ul din firul acela, să-l comparăm cu materia seminală...
   - Nu se va potrivi cu materia seminală.
   - De unde știi?
   - Pentru că e imposibil ca firul acesta să fie al unui criminal, zise Erin și făcu o pauză. Decât dacă e un zombi.

                                           PATRU

                  Pentru detectivii Departamentului de omucideri al  Poliției din Boston, o vizită la laboratorul de criminalistică însemna o plimbare scurtă printr-un coridor scăldat de soare în aripa de sud din Schroeder Plaza.
   Rizzoli străbătuse acest coridor de nenumărate ori, cu privirea rătăcindu-i deseori la ferestrele ce dădeau în cartierul Roxbury, atât de plin de probleme, unde magazinele erau baricadate noaptea cu bare metalice și lacăte și fiecare mașină parcată era echipată cu un dispozitiv de blocare a volanului.
   Astăzi însă, era stăpânită complet de căutarea răspunsurilor la întrebările ei și nu aruncă nici măcar o privire în jur, îndreptându-se în schimb glonț către Camera S269, laboratorul de păr, fibre și alte probe.
   În acea încăpere fără ferestre, plină până la refuz cu microscoape și un cromatograf Gammatech cu prismă de gaz, criminalista Erin Volchko era stăpâna absolută. Neavând acces la lumina soarelui și la priveliști naturale, își concentra în schimb privirea pe lumea de sub obiectivul microscopului, și avea ochii mijiți în încruntarea perpetuă a celor care se uită prea mult printr-un aparat optic.
   Când Rizzoli intră în cameră, Erin se răsuci pe scaun să o întâmpine.
   - Tocmai l-am pus la microscop pentru tine. Hai să vezi.
   Rizzoli se așeză pe scaun și se uită prin ocular. Văzu un fir de păr întins orizontal pe câmpul obiectivului.
   - Acesta e firul acela lung și castaniu pe care l-am luat de pe banda adezivă de pe gleznele doctorului Yeager, zise Erin. E singurul asemenea fir prins în adeziv. Celelalte erau fire scurte de păr de pe mâinile și picioarele victimei, plus un fir de pe capul victimei, în banda de pe gură. Dar firul ăsta lung e orfan. Și e foarte misterios. Nu se potrivește nici cu părul de pe capul victimei și nici cu firele de păr de pe peria soției.
   Rizzoli mișcă lama microscopului, studiind întreaga lungime a firului.
   - Și este sigur de om?
   - Da, e de om.
   - Și atunci de ce nu poate fi al criminalului?
   - Uită-te la el. Spune-mi ce vezi.
   Rizzoli se gândi puțin, amintindu-și tot ceea ce învățase despre examinarea firelor de păr. Știa că Erin avea cu siguranță un motiv s-o facă să treacă atât de sistematic prin acest proces; îi auzea clar entuziasmul din voce.
   - Firul acesta e curbat, gradul de curbare de aproximativ 0,1 sau 0,2. Și ai zis că lungimea firului e de aproximativ 21 de centimetri.
   - E între limitele obișnuite la o femeie, zise Erin. Destul de lung însă pentru un bărbat.
   - Lungimea e ceea ce ce deranjează?
   - Nu. Lungimea nu spune sexul subiectului.
   - Și atunci pe ce trebuie să mă concentrez?
   - Capătul proxim. Rădăcina. Observi ceva ciudat?
   - Capătul cu rădăcina pare puțin zdrențuit. Aproape ca o perie.
   - Exact ăsta e cuvântul pe care l-aș folosi și eu. Se numește rădăcină în formă de perie. E o colecție de fibrile corticale. Examinând rădăcina, putem estima stabiul de creștere în care se afla părul. Vrei să încerci să ghicești?
   Rizzoli se uită din nou asupra rădăcinii bulboase, cu teaca subțire ca de mătase.
   - Este ceva transparent agățat de rădăcină.
   - O celulă epitelială, zise Erin.
   - Asta înseamnă că era în creștere activă.
   - Da. Rădăcina în sine e ușor mărită, așa că firul acesta era în stare târzie de anageneză. Tocmai își termina faza de creștere activă. Și celula aceea epitelială ne-ar putea da ADN-ul.
   Rizzoli înălță capul și se uită la Erin.
   - Nu înțeleg ce are asta a face cu un zombi.
   Erin râse ușor.
   - Nu am vrut s-o iei de bună întru totul.
   - Ce-ai vrut să spui, atunci?
   - Mai uită-te odată la firul de păr. Urmărește-l în cealaltă direcție de rădăcină.
   Rizzoli se uită încă o dată în microscop și focaliză imaginea pe un segment mai întunecat al firului de păr.
   - Culoarea nu e uniformă, zise ea.
   - Continuă.
   - Văd o bandă neagră pe fir, la mică distanță de rădăcină. Ce este?
   - Se numesc benzi distale de rădăcină, zise Erin. Acolo intră ductele glandei sebacee în folicul. Secrețiile glandei sebacee includ enzime ce efectiv dezintegrează celulele cafenii, într-un fel de proces digestiv. Asta cauzează umflarea și apariția benzilor negre lângă rădăcina firelor. Asa am vrut să vezi. Banda distală. Asta elimină orice posibilitate ca acest fir de păr să provină de la criminalul vostru. Poate că i-a picat de pe haine. Dar nu de pe cap.
   - De ce nu?
   - Bandarea distală și capătul de rădăcină în formă de perie sunt amândouă schimbări post-mortem.
   Rizzoli își ridică brusc capul. Se holbă la Erin.
   - Post-mortem?
   - Exact. Firul acesta provine de pe un scalp în stare de descompunere. Schimbările din fir sunt clasice, și sunt extrem de specifice procesului de descompunere. Așa că, în afară de cazul în care criminalul tău s-a ridicat din mormânt, firul ăsta nu putea să provină de pe capul lui.
   Rizzoli avu nevoie de un moment ca să-și regăsească vocea.
   - Și de cât timp trebuia să fie mort? Pentru ca părul să prezinte aceste schimbări?
   - Din nefericire, apariția benzii nu ne ajută la stabilirea întervalului post-mortem. Putea fi smuls din scapul mortului oricând, de la 8 ore la mai multe săptămâni de la moarte. Chiar și părul din cadavre îmbălsămate cu mai mulți ani în urmă tot așa ar arăta.
   - Dar dacă smulgi părul cuiva în timp ce e încă în viață? Apoi lași firele de păr așa pentru o vreme? Ar apărea schimbările astea?
   - Nu. Aceste schimbări de descompunere nu apar decât dacă firele rămân pe scalpul victimei moarte. Trebuie să fie smulse mai târziu, după moarte.
   Erin întâlni privirea uluită a lui Rizzoli.
   - Subiectul tău necunoscut a avut contact cu un cadavru. A luat firul de păr pe haine, apoi l-a trecut pe banda adezivă, în timp ce lega gleznele doctorului Yeager.
   - Mai are o victimă, zise Rizzoli încet.
   - Asta e o posibilitate. Aș vrea să-ți propun încă una.
   Erin se duse la altă masă și se întoarse cu o mică tavă pe care era o secțiune de bandă adezivă așezată cu partea adezivă în sus.
   - Bucata asta a fost luată de pe încheieturile mâinilor doctorului Yeager. Vreau să ți-o arăt sub raze ultraviolete. Stinge lumina de acolo, te rog.
   Rizzoli se duse la întrerupătorul de pe perete. În întunericul brusc, micul aparat de ultraviolete emitea un albastru-verde straniu. Era o sursă de lumină mult mai slabă decât aparatul Crimescope pe care-l folosise Mick la reședința familiei Yeager, dar când raza acoperi banda adezivă, dezvălui totuși niște detalii surprinzătoare.
   Banda adezivă lăsată în locul unde se desfășurase o crimă poate fi o adevărată comoară ascunsă pentru detectivi. Fibre, fire de păr, amprente digitale, chiar și ADN-ul criminalului poate rămâne în celule epidermice lipite de bandă.
   Sub razele ultraviolete, Rizzoli vedea acum particule de praf și câteva fire scurte de păr. Și, de-a lungul unei margini a benzii, ceea ce părea a fi un tiv subțire de fibre.
   - Vezi cum fibrele astea de la capăt sunt continue? zise Erin. Se continuă pe întreaga lungime a benzii de pe încheieturile și gleznele lui. Aproape că seamănă cu un artefact al fabricantului.
   - Și nu sunt?
   - Nu, nu sunt. Dacă așezi o rolă de bandă adezivă pe o parte, urme din suprafață, ori de ce fel este ea, aderă de marginile lipicioase. Acestea sunt fibre din acea suprafață. Oriunde mergem, luăm cu noi urme ale mediului nostru înconjurător. Și mai târziu lăsăm aceste urme în alte locuri. Așa a făcut și subiectul vostru.
   Erin aprinse lumina și Rizzoli clipi din cauza intensității neașteptate.
   - Ce fel de fibre sunt astea?
   - O să-ți arăt, zise Erin, îndepărtând lamela cu firul de păr și înlocuind-o cu alta. Uită-te la asta. O să-ți explic eu ce vezi.
   Rizzoli se uită în microscop și văzu o fibră de culoare întunecată, răsucită în formă de C.
   - Aceasta e de la marginea benzii adezive, spuse Erin. Am folosit aer fierbinte presurizat ca să desfac diferitele straturi de bandă. Aceste fibre bleumarin apar pe întreaga lungime. Acum hai să-ți arăt o secțiune transversală, zise Erin, luând un dosar din care scoase o fotografie. Vezi cum fibra are o formă delta? Ca un mic triunghi? Este fabricată așa ca să reducă aderarea murdăriei. Forma asta delta este caracteristică la fibrele de covor.
   - Deci este un material făcut de om?
   - Exact.
   - Și birefringența?
   Rizzoli știa că trecând printr-o fibră sintetică, lumina iese deseori polarizată în două planuri diferite, ca și cum ar trece printr-un cristal. Refracția dublă se numește birefingență. Fiecare tip de fibră are un index caracteristic, ce poate fi măsurat cu un microscop polarizant.
   - Această fibră albastră are un index de birefringență de 0,063, zise Erin.
   - Și asta e caracteristic la vreo substanță anume?
   - Nailon 6,6. Folosit de obicei la covoare, pentru că e rezistent la pete, la uzură și e tare. La fibra aceasta anume, forma secțiunii transversale a fibrei și spectrograma prin infraroșu se potrivesc cu un produs Dupont numit Antron, folosit în fabricarea covoarelor.
   - Și e bleumarin? întrebă Rizzoli. Majoritatea oamenilor nu ar alege culoarea asta în casă. Sună mai degrabă a covor de mașină.
   Erin încuviință.
   - De fapt, culoarea asta, numărul 802 albastru, este oferită de multă vreme ca opțiunea standard pentru mașinile americane de lux. Cadillac și Lincoln, de exemplu.
   Rizzoli înțelese imediat unde voia să ajungă.
   - Cadillac fabrică și dricuri.
   - Și Lincoln, zâmbi Erin.
   Amândouă se gândeau la același lucru: „Ucigasul e o persoană care lucrează cu cadavre.”
   Rizzoli se gândi la toți oamenii care ar putea intra în contact cu morții.
   Polițiștii și medicii legiști chemați la locul unei morți. Doctorul patolog și asistenții săi. Îmbălsămătorul și directorul casei funerare. Restauratorul, cel care spală capul pentru ultima dată.
   Morții trec pe la un șir întreg de persoane cu diverse sarcini în domeniu, și urmele trecerii lor pot rămâne agățate de oricare persoană care pune mâna pe cadavru.
   Se uită la Erin.
   - Femeia dispărută. Gail Yeager....
   - Ce-i cu ea?
   - Mama ei a murit luna trecută....

             Joey Valentine îi făcea pe morți să revină la viață.
   Rizzoli și Korsak stăteau în camera de pregătiri puternic luminată a Casei Funerare și Capelei Whitney, privindu-l pe Joey scotocind prin setul de machiaj Graftobian. Înăuntru avea borcănașe cu fonduri de ten, rujuri și pudre. Semăna cu orice set de machiaj de teatru, dar aceste creme și rujuri aveau scopul să refacă aspectul de viață al pielii cenușii a cadavrelor.
   Vocea catifelată a lui Elvis Presley cânta Love Me Tender dintr-un casetofon, în timp ce Joey aplica ceară de modelat pe mâinile unui cadavru, acoperind diferitele găuri și incizii lăsate de numeroasele catetere intravenoase și injecții arteriale.
   - Asta era muzica favorită a doamnei Ober, zise el în timp ce lucra.
   Ocazional, își arunca privirea la cele 3 fotografii prinse de șevaletul așezat lângă masa de lucru.
   Rizzoli presupuse că erau imagini ale doamnei Ober, deși femeia în viață care apărea în acele fotografii nu semăna aproape deloc cu cadavrul cenușiu la care lucra acum Joey.
   - Fiul ei a zis că era moartă după Elvis, afirmă Joey. S-a dus de 3 ori la Graceland. Mi-a adus caseta ca să cânte în timp ce-i fac machiajul. Întotdeauna încerc să le pun muzica favorită, știi. Mă ajută să-i înțeleg mai bine. Înveți multe despre cineva din muzica pe care o ascultă.
   - Și cum trebuie să arate un fan al lui Elvis? întrebă Korsak.
   - Oh, știi. Ruj mai intens. Păr mai voluminos. Deloc în stilul cuiva care ascultă, să zicem, Șostakovici.
   - Deci se muzică asculta doamna Hallowell?
   - Nu-mi amintesc.
   - Ai lucrat la ea acum numai o lună.
   - Da, dar nu-mi amintesc întotdeauna amănuntele.
   Joey terminase aplicarea cerii pe mâini. Acum se duse la capătul mesei, unde dădea ușor din cap în ritmul muzicii.
   Îmbrăcat în blugi negri și Doc Martens, părea un tânăr artist la modă contemplând o pânză goală. Dar pânza lui era piele rece și metoda de lucru era peria de machiaj și borcanul de ruj.
   - Puțin Bronze Blush Light, cred, zice el și luă borcanul cu rujul corect. Da, ăsta se potrivește la o fană Elvis.
   Cu o spatulă de amestecat începu să combine culorile pe o paletăă de oțel inoxidabil. Apoi întinse pasta pe obrajii cadavrului, netezind-o până la nivelul părului, unde se întrezăreau rădăcinile argintii de sub vopseaua neagră.
   - Poate îți amintești că ai vorbit cu fiica doamnei Hallowell, zise Rizzoli.
   Scoase o fotgrafie a lui Gail Yeager și i-o arătă lui Joey.
   - Ar trebui să-l întrebați pe domnul Whitney. El se ocupă de aproape toate aranjamentele de aici. Eu nu sunt decât asistent...
   - Dar dumneata și doamna Yeager ați discutat cu siguranță cum să fie machiajul mamei sale pentru înmormântare. Din moment ce dumneata ești cel care a făcut pregătirile.
   Privirea lui Joey zăbovi încă o vreme asupra fotografiei lui Gail Yeager.
   - Îmi amintesc că era o doamnă foarte drăguță, zise el încet.
   - Era? întrebă Rizzoli uitându-se întrebător la el.
   - Ei da, și eu ascult știrile. Doar nu credeți cu adevărat că doamna Yeager mai trăiește, nu?
   Joey se întoarse și se încruntă la Korsak, care se învârtea prin încăpere, uitându-se prin dulapuri.
   - Ăă.. domnule detectiv? Căutați ceva anume?
   - Nu. Mă întrebam numai ce fel de lucruri sunt într-o casă funerară.
   Se întinse să ia ceva din dulap.
   - Hei, ăsta e un fier de coafat?
   - Da. Vopsim părul și facem permanente. Manichiură. Tot ce trebuie ca să ne facem clienții să arate cât de bine se poate.
   - Am auzit că ești foarte bun la asta.
   - Toți au fost satisfăcuți de munca mea.
   Korsak râse.
   - Ți-au zis ei, ha?
   - Vreau să zic familiile lor. Familiile lor au fost satisfăcute.
   Korsak puse la loc fierul de ondulat.
   - Lucrezi pentru domnul Whitney de 7 ani?
   - Cam așa ceva.
   - Presupun că imediat după liceu.
   - La început am spălat dricurile. Am făcut curățenie în camera mortuară. Am răspuns la telefon pe timpul nopții. După aceea domnul Whitney m-a luat să-l ajut la îmbălsămări. Acum că a mai îmbătrânit, eu fac aproape totul pe aici.
   - Deci probabil ai o licență de îmbălsămător, nu?
   O pauză.
   - Ăă, nu. N-am apucat încă să-mi fac actele. Îl ajut numai pe domnul Whitney.
   - De ce nu-ți faci acte? Mi se pare că ar fi un avantaj.
   - Sunt mulțumit de meseria mea așa cum este.
   Joey își îndreptă din nou atenția asupra feței doamnei Ober, care acum căpătase o sclipire roz. Luă o periuță pentru sprâncene și începu să aplice o pudră maronie pe sprâncenele ei cărunte, mișcându-și mâinile cu delicatețe aproape tandră.
   La o vârstă când majoritatea tinerilor sunt nerăbdători să dea piept cu viața, Joey Valentine alesese în schimb să-și petreacă zilele cu morții.
   În timp ce punea culoare pe obrajii doamnei Ober, murmură:
   - Frumos. Ei, așa da. O să arăți absolut superb....
   - Așadar, Joey, zise Korsak. Lucrezi aici de 7 ani, da?
   - N-am zis asta chiar mai înainte?
   - Și nu te-ai obosit încă să-ți faci rost de calificări profesionale?
   - De ce mă tot întrebați asta?
   - Nu cumva pentru că știai că n-o să poți obține licența?
   Joey îngheță, cu mâna întinsă să aplice rujul. Nu zise nimic.
   - Domnul Whitney știe că ai cazier? întrebă Korsak.
   Joey ridică în sfârșit privirea.
   - Nu i-ați spus, nu?
   - Poate ar trebui. Dacă mă gândesc cum ai speriat-o de moarte pe fata aia, săraca de ea.
   - N-aveam decât 18 ani. A fost o greșeală....
   - O greșeală? Ce vrea să-nsemne asta? Ai pândit la fereastra greșită? Ai spionat fata greșită?
   - Am fost colegi de liceu! Nu e ca și cum n-aș fi cunoscut-o!
   - Deci nu le spionezi pe fereastră decât pe fetele pe care le cunoști? Ce altceva ai făcut și n-ai fost prins niciodată?
   - V-am spus deja, a fost o greșeală!
   - Te-ai furișat vreodată în casa cuiva? Ai intrat în dormitorul lor? Poate ai șterpelit ceva micuț, un sutien sau niște chiloței?
   - Dumnezeule!
   Joey se uită fix la rujul pe care-l scăpase pe podea. Părea pe punctul de a leșina.
   - Știi, cei care se uită pe gaura cheii sau pe geam ajung de multe ori să facă și alte lucruri, rosti Korsak, neabătut. Lucruri rele.
   Joey se duse la casetofon și-l opri. În tăcerea ce urmă, rămase cu spatele la ei, uitându-se afară pe geam la cimitirul aflat de cealaltă parte a străzii.
   - Vreți să-mi nenorociți viața, zise el.
   - Nu, Joey. Încercăm doar să avem o discuție cinstită.
   - Domnul Whitney nu știe.
   - Și nici nu trebuie să știe.
   - Cu condiția ca?
   - Unde ai fost duminică noaptea?
   - Acasă.
   - Singur?
   Joey oftă.
   - Uite, știu despre ce e vorba. Știu ce încercați să faceți. Dar v-am spus, aproape că n-o cunoșteam pe doamna Yeager. N-am făcut decât să am grijă de mama ei. Și am făcut treabă bună, de altfel. Toată lumea mi-a zis, după aceea. Cât de vie părea.
   - Te superi dacă aruncăm o privire în mașina ta?
   - De ce?
   - Numai de verificare.
   - Da, mă supăr. Dar oricum o s-o faceți, nu-i așa?
   - Numai cu permisiunea ta, zise Korsak și făcu o pauză. Știi, cooperarea merge în amândouă direcțiile.
   Joey continuă să se uite afară pe geam.
   - E o înmormântare azi, rosti el încet. Vedeți câte limuzine sunt? Încă de când eram copil îmi plăceau procesiunile funerare. Sunt așa de frumoase! Așa de pline de demnitate! E singurul lucru pe care oamenii încă îl fac bine. Singurul lucru pe care nu l-au stricat. Nu ca nunțile, unde fac lucruri idioate ca de exemplu să sară din avion. Sau să-și spună jurămintele la televiziunea națională. La înmormântări, încă arătăm respect pentru ceea ce se cade....
   - Joey, mașina.
   În cele din urmă, Joey se întoarse și se duse la sertarul unui dulap. Scoase dinăuntru un set de chei și i le înmână lui Korsak.
   - E o Honda maro.

            Rizzoli și Korsak stăteau în parcare, uitându-se la carpeta gri din portbagajul mașinii lui Joey Valentine.
   - La naiba! zise Korsak trântind capota. Încă n-am terminat cu individul ăsta.
   - N-ai nicio dovadă împotriva lui.
   - I-ai văzut pantofii? Mie mi s-a părut că are mărimea 4. Și dricul avea carpetă bleumarin.
   - La fel ca mii de alte mașini. Asta nu-l face omul tău.
   - Ei, cu siguranță nu e bătrântul Whitney.
   Șeful lui Joey, Leon Whitney, avea 66 de ani.
   - Ascultă, avem deja ADN-ul criminalului, spuse Korsak. Acum n-avem nevoie decât de-a lui Joey.
   - Crezi c-o să scuipe pur și simplu într-o ceașcă pentru tine?
   - Dacă vrea să-și păstreze slujba. Cred c-ar sta în genunchi și m-ar implora ca un câine.
   Rizzoli se uită peste drumul tremurând de la arșiță către cimitir, unde procesiunea funerară se apropia în ritm solemn către ieșire.
   „Odată ce morții sunt îngropați, viața merge mai departe, se gândi ea. Orice tragedie ar fi fost, viața trebuie întotdeauna să meargă mai departe. Și tot așa și eu.”
   - Nu-mi mai pot permite să-mi pierd timpul cu asta, zise ea.
   - Poftim?
   - Am și eu o grămadă de cazuri. Și nu cred că această crimă are ceva de-a face cu Warren Hoyt.
   - Nu așa gândeai acum 3 zile.
   - Ei bine, m-am înșelat.
   Se duse de cealaltă parte a parcării la mașina ei, deschise ușa și coborî ferestrele. Din interiorul ca un cuptor năvăliră spre ea valuri de căldură.
   - Te-am enervat eu? întrebă el.
   - Nu.
   - Atunci de ce te debarasezi de cazul ăsta?
   Rizzoli se așeză la volan. Scaunul era fierbinte ca o plită, chiar și prin pantaloni.
   - De 1 an de zile încerc să depășeșc cazul Chirurgului, spuse ea. Trebuie să renunț odată la asta. Trebuie să încetez să-l văd în orice caz pe care-l întâlnesc.
   - Știi, uneori instinctul de la început e cea mai bună unealtă pe care o ai.
   - Uneori însă asta e tot ce e. O senzație, nu un fapt. Nu e nimic sacru în instinctul de polițist. Și ce naiba e instinctul? De câte ori o intuiție pe care o ai se dovedește complet greșită? Mult prea des, la naiba!
   Porni motorul mașinii.
   - Deci nu te-ai enervat pe mine?
   Rizzoli trânti portiera mașinii.
   - Nu.
   - Ești sigură?
   Se uită la el prin geamul deschis.
   Stătea cu ochii mijiți în lumina soarelui, privind-o cu ochii îngustați ca niște despicături pe sub sprâncenele stufoase. Brațele îi erau acoperite de păr negru, des ca o blăniță, și postura sa, cu șoldurile împinse înainte și umerii lăsați în jos, o făceau să se gândească la o gorilă cocârjată.
   Nu, nu era enervată pe el. Dar nu putea să se uite la el fără să simtă un fior de dezgust.
   - Pur și simplu nu mai pot să-mi pierd timpul cu cazul ăsta, afirmă ea. Știi și tu cum e.

             Înapoi în biroul ei, Rizzoli își concentră atenția asupra hărțogăriei acumulate.
   În vârful teancului era dosarul Omului din Avion, a cărui identitate rămăsese încă necunoscută și al cărui trup zdrobit zăcea încă la Departamentul de Medicină Legală, necerut de nimeni. Neglijase mult prea mult timp această victimă.
   Dar chiar în timp ce deschidea dosarul și revedea fotografiile de la autopsie, se gândea tot la cei 2 Yeager și la bărbatul cu fire de păr de pe un cadavru pe haine. Se uită la orarul aterizărilor și decolărilor din Aeroportul Logan, dar chipul lui Gail Yeager îi rămăsese în prim-planul minții, zâmbind din fotografia de pe măsuța de toaletă.
   Își aminti galeria de fotografii cu femei, ce fusese lipită de perete cu 1 an înainte în sala de conferințe în timpul anchetei Chirurgului. Și acele femei zâmbeau în fotografii, cu fețele prinse într-un moment când erau încă carne și sânge cald, când viața le sclipea în ochi. Nu putea să se gândească la Gais Yeager fără să-și aducă aminte de femeile moarte de dinaintea ei.
   Se întrebă dacă Gail se număra deja în rândul lor.
   Pagerul de la brâu începu să-i vibreze și bâzâitul o făcu să trecară ca un șoc electric. Un avertisment în avans la o descoperire ce-i va zgudui ziua. Ridică receptorul.
   Un moment mai târziu, ieșea grăbită din clădire.

                                        CINCI

                  Câinele era un labrador galben, agitat de prezența polițiștilor din apropiere până devenise aproape isteric. Țopăia și lătra la capătul lesei legate de un copac.
   Proprietarul câinelui, un bărbat vânjos de vârstă mijlocie, îmbrăcat în pantaloni scurți de jogging, stătea în apropiere pe un bolovan mare, ținându-și capul plecat în mâini, ignorând chelălăiturile imploratoare ale câinelui ce încerca să-i atragă atenția.
   - Numele proprietarului este Paul Vandersloot. Locuiește pe River Street, la 1 kilometru și jumătate de aici, zise polițistul Gregory Doud.
   Deja asigurase locul împotriva persoanelor neautorizate și agățase de copaci un semicerc de panglică a poliției.
   Erau la marginea terenului de golf municipal, uitându-se spre pădurea Rezervației Stony Brook, ce se învecina cu terenul de golf. Situată la marginea de sud a orașului Boston, această rezervație era înconjurată de o mare de suburbii.
   Dar în Stony Brook, 200 de hectare formau un peisaj sălbatic de coline și văi împădurite, aflorimente stâncoase și mlaștini mărginite de papură. Iarna, schiorii explorau cei 20 de kilometri de pârtii ale parcului; vara, cei face făceau jogging își găseau un refugiu în aceste păduri liniștite.
   Asta făcuse și domnul Vandersloot, până când fusese condus de câinele lui la ceea ce zăcea între copaci.
   - Zice că vine aici în fiecare după-masă să alerge cu câinele, zise Doud. De obicei, merge prima dată pe East Boundary Road, prin pădure, apoi face un ocol înapoi de-a lungul marginii interioare a terenului de golf. E un traseu de aproximativ 6 kilometri. Zice că ține câinele în lesă pe toată durata. Dar azi câinele a fugit de lângă el. Veneau în sus când câinele a luat-o la goană spre vest, în pădure, și n-a mai vrut să vină înapoi. Vandersloot s-a dus după el. Practic s-a împiedicat de cadavru, zise Doud, aruncând o privire spre omul care stătea ghemuit pe bolovan. A sunat la 911.
   - A sunat de pe mobil?
   - Nu, doamnă. A mers la o cabină telefonică la Thompson Center. Eu am ajuns aici pe la ora 14,20. Am avut grijă să nu ating nimic. Am intrat numai în pădure ca să confirm că e un cadavru. După vreo 50 de metri, am simțit mirosul. Apoi, după încă 50, l-am văzut. M-am întors imediat și am securizat locul. Am închis amândouă capetele traseului Boundary Road.
   - Și ceilalți, când au sosit aici?
   - Detectivii Sleeper și Crowe au sosit cam pe la ora 15,00. Medicul legist a venit la 15,30. Nu mi-am dat seama că veți veni și dumneavoastră, adăugă el după o scurtă pauză.
   - Doamna doctor Isles m-a chemat. Mă gândesc că toate mașinile sunt parcate pe terenul de golf deocamdată?
   - Așa o ordonat domnul detectiv Sleeper. A zis că nu vrea să fie niciun vehicul vizibil din parcarea Enneking. Să nu fim în ochii publicului.
   - A apărut cineva de la presă?
   - Nu, doamnă. Am avut grijă să nu trimit niciun mesaj prin radio. Am folosit în schimb telefonul fix de jos de pe drum.
   - Bine. Poate avem noroc și n-o să apară deloc.
   - Oho! exclamă Doud. Nu cumva ăsta e primul șacal ce vine acum?
   O mașină albastră marca Marquis veni peste iarba terenului de golf și opri lângă dubița biroului de medicină legală. O siluetă masivă familiară ieși cu greutate din mașină și-șinetezi părul rar peste scalp.
   - Nu e reporter, zise Rizzoli. Pe tipul ăsta-l așteptam.
   Korsak se apropie cu pași grei de ei.
   - Chiar crezi că e ea? întrebă el.
   - Doamna doctor Isles crede că e foarte posibil. Și dacă e așa, atunci crima ta s-a mutat în interiorul orașului Boston, zise ea, uitându-se apoi la Doud. Din de direcție să ne apropiem, ca să nu contaminăm nimic?
   - Puteți merge dinspre est. Sleeper și Crowe au filmat deja locul. Urmele de picioare și de târâre vin toate din cealaltă direcție, începând din parcarea Enneking. Urmați-vă nasul.
   Rizzoli și Korsak se strecurară pe sub panglica poliției și se îndreptară spre pădure. Se aplecară să treacă pe sub crengi ascuțite ce-i zgâriară pe față și mărăcinii de pe jos li se agățară de pantaloni.
   Ajunseră pe traseul de jogging East Boundary și văzură o panglică a poliției fluturând dintr-un copac.
   - Bărbatul alerga pe aleea asta când i-a fugit câinele de lângă el, zise ea. Se pare că Sleeper ne-a lăsat o urmă de panglici.
   Traversară cărarea de jogging și pătrunseră din nou în pădure.
   - Oh, Doamne. Cred că simt deja mirosul, spuse Korsak.
   Chiar înainte de a vedea cadavrul, auziră zumzetul de rău augur al muștelor. Crenguțele uscate le plesneau sub pantofi, scoțând un sunet la fel de șocant ca focul de armă.
   Printre copacii din față, îi văzurăpe Sleeper și pe Crowe, cu fețele contorsionate de dezgust și fluturând din mâini să alunge insectele. Doctorița Isles era ghemuită lângă ei, cu părul negru sclipind cu străluciri de diamant în lumina soarelui. Când se apropiară, văzură ce făcea Isles.
   Korsak scoase un geamăt oripilat.
   - Oh, la naiba. Chiar n-aveam chef să văd asta.
   - Potasiu vitros, zise Isles, și cuvintele răsunară aproape seducătoare cu vocea ei joasă. O să ne dea încă o estimare pentru intervalul post-mortem.
   Momentul morții urma să fie dificil de hotărât, se gândi Rizzoli, uitându-se la corpul gol.
  Isles îl rostogolise pe o folie, și zăcea cu fața în sus și ochii ieșind în afară din țesuturile dilatate de căldură din interiorul craniului.
   Gâtul îi era înconjurat de o salbă de vânătăi în formă de disc. Părul blond și lung era ca o legătură țeapnă de paie. Abdomenul era umflat și pântecul avea nuanțe verzui. Vasele de sânge fuseseră pătate de descompunerea bacteriană a sângelui și venele erau șocant de vizibile, ca niște pârâiașe negre curgând pe sub piele.
   Dar toate aceste orori păleau în comparație cu procedura pe care o făcea Isles acum.

         Atât Rizzoli, cât și Korsak se strâmbară văzând-o pe Isles străpungând ochiul cadavrului cu un ac de grosimea 20.
   După aceea absorbi fluidul vitros într-o seringă de 10 centimetri cubi.
   - Pare limpede și bine, zise Isles, părând mulțumită.
   Puse seringa într-un răcitor plin cu gheață, apoi se ridică în picioare și studie zona cu o privire regală.
   - Temperatura ficatului e cu doar două grade mai scăzută decât temperatura ambientală, zise ea. Și nu prezintă nicio urmă de insecte sau animale. Nu e aici de multă vreme.
   - E doar un loc de debarasare a cadavrului? întrebă Sleeper.
   - Lividitatea indică că a murit cu fața în sus. Vedeți cum e mai întunecată înspre spate, unde s-a adunat sângele? Dar a fost găsită cu fața în jos.
   - A fost mutată aici.
   - Acum mai puțin de 24 de ore.
   - Pare moartă de mult mai mult de-atâta, afirmă Crowe.
   - Da. E flacidă, și prezintă o umflare semnificativă. Pielea deja alunecă de pe ea.
   - I-a curs sânge din nas? întrebă Korsak.
   - Sânge descompus. A început deja epurația. Fluidele snt forțate să iasă afară din corp de către acumularea internă de gaze.
   - Momentul morții? întrebă Rizzoli.
   Isles făcu o pauză, cu privirea fixată pentru o clipă pe rămășițele umflate grotesc ale femeii despre care toți credeau că fusese Gail Yeager. Muștele bâzâiau, umplând tăcerea cu zumzetul lor lacom. În afara părului blond, cadavrul nu semăna deloc cu femeia din fotografii, o femeie care cu siguranță întorsese capetele bărbaților cu un singur zâmbet.
   Era o reamintire tulburătoare a faptului că atât oamenii frumoși, cât și cei urâți sunt aduși de bacterii și insecte pe același plan similar și sinistru al cărnii putrede.
   - Nu mă pot pronunța încă, zise Isles. Încă nu.
   - Mai mult de o zi? insistă Rizzoli.
   - Da.
   - Răpirea a avut loc duminică noaptea. E posibil să fi fost moartă de atunci?
   - Patru zile? Depinde de temperatura ambientală. Absența urmelor de insecte mă face să cred că a fost ținută în interior până de curând. Protejată de mediu. O cameră cu aer condiționat ar încetini descompunerea.
   Rizzoli și Korsak schimbară priviri, amândoi întrebându-se același lucru. De ce așteptase criminalul atât de mult timp să se descotorosească de un cadavru în descompunere?
   Auziră țiuitul unui walkie-talkie, al detectivului Sleeper, și apoi vocea lui Doud:
   - Tocmai a sosit detectivul Frost. Și a sosit și mașina criminaliștilor. Sunteți pregătiți pentru ei?
   - Așteaptă puțin, zise Sleeper.
   Deja părea epuizat, dărâmat de arșiță. Era cel mai bătrân detectiv din secție, nu mai avea decât 5 ani până la pensie, și nu mai simțea deloc nevoia să-și facă o reputație. Se uită la Rizzoli.
   - Noi am ajuns la coada acestui caz. Ai lucrat cu poliția din Newton la el?
   Rizzoli încuviință.
   - De luni.
   - Deci tu o să coordonezi cazul?
   - Exact, zise Rizzoli.
   - Hei, protestă Crowe. Noi am ajuns primii la fața locului.
   - Răpirea a avut loc în Newton, interveni Korsak.
   - Dar cadavrul e acum în Boston, replică Crowe.
   - Of, Doamne, zise Sleeper. De ce naiba ne certăm pentru el?
   - E al meu, afirmă Rizzoli. Eu conduc cazul.
   Se uită fix la Crowe, provocându-l să o înfrunte.
   În clipa aceea Sleeper zise în walkie-talkie:
   - Detectiv Rizzoli e acum la conducerea anchetei. Ești gata să-i lași pe criminaliști să vină? o întrebă el.
   Rizzoli se uită în sus spre cer. Era deja ora 17,00 și soarele coborâse după copaci.
   - Hai să-i lăsăm să vină cât timp mai pot să vadă ceva.
   Un loc al crimei în aer liber, în lumina scăzută a amurgului, nu era exact scenariul ei favorit.
   Ploile spală sângele și materia seminală, iar vântul împrăștie fibrele. De asemenea nu există uși pe care să le încui ca să împiedici accesul persoanelor neautorizate și perimetrele erau ușor încălcate de curioși.
   Așa că simțea căă e urgent ca oamenii de la Criminalistică să înceapă cercetarea locului.
   Pe când ieșise din pădure și se găsea din nou pe terenul de golf, Rizzoli era transpirată, murdară și obosită să tot alunge țânțarii. Se opri să-și scuture o crenguță din păr și să-și culeagă scaieții de pe pantaloni.
   Când se îndreptă în sfârșit de spate, văzu un bărbat cu păr de culoarea nisipului în costum și cravată, care stătea lângă mașina de medicină legală, cu un telefon mobil lipit de ureche.

           Se duse la Doud, care era însărcinat cu protejarea perimetrului.
   - Cine e tipul în costum? întrebă ea.
   Doud aruncă o privire înspre bărbatul respectiv.
   - Acela? Zice că e de la FBI.
   - Poftim?
   - Mi-a arătat legitimația și a încercat să mă convingă să-l las să treacă. I-am spus că trebuie să am aprobarea dumneavoastră mai întâi. N-a părut prea fericit să audă asta.
   - Ce face aici FBI-ul?
   - Habar n-am.
   Rizzoli se uită fix la agentul FBI pentru o clipă, deranjată de sosirea lui. Ca șef al anchetei, voia ca delimitarea autoritții să nu fie câtuși de puțin neclară, iar acest bărbat, cu postura lui militară și costumul de om de afaceri, arăta deja ca și cum el era șeful.
   Rizzoli se duse la el, dar agentul nu păru să-i observe prezența până nu ajunse exact în fața lui.
   - Scuză-mă, zise ea. Să înțeleg că ești de la FBI?
   Bărbatul își închise telefonul cu un pocnet și se răsuci să o privească. Avea trăsături puternice și clar conturate, și o privire rece și impenetrabilă.
   - Sunt detectiv Jane Rizzoli, eu conduc acest caz, confirmă ea. Pot să-ți văd legitimația?
   Agentul își vârî mâna în haină și-și scoase legitimația.
   În timp ce o studia, Rizzoli îl simți privind-o din cap până-n picioare, evaluând-o. Era furioasă pe estimarea lui tăcută, pe felul în care o punea în gardă, ca și cum el era cel la conducere.
   - Agent Gabriel Dean, zise ea, dându-i înapoi legitimația.
   - Da, doamnă.
   - Pot să știu și eu ce face FBI-ul aici?
   - Nu știam că suntem adversari.
   - Am spus eu că suntem?
   - Îmi dai senzația clară că n-ar trebui să fiu aici.
   - FBI-ul nu apare de obicei la crimele noastre. Sunt pur și simplu curioasă ce anume te-a adus la asta.
   - Am primit o informare de la Poliția Newton despre crima Yeager.
   Era un răspuns incomplet; lăsase deoparte mult prea multă informație, forțând-o pe ea că ceară lămuriri. Reținerea informațiilor era o formă de putere, și Rizzoli înțelegea foarte bine jocul pe care-l făcea el.
   - Presupun că primiți o tonă de informări de rutină, afirmă ea.
   - Da, așa e.
   - Despre fiecare crimă, nu-i așa?
   - Suntem anunțați, da.
   - Și e ceva anume la asta ce o face mai specială?
   Bărbatul o privi cu expresia lui impenetrabilă.
   - Mă gândesc că victima ar fi de părerea asta.
   Furia ei ieșea la iveală ca o așchie vârâtă sub piele.
   - Cadavrul ăsta a fost găsit de-abia de câteva ore, zise ea. Informările astea sunt acum instantanee?
   Îi văzu fluturând pe buze începutul unui zâmbet.
   - Nu suntem cu totul pe dinafară, doamnă detectiv. Și v-am fi recunoscători dacă ne-ați ține la curent cu desfășurarea anchetei. Rapoartele de autopsie. Probele prelevate. Copii ale declarațiilor martorilor...
   - Astea-s o mulțime de hârtii.
   - Sunt conștient de asta.
   - Și le vreți pe toate?
   - Da.
   - Există și un motiv?
   - N-ar trebui să fim interesați de o crimă și o răpire? Am vrea să urmărim cazul ăsta.
  Pe cât de impunător era, Rizzoli nu ezită să-l provoace, și făcu un pas către el.
   - Și când aveți de gând să dați porunci?
   - Rămâne cazul dumitale. Eu nu sunt aici decât să asist.
   Privirea lui se mută la 2 oameni care ieșeau din pădure și încărcau acum targa cu rămășițele moartei în dubița de medicină legală.
   - Chiar contează cine rezolvă cazul? întrebă el cu glas scăzut. Atâta timp cât este prins criminalul?
   Priviră amândoi dubița îndepărtându-se, ca să ducă la sala de autopsie pentru alte umilințe cadavrul deja profanat.
   Răspunsul lui Gabriel Dean îi reaminti cu claritate nemiloasă cât de puțin importante erau, de fapt, chestiunile de jurisdicție. Lui Gail Yeager nu-i păsa cine își asuma meritul capturării ucigașului ei. Tot ceea ce cerea era să se facă dreptate, oricine ar fi făcut-o. Rizzoli nu-i datora decât dreptate.
   Dar mai trecuse și înainte prin frustrarea de a-și vedea rezultatele propriilor eforturi chinuitoare asumate de către colegii ei. Deja de mai multe ori văzuse bărbați venind și pretinzând cu aroganță dreptul de comandă asupra cazurilor pe care ea însăși le clădise cu trudă din nimic.
   Și nu va permite să se întâmple asta din nou acum.
   - Sunt recunoscătoare FBI-ului pentru oferta de ajutor, zise ea. Dar pe moment, cred că am situația sub control. O să vă anunț dacă am nevoie de voi.
   Și cu aceste cuvinte se întoarse cu spatele și se îndepărtă.
   - Nu sunt sigur că înțelegi situația, spuse el. Facem acum parte din aceeași echipă.
   - Nu-mi amintesc să fi cerut ajutorul FBI-ului.
   - A fost aranjat prin comandantul unității dumitale: domnul locotenent Marquette. Vrei să-ți confirme chiar el? întrebă el, întinzându-i celularul lui.
   - Și eu am telefon, mulțumesc.
   - Atunci, te îndemn să-l suni. Ca să nu pierdem vremea cu certuri teritoriale.
   Rizzoli era uluită de cât de ușor intrase în echipă. Și decât de bine îl evaluase de la început. Acesta era un bărbat care nu va sta liniștit deoparte.
   Își scoase propriul telefon și începu să formeze numerele. Dar înainte să răspundă Marwuette, îl auzi pe Doud strigând-o.
   - Domnul detectiv Sleeper vă caută, zise el, și-i dădu un walkie-talkie.
   Rizzoli apăsă butonul de emisie.
   - Rizzoli.
   Printr-un bâzâit de static, îl auzi pe Sleeper:
   - Cred c-ar trebui să vii înapoi aici.
   - Ce-ați găsit?
   - Ăă... ar fi bine să vii să vezi cu ochii tăi. Suntem cam la 50 de metri la nord de unde a fost găsit celălalt.
   Celălalt?
   Îi dădu aparatul de recepție înapoi lui Doud și o luă la fugă înspre pădure. Era atât de grăbită, încât nu observă imediat că Gabriel Dean o urmărea. Abia când auzi plesnetul unei crenguțe uscate se răsuci și-l văzu exact în spatele ei, cu fața mohorâtă și implacabilă.
   Nu mai avea răbdare să se certe cu el, așa că-l ignoră și se năpusti înainte.
 
           Observă bărbații care stăteau într-un cerc trist sub copaci, ca niște îndoliați tăcuți, cu capetele plecate. Sleeper se întoarse și-i întâlni privirea.
   - Tocmai terminaseră prima verificare cu detectoarele de metal, zise el. Tehnicianul se îndrepta deja înapoi spre terenul de golf când a sunat alarma.
   Rizzoli se apropie de cercul de oameni și se ghemui la pământ să inspecteze ceea ce găsiseră.
   Craniul fusese separat de corp și stătea izolat de restul rămășițelor aflate aproape în stadiul de schelet. O coroană de aur sclipea ca un dinte de pirat din șirul de dinți pătați de pământ.
   Nu văzu nicio îmbrăcăminte, nicio urmă de material, numai oase pe care atârnau bucăți de carne în descompunere ca pielea tăbăcită. Pe frunze erau grămăjoare de păr lung castaniu năclăit, sugerând că era cadavrul unei femei.
   Se ridică în picioare, scrutând cu privirea terenul din jur. Pe față i se așezară țânțari ce începură să-i bea sângele, dar Rizzoli nu le băga în seamă înțepăturile. Nu se concentra decât pe straturile de frunze moarte și crenguțe și pe ierburile dese.
   Un adăpost ascuns în pădure pe care-l privea acum cu oroare.
   „Câte femei zac în pădurea asta?”
   - Aici își aruncă victimele.
   Se întoarse și se uită la Gabriel Dean, care tocmai vorbise. Acesta stătea ghemuit la câțiva pași distabță, scormonind printre frunze cu mâinile în mănuși. Nici măcar nu-l văzuse punându-și mănușile. Acum se ridică și el în picioare și-i întâlni privirea.
   - Criminalul vostru a folosit locul ăsta și înainte, afirmă Dean. Și probabil o să-l mai folosească.
   - Dacă nu-l speriem.
   - Și asta e provocarea. Să ținem totul secret. Dacă nu-l alarmați, există șansa să vină înapoi. Nu numai ca să arunce un cadavru, ci și în vizită. Să retrăiască fiorul.
   - Ești de la Biroul de psihologie comportamentală. Nu-i așa?
   Se întoarse fără să-i răspundă la întrebare, ca să se uite la mulțimea de polițiști care se găseau în pădure.
   - Dacă noi reușim să ținem asta secret de presă, am putea reuși. Dar trebuie să începem de pe-acum.
   Noi.
   Cu această simplă exprimare la persoana I, intrase într-un parteneriat cu ea, pe care ea nu-l căutase deloc și la care nu consimțise. Și totuși, iată-l emițând edicte. Ceea ce făcea asta și mai enervant era faptul că toți le ascultau discuția și înțelegeau că autoritatea ei era pusă sub semnul întrebării.
   Numai Korsak, cu franchețea lui obișnuită, îndrăzni să intervină în dialoc.
   - Scuză-mă, detectiv Rizzoli, zise el. Cine este domnul ăsta?
   - FBI, răspunse ea, cu privirea fixată încă pe Dean.
   - Și-mi explică și mie cineva când s-a transformat ăsta într-un caz federal?
   - Nu s-a transformat, zise ea. Iar agentul Dean este pe punctul de a pleca de aici. Vrea cineva să-i arate drumul?
   Rizzoli și Dean își continuară duelul vizual încă un moment.
   După aceea, Dean înclină ușor din cap către ea, într-o recunoaștere tăcută a faptului că se admitea încins în runda aceea.
   - Pot să merg și singur, zise el.
   Se întoarse și plecă înapoi spre terenul de golf.
   - Care-i treaba cu FBI? întrebă Korsak. Întotdeauna ei cred că sunt regii universului. Ce vor de aici?
   Rizzoli se uită lung la pădurea unde dispăruse Gabriel Dean, o siluetă cenușie pierzându-se în înserare.
   - Asta aș vrea să știu și eu.

             Locotenentul Marquette sosi o jumătate de oră mai târziu.
   Prezența superiorilor era de obicei ultimul lucru pe care și-l dorea Rizzoli. Nu-i plăcea deloc să aibă un ofițer superior uitându-i-se peste umăr în timp ce lucra. Dar Marquette nu interveni, rămase pur și simplu în tăcere între copaci, evaluând situația.
   - Domnule locotenent, spuse ea.
   Marquette răspunse cu un gest scurt din cap.
   - Rizzoli.
   - Care-i treaba cu FBI-ul? Au trimis un agent aici, care-a pretins acces complet.
   Marquette încuviință.
   - Cererea a venit prin OPC.
   Deci fusese aprobat din vârful ierarhiei - Biroul Comisarului Poliției.
   Rizzoli privi echipa de criminaliști care-și împacheta echipamentele și se îndrepta spre mașină. Deși erau în perimetrul orașului Boston, acest colț întunecat al Rezervației Stony Brook dădea senzația de izolare a unui codru adânc.
   Printre copaci văzu lumina lanternei lui Barry Frost mișcându-se prin întuneric în timp ce dezlega panglica din jurul copacilor, îndepărtând orice urmă a activității poliției.
   În seara asta va începe urmărirea, în speranța că ucigașul va dori să vină înapoi în acest parc singuratic, în acest pâlc tăcut de copaci, ca să simtă încă o dată mirosul de putreziciune.
   - Deci n-am niciun cuvânt de spus? întrebă ea. Trebuie să cooperez cu agentul Dean.
   - L-am asigurat pe comisar că vom coopera.
   - Dar ce interes are FBI-ul în cazul ăsta?
   - L-ai întrebat pe Dean?
   - E ca și cum ai vorbi cu un copac. Nu primești nimic înapoi. Nu sunt deloc încântată de asta. Noi trebuie să-i dăm lui totul, dar el nu trebuie să ne zică nouă nimic.
   - Poate nu l-ai abordat cum trebuie.
   Se simți străpunsă de furie ca de o săgeată otrăvită. Înțelegea sensul nerostit al acelei fraze: „Ești foarte urâcioasă, Rizzoli. Întotdeauna îi enervezi pe bărbați.”
   - Nu l-ai întâlnit niciodată pe agentul Dean? întrebă ea.
   - Nu.
   Rizzoli râse cât mai sarcastic.
   - Ce norocos ai fost!
   - Ascultă, o să văd ce pot afla. Încearcă măcar să lucrezi cu el, bine?
   - A zis cineva că n-am încercat?
   - Așa mi-au zis la telefon. Am auzit că l-ai fugărit afară de-aici. Asta nu se cheamă întru totul o relație de cooperare.
   - Mi-a pus la îndoială autoritatea. Trebuie să stabilesc ceva de la bun început, aici. Eu conduc cazul? Sau nu?
   O pauză.
   - Tu.
   - Sper că și agentul Dean primește acest mesaj.
   - O să am grijă să-l primească, zise Marquette întorcându-se să se uite la pădure. Deci acum avem două seturi de rămășițe. Amândouă femei?
   - Având în vedere mărimea scheletului și părul lung, și a doua pare să fie tot femeie. Aproape că n-am mai rămas deloc țesut moale. Cadavrul prezintă urme lăsate post-mortem de animale necrofage, dar nicio cauză evidentă a morții.
   - Suntem siguri că nu mai sunt și altele aici?
   - Câinii de căutare a cadavrelor n-au mai găsit niciunul.
   Marquette oftă.
   - Slavă Domnului.
   Pagerul lui Rizzoli vibră. Aruncă o privire spre el și recunoscu numărul de pe ecran. Departamentul de Medicină Legală.
   - E exact ca vara trecută, murmură Marquette, rămas nemișcat între copaci. Chirurgul a început să omoare cam tot în perioada asta.
   - E din cauza căldurii, zise Rizzoli scoțându-și mobilul. Scoate monștrii la suprafață.

                                          ȘASE

                Îmi țin libertatea în palmă.
   Are forma unui pentagon mărunt alb cu MSD97 ștanțat pe o parte. Decadron, 4 miligrame. Ce formă drăgălașă pentru o pastilă, nu un disc plictisitor sau o capsulă în formă de torpilă ca atâtea alte medicamente.
   Am păstrat-o ascunsă într-o mică ruptură a saltelei, așteptând momentul potrivit să-i folosesc magia.
   Așteptând un semn.
   Stau ghemuit pe patul din celulă, cu o carte rezemată pe genunchi. Camera de supraveghere nu vede decât un prizonier dedat studiului, care citește Opere complete de William Shakespeare. Nu poate vedea prin coperta cărții. Nu poate vedea ce țin în mână.
   Jos în camera de zi, o reclamă face gălăgie la televizor și o minge de ping-pong păcănește înainte și înapoi pe masă. O seară obișnuită de relaxare în Blocul de Celule C.
   Într-o oră interfonul va anunța ora de stingere și oamenii vor urca scările cu pantofii bocănind pe treptele metalice. Fiecare va intra în cușca lui, șobolani ascultători supunându-se voinței stăpânilor de la megafoane.
   În cabina de gardă, comanda va fi scrisă în calculator și toate ușile celulelor se vor închide simultan, încuind șobolanii pe perioada nopții.
   Mă îndoi și mai tare de spate, apropiindu-mi fața de pagină, ca și cum scrisul ar fi prea mărunt.
   Nu e nimic de văzut aivi, prieteni. Numai un bărbat în patul lui, citind. Un bărbat care tușește dintr-odată și-și duce din reflex mâna la gură.
   Camera nu poate vedea mica tabletă din palma mea. Nu vede nici mișcarea limbii mele sau pastila ce se lipște de ea ca o ciocolată amară în momentul în care o trag în gură.
   Înghit pastila uscată, nu am nevoie de apă. E suficient de mică să o pot înghiți ușor.
   Chiar înainte să mi se dizolve în stomc, îmi imaginez că-i simt puterea învolburându-mi-se în sânge.
   Decadron este un nume de marcă pentru dezametazon, un steroid adrenocortical cu efecte profunde asupra fiecărui organ din corpul omenesc. Glucocorticoizii, așa cum e Decadronul, afectează totul, de la zahărul din sânge și retenția de fluide până la sinteza ADN-ului. Fără ei, corpul intră în colaps. Ei ne ajută să ne menținem presiunea arterială și să prevenim șocul rănirilor și a infecțiilor. Ne afectează creșterea oaselor și fertilitatea, dezvoltarea mușchilor și imunitatea.
   Ne schimbă compoziția sângelui.
   Când în cele din urmă ușile cuștii se închid și se sting luminile, stau întins în pat, simțindu-mi sângele pulsând în mine. Imaginându-mi celulele rostogolindu-se prin vene și artere.
 
             Rizzoli se îmbracă în vestiarul sălii de autopsie, punându-și halatul, acoperitoarele de pantofi, mănușile și casca de hârtie pentru păr.
   Nu avusese timp să facă duș de când cutreierase prin Rezervația Stony Brook și în aceată cameră foarte rece transpirația de pe ea i se răcise ca promoroaca pe piele. Nu mâncase nimic la cină și se simțea amețită de foame.
   Pentru prima datăîn cariera ei, se gândi să-și pună puțin Vicks sub nas ca să blocheze mirosurile autopsiei, dar rezistă tentației.
   Respiră o dată adânc, inhalând o ultimă gură de aer relativ curat, și trecu printre ușile batante în cealaltă încăpere.
   Se așteptase să-i găsească pe Korsak și pe doctorița Islel așteptând-o; nu se așteptase însă să-l găsească și pe Gabriel Dean în cameră. Stătea în picioare de cealaltă parte a mesei, cu un halat chirurgical acoperindu-i cămașa și cravata.
   Pe fața lui Korsak și în ținuta pleoștită a umerilor săi se citea cu ușurință epuizarea; în schimb, agentul Dean nu părea nici obosit, nici dărâmat de întâmplările zilei. Numai obrajii și bărbia nerase de dimineață îi umbreau oarecum aspectul spilcuit și frumos.
   Se uită la ea cu privirea mândră a unui om care știe foarte bine că are dreptul să fie unde se află.
   Sub luminile strălucitoare ale mesei de examinare, corpul arăta într-o stare cu mult mai degradată decât cea în care îl văzuse cu doar câteva ore în urmă.
   Fluidele de excreție continuaseră să se scurgă din nas și din gură, lăsând dâre însângerate pe față. Abdomenul era atât de umflat, încât părea să fie în stadiu avansat de graviditate. Bășici umplute cu fluid se umflau pe sub piele, ridicând-o de la nivelul dermei în foițe ca de hârtie. Pielea i se decojea în întregime de pe zone mari pe trunchi și se adunase ca un pergament șifonat sub sâni.
   Rizzoli observă că vârfurile degetelor fuseseră date cu tuș.
   - Ai luat deja amprentele.
   - Exact înainte să ajungi aici, zise doctorița Isles.
   Atenția îi era concentrată asupra tăvii cu instrumente pe care o adusese Yoshima lângă masă. Morții o interesau pe Isles mai mult decât viii și, ca de obicei, nu părea să bage deloc de seamă tensiunea emoțională ce vibra în încăpere.
   - Dar mâinile? Înainte să le dai cu tuș?
   - Am finalizat examenul extern, zise agentul Dean. Pielea a fost lipită cu bandă adezică pentru prelevarea fibrelor și s-au prelevat de asemenea unghiile tăiate.
   - Și când ai ajuns dumneata aici, agent Dean?

.........................................................