Refugiul, Nicholas Sparks

...........................................................

                        6-7

             Max începu să înjure spurcat, sărind la volan şi pornind Saab-ul înainte să închidă portiera.
   Făcu o întoarcere spectaculoasă în mijlocul străzii, tăind faţa unui Ford al cărui şofer îl claxonă speriat, apoi trase portiera, trântind-o din mers, şi se năpusti cu maşina în direcţia în care Lamborghini-ul o luase.
   Conduse susţinut, încălcând toate limitele de viteză şi circulaţie, lăsându-se pe mâna intuiţiei şi a logicii, îndreptându-se spre ieşirea din oraş.
   Uşurarea aproape îl amorţi când zări fundul Lamborghini-ului, la cincizeci de metri în faţă, pe autostradă. Călcă acceleraţia pânăn podea, blestemând când maşina percută cu întârziere. Lamborghini-ul ţâşni, intercalându-se printre maşinile din traficul împuţinat, mărind distanţa dintre ei văzând cu ochii.
   Alecsandra îl văzuse în retrovizoare, nu se îndoia de asta, şi se încăpăţâna să se ţină de promisiune.
   Maxilarele i se încleştară când îşi dădu seama că n-avea nicio şansă s-o prindă din urmă. Maşina pe care ea o conducea ca un pilot de Formula Unu era prea puternică şi mult mai nervoasă decât Saab-ul nenorocit cu care se pricopsise. Dacă s-ar fi aflat la bordul Porche-ului său, alta ar fi fost situaţia acum. S-ar fi ţinut lipit de coada ei şi poate că ar fi reuşit s-o exaspereze suficient cât s-o facă să oprească şi să stea de vorbă cu el.
   Lamborghini-ul dispăru în zare şi Max izbi volanul Saab-ului, frustrat şi neputincios. În cele din urmă încetini şi trase pe dreapta, aprinzându-şi avariile.
   Se lăsă pe spate, rumegându-şi deznădejdea.
   Nu-i venea să creadă că fusese la nici cinci metri de ea şi n-o putuse atinge măcar! Totul se petrecuse repede, mult prea repede ca el să poată reacţiona.
   Şi cine mama naibii erau tipii ăia doi, care erau cu ea în maşină!? Păreau turmentaţi, deşi arătau mai degrabă bolnavi. Erau îngrozitor de palizi amândoi şi... imposibil de frumoşi. Mai ales blondul, care arăta ca un afurisit de lover boy internaţional şi care păruse gata să sară la el. Individul avusese exact expresia pe care o are un mascul când simte ameninţarea unui alt mascul: turbată, feroce şi plină de ostilitate.
   Oare era iubitul ei?
   Gelozia îl înşfăcă de beregată, făcându-l să respire chinuit. Alecsandra îi spusese că nu are pe nimeni. Îl minţise... sau îi spusese adevărul şi atunci zeul acela blond, înalt şi luciferic nu era decât o altă inimă zdrobită de frumuseţea ameţitoare de lângă el?... Încă un mister ce se prindea în plasa de taine care învăluia făptura înşelătoare a Alecsandrei Greydon, cea cu o viaţă aparent normală.
   Cele două minunăţii ambulante care îi însoţiseră până la maşină concurau cu frumuseţea femeii care ajunsese să-l obsedeze. Nişte apariţii de vis, care-l făcuseră să tresară în primul moment.
   Una era o blondă înaltă şi graţioasă, îmbrăcată într-un costum de stofă fină de culoarea fumului, care-i venea ca turnat, cealaltă - mai scundă cu o palmă, era brunetă şi delicată, etalând o faţă la fel de frapantă, cu trăsături fine, cizelate. Bruneta era îmbrăcată într-o salopetă din piele neagră, mulată pe formele ispititoare, şi purta nişte cizme cu tocuri înalte, subţiri, arătând strălucitoare şi foarte rea. Genul acela de răutate care zăpăceşte hormonii unui bărbat.
   Amândouă se mişcau cu o graţie care rivaliza cu a Alecsandrei şi dispărură în noapte atât de repede, încât Max clipi derutat, având senzaţia că halucinează.
   Dar Alecsandra era acolo, la volanul acelei decapotabile luxoase, stând nemişcată ca o statuie şi arătând exact la fel ca în noaptea în care o văzuse întâia oară, atât de reală, atât de aproape, încât nu avea cum să se înşele. Părul lung se inela seducător în jurul acelui chip îngust şi magnific. Era îmbrăcată într-o jachetă de piele moale, de culoare neagră, cu revere mari şi un cordon lat în talie, prins cu o cataramă dreptunghiulară din plastic lucios, pantaloni mulaţi şi ghete legate în şireturi până sub genunchi.
   Nu purta aceleaşi haine ca în noaptea aceea, însă modul în care păşea, graţios şi felin, agilitatea cu care ocolise partea din spate a maşinii înainte de a se aşeza vioaie în ea, toate acestea îi aminteau de acea primă întâlnire a lor.
   Max îşi îndesă ochii în cap cu podul palmelor, având zguduitoarea senzaţie că-şi pierde minţile încet şi sigur.
   Cumva, ştia că n-avea s-o mai revadă niciodată, că aceasta fusese şansa lui, ultima lui şansă, şi o ratase. Şi nu putea să accepte acest lucru. Pur şi simplu nu putea!
   Pe dibuite, îşi aprinse o ţigară, trăgând primul fum cu sete. O mulţime de întrebări fără răspuns i se învălmăşeau în minte.
   Ce căutase ea în Calumet în seara aceea? Cine erau bărbaţii şi femeile acelea, care păreau desprinşi cu toţii dintre paginile unui număr special al revistei Vogue?
   Când îi văzuse apărând în faţa barului efectiv i se tăiase respiraţia. Eleganţi, seducători, palizi şi şocant de frumoşi, mişcându-se cu aceeaşi supleţe hipnotică, toţi cinci formau un tablou uluitor şi fascinant. Păreau... prea perfecţi pentru a fi reali!
   Şi nici asta nu-l şocase într-atât, cât mârâitul acela înăbuşit, cumplit şi ameniţător, profund animalic, pe care blondul îl scosese din gâtlej în timp ce-l privea cu ochi injectaţi, de om drogat. Un sunet inuman, de fiară, care încreţise carnea pe el...
   Tipul chiar mârâise la el?! se întrebă Max, îngustându-şi ochii enervat şi jignit, nevenindu-i încă să creadă. Cum putea cineva care arăta aşa cum arăta el să se simtă ameninţat de un bărbat pe care nu-l văzuse în viaţa lui? Căci acesta fusese reacţia lui: cea a unui mascul întărâtat, gata să se lupte pentru a-şi păstra teritoriul intact. Sau simplul fapt că Alecsandra îl cunoştea pe el îl scosese pe individ din sărite?
   Ceva nu era în regulă cu el, cu ei toţi, începând cu Alecsandra.
   Nu era vorba numai de modul în care se deplasau, de parcă legea gravitaţiei era opţională în cazul lor, şi nici chiar înfăţişarea lor desăvârşită nu-l intriga atât de mult. Exista ceva sub toată acea strălucire, ceva... întunecat şi rece, o anumită duritate care-l încremenise preţ de o secundă.
   Oftând încet, Max se îndreptă în scaun. Încă nu se terminase. Chiar şi dacă Alecsandra avea să se vâre într-o gaură de şarpe şi să nu mai iasă niciodată de acolo, el tot avea să afle adevărul în legătură cu ea. Şi ştia exact care avea să fie următorul pas.
   Lamborghini-ul acela avea un număr, pe care el şi-l notase în memoria telefonului mobil, pentru mai multă siguranţă. Avea să-şi întindă antenele şi să afle cine este proprietarul. Singurul lucru pentru care se ruga fierbinte era ca maşina să nu fie furată.
   Stinse avariile şi porni maşina, conducând până la prima secţie de poliţie. Se legitimă şi dădu tipei de la dispecerat, o roşcată creaţă şi nostimă, numele ofiţerului căruia îi împrumutase maşina, lăsându-i-o pe a lui. Roşcata îl rezolvă rapid, înmânându-i adresa lui Kinsky împreună cu numărul ei de telefon. Max îi mulţumi şi părăsi secţia.

       Două ceasuri mai târziu, deschidea uşa apartamentului său. Era trecut de unu, îl durea stomacul de foame şi se gândea serios să se îmbete.
   Ştiu, încă dinainte de a păşi în holul îngust, că nu era singur. Îşi scoase arma tăcut, înlăturându-i piedica, şi se lipi cu spatele de zid, ascultând. Singurul sunet care se auzea era ticăitul ritmic al pendulei din faţa lui. Toate luminile erau stinse.
   Max îşi amintea că o lăsase pe cea din bucătărie aprinsă şi televizorul mergând în living. Se mişcă încet, păşind cu grijă peste porţiunile de parchet despre care ştia că scârţâiau, lăsându-şi ochii să se acomodeze cu întunericul.
   Mieunatul plângăcios al lui Belzebuth îl făcu să tresară. Cineva îi închisese pisica în bucătărie!
    Îngustându-şi ochii enervat, Max deschise uşor uşa băii, îndreptând arma spre cadă şi maşina de spălat, deplasându-şi braţul în ambele direcţii în mai puţin de o secundă. Baia era goală. În bucătărie nu era decât motanul maidanez pe care-l adoptase în urmă cu doi ani şi de care se ocupa Noah când el era plecat.
   Deci, nu mai rămânea decât living-ul, camera pe care o transformase în birou şi dormitorul lui.
   Se prelinse pe lângă peretele cu baia şi trase adânc aer în piept. Luându-şi avânt, acţionă comutatorul şi ţinti. Lumina se revărsă blând din spoturile montate în tavan, inundând încăperea, în aceeaşi secundă în care glasul lui tună agresiv:
   - Nu mişca!
   - Nu mişc.
   Vocea moale şi amuzată a Alecsandrei îl sfredeli până-n miezul şalelor. Max se holbă consternat la ea un moment, apoi închise ochii strâns, coborând arma.
   Expiră aerul cu putere şi se sprijini de tocul uşii, încercând să-şi recapete echilibrul interior, care-i fusese spulberat.
   Surpriza şi şocul îi tăiaseră picioarele. La orice s-ar fi aşteptat, numai la asta nu. Alecsandra continua să fie la fel de imprevizibilă ca vremea. O clipă mai târziu, ca şi cum s-ar fi temut că totul nu era decât o plăsmuire a minţii lui, deschise ochii brusc.
   Alecsandra stătea relaxată pe canapeaua lui, picior peste picior, privindu-l detaşată. Purta aceleaşi haine în care o văzuse în Calumet şi, lângă ea, pe canapea, se afla dosarul pe care el îl întocmise despre ea, cu propriile lui însemnări şi observaţii.
   Max simţi un zvâcnet de iritare în măruntaie, deranjat de faptul că-i scotocise prin lucruri, dar îşi păstră vocea rezonabilă.
   - De ce mi-ai închis motanul în bucătărie?
   - Pentru că pisicile nu prea mă înghit şi nici eu pe ele, replică ea cu un surâs îngheţat. Ai fi asistat la un meci de scuipături şi sâsâieli reciproce.
   Max tăcu, încercând să-şi ţină cumpătul în frâu.
   - Eşti complet inconştientă să vii aici, aşa, rosti el încet. Iisuse Cristoase, puteam să te împuşc!
   - Puteai, aprobă ea la fel de calm, privindu-l fix, cu ochi strălucitori. Dar, dacă este să mă iau după raportul pe care l-ai întocmit despre mine, şansele să mă ucizi sunt cam mici, nu crezi?... Un glonţ de nouă milimetri n-ar putea opri pe cineva care este în stare să devieze o navă de trei tone.
   Max o privi lung. Fiecare întrebare la timpul ei, conchise el, simţindu-se dintr-odată absurd de fericit că o vedea acolo.
   - Cum ai intrat?
   - Pe fereastra din bucătărie.
   El dădu din cap, părând să accepte aberanta explicaţie.
   - Nu mă întrebi cum am făcut-o? îl ispiti Alecsandra, privindu-l curioasă.
   - Presupun că era mai comod pentru tine să urci şase etaje pe scări sau cu liftul, dar din moment ce nu te-au tentat, nu pot decât să bănuiesc că eşti verişoară bună cu Batman şi c-ai zburat până aici.
   Alecsandra îşi dădu capul pe spate şi râse fermecător.
   - Aş vrea eu să fiu rudă cu liliacul acela chipeş, clătină ea din cap cu regret, trăgând adânc aer în piept. N-ai nimerit-o nici măcar pe aproape, Max.
   - Atunci eşti medaliată olimpică la săritura în înălţime, se hazardă el.
   Alecsandra ridică din umeri, zâmbind drăgălaş. Apoi se uită la el cu capul înclinat într-o parte, cântăritor.
   - Te-ai apucat de fumat, Max?
   - Da. Trebuie să fie ceva condamnabil pentru o persoană ca tine, care trăieşte atât de... zen, se strâmbă el.
   - Sunt plămânii tăi, federalule, zâmbi ea şters. Iar viaţa îţi aparţine.
   - De ce ai venit, Alecsandra?
   Alecsandra se ridică fluid în picioare şi porni agale spre ferestre. Oraşul dormea. Unii nu dormeau niciodată, reflectă ea cu amărăciune.
   - Am venit să-ţi dau un sfat. Presupun că eşti un tip al naibii de încăpăţânat, dar, la o adică, poate că reuşim cumva să o scoatem rezonabil la capăt.
   Se răsuci fulgerător spre el şi-l privi extrem de dur.
   - Stai departe de mine, Max. E pentru ultima oară când îţi mai spun lucrul acesta.
   - Spune-mi adevărul, Alecsandra, şi poate vom negocia acest aspect.
   - Nu avem ce negocia aici, Jacobi. Te bagi în ceva care te depăşeşte şi te pune în pericol.
   - Situaţia m-a depăşit deja, dar vreau să înţeleg, se încăpăţână el.
   - Mă tem că nu te pot ajuta.
   - Bine. Max trase adânc aer în piept. Atunci, spune-mi măcar ce căutai acolo, în noaptea aceea.
   Privirea ei deveni rece. Un zâmbet mic, pur ironic, curbă colţul gurii ei. Se priviră în tăcere câteva secunde, pândindu-şi reacţiile. În cele din urmă, ea oftă.
   - Vânam.
   - Ce anume vânai? o întrebă Max cu grijă, simţind cum i se strânge stomacul.
   Alecsandra îi aruncă o privire opacă.
   - Foarte corect formulată întrebarea, Max. N-ai spus pe cine, ai spus ce. Eşti un tip perspicace. Ţi-am mai spus că-mi placi?
   - Da, replică el sec. Răspunde la întrebare.
   - Îl vânam pe cel pe care îl vânai şi tu, numai că o făceam în felul meu. Şi este singurul răspuns pe care o să-l capeţi în privinţa asta.
   Max o privi lung, cântărind cuvintele ei.
   - Ce făceai în noaptea asta în Calumet?
   - Voi fi nevoită să mă repet: vânam.
   - Vrei un măr?
   Alecsandra clipi, derutată de schimbarea bruscă de subiect.
   - Mă scuzi?
   - Cred că mai am un măr prin frigider...
   - Nu te deranja pentru mine.
   Ezită, privindu-l încordată.
   - Max, trebuie să plec. Şi vreau să te rog ceva înainte s-o fac, dar mai înainte am să te întreb un lucru.
   - Dă-i drumul.
   - Ai vorbit serios când ai spus că ai unele sentimente pentru mine?
   Inima lui se împiedică, apoi începu să bată cu putere. Urechile ei prinseră sunetul dulce, lichid, şi gâtlejul i se contractă.
   - O să încerci să mă escrochezi şi să mă şantajezi emoţional, domnişoară Greydon? o întrebă el pe un ton distrat, dar pe sub care se întindea o pojghiţă nesfârşită de gheaţă.
   - Vinovată. Alecsandra închise ochii, strângându-şi pleoapele cu putere. Max, tipul pe care-l vrei, cel care ucide...
   - Da?
   - Nu va mai lovi din nou.
   Deschise ochii şi-l privi insistent.
   - Crede-mă pe cuvânt! Nu vor mai exista alte victime. Cazul tău este mort. Nu-l vei prinde niciodată, pentru că niciodată nu va mai lovi din nou. Întoarce-te la New York şi uită totul. Uită de mine!
   - Te iubesc, declară el la fel de simplu şi de tulburător ca întâia oară. Mi-e teamă că-mi ceri imposibilul, Alecsandra.
   - Nu mă cunoşti! îşi pierdu ea cumpătul, privindu-l crunt. Dacă m-ai cunoaşte, ai fugi mâncând pământul!
   - Parcă motto-ul vostru era: am venit cu gânduri de pace!
   Alecsandra clipi şi izbucni într-un râs cristalin.
   - Crezi că sunt vreo afurisită de rasă extraterestră?! făcu ea, vag amuzată.
   - Nu eşti? se miră Max.
   Făcu un pas spre ea, clătinând din cap.
   - Nu-mi pasă ce eşti, Alecsandra, atâta vreme cât eşti aici, cu mine...
   Peste ochii ei trecu o umbră.
    - În locul tău nu m-aş apropia prea mult, Max! îl preveni ea dur, ţinându-şi respiraţia. Sunt încă indecisă dacă să te las să trăieşti sau să te ucid.
   - Ai putea, dar n-o s-o faci, şi ştim amândoi foarte bine asta. N-o să-mi faci rău, repetă Max încet, făcând încă un pas spre ea.
   Alecsandra ţâşni în capătul celălalt al încăperii, aterizând în poziţie ghemuită pe un vraf de tratate de criminalistică. Se sprijinea pe vârfurile ghetelor joase şi pe buricele degetelor de la mâini, pe o carte cu suprafaţa mică, ultima dintr-un teanc de şase, stivuite pe o măsuţă delicată din cristal şlefuit.
   Max încercă să nu lase panica să-i pătrundă în sistem, deşi picioarele i se cam înmuiaseră. Viteza cu care ea se deplasase era uluitoare. O unduire neclară a aerului şi iat-o acolo, la patru metri de el, privindu-l fix, cu ochi sălbatici şi părul legănându-i-se seducător în jurul chipului palid şi incredibil de frumos. Părea încordată ca un arc, pregătită să fugă... sau să-l atace.
   - Dacă vrei să mă spulberi, acum e momentul, o ademeni el, vorbind cu grijă. Pentru că al naibii să fiu dacă renunţ!... Sau spune-mi adevărul şi vom cădea la o înţelegere. Indiferent ce anume ai făcut, indiferent cine eşti, voi face totul ca să te protejez. Îţi promit asta. Fă-mă să înţeleg, Alecsandra. Faptul că nu ştiu mă scoate din minţi!
   - Adevărul a ucis pisica! zâmbi ea dulce, şi ochii îi sclipiră primejdios.
   - Auzi, să nu te legi de motanul meu! o preveni el, încruntându-se indignat. El chiar n-are nicio vină!
   Alecsandra încercă să se menţină furioasă pe el şi să nu uite care era motivul pentru care venise aici. Se hotărâse să-i facă o vizită pentru a-i da un avertisment clar, pe care spera ca el să-l înţeleagă. Însă ar fi trebuit să-şi dea seama din capul locului că Max avea să-i îngreuneze sarcina, făcându-i-o de-a dreptul imposibilă.
   Îi simţea mirosul fricii, amestecată cu fascinaţie şi surescitare. Şi dorinţa. Era speriat de ea, dar totodată o şi dorea. Era prost... sau nebun. Una din două. Sau amândouă.
   - Trebuie să plec, declară ea brusc.
   - Rămâi.
   Simplu. N-o implorase, nu încercase s-o constrângă. I-o ceruse simplu, cu demnitate, dezarmant.
   Alecsandra reflectă un lung moment, apoi se sprijini în mâini şi făcu un flic-flac lent, aterizând graţios lângă el. Îl privi cu ochi ficşi şi strălucitori. Max înghiţi în sec, ea-şi îngustă ochii uşor, evitând să respire în preajma lui.
   - Dacă o să-ţi spun, va trebui să juri că păstrezi secretul şi c-o să te întorci la New York. Abandonezi totul şi nu mai încerci să-mi stai în drum. Aceasta este condiţia. Accepţi sau plec. Alege, Max.
   - Îmi vei spune adevărul? întrebă el, simţind cum i se cască un gol dureros în inimă.
   Ea n-avea de gând să mai rămână după aceea. Probabil că avea să-i spună din adevăr suficient cât să-l facă să înţeleagă cu ce anume se confrunta şi apoi să plece.
   Iar el n-avea s-o mai revadă niciodată.
   - Nu chiar pe tot, zâmbi ea fără chef. Te voi ajuta doar să înţelegi. Eşti de acord?
   - Bine, acceptă el, înghiţindu-şi disperarea. De unde începem?
   - Ai dosarele cazului tău pe birou. Vom începe de acolo.

                                     CAPITOLUL 16

             - Cât timp ai la dispoziţie? o întrebă Max, scoţându-şi jacheta şi vârându-şi arma în hamul prins de umeri.
   Alecsandra ezită o secundă. Adevărul era că nu avea prea mult timp la dispoziţie. Trebuia să se întoarcă la Refugiu cât mai repede. Pe drumul de întoarcere din Calumet avusese parte de o ceartă înfiorătoare cu Marcus, care-o înspăimântase şi o făcuse să ia decizia de a veni aici, în noaptea asta.
   Când ajunsese pe autostradă, îl văzuse pe Max în spatele ei. Îl văzuse şi Marcus, şi asta-l făcuse să înnebunească de-a binelea. Ţâşnise efectiv din scaun, repezindu-se să sară din maşină.
   Alecsandra încă mai continua să se mire cum naiba izbutise să-l înşface la timp de gleznă şi să-l ţină lipit de capotă, în vreme ce se străduia să menţină direcţia maşinii şi să nu intre în celelalte vehicule de pe drum! La viteza pe care o aveau, dacă agăţau vreo maşină, aveau s-o facă praf.
   Disperarea şi groaza îi dăduseră puteri nebănuite. Ştia că dacă-l scăpa din mână, totul avea să fie pierdut. Nu se putea compara ca forţă şi viteză cu el şi gelozia sălbatică îl smulsese din amorţeala în care-l băgase Vivien. Fusese nevoită să facă schimb cu Cyril, ca să-l poată trage pe Marcus înapoi în scaun şi să-l ţină cu forţa acolo.
   Ca să-l imobilizeze, trebuise să-l încalece efectiv şi să-l ia în braţe, cu tot cu scaun. Iar el mârâise într-una, tremurând sub ea ca un animal rănit. Reacţia lui îi zdrobise inima.
   Când ajunseseră la Refugiu, Marcus tot nu izbutise să se calmeze. Începuse să urle la ea şi s-o ameninţe că el tot avea să plece după federalul ăla împuţit şi să-l facă bucăţi. Îi întorsese spatele şi se îndreptase spre garaj, cu gândul de a-şi duce intenţia la capăt chiar în noaptea aceea. Alecsandra se văzuse silită să treacă la represalii imediat şi-i sărise în cârcă, doborându-l la pământ.
   - Ascultă-mă bine, Marcus! îi şuierase ea la ureche, mărind presiunea în priza cu care-l imobilizase, deşi ştia că dacă el îşi punea mintea cu ea, ar fi trântit-o pe spate în secunda doi.
   Însă el fusese luat prin surprindere şi Alecsandra profitase de avantajul câştigat.
   - Dacă Max Jacobi păţeşte ceva, eu voi pleca pentru totdeauna de aici. Şi nu mă vei putea opri! Nu eşti stăpânul meu şi n-ai niciun drept să te amesteci în viaţa mea...
   - Eşti îndrăgostită de el! o acuzase Marcus, răcnindu-şi disperarea.
   - Nu sunt îndrăgostită de el, tâmpit sadic ce eşti!... De unde naiba ţi-a venit ideea asta?!
   - I-ai rostit numele! urlă Marcus, încordându-se şi eliberându-se de sub ea.
   Se răsuci şi o privi cu ferocitate.
   - Acum trei zile i-ai rostit numele în somn! Nu pe al lui Leo! Nu m-ar fi deranjat să-l aud pe al lui Leo. Cu asta deja eram obişnuit, sâsâi el, cu faţa schimonosită de ură. Dar tu l-ai şoptit pe cel al copoiului! Şi asta m-a scos din sărite!
   Alecsandra încremenise, privindu-l cu gura căscată.
   - Şi din cauza asta ai dispărut aşa acum trei zile?
   Marcus tăcuse, fixând-o furios, cu ochi scăpărători.
   - Eşti un cretin şi un monstru egoist, Marcus, rostise Alecsandra după o clipă, privindu-l mâhnită. Dacă un nume te face să reacţionezi aşa... Şi ce naiba vrea să însemne atitudinea asta? Primul venit, primul servit? Asta este ceea ce gândeşti? Adică: dacă nu sunt cu tine, n-am dreptul să fiu cu nimeni altcineva?!... Este viaţa mea, Marcus! Eu decid ce vreau să fac cu ea, cu cine mă întâlnesc şi cu cine vreau să mă zbengui prin fân. Tu nu ai niciun cuvânt de spus în această privinţă!
   - Te iubesc! strigase el, întărâtat.
   - Nu! ţipase şi ea, pierzându-şi cumpătul şi sărind în picioare. Nu mă iubeşti, Marcus! Asta nu este iubire! Ceea ce simţi tu pentru mine este... pur şi simplu nebunie! Dacă m-ai iubi, n-ai fi atât de suspicios, de idiot şi de crud. Şi nu mi-ai da niciun motiv să-mi fie frică de tine, aşa cum ai făcut în seara asta!...
   Avusese nevoie de un mic răgaz înainte de a continua, fiindcă simţise impulsul de necontrolat de a-l spinteca verbal, folosind cuvinte pe care era conştientă că avea să le regrete mai apoi. Îi luase aproape un minut să-şi recapete calmul, timp în care el o privise încremenit, părând şocat de-a dreptul.
   - Nu m-am culcat cu bărbatul acela şi nici n-am de gând s-o fac. Şi chiar dacă aş face-o, tu tot n-ai avea niciun drept să te comporţi astfel, pentru că nu ţi-am promis nimic, niciodată!... Ţin enorm de mult la tine şi mă atragi, însă în seara asta m-ai făcut să te urăsc şi să-mi pierd încrederea în tine, sfârşise ea îndurerată, făcând un salt în spate şi alunecând la volanul maşinii ei.
   - Unde te duci?!
   Marcus o privise panicat. Era atât de îngrozit încât nici măcar nu schiţă gestul de a o opri.
   - Să-i dau o mână de ajutor lui Mal, replică ea pe un ton îngheţat.
   - Vin cu tine...
   - Nu. O să stai aici şi o să-ţi bagi minţile în cap. Ai grijă ca el să rămână pe loc, îl rugase pe Cyril, care asistase neputincios şi uluit la întreaga vijelie, pornind motorul.
   - Alecsandra, nu pleca!... Îmi pare rău!...
   Tonul implorator, disperat, îi lovise inima. Ar fi trebuit să rămână, ar fi vrut să rămână, însă era prea supărată şi furioasă pe el, şi se simţea jignită şi... şocată şi înspăimântată. Era pentru prima dată când se certau în felul acesta, zbierând unul la celălalt ca doi smintiţi.
   Reacţia pe care el o avusese în Calumet şi de-a lungul drumului de întoarcere o umpluse de groază şi o făcuse să intre în panică. Trebuia neapărat să discute cu Guido despre asta. Marcus nu trebuia să mai iasă cu ei pe teren dacă nu se putea controla şi-şi pierdea cumpătul atât de uşor.
   Îl sunase pe Mal de pe drum să-i spună că se îndrepta spre ei. Îi răspunse Eleni, care ciripise veselă că deja ieşiseră din Calumet şi că-i aduceau cu ei şi pe celelalte două lipitori. Alecsandra îşi înghiţi nemulţumirea de a fi ratat momentul. Asta era viaţa, nu le puteai avea pe toate!
   Următorul apel îl făcu spre Sofia, ca să se intereseze de Sena şi de soarta prizonierului. Sofia îi făcuse rezumatul pe scurt: Sena se afla încă în stare de şoc şi era cu Guido în camera lor, Vivien îl încarcerase pe vampirul scuipător în pivniţă şi-i pusese o botniţă pe care Kay i-o confecţionase dintr-o tavă de inox.
   Vampirul încă nu-şi revenise suficient ca să poată vorbi şi, oricum, îl aşteptau pe Mal să vină şi să se apuce de treabă.
   Cum deja se afla în centrul metropolei, Alecsandra o sunase pe Sofia să-i spună că întârzie puţin şi se îndreptase spre casa lui Max. Trebuia să rezolve problema cu el şi să-l determine să dispară din peisaj.
   Ştia adresa lui pentru că i-o memorase când îi lecturase dosarul. Datele o conduseseră în faţa unui bloc de doisprezece etaje, situat într-o zonă destul de fandosită, cu portar la intrare. Alecsandra zâmbise uimită, făcu un tur de cartier, parcându-şi maşina vizavi de secţia de poliţie, asigurându-se astfel că o mai găsea la întoarcere, şi se depărtase făcându-le şmechereşte cu ochiul celor doi poliţişti în uniformă de la intrare, care se holbaseră cu gura căscată la ea.
Er   a puţin după miezul nopţii şi sperase să-l găsească acasă. Îi nimerise apartamentul din patru încercări şi fusese cât pe ce să-l rateze. Geamul de la bucătărie era larg deschis şi duhnea a tutun de-i mutase nasul din loc.
   Max nu fuma. Şi-ar fi dat seama de asta în cele două zile pe care le petrecuse cu el. Se aflase la un pas de a sări pe pervazul următor, când de sub acel miros dezgustător prinse izul lui. Nedumerită, sărise şi aterizase în mijlocul bucătăriei spaţioase, adulmecând atentă. Simţea mirosul lui destul de clar şi, tiptil, se strecurase în holul larg.
   Televizorul din living mergea şi îi luă doar o secundă ca să-şi dea seama că Max nu ajunsese acasă.

          Surpriza cea mai mare o avusese când, intrând în biroul lui, o pisică mare şi tărcată îi sărise direct la beregată.
   Alecsandra o înşfăcase de ceafă din zbor şi o privise în ochii galbeni, cu irisul atât de dilatat încât îşi văzuse propriul chip reflectat în ei. Motanul îşi lipise urechile de cap, se zburlise tot, o scuipase şi sâsâise la ea. Amuzată, Alecsandra îl sâsâise şi ea, dezgolindu-şi colţii. Motanul ripostase imediat, miorlăind scăzut şi ameninţător, în timp ce ghearele-i patinau pe faţa ei ca pe sticlă, scoţând un scârţâit deranjant.
   Animalul avea vână în el, îşi zise ea distrată, în timp ce rabata geamul de la bucătărie. De regulă, pisicile o scuipau şi fugeau speriate. Niciuna n-o mai atacase până atunci.
   Închise motanul în bucătărie, stinse lumina, apoi se întoarse în living şi opri televizorul. Cercetă dormitorul lui, vârându-şi curioasă nasul peste tot, fără jenă.
   Mirosul lui Max, puternic, seducător şi extrem de masculin era peste tot, intoxicând-o. Tresări violent când se pomeni adulmecându-i perna pe care dormise. Asta nu era bine. Nu era bine deloc!
   Dispăru în biroul mobilat destul de spartan şi imediat dosarele îi atrăseseră atenţia. Primul era mai gros şi conţinea rapoartele şi pozele tuturor victimelor, luate din diferite unghiuri, al doilea era mai subţire şi cuprindea viaţa pe care i-o plăsmuise Marcus, plus câteva note personale ale lui Max.
   Îl răsfoise rapid, cu inima bătându-i în piept. Ştia că era un timp perspicace, cu un IQ impresionant, dar nu se aşteptase că el să aibă un asemenea spirit de observaţie şi să lege lucrurile între ele atât de precis. Fusese o neglijenţă din partea ei să nu se întoarcă în seara aceea în port şi să cerceteze prora Aurorei. Pur şi simplu nu se gândise în momentul în care o izbise, deviindu-i direcţia, c-ar fi putut să lase vreo dovadă în urma ei, care s-o incrimineze mai apoi.
   Situaţia devenise mai dificilă şi mai complicată decât se aşteptase. Şi trebuia rezolvată imediat, înainte să ajungă şi mai dificilă şi mai complicată.
   Acum, privindu-l pe bărbatul care izbutise să se apropie de ea mai mult decât îşi dorise, Alecsandra îşi dădu seama că lucrurile aveau să se înrăutăţească şi mai mult dacă nu izbutea să-l lămurească să abandoneze căutările şi să înceteze s-o mai urmărească pe ea.
   - Nu foarte mult, îi răspunse ea serioasă la întrebare. Cel mult două ore.
   - Bine, acceptă Max, trecând-şi o mână peste faţă. Pot să-mi fac o cafea? Am creierul pe jumătate în comă.
   - O să şi fumezi?
   - Te deranjează?
   - Da. Am... un nas foarte sensibil.
   - E-n regulă. Oricum mi-e rău de la ele.
   Îi întoarse spatele şi porni spre bucătărie. Alecsandra se încruntă şi porni după el. În clipa în care Max deschise uşa, motanul ţâşni ca din puşcă şi-i sări în cap.
   - Belzebuth!
   Alecsandra alunecă lateral şi-l prinse cu grijă de ceafă, ţinându-l în aer.
   - E corcit cu pittbull sau ce?!
   Belzebuth era zburlit ca o perie de vase, mârâia, sâsâia şi scuipa, zvârcolindu-se în aer şi încercând să scape din mâna ei.
   - Nu ştiu, l-am cules de pe stradă, răspunse Max, încruntându-se. Nu l-am văzut niciodată să facă aşa.
   - Asta pentru că are instincte bune, Max, zâmbi ea felin. El simte pericolul pe care tu-l ignori.
   - N-o să mă răneşti, Alecsandra, declară el cu convingere. Am încredere în tine.
   Simplu, dezarmant. De ce naiba era totul atât de simplul cu el?
   - În locul tău eu n-aş fi atât de sigură, Max, oftă ea.
   Max n-o băgă în seamă. Deschise unul din dulapurile suspendate şi scoase cutia în care-şi ţinea boabele de cafea şi râşniţa electrică. Alecsandra dispăru să închidă motanul angoasat în baie. Auzi sunetul turat al motorului şi imediat prinse aroma proaspătă a cafelei. Se opri în prag, privindu-l atentă.
   Max era un tip chipeş şi carismatic. Isteţ. Intuitiv. Şi extrem de sexy, cu port-arm-ul din piele neagră prins în jurul umerilor solizi. Puţin cam nesocotit, dar nu-l putea blama pentru asta. Era conştientă de atracţia pe care o exercitau vampirii în jurul lor, iar oamenii erau cei mai vulnerabili la acest soi de farmec întunecat. Îl plăcea şi ca om, şi ca bărbat. Suficient de mult încât să-şi dorească să-l păstreze în viaţă. Nu înţelegea de ce voia asta, dar părea un lucru suficient de important ca s- o pună în mişcare şi s-o determine să încerce măcar.
   - Cum ai ştiut unde sunt în seara asta? îl întrebă curioasă.
   Max îşi arcui o sprânceană amuzat.
   - Am avut o viziune cu tine şi am recunoscut locul.
   - Max.
   - Lucrez la FBI, Lex. Am relaţii. Maşina aia e furată?
   - Nu.
   - Presupun că dacă voi încerca să dau se posesorul ei, voi nimeri la o adresă falsă.
   - Presupui corect.
   - E a ta?
   - Da.
   - E un dar?
   - Da.
   Apa de pe plită începu să fiarbă. El măsură exact trei linguriţe cu vârf din cafeaua măcinată proaspăt, adăugând şase cuburi de zahăr. Alecsandra se strâmbă.
   - E de la iubitul tău?
   Ea oftă, dându-şi ochii peste cap. Marcus îi fusese mai mult decât suficient pentru o singură noapte. N-avea chef să sufle din nou în amorul lezat al unui alt mascul, la fel de încăpăţânat.
   - Nu. Niciunul dintre tipii cu care m-ai văzut în seara asta nu este amantul meu. Nu te-am minţit, Max. N-am pe nimeni care să-mi facă inima să tresară de fericire atunci când mă întorc acasă.
   - Tipul ăla blond este îndrăgostit de tine până peste urechi.
   - Adevărat.
   Max zâmbi mâhnit, apoi zâmbetul i se topi.
   - Spune-mi ceva: tipul ăla chiar a mârâit la mine?
   Expresia indignată de pe faţa lui o făcu zâmbească.
   - Da, chiar te-a mârâit.
   - Nu pare... prea civilizat, mormăi el.
   - Nici nu este. Mai ales cu oamenii.
   Max schiţă un zâmbet. Declaraţia ei nu-l surprinse, nu-l alarmă. Indirect, Alecsandra recunoscuse că nu era om. Atunci, ce era ea? Bănuia că avea să afle destul de curând.
   - Ceva din ceea ce este el se regăseşte şi în tine, rosti el gânditor, turnându- şi cafeaua într-o cană smălţuită de lut. Şi-n tipul celălalt, şi în spledorile acelea ambulante care s-au volatilizat în noapte. Sunteţi cu toţii... prea perfecţi!
   Alecsandra tăcu, privindu-l lung.
   - E sunt doar pe jumătate la fel ca ei, recunoscu ea într-un târziu. Hai să mergem în biroul tău.
   Max îi făcu semn s-o ia înainte. Alecsandra dispăru. Când ajunse în cabinetul său de lucru, ea era deja aşezată turceşte pe tăblia biroului şi scotea rapid pozele victimelor din dosarul cazului său. Le înşiră pe masă, răsucindu-se şi reglând braţul extensibil al veiozei de birou, ca să aibă o lumină mai bună, apoi îi făcu semn să se aşeze în scaunul mobil.
   - Ce vezi când te uiţi la toţi oamenii ăştia, Max? îl întrebă ea, dându-şi părul după ureche, cu privirile aţintite asupra fotografiilor.
   - Văd zece victime cu carotidele străpunse şi trupurile secate de sânge.
   - Cum explici tu asta?
   - Nu pot. Este imposibil ca cineva să le aspire tot sângele prin cele două puncte fără ca presiunea creată să nu le distrugă vasele.Şi totuşi, la autopsie, erau toate intacte. Inclusiv capilarele.
   - Ce crezi că foloseşte pentru asta?
   - Nu pot să-mi imaginez. Un aparat bine pus la punct...
   - Amicul tău, legistul, a venit în seara aceea cu o teorie mult mai interesantă şi, din nefericire, foarte aproape de adevăr, pe care tu însă ai ignorat-o.
   Max se încruntă, apoi îşi aminti. Ochii i se îngustară suspicioşi.
   - Nu cred în basme.
   - Am mai avut discuţia asta odată, Max, îi reaminti ea cu blândeţe. Legendele, basmele, miturile lumii... toate sunt inspirate după un fapt real.
   - Vrei să spui că... vampirii chiar există în realitate? făcu el ironic.
   - Ai vrut răspunsuri, Max. Acum ai unul. Câteodată adevărul se poate dovedi absurd şi inacceptabil, dar asta nu-l face mai puţin real.
   - Tu nu eşti vampir! rosti el cu toată convingerea.
   - Max, nu vin dintr-o altă galaxie, spuse ea serioasă, privindu-l insistent. Nu aparţin niciunei rase extraterestre şi nu...
   - Tu nu eşti vampir, Alecsandra. Inima ta bate. O aud de aici.
   - Chiar? zâmbi ea, arcuindu-şi o sprânceană surprinsă, cu o urmă vagă de sarcasm.
   - Da. Nu am cunoştinţe în domeniu, dar am văzut Interviu cu un vampir şi toată trilogia Underworld. Inima acestor creaturi este moartă, dacă e să mă iau după scenarii şi...
   - Greşit, zâmbi ea. Nu este moartă numai pentru că nu mai pulsează. Un vampir este capabil să simtă uneori mult mai mult decât un om. Poate simţi iubirea, durerea, singurătatea şi disperarea mult mai puternic decât un muritor. Iar inima mea bate pentru simplul motiv că o parte din mine a rămas umană.
   - Nu te cred!...
   - Max, crezi că ăştia sunt de formă? îşi pierdu ea răbdarea.
   Alecsandra îşi dezgoli gingiile, forţându-şi caninii să-i iasă complet din alveole pentru trei secunde întregi, după care şi-i retractă uşor. Îl privi curioasă, aşteptându-se la orice, numai la reacţia pe care el o avu nu.
   Ochii lui verzi se făcură mari şi se umplură de fascinaţie.
   - Uau! Iisuse!... Mai fă odată, îi ceru el, aplecându-se spre ea ca să vadă mai bine.
   Alecsandra îşi arcui o sprânceană într-o expresie amuzată. De regulă, oamenii o luau la fugă urlând. Max părea a fi excepţia. Puţin derutată, îi făcu pe plac, etalându-şi din nou armele din dotare.
   Max îşi trase scaunul mai aproape şi întinse mâna să atingă vârful unui colţ de aproape trei centimetri lungime. Alecsandra se retrase brusc şi-i dădu mâna cu grijă la o parte.
   - Nu umbla în gura mea, Max! rosti ea pe un ton îngheţat. N-ar fi o mişcare prea inteligentă.
   - De ce? O să mă muşti?
   - Mi-ar place să cred că nu.
   Sări agitată de pe birou şi se duse la fereastră, aruncând încă o privire spre strada aproape pustie.
   - N-am muşcat niciun om până acum... dar tu mă tentezi al naibii, Max! Miroşi într-un fel irezistibil pentru mine, care mă zăpăceşte.
   Se răsuci spre el şi-l privi.
   - Acesta este şi unul din motivele pentru care va trebui să păstrezi distanţa de mine.
   - Ţi-e teamă că într-o bună zi n-ai să fi suficient de atentă şi-o să-ţi vâri colţii în gâtul meu?
   - Max, îmi lasă gura apă numai şi când mă gândesc la asta, zâmbi ea cu infinită dulceaţă, sperând să-l sperie suficient cât să-l facă să înţeleagă riscul. De fapt, nu mă pot uita la tine fără să mă întreb cam ce gust ai avea.
   - Ce ţi s-a întâmplat, de fapt, Alecsandra? o întrebă el, privind-o grav.
   - E o poveste lungă, Max. N-am vreme şi nici chef să ţi-o povestesc. Am o groază de alte probleme pe cap, infinit mai importante, care trebuiesc urgent rezolvate. Şi trebuie să plec.
   Înghiţi cu greu nodul dureros din gât.
   - Va trebui să încetezi să mă mai cauţi, Max. Munca ta aici s-a încheiat. Vampirul pe care tu îl cauţi va fi în curând executat. Asta îţi pot spune şi atât ar trebui să-ţi ajungă.
   - Eşti în pericol acum?
   Alecsandra se gândi o clipă la răspuns. Se decise să fie sinceră.
   - Da. Din mai multe direcţii, recunoscu ea ambiguu. Şi, dacă nu mă asculţi, o să ne expui pericolului pe amândoi. Nu pot avea grija ta, Max. Vreau să rămâi în viaţă. Îl privi şi se hotărî să schimbe repertoriul. Ai un copil de crescut, la care trebuie să te gândeşti, Max...
   Răsări lângă birou şi luă poza înrămată de acolo, privind lung chipul copilei aflată la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă. Era roşcată, cu părul lung şi creţ de culoarea aramei, faţa plină de pistrui, ochi mari şi verzi - ochii tatălui ei. Zâmbetul larg dezvelea o dantură plină de sârme şi era atât de drăgălaş şi de inocent încât te subjuga.
   - Este adorabilă, zâmbi Alecsandra, privindu-l cu ochi strălucitori. Şi-ţi seamănă uluitor de mult... Nici nu pot să-ţi spun cât te invidiez pentru asta!
   Max o privi lung, simţind durerea, tristeţea şi resemnarea care mocneau sub expresia neclintită a chipului ei.
   - De ce?
   - Cei ca mine sunt trasformaţi, oftă ea. Nu există o naştere clasică, ci mai degrabă o... prefacere. Trupul îţi încremeneşte şi rămâne neschimbat din momentul în care ai fost muşcat. Totul în tine se împietreşte şi-ţi devine extrem de dur, simţurile ţi se ascut şi ai percepţiile cu totul modificate. Câştigurile sunt imense: devenim mai puternici, ne mişcăm extrem de repede, nu avem nevoie de somn şi ni se deschide înainte o veşnicie pentru a face orice ne trăsneşte prin cap, fără teama că ne expiră timpul. Cei mai puternici dintre noi izbutesc să-şi păstreze o parte din conştiinţă, însă cei mai mulţi nici măcar nu se străduie să-şi bată capul cu asta. Uităm cu desăvârşire ceea ce am fost înainte de a ne transforma, ca şi cum am muri pentru a ne reîncarna într-o altă formă, doar că aceasta este cu mult mai... desăvârşită. Dar sunt şi dezavantaje: dacă eşti femelă, nu poţi procrea şi nu te poţi bucura de plăcerea de a-ţi ţine propriul copil în braţe.
   - Ţi s-a dat să alegi să fi ceea ce eşti acum?
   - Nu.
   - Cei care erau cu tine în seara asta... ucid oameni ca să se hrănească?
   - Nu. Însă alţii o fac şi noi avem grijă să plătească.
   - Şi atunci? Cum vă luaţi raţia? Presupun că sângele uman stă la baza existenţei voastre.
   - Max, există bănci de recoltare a sângelui peste tot în lume. Îl poţi cumpăra cu banii jos sau prin comandă online. Desigur, nu este atât de satisfăcător ca cel luat direct din sursă, dar eviţi complicaţiile şi mizeria.
   - Şi tu bei?
   Alecsandra îşi îngustă ochii. Pe faţa lui nu se citea oroare, ci doar un soi de curiozitate morbidă.
   - Cosum numai sânge animal, recunoscu ea încet. Este mai uşor de procurat şi mai ieftin. În periferie sunt cele mai mari abatoare din zonă. Sena era cea care se ocupa de asta înainte să... plec.
   Max dădu din cap, rumegând informaţiile primite.
   - Cât de bătrână eşti de fapt? se încruntă el, privind-o cântăritor.
   Alecsandra îl fixă amuzată.
   - Tehnic, am împlinit trei decenii de viaţă, dacă este să-i socotesc şi pe cei de dinainte. Dacă este să mă ghidez după timpul scurs de când m-am transformat, sunt aptă doar să absolv grădiniţa. Au trecut şase ani de când am fost muşcată. Şi nu, nu sunt nemuritoare, îi intui ea următoare întrebare. Doar că voi îmbătrâni foarte, foarte, foarte încet.
   - Cam în cât timp?
   Alecsandra zâmbi.
   - Păi, stră-stră-stră-stră-nepoţii stră-stră-stră-nepoţilor tăi vor fi murit de câteva secole bune în clipa în care ochii mei nu vor mai vedea nimic. Mi s-au garantat cam două milenii. Tragi de timp, Max? îşi înclină ea capul într-o parte, privindu-l cu indulgenţă.
   - Aş încremeni timpul dacă aş putea, mărturisi el cu o expresie chinuită în ochi. Nu vreau să pleci, Alecsandra. Şi mă oftică îngrozitor faptul că nu am nicio putere să te fac să rămâi. Dar nici n-o să-ţi cer asta. Oricum ar fi şi indiferent ce se va întâmpla de acum încolo, îţi voi respecta dorinţa şi nu te voi mai căuta. Dar voi rămâne aici. Deja am cerut transferul. Şi te voi aştepta.
   Alecsandra îl privi nemişcată, apoi puse fotografia Jessicăi încet pe birou. Golul din pieptul ei se dilată, sufocând-o.
   - Îmi faci despărţirea foarte grea, Max.
   - Îmi pare rău.
   Alecsandra închise ochii, respirând cu grijă pe nas. Mirosul lui îi gâdila papilele, făcând-o să saliveze. Niciodată n-avea să poată sta lângă el complet relaxată, bucurându-se de compania lui, fără să-i poftească sângele. Deschise ochii, privindu-l înfuriată, mai mult pe ea însăşi decât pe el.
   - Ai grijă de tine, Max.
   În clipa următoare era ghemuită pe pervazul ferestrelor duble din living, scrutând bulevardul de dedesubt. Şi-şi dădu seama că nu-l putea părăsi astfel. Pur şi simplu ceva o ţinea pe loc. Era mai degrabă un test, dar dacă nu era în stare să-l treacă, atunci... asta era!
   Îl găsi în acelaşi loc, stând în scaun, cu o expresie distrusă pe faţă. Inima ei se strânse, dar hotărârea era deja luată.
   - Nu te mişca, îl avertiză ea sec. Nici să nu îndrăzneşti să sufli măcar!
   Se aplecă spre el, apropiindu-şi faţa de a lui, cu pleoapele pe jumătate lăsate, fixându-i gura cu prudenţă. Nu-şi îngădui să respire şi reduse încet distanţa dintre feţele lor, sfârşind prin a-şi lipi oblic gura de a lui.
   Max îi simţi buzele reci şi catifelate, nespus de blânde şi de dulci, şi făcu un efort să rămână nemişcat. Degetele i se crispară pe cotierele scaunului, dorinţa îi zvâcni sânge, fierbinte şi mistuitoare ca lava unui vulcan. Îşi ţinea ochii larg deschişi, pierduţi în auriul întunecat al ochilor ei.
   Alecsandra prelungi contactul doar câteva secunde, simţind cum totul se clatină şi se răsuceşte în ea. Se retrase brusc, înghiţind convulsiv în sec, şi-l privi cu ochi mari, sălbatici şi strălucitori. Făcu un pas în spate, apoi încă unul, fără să-l scape din priviri.
   - Alecsandra..., murmură el fără glas, schiţând intenţia de a întinde mâna spre ea.
   Dar şoapta i se pierdu în aer şi mâna lui căzu neputincioasă.
   Ea plecase.

                           CAPITOLUL 17

        Alecsandra ajunse la Refugiu tocmai când se crăpa de ziuă.
   Primise câteva apeluri de la Marcus, la care refuzase să răspundă, apoi îşi închisese telefonul.
   Se simţea obosită, confuză şi teribil de tristă. Nu se aşteptase ca despărţirea inevitabilă de Max s-o răscolească în halul acela. Probabil că nu fusese o idee deloc înţeleaptă să-l sărute de despărţire. În mod sigur nu fusese!
   Acum ştia că nu doar mirosul lui era irezistibil şi seducător, ci şi gustul lui. Nu fusese pregătită să simtă asta şi să realizeze că-l dorea pe el la fel de mult pe cât îi voia fluidul cald şi delicios care-i curgea prin vene.
   Brusc, îşi dădu seama că de când îl cunoscuse pe Max nu se mai gândise deloc la Leo. Un alt semn care-i spori neliniştea.
   Se duse direct în camera ei şi-şi schimbă hainele. Când coborî, Marcus o aştepta deja la baza scărilor. Părea nervos şi la fel de nefericit ca şi ea.
   - Alecsandra.
   - Marcus, răspunse ea fără nicio intonaţie. Unde sunt restul?
   - Jos, mai puţin Sena şi Eleni, care a rămas cu ea. Putem să stăm puţin de vorbă?
   - Mai târziu...
   - Nu! izbucni el panicat. M-aş simţi mai bine dacă am clarifica lucrurile acum, înainte să coborâm, îşi voală el neliniştea din glas.
   - Marcus, starea ta sufletească de bine nu prezintă niciun interes pentru mine în acest moment. Îmi stai în cale, mârâi ea când, dând să-l ocolească, vampirul făcu un pas lateral şi-i blocă drumul.
   - Te rog!
   Îl privi cu ochi îngustaţi un lung moment, dându-şi seama că el n-avea s-o lase în pace până când nu-i spunea tot ce avea pe suflet. Se aşeză pe trepte, privindu-l plictisită.
   - Te ascult.
   El se încruntă posomorât. Arăta ca un câine bătut.
   - Îmi pare rău, Alecsandra. Chiar îmi pare rău şi ştiu că acum nicio scuză nu are valoare în ochii tăi. Mi-am pierdut cumpătul şi regret asta mai mult decât îţi poţi imagina. Te-am dezamăgit... şi nu doar pe tine. I-am dezamăgit pe toţi, inclusiv pe mine. N-o să se mai repete.
   - Nici dacă mă vezi sărutându-mă cu cine ştie ce latino-lover-boy? îl provocă ea.
   Peste ochii lui trecu o pală de furie.
   - Nu.
   - Nu, ce, Marcus? N-o să sari la jugulara nimănui şi nici n-o să mârâi ca un descreierat la fiecare individ care mă priveşte lung?
   - N-am spus c-o să-mi convină, rosti el încet, ci doar că mă voi controla. O să accept orice te face fericită.
   - Mă surprinzi, Marcus! Aud lucruri noi.
   - Nu este nevoie să fi sarcastică.
   - Crede-mă, nu sunt!
   Se ridică, dând să treacă pe lângă el, dar el o prinse de braţ, ţinând-o cu blândeţe în loc.
   - Te rog, nu mai fi supărată pe mine. Eşti nefericită şi nu vreau asta.
   Alecsandra îl privi prudentă. Părea sincer spăşit şi îngrozitor de deprimat. Avea umbre întunecate sub ochi, semn că nu-şi luase micul dejun şi probabil că nici cina.
   Faptul că-i pierise apetitul o înduioşă. Marcus avea întotdeauna un apetit colosal.
   Îngrijorarea i se citea clar pe faţa obosită.
   - Hai să luăm o gustare înainte de a coborî, vrei? îl ispiti ea, zâmbindu-i împăciuitoare.
   Fluturarea steagului alb aduse puţină lumină în ochii lui şi-l făcu să scape un oftat uşor. Marcus nu ofta niciodată, un alt semn care o mişcă. Suferise teribil cât timp ea lipsise, nu se îndoia de asta. Aşa-i trebuia, dacă era idiot! gândi ea, fără urmă de ranchiună.
   - Ţi-am pregătit un must din struguri albi, tămâioşi, aşa cum îţi place ţie, rosti el, zâmbindu-i strâmb.
   - De unde ai avut struguri? se încruntă Alecsandra nedumerită.
   - Am rugat-o astă noapte pe Henna să dea o raită prin mall. M-ai iertat?
   - Marcus.
   Fu rândul ei să ofteze.
   - Ştii că ţin la tine, dar câteodată eşti atât de absurd!... M-ai speriat de moarte aseară!
   - Îmi pare tare rău. N-am vrut asta. Ai fost la el?
   Întrebarea, pusă pe un ton aproape indiferent, o făcu să tresară şi să intre brusc în defensivă.
   - Da. A trebuit să-l conving să-şi vadă de treburi. E un om bun.
   - N-o să-i fac niciun rău, făgădui el pe un ton aproape copilăros.
   - Marcus.
   Se opri, neştiind cum să continue.
   - El nu este o ameninţare pentru tine. Nu este o ameninţare pentru nimeni de aici. Îşi făcea doar treaba.
   - Cum a ştiut unde să te găsească aseară?
   Conversaţia decurgea pe un ton lejer, dar Alecsandra intui că el depunea eforturi serioase să rămână calm.
   - Nu ştiu. Este isteţ. Presupun că a trimis poza mea mai multor unităţi de poliţie. Am fost recunoscută şi i s-a raportat că am fost văzută în Calumet. N-am insistat prea mult să aflu. Nu era important. S-a terminat.
   Dacă el păru uşurat să afle asta, nu o arătă. Luă carafa din frigider şi-i turnă un pahar. Apoi îşi încălzi aproape doi litri de sânge într-un bol de ceramică. Era teribil de înfometat, îşi dădu ea seama, simţind cum i se strânge inima de mila lui.
   - Ştii, aseară m-am gândit foarte mult, începu Marcus, luând bolul din cuptor.
   Rase aproape jumătate din el înainte de a continua.
   - Te iubesc cum n-am iubit pe nimeni, niciodată. Te iubesc chiar mai mult decât mă iubesc pe mine. Fericirea ta este foarte importantă pentru mine. Tu eşti importantă pentru mine.
   O privi cu intensitate. Culoare ochilor lui virase din stacojiu spre nuanţa coniacului, iar cearcănele păliseră, semn că sângele băut îşi făcea efectul.
   - Dacă el te atrage, atunci... sfatul meu este să nu eziţi.
   Alecsandrei i se lungi faţa. Se holbă la el, consternată. Avea impresia că nu Marcus era cel care-i vorbea.
   - Cât ar putea să dureze relaţia voastră?... Două, poate trei decenii, continuă el, luând încă o înghiţitură din bol cu un aer gânditor. Pentru mine acest timp este doar o picătură într-un ocean. Pentru tine e mai mult. Dar el va muri şi eu tot aici voi fi, aşteptându-te. Dacă promiţi că după ce el nu va mai fi te vei întoarce la mine, atunci voi strânge din dinţi şi-ţi voi lăsa tot acest timp, fără să-ţi reproşez nimic niciodată şi fără să aştept nimic în plus din ceea ce nu eşti dispusă să oferi. Eşti de acord?
   Alecsandra deschise gura, dar o închise brusc la loc, constatând că-i pierise glasul. Îl privi pe Marcus neîncrezătoare, însă expresia din ochii lui era calmă, lucidă şi hotărâtă. Sacrificiul îl costa enorm, dar era dispus să plătească preţul numai ca ea... să fie fericită.
   - Marcus...
   Vocea îi suna ca o balama veche şi mâncată de umezeală. Bău lacomă tot paharul cu must, fără a-şi lua ochii de la el, împingând la vale nodul care i se pusese în gât.
   - Nu ştiu ce să spun..., se bâlbâi ea.
   - Gândeşte-te la ce ţi-am spus, o sfătui el grav. Dar, dacă te hotărăşti să fii cu el, atunci va trebui să-mi dai cuvântul tău că niciodată n-o să-l faci să devină unul de-al nostru. Aceasta este înţelegerea.
   Alecsandra îşi strânse pleoapele cu putere. Propunerea lui nu era doar şocantă şi surprinzătoare, ci şi... Constată nu putea s-o definească. Cert era că o năucise de-a dreptul. Şi o făcuse să-l privească pe Marcus cu alţi ochi.
   - Mulţumesc.
   Fu tot ce izbuti să spună, în timp ce punea cu grijă paharul în chiuvetă. Trecu pe lângă el, apoi se opri, reveni şi, înălţându-se pe vârfuri, îl sărută uşor pe obraz.
   Se retrase şi-l privi lung.
   - Eşti un tip formidabil, Marcus. N-am ştiut că poţi fi aşa. Oricum, îţi mulţumesc numai şi pentru că te-ai gândit la asta.
   - Rămânem prieteni? o întrebă el, ducând bolul la gură şi golindu-l rapid.
   - Prieteni, zâmbi Alecsandra. Îl luă de mână, chicotind. Hai să ne distrăm.
   Marcus o culese de pe picioare şi zbură cu ea în braţe de-a lungul coridorului.
   Deschise uşa de la beci şi o lăsă să o ia înaintea lui.
   Alecsandra o zbughi din loc, îndreptându-se spre camerele de tortură.
   Pentru prima dată în şase ani, era pregătită să savureze imaginea lui Mal în acţiune.

           Îi separaseră.
   Scuipătorul era în celula în care-i torturau de obicei pe cei capturaţi, cu Mal la cârmă. Guido, Henna, Vivien şi Cyril stăteau în picioare şi-l asistau pe Mal, cu expresii impenetrabile pe chipurile împietrite. Creatura avea pe faţă masca improvizată de Kay şi se zvârcolea, icnind şi şuierând, încercând fără succes să se ferească de pensula cu care Mal îi întindea tacticos pe braţul dezgolit dâre înguste de apă sfinţită.
   Alecsandra întâlni privirea opacă a lui Guido şi se cutremură în sinea ei. Dintre ei toţi, Guido era singurul vampir care-şi conservase umanitatea cel mai bine. Însă în acea clipă nu mai exista nimic din toate lucrurile pe care ea le respecta şi le îndrăgea atât de mult la el. Ochii îi erau roşii şi mai duri decât diamantul, plini de cruzime şi ferocitate.
   Alecsandra nu se îndoi niciun pic de faptul că acea creatură veninoasă, care îndrăznise să-i rănească iubita, avea să putrezească acolo pentru multă vreme de acum înainte, pradă unor torturi de neînchipuit.
   În încăperea următoare îl văzu pe unul din ceilalţi doi prizonieri, prins cu lanţuri grele de betonul armat. Sofia, care se afla singură cu el, se distra de minune făcându-i „manichiura”. Îi smulgea cu o vădită plăcere unghiile de la mâini şi picura acid sulfuric concentrat pe fiecare loc rămas gol.
   Teoretic, acidul n-ar fi avut niciun efect pe pielea intactă a unui vampir, însă era cu totul altă poveste dacă metoda se aplica direct pe o rană deschisă. Sângele negru şi vâscos bolborosea în contact cu acidul, provocându-i vampirului o usturime de nedescris, apoi trupul acestuia neutraliza lichidul uleios şi se regenera rapid, unghia crescându-i la loc. Timp în care Sofia se ocupa conştiincioasă de celelalte, ca apoi s-o ia de la capăt.
   Sofia nu se plictisea niciodată, fiind în stare să facă asta încontinuu, vreme de o lună încheiată. Asta era doar o fază preliminară interogatoriului care urma, vampirul fiind bine „frăgezit” înainte de a fi luat la rost.
   Alecsandra se opri în prag şi-l studie curioasă pe vampirul înalt şi brunet care se smucea în lanţuri. Era incredibil de frumos, chiar şi pentru un vampir. Şi avea nişte colţi magnifici, pe care şi-i dezgolea furios la Sofia, împroşcând-o cu obscenităţi şi ameninţări pline de originalitate.
   Sofia îl ignora, văzându-şi liniştită de treabă. Alecsandra adulmecă uşor. Nu acesta era imbecilul care-i încurcase socotelile şi o făcuse să-şi piardă timpul pe coclauri în ultima lună şi jumătate.
   Sofia îi aruncă o privire peste umăr şi-i surâse.
   - Ai întârziat, rosti ea cu reproş. Marcus şi Mario au insistat să nu începem fără tine, dar n-au izbutit să treacă peste voinţa lui Guido.
   - Nu-i nimic, surâse Alecsandra, făcând cu ochiul brunetului care o ţintui cu o privire plină de ură şi spaimă. Te las, i se adresă Sofiei, care tocmai se decisese să treacă la „pedichiură”.
   Alecsandra trecu în încăperea alăturată. Fu izbită imediat de mirosul greu al vampirului pe care Mario îl suspendase în lanţuri deasupra pardoselii de beton, cu mâinile şi picioarele răstignite în cabluri de oţel, prinse de podea şi pereţii laterali.
   În jurul gâtului îi era prinsă o zgardă lată, ale cărei zale groase erau fixate de tavan.
   Vampirul era un individ grizonat, cu trăsături incerte. Alecsandra aprecie că transformarea lui avusese loc cam în jurul vârstei de patruzeci de ani. Pielea palidă avea o tentă cafenie, ochii îi erau migdalaţi, nas proeminent cu nările uşor lăţite la bază. Părea să aibă origini amerindiene, dar la fel de bine putea să-şi fi dus zilele ca muritor şi într-un iglu de prin zona gheţurilor din nord.
   Deocamdată era lăsat în pace, o tehnică la fel de eficientă ca şi tortura, pentru că de cele mai multe ori, răcnetele de agonie care se auzeau din încăperile alăturate, fără a şti exact ce se-ntâmpla dincolo, aveau în nouă cazuri din zece darul de a face pe oricine extrem de receptiv.
   Kay şi Mario îi ţineau companie aztecului. Kay stătea în picioare, cu umerii sprijiniţi de peretele încăperii şi cu pleoapele coborâte. Părea că meditează.
   Alecsandra îi aruncă o privire lui Mario, care îşi făcea de lucru cu o bucată de lemn.
   Sculptatul era unul dintre cele mai noi hobby-uri ale lui Mario. Încercase pictura, dar după vreo şase decenii de strofocare asiduă, ajunsese singur la concluzia că-i lipsea talentul. Schiţele şi picturile lui erau acum depozitate în pod, la insistenţele Sofiei. Erau nişte lucrări oribile, pline de culori aspre şi scene de o cruzime înfiorătoare.
   Mai înainte de asta, se încăpăţânase să înveţe să cânte la pian. După doi ani, toţi cei din Refugiu cedaseră nervos şi insistaseră ca el să se apuce de orice altceva, numai să nu se mai apropie de clapele pianului în încercarea chinuită de a-i descifra misterul. Mario era un afon declarat. Guido îi sugerase cu blândeţe să se orienteze spre desen. Nici cu asta nu se descurcase, însă pentru sculptură avea un talent incredibil, pe care Alecsandra i-l recunoscuse din prima clipă.
   Avea ochiul format pentru proporţii şi linia fluidă a lucrărilor sale era realmente uluitoare. Alecsandra avea în camera ei o sculptură care repezenta patru nimfe pornind la vânătoare. Detaliile erau incredibile iar scena insufla mişcare şi o graţie care te vrăjea.
   - Querida, o întâmpină Mario, punând deoparte bucata de lemn.
   Alecsandra îşi arcui sprâncenele când zări o parte din figura la care lucra.
   Recunoscu fruntea, sprâncenele şi forma ochilor Sofiei.
   - Salut. Sofia o să dea pe spate când o s-o vadă.
   Mario rânji stângaci.
   - Sper. Se apropie ziua ei. Uite ce ţi-am adus, minha linda, făcu el un semn cu capul spre vampirul suspendat în cabluri.
   - Vai de mine! Şi nici măcar nu este ziua mea, ciripi ea, alunecând deasupra podelei.
   Se opri în faţa vampirului, privindu-l în ochii înroşiţi. Expresia din ochii lui era impenetrabilă. Părea calm şi vag plictisit. Mirosul lui îi râcâi nările. Era acelaşi miros pe care-l vânase fără succes vreme câteva de săptămâni.
   - Cum te cheamă? îl întrebă ea pe un ton lejer.
   Buzele subţiri ale creaturii se curbară într-un zâmbet vag. Ochii lui, mai degrabă vişinii decât roşii, sclipiră ironici.
    - Are vreo importanţă?
   - Nu. Oricum clipele îţi sunt numărate. Numai că nu-mi place să fiu nepoliticoasă cu oaspeţii. Dacă ţi-aş cunoaşte numele, n-aş mai fi tentată să folosesc expresiile insultătoare pe care mi le inspiră vitrina ta şi...
   - Du-te naibii, căţea!
   Alecsandra oftă.
   - Bine. Tre’ să recunosc că ai un nume cam lung. Uite cum facem: tu poţi să mă numeşti „căţea”, iar eu îţi voi spune „sugător ieftin de rahat”. Ce zici?
   Vampirul nu făcu decât să rânjească la ea, etalându-şi nişte colţi care rivalizau cu ai lui Kay. Sprânceana ei se arcui impresionată.
   - Nu prea ai faţă de Byron, comentă ea cu o expresie gânditoare, ştergându-i rânjetul antipatic de pe mutră. Nici numele de Victor nu ţi se prea potriveşte. Presupun că tu eşti Claudius, deşi cred că maică-ta n-a fost prea inspirată când te-a botezat aşa. Ştii, Steve a ciripit ca un canar. A fost foarte... cooperant. Şi pentru asta s-a bucurat de îngăduinţa noastră. A murit repede şi fără dureri. Cu tine însă presimt că lucrurile vor merge mult, mult mai încet. Dar noi nu ne grăbim. Avem o eternitate la dispoziţie... nu-i aşa? zâmbi ea larg, privindu-l cu ochii strălucind de o încântare diabolică.
   - Crezi că poţi să mă sperii? sâsâi vampirul, enervat.
   - Nu, sunt absolut convinsă că pot mult mai mult decât atât, făgădui Alecsandra mieros. Te pot face să-ţi blestemi existenţa şi ghinionul care mi te-a scos în cale. Dar nu-mi place să mă laud şi nici să anticipez. N-ar avea niciun haz...
   Un urlet sinistru se sparse de pereţii groşi ai pivniţei, reverberând de-a lungul galeriei. Era un sunet de agonie care o făcu pe Alecsandra ciulească urechile şi să zâmbească încet, iar pe vampir să pălească vizibil.
   - Dumnezeule, asta e muzică pură! suspină ea. Mă întorc la tine mai târziu, îi promise ea lui Claudius, întorcându-i spatele şi aruncându-i lui Kay o privire semnificativă.
   Se opri în prag, nevrând să rateze scena. Kay se apropie de Claudius cu un zâmbet excesiv de amabil. Îi trase pantalonii în jos şişi vârî mâna între picioarele lui. Ochii vampirului se dilatară plini de groază cu o fracţiune de secundă înainte ca organele genitale să-i fie smulse. Urletul care izbucni din pieptul lui o unse pe Alecsandra la suflet.
   Gratulându-l pe Kay un pupic zgomotos, Alecsandra se răsuci pe călcâie şi se îndreptă agale spre încăperea unde Mal se decisese să-l treacă pe scuipător la nivelul următor.
   Mal deschisese lampa de gaz, reglând flacăra până la dimensiunea lamei unui bisturiu, iar acum o trecea alene peste pieptul slăbănog al creaturii. Aceasta urla, cu ochii ieşiţi din orbite, zvârcolindu-se. Aerul se umpluse de o miasmă sufocantă, de leş aflat în plină descompunere. De sub masca improvizată se scurgeau bale veninoase, care se prelingeau de-a lungul gâtului său, dizolvând fibrele ţesăturii sfâşiate a ceea ce fusese cândva o cămaşă Armani.
   Mal lucra cu grijă, atent să nu se atingă de veninul acela care topea orice, mai puţin metalul pe care Kay i-l trântise pe mutră cu suficientă forţă încât să-i ia mulajul perfect.
   Alecsandra se opri lângă Guido, punând o mână pe braţul lui. Guido se răsuci spre ea şi-i zâmbi uşor, apoi o luă pe după umeri, trăgând-o lângă el şi sărutând-o pe frunte. Inconştient, se trezi adulmecându-l. Guido mirosea cel mai bine dintre ei toţi. Mirosul îi era foarte apropiat de cel al unei păduri după o ploaie rece de octombrie şi întotdeauna o calma.
   - Când îl luăm la întrebări? îl întrebă ea, sprijinindu-şi obrazul de umărul lui.
   - Niciodată, răspunse el cu o voce moale, sub care se întindea un ocean nesfârşit de ură şi furie rece, calculată. Şarpele ăsta va putrezi aici pentru eternitate!
   Alecsandra simţi cum i se strâng măruntaiele în ea. Un fior de gheaţă i se prelinse pe şira spinării. Guido era cel mai îngăduitor dintre ei toţi. Însă până şi bunătatea lui avea o limită. Totul era până la Sena. Şi-l înţelegea. La o adică, şi ea ar fi procedat la fel.
   Însă ideea de a şti că preţ de secole întregi aveau să aibă în pivniţă un vampir care se perpelea, pradă unor cazne de neimaginat, era de-a dreptul indigestă.
   Urletele vampirului deveniră ascuţite, isterice, râcâindu-le timpanele. Mal se apucase să-i scormonească prin orbita stângă cu flama, prăjindu-i globul ocular.
   Alecsandrei i se ridică stomacul în gât.
   Desprinzându-se cu grijă de Guido, se răsuci pe călcâie şi părăsi iute încăperea, intrând în cea alăturată. Aproape se izbi de Sofia. În ochii acesteia se citea surescitarea.
   - Zi-mi că n-a trecut la faţa lui! o imploră ea, aproape smiorcăind-se. Mor după sunetul ăla pe care-l scoate un ochi care explodează în cap. Se aude exact ca floricele de popcorn! Mai întâi fâsâie şi pe urmă: poc! mimă ea cu ambele mâini ciuperca atomică. Jur că mă excit de fiecare dată când îl aud!
   Alecsandra ştia că Sofia nu se dădea în spectacol de dragul vampirului pe care-l tortura. Ea chiar savura spectacolul. În timp ce vorbea, ochii i se aprinseră de încântare şi trepida toată.
   - Iisuse, eşti bolnavă psihic!
   - Deci au început fără mine! bâzâi ea, apoi aruncă o privire cruntă peste umăr brunetului, îngustându-şi ochii. Mă întorc mintenaş la tine!
   Şi dispăru.

        Alecsandra se apropie încet de vampirul legat în lanţuri, care paralizase de spaimă. O fixa cu o pereche de ochi injectaţi, sub care cearcănele se întinseseră ca nişte vânătăi.
   Sofia îşi atinsese parţial scopul, epuizându-l pe jumătate.
   Alecsandra se lăsă pe vine lângă el, privindu-l inexpresiv. Urletele de alături deveniseră de-a dreptul sinistre.
   - O să-ţi pun nişte întrebări, rosti ea moale, făcându-l să se concentreze asupra ei. Dacă vei coopera, atunci îţi promit că voi face totul posibilul să nu împărtăşeşti aceeaşi soartă cu cea a amicului tău de alături. Ai priceput?
   Vampirul izbuti să dea din cap, înghiţind convulsiv în sec.
   - Bine. Pentru început, numele tău.
   - Byron. Mă cheamă Byron.
   - Ok.
   Alecsandra zâmbi delicat.
   - Eu sunt Alecsandra, dar poţi să-mi spui şi Lex. Cum se numeşte jigodia scuipătoare care era cu voi?
   - Victor. Celălalt este Claudius, turui el, dornic să-i facă pe plac.
   - Tu ai făcut fotografiile acelea cu noi, Byron? îl chestionă ea pe un ton catifelat, privindu-l mătăsos.
   Vampirul păli.
   - Deci tu ai fost, concluzionă ea, dând încet din cap. Uite o întrebare de zece puncte: cui i-ai trimis originalele? Lui Igor?
   Byron se chirci şi faţa lui frumoasă se schimonosi.
   - Da sau nu?
   - Da! N-am avut încotro!
   - De ce?
   - Igor ne-a angajat să capturăm cât mai mulţi dintre ai noştri. Ne plătea foarte generos...
   - Cu HHS43, îl ajută ea.
   - Da. Câte un sfert de kilogram pentru fiecare individ. Voi sunteţi cel mai mare grup pe care l-am întâlnit până acum. Am prins şase mirosuri distincte în decursul a mai multor seri şi ne-am dat seama că există un clan prin zonă. Ne-am decis să-l folosim pe Steve ca momeală. Nu voiam să avem parte de surprize...
   Albul feţei lui deveni infinit când din camera vecină se auzi un urlet cumplit, care se transformă într-un hohotit care friza demenţa.
   - Uită-te la mine, Byron, îi ceru Alecsandra calm. Ochii lui bulbucaţi se întoarseră spre ea. Igor ţi-a spus la ce-i trebuiau captivii?
   - Nu. Cu mine n-a vorbit niciodată. Victor este cel care aranjează ploile aici, iar Steve se ocupa de plăţi. Steve spunea că vom primi ceea ce vrem dacă ne facem treaba repede şi bine.
   - Adică?
   - Ni s-au promis teritoriile din nordul Canadei, mie şi lui Claudius.
   - Înţeleg.
   Alecsandra oftă uşor, stăpânindu-şi mânia.
   - Şi Victor nu s-a supărat că-l lăsaţi pe dinafară?
   - Victor nu este din grupul nostru, mormăi Byron. Este servitorul lui Igor. A fost trimis să ne supravegheze.
   - M-am prins. Câţi vampiri aţi reuşit să-i strângeţi lui Igor până acum?
   - Douăzeci şi unu: treisprezece masculi şi restul femele.
  - Şi le-ai făcut poze tuturor?
   - Nu. Ni s-a cerut să le fotografiem doar pe ele şi să-i trimitem pozele înainte de a acţiona.
   - De ce?
   - Îl interesa cineva în mod special.
   - Cine anume? întrebă Alecsandra, ţinându-şi respiraţia, ştiind instinctiv răspunsul înainte să-l primească.
   - Cred că despre tine este vorba...
   Auzi mârâitul scăzut şi ameninţător al lui Marcus din prag cu o secundă înainte ca acesta să se repeadă. Nu avu timp şi nici cum să-l oprească. În clipa următoare, Marcus stătea ghemuit pe pieptul lui Byron, cu pumnii încleştaţi pe grumazul acestuia, izbindu-l în mod repetat cu capul de podea.
   - Te omor, cretin nenorocit ce eşti!
   - Marcus, îl apucă Alecsandra de un braţ tare ca granitul. Dă-i drumul! Nu ne mai poate spune nimic dacă-i faci creierii terci!
   Marcus mârâi furios, dar se conformă, nu înainte de a-l mai izbi încă odată pe captiv, scurt şi îndesat, cu ceafa de beton.
   - Byron. Uită-te la mine!
   Aşteptă ca vampirul să-şi ia ochii holbaţi de la faţa fioroasă a lui Marcus.
   - Ai mai vorbit cu Igor de când i-ai trimis fotografiile?
   - Eu n-am vorbit şi nici nu l-am văzut vreodată pe Igor. Păstrează legătura cu noi doar prin Victor. Igor l-a sunat şi i-a cerut să nu facem nimic până când nu ne trimite ajutoare.
   Marcus şi Alecsandra schimbară o privire rapidă.
   - Pe cine trimite încoace?
   - Nu ştiu. A zis doar să ne retragem şi să aşteptăm telefonul lui.
   - Bine. Când a început colaborarea voastră cu el?
   - Acum opt luni, confirmă Byron spusele lui Steve.
   - Ce-aţi făcut cu cei pe care i-aţi capturat?
   - I-am închis în nişte cuşti speciale şi i-am încărcat la bordul unui avion privat.
   - Cu destinaţia?
   - Nu ştiu. Nu ne-a interesat. Atâta timp cât eram plătiţi la termen, noi am fost mulţumiţi şi...
   În încăperea alăturată se făcu brusc linişte. Tăcerea subită îl scoase pe Byron din minţi. Începu să se zbată ca muşcat de streche, urlând.
   - Am spus tot ce ştiu! Jur!... Am spus tot!
   - Linişte-te, Byron, eu te cred pe cuvânt, îi zâmbi Alecsandra subţire.
   Sofia apăru în prag, părând uşor dezamăgită.
   - Mal a început să mă enerveze, bombăni ea. Nu a vrut să-i prăjească ăluia decât un ochi! Zice că pe celălalt i-l mai lasă în cap pentru o vreme.
   - Ce cruzime din partea lui să procedeze aşa! o căină Alecsandra, ridicându-se.
   - Guido zice să luăm cu toţii o pauză ca să gustărim ceva. Eu îmi bag picioarele! Vivien zicea că o să plouă după prânz, aşa că mă duc să vânez.
   Se răsuci pe călcâie şi ieşi înţepată din încăpere. Alecsandra ezită o fracţiune de secundă şi se luă după ea.
   - Ai chef să vânezi de una singură?
   - Hai şi tu, o invită Sofia, rânjind binedispusă.
   - Vin şi eu cu voi, sări şi Marcus.
   - Normal că vii şi tu, Făt-Frumos! Nu cumva să-şi scrântească prinţesa vreo unghie şi s-a apuce jalea în mijlocul codrului...
   - Auzi, nu mai fi aşa de rea cu mine! o bodogăni el, încruntându-se. Ţie nu ţi-am făcut nimic!
   - Nici n-ai putea, fermecatule! Dar dacă o mai necăjeşti vreodată pe micuţă şi mai ţipi la ea, aşa cum zice Cyril că ai făcut aseară, o să-ţi tai fuduliile şi o să te pun să ţi le mănânci fripte!
   Marcus nu comentă nimic, făcând o mutră plouată.
   Alecsandra îşi muşcă buza de jos. Toţi din Refugiu deveneau excesiv de protectori şi de mămoşi când era vorba de ea. Era cea mai tânără dintre ei şi, cu excepţia lui Marcus, cam toţi o tratau ca pe un copil, cocoloşind-o şi răsfăţând-o.
   Dacă ea avea vreo dorinţă, săreau ca arşi şi se împrăştiau care-ncotro ca să-i satisfacă micul capriciu în timp record.
   Alecsandra nu trebuia supărată, necăjită, nemulţumită, certată, etc, etc, etc...
   Pentru Alecsandra nimic nu era prea mult, prea scump sau prea greu de obţinut. Alecsandrei nu i se spunea niciodată nu!
   „Alecsandra” trebuia să schimbe asta, gândi ea, îngustându-şi ochii enervată.
   „Alecsandra” nu era handicapată şi intenţiona să le comunice şi lor această noutate.
   Şi, la naiba, avea să-şi rezolve singură problemele, fără să-şi mai vâre nimeni nasul în oala ei!

                                    CAPITOLUL 18

            Un ceas mai târziu luară maşina lui Mascus, un Hummer H5, şi se îndreptară spre nord, trecând de Gary şi cotind spre zona rezervaţiei. Mario li se alăturase în ultimul moment.
   Alecsandra stătuse de vorbă cu Guido şi Mal, punându-i la curent cu ceea ce aflase de la Byron. Dacă voiau să obţină informaţii valoroase despre rus, trebuiau s-o la întrebări pe scuipătoarea veninoasă. Guido nu comentase nimic, dar Alecsandra observase licărul criminal din ochii săi injectaţi. Guido nu voia decât să-l tortureze şi nimic mai mult. Orice conversaţie cu acea stârpitură era considerată ca fiind sub demnitatea lui. Însă răzbunarea lui personală putea să mai aştepte. Existau alte priorităţi.
   Alecsandra aruncă o privire spre norii grei care se adunau la orizont.
   Vivien avusese dreptate: în cel mult un ceas avea să plouă. Totuşi, pentru siguranţa lor, cei trei vampiri care se aflau cu ea în maşină îşi luaseră ţinutele de camuflaj solar. Erau îmbrăcaţi în nişte materiale groase, matlasate, cu jachete mulate, prevăzute cu glugă şi mănuşi, toate de culoare neagră.
   Toţi trei purtau ochelari de soare, lumina deranjându-i chiar şi prin geamurile securizate. Dacă în mod accidental se însenina dintr-odată, costumele le garantau protecţia timp de patru ore datorită foliei metalice încorporate în căptuşeală, care absorbeau ultravioletele şi infraroşiile. Cu toţii detestau acele cotume, care le îngreunau mult mişcările, dar Guido insistase ca fiecare să-l poarte atunci când părăseau Refugiul pe timpul zilei.
   Singura avantajată era Alecsandra, care se îmbrăcase lejer, într-un pantalon mulat de bumbac, o bluză cu mâneci scurte şi ghete de munte.
   Rezervaţia era extinsă pe cincisprezece hectare, o zonă împădurită destul de mică, dar care le asigura vânatul într-o formă satisfăcător de variată. Găseau cam de toate pe acolo: urşi, căprioare, cerbi, râşi, lupi şi mistreţi. Nu vânau foarte des în rezervaţie, de cel mult de două ori pe an. Când aveau chef să se distreze cu adevărat, luau avionul lui Mal şi zburau cu toţii spre nordul Canadei, unde petreceau acolo cam o lună încheiată.
   Marcus ieşi de pe şosea, intrând pe drumul forestier şi conduse cam două mile înainte să se afunde în pădure. Parcă maşina în mijlocul unui luminiş, apoi îşi trase gluga mult peste frunte. La fel făcură şi Mario cu Sofia şi coborâră cu toţii.
   Aerul rece, plin de aroma pământului reavăn, a frunzelor moarte şi a răşinii de pin, le gâdilă nările. Alecsandra îşi ridică nasul, adulmecând uşor, cu ochii închişi. Prinse izul unui mistreţ aflat undeva la două mile spre nord.
   Se concentră, ciulindu-şi urechile, separând sunetele, până când prinse foşnetul cald al inimii lui. Deschise ochii brusc, la timp pentru a o vedea pe Sofia trecând ca un vârtej pe lângă ea.
   - La naiba! mârâi ea, frustrată.
   Sofia simţise şi ea vânatul şi i-o luase înainte. Marcus rânji la ea pe sub gluga amplă, etalându-şi amuzat dantura perfectă. În clipa următoare, soarele intră în nori.1
   Alecsandra îşi ridică faţa spre oceanul pufos, cu tente cenuşii, pe care vântul îl împingea deasupra lor spre sud.
   - Cred că vă puteţi face comozi, băieţi, le zâmbi ea.
   Marcus şi Mario îşi scoaseră glugile şi studiară cerul pe care norii se îndesau nerăbdători. Lumina pălise suficient cât să-i facă să-şi scoată şi ochelarii.
   - Ne întâlnim peste o oră, rosti Mario, dispărând printre copaci.
   Marcus o învălui pe Alecsandra într-o privire caldă, mătăsoasă.
   -Vânezi cu mine?
   Ea-şi ţuguie buzele, reflectând.
   - Mi-l dai mie pe cel mai gras?
   - Ştii că întotdeauna îţi păstrez ce este mai bun, zâmbi el seducător.
   - Ok. Atunci... cine ajunge ultimul este o sugativă de doi bani!
   Şi ţâşni ca din puşcă, prinzându-i bombănitul exasperat. Copacii se derulau pe lângă ea cu viteză, în timp ce atenţia îi era concentrată asupra mirosurilor din jur, separându-le din fugă. Parcurse cam trei mile când prinse mirosul unei mici turme de cerbi.
   Frână brusc şi Marcus se opri lângă ea, adulmecând împreună. În clipa următoare se căţărau ca nişte veveriţe pe trunchiurile a doi arţari, ajungând în vârf şi continuându-şi vânătoarea de la înălţimea lor, pentru ca animalele să nu le prindă mirosul.
   Alecsandra chicoti scăzut când Marcus, mai mult cu ochii la ea, primi drept în faţă vârful unui pin pe care ea se balansase mai devreme, sărind peste o poiană plină cu flori de toamnă. Vampirul se agăţă cu o zecime de secundă înainte ca trunchiul să-l catapulteze mult în spate şi mârâi la ea, ofticat.
   Turma era compusă din doi masculi, unul tânăr şi zvelt, celălalt mai bătrân şi mai impunător, plus patru căprioare şi doi pui.
   Păşteau liniştiţi smocurile de iarbă trecută, în timp ce puilor le ardea de joacă.
   Alecsandra se balansă pe vârful unui mestecăn subţire, aruncându-i lui Marcus o privire care-l făcu să-şi dea ochii peste cap.
   În clipa următoare Marcus atacă, repezindu-se drept în jugulara cerbului tomnatic şi doborându-l la pământ. Se auziră behăieli speriate şi turma se împrăştie.
   Alecsandra zâmbi şi-şi dădu drumul, aterizând lin în poiană. O jumătate de secundă mai târziu îşi înfipse delicat colţii în grumazul cerbului, privindu-l recunoscătoare pe Marcus în ochi. Vampirul îşi descleştă fălcile cu grijă, îi făcu cu ochiul şi porni după celălalt cerb, lăsând-o să se bucure de vânat.
   Alecsandra închise ochii cu un oftat. Toată acea răceală întunecată din adâncul ei străluci şi se dizolvă sub alunecarea lichidă şi fierbinte a sângelui sorbit. În momente ca acestea ea înţelegea foarte bine senzaţia de plăcere absolută, aproape sexuală, pe care o simţeau vampirii care-şi urmau adevărata natură şi chemare.
   Nimic nu se compara cu senzaţia aceea sublimă şi frenetică în care viaţa prăzii trecea în trupul tău şi alunga întunericul împietrit de acolo, scăldând totul în lumină şi căldură. Şi tot în clipe ca acestea înţelegea şi sacrificiul pe care toţi cei din Refugiu îl făcuseră când renunţaseră la a mai vâna oameni.
   Sena îi povestise că sângele uman era infinit mai savuros decât al oricărei alte vietăţi de pe faţa pământului. Incomparabil mai delicios şi, implicit, mai hrănitor.
   Ea refuzase să-l încerce. Partea care mai rămăsese umană în ea se revolta pur şi simplu în faţa ideii. Desigur, cu rare excepţii...
    Imaginea lui Max îi răsări în minte, curmându-i brusc apetitul. Ea nu vâna decât rareori în rezervaţie, preferând escapadele în Canada. Max ar fi fost cu siguranţă oripilat s-o vadă în postura aceea, inumană şi crudă, de bestie. Fu cât pe ce să dea drumul cerbului din colţi, dar se răzgândi. Aspiră sângele cald până la ultima picătură, apoi se retrase, ştergându-şi gura cu podul palmei.
   Era ceea ce era şi nu mai putea schimba nimic. Regretele n-o duceau nicăieri.
   Învăţase să accepte asta şi să supravieţuiască preschimbării. Nu ucidea decât foarte rar şi, dacă Marcus n-ar fi fost cu ea astăzi, aici, şi-ar fi prins de una singură vânatul. Niciodată nu ataca animale tinere, ci doar pe cele care se apropiau de sfârşitul ciclului vieţii lor. O slabă consolare, dar asta era. Avea puţine plăceri şi printre ele se număra şi aceasta. Senzaţia pe care i-o dădea alunecarea fluidă a sângelui pe beregată era indescriptibilă şi nu se compara cu nimic altceva...
   Abătută, înşfăcă animalul de coarne şi-i făcu vânt într-un tufiş, apoi se întoarse la maşină să-i aştepte şi pe ceilalţi. Se simţea ghiftuită şi... vinovată.
   Începuse să picure când intră în maşină şi se întinse pe bancheta lată, strângându-şi genunchii la piept. Dădu drumul la muzică, dar asta n-o ajută să-şi alunge nefericirea.
   Gândurile i se învârteau în jurul lui Max şi golul din inima ei se lărgi. Se gândi la discuţia pe care o avusese cu el şi la cea pe care o avusese cu Marcus când se întorsese în zori la Refugiu.
   Oare ar fi fost posibil să trăiască alături de un bărbat, de care era pe jumătate îndrăgostită, fără să-l rănească? Să fie fericită lângă el, să-l privească dormind, să se bucure de el şi cu el de toate lucrurile mărunte, să râdă împreună?...
   Alecsandra realiza foarte bine faptul că ar fi sfârşit prin a se lega sufleteşte de el, cu pasiune şi disperare, şi ar fi urmărit cum anii trec peste ei, apropiindu-i tot mai mult de clipa în care Max avea să închidă ochii pentru totdeauna şi ea să rămână din nou singură.
   Oare avea tăria asta?

.........................................................