........................................................
6-8
Asta-i tot ce-mi permit, acea singură privire, și apoi clădirea îmi dispare din câmpul vizual.
Știu că strada e supravegheată, și totuși nu pot rezista să nu arunc o privire asupra fortăreței ei, la fel de impenetrabilă ca zidurile unui castel. Un castel gol acum, care nu mai prezintă niciun interes pentru cei care ar vrea să-l atace.
Mă uit la șoferul meu, a cărui față e ascunsă de umbre. Nu-i văd decât silueta și sclipirea ochilor, ca două scânteieri flămânde în timpul nopții.
Am văzut pe Discovery Channel emisiuni despre lei pe timp de noapte, când un foc verde le arde în ochi. Îmi amintesc acum de leii aceia, cum împărtășeau același țel flămând, așteptând momentul de atac.
Văd aceeași foame în ochii însoțitorului meu.
Aceeași foame pe care și el o vede cu siguranță într-ai mei.
Cobor fereastra și trag adânc în piept aromele calde ale orașului. Leul ce adulmecă aerul savanei. Căutând mirosul prăzii.
CINCISPREZECE
Se duseră împreună în mașina lui Dean, îndreptându-se spre vest, către orașul Shirley, la 72 de kilometri de Boston.
Dean nu vorbi aproape deloc pe drum, dar tăcerea dintre ei nu părea decât să accentueze cât de conștientă era de mirosul lui, de calmul și de siguranța lui de sine. De-abia îi aruncă o privire, de teamă să nu-i poată citi în ochi tulburarea pe care i-o pricinuise.
Se uită în schimb în jos și văzu carpeta albastră-închis de la picioare. Se întrebă dacă era nailon 6,6, albastru numărul 802, întrebându-se câte mașini aveau covorașe asemănătoare.
Aerul condiționat era prea rece; închise clapa de reglare a aerului de lângă genunchii ei și se uită la câmpurile întinse de iarbă înaltă, dorindu-și să simtă arșița din afara acestei bule de aer prea rece.
Rizzoli nu intra decât foarte rar în zona rurală a statului Massachusetts. Era o fată de oraș, născută și crescută în Boston, și nu simțea nicio afinitate pentru zona de țară cu spațiile deschise și gâzele pișcătoare. Nici astăzi nu simți nicio atracție față de ea.
Nu dormise deloc bine noaptea trecută. Se trezise speriată de mai multe ori, și se culcase la loc cu inima bubuind, ascultând pași sau șuieratul respirației instrușilor.
La 5 dimineața se ridică din pat simțindu-se ca drogată și neodihnită. De-abia după două cești de cafea se simți suficient de trează să sune la spital și să se intereseze de starea lui Korsak.
Era încă la Terapie intensivă. Și acum avea aparatul respirator.
Coborî puțin un geam și prin micuța crăpătură intră aerul cald, mirosind a iarbă și pământ.
Se gândi că din păcate era foarte posibil ca bietul Korsak să nu mai poată niciodată să se bucure de aceste mirosuri sau să simtă adierea vântului pe față. Încercă să-și amintească dacă ultimele cuvinte pe care le schimbaseră fuseseră bune, prietenești, dar nu-și putea aminti.
La Ieșirea 36 de pe autostradă, Dean urmă indicatoarele până la MCI-Shirely. La dreapta lor se înălța Souza-Baranowski, închisoarea de nivelul 6 de securitate unde fusese închis Warren Hoyt.
Dean parcă în zona vizitatorilor și se întoarse să se uite la ea.
- Dacă la orice moment simți nevoia să ieși, pur și simplu pleacă, zise el.
- De ce te aștepți să vreau să plec?
- Pentru că știu ce ți-a făcut. Oricine în situația ta ar avea probleme lucrând la cazul ăsta.
Rizzoli îi citi în ochi o îngrijorare autentică, și nu voia s-o vadă - nu făcea decât să sublinieze fragilitatea curajului ei.
- Hai se terminăm odată, de acord? zise ea și deschise ușa mașinii.
Mândria o forță să meargă spre clădire cu hotărâre mohorâtă. O făcu se treacă prin verificarea de securitate de la intrare, unde ea și Dean își prezentară legitimațiile și-și predară armele.
În timp ce așteptau o escortă, Rizzoli citi Codul de îmbrăcăminte, afișat în zona vizitatorilor:
Următoarele sunt interzise vizitatorilor: picioarele goale; costume de baie sau pantaloni scurți; orice îmbrăcăminte asemănătoare celei purtate de deținuți sau de personalul în uniformă; strat dublu de haine; îmbrăcăminte cu șireturi; îmbrăcăminte transparentă; îmbrăcăminte excesiv de largă, lejeră, groasă sau masivă....
Lista era nesfârșită, interzicând orice, de la panglici de păr până la sutiene cu benzi metalice.
Un ofițer apăru în sfârșit, un bărbat masiv îmbrăcat în uniforma albastră-deschis a MCI.
- Detectiv Rizzoli și agentul Dean? Eu sunt ofițerul Curtis. Urmați-mă.
Curtis îi conduse prin prima ușă încuiată și apoi în cușca vizitatorilor cu o atitudine prietenoasă, chiar jovială. Rizzoli se întrebă dacă ar fi fost tot așa de amabil dacă nu erau amândoi polițiști, parte a aceleași frății.
Le spuse să-și scoată centurile, pantofii, jachetele, ceasurile și cheile și să le pună pe masă pentru a le examina. După ce își goliră și buzunarele trecură prin detectorul de metale.
- Hei, aveți noroc, zise Curtis după ce trecuseră de detector. Ați ratat chiar la mustață percheziția corporală a zilei.
- Poftim?
- În fiecare zi, comandantul de schimb fixează un număr la întâmplare pentru un vizitator care să fie percheziționat corporal. Tocmai l-ați ratat. Următoarea persoană care intră o să-l nimerească.
- Să fiu pipăită mi-ar fi fost punctul culminant al zilei zise Rizzoli, ironică.
- Puteți să vi le luați pe toate înapoi pe voi. Și voi doi puteți să vă păstrați și ceasurile.
- O spui ca pe un privilegiu.
- Numai avocații și polițiștii pot să-și păstreze ceasurile dincolo de punctul ăsta. Toți ceilalți trebuie să-și lase aici toate bijuteriile. Acum trebuie să vă ștampilez încheietura stângă și apoi puteți intra la celule.
- Avem programată o întâlnire cu directorul Oxton la ora 9, zise Dean.
- Are o întârziere în program. M-a rugat să vă duc prima dată la celula prizonierului. Apoi o să vă duc la biroul lui Oxton.
Centrul Corecțional Souza-Baranowski era cea mai nouă instituție MCI, cu un sistem de securitate fără chei ultimul răcnet, operat de 42 de calculatoare cu interfață grafică, le explică ofițerul Curtis. Le arătă numeroase camere de supraveghere.
- Înregistrează în direct 24 de ore pe zi. Majoritatea vizitatorilor nici măcar nu văd un gardian în carne și oase. Aud prin interfon ce să facă.
În timp ce treceau printr-o ușă de oțel, apoi de-a lungul unui coridor lung, și printr-un alt șir de porți cu gratii, Rizzoli era intens conștientă că fiecare mișcare pe care o făcea era monitorizată.
La intrarea în Blocul de Celule C, o voce la interfon îi instrui să-și ridice legitimațiile în fața geamului pentru a fi inspectate. Își rostiră numele din nou și Curtis spuse:
- Doi vizitatori veniți să inspecteze celula prizonierului Hoyt.
Poarta de oțel glisă la o parte și intrară în sala de zi a Blocului de Celule C, zona comună a prizonierilor.
Era vopsită într-o culoare deprimantă, un verde de spital.
Rizzoli văzu un televizor fixat pe perete, canapele și scaune, și o masă de ping-pong unde 2 bărbați loveau o minge cu palete. Toată mobila era fixată în cuie de podele. Vreo 10 bărbați îmbrăcați în uniforma de denim albastru a prizonierilor se întoarseră simultan și se holbară.
Se holbară în principal la Rizzoli, singura femeie din cameră.
Cei 2 bărbați care jucau ping-pong își întrerupseră brusc jocul. Pentru o clipă, singurele sunete erau de la televizorul pornit pe CNN.
Rizzoli le întoarse privirea, refuzând să fie intimidată de prizonieri, deși putea ghici foarte ușor la ce se gândea fiecare dintre ei. Ce-și imaginau.
Nu observă că Dean se apropiase de ea, decât în momentul când îi simți brațul atingându-i-l pe-al ei, și își dădu seama că stătea exact lângă ea.
- Vizitatori, puteți merge în celula C-8, zise o voce la interfon.
- Pe aici, îi îndemnă Curtis. Un nivel mai sus.
Urcară scările metalice, care zdrăngăniră sub pantofii lor. De la galeria de sus, ce ducea pe lângă celulele individuale, puteau privi în jos către living. Curtis îi conduse de-a lungul pasarelei până ajunseră la numărul 8.
- Asta e. Celula prizonierului Hoyt.
Rizzoli se opri în prag și se uită în cușcă.
Nu văzu nimic care să deosebească această celulă de oricare alta - nicio fotografie, niciun obiect personal care să-i spună că Warren Hoyt locuise în acest spațiu - și totuși își simțea părul de pe ceafă ridicându-i-se. Deși nu mai era aici, prezența lui se imprimase chiar și în aer.
- Puteți intra înăuntru, dacă vreți, le spuse Curtis.
Rizzoli intră în celulă.
Văzu 3 pereți goi, o platformă pentru dormit și o saltea, o chiuvetă, o toaletă. Un cub gol. Așa l-ar fi preferat Warren.
Era un om ordonat, precis, care lucrase în lumea sterilă a unui laborator medical, o lume unde singurele pete de culoare erau tuburile cu sânge pe care le mânuia zi de zi. El nu avea nevoie să se înconjoare cu imagini obscene; cele pe care le purta în minte erau suficient de oribile.
- Celula asta nu a fost relocată? întrebă Dean.
- Încă nu, domnule.
- Și niciun alt prizonier nu a fost aici de când a plecat Hoyt?
- Exact.
Rizzoli se duse la saltea și-i ridică un colț. Dean apucă de celălalt colț și împreună o ridicară și se uitară sub ea. Nu găsiră decât o mică ruptură pe o parte, de abia 2 centimetri lungime. Rizzoli își vârî un deget înăuntru, dar nu găsi nimic.
Se întoarse și mătură cu privirea întreaga celulă, văzând același decor pe care-l văzuse și Hoyt.
Și-l imagină întins pe această saltea, cu ochii îndreptați spre tavanul gol, țesând în minte fantezii ce ar oripila orice ființă omenească normală. Dar Hoyt era excitat de el. Zăcuse aici transpirat, ațâțat de urlete de femei răsunându-i în ecouri în cap.
- Unde-i sunt obiectele personale? îl întrebă pe ofițerul Curtis. Corespondența?
- În biroul directorului. Vă duc acolo imediat.
- Imediat după ce m-ați sunat azi-dimineață, am ordonat ca obiectele personale ale prizonierului să fie aduse aici ca să le inspectați, zise directorul Oxton, arătându-le cu un gest o cutie mare de carton de pe birou. Noi ne-am uitat deja prin ele. N-am găsit absolut niciun obiect de contrabandă.
Sublinie acest din urmă amănunt de parcă îl absolvea de orice responsabilitate pentru tot ce se întâmplase greșit.
Impresia lui Rizzoli despre Oxton era de om care nu tolera infracțiunile, fiind nemilos în pedepsirea încălcării regulilor și regulamentelor. Era clar că scotea la iveală orice contrabandă, izola toți scandalagiii, pretindea ca stingerea să se facă la secunda exactă în fiecare seară.
Însă în ciuda tuturor eforturilor sale, un prizonier evadase, și Oxton era acum în defensivă. Îi întâmpină cu o strângere țeapănă de mână și de-abia o urmă vagă de zâmbet în ochii albaștri și reci.
Deschise cutia și scoase o pungă mare sigilată, pe care i-o înmână lui Rizzoli.
- Articolele de toaletă ale prizonierului, zise el. Sunt obiectele obișnuite de îngrijire personală.
Rizzoli văzu o periuță de dinți, un pieptene, un burete, săpun. Loțiune de corp pe bază de vaselină. Așeză rapid punga pe masă, dezgustată de gândul că Hoyt folosise zilnic aceste obiecte pentru igiena persoană. Între dinții pieptenului erau încă fire de păr castaniu-deschis.
Oxton continuă să scoată obiecte din cutie.
Lenjerie intimă. Un teanc de reviste National Geographic și mai multe numere din Boston Globe. Două batoane de ciocolată Snickers, un bloc de hârtie legală galbenă, plicuri albe și 3 pixuri de plastic.
Oxton mai scoase din cutie o pungă sigilată, aceasta conținând un teanc de scrisori.
- Și corespondența lui, spuse el. Am verificat fiecare hârtie din corespondență. Poliția statală are numele și adresele tuturor persoanelor cu care a corespondat. Bineînțeles, continuă el, înmânând legătura lui Dean, aceasta e doar corespondența pe care a păstrat-o. Probabil a existat încă o parte pe care a aruncat-o.
Dean deschise punga și scoase afară conținutul. Erau aproximativ 12 scrisori, fiecare încă în plicul ei.
- MCI cenzurează corespondența prizonierilor? întrebă Dean. O verificați înainte să le-o dați?
- Avem autoritatea de a face acest lucru. Depinde de tipul de scrisoare.
- Tipul?
- Dacă e clasificată drept privilegiată, gardienii au permisiunea doar să arunce o privire înăuntru să vadă dacă nu conține obiecte de contrabandă. Dar nu pot s-o citească. Scrisorile sunt private, între expeditor și prizonier.
- Deci n-aveți idee ce i s-a scris.
- Dacă e corespondență privilegiată.
- Care e diferența între corespondență privilegiată și neprivilegiată? întrebă Rizzoli.
Oxton reacționă la întreruperea ei cu o sclipire de iritare în ochi.
- Corespondența neprivilegiată este de la prieteni și familie sau publicul larg. De exemplu, un număr din deținuții noștri au prieteni prin corespondență din afară, care cred că fac o operă de caritate.
- Corespondând cu ucigași? Sunt nebuni?
- Multe sunt doar femei naive și singure. Susceptibile să fie manipulate de un escroc profesionist. Acest tip de scrisori nu sunt privilegiate și gardienii au autoritatea de a le citi și cenzura. Dar n-avem întotdeauna timp să le citim pe toate. Avem un volum mare de corespondență aici. În cazul prizonierului Hoyt, am avut de inspectat un număr foarte mare de scrisori.
- De la cine? Nu știam că are o familie prea mare, zise Dean.
- I s-a făcut foarte mare publicitate anul trecut. A prins interesul publicului. Toți au vrut să-i scrie.
Rizzoli fu oripilată.
- Vreți să spuneți că a primit scrisori de la fani?
- Da.
- Doamne sfinte! Oamenii sunt nebuni.
- Publicului i se pare palpitant să corespondeze cu un ucigaș. Să fie cumva în legătură directă cu faima. Manson, Dahmer, Gacy, toți au primit scrisori de la fani. Prizonierii noștri primesc cereri în căsătorie. Sunt femei care le trimit bani sau fotografii de-ale lor în bikini. Bărbați care le scriu ca să-i întrebe ce senzație ai când omori pe cineva. Lumea e plină de scrântiți la cap, scuzați-mi expresia, care se excită dacă știu personal un ucigaș adevărat.
Dar unul dintre ei făcuse mai mult decât pur și simplu să-i scrie lui Hoyt. Unul intrase cu adevărat în clubul exclusivist al lui Hoyt.
Rizzoli se uită încremenită la teancul de scrisori, înfuriată pe această dovadă tangibilă a faimei Chirurgului. Ucigaș pe post de star rock. Se gândi la cicatricile pe care le tăiase în mâinile ei și fiecare scrisoare de la fani era ca o nouă tăietură a bisturiului.
- Și corespondența privilegiată? se interesă Dean. Ați spus că nu e citită sau cenzurată. Ce califică o scrisoare ca privilegiată?
- E corespondența confidențială ce vine de la anumite oficialități de stat sau federale. Un ofițer de tribunal, de exemplu, sau procurorul general. Scrisori de la președinte, de la guvernator sau de la diverse instituții de poliție.
- Hoyt a primit asemenea corespondență?
- Poate. Nu ținem evidența tuturor scrisorilor ce vin pe adresa închisorii.
- De unde știți dacă o scrisoare e cu adevărat privilegiată? întrebă Rizzoli.
Oxton se uită iritat la ea.
- Tocmai v-am spus. Dacă e de la o oficialitate federală sau de stat...
- Nu. Vreau să zic, cum știți dacă nu e hârtie cu antet falsificat sau furat? Și eu aș putea să scriu niște planuri de evadare către unul dintre prizonierii de aici și să le trimit într-un plic de la biroul senatorului Conway, de exemplu.
Nu alesese exemplul la întâmplare.
Îl privi pe Dean și văzu că-și ridicase brusc capul auzind numele lui Conway.
Oxton ezită.
- Nu e imposibil. Dar există pedepse...
- Deci s-a mai întâmplat așa ceva.
Oxton încuviință supărat.
- Au fost câteva cazuri. Informații ilegale trimise sub masca chestiunilor oficiale. Încercăm să fim alerți la așa ceva, dar, ocazional, se strecoară câteva.
- Și corespondența care iese de aici? Scrisorile trimise de Hoyt? Pe acestea le verificați?
- Nu.
- Pe niciuna?
- N-avem niciun motiv. Nu a fost considerat un deținut problemă. A fost întotdeauna cooperant. Foarte liniștit și politicos.
- Un prizonier model. Chiar așa, zise Rizzoli.
Oxton o fixă cu o privire încruntată și înghețată.
- Avem prizonieri aici care ți-ar smulge brațele cu mâinile goale și ar râde apoi, doamnă detectiv. Bărbați care ar rupe gâtul unui gardian pur și simplu pentru că nu i-a plăcut mâncarea de prânz. Un prizonier ca Hoyt nu era prea sus pe lista noastră de îngrijorări.
Dean redirecționă calm conversația asupra subiectului.
- Deci nu știm cui i-ar fi putut scrie?
Întrebarea atât de practică păru să potolească iritarea crescândă a directorului. Oxton îi întoarse spatele lui Rizzoli și i se adresă lui Dean, ca de la bărbat la bărbat.
- Nu, nu știm, zise el. Prizonierul Hoyt i-ar fi putut scrie oricui.
În sala de conferințe de lângă biroul lui Oxton, Rizzoli și Dean își puseseră mănuși de latex și răsfirară pe masă scrisorile adresate lui Warren Hoyt.
Văzu o mare diversitate de plicuri, câteva în culori pastel și florale, unul imprimat cu Isus salvează. Cel mai absurd era un plic decorat cu imagini cu pisoi jucăuși. Da, exact imaginea potrivită pentru Chirurg. Cât de amuzat fusese probabil să primească așa ceva!
Deschise plicul cu pisoi și găsi o fotografie înăuntru, o femeie zâmbitoare, cu ochi plini de speranță. Înăuntru era și o scrisoare, cu scris de școlăriță, cu punctele de la i-uri în formă de cerculețe vesele.
Către: Domnul Warren Hoyt, prizonier
Institutul Corecțional din Massachusetts
Dragă domnule Hoyt,
V-am văzut astăzi la televizor, când vă escortau la tribunal. Cred că știu să judec excelent caracterul oamenilor și când m-am uitat la fața dumneavoastră la televizor, am văzut atât de multă tristețe și durere. Oh, atât de multă durere!
Există o bunătate în dumneavoastră; știu că există. Nu aveți nevoie decât de cineva care să vă ajute s-o găsiți...
Rizzoli își dădu brusc seama că își încleștase mâinile pe scrisoare de furie.
Voia să o cuprindă pe idioata care scrisese aceste cuvinte și s-o scuture bine. Voia s-o oblige să se uite la fotografiile de autopsie ale victimelor lui Hoyt, să citească raportul medicului legist despre agonia pe care o suferiseră înainte ca moartea milostivă să le pună capăt suferințelor.
Se forță să citească restul scrisorii, un apel siropos la umanitatea lui Hoyt și la „bunătatea ce există în noi toți.”
Luă următorul plic. Plicul acesta nu avea niciun pisoi, era un plic alb și simplu conținând o scrisoare scrisă pe hârtie liniată. Și aceasta era de la o femeie, care inclusese și o fotografie a ei, un instantaneu supraexpus cu o blondă oxigenată.
Dragă domnule Hoyt,
Pot să-ți cer un autograf? Am o colecție cu multe semnături de la oameni ca tine. Am și una dela Jeffry Dahmer. Dacă vrei sămi scri ar fii super.
Pretena ta Gloria.
Rizzoli se holbă la cuvintele pe care nu putea să creadă că o persoană normală ar fi putut să le scrie.
„Ar fii super. Pretena ta.”
- Doamne sfinte! exclamă ea. Oamenii ăștia sunt țicniți.
- Asta e atracția faimei, zise Dean. Viața lor e foarte plictisitoare. Se simt lipsiți de valoare, fără nume. Așa că încearcă să se apropie de cineva care are un nume. Vor ca magia să se lipească și de ei.
- Magia? Așa îi spui tu?
Rizzoli se uită la el fix.
- Știi ce vreau să spun.
- Nu, nu pricep nimic. Nu înțeleg de ce vor aceste femei să le scrie unor monștri. Caută o aventură romantică? Momente fierbinți cu un individ care se pregătește să le spintece burta? Asta se presupune că le aduce fiori palpitanți în viețile lor jalnice?
Își împinse scaunul în spate și se duse la peretele cu ferestre în formă de fantă. Acolo se opri cu brațele încrucișate strâns, uitându-se fix la fâșia îngustă de lumină, la dunga albastră de cer.
Orice priveliște, chiar și aceasta atât de sărăcăcioasă, era preferabilă corespondenței de la fani a lui Warren Hoyt. Cu siguranță lui Hoyt îi plăcuse atenția ce i se acorda.
- E o pierdere de vreme, rosti ea cu amărăciune. Nu e prost. Sigur a distrus orice l-ar lega de Dominator. Evident că-și va proteja noul partener. Sigur nu ne-a lăsat nimic folositor ca să-l urmărim.
- Poate că nu folositor, zise Dean din spatele ei, răsfoind hârtii. Dar cu siguranță edificator.
- Da, chiar așa. Vreau neapărat să citesc ce i-au scris nebunele astea. Mă face să-mi vină rău.
- Nu cumva chiar ăsta e și scopul?
Rizzoli se răsuci și se uită la el.
Trăsăturile lui i se păruseră întotdeauna remarcabile, dar încă niciodată chiar ca în momentul acesta, când se uita la el direct, față în față, peste masă.
- Ce vrei să spui?
- Te supără să-i citești corespondența de la fani.
- Mă enervează. Nu e evident?
- Și pentru el e evident, afirmă Dean arătându-i cu un gest teancul de scrisori. Știa că o să te supere.
- Crezi că au scopul doar să mă zăpăcească pe mine de cap? Toate scrisorile astea?
- Se joacă cu mintea ta, Jane. Le-a lăsat aici pentru tine. Colecția asta simpatică de scrisori de la admiratoarele lui cele mai înfocate. Știa că în cele din urmă te vei afla exact aici, unde ești acum, citind ceea ce i-au scris. Poate a vrut să-ți arate că are admiratoare. Că deși tu îl disprețuiești, există femei care nu o fac, care sunt atrase de el în schimb. E ca un iubit alungat, care încearcă să te facă geloasă. Încearcă să te dezechilibreze.
- Nu-ți bate joc de mine.
- Și funcționează, nu vezi? Uită-te la tine. Ești așa de încordată din cauza lui, că nici nu poți sta locului. Știe cum să te manipuleze, cum să se joace cu mintea ta.
- Îi acorzi prea mare încredere.
- Chiar crezi?
Rizzoli îi arătă scrisorile.
- Astea se presupune că sunt pentru mine? Ce, sunt centrul universului lui acum?
- Nu el e centrul universului tău? întrebă Dean încet.
Rizzoli se uită încremenită la el, incapabilă să scoată o replică, pentru că ceea ce spusese o lovise în secunda aceea ca fiind un adevăr incontestabil. Warren Hoyt era centrul universului ei.
În pivnița aceea o marcase ca fiind a lui, în felul în care orice victimă e marcată de atacatorul ei, și acum nu mai putea să-i șteargă marca de posesiune. Era săpată în mâinile ei, arsă în sufletul ei.
Se întoarse la masă și se așeză pe scaun. Se îmbrăbătă mintal să termine ceea ce începuse.
Următorul plic avea adresa expeditorului bătută la mașină: Dr. J.P. O`Donnell, 1634, Brattle Street, Cambridge, MA 02138. Lângă Universitatea Harvad, pe Brattle Street, erau casele frumoase ale elitei cu educație bună, locul unde profesori universitari și ziariști pensionați făceau jogging pe aceleași trotuare și se salutau peste întinderea peluzelor bine îngrijite.
Nu era tipul de cartier unde te aștepți să găsești acolitul unui monstru.
Rizzoli despături scrisoarea dinăuntru. Era datată cu 6 săptămâni în urmă.
Dragă Warren,
Mulțumesc pentru ultima scrisoare și pentru că ai semnat cele două formulare. Detaliile pe care mi le-ai oferit mă ajută foarte mult să înțeleg dificultățile prin care ai trecut.
Am atât de multe alte întrebări să-ți pun și mă bucur că ești în continuare de acord să te întâlnești cu mine, așa cum am plănuit. Dacă nu ai obiecții, aș vrea să filmăm interviul. Știi, bineînțeles, că ajutorul tău e absolut esențial pentru proiectul meu.
Cu sinceritate,
Dr. O`Donnell.
- Cine naiba e J.P. O`Donnell? întrebă Rizzoli.
Dean se uită surprins la ea.
- Joyce O`Donnell?
- Pe plic scrie numai doctor J.P. O`Donnell. Cambridge, Massachusetts. I-a luat interviuri lui Hoyt.
Dean se încruntă la plic.
- N-am știut că s-a mutat la Boston.
- O știi?
- E doctor neuropsihiatru. Să spunem că ne-am întâlnim în condiții ostile, de cealaltă parte a unei săli de tribunal. Avocații apărării o adoră.
- Nu-mi spune. Martor expert. Depune mărturie de partea criminalilor.
Dean încuviință.
- Nu contează ce-a făcut clientul tău, câți oameni a omorât, O`Donnell e fericită să depună mărturie în apărarea lui.
- Mă întreb de ce-i scrie lui Hoyt.
Citi încă o dată scrisoarea. Fusese scrisă cu extrem de mult respect, lăudându-l pentru cooperare. Deja nu-i plăcea de doctor O`Donnell.
Următorul plic din teanc era de asemenea de la O`Donnell, dar nu conținea o scrisoare. Scoase în schimb 3 fotografii - instantanee făcute evident de un amator. Două fuseseră făcuse afară în lumina zilei; a treia era în interiorul unei clădiri.
Pentru o clipă se uită pur și simplu la ele, simțind că i se ridică părul de pe ceafă, văzând cu ochii ceea ce creierul refuza să accepte. Se trase brusc înapoi, scăpând fotografiile din mână ca pe niște cărbuni încinși.
- Jane? Ce e?
- Asta sunt eu, șopti ea.
- Poftim?
- O`Donnell m-a urmărit pe mine. A făcut fotografii cu mine. I le-a trimis lui.
Dean se ridică de pe scaunul lui și înconjură masa ca să vină să se uite peste umărul ei.
- Nu te văd aici....
- Uite. Uite.
Îi arătă fotografia unei Honda verde-închis parcată în stradă.
- E a mea.
- Nu i se vede numărul.
- Îmi cunosc propria mașină!
Dean răsuci polaroidul. Pe verso cineva desenase o față zâmbitoare absurdă și scrisese cu carioca albastră: „Mașina mea.”
Frica îi bătea toba în piept.
- Uită-te la următoarea, zise ea.
Dean ridică a doua fotografie. Și aceasta fusese făcută la lumina zilei și arăta fațada unei clădiri. Nu era nevoie să-i spună ce clădire era; noaptea trecută fusese chiar el acolo.
Dean întoarse fotografia și văzu cuvintele: „Casa mea”. Sub cuvinte era încă o față zâmbitoare.
Dean ridică a treia fotografie, ce fusese făcută într-un restaurant.
La prima privire, părea să fie doar o imagine slab alcătuită cu clienții așezați la mese și o chelneriță cu imaginea mișcată, ce traversa încăperea cu un ibric de cafea.
Lui Rizzoli îi trebuiră câteva secunde să observe silueta așezată în centrul stânga imaginii, o femeie cu părul negru și fața văzută doar din profil, cu trăsăturile umbrite de strălucirea prea puternică a soarelui din ferestre. Așteptă să o recunoască și Dean.
- Știi când a fost făcută? întrebă el încet.
- Starfish Cafe.
- Când?
- Nu știu...
- Mergi des acolo?
- Duminica. La micul dejun. E singura zi din săptămână când...
Îi pieri vocea.
Se uită fix la fotografia propriului profil, cu umerii relaxați, cu fața îndreptată în jos, uitându-se la un ziar deschis. Era cu siguranță ziarul de duminică.
Nici nu-i trecuse prin minte că o privea cineva. Că-i făcea fotografii. Că le trimitea exact bărbatului care-i bântuia coșmarurile.
Dean răsuci polaroidul.
Pe dos era desenată o față zâmbitoare. Și sub ea, înconjurată de o inimă, un singur cuvânt.
„Eu.”
ȘAISPREZECE
Mașina mea. Casa mea. Eu.
Rizzoli călători pe tot drumul până la Boston cu stomacul încleștat de furie. Deși Dean stătea chiar lângă ea, nu se uită la el; era prea concentrată pe furia ei, pe senzația de flăcări ce o consumau.
Furia i se intensifică în momentul când Dean opri la adresa lui O`Donnell de pe Brattle Street.
Rizzoli se uită fix la casa mare în stil colonial, cu șindrile vopsite într-un alb imaculat, accentuat de obloane gri ca ardezia. Chiar și la standardele înalte ale Brattle Street, aceasta era o casă frumoasă la care un salariat bugetar nu putea nici măcar să viseze.
„Și totuși bugetarii ca mine îi înfruntă pe toți Warren Hoyt de pe lumea asta și suferă consecințele acestor bătălii” se gândi ea.
Ea era cea care-și încuia ușile și ferestrele noaptea, care tresărea din somn la ecoul unor pași fantomă, apropiindu-se de patul ei. Ea se lupta cu monștrii și suporta consecințele, în timp ce aici, în această casă grandioasă, trăia o femeie care le oferea exact acelorași monștri o ureche compătimitoare, care mergea în tribunale și-i apăra pe cei de neapărat.
Era o casă clădită pe oasele victimelor.
Femeia blondă care le deschise ușa era la fel de meticulos aranjată ca și casa ei, cu părul sclipind ca o cască, cu o cămașă Brooks Brothers și pantaloni călcați cu dungă. Avea aproximativ 40 de ani, iar fața îi era fină ca alabastrul. Și ca alabastrul adevărat, nici fața ei nu avea nicio căldură. În ochi nu i se citea decât un intelect rece.
- Doamna doctor O`Donnell? Sunt detectiv Rizzoli. Și acesta e agentul Gabriel Dean.
Ochii femeii se fixară asupra lui Dean.
- L-am întâlnit pe agentul Dean.
Și evident fiecare lăsase o impresie puternică asupra celuilalt - și nu una favorabilă, se gândi Rizzoli.
În mod limpede deranjată de vizita lor, O`Donnell îi conduse mecanic și fără zâmbet în holul mare și în camera de primire formală. Rizzoli nu se pricepea bine la artă, dar chiar și ea își dădea seama că tablourile atârnate pe pereți erau originale și probabil foarte valoroase.
„Mai multe oase de victime” se gândi ea.
Se așeză împreună cu Dean pe canapea, față în față cu O`Donnell. Nu li se oferi cafea sau ceai, sau măcar apă, un indiciu foarte puțin subtil că gazda voia ca aceasta să fie o conversație cât mai scurtă:
O`Donnell trecu direct la subiect și i se adresă lui Rizzoli:
- Ați zis că ați venit în legătură cu Warren Hoyt.
- Ai corespondat cu el.
- Da. E vreo problemă cu asta?
- Care a fost natura corespondenței dintre voi?
- Din moment ce știți despre ea, presupun că ați citit-o.
- Care a fost natura corespondenței dintre voi? repetă Rizzoli pe un ton inflexibil.
O`Donnell se uită fix la ea pentru o clipă, estimând în tăcere opoziția. Deja înțelesese că Rizzoli era opoziția, și reacționă ca atare, înțepenindu-și postura ca o armură.
- Prima dată trebuie să-ți pun o întrebare, doamnă detectiv, contră O`Donnell. De ce se interesează poliția de corespondența mea cu domnul Hoyt?
- Știi că a evadat?
- Da. Am văzut la știri, bineînțeles. Și apoi, am fost contactată de poliția statală ca să mă întrebe dacă a încercat să ia legătura cu mine. I-au întrebat asta pe toți cei care au corespondat cu Warren.
Warren. Își spuneau pe numele mic.
Rizzoli deschise plicul mare pe care-l adusese cu ea și scoase cele 3 polaroide, fiecare închis într-o pungă sigilară de plastic. I le înmână lui O`Donnell.
- I-ai trimis aceste fotografii domnului Hoyt?
O`Donnell de-abia le aruncă o privire trecătoare.
- Nu. De ce?
- Nici nu te-ai uitat la ele.
- Nu e nevoie. Nu i-am trimis nicio fotografie niciodată domnului Hoyt.
- Acestea au fost găsite în celula lui. Într-un plic cu adresa dumitale.
- Atunci probabil a folosit plicul de la mine ca să le țină în el.
Îi dădu lui Rizzoli fotografiile.
- Dumneata ce i-ai trimis, exact?
- Scrisori. Formulare pe care să le semneze și să mi le trimită înapoi.
- Formulare pentru ce?
- Foile matricole școlare. Dosarul lui medical pediatric. Orice informație ce m-ar putea ajuta să-i evaluez istoria.
- De câte ori i-ai scris?
- Cred că de 4 sau 5 ori.
- Și ți-a răspuns?
- Da. Am scrisorile lui la dosar. Pot să vă dau copii.
- A încercat să intre în legătură cu dumneata de când a evadat?
- Nu crezi că le-aș fi spus autorităților dacă ar fi făcut asta?
- Nu știu, doamnă doctor. Nu știu natura relației dumitale cu domnul Hoyt.
- A fost o corespondență. Nu o relație.
- Și totuși i-ai scris. De 4 sau 5 ori.
- L-am și vizitat. Interviul e pe casetă video, dacă vreți să vi-l dau.
- De ce ai vorbit cu el?
- Are o poveste de spus. Avem lecții de învățat de la el.
- Ca de exemplu cum să măcelărim femei?
Cuvintele îi scăpară pe gură lui Rizzoli înainte să se gândească, o săgeată de amărăciune ce nu străpunse armura celeilalte femei.
O`Donnell răspunse, netulburată:
- Ca polițistă, nu vezi decât rezultatul final. Brutalitatea, violența. Crime îngrozitoare care sunt consecința naturală a ceea ce au trăit acești bărbați.
- Și dumneata ce vezi?
- Ce a fost înainte, viața lor.
- Și acum o să-mi spui că tot ce-au făcut a fost din cauza copilăriei lor nefericite.
- Știi ceva despre copilăria lui Warren?
Rizzoli simți că-i crește tensiunea. Nu voia câtuși de puțin să discute despre rădăcinile obsesiei lui Hoyt.
- Victimelor lui nu le pasă deloc de copilăria lui. Și nici mie.
- Dar știi ceva despre ea?
- Mi s-a spus că a fost perfect normală. Știu că a avut o copilărie mai bună decât mulți alții care nu ciopârțesc femei.
- Normală.
O`Donnell părea să găsească acest cuvânt amuzant. Se uită la Dean pentru prima oară de când se așezaseră toți.
- Domnule agent Dean, zise ea. De ce nu ne oferi definiția dumitale a cuvântului normal?
Cei 2 schimbară o privire încărcată de ecourile dușmănoase ale unui război vechi ce nu se încheiase în totalitate. Dar orice sentimente ar fi avut Dean, nu i se putură citi în voce.
- Doamna detectiv Rizzoli pune întrebările, rosti el calm. Îți sugerez să-i răspunzi, doamnă doctor.
Rizzoli era surprinsă că Dean nu furase conducerea conversației de la ea. I se părea un bărbat obișnuit să preia controlul, însă în cazul acesta i-l cedase ei și alesese în schimb rolul de observator.
Iar ea permisese mâniei ei să devieze conversația de la subiect. Era momentul să reia comanda i pentru asta avea nevoie să-și controleze furia. Să fie calmă și metodică.
- Când ați început să vă scrieți unul altuia? întrebă ea.
- Acum aproximativ 3 luni, răspunse O`Donnell, la fel de concis.
- Și de ce te-ai hotărât să-i scrii?
- Stai o clipă, zise O`Donnell, cu un hohot surprins de râs. Ai înțeles greșit. Nu eu am inițiat corespondența.
- Vrei să spui că Hoyt a început-o?
- Da. El mi-a scris primul. A zis că a auzit de munca mea în domeniul neurologiei violenței. Știa că am fost martor al apărării la alte procese.
- A vrut să te angajeze?
- Nu. Știa că n-are nicio șansă să i se schimbe sentința. Nu așa de târziu. Dar s-a gândit că aș fi interesată de cazul lui. Și am fost.
- De ce?
- Mă întrebi de ce am fost interesată?
- De ce ai vrea să-ți pierzi vremea scriindu-i unui om ca Hoyt?
- El e exact tipul de persoană despre care vreau să știu mai multe.
- A fost văzut de cel puțin 6 psihiatri. Nu are nicio boală. E perfect normal, în afară de faptul că îi place să omoare femei. Îi place să le lege și să le despice burțile. Se excită când se joacă de-a chirurgul. Atâta doar că o face în timp ce femeile sunt complet treze. Ca să știe exact ce le face.
- Și totuși îl numești normal.
- Nu e nebun. Știa ce face și i-a plăcut.
- Deci crezi că pur și simplu s-a născut rău.
- Ăsta e exact cuvântul pe care l-aș folosi, fu de acord Rizzoli.
O`Donnell se uită la ea pentru un moment cu o privire ce părea să o pătrundă până în adâncul sufletului.
Oare cât de mult vedea? Faptul că avea instruire de psihiatru îi permitea oare să vadă prin masca publică a oamenilor, până la carnea traumatizată dedesubt?
O`Donnell se ridică brusc în picioare.
- Haideți până în biroul meu, zise ea. Vreau să vă arăt ceva.
Rizzoli și Dean o urmară printr-un hol acoperit pe toată lungimea lui cu un covor de culoarea vinului roșu, ce înăbușea sunetul pașilor.
Încăperea în care îi conduse era într-un contrast șocant față de camera de primire atât de bogat decorată. Biroul lui O`Donnell era devotat strict afacerilor: pereți albi, rafturi de cărți încărcate cu titluri de referință și dulapuri standard de metal pentru dosare.
Intrarea în această cameră te forța imediat să te dedici lucrului, se gândea Rizzoli. Și părea să aibă exact acest efect asupra lui O`Donnell.
Se îndreptă cu hotărâre sumbră spre birou, luă un plic de radiografii și-l duse la ecranul alb montat pe perete. Agăță filmul în clame și apăsă pe întrerupător.
Ecranul se ilumină, punând în evidență imaginea unui craniu omenesc.
- Vedere frontală, zise O`Donnell. Un bărbat alb de 28 de ani, muncitor în construcții. Era un cetățean care respecta legile, descris ca sensibil și bun soț. Tată iubitor pentru fiica lui de 6 ani. A fost rănit pe șantier când o grindă l-a izbit în cap. Agentul Dean o vede deja, zise ea uitându-se la cei 2 vizitatori. Dumneata o vezi, doamnă detectiv?
Rizzoli se apropie de ecranul luminos. Nu studia radiografii prea des, și nu se putea concentra decât asupra imaginii de ansamblu: calota craniană, cele două orificii ale orbitelor oculare, gărdulețul de dinți.
- Să pun și vederea laterală, zise O`Donnell și mai puse o radiografie pe ecran. Acum o vezi?
Al doilea film arăta craniul din profil. Rizzoli vedea acum o rețea fină de linii de fractură radiind din fruntea craniului înspre partea din spate. Le arătă cu degetul.
O`Donnell încuviință.
- Era inconștient când l-au adus la Urgențe. O tomografie a arătat hemoragie, cu hematoame subdurale mari - o adunare de sânge - apăsând lobii frontali ai creierului. Sângele a fost drenat chirurgical și pacientul și-a revenit. Sau cel puțin a părut să-și revină. Dar nu a mai fost același om. Și-a pierdut cumpătul de nenumărate ori la lucru și a fost concediat. A început să-și molesteze sexual fiica. Apoi, după o ceartă cu soția sa, a bătut-o cu atâta brutalitate, că nu i s-a mai putut recunoaște cadavrul. A început s-o lovească și nu s-a mai putut opri. Chiar și după ce i-a zdrobit aproape toți dinții. Chiar și când îi redusese fața la carne vie și fragmente de os.
- Vrei să-mi spui că asta e de vină pentru toate astea? zise Rizzoli, arătând spre craniul fracturat.
- Da.
- Vezi-ți de treabă!
- Uită-te la film, doamnă detectiv. Vezi unde e localizată fractura? Gândește-te care parte a creierului de situată chiar sub ea.
Se întoarse și se uită la Dean. Acesta îi întâlni privirea fără nicio expresie.
- Lobii frontali, rosti el.
Buzele lui O`Donnell tremurară într-un zâmbet vag. Era limpede că-i făcea plăcere ocazia de a-l provoca pe vechiul ei rival.
- Și care e rostul acestei radiografii? întrebă Rizzoli.
- Am fost chemată de avocatul apărării acestui om pentru a face o evaluare neuropsihiatrică. Am folosit ceea ce se numește Testul Wisconsin de Sortare a Cărților și un Test de Categorisire din Bateria Halstead-Reitan. Am comandat de asemenea o scanare MRI - imagine de rezonanță magnetică - a creierului. Toate au arătat aceeași concluzie: bărbatul acesta a suferit daune grave la ambii lobi frontali.
- Dar ai spus că și-a revenit complet după accident.
- A părut să-și revină.
- Are leziuni pe creier sau nu?
- Chiar și cu leziuni extinse la lobii frontali, poți umbla, vorbi și îndeplini diferite sarcini cotidiene. Ai putea avea o conversație cu o persoană cu lobotomie frontală și e posibil să nu observi nimic greșit. Dar cu siguranță are daune.
Făcu un gest către radiografie.
- Omul acesta are ceea ce se cheamă sindrom frontal de dezinhibiție. Lobii frontali ne afectează judecata și anticiparea. Abilitatea de a controla impulsuri nepotrivite. Dacă suferă leziuni, devii dezinhibat social. Dai dovadă de comportament nepotrivit, fără nicio senzație de vină sau de durere emoțională. Îți pierzi capacitatea de a-ți controla impulsurile violente. Și toți le avem, aceste momente de furie turbată, când vrem să ne răzbunăm. Să-ți izbești mașina în cineva care ți-a tăiat drumul în trafic. Sunt sigură că știi această senzație, doamnă detectiv. Când ești atât de furios că vrei să rănești pe cineva.
Rizzoli nu spuse nimic, redusă la tăcere de adevărul cuvintelor lui O`Donnell.
- Societatea consideră actele violente ca manifestări ale răului sau ale imoralității. Ni se spune că avem controlul absolut asupra propriului comportament, că fiecare dintre noi are liberul arbitru de a alege să nu rănească altă ființă umană. Dar nu numai moralitatea ne călăuzește. Și biologia are acest rol. Lobii noștri frontali ne ajută să ne integrăm gândurile și acțiunile. Ne ajută să cântărim consecințele acestor acțiuni. Fără acest control, toți ne-am lăsa pradă fiecărui impuls sălbatic. Asta s-a întâmplat cu acest om. Și-a pierdut capacitatea de a-și controla comportamentul. A avut sentimente sexuale față de fiica lui, așa că a violat-o. Soția lui l-a înfuriat, așa că a omorât-o din bătaie. Din când în când, toți avem gânduri tulburătoare sau nepotrivite, oricât de trecătoare ar fi ele. Vedem o persoană necunoscută, dar atrăgătoare, și prin minte ne trec gânduri la sex. Asta-i tot - doar un gând trecător. Dar dacă ne-am lăsa pradă impulsului? Acest impuls sexual ar putea duce la viol. Sau mai rău.
- Și asta a fost apărarea lui? Creierul meu m-a pus?
În ochii lui O`Donnell văzu o sclipire de iritare.
- Sindromul de dezinhibiție frontală e un diagnostic acceptat între neurologi.
- Mda, dar funcționează în instanță?
O pauză rece.
- Sistemul nostru legal funcționează și acum cu definiția nebuniei din secolul XIX. E de mirare atunci că instanțele ignoră și neurologia? Omul acesta e acum în celula condamnaților la moarte din Oklahoma.
O`Donnell smulse supărată cele două filme din fața ecranului și le vârî înapoi în plic.
- Și ce-are asta a face cu Warren Hoyt?
O`Donnell se duse la biroul și luă un alt plic din care scoase altă pereche de filme, pe care le agăță la lumină. Și acestea era radiografii craniale, o vedere frontală și una laterală, dar mai mici. Un craniu de copil.
- Băiatul acesta a căzut în timp ce se cățăra pe un gard, zise O`Donnell. A căzut cu fața în jos, lovindu-se la cap de trotuar. Uitați aici, pe vederea frontală. Se vede o crăpătură micuță, ce urcă de la nivelul sprâncenei stângi. O fractură.
- O văd, zise Rizzoli.
- Uită-te la numele pacientului.
Rizzoli se concentră asupra pătrățelului de la marginea filmului, ce conținea datele de identificare. Ceea ce văzu o făcu să rămână complet nemișcată.
- Avea 10 ani la data accidentului, afirmă O`Donnell. Un băiat normal și activ care creștea într-o suburbie bogată din Houston. Cel puțin, așa reiese din dosarul lui medical pediatric și din rapoartele de la școala lui elementară. Un copil sănătos, cu inteligență peste medie. Se juca bine cu ceilalți.
- Până a crescut și a început să-i omoare.
- Da, dar de ce a început Warren să omoare? Acesta leziune poate fi un factor, zise ea, arătând radiografiile.
- Hei, și eu am căzut de pe spalier când aveam 7 ani. M-am lovit tare la cap de o bară. Dar nu am început să hăcuiesc oameni.
- Vânezi însă oameni. Exact așa ca el. De fapt, ești un vânător profesionist.
Rizzoli simți o explozie de furie înroșindu-i fața.
- Cum poți să mă compari cu el?
- Nu te compar cu el, doamnă detectiv. Gândește-te însă cum te simți chiar acum. Probabil ai vrea să-mi tragi o palmă, nu-i așa? Și atunci ce te oprește? Ce te ține în frâu? Moralitatea? Bunele maniere? Sau pur și simplu logica rece, care te informează că ar apărea consecințe? Certitudinea că vei fi arestată? Toate aceste considerații împreună te împiedică să mă ataci. Și acest proces mintal se desfășoară în lobii frontali. Datorită acestor neuroni intacți ai dumitale, ești capabilă să-ți controlezi impulsurile distrugătoare. În majoritatea timpului, adăugă cu subînțeles, după o mică pauză.
Aceste ultime cuvinte, țintite ca o suliță, își nimeriră exact ținta. Era un punct sensibil de vulnerabilitate.
Cu 1 an înainte, în timpul anchetei Chirurgului, Rizzoli făcuse o greșeală îngrozitoare, care o va face de rușine pentru totdeauna. În toiul unei urmăriri, împușcase mortal un om neînarmat.
Se uită fix la O`Donnell și văzu în ochii ei o clipire de satisfacție.
Dean întrerupse tăcerea:
- Ne-ai spus că Hoyt a fost cel care te-a contactat. Ce spera să obțină din asta? Atenție? Compasiune?
- De ce nu înțelegere umană? replică O`Donnell.
- Asta e tot ce a pretins de la dumneata?
- Warren se zbate să afle răspunsuri. Nu știe ce anume îl împinge la crimă. Știe că e diferit. Și vrea să știe de ce.
- Ți-a zis el asta efectiv?
O`Donnell se duse la birou și luă un dosar.
- Am aici scrisorile lui. Și caseta video cu înregistrarea interviului.
- Ai fost la Souza-Baranowski?
- Da.
- La sugestia cui?
O`Donnell ezită.
- Amândoi ne-am gândit că ar fi util.
- Dar cine a venit efectiv cu ideea unei întâlniri în persoană?
Rizzoli răspunse la întrebare în locul lui O`Donnell.
- El a fost. Nu-i așa? Hoyt a cerut o întâlnire.
- Se poate să fi fost sugestia lui. Dar amândoi am vrut să facem asta.
- N-ai nici cea mai vagă idee de ce te-a rugat de fapt să mergi acolo, nu-i așa? zise Rizzoli.
- Trebuia să ne întâlnim. Nu pot evalua un pacient fără să-l văd față în față.
- Și în timp ce stăteați acolo, față în față, la ce crezi că se gândea el?
Expresia lui O`Donnell era disprețuitoare.
- Și dumneata știi?
- Oh, da. Eu știu exact ce-i trecea prin minte Chirurgului, afirmă Rizzoli, care-și regăsise vocea, pe un ton rece și neabătut. Te-a rugat să mergi acolo pentru că a vrut să te măsoare personal. Asta face el cu femeile. Ne zâmbește, ne vorbește frumos. E în raportul lui de la școală, nu? „Un tânăr politicos”, așa l-au descris profesorii. Pun pariu că a fost politicos și când ai mers să te întâlnești cu el, nu-i așa?
- Da, a fost...
- Un simplu individ obișnuit, cooperant.
- Doamnă detectiv, nu sunt așa de naivă să cred că e un om normal. Dar a fost cooperant. Și era tulburat de acțiunile lui. Voia să înțeleagă motivele comportamentului său.
- Și dumneata i-ai spus că e din cauză că s-a lovit la cap în copilărie.
- I-am spus că lovitura la cap a fost un factor component.
- Precis a fost foarte fericit să audă asta. Să aibă o scuză pentru ceea ce a făcut.
- I-am oferit doar părerea mea sinceră.
- Știi ce altceva l-a făcut fericit?
- Ce?
- Să fie în aceeași cameră cu dumneata. Ați stat în aceeași cameră, nu-i așa?
- Ne-am întâlnit în sala de convorbiri. Era dotată cu supraveghere video permanentă.
- Dar nu era nicio barieră între voi. Niciun geam de protecție.
- Nu mi-a adus nicio amenințare.
- A putut să se apropie de dumneata. Să-ți studieze părul, să-ți miroasă pielea. Îi place în mod deosebit mirosul unei femei. Îl face să se excite. Dar ceea ce-l atrage cu adevărat e mirosul fricii. Câinii pot mirosi frica, știai asta? Când ne speriem, eliberăm anumiți hormoni pe care animalele îi pot detecta. Și Warren Hoyt îi poate mirosi. E asemenea oricărei creaturi care vânează. Simte mirosul fricii, al vulnerabilității. Asta îi hrănește fanteziile. Și pot să-mi imaginez ce fantezii avea în timp ce stătea în camera aceea cu dumneata. Eu am văzut unde duc fanteziile lui.
O`Donnell încercă să râdă, dar nu reuși întru totul.
- Dacă încerci să mă sperii....
- Văd că ai un gât lung, doamnă doctor O`Donnell. Presupun că s-ar putea numi un gât de lebădă. Cu siguranță Hoyt a observat asta. Nu l-ai prins nici măcar o dată holbându-se la gâtul dumitale?
- Oh, te rog.
- Nu ți s-a părut că-i fug ochii în jos, din când în când? Poate te-ai gândit că se uita la sânii dumitale, așa cum se uită alți bărbați. Dar nu și Warren. Lui nu pare să-i pese chiar așa de mult de sâni. El e atras de gâturi. Consideră gâturile femeilor ca pe un desert. Partea în care de-abia așteaptă să taie. După ce a terminat cu altă parte a anatomiei ei.
Roșie la față, O`Donnell se întoarse spre Dean.
- Partenera dumitale a depășit măsura.
- Nu, zise Dean încet. Cred că doamna detectiv a definit situația exact.
- Asta e pur și simplu intimidare.
Rizzoli râse.
- Ai fost într-o cameră cu Warren Hoyt. Și nu te-ai simțit intimidată niciodată?
O`Donnell o fixă cu o privire rece.
- A fost un interviu clinic.
- Așa ai crezut dumneata. Dar el l-a considerat altceva.
Rizzoli se apropie de ea, într-un gest de agresiune tăcută pe care O`Donnell îș sesiză foarte limpede.
Deși O`Donnell era mai înaltă și mai impozantă atât în statură, cât și în statut, nu putea concura cu ferocitatea neabătută a lui Rizzoli, și se înroși chiar mai tare la față în timp ce cuvintele lui Rizzoli se prăvăleau asupra ei ca niște lovituri de pumn.
- A fost politicos, ai spus. Cooperant. Păi, bineînțeles. Avea exact ceea ce dorea: o femeie în aceeași cameră cu el. O femeie care stătea suficient de aproape să-l excite. O ascundea însă; e priceput la asta. Se pricepe să mențină o conversație perfect normală, chiar și când se gândește să-ți taie gâtul.
- Ai întrecut orice limită, zise O`Donnell.
- Crezi că nu încerc decât să te sperii?
- Nu e evident?
- Atunci ascultă ceva ce chiar ar trebui să te sperie de moarte. Warren Hoyt te-a adulmecat bine. L-ai excitat. Și acum e liber și vânează din nou. Și știi ceva? El nu uită niciodată aroma unei femei.
O`Donnell se holbă la ea, în sfârșit cu o sclipire de frică în ochi.
Rizzoli nu se putu abține să nu simtă puțină satisfacție văzând acea frică. Voia ca O`Donnell să simtă măcar o secundă ceea ce suferise ea de 1 an de zile.
- Obișnuiește-te cu senzația de frică, continuă Rizzoli. Pentru că ai motive.
- Am mai lucrat cu oameni ca el, replică O`Donnell. Știu când e cazul să-mi fie frică.
- Hoyt e diferit de toți ceilalți pe care i-ai întâlnit.
O`Donnell scoase un hohot de râs. Își recăpătase bravada, întărită de mândrie.
- Toți sunt diferiți. Toți sunt unici. Și nu mă întorc niciodată cu spatele la niciunul dintre ei.
ȘAPTESPRECEZE
Dragă doamnă doctor O`Donnell,
M-ai rugat să-ți povestesc despre amintirile mele cele mai vechi din copilărie. Am auzit că puțini oameni rețin amintiri din viața lor de dinainte de vârsta de 3 ani, pentru că, încă imatur, creierul nu a căpătat abilitatea de a procesa limbajul, și avem nevoie de limbaj pentru a interpreta imaginile și sunetele pe care le trăim în copilărie. Oricare ar fi această explicație pentru amnezia copilăriei, nu mi se aplică și mie, pentru că eu îmi amintesc foarte bine anumite detalii din copilărie.
Pot să-mi reamintesc imagini anume care datează, cred eu, de când aveam aproximativ 11 luni. Fără îndoială o să le consideri ca fiind amintiri fabricate, alcătuite din povești pe care cu siguranță le-am auzit de la părinții mei.
Te asigur însă că aceste amintiri sunt întru totul reale și, dacă părinții mei ar fi în viață, ți-ar spune că ceea ce-mi amintesc este corect și nu putea fi bazat pe povești pe care să le fi auzit doar. Din chiar natura acestor imagini se vede că nu sunt întâmplări despre care e probabil să-mi vorbească familia.
Îmi amintesc pătuțul de copil, cu stinghiile de lemn vopsite în alb, balustrada marcată de urmele dinților mei. Un pled albastru cu nu știu ce fel de creaturi micuțe imprimate pe el. Păsări sau albine, poate ursuleți. Și deasupra pătuțului, un dispozitiv zburător care acum știu că era un carusel pentru copii, dar care la momentul acela mi s-a părut magic. Sclipitor, mereu în mișcare.
Stele, luni și planete, după cum mi-a zis mai târziu tatăl meu, exact tipul de obiect pe care să-l agațe deasupra pătuțului fiului său.
El era inginer aerospațial, și credea că poți transforma orice copil într-un geniu, dacă-i stimulezi creierul în creștere, fie cu aceste carusele, fie cu imagini colorate sau casete audio cu vocea tatălui copilului recitând tabla înmulțirii.
Întotdeauna am fost bun la matematică.
Dar mă îndoiesc că aceste amintiri îți trezesc prea mare interes. Nu, dumneata cauți niște teme mai întunecate, nu amintirile mele despre pătuțuri albe și jucării frumoase. Dumneata vrei să știi de ce sunt așa cum sunt.
Așa că presupun că trebuie să-ți povestesc despre Mairead Donohue.
I-am aflat numele mulți ani mai târziu, când i-am spus unei mătuși despre aceste prime amintiri ale mele, și ea a zis: „Oh, Doamne. Chiar ți-o amintești pe Mairead?”
Da, într-adevăr, îmi amintesc de ea. Când îmi vin în minte imagini despre primii mei ani, nu văd chipul mamei mele, ci pe cel al lui Mairead, care se uită la mine peste balustrada pătuțului.
Piele albă, stricată doar de un singur neg agățat ca o muscă neagră pe obrazul ei. Ochi albaștri ce sunt în același timp frumoși și reci. Și zâmbetul ei - chiar și un copil așa de mic cât eram eu atunci, putea vedea un lucru la care adulții erau orbi: zâmbetul acela ascundea ură.
Ura casa în care lucra. Ura mirosul urât al scutecelor. Ura țipetele mele flămânde care-i întrerupeau somnul. Ura situația ce o făcuse să ajungă în acel oraș canicular din Texas, atât de diferit de Irlanda ei natală.
Dar cel mai mult, mă ura pe mine.
Știu acest lucru, pentru că îl demonstra în zeci de feluri subtile și tăcute. Nu lăsa nicio dovadă a abuzurilor ei; oh, nu, era mult prea deșteaptă pentru așa ceva.
Ura ei se manifesta în schimb sub forma unor șoapte furioase, ca un șuierat de șarpe, deasupra pătuțului meu. Nu puteam înțelege cuvintele, dar auzeam veninul din ele, și vedeam furia din ochii ei îngustați.
Nu-mi neglija nevoile fizice; scutecul mi-era întotdeauna proaspăt și sticla de lapte întotdeauna încălzită. Dar întotdeauna mă pișca în secret, îmi ciupea pielea, picura alcool usturător direct pe uretră. Evident că țipam, dar nu erau niciodată cicatrice sau vânătăi.
Eram pur și simplu un copil cu colici, le spunea ea părinților mei, născut cu o personalitate mai nervoasă. Și biata de Mairead, care lucra așa de mult!
Ea era aceea care trebuia să se descurce cu puștiul urlător, în timp ce mama mea se ocupa de viața ei socială. Mama mea, care mirosea a parfum și a blănuri de nurcă.
Deci asta e ceea ce-mi amintesc. Exploziile surprinzătoare de durere. Sunetul propriilor țipete. Și deasupra mea, pielea albă a gâtului lui Mairead, care se apleacă la pătuțul meu ca să mă ciupească sau să-mi irite pielea sensibilă.
Nu știu dacă e posibil pentru un copil așa de mic pe cât eram eu să urască. Cred că mult mai probabil eram pur și simplu nedumerit de aceste pedepse. Fără capacitatea de judecată, nu puteam face decât o legătură între cauză și efect.
Și sunt sigur că am înțeles, chiar și atunci, că sursa chinului meu era o femeie cu ochi reci și gât alb ca laptele.
Rizzoli stătea la biroul ei și se uita la scrisul meticulos al lui Warren Hoyt, amândouă marginile trasate ordonat cu o linie, cuvintele mici și dese mărșăluind în linii drepte pe pagină.
Deși scrisese scrisoarea în cerneală, nu avea corecturi sau cuvinte barate. Avea deja fiecare frază organizată înainte de a pune stiloul pe hârtie.
Rizzoli și-l imagină aplecat asupra paginii, cu degetele lungi în jurul stiloului, cu pielea mâinii alunecând pe hârtie, și brusc simți nevoia disperată de a se spăla pe mâini.
Se spălă pe mâini la toaleta femeilor cu apă și săpun, încercând să elimine orice urmă a lui, dar chiar și după ce-și frecase mâinile și le uscase se simțea contaminată, ca și cum cuvintele lui îi pătrunseră prin piele ca o otravă. Și mai erau și alte scrisori de citit, și mai multă otravă de absorbit.
O bătaie la ușa toaletei o făcu se încremenească.
- Jane? Ești acolo?
Era Dean.
- Da, răspunse ea tare.
- Am pregătit caseta video în sala de conferințe.
- Vin imediat.
Se uită în oglindă și nu fu deloc mulțumită de ceea ce văzu. Avea ochii obosiți și se vedea că-și pierduse încrederea în sine.
„Nu-i lăsa să te vadă așa” se gândi ea.
Se spălă pe față cu apă rece de la robinet și apoi se șterse cu un șervet de hârtie. Apoi se îndreptă de spate și trase adânc aer în piept.
„Acum e mai bine” se gândi ea, uitându-se la reflexia ei din oglindă.
Se duse în camera de conferințe și îi făcu lui Dean un semn scurt din cap.
- OK. Gata?
Televizorul era deja pornit, și la aparatul video sclipea deja luminița de funcționare. Dean luă plicul pe care li-l dăduse O`Donnell și scoase caseta video.
- E datată 7 august.
„De-abia cu 3 săptămâni în urmă” se gândi ea, tulburată de cât de proaspete vor fi aceste imagini și cuvinte.
Se așeză la masă, cu pixul și carnetul de note pregătite.
- Dă-i drumul.
Dean vârî caseta și apăsă butonul de pornire.
Prima imagine pe care o văzură era O`Donnell, coafată cu grijă, stând în fața unui zid alb de cărămizi și părând ciudat de elegantă într-un costum albastru tricotat.
- Azi e 7 august. Sunt la închisoarea Souza-Baranowski din Shirley, Massachusetts. Subiectul este Warren D. Hoyt.
Ecranul se înnegri pentru o clipă, apoi apăru o nouă imagine, un chip atât de oribil pentru Rizzoli, că se lăsă fără să vrea în spate cu saunul.
Pentru oricine altcineva, Hoyt părea să aibă un chip obișnuit, chiar ușor de uitat. Avea părul castaniu-deschis și fața palidă de deținut. Cămașa albastră de închisoare atârna pe el, cu un număr prea mare pentru trupul lui slab.
Cei care-l cunoscuseră în viața de zi cu zi îl descriseseră ca amabil și politicos, și aceasta era imaginea pe care o avea pe casetă. Un tânăr drăguț și inofensiv.
Își mută privirea de la camera de filmat și se uită la ceva din afara imaginii.
Auziră scârțâitul unui scaun pe podea și apoi vocea lui O`Donnell:
- Stai confortabil, Warren?
- Da.
- Putem începe, atunci?
- Oricând, doamnă doctor, zâmbi el. Eu nu mă duc nicăieri.
- Foarte bine, se auzi O`Donnell, dregându-și glasul, apoi un scârțâit de scaun. În scrisorile tale, mi-ai spus deja destul de multe lucruri despre familia și copilăria ta.
- Am încercat să fiu cât mai complet. Cred că e important să înțelegi fiecare aspect a ceea ce sunt.
- Da, îți sunt recunoscătoare. Nu am deseori ocazia să iau un interviu unei persoane atât de volubile. Și cu siguranță nu una atât de analitică în legătură cu propriul comportament.
Hoyt ridică din umeri.
- Ei, știi ce se spune despre viața neanalizată. Că nu merită trăită.
- Uneori însă putem duce autoanaliza prea departe. E un mecanism de apărare. Intelectualismul ca metodă de distanțare de emoțiile cele mai puternice.
Hoyt făcu o pauză. Continuă apoi, pe un ton vag batjocoritor:
- Vrei să vorbesc despre sentimentele mele.
- Da.
- Vreun sentiment anume?
- Vreau să știu ce-i face pe oameni să omoare. Ce-i atrage spre violență. Vreau să știu ce-ți trece prin cap. Ce simți când ucizi o altă ființă omenească.
Hoyt rămase tăcut pentru o clipă, cântărind întrebarea.
- Nu e ușor de descris.
- Încearcă.
- De dragul științei?
În voce i se întorsese batjocura.
- Da. De dragul științei. Ce simți?
O pauză lungă.
- Plăcere.
- Deci te simți bine?
- Da.
- Descrie-mi.
- Chiar vrei să știi?
- Este esența cercetării mele, Warren. Vreau să știu ce experiență ai când omori. Nu e o curiozitate morbidă. Am nevoie să înțeleg dacă încerci vreun simptom care să indice anormalități neurologice. Dureri de cap, de exemplu. Gusturi sau mirosuri ciudate.
- Mirosul de sânge este foarte plăcut, zise el, și făcu o pauză. Oh. Cred că te-am șocat.
- Continuă. Spune-mi despre sânge.
- Am lucrat cu sângele, știi.
- Da, știu. Ai fost laborant.
- Oamenii cred că sângele e doar lichidul roșu care ne circulă prin vene. Ca uleiul de motor. Dar e foarte complex și individual. Sângele fiecărei persoane e unic. Exact așa cum fiecare omor e unic. Nu există unul tipic pe care să-l descriu.
- Dar poate ți-au oferit plăcere?
- Unele mai multe ca altele.
- Spune-mi despre unul care e remarcabil pentru tine. Unul pe care ți-l amintești în mod deosebit. Este vreunul așa?
Hoyt încuviință.
- Este unul la care mă gândesc mereu.
- Mai mult ca la celelalte?
- Da. Mi-a rămas în minte.
- De ce?
- Pentru că nu l-am terminat. Pentru că n-am apucat să-l savurez. E ca o mâncărime pe care nu poți să ți-o scarpini.
- Asta o face să sune trivial.
- Așa ți se pare? Dar cu timpul, chiar și o mâncărime trivială începe să-ți consume atenția. E mereu acolo, gâdilându-ți pielea. Știi că una dintre formele de tortură e gâdilatul tălpilor. La început nu pare a fi mare lucru. Dar se continuă zile la rând fără nicio alinare. Și atunci devine cea mai crudă formă de tortură. Cred că am menționat în scrisorile mele că știu câte ceva despre istoria faptelor inumane făcute de oameni față de oameni. Arta de a provoca durere.
- Da. Mi-ai scris despre....ăă.... interesul tău în acest subiect.
- De-a lungul secolelor, torționarii au știut întotdeauna că disconfortul cel mai subtil, cu vremea, devine absolut intolerabil.
- Și această mâncărime despre care ai pomenit a devenit intolerabilă?
- Nu mă lasă să dorm. Gândurile la ceea ce ar fi putut să fie. Plăcerea ce mi-a fost refuzată. Toată viața am fost meticulos să termin ceea ce-am început. Așa că mă deranjează. Mă gândesc la asta tot timpul. Imaginile îmi rulează mereu în cap.
- Descrie-le. Ce vezi, ce simți.
- O văd pe ea. E diferită, nu e deloc ca celelalte.
- Cum așa?
- Mă urăște.
- Și celelalte nu te urau?
- Celelalte erau goale și speriate. Înfrânte. Dar asta se luptă încă împotriva mea. O simt când o ating. Are pielea electrică de furie, deși știe că am învins-o.
Se aplecă în față, ca și cum ar fi avut de gând să-și destăinuiască cele mai intime gânduri. Nu se mai uita la O`Donnell, ci la cameră, ca și cum s-ar fi putut uita prin obiectiv și să o vadă direct pe Rizzoli.
- Îi simt mânia, zise ea. Îi absorb furia, prin simpla atingere a pielii ei. E ca o căldură incandescentă. Lichidă și periculoasă. Energie pură. Nu m-am simțit niciodată atât de puternic. Vreau să mă simt așa din nou.
- Te excită?
- Da. Mă gândesc la gâtul ei. Foarte zvelt. Are un gât frumos și alb.
- La ce altceva te gândești?
- Mă gândesc să-i dau jos hainele de pe ea. Cât de tari îi sunt sânii. Și pântecul. Un pântec frumos și ferm...
- Deci fanteziile tale despre doctorița Cordell - sunt sexuale?
Hoyt se întrerupse. Clipi, ca trezit dintr-o transă.
- Doctorița Cordell?
- Despre ea vorbim, nu? Victima pe care n-ai apucat s-o omori, Catherine Cordell?
- Oh. Mă gândesc și la ea. Dar nu despre ea vorbesc.
- Despre cine vorbești?
- Cealaltă, zise el, uitându-se la cameră cu o privire atât de intensă, că Rizzoli îi simți fierbințeala. Polițista.
- Vrei să spui cea care te-a găsit? Asta e femeia despre care ai fantezii?
- Da. O cheamă Jane Rizzoli.
OPTSPREZECE
Dean se ridică în picioare și opri aparatul video.
Ultimele cuvinte ale lui Warren Hoyt pluteau ca un ecou perpetuu în tăcerea încăperii. În fanteziile lui o despuiase de haine și de demnitate, o redusese la părți corporale goale. Gât, sâni și pântec. Se întrebă dacă o vedea acum Dean, dacă viziunile pe care le evocase Hoyt erau acum întipărite și în mintea lui Dean.
Dean se întoarse să se uite la ea. Nu i se păruse niciodată ușor să-i citească expresia feței, dar în clipa aceea furia din ochii lui era de neconfundat.
- Înțelegi, nu-i așa? Voia să vezi caseta asta. Ți-a lăsat o cărare de firmituri de pâine să o urmărești. Plicul cu adresa lui O`Donnell a dus la O`Donnell însăși. La scrisorile lui, la caseta asta. A știut că o să vezi în cele din urmă totul.
Rizzoli se uita fix la ecranul gol al televizorului.
- Vorbește cu mine.
- Exact. Se folosește de O`Donnell ca intermediar. Când Hoyt vorbește cu ea, în interviul acesta, vorbește de fapt cu tine. Îți spune ție fanteziile lui. Le folosește ca să te sperie, să te umilească. Ascultă ce zice.
Dean derulă caseta.
Încă o dată pe ecran apăru chipul lui Hoyt.
- Nu mă lasă să dorm. Gândurile la ceea ce ar fi putut să fie. Plăcerea ce mi-a fost refuzată. Toată viața am fost meticulos să termin ceea ce-am început. Așa că mă deranjează. Mă gândesc la asta tot timpul....
Dean apăsă pe butonul marcat STOP și se uită la ea.
- Cum te face asta să te simți? Știind că se gândește mereu la tine?
- Știi perfect de bine cum mă simt, ce naiba!
- Și el știe. De aceea a vrut să-l auzi.
Dean derulă rapid înainte, apoi apăsă PLAY.
Ochii lui Hot erau fixați straniu asupra unui public pe care el nu-l putea vedea.
- Mă gândesc să-i dau jos hainele de pe ea. Cât de tari îi sunt sânii. Și pântecul. Un pântec frumos și ferm...
Agentul Dean apăsă din noi pe STOP. Privirea lui o făcu să roșească.
- Nu-mi spune, zise ea. Vrei să știi cum mă face să mă simt.
- Expusă?
- Da.
- Vulnerabilă.
- Da.
- Violată.
Rizzoli înghiți și-și întoarse privirea.
- Da, rosti apoi, încet.
- Exact lucrurile pe care vrea el să le simți. Mi-ai spus că e atras de femeile vătămate. De femeile care-au fost violate. Și exact așa te face să te simți acum. Ca niște simple cuvinte pe o casetă video. Exact ca o victimă.
Își aținti imediat privirea asupra lui.
- Nu, zise ea. Nu o victimă. Vrei să știi ce simt de fapt?
- Ce?
- Sunt gata să-l rup pe nenorocitul ăla în bucăți.
Era un răspuns aruncat din pură bravadă, ca și cum ar fi azvârlit cu pumnii în aer. Dean fu luat prin surprindere și se încruntă la ea pentru o clipă.
Oare vedea cât de dificil îi era să păstreze aparența de curaj? Auzise oare nota falsă din glasul ei?
Continuă grăbită, nelăsându-i timp să vadă dincolo de fațada de curaj:
- Vrei să spui că știa, chiar și atunci, că voi ajunge să văd asta? Că de fapt caseta asta e menită pentru mine?
- Ție nu așa ți s-a părut?
- Mie mi s-a părut că orice fantezie de psihopat.
- Nu orice psihopat. Și nu orice victimă. Vorbește despre tine, Jane. Despre ce vrea să-ți facă ție.
Toți nervii îi vibrară în alertă.
Dean transforma totul într-o chestie personală, ațintind săgeata direct spre ea. Oare îi făcea plăcere să o vadă tulburată? Avea vreun scop în afară de a-i mări ei spaimele?
- La momentul înregistrării casetei, își plănuise deja evadarea, afirmă Dean. Amintește-ți că el a contactat-o pe O`Donnell. Știa că o să accepte să discute cu el. O`Donnell nu putea rezista ofertei. A fost ca un microfon, înregistrând tot ce zicea el, tot ce voia să le spună oamenilor. Ție, în special. Apoi a pus în mișcare o succesiune logică de evenimente, care a dus direct la acest moment, în care ai văzut caseta aceasta.
- Chiar crezi că există oameni atât de geniali?
- Nu e Warren Hoyt așa? întrebă el.
Era încă o săgeată lansată pentru a-i penetra scuturile de apărare. Pentru a pune limpede în lumină evidența.
- A petrecut 1 an în spatele gratiilor. A avut 1 an întreg la dispoziție să-și hrănească fanteziile, zise Dean. Și toate erau despre tine.
- Nu, pe Catherine Cordell o vrea de fapt. Întotdeauna pe Cordell a...
- Nu așa i-a zis lui O`Donnell.
- Înseamnă că mințea.
- De ce?
- Ca să mă facă să mă pierd cu firea. Ca să mă tulbure...
- Atunci ești de acord cu mine. Caseta asta era menită să-ți cadă ție în mâini. E un mesaj adresat ție.
Rizzoli se uită la ecranul gol al televizorului. Năluca feței lui Hoyt părea să se uite încă și acum la ea. Tot ce făcuse avusese scopul să-i zguduie ei lumea, să-i distrugă pacea sufletească. Asta-i făcuse și lui Cordell înainte să încerce s-o omoare.
Voia ca victimele lui să fie îngrozite, zdrobite de epuizare, și nu-și culegea prada decât după ce aceasta era pe deplin cotropită de frică.
Rizzoli nu mai avea nicio tăgadă, nicio apărare împotriva evidenței.
Către: Domnul Warren Hoyt, prizonier
Institutul Corecțional din Massachusetts
Dragă domnule Hoyt,
V-am văzut astăzi la televizor, când vă escortau la tribunal. Cred că știu să judec excelent caracterul oamenilor și când m-am uitat la fața dumneavoastră la televizor, am văzut atât de multă tristețe și durere. Oh, atât de multă durere!
Există o bunătate în dumneavoastră; știu că există. Nu aveți nevoie decât de cineva care să vă ajute s-o găsiți...
Rizzoli își dădu brusc seama că își încleștase mâinile pe scrisoare de furie.
Voia să o cuprindă pe idioata care scrisese aceste cuvinte și s-o scuture bine. Voia s-o oblige să se uite la fotografiile de autopsie ale victimelor lui Hoyt, să citească raportul medicului legist despre agonia pe care o suferiseră înainte ca moartea milostivă să le pună capăt suferințelor.
Se forță să citească restul scrisorii, un apel siropos la umanitatea lui Hoyt și la „bunătatea ce există în noi toți.”
Luă următorul plic. Plicul acesta nu avea niciun pisoi, era un plic alb și simplu conținând o scrisoare scrisă pe hârtie liniată. Și aceasta era de la o femeie, care inclusese și o fotografie a ei, un instantaneu supraexpus cu o blondă oxigenată.
Dragă domnule Hoyt,
Pot să-ți cer un autograf? Am o colecție cu multe semnături de la oameni ca tine. Am și una dela Jeffry Dahmer. Dacă vrei sămi scri ar fii super.
Pretena ta Gloria.
Rizzoli se holbă la cuvintele pe care nu putea să creadă că o persoană normală ar fi putut să le scrie.
„Ar fii super. Pretena ta.”
- Doamne sfinte! exclamă ea. Oamenii ăștia sunt țicniți.
- Asta e atracția faimei, zise Dean. Viața lor e foarte plictisitoare. Se simt lipsiți de valoare, fără nume. Așa că încearcă să se apropie de cineva care are un nume. Vor ca magia să se lipească și de ei.
- Magia? Așa îi spui tu?
Rizzoli se uită la el fix.
- Știi ce vreau să spun.
- Nu, nu pricep nimic. Nu înțeleg de ce vor aceste femei să le scrie unor monștri. Caută o aventură romantică? Momente fierbinți cu un individ care se pregătește să le spintece burta? Asta se presupune că le aduce fiori palpitanți în viețile lor jalnice?
Își împinse scaunul în spate și se duse la peretele cu ferestre în formă de fantă. Acolo se opri cu brațele încrucișate strâns, uitându-se fix la fâșia îngustă de lumină, la dunga albastră de cer.
Orice priveliște, chiar și aceasta atât de sărăcăcioasă, era preferabilă corespondenței de la fani a lui Warren Hoyt. Cu siguranță lui Hoyt îi plăcuse atenția ce i se acorda.
- E o pierdere de vreme, rosti ea cu amărăciune. Nu e prost. Sigur a distrus orice l-ar lega de Dominator. Evident că-și va proteja noul partener. Sigur nu ne-a lăsat nimic folositor ca să-l urmărim.
- Poate că nu folositor, zise Dean din spatele ei, răsfoind hârtii. Dar cu siguranță edificator.
- Da, chiar așa. Vreau neapărat să citesc ce i-au scris nebunele astea. Mă face să-mi vină rău.
- Nu cumva chiar ăsta e și scopul?
Rizzoli se răsuci și se uită la el.
Trăsăturile lui i se păruseră întotdeauna remarcabile, dar încă niciodată chiar ca în momentul acesta, când se uita la el direct, față în față, peste masă.
- Ce vrei să spui?
- Te supără să-i citești corespondența de la fani.
- Mă enervează. Nu e evident?
- Și pentru el e evident, afirmă Dean arătându-i cu un gest teancul de scrisori. Știa că o să te supere.
- Crezi că au scopul doar să mă zăpăcească pe mine de cap? Toate scrisorile astea?
- Se joacă cu mintea ta, Jane. Le-a lăsat aici pentru tine. Colecția asta simpatică de scrisori de la admiratoarele lui cele mai înfocate. Știa că în cele din urmă te vei afla exact aici, unde ești acum, citind ceea ce i-au scris. Poate a vrut să-ți arate că are admiratoare. Că deși tu îl disprețuiești, există femei care nu o fac, care sunt atrase de el în schimb. E ca un iubit alungat, care încearcă să te facă geloasă. Încearcă să te dezechilibreze.
- Nu-ți bate joc de mine.
- Și funcționează, nu vezi? Uită-te la tine. Ești așa de încordată din cauza lui, că nici nu poți sta locului. Știe cum să te manipuleze, cum să se joace cu mintea ta.
- Îi acorzi prea mare încredere.
- Chiar crezi?
Rizzoli îi arătă scrisorile.
- Astea se presupune că sunt pentru mine? Ce, sunt centrul universului lui acum?
- Nu el e centrul universului tău? întrebă Dean încet.
Rizzoli se uită încremenită la el, incapabilă să scoată o replică, pentru că ceea ce spusese o lovise în secunda aceea ca fiind un adevăr incontestabil. Warren Hoyt era centrul universului ei.
În pivnița aceea o marcase ca fiind a lui, în felul în care orice victimă e marcată de atacatorul ei, și acum nu mai putea să-i șteargă marca de posesiune. Era săpată în mâinile ei, arsă în sufletul ei.
Se întoarse la masă și se așeză pe scaun. Se îmbrăbătă mintal să termine ceea ce începuse.
Următorul plic avea adresa expeditorului bătută la mașină: Dr. J.P. O`Donnell, 1634, Brattle Street, Cambridge, MA 02138. Lângă Universitatea Harvad, pe Brattle Street, erau casele frumoase ale elitei cu educație bună, locul unde profesori universitari și ziariști pensionați făceau jogging pe aceleași trotuare și se salutau peste întinderea peluzelor bine îngrijite.
Nu era tipul de cartier unde te aștepți să găsești acolitul unui monstru.
Rizzoli despături scrisoarea dinăuntru. Era datată cu 6 săptămâni în urmă.
Dragă Warren,
Mulțumesc pentru ultima scrisoare și pentru că ai semnat cele două formulare. Detaliile pe care mi le-ai oferit mă ajută foarte mult să înțeleg dificultățile prin care ai trecut.
Am atât de multe alte întrebări să-ți pun și mă bucur că ești în continuare de acord să te întâlnești cu mine, așa cum am plănuit. Dacă nu ai obiecții, aș vrea să filmăm interviul. Știi, bineînțeles, că ajutorul tău e absolut esențial pentru proiectul meu.
Cu sinceritate,
Dr. O`Donnell.
- Cine naiba e J.P. O`Donnell? întrebă Rizzoli.
Dean se uită surprins la ea.
- Joyce O`Donnell?
- Pe plic scrie numai doctor J.P. O`Donnell. Cambridge, Massachusetts. I-a luat interviuri lui Hoyt.
Dean se încruntă la plic.
- N-am știut că s-a mutat la Boston.
- O știi?
- E doctor neuropsihiatru. Să spunem că ne-am întâlnim în condiții ostile, de cealaltă parte a unei săli de tribunal. Avocații apărării o adoră.
- Nu-mi spune. Martor expert. Depune mărturie de partea criminalilor.
Dean încuviință.
- Nu contează ce-a făcut clientul tău, câți oameni a omorât, O`Donnell e fericită să depună mărturie în apărarea lui.
- Mă întreb de ce-i scrie lui Hoyt.
Citi încă o dată scrisoarea. Fusese scrisă cu extrem de mult respect, lăudându-l pentru cooperare. Deja nu-i plăcea de doctor O`Donnell.
Următorul plic din teanc era de asemenea de la O`Donnell, dar nu conținea o scrisoare. Scoase în schimb 3 fotografii - instantanee făcute evident de un amator. Două fuseseră făcuse afară în lumina zilei; a treia era în interiorul unei clădiri.
Pentru o clipă se uită pur și simplu la ele, simțind că i se ridică părul de pe ceafă, văzând cu ochii ceea ce creierul refuza să accepte. Se trase brusc înapoi, scăpând fotografiile din mână ca pe niște cărbuni încinși.
- Jane? Ce e?
- Asta sunt eu, șopti ea.
- Poftim?
- O`Donnell m-a urmărit pe mine. A făcut fotografii cu mine. I le-a trimis lui.
Dean se ridică de pe scaunul lui și înconjură masa ca să vină să se uite peste umărul ei.
- Nu te văd aici....
- Uite. Uite.
Îi arătă fotografia unei Honda verde-închis parcată în stradă.
- E a mea.
- Nu i se vede numărul.
- Îmi cunosc propria mașină!
Dean răsuci polaroidul. Pe verso cineva desenase o față zâmbitoare absurdă și scrisese cu carioca albastră: „Mașina mea.”
Frica îi bătea toba în piept.
- Uită-te la următoarea, zise ea.
Dean ridică a doua fotografie. Și aceasta fusese făcută la lumina zilei și arăta fațada unei clădiri. Nu era nevoie să-i spună ce clădire era; noaptea trecută fusese chiar el acolo.
Dean întoarse fotografia și văzu cuvintele: „Casa mea”. Sub cuvinte era încă o față zâmbitoare.
Dean ridică a treia fotografie, ce fusese făcută într-un restaurant.
La prima privire, părea să fie doar o imagine slab alcătuită cu clienții așezați la mese și o chelneriță cu imaginea mișcată, ce traversa încăperea cu un ibric de cafea.
Lui Rizzoli îi trebuiră câteva secunde să observe silueta așezată în centrul stânga imaginii, o femeie cu părul negru și fața văzută doar din profil, cu trăsăturile umbrite de strălucirea prea puternică a soarelui din ferestre. Așteptă să o recunoască și Dean.
- Știi când a fost făcută? întrebă el încet.
- Starfish Cafe.
- Când?
- Nu știu...
- Mergi des acolo?
- Duminica. La micul dejun. E singura zi din săptămână când...
Îi pieri vocea.
Se uită fix la fotografia propriului profil, cu umerii relaxați, cu fața îndreptată în jos, uitându-se la un ziar deschis. Era cu siguranță ziarul de duminică.
Nici nu-i trecuse prin minte că o privea cineva. Că-i făcea fotografii. Că le trimitea exact bărbatului care-i bântuia coșmarurile.
Dean răsuci polaroidul.
Pe dos era desenată o față zâmbitoare. Și sub ea, înconjurată de o inimă, un singur cuvânt.
„Eu.”
ȘAISPREZECE
Mașina mea. Casa mea. Eu.
Rizzoli călători pe tot drumul până la Boston cu stomacul încleștat de furie. Deși Dean stătea chiar lângă ea, nu se uită la el; era prea concentrată pe furia ei, pe senzația de flăcări ce o consumau.
Furia i se intensifică în momentul când Dean opri la adresa lui O`Donnell de pe Brattle Street.
Rizzoli se uită fix la casa mare în stil colonial, cu șindrile vopsite într-un alb imaculat, accentuat de obloane gri ca ardezia. Chiar și la standardele înalte ale Brattle Street, aceasta era o casă frumoasă la care un salariat bugetar nu putea nici măcar să viseze.
„Și totuși bugetarii ca mine îi înfruntă pe toți Warren Hoyt de pe lumea asta și suferă consecințele acestor bătălii” se gândi ea.
Ea era cea care-și încuia ușile și ferestrele noaptea, care tresărea din somn la ecoul unor pași fantomă, apropiindu-se de patul ei. Ea se lupta cu monștrii și suporta consecințele, în timp ce aici, în această casă grandioasă, trăia o femeie care le oferea exact acelorași monștri o ureche compătimitoare, care mergea în tribunale și-i apăra pe cei de neapărat.
Era o casă clădită pe oasele victimelor.
Femeia blondă care le deschise ușa era la fel de meticulos aranjată ca și casa ei, cu părul sclipind ca o cască, cu o cămașă Brooks Brothers și pantaloni călcați cu dungă. Avea aproximativ 40 de ani, iar fața îi era fină ca alabastrul. Și ca alabastrul adevărat, nici fața ei nu avea nicio căldură. În ochi nu i se citea decât un intelect rece.
- Doamna doctor O`Donnell? Sunt detectiv Rizzoli. Și acesta e agentul Gabriel Dean.
Ochii femeii se fixară asupra lui Dean.
- L-am întâlnit pe agentul Dean.
Și evident fiecare lăsase o impresie puternică asupra celuilalt - și nu una favorabilă, se gândi Rizzoli.
În mod limpede deranjată de vizita lor, O`Donnell îi conduse mecanic și fără zâmbet în holul mare și în camera de primire formală. Rizzoli nu se pricepea bine la artă, dar chiar și ea își dădea seama că tablourile atârnate pe pereți erau originale și probabil foarte valoroase.
„Mai multe oase de victime” se gândi ea.
Se așeză împreună cu Dean pe canapea, față în față cu O`Donnell. Nu li se oferi cafea sau ceai, sau măcar apă, un indiciu foarte puțin subtil că gazda voia ca aceasta să fie o conversație cât mai scurtă:
O`Donnell trecu direct la subiect și i se adresă lui Rizzoli:
- Ați zis că ați venit în legătură cu Warren Hoyt.
- Ai corespondat cu el.
- Da. E vreo problemă cu asta?
- Care a fost natura corespondenței dintre voi?
- Din moment ce știți despre ea, presupun că ați citit-o.
- Care a fost natura corespondenței dintre voi? repetă Rizzoli pe un ton inflexibil.
O`Donnell se uită fix la ea pentru o clipă, estimând în tăcere opoziția. Deja înțelesese că Rizzoli era opoziția, și reacționă ca atare, înțepenindu-și postura ca o armură.
- Prima dată trebuie să-ți pun o întrebare, doamnă detectiv, contră O`Donnell. De ce se interesează poliția de corespondența mea cu domnul Hoyt?
- Știi că a evadat?
- Da. Am văzut la știri, bineînțeles. Și apoi, am fost contactată de poliția statală ca să mă întrebe dacă a încercat să ia legătura cu mine. I-au întrebat asta pe toți cei care au corespondat cu Warren.
Warren. Își spuneau pe numele mic.
Rizzoli deschise plicul mare pe care-l adusese cu ea și scoase cele 3 polaroide, fiecare închis într-o pungă sigilară de plastic. I le înmână lui O`Donnell.
- I-ai trimis aceste fotografii domnului Hoyt?
O`Donnell de-abia le aruncă o privire trecătoare.
- Nu. De ce?
- Nici nu te-ai uitat la ele.
- Nu e nevoie. Nu i-am trimis nicio fotografie niciodată domnului Hoyt.
- Acestea au fost găsite în celula lui. Într-un plic cu adresa dumitale.
- Atunci probabil a folosit plicul de la mine ca să le țină în el.
Îi dădu lui Rizzoli fotografiile.
- Dumneata ce i-ai trimis, exact?
- Scrisori. Formulare pe care să le semneze și să mi le trimită înapoi.
- Formulare pentru ce?
- Foile matricole școlare. Dosarul lui medical pediatric. Orice informație ce m-ar putea ajuta să-i evaluez istoria.
- De câte ori i-ai scris?
- Cred că de 4 sau 5 ori.
- Și ți-a răspuns?
- Da. Am scrisorile lui la dosar. Pot să vă dau copii.
- A încercat să intre în legătură cu dumneata de când a evadat?
- Nu crezi că le-aș fi spus autorităților dacă ar fi făcut asta?
- Nu știu, doamnă doctor. Nu știu natura relației dumitale cu domnul Hoyt.
- A fost o corespondență. Nu o relație.
- Și totuși i-ai scris. De 4 sau 5 ori.
- L-am și vizitat. Interviul e pe casetă video, dacă vreți să vi-l dau.
- De ce ai vorbit cu el?
- Are o poveste de spus. Avem lecții de învățat de la el.
- Ca de exemplu cum să măcelărim femei?
Cuvintele îi scăpară pe gură lui Rizzoli înainte să se gândească, o săgeată de amărăciune ce nu străpunse armura celeilalte femei.
O`Donnell răspunse, netulburată:
- Ca polițistă, nu vezi decât rezultatul final. Brutalitatea, violența. Crime îngrozitoare care sunt consecința naturală a ceea ce au trăit acești bărbați.
- Și dumneata ce vezi?
- Ce a fost înainte, viața lor.
- Și acum o să-mi spui că tot ce-au făcut a fost din cauza copilăriei lor nefericite.
- Știi ceva despre copilăria lui Warren?
Rizzoli simți că-i crește tensiunea. Nu voia câtuși de puțin să discute despre rădăcinile obsesiei lui Hoyt.
- Victimelor lui nu le pasă deloc de copilăria lui. Și nici mie.
- Dar știi ceva despre ea?
- Mi s-a spus că a fost perfect normală. Știu că a avut o copilărie mai bună decât mulți alții care nu ciopârțesc femei.
- Normală.
O`Donnell părea să găsească acest cuvânt amuzant. Se uită la Dean pentru prima oară de când se așezaseră toți.
- Domnule agent Dean, zise ea. De ce nu ne oferi definiția dumitale a cuvântului normal?
Cei 2 schimbară o privire încărcată de ecourile dușmănoase ale unui război vechi ce nu se încheiase în totalitate. Dar orice sentimente ar fi avut Dean, nu i se putură citi în voce.
- Doamna detectiv Rizzoli pune întrebările, rosti el calm. Îți sugerez să-i răspunzi, doamnă doctor.
Rizzoli era surprinsă că Dean nu furase conducerea conversației de la ea. I se părea un bărbat obișnuit să preia controlul, însă în cazul acesta i-l cedase ei și alesese în schimb rolul de observator.
Iar ea permisese mâniei ei să devieze conversația de la subiect. Era momentul să reia comanda i pentru asta avea nevoie să-și controleze furia. Să fie calmă și metodică.
- Când ați început să vă scrieți unul altuia? întrebă ea.
- Acum aproximativ 3 luni, răspunse O`Donnell, la fel de concis.
- Și de ce te-ai hotărât să-i scrii?
- Stai o clipă, zise O`Donnell, cu un hohot surprins de râs. Ai înțeles greșit. Nu eu am inițiat corespondența.
- Vrei să spui că Hoyt a început-o?
- Da. El mi-a scris primul. A zis că a auzit de munca mea în domeniul neurologiei violenței. Știa că am fost martor al apărării la alte procese.
- A vrut să te angajeze?
- Nu. Știa că n-are nicio șansă să i se schimbe sentința. Nu așa de târziu. Dar s-a gândit că aș fi interesată de cazul lui. Și am fost.
- De ce?
- Mă întrebi de ce am fost interesată?
- De ce ai vrea să-ți pierzi vremea scriindu-i unui om ca Hoyt?
- El e exact tipul de persoană despre care vreau să știu mai multe.
- A fost văzut de cel puțin 6 psihiatri. Nu are nicio boală. E perfect normal, în afară de faptul că îi place să omoare femei. Îi place să le lege și să le despice burțile. Se excită când se joacă de-a chirurgul. Atâta doar că o face în timp ce femeile sunt complet treze. Ca să știe exact ce le face.
- Și totuși îl numești normal.
- Nu e nebun. Știa ce face și i-a plăcut.
- Deci crezi că pur și simplu s-a născut rău.
- Ăsta e exact cuvântul pe care l-aș folosi, fu de acord Rizzoli.
O`Donnell se uită la ea pentru un moment cu o privire ce părea să o pătrundă până în adâncul sufletului.
Oare cât de mult vedea? Faptul că avea instruire de psihiatru îi permitea oare să vadă prin masca publică a oamenilor, până la carnea traumatizată dedesubt?
O`Donnell se ridică brusc în picioare.
- Haideți până în biroul meu, zise ea. Vreau să vă arăt ceva.
Rizzoli și Dean o urmară printr-un hol acoperit pe toată lungimea lui cu un covor de culoarea vinului roșu, ce înăbușea sunetul pașilor.
Încăperea în care îi conduse era într-un contrast șocant față de camera de primire atât de bogat decorată. Biroul lui O`Donnell era devotat strict afacerilor: pereți albi, rafturi de cărți încărcate cu titluri de referință și dulapuri standard de metal pentru dosare.
Intrarea în această cameră te forța imediat să te dedici lucrului, se gândea Rizzoli. Și părea să aibă exact acest efect asupra lui O`Donnell.
Se îndreptă cu hotărâre sumbră spre birou, luă un plic de radiografii și-l duse la ecranul alb montat pe perete. Agăță filmul în clame și apăsă pe întrerupător.
Ecranul se ilumină, punând în evidență imaginea unui craniu omenesc.
- Vedere frontală, zise O`Donnell. Un bărbat alb de 28 de ani, muncitor în construcții. Era un cetățean care respecta legile, descris ca sensibil și bun soț. Tată iubitor pentru fiica lui de 6 ani. A fost rănit pe șantier când o grindă l-a izbit în cap. Agentul Dean o vede deja, zise ea uitându-se la cei 2 vizitatori. Dumneata o vezi, doamnă detectiv?
Rizzoli se apropie de ecranul luminos. Nu studia radiografii prea des, și nu se putea concentra decât asupra imaginii de ansamblu: calota craniană, cele două orificii ale orbitelor oculare, gărdulețul de dinți.
- Să pun și vederea laterală, zise O`Donnell și mai puse o radiografie pe ecran. Acum o vezi?
Al doilea film arăta craniul din profil. Rizzoli vedea acum o rețea fină de linii de fractură radiind din fruntea craniului înspre partea din spate. Le arătă cu degetul.
O`Donnell încuviință.
- Era inconștient când l-au adus la Urgențe. O tomografie a arătat hemoragie, cu hematoame subdurale mari - o adunare de sânge - apăsând lobii frontali ai creierului. Sângele a fost drenat chirurgical și pacientul și-a revenit. Sau cel puțin a părut să-și revină. Dar nu a mai fost același om. Și-a pierdut cumpătul de nenumărate ori la lucru și a fost concediat. A început să-și molesteze sexual fiica. Apoi, după o ceartă cu soția sa, a bătut-o cu atâta brutalitate, că nu i s-a mai putut recunoaște cadavrul. A început s-o lovească și nu s-a mai putut opri. Chiar și după ce i-a zdrobit aproape toți dinții. Chiar și când îi redusese fața la carne vie și fragmente de os.
- Vrei să-mi spui că asta e de vină pentru toate astea? zise Rizzoli, arătând spre craniul fracturat.
- Da.
- Vezi-ți de treabă!
- Uită-te la film, doamnă detectiv. Vezi unde e localizată fractura? Gândește-te care parte a creierului de situată chiar sub ea.
Se întoarse și se uită la Dean. Acesta îi întâlni privirea fără nicio expresie.
- Lobii frontali, rosti el.
Buzele lui O`Donnell tremurară într-un zâmbet vag. Era limpede că-i făcea plăcere ocazia de a-l provoca pe vechiul ei rival.
- Și care e rostul acestei radiografii? întrebă Rizzoli.
- Am fost chemată de avocatul apărării acestui om pentru a face o evaluare neuropsihiatrică. Am folosit ceea ce se numește Testul Wisconsin de Sortare a Cărților și un Test de Categorisire din Bateria Halstead-Reitan. Am comandat de asemenea o scanare MRI - imagine de rezonanță magnetică - a creierului. Toate au arătat aceeași concluzie: bărbatul acesta a suferit daune grave la ambii lobi frontali.
- Dar ai spus că și-a revenit complet după accident.
- A părut să-și revină.
- Are leziuni pe creier sau nu?
- Chiar și cu leziuni extinse la lobii frontali, poți umbla, vorbi și îndeplini diferite sarcini cotidiene. Ai putea avea o conversație cu o persoană cu lobotomie frontală și e posibil să nu observi nimic greșit. Dar cu siguranță are daune.
Făcu un gest către radiografie.
- Omul acesta are ceea ce se cheamă sindrom frontal de dezinhibiție. Lobii frontali ne afectează judecata și anticiparea. Abilitatea de a controla impulsuri nepotrivite. Dacă suferă leziuni, devii dezinhibat social. Dai dovadă de comportament nepotrivit, fără nicio senzație de vină sau de durere emoțională. Îți pierzi capacitatea de a-ți controla impulsurile violente. Și toți le avem, aceste momente de furie turbată, când vrem să ne răzbunăm. Să-ți izbești mașina în cineva care ți-a tăiat drumul în trafic. Sunt sigură că știi această senzație, doamnă detectiv. Când ești atât de furios că vrei să rănești pe cineva.
Rizzoli nu spuse nimic, redusă la tăcere de adevărul cuvintelor lui O`Donnell.
- Societatea consideră actele violente ca manifestări ale răului sau ale imoralității. Ni se spune că avem controlul absolut asupra propriului comportament, că fiecare dintre noi are liberul arbitru de a alege să nu rănească altă ființă umană. Dar nu numai moralitatea ne călăuzește. Și biologia are acest rol. Lobii noștri frontali ne ajută să ne integrăm gândurile și acțiunile. Ne ajută să cântărim consecințele acestor acțiuni. Fără acest control, toți ne-am lăsa pradă fiecărui impuls sălbatic. Asta s-a întâmplat cu acest om. Și-a pierdut capacitatea de a-și controla comportamentul. A avut sentimente sexuale față de fiica lui, așa că a violat-o. Soția lui l-a înfuriat, așa că a omorât-o din bătaie. Din când în când, toți avem gânduri tulburătoare sau nepotrivite, oricât de trecătoare ar fi ele. Vedem o persoană necunoscută, dar atrăgătoare, și prin minte ne trec gânduri la sex. Asta-i tot - doar un gând trecător. Dar dacă ne-am lăsa pradă impulsului? Acest impuls sexual ar putea duce la viol. Sau mai rău.
- Și asta a fost apărarea lui? Creierul meu m-a pus?
În ochii lui O`Donnell văzu o sclipire de iritare.
- Sindromul de dezinhibiție frontală e un diagnostic acceptat între neurologi.
- Mda, dar funcționează în instanță?
O pauză rece.
- Sistemul nostru legal funcționează și acum cu definiția nebuniei din secolul XIX. E de mirare atunci că instanțele ignoră și neurologia? Omul acesta e acum în celula condamnaților la moarte din Oklahoma.
O`Donnell smulse supărată cele două filme din fața ecranului și le vârî înapoi în plic.
- Și ce-are asta a face cu Warren Hoyt?
O`Donnell se duse la biroul și luă un alt plic din care scoase altă pereche de filme, pe care le agăță la lumină. Și acestea era radiografii craniale, o vedere frontală și una laterală, dar mai mici. Un craniu de copil.
- Băiatul acesta a căzut în timp ce se cățăra pe un gard, zise O`Donnell. A căzut cu fața în jos, lovindu-se la cap de trotuar. Uitați aici, pe vederea frontală. Se vede o crăpătură micuță, ce urcă de la nivelul sprâncenei stângi. O fractură.
- O văd, zise Rizzoli.
- Uită-te la numele pacientului.
Rizzoli se concentră asupra pătrățelului de la marginea filmului, ce conținea datele de identificare. Ceea ce văzu o făcu să rămână complet nemișcată.
- Avea 10 ani la data accidentului, afirmă O`Donnell. Un băiat normal și activ care creștea într-o suburbie bogată din Houston. Cel puțin, așa reiese din dosarul lui medical pediatric și din rapoartele de la școala lui elementară. Un copil sănătos, cu inteligență peste medie. Se juca bine cu ceilalți.
- Până a crescut și a început să-i omoare.
- Da, dar de ce a început Warren să omoare? Acesta leziune poate fi un factor, zise ea, arătând radiografiile.
- Hei, și eu am căzut de pe spalier când aveam 7 ani. M-am lovit tare la cap de o bară. Dar nu am început să hăcuiesc oameni.
- Vânezi însă oameni. Exact așa ca el. De fapt, ești un vânător profesionist.
Rizzoli simți o explozie de furie înroșindu-i fața.
- Cum poți să mă compari cu el?
- Nu te compar cu el, doamnă detectiv. Gândește-te însă cum te simți chiar acum. Probabil ai vrea să-mi tragi o palmă, nu-i așa? Și atunci ce te oprește? Ce te ține în frâu? Moralitatea? Bunele maniere? Sau pur și simplu logica rece, care te informează că ar apărea consecințe? Certitudinea că vei fi arestată? Toate aceste considerații împreună te împiedică să mă ataci. Și acest proces mintal se desfășoară în lobii frontali. Datorită acestor neuroni intacți ai dumitale, ești capabilă să-ți controlezi impulsurile distrugătoare. În majoritatea timpului, adăugă cu subînțeles, după o mică pauză.
Aceste ultime cuvinte, țintite ca o suliță, își nimeriră exact ținta. Era un punct sensibil de vulnerabilitate.
Cu 1 an înainte, în timpul anchetei Chirurgului, Rizzoli făcuse o greșeală îngrozitoare, care o va face de rușine pentru totdeauna. În toiul unei urmăriri, împușcase mortal un om neînarmat.
Se uită fix la O`Donnell și văzu în ochii ei o clipire de satisfacție.
Dean întrerupse tăcerea:
- Ne-ai spus că Hoyt a fost cel care te-a contactat. Ce spera să obțină din asta? Atenție? Compasiune?
- De ce nu înțelegere umană? replică O`Donnell.
- Asta e tot ce a pretins de la dumneata?
- Warren se zbate să afle răspunsuri. Nu știe ce anume îl împinge la crimă. Știe că e diferit. Și vrea să știe de ce.
- Ți-a zis el asta efectiv?
O`Donnell se duse la birou și luă un dosar.
- Am aici scrisorile lui. Și caseta video cu înregistrarea interviului.
- Ai fost la Souza-Baranowski?
- Da.
- La sugestia cui?
O`Donnell ezită.
- Amândoi ne-am gândit că ar fi util.
- Dar cine a venit efectiv cu ideea unei întâlniri în persoană?
Rizzoli răspunse la întrebare în locul lui O`Donnell.
- El a fost. Nu-i așa? Hoyt a cerut o întâlnire.
- Se poate să fi fost sugestia lui. Dar amândoi am vrut să facem asta.
- N-ai nici cea mai vagă idee de ce te-a rugat de fapt să mergi acolo, nu-i așa? zise Rizzoli.
- Trebuia să ne întâlnim. Nu pot evalua un pacient fără să-l văd față în față.
- Și în timp ce stăteați acolo, față în față, la ce crezi că se gândea el?
Expresia lui O`Donnell era disprețuitoare.
- Și dumneata știi?
- Oh, da. Eu știu exact ce-i trecea prin minte Chirurgului, afirmă Rizzoli, care-și regăsise vocea, pe un ton rece și neabătut. Te-a rugat să mergi acolo pentru că a vrut să te măsoare personal. Asta face el cu femeile. Ne zâmbește, ne vorbește frumos. E în raportul lui de la școală, nu? „Un tânăr politicos”, așa l-au descris profesorii. Pun pariu că a fost politicos și când ai mers să te întâlnești cu el, nu-i așa?
- Da, a fost...
- Un simplu individ obișnuit, cooperant.
- Doamnă detectiv, nu sunt așa de naivă să cred că e un om normal. Dar a fost cooperant. Și era tulburat de acțiunile lui. Voia să înțeleagă motivele comportamentului său.
- Și dumneata i-ai spus că e din cauză că s-a lovit la cap în copilărie.
- I-am spus că lovitura la cap a fost un factor component.
- Precis a fost foarte fericit să audă asta. Să aibă o scuză pentru ceea ce a făcut.
- I-am oferit doar părerea mea sinceră.
- Știi ce altceva l-a făcut fericit?
- Ce?
- Să fie în aceeași cameră cu dumneata. Ați stat în aceeași cameră, nu-i așa?
- Ne-am întâlnit în sala de convorbiri. Era dotată cu supraveghere video permanentă.
- Dar nu era nicio barieră între voi. Niciun geam de protecție.
- Nu mi-a adus nicio amenințare.
- A putut să se apropie de dumneata. Să-ți studieze părul, să-ți miroasă pielea. Îi place în mod deosebit mirosul unei femei. Îl face să se excite. Dar ceea ce-l atrage cu adevărat e mirosul fricii. Câinii pot mirosi frica, știai asta? Când ne speriem, eliberăm anumiți hormoni pe care animalele îi pot detecta. Și Warren Hoyt îi poate mirosi. E asemenea oricărei creaturi care vânează. Simte mirosul fricii, al vulnerabilității. Asta îi hrănește fanteziile. Și pot să-mi imaginez ce fantezii avea în timp ce stătea în camera aceea cu dumneata. Eu am văzut unde duc fanteziile lui.
O`Donnell încercă să râdă, dar nu reuși întru totul.
- Dacă încerci să mă sperii....
- Văd că ai un gât lung, doamnă doctor O`Donnell. Presupun că s-ar putea numi un gât de lebădă. Cu siguranță Hoyt a observat asta. Nu l-ai prins nici măcar o dată holbându-se la gâtul dumitale?
- Oh, te rog.
- Nu ți s-a părut că-i fug ochii în jos, din când în când? Poate te-ai gândit că se uita la sânii dumitale, așa cum se uită alți bărbați. Dar nu și Warren. Lui nu pare să-i pese chiar așa de mult de sâni. El e atras de gâturi. Consideră gâturile femeilor ca pe un desert. Partea în care de-abia așteaptă să taie. După ce a terminat cu altă parte a anatomiei ei.
Roșie la față, O`Donnell se întoarse spre Dean.
- Partenera dumitale a depășit măsura.
- Nu, zise Dean încet. Cred că doamna detectiv a definit situația exact.
- Asta e pur și simplu intimidare.
Rizzoli râse.
- Ai fost într-o cameră cu Warren Hoyt. Și nu te-ai simțit intimidată niciodată?
O`Donnell o fixă cu o privire rece.
- A fost un interviu clinic.
- Așa ai crezut dumneata. Dar el l-a considerat altceva.
Rizzoli se apropie de ea, într-un gest de agresiune tăcută pe care O`Donnell îș sesiză foarte limpede.
Deși O`Donnell era mai înaltă și mai impozantă atât în statură, cât și în statut, nu putea concura cu ferocitatea neabătută a lui Rizzoli, și se înroși chiar mai tare la față în timp ce cuvintele lui Rizzoli se prăvăleau asupra ei ca niște lovituri de pumn.
- A fost politicos, ai spus. Cooperant. Păi, bineînțeles. Avea exact ceea ce dorea: o femeie în aceeași cameră cu el. O femeie care stătea suficient de aproape să-l excite. O ascundea însă; e priceput la asta. Se pricepe să mențină o conversație perfect normală, chiar și când se gândește să-ți taie gâtul.
- Ai întrecut orice limită, zise O`Donnell.
- Crezi că nu încerc decât să te sperii?
- Nu e evident?
- Atunci ascultă ceva ce chiar ar trebui să te sperie de moarte. Warren Hoyt te-a adulmecat bine. L-ai excitat. Și acum e liber și vânează din nou. Și știi ceva? El nu uită niciodată aroma unei femei.
O`Donnell se holbă la ea, în sfârșit cu o sclipire de frică în ochi.
Rizzoli nu se putu abține să nu simtă puțină satisfacție văzând acea frică. Voia ca O`Donnell să simtă măcar o secundă ceea ce suferise ea de 1 an de zile.
- Obișnuiește-te cu senzația de frică, continuă Rizzoli. Pentru că ai motive.
- Am mai lucrat cu oameni ca el, replică O`Donnell. Știu când e cazul să-mi fie frică.
- Hoyt e diferit de toți ceilalți pe care i-ai întâlnit.
O`Donnell scoase un hohot de râs. Își recăpătase bravada, întărită de mândrie.
- Toți sunt diferiți. Toți sunt unici. Și nu mă întorc niciodată cu spatele la niciunul dintre ei.
ȘAPTESPRECEZE
Dragă doamnă doctor O`Donnell,
M-ai rugat să-ți povestesc despre amintirile mele cele mai vechi din copilărie. Am auzit că puțini oameni rețin amintiri din viața lor de dinainte de vârsta de 3 ani, pentru că, încă imatur, creierul nu a căpătat abilitatea de a procesa limbajul, și avem nevoie de limbaj pentru a interpreta imaginile și sunetele pe care le trăim în copilărie. Oricare ar fi această explicație pentru amnezia copilăriei, nu mi se aplică și mie, pentru că eu îmi amintesc foarte bine anumite detalii din copilărie.
Pot să-mi reamintesc imagini anume care datează, cred eu, de când aveam aproximativ 11 luni. Fără îndoială o să le consideri ca fiind amintiri fabricate, alcătuite din povești pe care cu siguranță le-am auzit de la părinții mei.
Te asigur însă că aceste amintiri sunt întru totul reale și, dacă părinții mei ar fi în viață, ți-ar spune că ceea ce-mi amintesc este corect și nu putea fi bazat pe povești pe care să le fi auzit doar. Din chiar natura acestor imagini se vede că nu sunt întâmplări despre care e probabil să-mi vorbească familia.
Îmi amintesc pătuțul de copil, cu stinghiile de lemn vopsite în alb, balustrada marcată de urmele dinților mei. Un pled albastru cu nu știu ce fel de creaturi micuțe imprimate pe el. Păsări sau albine, poate ursuleți. Și deasupra pătuțului, un dispozitiv zburător care acum știu că era un carusel pentru copii, dar care la momentul acela mi s-a părut magic. Sclipitor, mereu în mișcare.
Stele, luni și planete, după cum mi-a zis mai târziu tatăl meu, exact tipul de obiect pe care să-l agațe deasupra pătuțului fiului său.
El era inginer aerospațial, și credea că poți transforma orice copil într-un geniu, dacă-i stimulezi creierul în creștere, fie cu aceste carusele, fie cu imagini colorate sau casete audio cu vocea tatălui copilului recitând tabla înmulțirii.
Întotdeauna am fost bun la matematică.
Dar mă îndoiesc că aceste amintiri îți trezesc prea mare interes. Nu, dumneata cauți niște teme mai întunecate, nu amintirile mele despre pătuțuri albe și jucării frumoase. Dumneata vrei să știi de ce sunt așa cum sunt.
Așa că presupun că trebuie să-ți povestesc despre Mairead Donohue.
I-am aflat numele mulți ani mai târziu, când i-am spus unei mătuși despre aceste prime amintiri ale mele, și ea a zis: „Oh, Doamne. Chiar ți-o amintești pe Mairead?”
Da, într-adevăr, îmi amintesc de ea. Când îmi vin în minte imagini despre primii mei ani, nu văd chipul mamei mele, ci pe cel al lui Mairead, care se uită la mine peste balustrada pătuțului.
Piele albă, stricată doar de un singur neg agățat ca o muscă neagră pe obrazul ei. Ochi albaștri ce sunt în același timp frumoși și reci. Și zâmbetul ei - chiar și un copil așa de mic cât eram eu atunci, putea vedea un lucru la care adulții erau orbi: zâmbetul acela ascundea ură.
Ura casa în care lucra. Ura mirosul urât al scutecelor. Ura țipetele mele flămânde care-i întrerupeau somnul. Ura situația ce o făcuse să ajungă în acel oraș canicular din Texas, atât de diferit de Irlanda ei natală.
Dar cel mai mult, mă ura pe mine.
Știu acest lucru, pentru că îl demonstra în zeci de feluri subtile și tăcute. Nu lăsa nicio dovadă a abuzurilor ei; oh, nu, era mult prea deșteaptă pentru așa ceva.
Ura ei se manifesta în schimb sub forma unor șoapte furioase, ca un șuierat de șarpe, deasupra pătuțului meu. Nu puteam înțelege cuvintele, dar auzeam veninul din ele, și vedeam furia din ochii ei îngustați.
Nu-mi neglija nevoile fizice; scutecul mi-era întotdeauna proaspăt și sticla de lapte întotdeauna încălzită. Dar întotdeauna mă pișca în secret, îmi ciupea pielea, picura alcool usturător direct pe uretră. Evident că țipam, dar nu erau niciodată cicatrice sau vânătăi.
Eram pur și simplu un copil cu colici, le spunea ea părinților mei, născut cu o personalitate mai nervoasă. Și biata de Mairead, care lucra așa de mult!
Ea era aceea care trebuia să se descurce cu puștiul urlător, în timp ce mama mea se ocupa de viața ei socială. Mama mea, care mirosea a parfum și a blănuri de nurcă.
Deci asta e ceea ce-mi amintesc. Exploziile surprinzătoare de durere. Sunetul propriilor țipete. Și deasupra mea, pielea albă a gâtului lui Mairead, care se apleacă la pătuțul meu ca să mă ciupească sau să-mi irite pielea sensibilă.
Nu știu dacă e posibil pentru un copil așa de mic pe cât eram eu să urască. Cred că mult mai probabil eram pur și simplu nedumerit de aceste pedepse. Fără capacitatea de judecată, nu puteam face decât o legătură între cauză și efect.
Și sunt sigur că am înțeles, chiar și atunci, că sursa chinului meu era o femeie cu ochi reci și gât alb ca laptele.
Rizzoli stătea la biroul ei și se uita la scrisul meticulos al lui Warren Hoyt, amândouă marginile trasate ordonat cu o linie, cuvintele mici și dese mărșăluind în linii drepte pe pagină.
Deși scrisese scrisoarea în cerneală, nu avea corecturi sau cuvinte barate. Avea deja fiecare frază organizată înainte de a pune stiloul pe hârtie.
Rizzoli și-l imagină aplecat asupra paginii, cu degetele lungi în jurul stiloului, cu pielea mâinii alunecând pe hârtie, și brusc simți nevoia disperată de a se spăla pe mâini.
Se spălă pe mâini la toaleta femeilor cu apă și săpun, încercând să elimine orice urmă a lui, dar chiar și după ce-și frecase mâinile și le uscase se simțea contaminată, ca și cum cuvintele lui îi pătrunseră prin piele ca o otravă. Și mai erau și alte scrisori de citit, și mai multă otravă de absorbit.
O bătaie la ușa toaletei o făcu se încremenească.
- Jane? Ești acolo?
Era Dean.
- Da, răspunse ea tare.
- Am pregătit caseta video în sala de conferințe.
- Vin imediat.
Se uită în oglindă și nu fu deloc mulțumită de ceea ce văzu. Avea ochii obosiți și se vedea că-și pierduse încrederea în sine.
„Nu-i lăsa să te vadă așa” se gândi ea.
Se spălă pe față cu apă rece de la robinet și apoi se șterse cu un șervet de hârtie. Apoi se îndreptă de spate și trase adânc aer în piept.
„Acum e mai bine” se gândi ea, uitându-se la reflexia ei din oglindă.
Se duse în camera de conferințe și îi făcu lui Dean un semn scurt din cap.
- OK. Gata?
Televizorul era deja pornit, și la aparatul video sclipea deja luminița de funcționare. Dean luă plicul pe care li-l dăduse O`Donnell și scoase caseta video.
- E datată 7 august.
„De-abia cu 3 săptămâni în urmă” se gândi ea, tulburată de cât de proaspete vor fi aceste imagini și cuvinte.
Se așeză la masă, cu pixul și carnetul de note pregătite.
- Dă-i drumul.
Dean vârî caseta și apăsă butonul de pornire.
Prima imagine pe care o văzură era O`Donnell, coafată cu grijă, stând în fața unui zid alb de cărămizi și părând ciudat de elegantă într-un costum albastru tricotat.
- Azi e 7 august. Sunt la închisoarea Souza-Baranowski din Shirley, Massachusetts. Subiectul este Warren D. Hoyt.
Ecranul se înnegri pentru o clipă, apoi apăru o nouă imagine, un chip atât de oribil pentru Rizzoli, că se lăsă fără să vrea în spate cu saunul.
Pentru oricine altcineva, Hoyt părea să aibă un chip obișnuit, chiar ușor de uitat. Avea părul castaniu-deschis și fața palidă de deținut. Cămașa albastră de închisoare atârna pe el, cu un număr prea mare pentru trupul lui slab.
Cei care-l cunoscuseră în viața de zi cu zi îl descriseseră ca amabil și politicos, și aceasta era imaginea pe care o avea pe casetă. Un tânăr drăguț și inofensiv.
Își mută privirea de la camera de filmat și se uită la ceva din afara imaginii.
Auziră scârțâitul unui scaun pe podea și apoi vocea lui O`Donnell:
- Stai confortabil, Warren?
- Da.
- Putem începe, atunci?
- Oricând, doamnă doctor, zâmbi el. Eu nu mă duc nicăieri.
- Foarte bine, se auzi O`Donnell, dregându-și glasul, apoi un scârțâit de scaun. În scrisorile tale, mi-ai spus deja destul de multe lucruri despre familia și copilăria ta.
- Am încercat să fiu cât mai complet. Cred că e important să înțelegi fiecare aspect a ceea ce sunt.
- Da, îți sunt recunoscătoare. Nu am deseori ocazia să iau un interviu unei persoane atât de volubile. Și cu siguranță nu una atât de analitică în legătură cu propriul comportament.
Hoyt ridică din umeri.
- Ei, știi ce se spune despre viața neanalizată. Că nu merită trăită.
- Uneori însă putem duce autoanaliza prea departe. E un mecanism de apărare. Intelectualismul ca metodă de distanțare de emoțiile cele mai puternice.
Hoyt făcu o pauză. Continuă apoi, pe un ton vag batjocoritor:
- Vrei să vorbesc despre sentimentele mele.
- Da.
- Vreun sentiment anume?
- Vreau să știu ce-i face pe oameni să omoare. Ce-i atrage spre violență. Vreau să știu ce-ți trece prin cap. Ce simți când ucizi o altă ființă omenească.
Hoyt rămase tăcut pentru o clipă, cântărind întrebarea.
- Nu e ușor de descris.
- Încearcă.
- De dragul științei?
În voce i se întorsese batjocura.
- Da. De dragul științei. Ce simți?
O pauză lungă.
- Plăcere.
- Deci te simți bine?
- Da.
- Descrie-mi.
- Chiar vrei să știi?
- Este esența cercetării mele, Warren. Vreau să știu ce experiență ai când omori. Nu e o curiozitate morbidă. Am nevoie să înțeleg dacă încerci vreun simptom care să indice anormalități neurologice. Dureri de cap, de exemplu. Gusturi sau mirosuri ciudate.
- Mirosul de sânge este foarte plăcut, zise el, și făcu o pauză. Oh. Cred că te-am șocat.
- Continuă. Spune-mi despre sânge.
- Am lucrat cu sângele, știi.
- Da, știu. Ai fost laborant.
- Oamenii cred că sângele e doar lichidul roșu care ne circulă prin vene. Ca uleiul de motor. Dar e foarte complex și individual. Sângele fiecărei persoane e unic. Exact așa cum fiecare omor e unic. Nu există unul tipic pe care să-l descriu.
- Dar poate ți-au oferit plăcere?
- Unele mai multe ca altele.
- Spune-mi despre unul care e remarcabil pentru tine. Unul pe care ți-l amintești în mod deosebit. Este vreunul așa?
Hoyt încuviință.
- Este unul la care mă gândesc mereu.
- Mai mult ca la celelalte?
- Da. Mi-a rămas în minte.
- De ce?
- Pentru că nu l-am terminat. Pentru că n-am apucat să-l savurez. E ca o mâncărime pe care nu poți să ți-o scarpini.
- Asta o face să sune trivial.
- Așa ți se pare? Dar cu timpul, chiar și o mâncărime trivială începe să-ți consume atenția. E mereu acolo, gâdilându-ți pielea. Știi că una dintre formele de tortură e gâdilatul tălpilor. La început nu pare a fi mare lucru. Dar se continuă zile la rând fără nicio alinare. Și atunci devine cea mai crudă formă de tortură. Cred că am menționat în scrisorile mele că știu câte ceva despre istoria faptelor inumane făcute de oameni față de oameni. Arta de a provoca durere.
- Da. Mi-ai scris despre....ăă.... interesul tău în acest subiect.
- De-a lungul secolelor, torționarii au știut întotdeauna că disconfortul cel mai subtil, cu vremea, devine absolut intolerabil.
- Și această mâncărime despre care ai pomenit a devenit intolerabilă?
- Nu mă lasă să dorm. Gândurile la ceea ce ar fi putut să fie. Plăcerea ce mi-a fost refuzată. Toată viața am fost meticulos să termin ceea ce-am început. Așa că mă deranjează. Mă gândesc la asta tot timpul. Imaginile îmi rulează mereu în cap.
- Descrie-le. Ce vezi, ce simți.
- O văd pe ea. E diferită, nu e deloc ca celelalte.
- Cum așa?
- Mă urăște.
- Și celelalte nu te urau?
- Celelalte erau goale și speriate. Înfrânte. Dar asta se luptă încă împotriva mea. O simt când o ating. Are pielea electrică de furie, deși știe că am învins-o.
Se aplecă în față, ca și cum ar fi avut de gând să-și destăinuiască cele mai intime gânduri. Nu se mai uita la O`Donnell, ci la cameră, ca și cum s-ar fi putut uita prin obiectiv și să o vadă direct pe Rizzoli.
- Îi simt mânia, zise ea. Îi absorb furia, prin simpla atingere a pielii ei. E ca o căldură incandescentă. Lichidă și periculoasă. Energie pură. Nu m-am simțit niciodată atât de puternic. Vreau să mă simt așa din nou.
- Te excită?
- Da. Mă gândesc la gâtul ei. Foarte zvelt. Are un gât frumos și alb.
- La ce altceva te gândești?
- Mă gândesc să-i dau jos hainele de pe ea. Cât de tari îi sunt sânii. Și pântecul. Un pântec frumos și ferm...
- Deci fanteziile tale despre doctorița Cordell - sunt sexuale?
Hoyt se întrerupse. Clipi, ca trezit dintr-o transă.
- Doctorița Cordell?
- Despre ea vorbim, nu? Victima pe care n-ai apucat s-o omori, Catherine Cordell?
- Oh. Mă gândesc și la ea. Dar nu despre ea vorbesc.
- Despre cine vorbești?
- Cealaltă, zise el, uitându-se la cameră cu o privire atât de intensă, că Rizzoli îi simți fierbințeala. Polițista.
- Vrei să spui cea care te-a găsit? Asta e femeia despre care ai fantezii?
- Da. O cheamă Jane Rizzoli.
OPTSPREZECE
Dean se ridică în picioare și opri aparatul video.
Ultimele cuvinte ale lui Warren Hoyt pluteau ca un ecou perpetuu în tăcerea încăperii. În fanteziile lui o despuiase de haine și de demnitate, o redusese la părți corporale goale. Gât, sâni și pântec. Se întrebă dacă o vedea acum Dean, dacă viziunile pe care le evocase Hoyt erau acum întipărite și în mintea lui Dean.
Dean se întoarse să se uite la ea. Nu i se păruse niciodată ușor să-i citească expresia feței, dar în clipa aceea furia din ochii lui era de neconfundat.
- Înțelegi, nu-i așa? Voia să vezi caseta asta. Ți-a lăsat o cărare de firmituri de pâine să o urmărești. Plicul cu adresa lui O`Donnell a dus la O`Donnell însăși. La scrisorile lui, la caseta asta. A știut că o să vezi în cele din urmă totul.
Rizzoli se uita fix la ecranul gol al televizorului.
- Vorbește cu mine.
- Exact. Se folosește de O`Donnell ca intermediar. Când Hoyt vorbește cu ea, în interviul acesta, vorbește de fapt cu tine. Îți spune ție fanteziile lui. Le folosește ca să te sperie, să te umilească. Ascultă ce zice.
Dean derulă caseta.
Încă o dată pe ecran apăru chipul lui Hoyt.
- Nu mă lasă să dorm. Gândurile la ceea ce ar fi putut să fie. Plăcerea ce mi-a fost refuzată. Toată viața am fost meticulos să termin ceea ce-am început. Așa că mă deranjează. Mă gândesc la asta tot timpul....
Dean apăsă pe butonul marcat STOP și se uită la ea.
- Cum te face asta să te simți? Știind că se gândește mereu la tine?
- Știi perfect de bine cum mă simt, ce naiba!
- Și el știe. De aceea a vrut să-l auzi.
Dean derulă rapid înainte, apoi apăsă PLAY.
Ochii lui Hot erau fixați straniu asupra unui public pe care el nu-l putea vedea.
- Mă gândesc să-i dau jos hainele de pe ea. Cât de tari îi sunt sânii. Și pântecul. Un pântec frumos și ferm...
Agentul Dean apăsă din noi pe STOP. Privirea lui o făcu să roșească.
- Nu-mi spune, zise ea. Vrei să știi cum mă face să mă simt.
- Expusă?
- Da.
- Vulnerabilă.
- Da.
- Violată.
Rizzoli înghiți și-și întoarse privirea.
- Da, rosti apoi, încet.
- Exact lucrurile pe care vrea el să le simți. Mi-ai spus că e atras de femeile vătămate. De femeile care-au fost violate. Și exact așa te face să te simți acum. Ca niște simple cuvinte pe o casetă video. Exact ca o victimă.
Își aținti imediat privirea asupra lui.
- Nu, zise ea. Nu o victimă. Vrei să știi ce simt de fapt?
- Ce?
- Sunt gata să-l rup pe nenorocitul ăla în bucăți.
Era un răspuns aruncat din pură bravadă, ca și cum ar fi azvârlit cu pumnii în aer. Dean fu luat prin surprindere și se încruntă la ea pentru o clipă.
Oare vedea cât de dificil îi era să păstreze aparența de curaj? Auzise oare nota falsă din glasul ei?
Continuă grăbită, nelăsându-i timp să vadă dincolo de fațada de curaj:
- Vrei să spui că știa, chiar și atunci, că voi ajunge să văd asta? Că de fapt caseta asta e menită pentru mine?
- Ție nu așa ți s-a părut?
- Mie mi s-a părut că orice fantezie de psihopat.
- Nu orice psihopat. Și nu orice victimă. Vorbește despre tine, Jane. Despre ce vrea să-ți facă ție.
Toți nervii îi vibrară în alertă.
Dean transforma totul într-o chestie personală, ațintind săgeata direct spre ea. Oare îi făcea plăcere să o vadă tulburată? Avea vreun scop în afară de a-i mări ei spaimele?
- La momentul înregistrării casetei, își plănuise deja evadarea, afirmă Dean. Amintește-ți că el a contactat-o pe O`Donnell. Știa că o să accepte să discute cu el. O`Donnell nu putea rezista ofertei. A fost ca un microfon, înregistrând tot ce zicea el, tot ce voia să le spună oamenilor. Ție, în special. Apoi a pus în mișcare o succesiune logică de evenimente, care a dus direct la acest moment, în care ai văzut caseta aceasta.
- Chiar crezi că există oameni atât de geniali?
- Nu e Warren Hoyt așa? întrebă el.
Era încă o săgeată lansată pentru a-i penetra scuturile de apărare. Pentru a pune limpede în lumină evidența.
- A petrecut 1 an în spatele gratiilor. A avut 1 an întreg la dispoziție să-și hrănească fanteziile, zise Dean. Și toate erau despre tine.
- Nu, pe Catherine Cordell o vrea de fapt. Întotdeauna pe Cordell a...
- Nu așa i-a zis lui O`Donnell.
- Înseamnă că mințea.
- De ce?
- Ca să mă facă să mă pierd cu firea. Ca să mă tulbure...
- Atunci ești de acord cu mine. Caseta asta era menită să-ți cadă ție în mâini. E un mesaj adresat ție.
Rizzoli se uită la ecranul gol al televizorului. Năluca feței lui Hoyt părea să se uite încă și acum la ea. Tot ce făcuse avusese scopul să-i zguduie ei lumea, să-i distrugă pacea sufletească. Asta-i făcuse și lui Cordell înainte să încerce s-o omoare.
Voia ca victimele lui să fie îngrozite, zdrobite de epuizare, și nu-și culegea prada decât după ce aceasta era pe deplin cotropită de frică.
Rizzoli nu mai avea nicio tăgadă, nicio apărare împotriva evidenței.
.......................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu