Refugiul, Nicholas Sparks

.............................................................

                           3-7

           Eleni tăcu un moment, rumegând informația.

   - Nasol, îşi dădu ea cu părerea. O să devină o problemă pentru noi?
   - Sper că nu, rosti Alecsandra precaută. O să-l ţin la distanţă, dar vreau să ştiu ce-i poate pielea. Te superi? îl întrebă ea pe Marcus.
   Marcus se ridică şi-i cedă locul, privind-o încordat şi suspicios.
   - Mersi.
   Alecsandra se aşeză şi ţinu cursorul apăsat. Paginile se derulau cu repeziciune prin faţa ochilor ei iar creierul absorbea informaţiile, stocându-le în memorie în ordine cronologică. Îi luă o jumătate de minut să-i parcurgă dosarul şi să-şi dea seama că, în realitate, lucrurile nu stăteau tocmai roz.
   Jacobi era un individ îngrijorător de deştept. Terminase colegiul cu doi ani mai devreme decât era normal şi fusese admis la Harvard unde, patru ani mai târziu, îşi sfârşise studiile şi-şi luase doctoratul în psihologie.
   Urmase FBI Academy din Virginia şi ieşise şef de promoţie.
   Se specializase în electronică, telecomunicaţii şi explozibili. Un trăgător de elită şi un individ care avea la activ un număr impresionant de cazuri încheiate cu succes. Avansase destul de rapid în lanţul trofic din cadrul agenţiei, dar preferase munca de teren în schimbul unui biroul călduţ şi confortabil la sediul central din Quantico.
   În fişa postului figura o fostă soţie şi un copil pe nume Jessica. Era divorţat de doi ani. Provenea dintr-o familie veche şi foarte înstărită, însă averea sa personală de după divorţ se reducea la două apartamente, unul în Washington D.C., altul aici, în Chicago, şi două maşini: Porche-ul roşu cu care ea îl văzuse şi un Hummer H3 de culoare neagră.
   Alecsandra închise fişierele şi se lăsă pe spate, meditând. Chiar şi fără aceste informaţii ştia că individul n-avea să se lase deloc păgubaş. Jacobi îi păruse încă de la început un individ care ştia ce voia. Era un bărbat tenace. O privise cu admiraţie, dar şi cu suspiciune. Îl minţise şi ştia că el îşi dăduse seama de asta.
   Ochii lui o analizaseră ca pe o posibilă parteneră de joacă, dar şi ca pe un potenţial suspect. Avea s-o urmărească sau să-i pună coadă în viitorul apropiat, de asta era sigură. Tipul era o complicaţie şi o posibilă ameninţare nu doar pentru ea, ci pentru toţi cei din Refugiu.
   - Guido trebuie informat, se auzi vocea rece a lui Marcus din spatele ei.
   Alecsandra închise ochii pentru o secundă, simţind un junghi de regret în adâncul ei. Problema nu putea fi ignorată şi o ştia. Una era să ai de a face cu un simplu civil, alta era să-ţi sufle FBI-ul în ceafă.
   - O să-i spun eu, rosti Alecsandra cu o voce inexpresivă.
   Se ridică şi citi în ochii lui Marcus un licăr de supremă satisfacţie, pe care acesta nici măcar nu se osteni să şi-o ascundă. În acel moment, Alecsandra avu o revelaţie şocantă: atâta vreme cât Marcus se bucura de nemurirea lui, ea n-avea să-şi poată permite niciodată vreun iubit. Constatarea o umplu de mânie şi enervare. Marcus se asigura, în egoismul lui monstruos, că nimeni n-avea să braconeze pe teritoriul lui.
   Trecând pe lângă el, îi zâmbi delicat, zăpăcindu-l, şi-n fracţiunea de secundă următoare îi seceră picioarele de sub el, lăsându-l lat şi confuz.
   Eleni chicoti şi se luă după ea.
   - Nu fi supărată pe el, încercă ea s-o împace. Marcus se simte ameninţat de orice posesor de cromozom Y care respiră în preajma ta.
   - Marcus este un idiot, fu tot ce putu Alecsandra să rostească printre dinţii încleştaţi de furie.

        Trecuse o săptămână de la dezastrul din zona depozitelor şi încă nu dăduseră de vampirul Steve.
   Alecsandrei îi venea să urle de nervi. Guido îşi întinsese antenele peste întregul continent. Steve fusese văzut ultima dată în Los Angeles, iar Mario şi Sofia plecaseră imediat în căutarea lui, dar ajunseseră acolo prea târziu. Vampirul ştersese putina cu câteva ore înainte ca ei să ajungă în oraş. Zăbovise doar atât cât să-şi potelească setea în vreo două rânduri şi-şi cumpărase un bilet numai dus la un zbor transatlantic cu escală la Roma şi destinaţia finală Moscova. Următorul zbor era programat abia a doua zi dimineaţă şi Mario îl sunase pe Guido, care le ceruse să se întoarcă acasă.
   Între timp, crimele din Downtown continuau. Alte două femei îşi pierduseră viaţa, de această dată turiste. Ziarele vuiau. Lumea era neliniştită.
   Alecsandra îşi luase concediu şi răscolise oraşul de la un capăt la altul. Vampirul pe care-l vâna era fie unul deştept şi intuitiv, fie al dracului de băftos. Îşi schimba ascunzătoarea în permanenţă, ca şi cum ar fi ştiut că este vânat. Cercetase toate gurile de canal şi reţeaua subterană a metrourilor, răscolind fabricile părăsite din afara oraşului şi casele nelocuite. Îi prinsese mirosul de mai multe ori, dar de fiecare dată urmele se dovediseră a fi vechi de o zi.
   - Individul ăsta mă scoate din minţi! izbucni ea, privind-o pe Sena, care-i aranja tacticoasă pungile în congelator. De fiecare dată sunt cu un pas în urma lui. A ajuns să mă obsedeze.
   - Se distrează, rostise Sena într-un târziu, încruntându-se gânditoare.
   - Ce?
   - Îi place să se joace cu tine, cu noi toţi. Ştie că suntem pe urmele lui şi găseşte asta foarte amuzant.
   - Înseamnă că ne cunoaşte.
   - Nu neapărat. S-ar putea doar să ne „vadă”. Există vampiri care au talentul de a privi în viitorul apropiat, oftă Sena, închizând uşa frigiderului şi sprijinindu-se cu spatele de ea.
   Era îmbrăcată într-o rochie de caşmir de culoarea vinetelor coapte, lungă până-n pământ, fără mâneci, peste care îşi luase o jachetă elegantă din piele neagră.
   Purta ghete din piele moale cu toc de opt şi o poşetă asortată. Părul şi-l împletise în două cozi spic după urechi, care-i atârnau pe piept. În urechi avea două discuri din argint lucrate în filigran. Era fardată discret şi arăta ca o proaspătă absolventă de colegiu, lucru care nu era prea departe de adevăr. Sena avusese aproape douăzeci şi unu de ani când fusese transformată. Chipul ei veşnic tânăr avea o candoare care te subjuga.
   - În urmă cu aproape trei secole am cunoscut la Londra un vampir pe nume Morgan. Era brunet, frumos şi carismatic. Ne-am... împrietenit.
   Sena zâmbi scurt, amintindu-şi.
   - Avea o casă superbă în centrul oraşului, cu terase largi şi grădini minunate. Pasiunea lui erau trandafirii. Era bogat, înfiorător de bogat. Încăperile casei lui gemeau de antichităţi şi lucruri scumpe. Îi plăceau virginele. Adora să le corupă. Era un amant excepţional. Le seducea şi apoi le sugea sângele, pentru că este bine cunoscut faptul că în preajma orgasmului sângele victimei devine mai cald şi are un gust mai... rafinat. Motiv pentru care unii dintre masculii speciei noastre îmbină deseori vânătoarea cu sexul. În fine. Vrei să ştii cum le selecta?
   - Cum?
   - Avea lângă el un vampir, Molina, un spaniol, care fusese vrăjitor în viaţa lui umană. Molina avea darul de a citi trecutul fiecărei persoane pe care o privea. El îi alegea „miresele”.
   - Ce s-a întâmplat cu el? vru Alecsandra să ştie, captivată de poveste.
   Sena surâse blând, ridicând din umeri senină.
   - Pe Morgan l-am părăsit după vreo zece ani. Era... dificil. Şi foarte egoist. Infidel. Mă călca pe nervi şi n-am mai putut suporta. Însă altundeva voiam să ajung. Cu vreo sută şi ceva de ani în urmă, adăugă ea, îngustându-şi uşor ochii de culoarea caramelului, am cunoscut o bulgăroaică pe nume Anna. Locuia la Florenţa. Putea prevedea la o distanţă de o zi ceea ce urma să i se întâmple şi asta o ajuta să evite neplăcerile. Suferea cronic de singurătate şi-i plăceau băieţii foarte tineri, pe care-i transforma în neştire şi pe care nu izbutea să-i ţină sub control după aceea. A fost foarte greu să-i dăm de urmă şi s-o scoatem din joc. Oricum, ideea este că există vampiri dotaţi cu talentul excepţional de a evada din prezent, într-o direcţie sau alta. Dacă un om cu anumite capacităţi extrasenzoriale, oricât de slabe ar fi ele, este transformat, acestea sunt potenţate de veninul creatorului său şi se ascut odată cu timpul. Ia cazul tău, al lui Guido, Mal şi Vivien. Deşi talente ca ale Annei sunt excepţional de rare, există totuşi posibilitatea să avem de a face acum cu cineva care are acest dar.
   - La naiba, murmură Alecsandra, analizând în mintea ei posibilităţile. Asta înseamnă că va fi foarte dificil să punem laba pe el...
   - Sau pe ea, sublinie Sena încet.
   Alecsandra îşi îngustă ochii, rememorând mirosul vampirului care făcea ravagii în Downtown.
   - Este un el, clătină ea din cap. Nu mă întreba cum de ştiu asta, dar sunt aproape sigură. Cum aţi pus atunci mâna pe Anna?
   - Am alergat-o prin jumătate din Europa şi am încolţit-o la graniţa cu Montenegro. Ne-am aliat cu un grup de trei vampiri cehi, dintre care unul avea darul de a anihila talentele extrasenzoriale ale oricui pe o distanţă de cinci mile. Dvorack a fost cel care a făcut posibilă capturarea ei...
   Telefonul din living începu să sune. Alecsandra îşi ridică scurt un deget, avertizând-o să nu-şi uite vorba, şi dispăru în camera alăturată. Ridică receptorul, rostindu-şi numele reflex în aparat, însă persoana de la capătul celălalt al firului închise şi se auzi tonul de ocupat. Alecsandra mârâi frustrată şi reveni în bucătărie.
   - Cine a fost?
   - Nu ştiu, ridică Alecsandra din umeri. Cineva care ori a greşit numărul, ori nu i-a plăcut vocea mea. Poate că ar trebui să luămlegătura cu acest Dvorack, sugeră ea. Dacă v-a ajutat atunci...
   - Poate, dar mă tem că este imposibil.
   - De ce?
   - S-a dat la Sofia, rosti Sena, analizându-şi unghiile lăcuite într-o nuanţă vineţie. Insistent, aş zice.
   Alecsandra amuţi.
   Nu-i era greu să-şi imagineze ce se întâmplase. Mario era o fire cumpătată până la o anumită limită. Iar Sofia era punctul lui nevralgic.
   - Păcat, oftă Alecsandra, văzând cu i se spulberă speranţele.
   - Da. Uite ce e, Lex, s-ar putea să mă înşel. E doar o terorie. Poate că şobolanul ăsta nici nu posedă un asemenea dar. Poate că pur şi simplu este foarte deştept. Şansele să fi auzit de noi sunt infime, dar chiar şi aşa, n-ar fi rezistat tentaţiei să nu ne cunoască, prin urmare...
   Soneria de la uşă ţârâi scurt, de două ori.
   - Aştepţi musafiri?
   - Nu, se încruntă Alecsandra. O fi administratorul. Trebuia să-mi aducă zilele trecute un rest de bani de la reparaţia liftului. Mă întorc imediat.
   Nu fu nevoită să se uite pe vizor ca să-şi dea seama cine se afla la uşa ei. Mirosul lui ajunse la ea prin spaţiul dintre uşă şi tocul metalic.
   Se opri panicată în mijlocul holului, fixând uşa nemişcată. Soneria se auzi din nou, de data asta mai lung. Poate că dacă se prefăcea că nu era acasă, el avea să renunţe şi să plece...

       - Alecsandra, ştiu că eşti acolo, se auzi vocea lui plăcută. Eu te-am sunat mai devreme de la telefonul din colţul de vizavi.
   Ochii tinerei se îngustară, maxilarele i se încordară. Sena apăru lângă ea şi adulmecă aerul concentrată.
   - Mmm, miroase absolut divin. Pun pariu că are un gust la fel de delicios, comentă Sena, făcând-o pe Alecsandra să se uite chiorâş la ea. Poate că ar trebui totuşi să-i deschizi. Tipul care-ţi sună la uşă are glandele inflamate şi hormonii foarte zglobii.
   - Este tipul de la FBI, şopti enervată Alecsandra.
   - Aa!
   - Mi-a trimis flori toată săptămâna.
   - Ce nesimţit!
   - E un cretin insistent. L-am refuzat la telefon de nu ştiu câte ori.
   - Lex, scumpo, insul care stă în faţa uşii tale nu poartă uniforma de servici. Vrea pur şi simplu să te vadă.
   - Nu vreau să mă vadă. Nu vreau să se apropie de mine! izbucni ea, speriată.
   - Guido n-o să intervină decât în cazul în care tipul se apropie prea mult de noi, dacă asta te îngrijorează cu adevărat, o linişti Sena. Însă nu cred că l-ar deranja dacă ar şti că el are alte intenţii în ceea ce te priveşte.
   - Nu am de gând să mă gudur pe lângă el şi să fâlfâi din gene. Este agent guvernamental. Şi mă suspectează.
   - Poate că n-ar strica, tocmai din acest motiv, să-l ţii sub observaţie. I-ai putea abate atenţia de la ceea ce este important.
   - Nu pot! şuieră Alecsandra, ajunsă la limita răbdării. Mirosul lui mă întărâtă şi mă scoate din minţi.
   - Ah! dădu Sena din cap, complet edificată. Atunci e nasol!... Totuşi, asta ar fi o bună ocazie să-ţi dovedeşti ţie însăţi cât eşti de puternică. Ia-o ca pe o provocare.
   - O să salivez încontinuu, se plânse ea, disperată.
   - Şi după colega aia a ta, Giny, ai salivat două luni, şi ai izbutit să treci peste.
   - Asta pentru că i-am făcut viaţa un iad la galerie şi am forţat-o să-şi dea demisia!
   - Păi, eu nu cred că situaţia de faţă o să dureze atât.
   Mai deliberară alte patru secunde, apoi Alecsandra deschise uşa larg.
   El arăta şi mai bine decât mirosea. Purta o canadiană crem, blugi cu tivurile roase şi pantofi sport Nike. Pe dedesubt avea o cămaşă albă şi o bluză bleumarin cu anchior, care se mula pe trupul cu muşchi temeinic lucraţi. Alecsandra se pomeni gândindu-se că omul acela o putea face să saliveze şi din alt motiv decât cel de natură pur gastronomică.
   - Bună, zâmbi el şi faţa i se lungi când dădu cu ochii de Sena, care stătea în spatele ei la o distanţă de un braţ. N-am ştiut că ai musafiri...
   - Eu sunt doar în trecere, surâse Sena.
   Agentul îl învălui pe vampirul blond de lângă ea cu o privire apreciativă şi Alecsandrei îi încolţi în minte o idee. Făcu un pas în spate şi-şi puse un braţ în jurul umerilor delicaţi ai Senei, compunându-şi un zâmbet vag jenat, o idee timid.
   - Max, ţi-o prezint pe iubita mea, Sena Meyer. Sena, el este domnul Jacobi, fratele senatorului Jacobi.
   Ochii lui se bulbucară-n cap, în timp ce se uita înmărmurit de la una la cealaltă.
   - Încântată să te cunosc, Max, dădu Sena din cap, înghiţindu-şi hohotul năvalnic de râs. Şi regret că trebuie să te dezamăgesc, dar nu sunt lesbiană. Alecsandra te tachinează doar.
   - A! se încruntă el, confuz. Prin urmare... eşti sau nu eşti lesbiană? se răsuci el spre Alecsandra, privind-o serios.
   Alecsandra îşi dădu seama că râdea de ea şi probabil că ar fi roşit dacă asta ar mai fi fost posibil.
   - Aş putea fi, mormăi ea, uitându-se urât la trădătoarea Sena.
   - Pe mine vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să plec.
   Sena se aplecă şi o sărută delicat pe obraz.
   - Să mă suni, bine?
   - Mă mai gândesc.
   Max privi în urma blondei scandalos de atrăgătoare care cobora sprintenă treptele imobilului şi reveni cu atenţia asupra Alecsandrei, care-l fixa nemişcată din spatele pragului.
   - Pot să intru?... Ştiu un site cu lesbiene. Poate găsim ceva pe gustul tău.
   Alecsandra îl privi lung, fără a-şi putea ascunde zâmbetul, şi făcu doi paşi în spate, invitându-l înăuntru.
   Max păşi în interiorul unui apartament elegant şi spaţios, mobilat cu gust.
   Pereţii erau zugrăviţi într-o nuanţă ştearsă de olive, podeaua era din lemn natur, lăcuit, care se continua şi în restul încăperilor. Livingul era destul de mare, cu pereţii exteriori semicirculari şi arcade care dădea spre celelalte camere. Nu existau alte uşi în afara celei de la intrare. În mijlocul lui trona o canapea mare din piele de culoarea ciocolatei amărui, peste care fusese aruncat un pled ţesut în culori vii. Trei fotolii comode stăteau grupate în jurul unei măsuţe delicate din sticlă fumurie pe care se afla un bol plin cu camelii albe, plutitoare. Un televizor cu plasmă, se afla poziţionat pe tot peretele dinspre nord, diagonala lui de doi metri, stârnindu-i invidia. Biblioteca stil fagure ocupa peretele opus şi era ticsită de cărţi.
   Erau trei perechi de ferestre mari, arcuite, ascunse în spatele unor perdele transparente şi lucioase din organza de culoarea şampaniei. O statuetă din bronz, repezentând un cupidon înaripat, se afla în apropierea uşii de sticlă care dădea spre terasa largă. Cupidonul îţi ţinea o mână arcuită în faţă, într-o postură aproape imploratoare, iar între degetele uşor răsfirate era înfipt un aparat de telefonie fixă.
   - Drăguţ, comentă Max, întorcându-şi privirea amuzată spre Alecsandra, care stătea la doi metri de el, privindu-l fix, nemişcată.
   - M-am gândit că-i poate vine dorul s-o sune pe Psyche, rosti ea cu un zâmbet scurt, silit.
   Max tăcu, încercând să nu se holbeze la ea. Alecsandra purta o pereche de blugi cu genunchii franjuraţi şi un tricou lălâi din bumbac negru, cu deschiderea la baza gâtului destul de largă cât să-i alunece într-o parte, dezgolindu-i un umăr rotund şi neted. Contrastul dintre culoarea tricoului şi pielea ei era puternic. Părul îi era împletit într-o coadă groasă la spate. Avea picioarele goale şi unghiile micuţe îi erau date cu lac incolor. Arăta palidă, frumoasă şi insuportabil de sexy.
   - Ăăă... ai vreun program în seara asta?
   - Nu.
   - Vrei să iei cina cu mine?
   Alexandra dădu afară cu grijă aerul pe care îl ţinuse în plămâni încă din clipa în care el intrase. Ideea de a petrece câtva timp acolo, numai ei doi, era nu doar o idee proastă, ci şi riscantă. Un loc aglomerat, plin de mirosuri noi, avea să-i distragă atenţia de la nodul greu care i se pusese în gât.
   - Dacă accept, aceasta nu va fi considerată drept o întâlnire, preciză ea încordată.
   - De acord.
   - Aşteaptă-mă un minut, până mă schimb.
   - Ok.
   Alecsandra făcu un efort să nu se repeadă în dormitor. Îl ocoli cu paşi lejeri, ţinându-şi respiraţia şi asudând din greu. Ajunsă în dormitor, îşi încleştă mâinile pe una dintre barele de inox ale patului, modelând-o după forma degetelor ei, în timp ce se lupta cu senzaţia de uscăciune din gât. Mirosul lui îi gâdila nările seducător şi Alecsandra îşi dori să fi avut pe undeva în casă o sticlă cu cloroform, pe care să şi-l toarne în sinusuri!...
   Trebuia să-l scoată de acolo şi asta imediat!
   În graba de a-şi schimba hainele, îşi sfâşie tricolul şi-şi buli fermoarul de la blugi. Mârâind frustrată în sinea ei, deschise dulapul şi înşfăcă primul lucru care-i căzu în mână. Era o rochie scurtă, tricotată, din lână de un roşu bordo, lungă până la genunchi, cu mânecile evazate.
   O îmbrăcă rapid şi-şi trase cu infinită grijă ciorapii de mătase bej, apoi încălţă o pereche de cizme scurte cu toc. Îşi despleti părul şi-l răsuci de mai multe ori pe ceafă, improvizând un coc decent. Nimeri din prima rujul asortat şi-l întinse pe buze expert.
   În sufragerie, Max abia apucase să-şi scoată canadiana când ea apăru brusc în arcadă, aranjată şi gata de plecare.
   - Uau! exclamă el, făcând ochii mari, uluit. Ai fost foarte rapidă.
   Alescsandra se strâmbă, blestemându-şi imprudenţa. În nebunia ei de pleca cât mai iute din casă uitase că ar fi trebuit să mai tragă de timp. Probabil că nu-i luase mai mult de treizeci de secunde să se aranjeze, asta cu tot cu maltratatul propriului pat.
   -Aşa sunt eu, rapidă, zâmbi ea scurt. Mergem?
   - Mda, făcu Max, trăgându-şi canadiana la loc. E cam răcoare aici la tine, observă el, ieşind pe uşă.
   - Mi s-au stricat caloriferele, minţi ea, încuind uşa în urma ei.
   - Nu-ţi iei o haină cu tine?
   - Ce? A! Am uitat, îi aruncă un zâmbet jenat, răsucindu-se.
   Înjurând în gând, scoase cheile din poşetă şi descuie uşa. Ar fi putut să iasă goală puşcă în miezul iernii pe viscol şi tot n-ar fi simţit frigul. Dar se presupunea că este om, iar oamenii începeau să dârdâie şi la cincisprezece grade plus.
   Îşi luă pardesiul negru cu care se ducea la muncă şi-l îmbrăcă, având grijă să-i încheie toţi nasturii până sus.

        O duse la un restaurant chinezesc plutitor şi primiră o masă lângă ferestrele care dădeau spre lacul Michigan. Părea să cunoască patronul, pentru că acesta, un chinez destul de înalt pentru rasa lui, îl primi zâmbind cu gura până la urechi, turuind ca o mitralieră în limba maternă.
   Max conversă lejer cu el, apoi o luă pe Alecsandra de cot şi o conduse la masa rezervată.
   - De unde ştiai că o să accept să ies cu tine? îl întrebă ea, mulţumită că aroma condimentelor era destul de puternică şi mai estompa mirosul lui.
    - Am mizat pe farmecul meu incredibil, zâmbi el, făcându-i cu ochiul. M- am gândit că dacă mă vezi la uşa ta făcând mutra aia de căţel cu ochi mari şi apoşi, n-o să mai ai tăria să mă mai refuzi încă odată. A mers.
   Alecsandra surâse, încercând să se relaxeze.
   - Ce vrei să mănânci?
   - Sunt vegetariană, aşa că poţi să alegi orice vrei, ţinând cont de asta.
   - Bine.
   Max luă meniul şi selectă mai multe feluri, comandând în chineză, apoi se întoarse spre ea, privind-o cu atenţie.
   - Eşti o femeie remarcabil de frumoasă şi probabil că asta ţi s-a mai spus de nenumărate ori înainte.
   - Nu chiar. N-am prea ieşit în ultima vreme.
   Nu mai ieşise în oraş de mai bine de şase ani. Ultimul bărbat din viaţa ei fusese Leo...
   - Îţi spun asta pentru că, în cazul în care o să mă holbez la tine ca un idiot, să ştii care este cauza, o avertiză el calm. Şi dacă te stingheresc cumva, poţi să-mi dai una în fluierul piciorului pe sub masă.
   Alecsandra chicoti, clătinând amuzată din cap. Dacă ar fi fost să ţină cont de sfatul lui, el ar fi plecat acasă cu ambele tibii fracturate. Oricum, era nevoită să recunoască în sinea ei că tipul nu era plictisitor.
   - Povesteşte-mi despre tine, Max. Asta ar putea să te ţină ocupat pentru o bucată de timp şi să te împiedice să te faci de râs.
   - Sunt un bărbat divorţat, am o fetiţă de cincisprezece ani, Jessica, fac treizeci şi cinci la începutul lui ianuarie viitor şi lucrez la FBI. Tu?
   - Lucrezi la FBI şi vrei să te cred pe cuvânt că nu mi-ai scormonit trecutul, agent Jacobi? replică ea, arcuindu-şi o sprânceană ironic.
   Alecsandra era liniştită în privinţa asta. Marcus se ocupase de toate detaliile în urmă cu şase ani, fabricându-i o viaţă de cetăţean model.
   - Vinovat, mustăci bărbatul, părând stingherit că-l prinsese cu şoalda.
   Bine, oftă el, o să vorbesc numai eu până ne aducemâncarea.
   Alecsandra se lăsă pe spate, pregătită să-l asculte şi să-şi formeze o impresie mai clară despre bărbatul din faţa ei. Fu extrem de surprinsă când îşi dădu seama că el alesese să fie brutal de sincer cu ea. Îi povesti despre familia lui, despre studii, despre mariajul eşuat. Nu încercă să-şi găsească scuze şi nici nu aruncase întreaga culpă în ograda fostei soţii. Mai puţin partea cu mariajul, pe care nu avea cum s-o probeze încă, toate celelalte informaţii erau exacte şi concordau cu ceea ce aflase ea din dosarul lui.
   Nu înflorea adevărul şi nici minimaliza anumite aspecte, care ar fi putut suna a lăudăroşenie în gura altcuiva. Nu era modest, ci realist şi pragmatic.
   Era un bărbat cu bun simţ, lucru rar.
   - Acum este însărcinată cu cel de-al doilea copil şi este fericită, sfârşi el, fără ranchiună, retrăgându-şi coatele de pe masă şi făcându-i loc chelneriţei, care începu să aşeze o mulţime de castronaşe pline cu diverse chestii care miroseau picant.
   Max începu să-i prezinte felurile de mâncare aduse şi Alecsandra alese un castronel în care amestecul i se părea destul de inofensiv. Recunoscu salata, morcovii tocaţi mărunt şi feliile de ardei roşu. Îşi potrivi beţele între degete cu grijă şi luă o gură prudentă, pregătită s-o dosească în şerveţelul de pânză din poală dacă gustul i se părea dubios. Mestecă încet, cu grijă, apoi oftă şi începu să mănânce relaxată, savurând gustul delicios al salatei.
   - Nu duci niciodată dorul proteinelor? o întrebă Max, terminându-şi porţia cu creveţi şi atacând una cu peşte crud, marinat, asezonat din belşug cu orez fiert.
   - Nu. Organismul meu nu tolerează carnea şi nici alcoolul.
   - Adică... nu te-ai cherchelit niciodată în viaţa ta? o privi el cu milă.
   - De vreo două ori în colegiu, mărturisi ea, zâmbind.
   - Şi?
   - Păi, lumea e roz, lucrurile se învârt în jurul tău, te amuză până şi cele mai stupide chestii, picioarele nu te ascultă..., gesticulă ea cu beţele prin aer. Bănuiesc că ştii mai bine ca mine.
   - Eu nu reuşesc să mă îmbăt niciodată, declară el simplu.
   - Niciodată? îl privi ea circumspectă, arcuindu-şi o sprânceană.
   - Nu. Dacă depăşesc măsura, organismul meu se revoltă şi sfârşesc prin a mă răsti la capacul de la budă. Nu-i prea plăcut, aşa că evit s-o fac. Adică, să depăşesc măsura. Câte o bere când şi când e ok pentru mine.
   - Şi ce faci în timpul liber?
   - Dacă se întâmplă să fie unul din week-end-urile mele favorite din lună, atunci mă distrez cu Jess. O dată la două săptămâni. Săptămâna trecută ar fi fost rândul meu, dar s-au hotărât să plece la cascade, aşa că aveam de ales între a-mi petrece seara în faţa televizorului la un meci, cu o bere alături şi o pizza cu de toate, şi a-l lăsa pe Noah să mă scoată în lume. Mă bucur că n-am ales meciul, adăugă el, privind-o pătrunzător.
   Alecsandra îşi feri ochii, alegând bolul cel mai apropiat de ea. Îşi amintea de conversaţia lor, de gafa ei de atunci, pe care reuşise s-o repare la timp, dar nu suficient de repede încât să nu-i trezească suspiciuni, şi ştia că şi el îşi amintea asta.
   Culese cu beţele echivalentul unei înghiţituri şi o vârî rapid în gură, ca să aibă o scuză pentru a nu-i răspunde, în caz că lui îi veneau iar idei. În clipa următoare încremeni.
   Max o văzu schimbându-se la faţă şi făcând ochii mari. Tânăra femeie îşi duse şervetul la gură şi-l coborî repede, ca şi cum s-ar fi tamponat discret.
   - Ce e? se aplecă Max spre ea, îngrijorat.
   Mirosul lui o izbi în faţă şi Alecsandra se retrase speriată, închizând ochii strâns, copleşită.
   - Carne, izbuti ea să articuleze printre dinţii încleştaţi.
   Împinse castronul în faţă şi-şi luă paharul cu suc de mandarine, golindu-l pe nerăsuflate, spălându-şi gustul de putred din gură.
   - Îmi pare rău.
   - Nu-i nimic. Vina e a mea. Trebuia să fiu mai atentă.
   Oare dacă-şi vărsa în nas toată sticla cu sos picant de pe masă, avea să-şi anestezieze afurisita aia de mucoasă olfactivă?! gândi ea, hăituită. Fusese o idee proastă şi o greşeală din partea ei să-i deschidă uşa apartamentului în seara aceea!
   O neglijenţă care o costa mult prea scump acum. N-avea de gând s-o mai repete. N-avea să-i mai permită niciodată lui Max Jacobi să se apropie de ea!
   - Îmi cer scuze, dar trebuie să plec. Mi-e foarte rău, rosti ea purul adevăr.
   - Pot să te ajut cu ceva?
   Da! Stai departe de mine!
   - Nu, zâmbi Alecsandra subţire, ridicându-se şi luându-şi haina.
   - Vrei să facem câţiva paşi pe jos? Aerul curat o să-ţi facă bine.
   - Nu cred. Organismul meu are o recţie foarte promptă şi virulentă la carne. Trebuie să ajung urgent acasă.
   - Te conduc. Aşteaptă-mă afară până plătesc.
   Alecsandra dădu din cap şi se conformă. Max zăbovi doat un minut, atât cât să achite consumaţia, apoi se îndreptă grăbit spre ieşire. Ea nu se vedea nicăieri şi el trase adânc aer în piept, încercând să nu se enerveze.
   Ştiuse, cumva simţise, încă dinainte să ajungă pe trotuarul pustiu, că femeia de care se îndrăgostise ca un prost avea să-l lase cu ochii în soare.

         Alecsandra alergă într-un suflet până acasă, tăind oraşul în curmeziş. Îi venea să plângă. Probabil că o şi făcea, dar n-avea cum să-şi dea seama, din moment ce glandele ei lacrimare se sigilaseră complet în urmă cu şase ani!
   Oare n-avea să-i fie hărăzită niciodată fericirea simplă de a se bucura de compania unui bărbat, fără să-i fixeze ca o idioată carotidele?!
   În ultimii trei ani o curtaseră destui masculi, dar niciunul nu-i fusese pe plac... din cauza mirosului! Acum întâlnise unul care-i plăcea, atrăgător şi inteligent, dar pe care nu-l putea accepta... tot din cauza mirosului! Mirosul lui Max Jacobi era prea... irezistibil şi ea pur şi simplu nu reuşea să facă abstracţie de el.
    Ajunsese aproape de casă când realiză că-şi uitase poşeta în restaurant. Înjură cu patos şi trase nervoasă un şut unui tomberon care-i stătea în drum, catapultându-l dincolo de intersecţia aflată la o distanţă de optzeci de metri în faţă.
   Tomberonul izbi o fereastră de la erajul cinci al unui bloc de pe cealaltă parte a străzii şi Alecsandra se chirci când auzi zgomotul de sticlă spartă şi, mai apoi, sunetul înfundat făcut de acesta când intră în contact cu asfaltul.
    Îşi duse mâinile la gură şi-şi frecă faţa cu putere, respirând adânc şi încercând să se calmeze.
   O lua razna! Şi era de rău, foarte de rău, dacă nu se putea controla.
   Se opri la două blocuri distanţă de cel în care locuia, încercând să-şi amintească dacă lăsase vreo fereastră deschisă în apartamentul ei. Nu-i convenea să-şi dărâme uşa de la intrare, deşi asta n-ar fi presupus din partea ei decât să-i dea un brânci uşor cu cotul în canat, cât să-i smulgă balamalele din toc. Dar asta ar fi presupus să aibă o explicaţie plauzibilă pentru vandalizarea propriei uşi sau să raporteze o spargere falsă. Asta implica poliţia, declaraţii... mai bine nu!
   Vag, îşi aminti că lăsase geamul la baie deschis. Oftă şi ocoli blocul prin spate, apoi îşi flexă genunchii şi ţâşni, uşoară şi graţioasă, până la etajul nouă, unde se agăţă de balustrada scării de incendiu. Geamul ei se afla la o distanţă de şase metri.
   Floare la ureche.
   Se balansă o singură dată şi sări din nou, vârându-şi mâna prin cadrul îngust al ferestrei. Se apucă de uscătorul de prosoape, pe care-l fixase destul de sus, tocmai pentru situaţii ca acestea, îşi răsuci corpul într-o rână şi se ajută de cealaltă pentru a şi-l strecura prin deschizătură. O secundă mai târziu era în bucătărie, deşertând o pungă de sânge în prima cană care-i căzu în mână. Fu tentată să-l bea aşa, rece, dar făcu un efort să se stăpânească şi-l puse la încălzit.
   Cele trei sferturi de minut se scurgeau ca melcul şi Alecsandra îl scoase cu cincisprezece secunde mai devreme, bându-l lacomă, în picioare, avându-l pe Max în minte.
   Gândurile i se amestecau în cap şi, din cauza nervozităţii, caninii îi pulsau sâcâitor în alveole. Cochetă simultan cu mai multe idei.
   Prima: să sune la firmă şi să-şi dea demisia, pe motiv că primise un job în Europa şi că se muta acolo definitiv. Doi: să-l roage pe Marcus să-i însceneze moartea şi să se retragă la Refugiu pentru următoarele cinci decenii, timp suficient pentru ca un bărbat de treizeci şi cinci de ani să îmbătrânească şi să moară de cauze naturale. Trei: să-l mintă pe Guido, pretextând că Max Jacobi devenise o ameninţare pentru ei, şi să-l facă să ia decizia de a-l elimina.
   Tăie ultima variantă în mintea ei. Bărbatul nu avea nicio vină că ea avea o problemă cu nasul! Celelalte două variante erau înjositoare şi făceau din ea o femeie laşă. Sau un vampir laş, mai bine zis.
   Alecsandra îşi înfipse mâinile în păr şi se ghemui pe podeaua bucătăriei, pradă deznădejdii. Ce era de făcut? Nimic. Dumnezeu îi era martor că încercase să-l ţină la distanţă. Dar Max era tenace ca un nenorocit de rottweiler, odată prin natura meseriei lui şi pentru că, probabil, era o chestie genetică...
   Sunetul strident al telefonului o făcu să tresară, dar rămase nemişcată. Probabil că el era, anunţând-o că urma să-i aducă poşeta. Nu voia să vorbească cu el. Nu voia să-l mai vadă. Cel puţin, nu în seara asta, când era într-un asemenea hal. După al cincilea apel, intră robotul.
   Alecsandra se încordă când auzi vocea plăcută a lui Mal:
   - Puştoaico, avem veşti mari. Tocmai am prins urma lui Steve. Şi ghici ce? Este aici, în Chicago. Mario, Sofia, şi Kay sunt deja pe drum. În caz că...
   - Mal, sunt aici, şopti Alecsandra în receptor. Unde trebuie să vin?
   - Intersecţia West Lockport cu Main Street. Îi sun să te aştepte.
   - Mal, îl opri ea, înainte ca el să închidă. De unde ştii că este Steve?
   - L-a văzut Cyril în urmă cu patru minute intrând într-un bar. Se ducea cu Vivien, Sena şi Guido să vadă un film în oraş. Ăla care a înhăţat cele mai multe Oscar-uri anul trecut. În fine, tipul corespunde perfect semnalmentelor date de blondină şi miroase corespunzător. Să nu începeţi fără noi, bine?
   Alecsandra închise încet şi se îndreptă spre terasă, deschizând uşile larg.
   Vântul rece îi biciui obrajii şi Alecsandra închise ochii, trăgând adânc în piept mirosurile oraşului. Prinse o urmă slabă, străină, diferită de cea pe care o vâna de aproape trei spătămâni. Aproape imediat simţi mirosul Senei, a lui Guido, al lui Cyril şi Vivien, patru mirosuri diferite, distincte şi extrem de familiare. O aşteptau la o distanţă de şase intersecţii mai sus, spre oraş.
   Inima îi bătea cu putere în clipa în care sări dincolo de balustradă.

                                  CAPITOLUL 7

         - Nu credeţi totuşi că exagerăm? îi întrebă Alecsandra, când îi zări pe Mario, Sofia şi Kay apărând de după colţ.
   N-o luă însă nimeni în seamă.
   - Mă ucide lent chestia asta, se plânse Kay. Nu găseşti un loc ca lumea să parchezi.
   - Nu te mai smiorcăi atât, mai ales când te-ai descurcat atât de frumos, îl cuprinse Sofia pe după gât, sărutându-l drăgăstos pe frunte.
   Era mai înaltă ca el cu o jumătate de cap şi, când purta tocuri ca acum, se detaşa clar de el. Însă centimetrii în plus o făceau să ajungă cu creştetul la bărbia lui Mario, care era încântat că nu trebuia să se mai aplece ca s-o poată săruta pe gură.
   - Era un SUV parcat cam aiurea, pe care Kay l-a „mutat”, explică Sofia, chicotind. Proprietarul o să-şi iasă din minţi când o să-şi găsească maşina cu trei străzi mai jos...
   - Parcă era vorba să nu mai ţineţi de prostii, îi dojeni Guido, răbdător.
   - Nu ne-a văzut nimeni, se disculpă Kay, făcând mutre. Era pustiu ca în deşert, gesticulă el cu mâinile în faţă, ca şi cum ar fi cuprins scena fictivului deşet.
   Sena se aplecă spre Alecsandra şi o întrebă în şoaptă:
   - Şi? Cum a mers în seara asta?
   - Prost, mărturisi Alecsandra, încruntându-se. Nu vrea să vorbesc despre asta acum.
   - Bine, acceptă Sena, zâmbindu-i uşor.
   - Lume, lume, ia uitaţi-vă acolo, rosti Sofia, tărăgănând cuvintele, cu ochii strălucindu-i de încântare în timp ce privea în lungul străzii, peste umărul masiv al iubitului ei. Pe bune dacă nu soseşte cavaleria!
   - Măi să fie! exclamă şi Mario, întorcând capul şi rânjind cu gura până la urechi.
   Alecsandra se săltă pe vârfuri, încercând să zărească ceva pe lângă Mario, care-i ocupa tot câmpul vizual. Era înghesuită între Sena şi Kay, cu Cyril şi Guido în spate, şi nu prea avea loc să se mişte. Destul de târziu avea să-i pice fisa că toţi se strânseseră în jurul ei ca un fel de zid protector.
   Lui Mario i se făcu milă de ea şi se răsuci puţin. Alecsandra încremeni. Mal nu venise singur, ci însoţit de Eleni, Henna şi... Marcus!
   - Ce caută Marcus aici? întrebă Alecsandra, răsucindu-se îngrijorată spre Guido. Este încă sensibil la mirosul de om şi...
   - A vrut să facă şi el parte din comitetul de primire, o lămuri Sena. Dă-i mai mult credit, iubito. Se străduie din răsputeri şi face asta pentru tine.
   - Nu trebuia, mormăi Alecsandra cu jumătate de gură. Nu-ţi dai seama că suntem puţin ridicoli? Suntem o duzină de vampiri contra unuia singur!
   - Suntem familia ta, Lex, se aplecă Guido spre ea, luându-i cu blândeţe faţa în palmele sale şi privind-o adânc în ochi. Vrem cu toţii să te ajutăm să-l răzbuni pe Leo. Niciunul dintre noi nu poate suporta tristeţea nesfârşită din ochii tăi, chiar şi atunci când pari să râzi din tot sufletul. Nu vrem să te mai vedem nefericită. Dorim, la fel de mult ca şi tine, să-ţi găseşti liniştea. Eşti a noastră, te iubim enorm şi-ţi vom sta alături. Igor va trebui să ştie asta. Nu eşti singură... nu mai eşti singură, se corectă el. E destul de clar pentru tine?
   Alecsandra înghiţi în sec şi dădu din cap muteşte, ştiind că era prea emoţionată ca să poată vorbi. În schimb se întinse şi-şi lipi buzele de obrazul lui sfâşiat, lung şi apăsat, apoi îl îmbrăţişă cu putere.
   - E destul de clar pentru tine asta? îl cită ea, retrăgându-se zâmbind.
   Guido surâse şi-i dădu un bobârnac drăgăstos în vârful nasului.
   Steve stătea retras şi singur la o masă în fundul barului, lângă ferestrele care dădeau spre bulevard, cu un cocteil neatins în faţă. Alura şi trăsăturile îi trădau originile slave: foarte înalt, foarte blond, cu ochi care-i fuseseră cândva, cel mai probabil, albaştri. Acum erau căprui închis şi Alecsandra bănui că purta lentile de contact. Era îmbrăcat foarte elegant, într-un costum de marcă de culoarea grafitului, cămaşă albă şi cravată gri cu dunguliţe argintii.
   Un vampir spilcuit care aducea a funcţionar guvernamental. Sau a bancher.
   - Te deranjez?
   Alecsandra se opri în faţa lui, cu un zâmbet timid pe buze. Vampirul se lăsă pe spate, învăluind-o într-o privire lungă, apreciativă. Ea ştiu că o analiza atât din punct de vedere sexual, cât şi ca pe o posibilă cină tardivă. Nu se îndoia că-i auzea inima în piept şi că-şi calcula şansele în minte.
   - Regret, dar aştept nişte prieteni, rosti el, zâmbindu-i fermecător. Poate mai târziu, dacă nu te grăbeşti şi mă aştepţi la bar, o să-ţi iau ceva de băut...
   - Nu merge aşa, Steve, rosti ea mătăsos, aplecându-se spre el, doar atât cât să fie sigură că i-a prins mirosul, înainte de a-şi trage scaunul din faţa lui. O să-mi iei băutura aia acum şi o să stăm puţin de vorbă, ce zici?
   Vampirul îşi îngustă ochii, vizibil derutat de bătaia constantă din pieptul ei.
   Reacţiona la fel cum făceau toţi ceilalţi vampiri pe care ea îi încolţise în trecut. O fixa confuz, neputând să accepte faptul că un om putea să miroase ca un vampir, neştiind la ce să se aştepte din partea ei.
   - Cine eşti? De unde-mi ştii numele?
   - Sunt o veche cunoştinţă de-a lui Igor şi numele tău îl ştiu de la o altă cunoştinţă comună, Beatrice. Eşti drăguţ să-mi comanzi un Bloody Mary?
   - Cară-te!
   - Nu aşa se vorbeşte cu o doamnă, îl admonestă Sofia cu blândeţe, răsărind lângă el, pe banchetă.
   Steve făcu ochii mari, înspăimântat. Se trezi înghesuit între Sofia şi Vivien, în timp ce Henna, Eleni şi Sena agăţaseră în drumul lor scaunele de la o masă liberă şi se aşezară lângă Alecsandra, flancând-o.
   - Acum, când sunt atâtea doamne drăguţe la masă, ar trebui să fi un adevărat cavaler şi să comanzi la toate câte un Bloody Mary, sugeră Alecsandra cu dulceaţă în glas.
   Steve îşi calculă opţiunile. O privi pe Sofia, care rânji mieros la el, apoi la Vivien, care-l privea cu coada ochilor ei alungiţi şi superbi. Eleni îşi propti bărbia în podul palmei şi-i trimise o bezea din vârful buzelor, făcându-i cu ochiul. Sena aruncă o privire curioasă prin bar. Henna îşi scosese pila din poşetă şi-şi aranja o unghie, sunetul strident al pilirii călcând-o pe nervi până şi pe Alecsandra. Era conştient că nu avea cum să treacă de cinci vampiri şi... jumătate.
   - Ce vrei? îşi fixă el privirea pe faţa inexpresivă a Alecsandrei.
   - Informaţii.
   - Ce fel de informaţii?
   - Păi, ai putea începe prin a-mi spune unde-l găsesc pe Igor, sugeră Alecsandra moale.Vampirul tresări.
   - Nicio şansă!
   Alecsandra oftă.
   - Uite ce e, Steve: poţi alege calea uşoară şi să-ţi salvezi fundul nemuritor, sau te putem lua de aici ca să stăm liniştiţi de vorbă în altă parte, dar atunci o să dai de naiba, pricepi?... Tu alegi.
   - Crezi că reuşeşti să mă sperii? rânji el, prinzând curaj. În câteva minute, voi veţi fi cele care vor avea probleme!
   - Te-nşeli. Ce-ar fi să arunci un ochi pe fereastră?
   Steve îi urmă sfatul cu un zâmbet dispreţuitor şi îngheţă. Pe trotuarul din faţa geamului larg stăteau şase bărbaţi, arătând unul mai înspăimântător decât celălalt, care-i rânjiră scurt la unison, arătându-şi colţii la el. Steve se chirci.
   - Cine sunteţi voi? bâigui el, îngrozit.
   - Pe cine mai aştepţi, Steve? îl întrebă Alecsandra cu o voce suavă, în timp ce studia preocupată meniul şi lista de preţuri.
   - Încă trei, se bâlbâi el.
   - Trei ce, Steve? îl repezi Sofia, începând să-şi piardă răbdarea. Vampiri? Oameni?... Deci vampiri, concluzionă ea încântată, când îi văzu expresia.
   - Vă rog...
   - Ne rogi degeaba, Steve. Nu ne plac ameninţările, îl informă sec Alecsandra, punând deoparte meniul şi luându-i paharul din faţă, pe care-l adulmecă uşor. Mmm, Sun Rise! N-ai gusturi proaste, îl complimentă ea, înapoindu-i-l. Deci!... Ne spui unde-l găsim pe Igor sau va trebui să-ţi smulgem şira spinării?
   - Nu ştiu unde locuieşte, scânci vampirul, întorcându-şi faţa spre fereastră şi pălind când îl văzu pe Kay scobindu-se fără jenă între dinţi.
   Caninii acestuia ieşiseră cu totul din gingii şi Alecsandra ştia că se dădea în spectacol.
   - E iubitul meu, îl informă Eleni cu mândrie, trimiţându-i lui Kay un pupic prin sticlă, pentru a-l vedea făcându-i şmechereşte cu ochiul. Ştii, răspunsul ăsta ni l-a dat şi Beatrice, îşi întoarse atenţia spre Steve, privindu-l catifelat. Ne-a făcut să ardem gazul de pomană şi asta ne-a cam sictirit. Te asigur că nu vrei să ştii cum descurs discuţiile cu ea.
   - O să mă ucideţi oricum, se jelui Steve, dându-şi seama dintr-odată de teribilul adevăr.
   - Da, confirmă Sena, zâmbindu-i. Numai că o putem face rapid şi curat, sau putem să ne distrăm cu tine luni întregi, poate chiar ani. Şi aici poţi să alegi. Suntem generoşi de felul nostru.
   Lui Steve i se bulbucară ochii.
   - Vă rog, nu ştiu unde este Igor! Niciodată nu mă invită la el. Doar mă sună şi-mi indică locul de întâlnire. Facem afaceri împreună...
   - Ce fel de afaceri, Steve? Are cumva legătură cu HHS43? îl chestionă Sofia.
   Vampirul îşi umezi buzele.
      - Da. Şi asta.
   - Şi asta? îşi arcui Sena o sprânceană, privindu-l intrigată.
   Vampirul o privi fix, apoi îşi plimbă privirile peste feţele din jurul lui.
   Alecsandra observă în ochii lui încolţind un licăr de speranţă.
   - Dacă vă spun, mă lăsaţi în pace?
   - Asta depinde de ce anume auzim, Steve, rosti Alecsandra evaziv. Dar mai întâi vreau să-l suni pe Igor. Am o vorbă cu el.
   - O s-o fac, promise el cu ardoare. Dar mai întâi negociem.
   - Greşit. Îl suni acum şi pe urmă negociem.
   Steve îşi muşcă în mod repetat buza de jos, probabil un tic cu care rămăsese din viaţa lui umană, încercând să se decidă. În cele din urmă făcu alegerea corectă, scoţându-şi telefonul mobil şi apăsând una din tastele de apelare rapidă. Înainte să apuce să-l ridice la ureche, Alecsandra se mişcă fulgerător, smulgându-i-l din mâini.
   O voce joasă, plăcută, răspunse după al doilea apel.
   - Steve, prietene. Sper că ai un motiv al naibii de bun ca să mă deranjezi de la masă!
    Alecsandra simţi un gol imens în stomac. Amintirea acelei voci o făcu să tremure scurt, ura pulsând ca o magmă în venele ei.

         Trase adânc aer în piept, controlându-şi impulsul de a împroşca cu obscenităţi şi ameninţări triviale în telefon.
   Aşteptase momentul acesta şase ani! N-avea de gând să strice totul acum.
   - Bună seara, Igor, rosti ea cu o voce moale, satinată. Regret că ţi-am întrerupt cina.
   În receptor se lăsă o linişte adâncă.
   - Tu cine naiba eşti? întrebă rusul cu o voce distantă. Dă-mi-l pe cretinul de Steve la telefon! îi ceru el poruncitor.
   - Te-a făcut cretin, îl informă Alecsandra pe Steve, astupând microfonul cu palma.
   Vampirul păli şi faţa frumoasă i se schimonosi.
   - Regret, Igor, dar Steve este... indisponibil pe moment, ca să zic aşa. Am un mesaj pentru tine.
   - Chiar?
   Glasul vampirului era plictisit, poate o idee iritat.
   - Mhm, confirmă Alecsandra suav. Uite o scenă la care să te gândeşti până nu ţi se răceşte „aperitivul”: este noapte, plouă torenţial şi te afli pe un drum şerpuitor de munte. Ţi-e foarte, foarte sete. Ai rămas cu maşina în pană sau chiar te gândeşti la asta ca la o diversiune. Câteodată oamenii sunt înduioşător de nesăbuiţi încât să oprească pe o astfel de vreme, mai ales dacă văd un seamăn intrat în necaz. Norocul îţi surâde şi chiar se găsesc unii care s-o facă pe bunii samariteni. Sunt doi, un bărbat şi o...
   - Alecsandra. Curajoasa Alecsandra.
   Numele ei, rostit încet, cu un oftat, îi risipi concentrarea, făcând-o să încremenească. Nu se aşteptase ca el să percuteze atât de repede. În vocea lui se ghicea plăcere şi surpriză deopotrivă.
   - Ştiam că ai supravieţuit, dar ai dispărut înainte să apuc să vin după tine, continuă Igor blajin. Crede-mă că nu te-aş fi abandonat acolo, în halul în care erai, dacă m-aş fi prins la timp că ai reuşit să scapi cu viaţă. Unde eşti acum?
   - N-are importanţă. Vreau să ne întâlnim şi să stăm de vorbă.
   - Fireşte, râse vampirul, scăzut şi seducător. Spune-mi unde doreşti şi vin imediat.
   - Acum sunt prinsă cu ceva, dar te sun eu mai încolo, răspunse Alecsandra, culisând clapeta şi închizându-i telefonul.
   Preţ de un minut întreg, nimeni de la masă nu se clinti. Apoi Alecsandra inspiră profund şi un rânjet larg i se întinse lent pe toată faţa.
   - A muşcat momeala, ciripi Sena, aplaudând scurt, încântată.
   - Da.
   Alecsandra deschise telefonul lui Steve şi-l butonă, afişând pe ecran ultimul număr apelat.
   - E în Austria, şopti, când văzu prefixul de străinătate.
   Copie numărul în propriul telefon şi-l salvă, apoi îi înapoie lui Steve pe al său.
   - Putem merge după el, sugeră Sofia, zâmbind surescitată. Austria e o ţară mică şi...
   - Nţ. Îl lăsăm pe el să vină aici. Va juca pe terenul nostru. Ei bine, Steve, se răsuci Alecsandra spre el, acum sunt dispusă să negociem. Dar nu aici, ci în altă parte, într-un loc discret, unde să nu fim deranjaţi.
   - Oh, la naiba, la naiba, la naiba! începu vampirul să se jeluie, în timp ce se ridicau în picioare şi ieşeau din separeu.
   - Pentru Dumnezeu, Steve, fi bărbat! îi arse Sofia în joacă una după ceafă.
   Vampirul se împletici doi paşi, apoi se uită la ea urât, sâsâind şi arătându-şi colţii.
   - Ei, aşa te vreau! se declară ea, satisfăcută. Dar fi cuminte până ieşim, ok? N-aş vrea să mă răzgândesc şi să păstrez pe post de element de divertisment. Mă plictisesc foarte greu, să ştii.
   Steve îi aruncă o privire neagră şi se îndreptă cât putu de demn spre ieşirea din bar. Aveau să i-o plătească până la ultimul, îşi jură el. Dacă izbutea să-şi joace ultima şansă corect, avea să se întoarcă după ei şi să-i mazilească unul câte unul.
   Iar pe roşcată asta antipatică avea s-o păstreze la sfârşit.

       Se uită cu speranţă în jur, dar nu zări niciun chip cunoscut. Era singur.
   Vampirii din stradă îi aşteptau deja în dreptul uşii şi cel mai voinic dintre ei, o namilă cu faţa tuciurie, îl înşfăcă de braţ, ţinându-l strâns, cu un pumn ca o menghină. Doi dintre ei dispărură după primul colţ. Câteva minute mai târziu, două maşini de teren traseră în faţa barului, blocând pentru zece secunde traficul, apoi semnalizară şi se înscriseră în trafic. Trotuarul rămăsese gol.
   La două blocuri distanţă, trei vampiri stăteau ghemuiţi pe acoperişul unei clădiri vechi, urmărind atenţi şi încordaţi grupul excesiv de numeros din faţa barului.
   Unul dintre ei avea un aparat de fotografiat performant cu care trăgea cadru după cadru. Se opri din fotografiat abia când cele două maşini de teren dispăruseră în trafic. Era extrem de mulţumit.
   Izbutise să-şi focalizeze teleobiectivul pe numerele de înmatriculare şi să prindă cel puţin două cadre cu fiecare separat.
   - I-ai luat pe toţi? se interesă cel mai în vârstă din ei.
   - Da.
   - Bine. Să mergem.

                                              CAPITOLUL 8

              Alecsandra se suise în maşina lui Kay, alături de Marcus, Sofia, Mario şi Steve.
   Eleni stătea în faţă lângă Kay, dând din cap pe ritmurile susţinute ale formaţiei Rammstein, care-şi urla în difuzoare melodia Amerika. Alecsandra era încadrată de Sofia şi Marcus, ocupând bancheta dinspre portbagaj, în timp ce pe cea din faţa lor Mario stătea într-o poziţie cam incomodă, cu genunchii la gură şi un cot vârât în gâtul lui Steve, ţinându-l nemişcat. În maşina lui Cyril se înghesuiseră restul.
   Trecură de cea de a doua intersecţie, cotind spre una dintre străzile mai puţin aglomerate, când Kay încetini, fără însă a opri. Marcus şi Sofia deschiseră portierele în următoarea secundă, sărind din mers şi alăturându-se lui Mal şi Senei, care-i aşteptau deja pe trotuar.
   Cei patru vampiri dispărură în noapte înainte ca maşinile să accelereze din nou.
   Eleni se strecură prin spaţiul îngust dintre tetieră, portiere şi umărul masiv al lui Mario, alunecând zâmbitoare pe banchetă alături de Alecsandra.
   - Dă muzica aia mai încet, Kay, îi strigă Alecsandra, dându-şi părul după ureche.
   Kay se conformă imediat, zâmbindu-i în retrovizoare.
   - Şi acuma, Steve, o facem puţină conversaţie de complezenţă înainte de a trece la lucruri mai serioase, bine?
   Vampirul, care nu-şi dezlipise niciun moment ochii de pe faţa ei, mormăi suspicios:
   - Ce vrei să ştii?
   - Poţi începe prin a-mi spune cu cine trebuia să te întâlneşti în seara asta, sugeră Alecsandra. Şi să nu dea naiba să mă minţi. Cei patru care au părăsit formaţia s-au dus să vâneze. Sper că ştii ce înseamnă asta, nu? Amicii tăi sunt ca şi morţi. Le-am simţit mirosul încă de când am ieşit din bar. Probabil că şi ei ni l-au simţit pe al nostru, având în vedere câţi eram, dar ori au fost prea curioşi, ori prea idioţi, pentru că nu s-au dus prea departe.
   Steve tăcu încăpăţânat, privind-o urât.
   - Numele lor, Steve, îi ceru Alecsandra, încrucişându-şi picioarele cu eleganţă şi privindu-l răbdătoare.
   Fâşâitul ciorapilor ei de mătase îi distraseră vampirului atenţia pentru o clipă.
   Mario îşi mări presiunea din braţ, împingându-l pe Steve şi mai tare în scaunul şoferului.
   - Ce naiba, Mario, dacă vrei să-l laşi pe ăsta să conducă nu trebuie decât să spui, nu-i nevoie să-mi nenoroceşti bancheta! bombăni Kay. Mai am puţin şi mă sui pe bord.
   - Scuze, rânji Mario, privindu-l peste umăr în timp ce-şi slăbea priza.
   - Steve, ai face mai bine s-o asculţi pe doamna, dacă nu vrei să regreţi, îl sfătui Eleni, privindu-l compătimitoare. Ştii, niciunul dintre noi nu suportăm s-o vedem tristă sau nemulţumită. Am fi în stare de orice pentru asta. Absolut orice.
   - Ce contează, rosti vampirul, strâmbându-se deprimat. Ce mai contează dacă le ştiţi numele sau nu, din moment ce vă închipuiţi că-i veţi putea ucide pe toţi!?
   - Nu obişnuim să visăm cu ochii deschişi, Steve, iar numele lor contează, replică Kay, strecurându-şi cu lejeritate maşina prin traficul strâns. Ţinem un catastif cu idioţi ca tine. Dacă memoria nu mă înşeală, cred că figurezi într-una din pagini. Cât ai? O sută optzeci? Cu vreo doi ani în plus sau în minus? Te-ai născut în Arizona şi tăticul tău a fost Mathias, nu-i aşa?
   - Nu era cumva tipul ăla pletos, cu mustaţă şi barbă, care arăta ca Iisus? întrebă Eleni cu candoare, încruntându-se în încercarea de a-şi aminti. Vampirul căruia i-am dat foc pe cruce şi a ars ca un foc de artificii în mijlocul deşertului?
   - Exact, dulceaţă, confirmă Kay, privind-o distrat. Tocmai ai câştigat o excursie în Jamaica!
   Eleni aplaudă, foindu-se încântată pe banchetă. Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit brusc de bunele maniere, se răsuci spre Steve şi rosti serioasă, cu o faţă extrem de sobră:
   - Îmi pare rău, Steve. Condoleanţele mele tardive.
   Steve făcu ochii mari, buimăcit şi speriat. Alecsandra îşi împinse limba în obraz ca să nu zâmbească. Kay şi Eleni erau cei mai sadici dintre ei. După Sofia şi Mal, fireşte!
   - Oricum, se amestecă Alecsandra în discuţie, ideea este, Steve, că noi obişnuim uneori să luăm prizonieri. Ne place să ştim ce se mai întâmplă prin lume, mai ales într-a noastră, care este atât de mică şi palpitantă. Aşa că dacă, din întâmplare, informaţia pe care tu o ai pentru noi, şi în schimbul căreia vrei să-ţi negociezi eternitatea, o cunoaşte cel care primeşte lozul câştigător din cei trei amici ai tăi, şi le-o vinde oricăruia dintre noi înainte ca tu să apuci s-o faci, atunci îţi vei pierde avantajul, înţelegi? Negocierea nu va mai avea loc şi tu o să te trezeşti într-o situaţie foarte delicată şi jenantă.
   - Până la urmă, unde-l ducem mai exact? se interesă Kay, trecând pe culoarea roşie la semafor. Acasă sau la bază?
   - Îl ducem la bază, mormăi Mario, vizibil dezamăgit. Alecsandra a apucat să-i promită că va avea parte de privilegiul târguielii. Asta înseamnă că s-ar putea să ai şansa să te mai bucuri pe viitor de nopţi palpitante, deşi, eu unul, aş fi mai zgârcit cu şansele tale, îl lămuri el pe Steve cu un rânjet plin de cruzime.
   - Ok, ok! făcu repede Steve, răsuflând zgomotos. Îi cheamă Byron, Claudius şi Victor. Claudius e cel mai bătrân dintre ei...
   - Byron? făcu Eleni o faţă surprinsă, privind-o pe Alecsandra uimită. E unul şi acelaşi cu...
   - Nu. Poetul s-a stins de moarte bună, sau pe aproape. Continuă, îi ceru lui Steve.
   - Trebuia să ne întâlnim şi să discutăm detalii despre un nou transport de HHS43, dar de data asta în Boston, rosti vampirul, morocănos. Am pierdut unul important acum două săptămâni şi tind să cred că voi aţi fost cei care v-aţi vârât nasul pe acolo...
   - Şi tu o să primeşti o excursie în Jamaica! îl felicită Eleni, entuziasmată.
   - Eleni, pentru Dumnezeu! oftă Alecsandra exasperată.
   - Bine, bine, nu mai zic nimic, se îmbufnă grecoaica, încrucişându-şi braţele pe piept şi privind pe geam în noapte.
   - Steve, concentrează-te asupra mea, bine? îl rugă Alecsandra.
   - Mai erau de stabilit nişte detalii, apoi trebuia să discutăm despre un proiect.
   - Ce proiect?
   - Unul foarte important şi informaţiile despre el vor face parte din negociere, o fixă Steve precaut. Ai spus că vrei să avem o discuţie de complezenţă, nu? Şi i-aş fi recunoscător amicului tău dacă nu mi-ar mai strivi laringele.
   Alecsandra îl privi pe Mario şi dădu imperceptibil din cap. Mario oftă şi-şi coborî braţul, dar se răsuci pe banchetă astfel încât să aibă posibilitatea de a acţiona în caz că lui Steve îi veneau idei.
   - Cine a comandat transportul de HHS43?
   - Igor. În locul tău, eu aş avea grijă cu el...
   - Nu eşti în locul meu, Steve, rosti Alecsandra mieros. Dă-mi detalii despre transportul din Boston.

        În următoarele minute, Steve ciripi ca un canar.
   Alecsandra îl ascultă atentă, fără să-l întrerupă. Transportul din Chicago fusese unul gras. Cele trei tiruri adăpostiseră aproximativ treizeci de kilograme de HHS43, pe lângă muniţie şi armament, însă pe ei îi interesau numai drogul.
   Igor fusese extrem de supărat. Se bazase pe încărcătura respectivă şi plătise o parte din bani în avans. Opt milioane de dolari, din care jumătate se duseseră pe apa sâmbetei. Paguba îl scosese din minţi: pierduse banii, încărcătura şi cei pe care îi trimisese să încheie tranzacţia dispăruseră fără urmă.
   Steve se întâlnise cu el la Moscova şi încercase să-l îmbuneze, promiţându-i că avea să se ocupe personal de următorul transport, asigurându-l totodată că avea să-şi recupereze şi dauna de patru milioane. Încărcătura din Boston era mai subţire, de doar zece kilograme.
   Tehnologia de fabricare a HHS43 era complicată şi costisitoare, solvenţii folosiţi fiind înfiorător de scumpi, fapt care explica şi preţul usturător al acestuia. Exista o perioadă de „maturare” a amestecului de substanţe din compoziţia drogului, etapă care nu putea fi păşită şi nici grăbită, existând riscul ca lotul în lucru să fie compromis. Era vorba despre nişte reacţii care aveau loc în timp - chimie pură - reacţii care asigurau proprietăţile stupefiante ale pulberii, şi din care Alecsandra nu pricepu nimic, deşi Steve avusese amabilitatea să-i explice.
   Datorită acestui fapt, transporturile care ajungeau pe piaţă erau mici şi apăreau la intervale de câteva luni, loturile fiind epuizate instantaneu. HHS43 avea o mare căutare, atât pentru rasa umană cât şi pentru cea a vampirilor. Oricum, se părea că lotul care avea să fie livrat la Boston peste exact patru săptămâni făcea parte dintr-o rezervă personală a celui care se ocupa de fabricarea lui.
   Kay îi scosese din oraş şi, odată ajuns pe autostradă, călcă acceleraţia până-n podea, făcând slalom printre maşini cu îndemânare, trecând razant pe lângă acestea.
   Steve era singurul care nu gusta cursa aceea nebunească, pentru că nu ştia la ce să se aştepte la sfârşitul ei. Era încordat şi speriat.
   Alecsandra îl înţelegea perfect şi, cumva, îi era milă de el. Steve încă mai trăgea speranţe c-o să scape însă, indiferent dacă informaţiile lui se dovedeau utile ori ba, tot aveau să-l ucidă. Trebuia scos din joc numai şi pentru simplul fapt că-i văzuse pe toţi şi le ştia acum feţele.
   Ajunseră la bază în mai puţin de douăzeci de minute. Chiar înainte să apuce să deschidă portierele, Cyril frână în spatele lor.

             Alecsandra coborî prima, urmată de Eleni şi Kay.
   Mario izbuti să-şi extragă trupul enorm din maşină, fără să-i avarieze portierele, şi-şi întinse mâna, înşfăcându-l pe Steve de gât. Porniră cu toţii spre clădirea părăsită, care părea să dateze din timpul primului Război Mondial.
   Locul era pustiu şi semăna cu un cimitir al vechiturilor: maşini fără roţi, cu caroseriile ruginite, stivuite claie peste grămadă, frigidere şi alte aparate de uz casnic stricate, mobile deteriorate, mormane de gunoaie pline de resturi nereciclabile.
   Clădirea pe două nivele avea mai multe geamuri sparte şi în interiorul ei era răcoare, curent şi mirosea a mucegai, praf şi urină de şobolani. Pânzele de păianjen atârnau pe la colţuri şi din pereţii de beton ieşeau armături din fier mâncate de umezeală.
   Kay acţionă comutatorul de lângă intrare şi becul care atârna din tavan pâlpâi anemic, înainte de a se aprinde, aruncând o lumină chioară. Încăperea era pătrată, fără ferestre, semănând cu o magazie. Era goală, cu excepţia unui scaun din fier forjat, cu blatul lipsă, în care Mario îl trânti pe Steve fără menajamente.
   Alecsandra se opri în faţa lui la un metru şi jumătate distanţă, ceilalţi se răsfirară de o parte şi de alta a ei ca un evantai.
   - Ai la dispoziţie cinci minute ca să-ţi negociezi nemurirea, Steve, îl informă Alecsandra, consultând ceasul de la mâna lui Vivien.
   - Dacă mi se garantează că..., începu el panicat.
   - Nu ţi se garantează nimic, Steve! îl repezi Kay, arătându-şi prodigioşii canini. Tu vorbeşti şi noi decidem dacă rahatul pe care ni-l spui merită osteneala. Comprender, mi amigo?
   Steve înghiţi în sec.
   - Este o informaţie foarte valoroasă..., se bâlbâi el.
   - Asta noi decidem, interveni Alecsandra cu duritate. Dă-i bice!
   Steve păli. Creatura aceea din faţa lui îl speria cel mai rău dintre toţi. Mirosea la fel ca unul de-al lor, însă inima nu i se oprise odată cu transformarea, fapt care-l zăpăcea. Nu ştia la ce să se aştepte din partea ei. Foşnetul lichid şi seducător al sângelui ei prin vene îi risipea concentrarea mult prea des şi-i umplea gura de venin, pe care era nevoit să-l înghită, senzaţia de uscăciune din gâtlej devenind chinuitoare.
   - Ţi-e sete, constată Alecsandra cu o voce învăluitoare. M-ai lua dacă ai putea, nu-i aşa, Steve?
   - Inima ta..., se bâlbâi el, cu ochii holbaţi asupra cicatricelor palide, sidefii, de pe gâtul ei. Inima ta bate încă...
   - Mda, imaginează-ţi că bătăile alea eu le aud tot timpul şi sunt atât de sedusă de ele, încât m-aş muşca singură de jugulară dacă aş putea! replică ea sec. Şi dacă nu încetezi cu zgâitul, o să-l pun pe Mario să-ţi scoată ochii şi să ţi-i mestece ca pe Juicy Fruit Chewing Gum, pricepi?
   Steve tresări violent şi se uită speriat la Mario, care rânji şi clănţăni în gol, mimând rumegatul comic al unei vaci cu gura plină de implanturi. Alecsandra făcu un efort să nu râdă. Mario era incorigibil.
   - Deşteptarea, Steve! pocni ea din degete de două ori prin faţa ochilor lui. Mai ai trei minute pe ceas. Valorifică-le.
   - Este vorba de arme, rosti el repede, lărgindu-şi inutil nodul cravatei.
   - Ce fel de arme?
   - Unele... create în scopul de a răni şi ucide un vampir, chiar şi de la distanţă.
   Informaţia căzu ca o bombă în mijlocul lor. Nimeni nu se mişcă, nimeni nu respiră. Singurele sunete din încăpere erau inima Alecsandrei, care-şi accelerase pulsul simţitor, şi ronţăitul unui şobolan care toca între fălci un cablu electric în peretele din stânga lor. Avu loc un schimb rapid de priviri încordate, apoi toate se fixară asupra lui Steve.
   - Detaliază, îi ceru Guido calm, privindu-l atent.
   - Igor mi-a spus că arată ca revolverele obişnuite, numai că muniţia este complet diferită. Nu le-am văzut încă. El este cel care finanţează proiectul de peste opt decenii şi...
   - De ce? De ce-l interesează să fabrice o armă care ne-ar putea distruge rasa?
   - Vrea supremaţie.
   Steve îşi linse buzele, neliniştit şi înspăimântat de expresia identică pe care o vedea în cele opt perechi de ochi, a căror culoare varia ciudat, de la galben la auriu.
   - Vrea să deţină controlul asupra tuturor teritoriilor. Îşi doresc asta de multă vreme...
   - El... şi mai cine?
   - Igor are un stăpân, căruia îi este devotat şi loial. Un vampir puternic, a cărui identitate o protejează. Nimeni nu ştie cine este.
   Guido schimbă o privire scurtă cu Alecsandra, care se înţepeni pe picioare.
   Răfuiala ei personală cu Igor alunecase subit pe planul doi. Nu-i convenea asta, dar era conştientă că altele erau priorităţile lor acum.
   - Povesteşte-ne despre muniţie, îl îndemnă Guido. Ce fel de gloanţe sunt?
   - Nu ştiu! izbucni Steve. Jur să nu ştiu!... Igor n-a spus decât că ele sunt aproape gata şi că vrea să le testeze înainte de a porni producţia.
   Tăcerea se instală din nou.
   - Pe cine voia să le testeze?
   - Pe cerşetorii nomazi. Victor, Byron şi Claudius au misiunea de a-i captura lui Igor cât mai mulţi. Demersurile au început încă de acum opt luni. În seara asta trebuiau să-mi dea un raport cu ultimele achiziţii, pe care urma să i-l duc lui Igor, şi să discutăm despre plata lor.
   - Bani? făcu Cyril cu dezgust.
   - Nu. Urma să le livrez un pachet patru kilograme de HHS43 pentru serviciile prestate până acum.
   - Nu aveai niciun colet cu tine în bar, rosti Eleni, îngustându-şi ochii şi vizualizând locul. Sunt destul de sigură de asta...
   - Nu-l aveam pentru că ultimul transport n-a mai ajuns la noi! declară Steve, ridicând vocea înfuriat. Scuze, se chirci el în scaun, când se izbi de sprânceana ridicată sarcastic şi ironic a lui Kay.
   - Hai să facem o mică recapitulare, propuse Alecsandra, ridicând un deget în aer. Igor îşi doreşte domenii pe care să vâneze liberşi nestingherit şi pentru asta pregăteşte o mică insurecţie. Ideea asta o cloceşte de foarte mulţi ani, dacă l-a dus mintea să caute să fabrice o armă cu care să-şi doboare adversarii, în scurt timp şi cu minimum de efort. Din ceea ce a spus Steve, putem trage concluzia că arma în cauză este gata şi nu mai trebuie decât să fie validată, corect? Deci, are nevoie de ţinte vii pe care s-o testeze. Alege nomazi, pentru că asta nu bate la ochi. Ce şanse sunt ca oricare dintre noi să se îngrijoreze de soarta unora care preferă singurătatea şi discreţia, sau a celor care călătoresc pe distanţe mari, chiar şi în grupuri mici?
   - Rahat! şopti Kay.
   - Exact, confirmă Alecsandra sumbru.
   - Are arma, are muniţia şi este dispus să plătească un preţ exorbitant pe câteva kilograme de HHS43. Care-i legătura aici? făcu Cyril nedumerit.
   - Strânge o armată, rosti Guido încet, cu nările fremătând de furie, încleştându-şi fălcile. Am auzit că drogul dă dependenţă încă de la prima doză. Tu l-ai încercat, Steve? îşi îngustă el ochii aurii, de reptilă, privindu-l fix.
   - Nu. Steve înghiţi în sec. Igor mi-a interzis s-o fac, pentru că cei care îl încearcă se... smintesc. Ajung să prefere sângele uman numai dacă acesta conţine o cantitate considerabilă de narcotic.
   - Oh! exclamă Cyril, făcând ochii mari când revelaţia în lovi drept între sprâncene. Vrei să zici că Igor achiziţionează gunoiul ăsta doar pentru a-i contrânge pe alţii să i se alăture?! urlă el la Steve, în culmea mâniei şi a indignării.
   Vampirul se făcu mic în scaun, ţinându-şi ochii plecaţi, ca să nu-l provoace. Cyril, cu faţa lui băieţească, arăta înfiorător când se enerva. Ochii i se injectau instantaneu şi trăsăturile îi deveneau atât de aspre, încât ai fi putut să răzuieşti pereţii cu mutra lui.
   - Calmează-te, Cyr, rosti Vivien, cu o voce ca mătasea prelinsă pe mătase, punându-i o mână pe umăr ca să-l poată ţine-n loc dacă acesta îşi pierdea cumpătul. Steve nu este decât un mesager.
   Cyril îşi dezgoli caninii.
   - Ştii care este soarta mesagerilor, Steve?
   - Cyril.
   Vocea leneşă a lui Guido avu un efect mai prompt decât cea moale şi împăciuitoare a chinezoaicei. Steve îşi dădu seama în acel moment care era liderul de fapt al acelui grup numeros. Femeia şatenă, apetisantă, pe jumătate vampir, care-l voia pe Igor cu orice preţ, îl indusese voit în eroare. Bărbatul înalt, cu obrazul sfâşiat... el era cel care avea ultimul cuvânt.
   Prin urmare, Steve îl abordă pe acesta.
   - Am fost de bună credinţă, îşi pledă el cauza cu o voce tânguitoare. Informaţiile sunt valoroase şi reale. Puteţi verifica...
   - Cu siguranţă o vom face, făgădui Guido blajin. Regret, Steve, dar sper să înţelegi că nu avem încotro.
   - Nu! se zvârcoli vampirul sub mâna pe care Mario i-o trântise în cap, ţintuindu-l în loc, cu degetele răsfirate pe scalpul lui. Mi-ai promis! urlă el la Alecsandra. Mi-ai dat cuvântul tău!
   - Da, recunoscu ea senin. Dar ei nu ţi-au promis nimic.
   În clipa următoare se auzi un pârâit, ca şi cum o foaie de tablă ar fi fost sfâşiată în două. Mario smulse capul lui Steve de pe umeri, cu tot cu şira spinării. Trupul vampirului fu cuprins de convulsii. Cyril şi Kay îl dezmembrară fără remuşcări, în timp ce Nena plecase să aducă din maşina lui Kay canistra cu benzină.
   Vivien îşi consultă delicat ceasul scump de la mână, în timp ce vâlvâtăile cuprindeau rămăşiţele lui Steve.
   - Cred că încă mai avem vreme să apucăm filmul care rulează de la unşpe, rosti ea cu seninătate.
 
          Era aproape ora trei dimineaţa când Alecsandra ajunse în faţa blocului ei.
   Cyril îi făcuse pe plac iubitei lui şi o duse la filmul pe care i-l promisese în seara aceea, restul se întorseseră la Refugiu.
   Marcus, Sofia, Mall şi Sena ajunseră la un ceas după miezul nopţii.
   Erau abătuţi şi ofticaţi. Cei trei amici ai lui Steve le scăpaseră printre degete. Îi urmărise dincolo de periferia oraşului şi le pierduseră urma, semn că cei trei crai de la răsărit avuseseră o maşina rapidă care-i aştepta şi cu care şterseseră putina. Sofia dispăru să se schimbe. La fel şi Marcus. Mal şi Sena rămaseră să le povestească.
   - Unul dintre ei este cel pe care-l căutăm, o informase Sena, sorbind delicat din paharul cu sânge uman reîncălzit, pe care Guido i-l pusese în mână încă din clipa în care intrase pe uşă. I-am recunoscut mirosul. E imposibil să mă înşel.
   Alecsandra dădu din cap, mestecând gânditoare din mărul pe care şi-l luase din bucătărie.
   - Or să se întoarcă, dulceaţă, o consolă Mal. Şi atunci o să le tăbăcim fundurile nemuritoare, sfârşi el rânjind, luând-o pe Henna pe după talie şi trăgând-o în braţele lui pentru un sărut mistuitor. Vouă cum v-a mers?
   - Să-i aşteptăm şi pe ceilalţi, propuse Guido cu un zâmbet încordat.
   - O! Chiar aşa de rău a fost? se interesă Sena, recunocând licărul de îngrijorare din ochii lui.
   Guido nu făcuse decât să ofteze şi o mângâiase uşor pe obrazul neted, cu vârfurile degetelor lui lungi, de pianist. Era un gest de tandreţe pură şi nesfârşită iubire, care întotdeauna o mişca pe Alecsandra.
   Au discutat în contradictoriu cam un ceas şi jumătate.
   Sofia, Kay, Mario şi Mal voiau ca Alecsandra să-l sune imediat pe Igor şi să-i ceară să vină la Chicago ca să mântuie cu el, odată pentru totdeauna. Restul erau de părere că trebuiau să aibă răbdare, să cugete pe îndelete la problemele ivite şi să culeagă cât mai multe informaţii înaintea de a acţiona.
   Alecsandra se scuzase şi plecase în toiul dezbaterilor. Se simţea extrem de obosită. Avea nevoie de o baie şi de un somn bun. Dorea să reflecteze la cele întâmplate şi la şocantele informaţii ale lui Steve. Să aibă capul limpede şi perfect lucid atunci când avea să pună ţara la cale.
   Îi simţi mirosul încă de când se dădu jos din cupe-ul gri metalizat pe care Sena i-l împrumutase, înainte ca Porche-ul roşu, parcat pe cealaltă parte a străzii, să-i atragă atenţia. Şi înjură. Prelung, trivial, printre dinţi.
   N-avea chef de el. Nu se simţea pregătită să-l înfrunte şi să-i explice de ce-l lăsase ca un fraier pe faleză. Max probabil că venise să-i aducă lucrurile, imaginându-şi că nu avea cum să intre în propria casă, din moment ce cheile de la apartament erau în poşeta pe care şi-o uitase ca o idioată în restaurant.
   Alecsandra luă liftul, încruntându-se ranchiunoasă la cifrele luminoase care se derulau pe afişajul electronic. Ascensorul se mişca precum melcul, dându-i răgazul să se gândească la o scuză plauzibilă pe care să i-o trântească în braţe, imediat ce-şi recupera lucrurile, şi să-i facă vânt.
   Cifra nouă licări pe panou şi mai dură două secunde înainte ca liftul să se oprească şi uşile să se deschidă lent. Mirosul lui o sufocă instantaneu, făcând-o să înghită în sec saliva amestecată cu venin, care-i ţâşni din gingii.
   Max stătea în picioare, cu spatele sprijinit de peretele apartamentului ei. Arăta adorabil de ciufulit, obosit şi încordat. Ceva în pieptul ei zvâcni, risipindu-i o parte din furie. Ştia că o aşteptase acolo întreaga noapte, chinuit de griji, frământându-se pentru soarta ei.
   Găsi gestul lui stupid şi înduioşător şi-i dădu în sinea ei un punct mare şi roz pentru faptul că nu intrase în apartamentul ei şi nu-i scotocise prin lucruri.
   - Bună, rosti el răguşit, îndreptându-se de spate. Eşti bine?
   - Aproximativ.
   Alecsandra se opri lângă el, privindu-l şi aşteptând focul încrucişat şi fierbinte al întrebărilor.
   - Bine, dădu el încet din cap. Ţi-ai uitat asta în restaurant.
   Îi întinse poşeta mică din piele neagră.
   - Mulţumesc, schiţă Alecsandra un zâmbet palid.
   Amândoi se priviră nemişcaţi în tăcerea încordată care se lăsă. Trecu un minut, apoi încă unul.
   - Nu mă întrebi unde am fost? îl ispiti ea, surprinsă de faptul că el nu spunea nimic, nici măcar n-o privea cu reproş.
   - Nu. Dacă o să simţi nevoia să-mi spui, atunci o vei face.
   - Corect. Presupun că-ţi datorez nişte scuze...
   - Nu-mi datorezi nimic, o întrerupse Max. Mă bucur că eşti în regulă. Mi-am făcut o mie de griji pentru tine.
   - Ştiu.
   - Oraşul ăsta nu este un loc sigur, continuă el, trecându-şi o mână neliniştit prin păr, ciufulindu-l şi mai rău. Investighez o serie de crime, în care majoritatea victimelor sunt femei. Mi-au trecut o groază de scenarii prin minte cu tine, zăcând fără suflare pe o alee părăsită...
   - Îmi pare rău, rosti Alecsandra, simţindu-se îngrozitor de vinovată. N-am cafea, dar dacă vrei, aş putea să-ţi fac un ceai.
   Cuvintele pur şi simplu îi ieşiră pe gură. Nu avusese de gând să-l invite. Făcu ochii mari, rugându-se fierbinte în sinea ei ca el să fie suficient de supărat pe ea încât s-o refuze.
   - Sunt foarte tentat să intru, zâmbi Max uşor, dar trebuie să plec. Nu vreau s-o fac, adăugă el, studiindu-i umbrele de sub ochi, dar avem amândoi nevoie de somn. Însă păstrez invitaţia pentru altă dată.
   Alecsandra dădu din cap, extrem de uşurată şi de recunoscătoare. Neatentă, trase adânc aer în piept, intoxicându-se cu mirosul lui. Însă, în mod surprinzător, nu-şi mai simţi muşchii gâtului contractându-se decât foarte puţin.
   - Eşti liberă mâine?
   Alecsandra îl privi, încercând să se decidă dacă să-l mintă sau nu.
   - N-am niciun program, recunoscu ea, întrebându-se într-o doară dacă nu cumva îşi pierduse minţile.
   - Ţi-ar place să facem o excursie cu barca pe lac?
   - Navighezi? îşi ridică ea sprâncenele fine, plăcut surprinsă.
   - Câteodată, zâmbi Max. Fratele meu are o ambarcaţiune mică şi rapidă. O iau ori de câte ori simt nevoia să-mi spăl creierul şi să mă rup de lume.
   - Bine, acceptă ea. Bănuia că, fiindu-i datoare pentru înţelegerea de care el dăduse o dovadă surprinzătoare şi pentru discreţia-i neaşteptată, ieşirea de a doua zi avea să-i spele păcatul din seara aceea. Însă după aceea intenţiona foarte serios s-o rupă cu el. La ce oră?
   - Zece?
   - E perfect.
   - Ok. La zece sunt la tine, promise el, dar nu schiţă niciun gest să plece.
   Alecsandra îşi înălţă uşor o sprânceană. El o privea ciudat, lung şi răbdător, cu o expresie amuzată şi totodată serioasă în ochii incredibil de verzi şi de frumoşi.
   Abia când se aplecă spre ea cu o jumătate de centimetru, Alecsandra îi ghici intenţia. Făcu brusc un pas în spate, încordându-se. În parte pentru că se temea de ce anume s-ar fi putut întâmpla dacă el îşi lipea gura de a ei într-un sărut firesc de noapte bună, în parte pentru că o şocase să simtă în măruntaie, după atâta timp, acel fior neaşteptat şi intens de jind, care n-avea nicio legătură cu lichidul vital şi cald care curgea prin venele bărbatului.
   Max zâmbi cu regret şi se retrase.
   - Noapte bună, Alecsandra.
   - Noapte bună, Max.
   Vocea aia, gâtuită şi tremurătoare, chiar fusese a ei?!...
   Max îi vârî o şuviţă pe după ureche, apoi îi mângâie obrazul cu latura degetului arătător, un gest care o zăpăci şi mai mult.
   - Intră în casă. Eşti îngheţată. Fă un duş şi culcă-te, bine?
   - Îhî!
   - Ne vedem mâine.
   - Mhmmm...
   Max o ocoli şi se îndreptă cu spatele spre lift, legănându-se pe picioare, apăsând pe dibuite butonul de apelare al ascensorului. Îi zâmbea larg, părând stupid de mulţumit.
   Alecsandra rămase nemişcată ca o statuie, privindu-l lung, fără să clipească, până când uşile se închiseră în urma lui.
   - Oh, la naiba, răsuflă ea zgomotos, închizând ochii.
   Îşi scoase cheile şi intră în apartament, închizând uşa şi rezemându-se cu spatele de ea. Prin uşile deschise ale terasei prinse sunetul paşilor lui jos, pe trotuar. Rămase nemişcată până când îi auzi maşina demarând şi-şi trecu mâinile peste faţă, expirând lent aerul pe care şi-l ţinuse în plămâni în cele patru minute lungi, care se scurseseră din momentul în care el păşise în lift şi până când plecase cu adevărat.
   - Oh, la naiba, şopti ea, muşcându-şi buzele, nefericită.
   Se rugă în sinea ei ca ziua care începuse deja să fie una mohorâtă şi ploioasă.
   Nu strica dacă venea şi-un viscol, ceva... Deprimată, porni spre terasă şi închise uşile duble din spatele perdelelor care fâlfâiau.

                                                  CAPITOLUL 9

                 La ora zece fix, Max îi sună la uşă.
   Era extrem de punctual, încă o bulină roz în favoarea lui, gândi posomorâtă Alecsandra, înhăţându-şi jacheta sport din dulap şi mergând să-i deschidă uşa.
   Se măsurară din priviri peste prag şi-şi zâmbiră amuzaţi. El purta o geacă identică cu a ei, numai culoarea lor diferea: a ei era portocalie, a lui – kaki.
   Pantalonii lui negri din bumbac aveau pe exteriorul cracului două dungi subţiri kaki, a ei două oranj. El purta o şapcă cu cozoroc cu emblema universităţii Harvard, a ei avea sigla de la Red Bulls. El purta pantofi negri Adidass, a ei era Nike, aceeaşi culoare.
   - Bună, frumoaso, rosti el, privind-o în ochii negri.
   - Bună şi ţie, Max. Mergem?
   - Mhm.
   Alecsandra trase uşa după ea, încuietorile blocându-se automat, şi-l urmă spre lift.
   Max îşi parcase maşina în faţă şi-i deschise portiera, galant. Alecsandra îşi stăpâni zâmbetul şi alunecă în scaunul comod de piele, fixându-şi centura. Max ocoli sprinten botul maşinii şi se instală în scaunul şoferului, întinzându-şi picioarele lungi.
   Răsuci contactul şi din difuzoare se revărsară acordurile zguduitoare şi grave ale unei formaţii rock. Alecsandra îl privi surprinsă.
   - Dacă nu-ţi place, am în torpedou câteva MP3-uri cu muzică clasică...
   - Nu, asta este perfectă. Mein Teil este una dintre favoritele mele.
   - Îţi place Rammstein? o privi el încruntat..
   - Ador Rammstein. De fapt, toţi prietenii mei sunt înnebuniţi după muzica rock. Albumul Reise, Reise este uluitor. Ştii, şi-au lansat de curând pe un site porno prima melodie de pe următorul album, Liebe ist fur ales. Se numeşte Puszy şi este rupere.
   Max râse.
   - Mă surprinzi, domnişoară Greydon.
   - Mă flatezi, domnule Jacobi.
   Max surâse şi se lansă în trafic.
   - Spune-mi ceva, domnişoară Greydon: cum se face că eşti singură? îi ceru el, strecurându-se cu îndemânare printre maşini.
   - Faptul că n-am o relaţie stabilă cu un bărbat nu înseamnă că sunt neapărat singură. Sunt înconjurată de oa... de foarte multe persoane care mă iubesc, se corectă ea, gândindu-se la cei care locuiau la Refugiu, o adunătură pestriţă de vampiri, unul mai ţicnit ca altul, dar mult mai adevăraţi, mai oneşti şi mai corecţi decât marea majoritate a oamenilor pe care îi cunoscuse vreodată.
   - Dar ai avut?
   - Ce să am?
   - O relaţie stabilă.
   - Una singură, recunoscu ea într-un târziu. Acum câţiva ani.
   Alecsandra privi pe fereastră ca să-şi ascundă durerea.
   - Am fost la un pas de a mă mărita cu el, dar...
   - Continuă, o îndemnă el, când ea se opri brusc.
   - A murit, declară ea plat, împletindu-şi degetele în poală.
   - Îmi pare rău.
   Vocea lui suna sinceră şi Alecsandra întoarse capul, privindu-l suspicioasă pe sub cozorocul şepcii. Faţa lui era sobră, trăsăturile pline de compasiune.
   - Ştiu ce înseamnă să pierzi pe cineva drag, adăugă Max, zâmbind strâmb. Cum a murit?
   - Într-un accident nefercit.
   Alecsandra se întinse şi apăsă unul dintre butoanele de pe portieră, lăsând geamul în jos. Aerul rece care-i biciui obrajii fu ca o dulce binecuvântare.
   - A fost o pierdere îngrozitoare pentru toată lumea, rosti ea încet.
   - Dar mai ales pentru tine.
   - Da.
   - Când s-a întâmplat asta?
   - Acum şase ani. Îmi pare rău, dar nu pot să vorbesc despre asta. E încă dureros pentru mine.
   - E-n regulă. Înţeleg foarte bine.
   Alecsandra ştiu că el chiar o înţelegea şi asta îi aduse, într-un anume fel, alinare.
   Pierderea lui Leo îi lăsase un gol imens şi rece în spatele sternului, pe care timpul îl mai micşorase pe la margini, dar doar atât. Evita să se gândească la el în timpul zilei, pentru că invariabil o apuca un dor mistuitor care o făcea să se cocoşeze de jale şi durere. Însă noaptea îşi lua tributul întotdeauna: nu trece una fără să-l viseze, pe el şi noaptea aceea teribilă care-i schimbase viaţa complet...

............................................................