Nopți albe pentru Minerva, Rodica Ojog-Braşoveanu

......................................................................
                                  3-6

               - Un fapt e limpede. Cel care a molestat-o pe soţia dumneavoastră e un cunoscut. Nu există în toată casa cel mai mic indiciu care să sugereze că doamna Duma a încercat să opună vreo rezistenţă. De altfel, însuşi faptul că persoana a putut să intre în casă, mai precis a sunat la uşă şi i s-a deschis, mi se pare edificator.

    Vespasian Duma roşi violent. Glasul, în general gângăvit, făcea impresia că ţine în gură două nuci şi o prună, deveni aproape neinteligibil.

    - Ce vreţi să insinuaţi?

    Minerva îl cercetă uşor surprinsă:

    - M-am exprimat clar. Agresorul e un bun prieten sau bună cunoştinţă, în orice caz, un familiar.

    - Sper... Îşi căută în mod evident cuvintele, sper că nu daţi crezare neghiobiilor care circulă prin oraş.

    "Poate da sau poate nu, dar tu o faci în mod sigur, flăcău".

    Se interesă senină:

    - Care anume?

    - Graţiela e o femeie de o corectitudine ireproşabilă, iar în această casă, în afară de două sau trei cucoane, nu intră nimeni. Nu există nici un bărbat în cercul cunoştinţelor noastre.

    - O performanţă într-adevăr! Cum aţi reuşit?

    Economistul nu sesiză ironia.

    - Doamna Atena Dumitrescu e văduvă, iar Lia Georgescu nemăritată. Ne mai vizitează din când în când Olimpia Dragu, o femeie serioasă care n-a fost căsătorită niciodată.

    - Iată deci grupul suspecţilor. Perfect. Azi-noapte doamna Duma m-a căutat la postul de miliţie. De ce n-aţi însoţit-o?

    - Am fost plecat două zile în delegaţie la Braşov. M-am întors abia azi la prânz şi m-am dus direct la serviciu.

    - Înţeleg... Spuneţi-mi, l-aţi cunoscut bine pe Damian?

    Economistul roşi din nou, dar urechile, fenomen ciudat, albiră.

    - De-ajuns ca să-mi dau seama că e un ticălos. Omul acela şi-a meritat pe deplin soarta. Minerva se strâmbă plictisită, individul repeta aidoma cuvintele neveste-si.

    „Nefericitul e total depersonalizat... Cum Dumnezeu o fi izbutit ipochimena? Frumoasă nu-i, nevricoasă cât cuprinde, dificilă, avară, şi după cât se pare nici prea ortodoxă în relaţiile conjugale. Duce în spinare atâtea cusururi, de te miri că nu umblă cocoşată..."

    - Mulţumesc, domnule Duma. Nu vreau să vă mai reţin.

    - Când pot s-o văd pe nevastă-mea?

    - Luaţi legătura cu doctorul Morogan.

    Înainte de a ieşi din curte, Minerva dădu ocol casei. Vila avea o singură intrare, iar ferestrele erau zăbrelite cu gratii pântecoase din fier forjat. 

                   Dobrescu o aştepta în faţa postului de miliţie, rezemat de gărduleţ. Ar fi avut chef să-i telefoneze Oanei să-i spună bună seara. Atât, doar: bună seara. Un zâmbet duios îi inundă chipul. De două săptămâni Oana era marea lui dragoste. Şi puteai oare să nu-ţi pierzi minţile dinaintea celui mai încântător obraz de pe faţa pământului? Când Oana îşi ridica sprâncenele, rândunici avântate spre tâmple, şi îşi ţuguia buzele într-o expresie mirată, locotenentului îi dădeau lacrimile. Iar când dansa twist, Dumnezeule, Doamne! cum să nu-ţi vină ameţeală? Avea o mişcare particulară a gâtului, de fapt a bărbiei care zvâcnea odată cu umărul repezit înainte. Nu văzuse în viaţa lui ceva mai fascinant...

    - Ce faci, Dobrescule? Admiri natura?

    Locotenentul tresări violent şi înţepeni în poziţie de drepţi. Rosti reflex:

    - Scuzaţi-mă, vă aşteptam...

    - De ce să te scuz? 

    Îl măsură scurt şi se interesă caustic: 

    - Apropo, cui zâmbeai? Oanei?

    Dobrescu o privi stupefiat. Începea să creadă în magie.

    - Închide gura, băiete! Poţi să-mi dai cuvântul de onoare că n-o cheamă Oana?

    Locotenentul îşi simţi mâinile transpirate. E adevărat, în două zile dăduse patru telefoane la Bucureşti. Vorbise însă de fiecare dată din cabină, cu uşa bine închisă.

    Doar dacă funcţionara nu rămăsese pe recepţie...

    - Provincia, scrâşni fără să-şi dea seama.

    - Adică ăştia de aici ar fi mai curioşi decât bucureştenii! Vezi-ţi de treabă! De zece zile mâzgăleşti oriunde apuci „O"-uri. În caractere gotice, cirilice, cuneiforme, incaşe, cu şi fără bigudiuri. Ai umplut sugativa de pe birou, manşeta gazetelor, ba-l pictezi şi în ţărână... Ia spune-mi, Dobrescule, iute, alt nume de fată care începe cu O!

    - O... Oltea! găsi locotenentul. Oltea Doamna, mama lui Ştefan cel Mare.

    - Hm, se pare că ai învăţat ceva istorie. Pesemne Constantinesca era mai energică decât mine.

    - Ar mai fi Olimpia, Otilia, Olivia...

    - Și Orşova. Las-o baltă! Există o modă a numelor, băiete, în funcţie de generaţie. Leatul tău debordează de Cătălini, Bogdani, Răzvani, Florini, Oane, Mădăline, Andree, Diane, Dyana, pronunţat evident, Daiana. Pe vremea mea se purta Carmen, Rodica, Doina, iar şi mai înainte, Dănuţ şi Olguţa. De la Medeleni, citire! În fine, se poate filosofa pe temă un ceas. Spune-mi, ce-ai făcut?

    Locotenentul relată pe larg întâlnirea cu Ioana Trăilescu. Minerva asculta uşor amuzată. Privirea îi rătăcea prin curţile oamenilor.

    - După aer, comentă, am sentimentul că ţi-a luat maul.

    - I-ar fi impresionat şi pe alţii, mai tari de înger, recunoscu locotenentul.

    - Şi iarăşi, după cum te cunosc, te-ai simţit dintr-o dată paralizat şi complet lipsit de posibilităţi. Asta-i păcatul tău, băiete! Dacă te ia cineva tare, cazi pe spate. Lasă acum pietricelele, nu jucăm ţintar. O chestie mi se pare limpede. Muierea ori e foarte abilă, ori cu totul în afară de cauză. Nu-ţi dă mâna s-o faci pe „Bubulina inimă dură", când te ştii amestecat într-o crimă. În situaţii din astea, se oferă de obicei alt meniu: plete despletite, cearcăne până la bărbie, urlete şi o cisternă de lacrimi. Deci, femeia rămâne în atenţia noastră! Voi da dispoziţii să fie supravegheată de miliţia băştinaşă. Mă refer la băieţii din Vatra Dornei. În altă ordine de idei: Ce-ai mai aflat despre Damian?

    - I-am reconstituit o parte din itinerar, după ce a părăsit oraşul. A lucrat două luni în Braşov, la Uzina de tractoare, ca tehnician. Presupun că nu s-a simţit bine. Era prea aproape de P, oamenii auziseră despre scandal şi îl ocoleau. Şi-a luat transferul la Uzina de rulmenţi din Bârlad unde a stat un an. De aici, urma i se pierde complet.

    - Cum vine chestia asta?

    Locotenentul îşi trecu palma peste ceafă, apoi o lăsă să alunece uşor în lungul reverului.

    - A dispărut. Locuia la o gazdă, un pensionar văduv. A plecat fără un cuvânt, într-o bună zi, sau o bună noapte, lăsând chiria pe masă şi o sticlă goală, „Vagabondul".

    - Vagabondul?!

    - Iertaţi-mă. Voiam să spun whisky „Johnny Walker".

    - Parcă-l chema Nelu Plimbărescu. De, mai am de învăţat... La serviciu ce-a zis?

    - Nimic. Şi-a dat demisia şi a plecat fără explicaţii.

    - Bizar. În mod normal trebuia să dăm de el. De un singur lucru mi-e teamă. Să nu-i fi trecut prin minte să se însoare şi să ia numele nevestei. Un necaz ca ăsta prin care a trecut el te complexează, adulmeci aluzii în fraza cea mai inofensivă, vrei să fugi de tine, să te lepezi de propria-ţi piele, de orice ar putea stabili o corelaţie cât de vagă cu tămbălăul pe care l-ai trăit. Mentalitatea ţine de o anume morală. Ierţi mai uşor un borfaş decât un individ care a încercat să violeze o fetiţă. Lubricitatea dezgustă.

    - Şi dacă s-a însurat?

    Minerva oftă. Smulse o cârciumăreasă care scotea căpşor curios printre ulucile gardului şi începu s-o învârtă între degete.

    - Va fi ceva mai dificil. Sectoristul îl caută pe Damian, fără să ştie că acum îl cheamă Popescu, iar Damian, când îşi schimbă cartierul, nu-i obligat să-i povestească tovarăşului miliţian că a luat numele neveste-si. Ai grijă să se facă investigaţii şi la oficiile de stare civilă. Vorbeşte cu procurorul Ştefănescu.

    - Am înţeles.

    - Stai, unde te duci?

    - Să transmit dispoziţiile dumneavoastră.

    - O poţi face şi prin telefon. Azi rămâi aici. O să ne plimbăm...

    - Poftiţi?

    - Da, băiete, o să ne plimbăm. Ţin neapărat să dăm ochii cu zmeul ăsta care a speriat târgul. Pun pariu pe ce vrei că urmează partea a doua a recitalului. Trebuie să avem doar răbdare ca „noaptea să-şi anine cerceii înstelaţi, iar luna să holbeze ochi bolnav, de taur înjunghiat". Parcă aşa bătea câmpii Trăistaru de Română...

    Deschise cu piciorul portiţa şi intră în curtea postului de miliţie. Dobrescu o urmă trăgând adânc aerul în piept. „Nu mai pot s-o sun pe Oana..."

    Înserarea cădea lin peste dealuri, învineţindu-le.

                                                32.

                  Spre sfârşitul vieţii, când avocatul Alec Dumitrescu suferise un atac de hemiplegie, medicii îi recomandaseră plimbări şi chiar mişcări uşoare de gimnastică, toate acestea fireşte, cu moderaţie. Ideea de a-şi expune invaliditatea pe străzile oraşului însă, atârnat de braţul nevestei „ca un apendice" - expresia revenea tot mai des în conversaţia avocatului şi un observator mai fin ar fi considerat-o simptomatică - îi repugna.

    Ajuns într-o stare de dependenţă penibilă faţă de nevastă-sa, transformat brusc din stăpân necontestat în „apendice neputincios", începu s-o urască pe Atena cu atât mai mult cu cât simţea că îi e indispensabilă. Pornirile feroce şi le camufla sub o atitudine servilă şi poate că niciodată, ca în acei ultimi ani de viaţă, nu făcuse atâta caz de sentimentele sale, de grija statornică pentru fericirea şi sănătatea Atenei. 

    În timp ce picotea în grădina din spatele casei (după ce o înconjurase sprijinit în baston de câteva ori) insista cu încăpăţânare ca Atena să se plimbe măcar o oră prin pădure. Bătrâna se lăsa greu urnită, ceasul petrecut departe de casă era un coşmar, tremura imaginându-şi accidente cumplite, situaţii imposibile, în care Alec, neputincios, nu se putea descurca.

    Răsufla uşurată abia după ce închizând portiţa cu grilaj, unde pe vremuri strălucise firma aurie a avocatului, îi vedea întâi picioarele, apoi tot trupul legănându-se în balansoar.

    Treptat, Atena se obişnuise cu plimbările, începură chiar să-i placă, iar după moartea lui Alec ele deveniseră un punct important al programului de fiecare zi. Ieşea indiferent de vreme, între şase şi opt, vara în rochiţe uşoare şi sandale plate iar când se răcorea, în balonzaid sau scurtă îmblănită şi un şal gros răsucit ca un turban în jurul capului.

    Încercase la un moment dat s-o antreneze şi pe Lia Georgescu, dar diriginta poştei, în general activă şi plină de vlagă, prefera să-şi cheltuiască în alte direcţii energia. Cât despre Mioara Popescu, aceasta reprezenta chintesenţa comodităţii. Cu excepţia unor lecturi - o pasionau biografiile oamenilor celebri şi romanele de dragoste - n-o interesa nimic. Şi-apoi chiar dacă ar fi acceptat s-o însoţească, îi era dezagreabil să ştie că la zece metri în urmă gâfâie bărbatu-său. 

    Victoriţa Munteanu o indispunea prin desuetism. Dragostea ei pentru profesor după atâţia ani i se părea ridicolă şi provincială, reitera fără haz istoriile din Bibliotheque Rose.

    Bătrâna avea un itinerar precis, acelaşi de foarte mulţi ani şi de la care nu se abătea decât în situaţii excepţionale. Străbătea Corso apoi, trecând prin faţa motelului, pătrundea în pădure. Avea o potecă preferată, neaccidentată şi străjuită de lumini, care o ducea până la Fântâna Doamnei, o construcţie barocă în genul fântânii Mariei de Medicis din Jardin du Luxembourg, ridicată cu vreo sută de ani în urmă de prinţesa Aglae Sturdza.

    Aici zăbovea vreun sfert de oră, contemplând fără gânduri micul bazin din faţa edificiului, frunzele ruginii rătăcite în apa verzuie, cei doi putti iscodiţi în piatră, stema familiei Sturdza sau literele complicate de pe frontispiciul construcţiei care atestau ctitoria. Când se ridica de pe bancă şi o lua spre casă, ceasul mic cu brăţară de aur arăta şapte şi zece.

                 Mai avea vreo cincizeci de pași până să iasă din pădure. Îşi privi ceasul şi înregistră ora cu un sentiment de satisfacţie. Şapte şi jumătate. Exact ca şi ieri, alaltăieri, săptămâna trecută sau acum cinci ani. Când ajungea la cotul potecii, minutarul reteza cu precizie cifra şase.

    Îşi aminti cât o sâcâise în primii ani de căsătorie mania lui Alec pentru exactitate.
    O considerase o ciudăţenie incomodă care trebuia respectată, şi care continuase foarte multă vreme să o scoată din sărite. Trăia veşnic într-o spaimă. După atâţia ani însă, cronometrul îi intrase în sânge şi astăzi, Atena Dumitrescu respectând cu rigurozitate, fără ca nimeni să i-o ceară, programul unei zile, încerca un sentiment de împlinire.
    Disciplina pe care şi-o impunea îi dădea impresia înviorătoare că-şi poate struni viaţa şi vag, nemărturisit, că-şi poate controla destinul. Era la latitudinea ei, fiinţă responsabilă să...
    Se opri. Primul gând al bătrânei fu că asfinţitul îi joacă un renghi. Se rezemă de primul copac, simţind cum i se înmoaie picioarele.
    La nici zece metri, Damian - ah, nu umerii puternici mereu săltaţi ca într-o veşnică nedumerire, silueta trapue, profilul şters, toate acestea nu puteau fi confundate - stătea de vorbă cu un tânăr necunoscut.
    Atena Dumitrescu, suliţată de o rază târzie a asfinţitului, nu-i putea distinge figura, dar constată cu stupoare că bagă în buzunar un revolver. Glasurile răsunau limpede, atât de limpede, încât bătrâna, care de la o vreme se gândea în mod serios să-şi procure un aparat acustic, avea să se întrebe până la capătul zilelor ce fenomen ciudat izbutise să-i destupe urechile.
    - Ştii unde găseşti persoana.
    - Bineînţeles.
    - Ai grijă. Curat, fără urme.
    - Nicio grijă, boss!
    Pornirea instinctivă a Atenei Dumitrescu fusese s-o ia la goană. Simţea însă că nu-i în stare. Genunchii cedară şi alunecă moale la rădăcina copacului. Nu mai auzea nimic, şi după câteva clipe, imaginea se întunecă.

                                                         33.

                            „Va fi un tablou reuşit", gândi Iliuţă Munteanu ronţăind capătul pensulei.
    Pe un cer palid se profilau casele comunei Cucuieni, turnul bisericii, cele trei acoperişuri sângerii ale motelului. În prim plan, completase priveliştea, imaginând o troiţă strâmbă, romantică şi inexistentă.
    „Dar care ar fi putut foarte bine exista", reflectă adăugând o tuşă de roşu aprins pe una din olane.
    Un vâjâit uşor îi trecu pe lângă urechi şi pensula îi zbură din mână. La început nu pricepu despre ce-i vorba, apoi simţi că îngheaţă. În mijlocul pânzei, chiar deasupra turlei bisericii, apăruse o gaură mică. Se aruncă la pământ, răsturnând şevaletul.
    „A tras în mine. Vrea să mă ucidă!... Doamne! Ce i-am făcut eu?"
    Rămase nemişcat, cu obrazul îngropat în buruieni, aşteptând al doilea glonţ.

                                                           34.

                         În timp ce alerga spre centrul oraşului, trei probleme frământau mintea înfierbântată a frizerului. Cum să dea de nefericitul acela de Damian, ce argumente să folosească spre a fi cât mai persuasiv şi a-l determina să-şi abandoneze ţelurile asasine, dar mai ales cum să-i convingă pe cetăţeni să-şi păstreze cumpătul şi să fie rezonabili.
    Ce anume înţelegea Postolache prin a fi rezonabil n-ar fi fost în stare să explice exact.
    Trepida, simţindu-se hărăzit unei misiuni înălţătoare, înger al împăcării, chemat să înlesnească negocierile dintre Damian şi obşte.
    Ajunsese deja în oraş dar continua să alerge vijelios, fără să-şi dea seama că trecătorii îl privesc miraţi; nu-l văzu pe Lae care abia avu timp să-şi ferească căruciorul din calea lui, fu gata s-o răstoarne pe Lia Georgescu.
    Iniţial, intenţionase să se ducă la sfatul popular, dar îşi amintise că erau toţi la o consfătuire la centru. Cerule, cum nu pricepeau oamenii că Damian e un individ bolnav care trebuie împiedicat la modul inteligent să comită alte fărădelegi?!...
    Îşi spărgea capul întrebându-se cu cine ar putea coopera. Pe Dunăreanu îl ştia neserios, pe profesorul Munteanu, deşi săritor şi cumsecade, lipsit de vlagă şi iniţiativă, iar Romică, nervos ca o cucoană, era preocupat de probleme conjugale. Veterinarul Caracaş nici nu intra în discuţie, iar sarcasmele şi scepticismul lui Morogan îl inhibau complet. Nici măcar nu îndrăznea să i se adreseze.
    Şi totuşi medicul fu prima persoană care află intenţiile lui Mişu. Străbătea agale Corso-ul, împreună cu Dunăreanu, când frizerul ţâşni catapultat din spatele tutungeriei.
    Alerga cu hainele în dezordine, halatul alb era îmbrăcat pe o singură mânecă şi-ţi dădea impresia că abia îşi trage sufletul. Faţa, întreaga atitudine desluşeau o hotărâre disperată.
    - Ce-o fi păţit?! se miră Morogan.
    Dunăreanu râse.
    - O mie cinci sute metri plat! Feciorul se antrenează, nu glumeşte. Dacă o ţine tot aşa, rupem gura târgului la Olimpiadă.
    Când ajunse în dreptul lor, Morogan îl prinse de braţ.
    - Unde te grăbeşti?
    Mişu Postolache se opri gâfâind. Abia putea vorbi.
    - Ce-i cu Graţiela Duma? Trăieşte?
    - Trăieşte. Ca să vezi! Nu mi-aş fi închipuit niciodată că persoana ei te preocupă în asemenea măsură.
    - Slavă Domnului! răsuflă Mişu. Nenorocitul nu şi-a încărcat conştiinţa cu încă o crimă. Acum trebuie să vedem cum procedăm.
    Renunţase instantaneu la intenţia de a fi discret faţă de doctor „Dă-o încolo de treabă! Nu-i acum momentul de fasoane" şi tot instantaneu, decisese să treacă cu înţelepciune peste glumele antrenorului.
    Morogan se interesă cu o blândeţe plină de tâlc:
    - Şi cam ce-ai vrea tu să facem, Mişulică?
    - Nu ştiu. De-aia zic să convocăm oamenii, să ne sfătuim, să luăm o hotărâre.
    - Dă-ne tu o idee, spuse Dunăreanu.
    Un grup de gură-cască se adunase în jurul lor. Se aflau chiar în faţa măcelăriei. În prag ieşise Nanu Barosanu, un bărbat voinic cu şorţul veşnic murdar. Ţinea mâinile în şolduri şi picioarele răşchirate, astupând toată intrarea. Amurgul se albăstrea, peste vreo jumătate de ceas aveau să se aprindă felinarele. Medicul întrebă apăsat:
    - De ce te amesteci tu în treburile miliţiei, Mişule? Ai impresia că oamenii nu-s destul de competenţi?
    Frizerul nu se lăsă derutat.
    - Tocmai că asta-i treaba noastră, a întregului oraş. Pe noi e supărat Damian. Lui Damian trebuie să i se scoată ideile nocive din cap, dăscălit cu răbdare şi împiedicat să-şi agraveze situaţia. Suntem vinovaţi faţă de el şi îi datorăm măcar atâta.
    - Uite unde era Makarenko! râse Dunăreanu. Ai vocaţie de misionar, Mişule.
    Un domn cu pălărie albă, baston de bambus şi papion îşi clătină capul.
    - Intuiţia îmi spune că-i o fiinţă primejdioasă. Trebuie să fim pregătiţi, să ne baricadăm uşile. Nu poţi să ştii niciodată.
    - Mă duc acasă, declară o femeie tânără cu un copil în braţe. Georgeasca de la poştă zicea că-i sadic. L-a hăcuit pe Trăilescu, ferfeniţă a făcut-o pe doamna Duma.
    Era albă la faţă şi tremura. Copilul începu să plângă. O bătrână se apropie lipăindu-şi papucii. În mână îi spânzura o plasă goală de sfoară.
    - Vrăbioare o avea, maică?
    Mişu Postolache vibra de nerăbdare.
    - Ce facem? Chestia e ce facem? Acu' se înnoptează!
    - Bagă-ţi minţile-n cap! spuse aspru medicul. Tu şi ăilalţi care n-aveţi ce face.
    Antrenorul râse.
    - Dă-o-n colo, coane! Prea iei în serios toate neghiobiile.
    - Neghiobii?! Încă doi-trei isteţi din ăştia cu imaginaţie şi vocaţii samaritene, şi-ţi ridică în picioare tot târgul. Nu ştii ce-i ăla oraş în panică, altfel n-ai vorbi.
    Glasul lui Drojdioară izbucni vesel:
    - Ia te uită! Aţi şi început mitingul? Aici v-aţi găsit?! Hai la Hristache!
    Tarzan scrâşni. Veterinarul, cu bancurile lui ieftine, era ultimul individ care i-ar fi putut fi de folos. Îl văzu ridicând două degete.
    - Mă înscriu şi eu la discuţii. Mişulică a fost cu mine în prospecţie, la spital.
    - Şi? întrebă amuzat antrenorul.
    - Păi asta-i! Nu v-a spus Morogan? Au un chiriaş nou, pe coana Graţiela. O fi troscăit o juma' de tescovină şi-a alunecat pe parchet. Ştie prostul ăla de Vespasian de ce-l freacă de două ori pe săptămână cu ceară...
    Se îneca de râs. Mişu Postolache abandonă partida şi se refugie în prăvălie, trântind uşa cu putere. Niciodată nu-i fuseseră mai odioase hohotele de beţivan ale lui Caracaş.

                  - E băiat bun, comentă Morogan.
    Dunăreanu completă:
    - Dar cu lipsuri în gestiune.
    - Ştiu ce suflet are, în ultima vreme însă parcă a înnebunit. Sincer să fiu, îmi pare rău că m-am răstit la el.
    - Lasă că-i trece, făcu neglijent antrenorul.
    - Tot oraşul fierbe. Peste două ceasuri...
    - Hai să n-o luăm în tragic! Ce-o să se întâmple peste două ceasuri? Drojdioară o să-l înjure pe Hristache că i-a botezat romul, lady de la poştă o să-şi plimbe fizicul spre casă, iar Romeo Popescu o să pândească în grădină feţi-frumoşii care dau târcoale coanei Mioara. Un caraghios! Cică şi-a cumpărat o lunetă ca s-o supravegheze dimineaţa prin fereastra biroului. Să-ţi spun mai departe? Mişu o să se intoxice toată seara cu broşurelele lui de criminalistică, madam Atena, gazda matale, o să facă aproximativ idem. Ceilalţi? Serviciu la televizor, proteza în pahar şi nani! Ăsta-i oraşul unde nu se întâmplă nimic. Parcă a scris unul despre chestia asta...
    Chipul doctorului se întunecă.
    - Am asistat odată, pe când eram medic de circumscripţie, la o înviere miraculoasă. O prostie, moarte aparentă, prin electrocutare. Ţin minte, ploua. La un moment dat, în drum spre cimitir, s-a prăbuşit un mal de pământ peste căruţa defunctului. În contact cu lutul umed, „decedatul" s-a dezmeticit şi s-a ridicat într-un cot.
    - Mişto chestie, spuse amuzat antrenorul.
    - Un fenomen obişnuit, explică Morogan, de absorbţie a electricităţii. Senzaţional a fost că tipul de pe năsălie a început să respire. Îţi vine să râzi, dar pentru nimic în lume n-aş vrea să retrăiesc o noapte ca aia. Am învăţat atunci ce înseamnă panica. Bilanţul? Doi morţi, trei avorturi spontane, nu ştiu câţi răniţi şi un incendiu o să-ţi sugereze destul de palid la ce mă gândesc.
    - S-au mai schimbat între timp lucrurile, nene! Târgoveţii au evoluat. Îs şcoliţi, au un liceu, se uită la teleenciclopedie, nu-i aiureşti cu una cu două.
    - Aha! constată ironic Morogan. De-aia fierbe oraşul? Dezastrele au fost totdeauna pricinuite în primul rând de panică. Ai idee ce proporţii poate lua focul aprins de Postolache?
    - Exagerezi, rosti moale Dunăreanu. N-o să se întâmple niciun dezastru. Şi, la urma urmelor, nu înţeleg ce vrei.
    - Oamenii să-şi vadă de necazurile lor. De aia există o miliţie, ca să se ocupe de asemenea afaceri.
    Dunăreanu îl cercetă nedumerit.
    - Ce-ţi pasă dumitale ce fac oamenii şi ce le vâjâie în ţeastă? De când păstoreşti burgul? Şi de chestia asta are cine să se ocupe.
    - În sfârşit, renunţă plictisit Morogan. Trebuie să trec pe acasă, mai târziu mă duc la spital. Ce faci astă-seară?
    - Am o întâlnire, răspunse evaziv Dunăreanu.
    Medicul surâse. Se zvonea că diriginta poştei pusese ochii pe antrenor. Întrebă într-o doară:
    - Lia Georgescu?
    - Luft!
    - Ai grijă, în orice caz. Din câte sunt informat, e o femeie hotărâtă. Nu-i dispusă să piardă niciodată.
    - Am s-o felicit pentru chestia asta de Crăciun.
    - Mă rog! Tare mi-e frică să nu-ţi adresez alt gen de felicitări cu acelaşi prilej. N-o cunoşti.
    - Nu mă cunoşti.
    - Poate.
    Dunăreanu ridică bărbia.
    - Uite-l pe Rembrandt!
    Expresia feţei şi felul în care alerga profesorul nu lăsau loc îndoielii. Trăia momente neobişnuite.
    - Pun pariu pe ce vrei că şi ăsta a văzut o fantoma lui Damian.
    - E clar, oftă medicul. Mă duc după Drojdioară, vreau să mă îmbăt.
    Se despărţiră în mijlocul drumului. Morogan făcu cale întoarsă spre centru, Dunăreanu îşi continuă plimbarea. Avea timp până la opt.

                                                        35.

               Iliuţă Munteanu dădu buzna în prăvălie. Postolache, care tocmai îşi lega cravata, îl cercetă prin oglindă scurt şi fără chef.
    - A tras în mine! suflă profesorul. Am trecut întâi pe la dumneata ca să ştii.
    Frizerul sări ars.
    - Are armă?
    - Are, domnule! Şi o precizie fenomenală. Trei centimetri mai la dreapta şi eram curăţat.
    - Cine?! Damian?
    Munteanu îşi dădu drumul pe un scaun. Suflă ostenit:
    - Damian sau altul, ce importanţă mai are? Dacă nu treceau nişte oameni pe drumeag... Reteză aerul cruce, într-un gest fără echivoc. Asta a fost şansa mea. S-a ascuns probabil ca să nu fie reperat şi eu am putut fugi.
    Frizerul nu-l mai ascultă şi o zbughi pe uşă. Răsturnă un muşteriu de-al lui Hristache, fără eforturi deosebite - omul abia-şi potrivea paşii - trecu fulger pe lângă căruciorul lui Lae.
    Milogul îşi făcu cruce adresându-i-se lui Dunăreanu:
    - I-a luat Dumnezeu minţile.
    - Poţi să fii sigur. Îşi privi discret ceasul. Vorba lui Morogan, numai să nu-i înnebunească şi pe ceilalţi.
    - Cum aşa?
    - Dacă-i apucă strechea pe toţi, iese carambol.
    Profesorul se ivi în prag clătinându-se.
    - Mi-e teamă că avem de-a face cu un dement.
    - Ei bravo! râse sportivul. Abia azi ai aflat că Postolache-i diliu?
    Iliuţă Munteanu se holbă picat din luceferi.
    - Postolache! Ce-i cu Postolache?! Vorbesc de Damian. E un nebun primejdios, mistuit de o singură poftă: să ucidă. Mă duc s-o liniştesc pe Victoriţa. Ce n-aş da să fie doar un coşmar...
                                                
                                                    36.

                 Doctorul Morogan trecu pe-acasă cu intenţia să ia nişte bani şi să-şi schimbe costumul urmând ca după aceea să-l caute pe Drojdioară. Fără îndoială, acel „vreau să mă îmbăt din cauza smintelii generale" azvârlit lui Dunăreanu reprezenta o figură de stil. Avea doar chef să bea o sticlă de vin înainte de a intra în gardă, iar în asemenea împrejurări considera compania veterinarului ideală.
    Când era ciupit, şi era ciupit tot timpul, Caracaş devenea un interlocutor plin de strălucire: vesel, cu replică sprintenă şi elanuri de generozitate încântătoare. Toată lumea era cumsecade, toate femeile frumoase, băieţii - băieţi de treabă, pisicile negre nu chiar negre, ci cenuşii, însă de un cenuşiu adorabil, până şi Trandafiroiu, miliţianul, care-l amendase de câteva ori pentru tulburarea liniştii publice, găsea în inima lui Drojdioară o tandră înţelegere.
    Cu mulţi ani în urmă, Caracaş îi mărturisise medicului că începuse să bea de necaz. Dorise din tot sufletul să se facă actor şi din o mie de motive nu izbutise.
    Morogan, mult mai tânăr pe atunci şi mai dispus să se antreneze în polemici de cafenea, îi argumentase râzând că astea sunt baliverne. Nu s-a născut un singur alcoolic talentat care să nu găsească o justificare pentru patima sa. Şi apoi, există beţivani notorii în toate profesiile. Admiţând că destinul lui Caracaş ar fi luat o altă întorsătură, în loc să fie azi un veterinar beţiv ar fi fost primul actor îndrăgostit de pahar, actoria rămânând singura meserie în care nu se abuzează de alcool... Chestie de vocaţie.
    Drojdioară fusese de acord: „Bănuiesc că ai dreptate". Aceasta nu-l împiedica să repete povestea la fiecare ocazie.
    Un mic holişor, unde altădată aşteptau clienţii avocatului, despărţea odaia medicului de apartamentul propriu-zis al Atenei Dumitrescu. Găsi uşa crăpată şi se duse să o închidă cu un vag sentiment de iritare. Închinase camera pentru că prezenta toate avantajele unei garsoniere şi de aceea acceptase chiria destul de consistentă. Din delicateţe, nu ceruse cheia holului şi constatase de la început cu multă satisfacţie că bătrâna e discretă, că poate mai mult decât lui îi repugnă familiarismele.
    Când puse mâna pe clanţă, îl opri glasul stins al Atenei Dumitrescu.
    - Am lăsat-o expres deschisă, ca să aud când te întorci. Intră te rog, doctore.
    Femeia îl aştepta întinsă pe un recamier, unul autentic, în mod vizibil bolnavă.
    Nu-şi schimbase nici măcar pantofii plini de noroi. Se urcase cu ei pe mătasea delicată şi pentru cineva care o cunoştea cât de puţin, acesta ar fi fost un motiv suficient de îngrijorare. Bătrâna avea figura cenuşie, complet golită de sânge, iar privirile terne de obicei ardeau incendiate de spaimă.
    Morogan îi prinse profesional poignetul şi încruntă sprâncenele.
    - Am să vă prepar un calmant.
    Femeia îşi duse mâna la gât, degetele prinseră lanţul subţire, apoi se închiseră peste medalion.
    - După ultima noastră discuţie, eram decisă să nu mă mai adresez dumitale niciodată.
    - Mi-am dat seama. Regret sincer, doamnă.
    - Ţi-am făcut impresia unui om dezechilibrat?
    - Încetaţi cu copilăriile.
    - Sau absurd?
    - Doamnă!
    - Da, probabil îţi par absurdă. Ştiu că râzi în sinea dumitale, dar i-am văzut. Înţelegi, doctore? I-am văzut şi i-am auzit!
    Ultimele cuvinte aproape le strigase şi lui Morogan îi fu teamă de o criză. Atena Dumitrescu îşi acoperise acum ochii cu palmele. Te întrebai dacă nu cumva a început să plângă.
    Medicul se duse până în odaia lui şi se întoarse cu o seringă. Sparse fiola, ridică mâneca bătrânei şi-i înfipse acul.
    - Peste câteva minute totul va fi iar în regulă.
    - Mi-e teamă că nu.
    - De fapt ce s-a întâmplat?
    Atena Dumitrescu îi relată incidentul în fraze întretăiate, respirând sacadat, retrăind momentele din care se mira că scăpase cu viaţă. Morogan o asculta cu figura întunecată, fără să comenteze, dând absent din cap.
    - Sunteţi sigură că l-aţi recunoscut pe Damian? Uneori, spaima ne joacă feste.
    - Tot atât de sigură pe cât sunt că mă cheamă Atena şi nu Frusina, ţipă bătrâna nestăpânită. Pe ălălalt, pe complice, nu-l cunosc, am spus-o de la bun început. Dacă tot mi se năzare de ce n-am avut impresia că te văd pe dumneata, sau pe beţivanul ăla de Caracaş? Îşi astupă faţa gemând dureros: Ce coşmar teribil! Cred că...
    - Lăsaţi, o opri Morogan. Îmi povestiţi mâine restul.
    - Nu, acum! Trebuie să mă eliberez. Să-mi spui că n-am înnebunit! Cred că n-am rezistat mai mult de un minut sau două şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit dispăruseră.
    Morogan reflectă că nu era momentul să o contrazică şi se ridică.
    - Odihniţi-vă.
    - Aştept un răspuns.
    - Discutăm mâine. Vă rog să fiţi înţelegătoare.
    - Până mâine îmi pierd minţile. Spune-mi doctore, poţi afirma cu toată convingerea că am avut halucinaţii?
    Morogan tuşi încurcat.
    - Am uitat să închid uşa. Numai o clipă...
    - Ai închis-o. Te-am auzit răsucind cheia. Te rog, nu te eschiva.
    - Nu vreau să vă supăr. Cred că lucrurile acestea ar trebui să le relataţi la miliţie. Aş prefera s-o faceţi însă după ce vă liniştiţi.
    Bătrâna închise pleoapele şi suspină uşor.

                                                   37.

                     Iliuţă Munteanu zăbovise doar zece minute acasă. Ca să n-o sperie pe Victoriţa, nu-i relatase incidentul de pe tăpşan. Se fâţâise puţin prin bucătărie unde Cătălin se strâmba în faţa unei farfurii cu spanac, apoi, ros de nelinişte, ieşise din nou. Se simţea mai puţin înfricoşat afară, între oameni, decât în spatele zăvorului şi obloanelor trase.
    Traversă aproape alergând strada, cu intenţia să reclame atentatul la miliţie, dar în faţa frizeriei dădu peste un grup impresionant. Mişu Postolache, proţăpit pe treptele Igienei, handicapându-i pe ceilalţi cu vreo trei-patru palme, părea că prezidează.
    Oamenii urlau fără să se asculte unul pe altul. Îi audia cu atenţie concentrată şi fără părtinire doar domnul cu baston care-şi pendula capul ţinând mâna pâlnie la ureche.
    - Toţi, absolut toţi, ne aflăm în pericol, decretă Romică Popescu bâţâindu-se de frică. Nu mai încape nicio îndoială.
    Bătrânul aprobă din cap:
    - Ai dreptate, tinere. E o ipoteză la care voi medita cu toată seriozitatea.
    Lui Iliuţă Munteanu i se răciseră mâinile. Îşi amintea cât de vehementă fusese disputa cu doctorul Morogan. Iar acum, ce victorie tristă, ce satisfacţie amară, când evenimentele îi adevereau supoziţiile! Ar fi preferat din tot sufletul să nu fi avut dreptate...
    Una e să faci polemică, să te contrazici înfierbântat, până la scandal chiar, ştiind că peste jumătate de ceas te întorci în grădina ta, la şevaletul tău şi şerbeturile Victoriţei, şi alta e să te trezeşti cu gloanţe care te ratează la unul sau doi centimetri. I se păru dintr-o dată că a pătruns în miezul unui aforism shakespearian pe care nu-l sesizase până atunci: „Fereşte-mă, Doamne, de blestemul rugii împlinite!..."
    Glasurile se învălmăşiseră din nou, se emiteau ipotezele cele mai fanteziste.
    Bătrânul ciocăni cu bastonul în trotuar.
    - Trebuie să fim pregătiţi. Personajul acesta, Namian...
    - Damian, îl corectă cineva.
    - Exact, Casian, n-a venit la noi într-un picnic.
    - Ce propuneţi? întrebă înfrigurat Romică Popescu.
    Bătrânul cu papion îşi scoase pălăria şi începu să-şi facă vânt.
    - Să mergem în corpore la miliţie, propuse Iliuţă Munteanu.
    Completă enigmatic:
    - Eu mă duc în orice caz.
    Cu excepţia frizerului, nimeni încă nu ştia că se atentase la viaţa lui. Într-un fel, se simţea important.
    Postolache îşi pierdu cumpătul. Ţipă, lărgindu-şi nodul cravatei:
    - E o atitudine greşită! Nu sunt de acord cu voi! Chemaţi autorităţile, asmuţiţi pe nenorocitul ăla miliţia, şi pe urmă vă miraţi că vă răspunde cu violenţă. O comportare ospitalieră şi binevoitoare obligă până şi un câine.
    - Ai haz, nene! exclamă un tânăr în tricou galben. Ăla o ţine pe nasoale, pune tunul pe noi şi mata vrei să-l aşteptăm cu flori şi hip-hip ura! Fii realist, tovarăşu'!
    - Asta e! decise Romică Popescu. Mergem la miliţie. Au obligaţia să ne apere.
    Mişu Postolache le întoarse ostentativ spatele şi se îndepărtă. Ceilalţi se sfătuiră câteva clipe şi traversară strada. Lia Georgescu tocmai cobora treptele poştei. Se vedea că-i speriată şi pe chipul pudrat din gros apăruseră broboane de sudoare.
    Impresionată de mulţime, făcu un pas înapoi.
    - Ce-i cu voi?
    - Ne ducem la miliţie, gâfâi Iliuţă Munteanu. Trebuie să vorbim cu anchetatorii trimişi de Bucureşti.
    - Nu-s acolo. I-am căutat şi eu acum un sfert de oră. Adăugă, izbindu-i în moalele capului: Legăturile nu funcţionează.
    - Toate? întrebă inutil Romică Popescu.
    - Toate.
    O priveau consternaţi. Simţeau cum groaza li se strecoară în vine.

               - Are complici, e clar, îngăimă Iliuţă Munteanu. Ce-i de făcut?
    Se uită rătăcit la ceilalţi. Pe unii îi ştia bine, îi fuseseră elevi, pe alţii îi găsise în oraş când se instalase acum treizeci de ani. Bătrânul cu papion era pe-atunci bărbat în puterea vârstei, purta cămăşi cu gulere moi, răsfrânte, fulare colorate legate a la Maurice Chevalier. Lucra la Banca din P., funcţionar superior, şi trăia în concubinaj cu o femeie distinsă, nu prea tânără, proprietara unui mic magazin de antichităţi. Murise de vreo zece ani...
    Îşi alungă gândurile, repetând mecanic:
    - Ce-i de făcut?
    Bătrânul îşi umezi buzele. În general era străfulgerat de două categorii de idei: fixe şi bizare.
    - Ne baricadăm.
    - Da' ce-ţi închipui, nene, că Damian umblă călare? întrebă Romeo Popescu.
    - Oricum, domnilor, oricum...
    Propuse prompt:
    - Vă fac eu planul strategic. Mă trag dintr-o familie de militari, care nu-i aşa...
    - Trăgeau cizmele şi cărau ţucalul, observă antrenorul apropiindu-se.
    Dispunea de un scurt interval până la următoarea întâlnire şi se hotărâse să treacă pe la poştă. Bătrânul continuă senin:
    - Şi pentru a preîntâmpina orice acţiune ofensivă din partea acestui triste individu, stingem luminile în tot oraşul. Camuflaj desăvârşit.
    - De ce? se interesă cineva.
    - Îl împiedicăm să se orienteze.
    - Aiureli! se opuse Romică Popescu. N-o să mai ştim pe ce lume trăim. Başca, tipul a trăit câţiva ani în oraş. Îl ştie pe degete. Ce, suntem la New-York?
    - Iată o observaţie de bun simţ, constată Dunăreanu. Să nu uităm că în oraş sunt femei tinere, iar întunericul te împinge la fapte necugetate.
    - Nu înţeleg.
    - Lasă că înţelegi matale.
    Romeo Popescu spumega. Bătrânul cu papion socoti că e momentul să intervină.
    - Trebuie să rezistăm. Avem o responsabilitate...
    Postolache se alăturase din nou grupului. Asculta neputincios.
    - De ce sunteţi încăpăţânaţi? Cel puţin înainte de a lua măsuri agresive, încercaţi o conciliere.
    Romică Popescu simţi cum tot sângele îi năvăleşte în cap. Se uita furios la frizer. Avu dintr-o dată impresia absurdă că Postolache e vinovat de toată tevatura.
    - Termină, domnule! ţipă isteric. Ne-ai înnebunit cu inepţiile.
    Pe obrazul Liei Georgescu, sudoarea curgea şiroaie. Gâfâia, iar bluza de obicei impecabilă ajunsese o cârpă.
    - Maiorul Tutovan împreună cu tânărul acela care îi e subaltern au fost văzuţi acum o oră în apropierea uzinei. Era şi şeful de post cu ei. Propun să se ducă cineva să-i caute.
    Iliuţă Munteanu o privi admirativ. Era o femeie puternică şi intrepidă, intuiai de cum deschidea gura, conducătoarea înnăscută. Profesorul, incapabil de hotărâri mari, timid, descumpănit totdeauna de evenimente, se simţi dintr-o dată mai bine. Fără să-şi dea seama, iar destinul paşnic îl împiedicase s-o afle, rămăsese toată viaţa băieţelul cuminte de acum cincizeci de ani, cu pălărioară de pichet şi bucle blonde pe care maică-sa i le friza cu drotul. Îi alegea prietenii, cravatele, iar pe Victoriţa o iubise chiar înaintea lui.
    Când auzi glasul Liei Georgescu, avu pentru o clipă sentimentul că maică-sa l-a luat de mână. Mâna ei, uscată şi răcoroasă, îi cuprindea pe atunci pumnul mic. „Nu plânge, Iliuţă, are grijă mama..."
    - Cum procedăm?
    Se făcuse întuneric şi câţiva kilometri de şosea pustie despărţeau oraşul de uzină.
    Bătrânul îşi pipăi papionul.
    - Ţine cineva porumbei în oraş? În nouă sute şaişpce, era o modalitate uzuală pentru a trimite mesagii.
    - Porumbei n-am prea văzut, spuse antrenorul, dar cunosc nişte pisici foarte inteligente.
    - Plin de tipi spirituali pe-aici, constată Romeo Popescu. Să mori de râs!
    Dunăreanu îşi ajustă zâmbetul.
    - Pot să te asigur, dragul meu, că cel puţin femeile căsătorite se amuză. Vizitez zilnic o doamnă, nu spun care, sunt un lord...
    - Eşti un ticălos!
    - Ai dreptate, aşa e. Nu-ţi închipui ce remuşcări am gândindu-mă la bietul bărbat.
    - Lăsaţi prostiile, i-o reteză fără menajamente diriginta poştei. Avem nevoie de un om care să ajungă la uzină. Un om, repetă accentuat, şi nu o zdreanţă care dă bir cu fugiţii la primul colţ!
    Frizerul îşi înfipse degetele în păr.
    - Câtă opacitate, Dumnezeule! Câtă opacitate!
    Lia Georgescu îşi roti privirile asupra grupului.
    - Ştiţi pe cineva care ar vrea să încerce?
    Dunăreanu îşi consultă ceasul, clătină din cap şi duse două degete la tâmplă.
    - S-auzim de bine, dar nu cred!
    Se răsuci pe călcâie fără ca nimeni să-i dea atenţie, cu excepţia dirigintei, care-şi muşcă iritată buza inferioară. Se aşteptase din partea antrenorului la o reacţie mai cavalerească, însoţită de cuvinte memorabile. De pildă „de dragul tău sunt gata să înfrunt şi iadul şi zeii", n-ar fi fost tocmai rău...
    Tânărul în tricou galben scuipă subţire într-o parte. Voia să pară degajat.
    - O să încerc eu, domnişoară Lia. Mă duc să-mi scot motocicleta.
    O rupse la fugă. Bătrânul ţipă piţigăiat:
    - Ai grijă, tinere! Dacă te prinde, nu da nicio informaţie. Chiar sub tortură...
    Se înecă şi începu să tuşească. Postolache îşi flutură degetele lângă tâmplă, într-un gest fără echivoc.
    - E senil! Auzi, să nu dea informaţii!
    - Are curaj, observă Iliuţă Munteanu privind în urma tânărului.
    Bătrânul îşi fixă proteza şi declară cu emfază:
    - Oricare dintre noi ar fi procedat la fel cu condiţia să fie tânăr.
    Profesorul se îndoia.

                                        38.

                În P. funcţiona cenaclul literar D.D. Teodorescu. Membrii, vreo douăzeci şi cinci, se întâlneau de obicei luni seara în sala cea mare a bibliotecii. Era o încăpere rotundă, cu antablamentul excesiv de încărcat - fructe, flori şi amoraşi - şi ferestre înalte care dădeau în grădina liceului.
    Preşedintele cenaclului şi în acelaşi timp directorul bibliotecii era un bărbat de patruzeci şi opt de ani. Publica în revista judeţeană schiţe şi nuvele în genul lui Bassarabescu, semnate Vlad Şoimu ca să nu se facă analogie cu numele redactorului şef, un tip sentimental care nu-şi uita neamurile.
    Citindu-le, încercai un sentiment de stimă. Erau scrise cu strădanie şi sânge, şi nu se putea să nu bagi de seamă câtă caznă îl costa fiecare frază, fiecare cuvânt. Maliţioşii aveau rezerve în privinţa stilului. Afirmau că lecturând o singură pagină de-a lui Şoimu, era peste puterile unui individ să nu reflecteze că omul suferea de sughiţ. În general, ştia exact cum trebuie scrisă o carte, avea ochiul format şi gustul sigur, putea oferi sfaturi de o valoare inestimabilă, dar toate acestea nu-l împiedicau să scrie prost.
    În general, Şoimu făcea o impresie admirabilă. Suporta senin zeflemeaua celor din jur şi se lupta ca un fanatic pentru cenaclu. El avusese ideea ca producţiile membrilor să fie citite de un actor pensionar, reîntors la o viaţă normală în localitate: izbutise, având de luptat cu formalităţi ce ar fi descurajat pe oricare altul în locul lui, să introducă o pagină literară bimensuală în gazeta judeţeană. Duminica şi-o petrecea pictând afişe care anunţau programul săptămânii.
    Oamenii săi de nădejde erau un epigramist, celibatar specializat în probleme conjugale, o manichiuristă de cincizeci de ani, autoare de povestiri pentru copii şi anonime pentru adulţi, pline de miez, un poet funcţionar la Starea civilă, care obşinuia să încurce borcanele (la birou făcea literatură, iar la cenaclu citea certificate de deces) şi un romancier, responsabilul noului supermagazin. Tipul consuma zilnic cele cincisprezece foi de hârtie destinate ambalării produselor, scriind cu o frumoasă ortografie un roman de proporţii intitulat sugestiv Hronicul familiei mele.
    Drojdioară frecventase cenaclul trei săptămâni, timp în care cârciuma lui Hristache fusese în renovare, prezentând modest câte o poezioară. Toţi participanţii fuseseră de acord că medicul veterinar e lipsit de orice calităţi literare şi nu ştiau cum să-i comunice să-şi vadă de şpriţ. I-a scos din încurcătură Cătălin, nepotul profesorului Munteanu, punându-le în faţă manualul de limba română. Drojdioară citea versurile lui Bacovia.
    În lunea aceea de pomină, programul fusese dat peste cap. După zece minute de la începerea lecturii, romancierul îşi strânse manuscrisul. Nu-l asculta nimeni, se comentau intens întâmplările din oraş. Şoimu încercase iniţial să-i readucă la ordine (pregătise o schiţă spumoasă, alintată „badinerie"), şi în cele din urmă renunţase.
    - În fond, nu înţeleg de ce sunteţi atât de agitaţi. Există în această sală o singură persoană care să fi dat ochii cu Damian?
    Se uitară unii la alţii. Părea într-adevăr ciudat, dar nimeni nu-l văzuse. Şoimu, încurajat, supralicită:
    - Sau să-i fi zărit cel puţin umbra?
    - În oraş sunt mulţi care pretind că l-au văzut, îndrăzni o tânără de vreo nouăsprezece ani, funcţionară la poştă. Domnişoara Georgescu spunea că i-a sunat la uşă, iar cu unii a stat chiar de vorbă. Mă rog, le-a spus câteva cuvinte...
    Se întoarseră spre ea şi roşi făclie. Nu-i plăcea să se afle în centrul atenţiei. Era o fată timidă în timpul zilei, care compunea cu uşurinţă pasteluri suave botezate Acuarele. Noaptea, când antrenorul Dunăreanu o vizita discret, dovedea oarecare apetit de viaţă.
    Responsabilul noului supermagazin îşi azvârli părul pe spate şi decretă gros:
    - Vinovat e ţicnitul ăla de Postolache. A intoxicat cetăţenii cu poveştile lui. De când îl cunosc i se năzare câte ceva.
    Manichiurista fu de acord.
    - Aşa e! Mă miră că oameni serioşi ca doctorul Morogan sau profesorul Munteanu mai stau să-l asculte.
    - Morogan l-a contrazis întotdeauna, preciză cineva.
    Manichiurista admise cu jumătate de gură:
    - Mda...
    - Şi Caracaş.
    Tuşiră încurcaţi, aşa cum procedau întotdeauna când veterinarul era adus în discuţie. Festa cu versurile lui Bacovia discreditase serios cenaclul.
    - Am trecut adineaori pe la frizerie, spuse epigramistul. Se băteau dracii la gura lui. Ar trebui prelucrat să-şi bage minţile în cap.
    Vlad Şoimu râse generos.
    - Să nu exagerăm! Postolache e un băiat bun şi cinstit, un copil al oraşului nostru. Are fără îndoială unele originalităţi, dar să recunoaştem, totdeauna e mânat de cele mai bune intenţii.
    - Or fi bune intenţiile, declară convinsă de contrariu manichiurista, dar ce folos că rezultatele sunt proaste? A băgat în sperieţi o lume.
    - Nici chiar aşa...
    - Spunea o vecină că au dat năvală bătrânele în biserică. L-au rugat pe părintele Ştefănescu să le facă o slujbă. Cică pe Trăilescu şi pe Graţiela Duma i-ar fi pedepsit cerul de păcătoşi ce erau, iar Damian ar fi îngerul lui Dumnezeu.
    - Superstiţii! decretă epigramistul.
    - Convinge babele de chestia asta! L-au văzut pe Trăilescu în râpă, pe Dumuleasca luată cu Salvarea. Fă-le dumneata un instructaj cum că li s-a năzărit şi promit că-ţi aduc joi după masă flori la spital.
    - Ce-am spus eu!... Frizerul i-a căpiat pe toţi.
    Responsabilul se ridică.
    - Fapta lui Postolache e gravă! Noi luptăm cu rămăşiţele trecutului, îl smulgem din rădăcini şi vine vasăzică dumnealui şi ne poluează conştiinţele.
    Făcu o pauză, încântat de întorsătura frazei. Spre deosebire de Tarzan care colecţiona „radicale", responsabilul culegea termenii de ultimă oră. De la o vreme poluare, nociv, nu întâmplător etc. reveneau frecvent în conversaţia lui.
    - Chestia cu rămăşiţele trecutului ar fi bine să ţi-o aminteşti matale când doseşti portocalele pentru rude, sugeră subtil epigramistul.
    - Ce?! Ascultă, prăpăditule, te-am întrebat eu unde doseşti cartea aia cu poante din care-ţi încropeşti aiurelile?
    - Ce carte?
    - De unde ştii?
    - Vorbeşte, domnule!
    Vocile se interferară. Directorul cenaclului interveni gesticulând:
    - Oameni buni, pentru numele lui Dumnezeu, vă rog, nu-i momentul!
    - Mai discutăm noi.
    - Sunt convins. Voi veni special la miliţie să depun mărturie.
    Reluară povestea frizerului. Şoimu îi măsură câteva clipe speriat. Ţinea la Postolache şi-l neliniştea felul în care evolua discuţia. Abunda de afirmaţii incendiare.
    - Are o mentalitate înapoiată!
    - E un alarmist!
    - Un spirit retrograd!
    - Un zăpăcit iresponsabil.
    - Ar trebui zgâlţâit zdravăn.
    - Just.
    - Nu întâmplător îi ia partea lui Damian acum.
    - Atitudini duşmănoase.
    Şoimu se decise să intervină cu toată autoritatea:
    - Fraţilor! Vă rog să vă păstraţi cumpătul. Amplificaţi faptele şi vă montaţi pentru o prostie. Cine mai crede azi în basme? Indivizi demonici, bestiali, vindicativi, neam cu Monte-Cristo... Poate că Postolache o fi greşit, dar asta nu ne îndreptăţeşte şi pe noi să greşim. Bătrânele se duc la biserică şi fără poveştile lui Mişu. Important e că generaţia de azi gândeşte altfel. Iar cea mai bună dovadă o constituim chiar noi, cei de-aici. E cineva care-şi închipuie, care poate să creadă că în P. au descins mesageri divini, cu misiunea de a le administra sancţiuni păcătoşilor? E cineva care să ia în serios asemenea baliverne? Dumneata, domnişoară?
    Manichiurista dădu din umeri cu dispreţ şi emise un chiţăit pufnit pe nări.
    - Dumneata, Petreanule?
    - Sunt un om realist, speram să fi observat din producţiile mele.
    - Nu zău, râse epigramistul, aş da mult să văd şi eu un mesager din ăla. Ştiu că l-aş înşfăca de guler!
    Râseră toţi. Brusc, lumina se stinse. Stăruia în sală doar înserarea. Pe cer, luceafărul contempla P.-ul printr-un monoclu albastru.
    - Asta ce-o mai fi? se miră responsabilul aprinzând bricheta.
    Ușa scârţâi. Se deschidea încet, milimetru cu milimetru. Oamenii îşi ţineau răsuflarea. Simţeau că se întâmplă ceva neobişnuit, apoi desluşiră conturul unei fiinţe ciudate, o făptură scundă, pătrată, cu aspect viguros. Pe neaşteptate, necunoscutul declanşă un jet orbitor umplând încăperea cu o lumină fosforescentă. Un râs sardonic păru să spargă zidurile bibliotecii.
    Fu ca un semnal.
    Epigramistul, cu părul măciucă, cel mai spontan şi cel mai aproape de fereastră, uitându-şi dorinţa arzătoare manifestată cu câteva clipe înainte, se azvârli pe geam făcând ţăndări două rânduri de sticlă. Plonjă spectaculos după el responsabilul, urmat îndeaproape de manichiuristă.
    După aceea, acţiunea pierdu considerabil din caracterul organizat, câştigând în schimb în combativitate. Se buluceau fără logică încercând să iasă câte zece inşi odată. Nu simţeau cioburile care le sfâşiau hainele, iar Şoimu n-avea să-şi aducă niciodată aminte că împiedicându-se lângă fereastră, cinci membri devotaţi ai cenaclului îi folosiseră ceafa şi spinarea fără mustrări de conştiinţă. Îşi închipuiau că omul s-a aşezat acolo voluntar, ca să fie de folos. Dacă ar fi avut timp de reflecţii, ar fi trebuit să recunoască cinstit că iniţiativa directorului le uşura considerabil situaţia. N-aveau decât să-i proptească zdravăn o gheată în ceafă, ca apoi să se avânte în aerul înmiresmat al grădinii. Cei cu condiţie fizică zburau literalmente câţiva metri, înainte de a se hotărî să ia contact cu pământul.
    Niciodată douăzeci şi cinci de oameni nu doriseră cu atâta patimă acelaşi lucru: să pună un ocean între ei şi necunoscutul din bibliotecă.

                                                          39.

                     Tânărul în maieu galben zbura pe motocicletă calculând modest: va deveni eroul oraşului, salvatorul, primăria îi va ridica o statuie pe Corso... Gândul prinse aripi.
    Pe costumul albastru îi va străluci cea mai înaltă decoraţie. Îşi văzu poza în ziarele centrale, interviul dat televiziunii.
    Simţi cum inima i se umflă de mândrie şi încleştându-şi zdravăn degetele pe ghidon acceleră. Îl mai despărţeau de uzină circa doi kilometri. Ridică instinctiv ochii spre stâlpul de la marginea şoselei. Tăbliţele indicatoare dispăruseră. I se păru curios, dar nu se nelinişti. Erau mutate mereu de colo-colo...
    Frână în ultima clipă, gata să vină peste cap. Două blocuri de stâncă baricadau şoseaua.

                                                        40.

                    N-aş putea afirma că am găsit în oraş o situaţie prea veselă. În orice caz, deruta a depăşit cele mai sumbre previziuni ale doctorului Morogan. Nu mă întorsesem de zece minute la postul de miliţie când a venit să mă caute Mişu Postolache.
    - Faceţi ceva! încercaţi să-i împiedicaţi! Sunt în stare de toate monstruozităţile...
    - Aprinde-ţi o ţigară şi povesteşte-mi pe îndelete. Ce se întâmplă?
    Mi-a relatat gâfâind toate incidentele stranii petrecute în oraş, insistând mai cu seamă asupra scenei consumată la cenaclu.
    - Arătau toţi ca nişte căpiaţi. Merita să-i vedeţi cu hainele sfâşiate, însângeraţi şi bătând câmpii fiecare pe legea lui. În cădere sonetistul şi-a fracturat genunchiul. Cum a putut ăla să alerge după asemenea chestie - l-am văzut cu ochii mei - rămâne un mister. Şi fireşte, eu sunt vinovat de toate.
    - Dumneata?
    Nu m-am putut împiedica să râd. Mişu s-a uitat la mine lung, cu o expresie sfâşietoare.
    - Eu. Îmi aruncă cele mai tâmpite învinuiri. Rezultă din bazaconiile lor că eu am scornit tot balamucul, că aş fi un fel de complice al lui Damian, că în sfârşit colaborez cu el în scopuri diabolice. Ce vă distrează aici?
    - Presupun că faţă de popularitatea dumitale obişnuită, noua stare de lucruri te-a găsit cam nepregătit.
    - Nu m-am sinchisit eu niciodată grozav de popularitate, însă acum sunt singur. Mi-am ridicat tot târgul în cap. Ăştia mă cred bandit; doctorul, Drojdioară şi Dunăreanu nebun.
    - Îmi pare sincer rău. Ce pot face pentru dumneata?
    - Opriţi-i să comită o crimă. Sunt în stare de orice acum. Înţelegeţi, nefericitul acela trebuie ajutat. E un om bolnav.
    Am zâmbit. Îi tremurau mâinile şi bărbia, părea gata să plângă.
    - N-o luaţi uşor. În viaţa mea n-am văzut o debandadă mai formidabilă. Unii s-au baricadat în casă, au cărat mobila şi-au blocat uşile şi ferestrele, alţii umblă ca smintiţii după veşti. Vreo douăzeci s-au refugiat în incinta muzeului, ştiţi, lângă poştă, şi nu vor să iasă în ruptul capului. E şi un moş dement care şi-a amintit că în '916, acolo se adăposteau cetăţenii. L-au trimis pe unul după dumneavoastră... Nu l-aţi întâlnit?
    - Nu... De fapt ne-am întors pe scurtătură. Am fost cu un Aro. Cine ştie... Individul o fi luat-o pe şosea.
    S-a ridicat anevoie, sprijinindu-se cu toată greutatea de masă. Aproape m-a implorat:
    - O să vorbiţi cu ei, nu-i aşa? O să-i faceţi să înţeleagă...
    - De fapt de ce ţi-e teamă?
    - Sunt în stare să-l linşeze pe nenorocitul ăla. Nu vă mai spun că se pot căsăpi şi între ei. Suspectează orice umbră care li se pare doar că aduce cu Damian.
    - În regulă. Am să trec pe la muzeu.
    - Vă mulţumesc. Acum mă grăbesc. Când am venit spre dumneavoastră m-am întâlnit cu Atena Dumitrescu. M-a rugat s-o conduc până la locuinţa Georgeascăi. Cică îi e frică să doarmă singură acasă. Arăta rău de tot. Mă duc să-l anunţ pe Morogan să-i dea ceva. Bătrâna suferă de inimă. Vă spun astea, ca să înţelegeţi unde au ajuns lucrurile.
    A ieşit precipitat.
    Sinceră să fiu, mă simt impresionată. Bietul Postolache e un exaltat, bineînţeles, dar rămâne o inimă de aur.
    Închid geamul. S-a făcut răcoare. În birou stăruie, în ciuda fumului de ţigară - şeful de post fumează cât două paşale şi un vizir - aerul specific, de neconfundat al aşezărilor de munte. Miroase a pământ, a iarbă foarte verde, a floare fără mireasmă.
   Sting lumina.
    Nu mă grăbesc să ajung la muzeu. Am motivele mele.

                                                  41.

                      Ochii medicului străluceau, dar încolo nu se cunoştea că a băut. Drojdioară, în schimb, se afla în zi mare. Când îl văzu pe frizer intrând în restaurant, sări în sus de bucurie. După expresie, ai fi zis că i s-a împlinit o dorinţă arzătoare.
    - Ce mai faci, Tărzănele taică? Tot după fantomele alea drăgălaşe umbli? Ce-mi auziră urechile? Că ai asmuţit oamenii cumsecade din târg! Cică vor să te linşeze, ca la... ca pe... cum îi zice, doctore, la chestia aia cu glugă? Tipii se distrează la miezul nopţii, trag de urechi pe băieţii neascultători...
    - Ku-Klux-Klan, râse Morogan.
   - Stai jos, suflete, şi ia colea un şpriţ.
    - Domnule doctor...
    - Vin' la tata să te împărtăşească, Postolache, că nu mai ai mult de trăit!
    Frizerul era ferm hotărât să ia atitudine şi-n orice caz n-avea poftă să asculte observaţiile tâmpite ale lui Drojdioară. Declară glacial:
    - Doamna Dumitrescu e bolnavă. Are nevoie imediat de un doctor.
    Medicul se ridică reflex. Veterinarul îl apucă de mânecă.
    - Dacă faci un singur pas, stricăm prietenia.
    - N-auzi, domnule, că are...
    - Are pe dracu s-o pieptene! Asta ne îngroapă pe toţi. Se răsuci spre frizer. Şezi, Tărzănele taică!
    Morogan încruntă sprâncenele şi puse paharul pe masă.
    - Unde naiba ai văzut-o? I-am dat un tranchilizant pe la opt şi am lăsat-o dormind.
    - Ei bine, se strâmbă Postolache, acum nu mai doarme. Umbla pe Corso ca o găină beată.
    - Să ştiţi că baba le macheşte, spuse Drojdioară.
    - Fugi de-aici!
    - Parol! Am văzut-o odată la băcănie cerând o juma' de spirt.
    Medicul ridică din umeri.
    - Poţi să-mi explici ce dracu căuta pe Corso?
    - Intenţiona să ajungă la locuinţa dirigintei. Îi e teamă să doarmă singură.
    - Ţţţţ! Vezi ce-ai făcut, Mişulică? spuse veterinarul. Asta trebuie să-ţi servească de învăţătură pentru viitor.
    Frizerul simţi că e prea mult. Îşi încordă voinţa la maximum pentru a nu izbucni. Spuse rece, cu o voce care-i trăda efortul, ignorându-l pe veterinar:
    - Eu mi-am făcut datoria, domnule doctor, şi v-am anunţat.
    Se răsuci demn pe călcâie şi părăsi restaurantul. Ceilalţi doi râdeau în hohote.
    „Caraghioşii"! scrâşni Postolache.
    Aerul rece îi zvântă obrajii înfierbântaţi.

                                                          42.

                  Mioara Popescu avea o filosofie personală asupra vieţii. „Nimic nu contează", afirma cu credinţă, iar în ochii languroşi, cu sclipiri jucăuşe, se citea că o gândeşte cu adevărat. Accepta senină şi uneori chiar cu umor neplăcerile cotidiene, nu băga în seamă scenele lui Romică, primea zâmbind săgeţile prietenelor, nu se enerva niciodată.
    Cândva îi explicase Liei Georgescu, temperament vulcanic, complet opus:
   - De ce să mă supăr? De ce să pun la inimă? Vine cineva şi-mi spune: Nu mai eşti o fetişcană, ai împlinit treizeci şi doi de ani... Ei şi? Cunosc femei care au împlinit mai mult. Eşti mereu strâmtorată, duci o viaţă măruntă, lipsită de perspective... Am prietene mai sărace şi cu o viaţă mult mai stupidă. Te-ai măritat cu un bărbat dificil, meschin, gelos şi nu prea inteligent, în fine, îl cunoşti pe Romică, n-are sens să ţi-l descriu şi n-ai nevoie de fotografia lui. Oricum ar fi, îi ştiu pe alţii mult mai răi.
    Când panica se instală în oraş, Mioara rămase la fel de senină. Îmbrăcase un halat uşor şi se vârâse în pat cu o carte.
    Romeo Popescu sosi pe neaşteptate, ca de obicei. Compară amprenta lăsată de antrenor pe o bucată de hârtie în faţa poştei cu urma paşilor din curte, inhală lung aerul din vestibul şi, nedesluşind nici un miros străin, pătrunse în dormitor. Dulapul era gol, nimeni nu se ascundea sub pat. O văzu pe nevastă-sa cu cartea în mână şi începu să umble agitat prin încăpere. Nu-şi putea ascunde stupoarea.
    - Eşti inconştientă! Oraşul fierbe şi tu faci lectură!
    - Colţunaşi nu ştiu să fac şi nici nu mă interesează.
    - Poftim răspuns! Să nu înnebuneşti?! Să nu te dai cu capul de pereţi?
    - Cum crezi, căscă Mioara neatentă.
    Romică Popescu răcni, vânăt de furie:
    - Ce-ai spus? Repetă ce-ai spus!
    Nevastă-sa, trezită de zgomot, îşi ridică ochii de pe pagină.
    - Pot să-ţi fiu cu ceva de folos?
    - Repetă ce-ai zis înainte!
    Femeia clipi nedumerită:
    - Parcă ziceai că vrei să te dai cu capul de pereţi. Ştii bine că eu nu m-am opus niciodată dorinţelor tale. Dacă asta îţi aduce mulţumire...
    - Smintito! Ce se alege de tine dacă eu crăp?
    - Nu trebuie să te sacrifici pentru mine, Romică. Procedează ca şi cum n-aş exista.
    - Ce-ai să faci amărâto? Hai? Ce-ai să faci?
    - Ce am făcut şi înainte de a te cunoaşte. Se tolăni comod, cu mâinile sub ceafă. Probabil am să mă recăsătoresc. Simt că sunt predestinată să aduc fericirea în casa unui bărbat...
    Romică îşi înfipse mâinile în păr:
    - Dumnezeule, de ce m-ai blestemat? De ce a trebuit s-o iau eu pe cea mai ticăloasă dintre toate?
    - Georgeasca de la poştă e vacantă. Apropo, ce se mai aude prin oraş?
    Romică Popescu se dezmetici brusc. Trase plapuma de pe nevastă-sa:
    - Scoală-te!
    - De ce?
    - Trebuie să ne pregătim. Ne aşteptăm la ce e mai rău.
    - Ce înseamnă să ne pregătim? Scot valizele?
    Romică ţipă:
    - Al dracului de spirituală e nevastă-mea!
    Îşi aminti: Ea şi Dunăreanu.
    - Aş vrea să te văd când o da ăla buzna în casă. A! Am uitat că de-abia îl aştepţi. Banditul e viril, i s-a dus vestea!
    - Mă plictiseşti.
    - Urlă târgul, cucoană!
    - N-o să dea nimeni buzna în casă. Îţi garantez că dacă Damian s-a deranjat până aici, a făcut-o din motive mai importante, nu ca să constate cum locuiesc soţii Popescu şi ce căsnicie fericită au.
    - Neghioabo!
    - Probabil că sunt neghioabă, dar bănuiesc că aş putea să-ţi dau totuşi un sfat folositor. Menajează-ţi ficatul. Ştii ce figuri îţi face când te agiţi.
    Popescu începu să se plimbe agitat prin încăpere. Ameninţa tavanul cu pumnii, făcea spume.
    - În viaţa mea n-am întâlnit o fiinţă mai nesimţită! Arde oraşul, madam! Murim! A venit apocalipsul! Auzi, apocalipsul!
    - Unde naiba o fi, că nu-l văd... Bine că mi-am adus aminte. Nu ştiu ce-o fi cu poştaşul de nu vine. S-o întrebi pe Georgeasca.
    - Mă omoară! Femeia asta mă ucide cu zile!
    - Exagerezi, fiecare moare singur. Apocalipsul! Hm, un motiv în plus ca să nu ne mai batem capul. Vom proceda exact ca ceilalţi. În definitiv, nu înţeleg ce vrei. Să tremur? Să-l aştept cu paltonul pe mine, pălăria în cap şi carnetul de C.E.C. în geantă? Nu fi ridicol, Romică! Măcar o dată în viaţa ta.
    Sufocat, Popescu abandonă discuţia şi se îndreptă precipitat spre uşă.
     - Dacă eşti drăguţ, deschide te rog fereastra.
    Bărbatul se opri perplex. Nu-i venea să-şi creadă urechilor.
    - Ai căpiat?!
    - Nu, mi-e cald.
    - Intră ăia peste tine! Ticălosul are complici.
    Mioara începu să râdă.
    - Cât poţi fi de caraghios, Dumnezeule! Alta acum: Zăvor, obloane, şi mai ce? Poate nişte metereze... Parcă aşa se purta la fortăreţe...
    Observă privirea fixă a lui Romică şi îşi şterse lacrimile.
    - Ce-ai mai păţit?
    - Pleci undeva?
    Romică arătă cu degetul spre obrazul machiat.
    - Văd că te-ai vopsit.
    - Admirabil! Vasăzică nu ţi-ai pierdut complet capul dacă-ţi mai arde de amanţii mei.
    - Ce-ai spus? Cum?... Cum vorbeşti cu mine?! Numai la amanţi ţi-e gândul.
    - Ai fler.
    Romică Popescu o zgâlţâi.
    - Te-am întrebat ceva!
    Mioara îşi eliberă uşor umărul.
    - Nu plec nicăieri pentru că aştept pe cineva. Eşti mulţumit?
    Romică Popescu încleştă pumnii. Ieşi trântind uşa.

                                                       43.

              Cartierul general care organiza defensiva împotriva lui Damian şi a prezumtivilor săi complici se instalase în clădirea Muzeului de ştiinţe naturale.
    Oamenii se strânseseră instinctiv laolaltă. Se aflau acolo în primul rând cei prea nervoşi ca să aştepte desfăşurarea evenimentelor acasă, cum erau de pildă Romică Popescu sau profesorul Munteanu, o grămadă de gură-cască înspăimântaţi, bătrânul cu papion, încântat să dea sfaturi absurde şi-n mintea căruia întâmplarea se situa pe planuri destul de echivoce. Îl asimila pe Damian cu năvălitorii de altădată, turci, tătari sau nemţii celui de-al doilea - după cum se exprima el însuşi - rezbel.
    Lia Georgescu se bucura de o autoritate incontestabilă. Ca un adevărat căpitan de vas, socotea că nu-i e îngăduit să-şi abandoneze oamenii şi-i strunea repetând la nesfârşit aceleaşi cuvinte, tot atât de zadarnice sau la fel de eficace ca şi altele.
    - Păstraţi disciplina! Nu putem face nimic fără disciplină.
    - Şi nu spargeţi seminţe! completă Dunăreanu intrând.
    Purta încă semnele unei palme micuţe, bine aplicate pe obraz.
    Cătălin, nepotul profesorului Munteanu, cel mai lucid dintre cei prezenţi, identifică repede degetele domnişoarei Stamatiu, casiera, vechea lui dragoste de la şase ani... O iubise cu patimă, făcându-şi mereu drum prin faţa magazinului, dar a uitat-o în prima zi de şcoală, când s-a îndrăgostit fulgerător de învăţătoare.
    „Ce-ar vrea să facem?" se întrebă Iliuţă Munteanu.
    De fapt profesorul înţelegea că diriginta proceda bine. Avea instinctul adevăraţilor conducători. În situaţii disperate, oamenii nu trebuie lăsaţi să-şi consume neliniştea cu mâinile în poale. În primul rând, dacă se mai găseşte un singur individ care dă ordine, înseamnă că acel individ ştie sau mizează pe ceva. Iată un gând cât de cât reconfortant. Apoi, activitatea chiar absurdă şi inutilă oferă satisfacţia acelui „facem, încercăm, ne dăm peste cap, există încă speranţe". Oricum, antidoturi clasice împotriva fricii.
   Munteanu o privea fascinat. Când ulterior pleda pentru căsătoria dintre Dunăreanu şi Lia, se gândea exact la aceste clipe. „O femeie de nădejde". Mulţi din oraş însă, care-l cunoşteau pe antrenor, aveau să-şi închipuie că o asemenea femeie de nădejde nu-i era strict necesară.
    - Tinere, spuse domnul cu papion adresându-se lui Dunăreanu, ţi-aş rămâne extrem de îndatorat dacă ai stinge ţigara.
    - O să râzi matale, dar nu-mi plac debitorii.
    - Trăim evenimente pe care din fericire pentru dumneata nu le înţelegi.
    - Aşa sunt eu fericit, e bine?
    - Insolent!
    - Uşurel, papa!
    Diriginta interveni repede:
    - Vă rog!
    Se auzi un bubuit prelung şi oamenii amuţiră.

                       Mișu Postolache, în aşteptarea Minervei care făgăduise să vină la muzeu, făcuse câteva ture pe Corso, apoi naufragiase lângă căruciorul lui Lae.
    Paraliticul privea speriat cerul. Nu întârziase niciodată atâta în oraş. Recunoscu deschis că-i e teamă să se ducă acasă. Din ploaia de zvonuri izbutise să reţină un singur element cert: cele mai multe întâlniri cu Damian şi acoliţii lui - se vehicula ideea că o bandă întreagă invadase oraşul - avuseseră loc în perimetrul locuinţei sale. Spre deosebire de alţii, nu-i reproşa însă nimic frizerului.
    - Aşa ne-o fi scris, că doar nu i-ai chemat dumneata.
    Postolache ridică din umeri. Voia să pară nepăsător.
    - Sunt proşti, dă-i dracului! Şi care nu-s proşti, sunt încăpăţânaţi şi chiori.
    Lae îşi ridică privirea. Întrebă încet:
    - Dumitale nu ţi-e teamă, nea Mişu?
    - De ce să-mi fie teamă? Eu raţionez, domnule, sunt un om civilizat, homo sapiens, preciză convins că celălalt habar n-are despre ce vorbeşte. Nu patruped, nu barbar! Sălbatecii din Borneo, pun pariu, ar proceda mai înţelept. Citeam undeva că au semnalat oficialităţilor locale ivirea unui gangster periculos căutat de F.B.I. şi încă vreo paişpe poliţii. Tipii ăştia din Kalimantan poartă şorturi din frunze...
    - Frunze? se minună Lae. Ce vorbeşti?
    - Da, dom'le, frunze! De cocotier sau ce preferi dumneata. Sunt despuiaţi dar au televizoare şi capete pe umeri. Tevatura era mare! Din cinci în cinci minute, între două reclame de macaroane şi supă în plic a la Manitu, apărea pe ecran moaca mafiotului. Dar nu asta am vrut eu să-şi spun. Deşi cu sute de ani în urma oamenilor civilizaţi, nu s-au înspăimântat împrăştiindu-se prin junglă, n-au intrat în boale, n-au ţinut sfat în piaţa publică, nu şi-au ascuţit securile. Pricepi?
    - Cum să nu?
    Cerşetorul clătină capul. Pe el nu-l interesau sălbaticii din Borneo. Oftă şi glasul îi tremură.
    - Mie, de ce să mint, mi-e frică de moarte. Dumneavoastră ăştilalţi, la o adică, vă mai puteţi feri, o luaţi la goană, ştiu eu ce... Pe mine pun mâna la iuţeală.
    Lui Postolache i se muie inima.
    - Fii cuminte, Lae... Nu te lăsăm noi aşa.
    Infirmul părea sceptic.
    - Frate să-mi fii şi tot mă laşi. Spaima-i mai iute şi ca gândul şi ca inima.
    - Vezi-ţi, omule, de treabă! Ce să aibă Damian cu dumneata sau cu mine? Nici măcar n-ai fost la adunarea aia...
    - La o înghesuială, parcă mai ştii? Auzii că-i supărat pe tot oraşul. Te pui cu omul mânios?
    - St! îl întrerupse frizerul ridicând un deget. Se aude o motocicletă. Înainte de a opri, Postolache îl recunoscu pe tânărul în maieu galben. Îi scrută atent obrazul. Avea în tot cazul o expresie neobişnuită.
    - Ce-i? întrebă frizerul.
    Tânărul se clătina pe picioare. Bolborosi:
    - Au blocat şoseaua, au tăiat lumina... E de groază, don' Mişu!
    - Vezi-ţi de treabă, băiete, ţi se năzare.
    Tânărul îşi şterse cu palma răsfirată, sudoarea de pe frunte. Rosti ostenit:
    - Dacă nu crezi, du-te să vezi cu ochii dumitale. Arătă spre motocicletă: îţi împrumut calul.
    - Cum adică au blocat şoseaua? se interesă Lae tremurând.
    Tânărul nu-i răspunse. Începu să urce împleticit treptele muzeului. Oamenii năvăliseră în prag. Pe chipurile lor se citea o încordare dramatică.

                                                      44.

                   - Mai rămâi? întrebă Morogan după plecarea frizerului.
    - Să nu-mi spui că o roieşti!
    - Trebuie.
    - Fir-ai al dracului, Tarzane! Are omul ăsta un dar de a-mi încurca socotelile ce nu s-a pomenit.
    - Lasă-l în pace? Ei?
    Drojdioară îşi consultă paharul gol.
    - Dacă te întorci, rămân. Dacă nu, vin cu dumneata.
    Medicul începu să râdă.
    - Unde? Mă duc s-o văd pe bătrână, pe urmă am treabă la spital. Sunt de gardă.
    Făcu plata şi se despărţiră după câţiva paşi. Drojdioară rămase în mijlocul drumului derutat. Hotărî să facă o plimbare. Abandonă Corso, cotind pe o stradă paralelă.
    Păşea încet, cu mâinile la spate şi opriri dese. Dinaintea ochilor clădirile valsau, trotuarul se ondula ca un şarpe, ceea ce nu-l împiedica însă să se afle într-o dispoziţie excelentă. La capătul străzii, un bărbat în pantaloni scurţi albaştri şi maieu, căţărat pe o bina, îşi zugrăvea casa. Ţinea în mână o găleată, iar în cealaltă bidineaua.
    Drojdioară îl urmărea amuzat.
    - Ce-ţi pasă dumitale ce culoare are casa? Portocaliul o să te facă mai fericit? Portocaliu sau galben pupăză.
    - Ştii ceva? întrebă omul de pe scară.
    - Depinde...
    - Ia mai du-te dracului!
    - După matale.
    Omul îşi văzu de lucru, iar veterinarul reflectă câteva clipe cum o fi arătând culoarea galben pupăză. Dintr-o dată, ca din pământ se ivi o arătare verde. Chipul, hainele, mâinile aveau culoarea leuşteanului. Drojdioară începu să râdă cu lacrimi. Luă stâlpul în braţe să nu cadă.
    „Ce idei fistichii au oamenii e fenomenal! Se poartă probabil chestia asta pe undeva. Nasul şi popoul verde."
    - Al cui eşti, ţâcă? Te-a văzut tac-tu când ai plecat de-acasă? Măi, băieţi, măi! Nu sunteţi deloc serioşi... Ce v-o fi învăţând pe voi la şcoală?
    Omul verde continua să se apropie.
    Bărbatul de pe bina auzi glasul lui Caracaş. Îşi aruncă privirea pe trotuar şi văzu o fiinţă stranie care se îndrepta spre veterinar. Uluit, scăpă găleata cu vopsea.

                  Drojdioară nu mai putea de râs. Îşi şterse lacrimile cu batista, apoi ceafa asudată. Când îşi ridică ochii rămase fără grai. Arătarea verde era albă din cap până-n picioare.
    „Sunt beat mort, asta e!"
    Atinse braţul necunoscutului.
    - Uite, tovarăşu', cum devine problema. M-am cam abţiguit, dacă vrei mata să mă scoţi pe Corso...
    Lovitura îl doborî pe loc. Nici măcar nu-i văzuse pumnul plecând. Drojdioară, năucit, încercă să se ridice.
    - Mama ta de dobitoc! Las-că pun mâna pe tine! Te educ eu, dacă n-are timp tac-tu!
    Îşi observă hainele pline de vopsea albă, încercă să-şi amintească unde şi când naiba s-a murdărit, apoi renunţă să mai înţeleagă ceva.
    Arătarea dispăruse.

                                           45.

                  Domnul cu baston de bambus şi papion îl trăgea de mânecă.
    - Ce expresie avea personajul? Ştii, asta e foarte important pentru noi. Părea agreabil, sau dimpotrivă...
    - Nu înţeleg.
    - Râdea, era bine dispus ori încruntat? Poţi ghici lesne intenţiile unui individ după privire. Cum te-a privit? Ochii, ştii, mă interesează în primul rând ochii.
    Tânărul în tricou galben îl măsură bezmetic.
    - Lasă-mă, domnule, în pace! îţi baţi joc de mine? Ce individ? Care individ?
    - Bănuiesc că n-ai fost suficient de abil. În locul dumitale, aş fi încercat să-l contactez, înţelegi? Să-l pipăi...
    - Ăsta-i diliu! exclamă tânărul. Auzi, ochii! Parcă ăla, de l-aş fi zărit, ar fi stat stat să-l fotografiez!
    Bătrânul o ţinea pe-a lui. Împunse vestonul lui Iliuţă Munteanu:
    - Trebuia trimis un om experimentat. Aşa nu progresăm de loc. Cum l-a văzut, a luat-o la goană. Cinci minute să fi conversat împreună şi puteam conchide câte ceva.
    Romică Popescu se uită la dirigintă.
    - Ce facem acum?
    - Eu aş avea o idee, interveni Dunăreanu zâmbind.
    - Te rog, tinere! O idee bună preţuieşte uneori mai mult decât o divizie excelent dotată tehnic.
    Antrenorul se distra grozav. Ascultă observaţia bătrânului, apoi sugeră:
    - Să le ieşim înainte, cu ramuri de măslin.
    - N-ar fi rău, dar de unde le luăm?
    - Improvizăm noi ceva. Ce-aţi zice de nişte crengi de brad, şi un O, tannen Baum cântat pe patru voci? Junele Othello are un timbru foarte frumos, l-am auzit când ţipa artistic la nevastă-sa.
    Romeo Popescu izbucni:
    - Parazitule!
    - Deteşi pe lângă minge, fecior! Îşi plimbă privirea de la unul la celălalt. Uite hal de oameni serioşi!
    Opiniile despre antrenor erau împărţite. Unii susţineau că-i un nemernic, alţii că e ticălos. Dunăreanu interveni împăciuitor:
    - Şi una şi alta, n-are rost să vă certaţi.
    - Ce facem acum? repetă iritat Romeo Popescu.
    - Voi medita, declară bătrânul ca şi cum lui i s-ar fi adresat în primul rând.
    Începu să se plimbe aferat prin sală.
    - Ce coşmar înspăimântător! gemu epigramistul.
    Responsabilul noului supermagazin, pământiu, cu falca moale şi aerul rătăcit, găsi puterea să rânjească.
    - Nu mai ai poftă să-l înhaţi de guler? Parcă aşa te lăudai.
    - Las' că nici cu dumneata nu mi-e ruşine. Uite cine vorbeşte! „Năzăriri de-ale lui Mişu... Ne poluează conştiinţele"...
    - Eu am avut veşnic o rezervă...
    - De portocale, ascunsă în magazie. Ştiu...
    - Sictir!
    Dunăreanu îşi pocni palmele fals îngrijorat.
    - Ţţţţ! Arătă spre Lia Georgescu: Ce poate să-şi închipuie domniţa?
    - Un lucru e clar, interveni profesorul Munteanu. Trebuie încercat pe scurtătură. În mai puţin de o oră ajungi la uzină.
    - Imposibil! Umerii tânărului aveau tresăriri convulsive. Doar cu un Aro. A plouat două zile, şi se înfundă roata. Ar fi o singură soluţie. Să iei muntele pieptiş.
    Lia Georgescu deveni atentă.
    - Cred că e o idee.
    - Hai să fim serioşi! Îţi trebuie pe puţin şase ceasuri ca să ajungi la Stoiceşti, şi de acolo alte trei-patru până la uzină, observă agitat Romică Popescu. Şi asta pentru un alpinist de forţă.
     - Există o potecă pe sub Piscul Ursului.
    - O ştiu! El al dracului de dură.
    - Merită încercat, spuse tânărul în tricou galben. Se economisesc câteva ore pe puţin.
    Bătrânul cu baston de bambus cugetă adânc.
    - De unde ştiţi că nu are complici şi la Stoiceşti?
    Nimeni au se obosi să răspundă. După un moment de linişte, Romică Popescu deveni brusc operativ.
    - Cine se duce?
    Se făcu linişte. Îşi azvârleau priviri furişe, cu un sentiment tulbure de vinovăţie. Ştiau bine la ce se expunea un eventual voluntar. Poteca avea sinuozităţi primejdioase, era dificilă chiar pentru un sportiv antrenat.
    Antrenorul se îndreptă spre ieşire.
    - Am onoarea să vă salut, domnilor! Vă aştept cu flori în gară!
    - Vitejii noştri! comentă acru Romeo Popescu.
    - Ascultă, bă, frumosule, nu mă obliga să-ţi spun vorba tipului cu portocale.
    Ieşi. Lia Georgescu încercă să le forţeze mâna.
    - Nu sunt o alpinistă, dar am să încerc eu.
    Se auziră câteva proteste convenţionale. Iliuţă Munteanu simţea că-i ard urechile.
    „Ce ruşine!"
    Ştia însă că nu poate face pe eroul. Gâfâia numai când umbla cu aspiratorul prin casă. După douăzeci de metri de urcuş, ar fi abandonat cursa.
    - Daţi-mi un alpinştoc, o frânghie şi un binoclu! tună din senin bătrânul.
    Romeo Popescu dădu din mână a lehamite.
    - Las-o moartă, nene.
    - Dimpotrivă, domnilor, dimpotrivă! Doresc să dau o lecţie generaţiilor noi care, nu-i aşa... Ce spuneam?
    Uitase. Tânărul în tricou galben se ridică respirând adânc.
    - O să încerc tot eu.
    Răsuflară în cor. Diriginta îi aruncă o privire recunoscătoare.
    - Să fii atent. Ştii, fără imprudenţe, fără acte gratuite.
    Bătrânul se luă după el.
    - Te însoţesc câţiva paşi, tinere. Încearcă să procedezi matur. Un contact cu adversarul e totdeauna interesant.

                                            46.

                    Mişu Postolache patrula din nou pe Corso. Îl întâlni pe Morogan care se întorcea de la locuinţa dirigintei. Atena Dumitrescu se simţea mai bine, nu o putuse însă convinge să se întoarcă acasă. Prefera să doarmă la Lia, chiar dacă aceasta avea să lipsească toată noaptea.
    - Aici sunt între oameni. Dau perdeaua la o parte, văd stradă, lume, poşta-i peste drum.
    Şi îşi aminti cu un soi de ciudă că fusese ideea lui Alec să construiască vila chiar la buza pădurii. „Linişte, aer, nu suntem obligaţi să admirăm izmenele întinse la uscat de coana Florica sau Sevastiţa..."
    „Am să vând casa!" hotărî bătrâna cu o satisfacţie ranchiunoasă, ca şi cum iniţiativa ei l-ar fi putut face pe Alec, acolo, în cripta de marmură să spumege.
    Primul impuls al frizerului fu să-l ocolească pe Morogan. Dar medicul îl opri cu un zâmbet afectuos şi îl luă de braţ.
    - Încotro?
    Postolache ridică din umeri. Răspunse fără chef:
    - Mă plimb.
    - Hm, părerea mea ar fi să te duci acasă.
    - Nu v-am cerut părerea.
    Medicul începu să râdă.
    - Pot să ştiu de ce eşti supărat pe mine?
    - Pot să ştiu de ce mă trimiteţi la culcare?
    - Uită-te în ochii mei, Mişule.
    - Mă uit.
    - De când ne cunoaştem noi?
    - N-are importanţă.
    - Ba da. Eşti cu siguranţă singurul om din oraşul ăsta la care ţin cu adevărat.
    - Nu s-ar zice.
    - În atâta amar de vreme, ar fi trebuit să observi.
    - Poate...
    - Ascultă, dragul meu, nu-mi dau seama în ce măsură ai tu capacitatea de a sesiza fenomenele mai subtile...
    - Aşa e, sunt dobitoc.
    - Te superi degeaba, Mişule. Mâine sau poimâine ai să-mi dai dreptate.
    - Întotdeauna aţi avut dreptate.
    - Atmosfera pe care ţi-ai creat-o nu e cea mai favorabilă.
    - Nu mai pot eu de atmosferă.
    - Tot oraşul ţi-e ostil.
    - Zece-cinşpe imbecili! Slavă Domnului, nu ăsta-i oraşul!
    Doctorul îl luă pe după umeri.
     - Nu există un sfat mai bun pe care să ţi-l dea cineva în clipa asta. Du-te acasă! Habar n-ai la ce acte teribile poate ajunge o comunitate dezlănţuită împotriva unui singur individ. E momentul marilor aberaţii. Ţi se va reproşa tot ce s-a comis reprobabil în târg de la descălecare până în zilele noastre. Dacă-l văd pe Drojdioară, îl trimit la dumneata.
    Postolache tăcea. Nu voia ca glasul să-i trădeze emoţia. Cea mai măruntă gentileţe, atenţia, chiar de circumstanţă pentru persoana lui, îl impresionau până la lacrimi.
    - Ne-am înţeles?
    Tarzan dădu din mână, vrând parcă să alunge o viespe. Izbucni cu patimă:
    - Măcar să-l văd, domnule doctor! Să-i strecor un singur cuvânt. Atât! Totul s-ar rezolva.
    - Iar începi? Lasă prostiile, Mişule.
    - Ce prostii?! Damian e un rătăcit, un suflet pribeag care poate fi salvat evitând alte o sută de nenorociri.
    - Cum se face, zâmbi Morogan, că din toată urbea doar noi doi n-am avut plăcerea să venim în contact cu el? Să fim atât de ghinionişti?
    Postolache se opri. Ochii crucişi ardeau.
    - Probabil. Aş vrea să vă întreb... Puteţi să-mi răspundeţi cinstit, cât se poate de cinstit?
    - O să mă străduiesc.
    - Acum v-aţi convins, domnule doctor? Acum, barem, v-aţi convins că Damian s-a întors? Că se află aici, printre noi?
    Morogan îl privi lung apoi începu să râdă.
    - Prefer să te necăjesc decât să te mint. Cred mai puţin în istoria asta decât credeam ieri sau alaltăieri. Eu am lansat ideea răzbunării, într-un moment de, hai să-i zicem dispoziţie neoromantică, eu sunt primul care o retractez. Trăilescu a fost asasinat, fără îndoială, însă nu de Damian.
    - Bine... dar oamenii... De uimire, Tarzan nu-şi găsea cuvintele. Lumea... cei care l-au văzut, Atena Dumitrescu, atâţia martori, sunt toţi nebuni? Mincinoşi? De ce? Care e raţiunea? Cum se cheamă asta?
    Doctorul răspunse sec:
     - Isterie colectivă.

                                            47.

              Vecinul bătrânului cu papion era un contabil între două vârste, burlac şi cu idei bizare.Printre altele, nutrea convingerea subţire că este un bărbat extrem de inteligent.
    Aceasta îi îngăduia să asculte senin, aproape cu satisfacţie, inepţiile bătrânului. Căutăm totdeauna un termen de comparaţie, iar contabilul se simţea încântat că-l are la îndemână.
    Dealtfel, se împăcau foarte bine, luau masa împreună şi petreceau seri minunate cu poveşti stufoase, din care nici unul nici celălalt nu pricepea şi nu reţinea nimic.
    Dispuneau de două televizoare pentru ca alegerea emisiunii să nu suscite discuţii. Erau aşezate în hol, alături, şi astfel vizionau ambele programe concomitent. Bătrânul urmărea concertele simfonice, încercând delicii de ordin vizual. Iubea simetria mişcărilor, zbuciumul sincronizat al arcuşurilor. Sonorul nu funcţiona. În timpul ăsta, contabilul comenta serialul poliţist.
    Avea o figură agresivă, amănunt datorat nu atât trăsăturilor, dealtfel destul de incerte, cât expresiei de îngâmfare excesivă. În general, trecea neobservat. Dacă totuşi se discuta despre contabil - la cârciumă, în frizerie - referinţele sunau totdeauna la fel: „Face yoga! Un ceas înainte de masă, stă în cap!". Cuvintele erau însoţite invariabil de acelaşi zâmbet de un echivoc caracteristic. Treaba amuza nespus.
    Cam pe la opt şi jumătate, bătrânul se repezise într-un suflet până acasă. Îşi luă iaurtul, înghiţi festalul şi pastila de hiposerpil, lăsând somniferul pe masă.
    Contabilul, în costum yoga, îşi întrerupse exerciţiile şi rânji.
    - Dormi la dame, papa?
    - Dragul meu, răspunse aferat bătrânul, nu am de gând să dorm deloc. Trăim momente memorabile, e o zi istorică.
    - Ia te uită! Eu n-am băgat de seamă.
    - Duşmanul ne asediază, nu sunt zece minute de când am trimis un cercetaş temerar să escaladeze muntele.
    - Extraordinar! Şi ăla a fost nebun să plece?
    - E un tânăr brav. Noi, vreau să spun statul major care avem misiunea să apărăm oraşul, ne-am pus toată încrederea în el.
    Contabilul, încredinţat că bătrânul a luat-o razna, se distra gras.
    - Foarte frumos din partea voastră. Apăraţi-l!
    Bătrânul îşi legă un fular în jurul gâtului şi îmbrăcă trenciul.
    - Dacă ai nevoie de mine, sunt la muzeu. Acolo ne-am instalat sediul. Voi fi fericit să-ţi dau o mână de ajutor.
     - Bine, n-am să uit. Aveţi măcar o societate nostimă?
    - Toţi oamenii de nădejde pe care-i cunoşti. Suntem hotărâţi să rezistăm până la ultimul. Nu vom capitula! Oraşul nu va cădea în mâna bandiţilor. E un jurământ.
    Contabilul fluieră.
    - Am înţeles, dar n-o mai spune şi la alţii.
    - Evident, că nu discut cu oricine. Ştiu ce se cheamă un secret militar.
    O luă spre uşă dar se opri, animat de ideea unui rămas bun patetic.
    - Dacă destinul va face să nu ne mai întâlnim, să ştii că-ţi las tot ce-mi aparţine.
    - Îmi laşi mie bustul dumitale?
    - Să-l pui în faţa casei pe un soclu.
    - Şi caietul cu însemnări?
    - Posteritatea îmi va fi recunoscătoare. Vor găsi acolo consilii pentru generaţia viitoare. La fel, costumul bleumarin în dungi.
    - Pe ăla l-ai schimbat pentru o cratiţă. A fost un târg nesperat, fie vorba între noi... Era beată ţiganca.
    - Nu-i nimic, îţi rămâne oala. Adio, nu plânge, dragul meu!
    Ieşi precipitat. Contabilul strigă:
     - Nu uita să-ţi iei cheia!
    Se aşeză apoi pe cearşaful întins în mijlocul odăii şi îşi continuă exerciţiile yoga. Un picior şi-l trecuse pe sub subţioara dreaptă, celălalt îi încolăcea ceafa, prin toată harababura, se strecurau mâinile. Contabilul semăna cu o minge. Se contemplă astfel minute lungi în oglinda dreptunghiulară, care ocupa aproape tot peretele. O compoziţie cu adevărat frumoasă! Doar un profesionist i-ar fi putut aprecia subtilitatea artistică. Câtă plasticitate, câtă fantezie, ce mesaj vibrant în trupul acesta, supus unei voinţe puternice!
    Uşa de la intrare scârţâi şi contabilul îşi zise că bătrânul o lăsase neîncuiată ca de obicei.
    „Pionierul s-a zaharisit complet."
    Trecu indiferent peste imaginea ivită brusc în oglindă. În secunda următoare, îngheţă. Degete înmănuşate se strecurau prin crăpătura uşii, căutând comutatorul.
    Lumina se stinse.
    Compoziţia plină de subtilitate - picioare încolăcite, spinare ondulată, cap, gât, ficat chinuit - încremeni. Mingea devenise de piatră.

                                            48.

                - Ce-i cu tine, Lae? întrebă Dunăreanu. La ora asta trebuia să soileşti de mult.
    Cerşetorul încercă să râdă. Era galben, mâinile frecau nervos braţele căruciorului.
    - Nu-s doi inşi în oraş să doarmă acuma.
    - I-auzi! Antrenorul mima surpriza. Şi ce dracu fac, dacă nu dorm?
    - Parcă dumneavoastră nu ştiţi...
    - Nu.
    - Pândesc, aşteaptă, de două ceasuri măcelarul îşi ascute sculele.
    Şopti:
    - Se lasă cu sânge, don' Dunăreanul.
    - Mă sperii.
    Infirmul oftă. N-avea chef de glume.
    - Un lucru mă frământă. La o urmă, nu tot oraşul a ridicat atunci piatra. Ce vrea Damian de la noi?
    - Întreabă-l pe Tarzan. El se ocupă de afacerea asta.
    - Ştiu eu... Dar dumneavoastră ce credeţi?
    - Nimic, flăcău! Nu-i genul de problemă care să mă preocupe. Ţi-am zis, specialist e Postolache.
    - O părere tot trebuie să aveţi...
    - Hm, nu eşti din ăia care se lasă cu una cu două...
    Îşi aprinse o ţigară ferind din obişnuinţă flacăra în căuşul palmelor. Nu adia aţă de vânt.
    - În definitiv, ce te necăjeşte? Ce-ţi pasă ţie ce-i în capul lui Damian? Omul îşi vede de business-ul lui, tu de bişniţa ta.
    Paraliticul surâse filosofic.
    - Nu m-aş necăji, don' Sile, nu m-aş necăji de loc de-aş fi la celălalt capăt al lumii. Doar atât că trăiesc în târgul ăsta... Aici e buba!
    - Du-te, Lae, şi te culcă, spuse antrenorul. Mâine ai zi grea, fac mitocanii parastase.
    - Dacă mai apuc ziua de mâine.
    - O s-o apuci.
    - Cu alte cuvinte, nu credeţi în răzbunarea lui Damian nici acum, în ceasul al doisprezecelea?
    - Ţţ! E abia unşpe fără cinci.
    Dunăreanu începu să râdă şi se îndepărtă salutând neglijent cu mâna. Traversă strada, depăşi casa lui Iliuţă Munteanu, apoi, azvârlind o privire atentă jur-împrejur, se strecură în curtea lui Romică Popescu.
    Cătălin, nepotul profesorului, se luă după el.

                                        49.

               Postolache alerga după Şoimu.
     - Povestiţi-mi ce s-a întâmplat, vă rog din suflet. Preşedintele cenaclului literar ţinea o batistă udă pe ceafă.
    Simţea că-i plesneşte capul de durere, avea junghiuri în spinare iar în privire o expresie fără dubiu. Dăduse cu ochii de gangster, dar amănuntul nu-l pregătise deloc pentru a doua întâlnire. O asemenea eventualitate era de fapt ultimul lucru ce şi l-ar fi putut dori în viaţă, admiţând că în clipa aceea ar fi fost beat mort sau oaspete de seamă, unul din oaspeţii cu care te mândreşti, ai spitalului de nebuni.
    Frizerul însă vedea cu totul altfel problema. Ţelul său imediat viza clarificarea intenţiilor şi a stării de spirit a lui Damian. Putea fi contactat în vederea unui civilizat schimb de opinii?

....................................................................