8-9
Am sărit într-o parte și am alunecat pe o baltă spumoasă de bere și pe o lingură îndoită.
Având încă încărcătura sa înfiorătoare de bucăți înghețate de trupuri înghesuite în sertarul congelatorului, frigiderul trecu pe lângă mine și se izbi atât de puternic de zid, încât stâlpii plesniră sub tencuială.
Am plonjat afară, în umbra din garaj, și am trântit ușa în urma mea.
Înăuntru, tumultul continuă, ciocănituri și izbituri, zăngănit și bubuit.
Nu mă așteptam ca spiritul lui Robertson să mă urmeze, cel puțin nu pentru un timp. Era prea cuprins de frenezia distrugerii.
CINCIZECI ȘI UNU
M-am dus la magazinul din care cumpărasem pastilele de cofeină și o sticlă de Pepsi și am mai luat încă un suc, un unguent anestezic și pansamente.
Casierul, un individ cu un chip făcut să exprime uimirea, puse deoparte paginile de sport din Los Angeles Times și zise:
- Hei! Sângerezi!
Să fii politicos, nu-i numai modul corect în care trebuie să răspunzi oamenilor, ci și cel mai ușor. Viața e plină de conflicte inevitabile, așa că nu văd niciun motiv să provoc alte înfruntări.
Dar în momentul acela s-a nimerit să fiu într-o proastă dispoziție ieșită din comun. Timpul se scurgea cu o viteză înspăimântătoare, ora focurilor de armă se apropia cu repeziciune, iar eu nu știam încă numele colaboratorului lui Robertson.
- Știi că sângerezi? mă întrebă casierul.
- Bănuiam.
- Arată urât.
- Îmi cer scuze.
- Ce-ai pățit la frunte?
- O furculiță.
- O furculiță?
- Da, domnule. Mai bine mâncam cu lingura.
- Te-ai lovit singur cu o furculiță?
- A sărit în sus.
- A sărit?
- Furculița.
- O furculiță care sare?
Individul se opri din număratul restului pe care urma să mi-l dea și se uită atent la mine.
- Exact, i-am zis eu. O furculiță care sare m-a lovit în frunte.
Tipul decise să nu mai aibă de-a face cu mine. Îmi dădu restul, împachetă cumpărăturile și se întoarse la paginile de sport.
M-am dus la toaleta benzinăriei din apropiere, mi-am spălat fața însângerată, am curățat rana, am tratat-o cu unguentul anestezic și am pus o compresă improvizată dintr-un prosop de hârtie. Înțepăturile și zgârieturile erau superficiale, iar sângerarea a încetat curând.
Nu era prima oară - nici ultima - când îmi doream ca darul meu supranatural să includă și puterea de a vindeca.
După ce m-am pansat, m-am întors la mașină. Stând la volan, cu motorul pornit și cu aerul condiționat suflându-mi în față, am sorbit din sucul rece.
Ceasul de la mâna mea nu era aducător de vești bune: era 10:48 de minute.
Mă dureau mușchii. Aveam ochii inflamați. Mă simțeam obosit și fără vlagă.
Deși nu aveam nicio persoană - niciun nume, nicio descriere - asupra căreia să-mi folcalizez magnetismul psihic, mergeam la întâmplare cu mașina prin Pico Mundo, sperând să ajung într-un loc în care să mă lămuresc.
Fiecare sclipire și scâteiere de lumină reflectată de parbriz îmi irita ochii. Nu-mi luasem ochelarii de soare. Strălucirea arzătoare îmi provocă în curând o durere de cap care făcea ca aceea generată de izbitura furculiței în frunte să pară o gâdilitură.
Mergând fără țel de pe o stradă pe alta și lăsându-mă gridat de intuiție, m-am trezit în Shady Ranch, unul dintre cartierele noi de locuit, de pe colinele din Pico Mundo, care cu un deceniu în urmă nu găzduise nimic mai periculos decât șerpii cu clopoței.
Acum, aici locuiau oameni, și se putea ca unul dintre ei să fie monstrul sociopat care plănuia o ucidere în masă într-o zonă preorășenească locuită de partea superioară a clasei mijlocii.
În ciuda numelui, Shady Ranch, nu era, de fapt, un ranch și nici un loc prea umbros nu era.
Am parcat pe aleea tatălui meu, dar n-am oprit imediat motorul. Aveam nevoie de timp ca să-mi fac curaj.
Asemenea celor care locuiau în ea, casa în stil mediteraneean era aproape lipsită de personalitate.
M-am tras mai aproape de unul dintre ventilatoarele din bord și am închis ochii.
Am oprit motorul, am coborât din mașină, m-am dus spre casă și am sunat la ușa tatălui meu.
La ora aceea, dimineața, trebuia să fie acasă. Nu lucrase niciodată o zi în viața lui și se scula rareori înainte de ora 9-10.
Tatăl meu îmi răspunse și fu surprins să mă vadă.
- Odd, n-ai sunat să-mi spui că vii.
- Nu, l-am aprobat eu. N-am sunat.
Tatăl meu are 45 de ani, e un bărbat arătos, cu părul des, mai mult negru decât argintiu. Are un trup zvelt, atletic, de care-i mândru până la vanitate.
Era desculț și purta niște pantaloni scurți, de culoare kaki, care-i atârnau în jos, pe coapse. Bronzul său fusese întreținut cu asiduitate cu ajutorul uleiurilor, întărit cu fond de ten, păstrat cu loțiuni.
- De ce ai venit? mă întrebă el.
- Nu știu.
- Nu arăți bine.
Se îndepărtă cu un pas de ușă. Se teme de boală.
- Nu-s bolnav, l-am asigurat eu. Doar mort de oboseală. N-am dormit. Pot să intru?
- Nu făceam mare lucru, ne terminam micul dejuun, ca să fim gata să mai prindem niște raze.
Indiferent dacă era sau nu o invitație, am interpretat-o ca fiind, am pășit peste prag și am închis ușa după mine.
- Britney e în bucătărie, spuse el și mă conduse în partea din spatele casei.
Jaluzelele erau lăsate, iar în camere se întindeau umbre somptuoase.
Văzusem locuința și mai bine luminată. E mobilată minunat. Tatăl meu are stil și-i place confortul.
A moștenit un fond substanțial, administrat prin procedură. Un cec lunar generos susține un mod de viață pe care mulți îl invidiază.
Deși are mult, tânjește să aibă mult mai mult. Dorește să trăiască mult mai bine decât o face și-l apucă năbădăiile când se gândește la condițiile în care-i administrată averea și care îl obligă să trăiască din venituri, fiindu-i interzis accesul la capital.
Părinții lui fuseseră înțelepți să-i lase moștenirea în aceste condiții. Dacă ar putut pune mâna pe caputal, ar fi ajuns de mult nevoiaș și fără casă.
Are o mulțime de planuri de îmbogățire rapidă, ultimul fiind vânzarea de tern pe Lună.
Bucătăria e mare, cu echipament ca la restaurante și cu toate aparatele și dotările imaginabile, deși mănâncă în oraș de 6 sau 7 ori pe săptămână.
Britney e zveltă și ea, și primitoare într-un fel care face să ți se zbârlească părul în cap. Când am intrat în bucătărie, stătea la fereastră, sorbindu-și șampania de dimineață și privind afară la șerpii soarelui care se îndoiau sinuoși pe suprafața piscinei.
Bikinii ei erau suficient de sexi ca să-i excite pe redactorii obosiți de la Hustler, dar îi purta cu suficientă prestanță ca să apară pe coperta revistei Sports Illustrated, ediția despre costume de înot.
Are 18 ani, dar arată mai tânără. Acesta este criteriul de bază al tatălui meu în privința femeilor. Nu sunt niciodată mai mari de 20 de ani și întotdeauna par mai tinere decât sunt în realitate.
Cu niște ani în urmă, tata a avut necazuri pentru că a coabitat cu o fată de 16 ani. A pretins că nu-i cunoștea vârsta adevărată. Un avocat scump, plus șpaga dată fetei și părinților acesteia l-au scutit de rușinea paloarei de închisoare și a tunsorii de pușcăriaș.
În loc să mă salute, Britney îmi aruncă o privire ursuză, disprețuitoare. Apoi își îndreptă din nou atenția spre piscina scăldată în razele soarelui.
Era pornită împotriva mea pentru că își închipuia că tata o să-mi dea mie banii pe care altfel i-ar fi cheltuit ea. Grija ei nu era întemeiată. Tata nu mi-ar fi oferit nici măcar un ban, iar dacă ar fi făcut-o, eu nu i-aș fi primit.
Britney ar fi făcut mai bine să se preocupe de 2 lucruri: în primul rând, era cu tatăl meu de 5 luni; în al doilea rând, durata medie a relațiilor tatălui meu este de la 6 la 9 luni. Având în cedere că a 19 zi de naștere a tipei se apropia văzând cu ochii, tatălui meu avea să i se pară curând că Britney e bătrână.
Aveau cafea proaspătă. Am cerut o ceașcă, mi-am turnat singur și m-am așezat pe un scaun de bar de la masa din centrul bucătăriei.
Tatăl meu nu-și găsea niciodată astâmpărul când eram de față. Și de data asta se plimbă prin încăpere, spălă paharul de șampanie al lui Britney când aceasta termină băutura, șterse o masă care nu avea nevoie să fie ștearsă, aranjă paharele de lângă masa pentru micul dejun.
- O să mă căsătoresc duminică, am zis eu.
Afirmația mea l-a surprins. Fusese însurat cu mama mea doar pentru scurt timp și regretase acest lucru încă din clipa în care spusese „da”. Nu era făcut pentru căsătorie.
- Cu fata aia din familia Llewellyn?
- Da.
- E o idee bună?
- E cea mai bună idee pe care am avut-o vreodată.
Britney se întoarse cu spatele la fereastră, ca să mă privească atentă cu ochii ei ca niște mărgele. Pentru ea, o căsătorie însemna un cadou, un dar părintesc. Era pregătită să-și apere interesele.
Fata asta nu mă înfuria nici măcar un pic. Mă întrista, pentru că-i vedeam viitorul profund nefericit fără să am nevoie de al șaselea simț pentru asta.
Tatălui meu îi plac femeile prost dispuse, în care furia permanentă e chiar la suprafață. Cu cât această stare de spirit indică o tulburare psihică reală, cu atât mai mult îl excita. Nu-l atrage sexul fără pericol.
Toate amantele sale se potrivesc acestui profil psihologic. Nu depune prea mult efort ca să le caute, îl găsesc ele cu regularitate, de parcă i-ar simți nevoia, de parcă ar fi atrase de vibrații sau de feromoni.
Cu cât femeia e mai morocănoasă, cu atât se va dovedi mai fierbinte în pat, mi-a spus el odată. Acesta era un sfat părintrsc de care mă puteam lipsi.
Acum, în timp ce beam cafea după ce mă îmbuibasem cu Pepsi, tata îmi spuse:
- Fata asta din familia Llewellyn e gravidă?
- Nu.
- Ești prea tânăr pentru căsătorie. Vârsta mea e cea la care un bărbat se așază la casa lui.
Spusese asta pentru Britney. Nu avea de gând să se însoare cu ea. Mai târziu, Britney avea să considere cuvintele astea ca o făgăduială. Iar când tata avea să se descotorosească de ea, lupta dintre ei va fi mai teribilă decât cea din Godzilla vs. Mothra.
Mai devreme sau mai târziu, în timpul unei crize de proastă dispoziție, una dintre gagicile lui o să-l schilodească sau o să-l omoare. Cred că undeva, în sinea sa, poate în subconștient, el știa asta.
- Ce ai pe frunte? întrebă Britney.
- Un pansament.
- Te-ai îmbătat și ai căzut sau ai pățit altceva?
- Altceva.
- Te-ai bătut cu cineva?
- Nu. E o rană de furculiță.... ceva legat de slujba mea.
- Poftim?
- O furculiță care a sărit m-a lovit în frunte.
Tipa se îmbufnă.
- Cu ce te-ai îmbuibat?
- Sunt plin de cofeină.
- Pe dracu cofeină!
- Pepsi, cafea și pastile cu cofeină. Și ciocolată. Ciocolata conține cofeină. Am mâncat niște prăjituri cu ciocolată. Gogoși cu ciocolată.
- Duminică nu-i bine, spuse tatăl meu. Nu putem veni duminică. Avem planificate niște lucruri pe care nu le putem anula.
- Foarte bine, am zis eu. Înțeleg.
- Ar fi fost bin să ne fi spus mai devreme.
- Nu-i nimic. Nu mă așteptam să vii.
- Ce dobitoc anunță că se căsătorește cu doar 3 zile înainte de ceremonie? se minună Britney.
- Ia-o mai ușor! o sfătui tata.
Motorul ei psihologic nu avea viteza „mai ușor”.
- Ce naiba, e un ciudat!
- Nu așa se vorbește, o admonestă tata, dar cu voce blândă.
- E adevărat, insistă ea. Am discutat despre asta de vreo 30 de ori. Nu are mașină, locuiește într-un garaj...
- Deasupra unui garaj, am corectat-o eu.
- ....poartă aceleași lucruri zi de zi, e prieten cu toți ratații din oraș, se poartă ca unul care ar vrea să fie polițist, la fel ca băiatul nostru de serviciu și se ține după echipa de fotbal.... e foarte ciudat....
- N-o să reușești să te cerți cu mine, i-am spus eu.
- ....e un tip foarte ciudat, iar felul în care vine aici cu tot felul de rahaturi și vorbește despre căsătorie și despre „o rană de furculiță..... legată de slujba lui” Mai lăsați-mă în pace!
- Sunt un ciudat, am spus eu sincer. Recunosc, accept. N-am de ce să mă cert. Pace!
Tatăl meu nu reuși să imite în mod convingător sinceritatea când zise:
- Nu mai spune asta! Nu ești un ciudat.
El nu știe despre darul meu supranatural. La 7 ani, când cel de-al șaselea simț al meu, până atunci slab și inconstant, devenise mai puternic și mai stabil, nu mă dusesem la el să-i cer sfatul.
În ascunsesem faptul că eram deosebit și pentru că mă așteptam să mă bată la cap să-i spun care vor fi numerele câștigătoare la loterie, iar eu nu puteam să fac asta.
M-am ridicat de pe scaun și am zis:
- Cred că acum știu de ce am venit aici.
În timp ce mă îndreptam spre ușa bucătăriei, tata îmi spuse:
- Îmi doresc să fi ales altă duminică.
M-am întors spre el și am zis:
- Cred că am venit aici pentr că mi-era frică să mă duc la mama.
Britney veni în spatele tatălui meu, apăsându-și trupul aproape gol de el. Îl luă în brațe și-și lipi palmele de pieptul lui. El nu încercă s-o înpingă de lângă el.
- Mă străduiesc să descopăr ceva, am spus eu, mai mult pentru mine decât pentru vreunul din ei. Ceva ce trebuie neapărat să aflu... sau să fac. Și cumva, într-un fel, chestia asta e legată de mama. Ea știe, într-un fel, răspunsul.
- Răspunsul? zise neîncrezător tata. Știi foarte bine că mama ta e ultima persoană la care poți găsi răspunsuri.
Britney îmi zâmbi cu răutate peste umărul stâng al tatălui meu și-și trecu mâinile în sus și-n jos pe pieptul lui musculos și peste pântecul lui neted.
- Stai jos, spuse tatăl meu. O să-ți torn încă o cafea. Dacă ai o problemă despre care trebuie să vorbești, hai să discutăm!
Mâna dreaptă a lui Britney se mișcă în jos pe pântecul lui, vârfurile degetelor ei mângâind marginea pantalonilor lui scurți.
Tata voia să văd dorința pe care i-o provoca acelei tinere înfloritoare. Îi plăcea să se mândrească neîncetat cu statutul său de armăsar, iar mândria asta era atât de puternică, încât îl orbea, făcându-l incapabil să-și dea seama că-și umilește fiul.
- Ieri a fost aniversarea morții lui Gladys Presley, am zis eu. Fiul ei a plâns, fără să se poată stăpâni, multe zile după ce a pierdut-o și a jelit-o timp de un an.
O încruntare ușoară produse o adâncitură foarte vagă pe fruntea tatălui meu, dar Britney era prea cufundată în jocul ei ca să mă asculte cu atenție.
- Iar el și-a iubit tatăl. Mâine se comemorează ziua morții lui Elvis. Cred că o să încerc să-l văd, ca să-i spun cât de norocos a fost, începând din ziua în care s-a născut.
Am ieșit din bucătărie, apoi din casă.
Tata n-a venit după mine. Nici nu mă așteptam să vină.
CINCIZECI ȘI DOI
Mama mea locuiește într-o casă victoriană plăcută, din centrul istoric al orașului Pico Mundo. Tatăl meu o moștenise de la părinții săi.
În urma divorțului, mama primise această locuință drăguță, conținutul ei și o pensie alimentară substanțială, care se actualiza odată cu creșterra prețurilor.
Deși îi părea rău să-și împartă venitul luna ce-i revenea din moștenire, tata nu avusese curajul să negocieze cu ea prin intermediul avocaților. Mama primise tot ce ceruse.
Tata plătise pentru siguranța sa și pentru o nouă șansă de a fi fericit (așa cum definea el fericirea). Iar de mine uitase încă de când aveam un an.
Înainte să apăs pe butonul soneriei, mi-am trecut mâna pe leagănul de pe verandă, să mă asigur că era curat. Mama putea să se așeze pe leagăn, iar eu aveam să stau pe balustrada verandei, în timp ce discutam.
Ne întâlnim întotdeauna în aer liber. Mi-am promis că n-o să mai intru niciodată în casă, chiar dacă aveam să-i supraviețuiesc mamei.
După ce am sunat de 2 ori, am ocolit casa și m-am dus în curtea din spate.
Mama mea lucra printre trandafiri. Precum doamnele din altă epocă, purta o rochie galbenă de plajă și o pălărie asortată.
Deși borul lat al pălăriei îi umbrea fața, am văzut totuși că frumusețea ei excepțională nu fusese afectată în cele 4 luni trecute de la ultima mea vizită.
Se căsătorise cu tatăl meu pe când avea 19 ani. El avea 24 de ani. Acum era are 40 de ani, dar arată de 30.
Fotografiile de nuntă înfățișează o fată de 19 ani care arată de 16, frumoasă de-ți taie răsuflarea și cât se poate de emoționată că-i mireasă. Niciuna dintre cuceririle ulterioare ale tatălui meu nu i-a egalat frumusețea.
Chiar și acum, la 40 de ani, dacă s-ar afla în aceeași încăpere cu Britney - ea îmbrăcată în rochia de plajă și Britney în bikini - majoritatea bărbaților ar fi atrași de ea. Iar dacă ea ar avea o dispoziție dominatoarea în clipa aceea, i-ar fermeca astfel încât toți ar considera că-i singura femeie aflată printre ei.
Am ajuns lângă ea înainte să-și dea seama că nu mai e singură. Își îndepărtă atenția de la flori, se ridică și mă privi clipind, de parcă aș fi fost un miraj.
- Odd, dragule, probabil că ai fost pisică în altă existență, de poți să te furișezi așa prin toată curtea.
Cu greu am reușit să schițez un zâmbet.
- Bună, mămico. Arăți minunat.
Îi place să fie complimentată, dar adevărul este că arată întotdeauna cel puțin minunat.
Dacă ar fi fost o străină, probabil aș fi considerat-o și mai drăguță. Dar experiența pe care am trăit-o alături de ea îi reduce - în ochii mei - splendoarea.
- Vino, scumpule, uită-te la bobocii ăștia fenomenali!
Am pătruns pe aleea trandafirilor, unde un covor de grani sfărâmat strânge praful și scârțâie sub picioare.
Mama mă sărută pe obraz. Buzele ei nu erau reci, așa cum mă așteptam întotdeauna să fie.
Îmi spuse numele varietății de trandafiri.
- Acesta este trandafirul John F. Kennedy. Nu-i minunat?
Ridică apoi cu o mână o floare matură atât de grea, încât tulpina se îndoise sub povara ei.
Albe precum oasele albite de soare, cu o nuanță vagă de verde, petalele mari nu erau delicate, ci deosebit de groase și de netede.
- Arată de parcă ar fi fost modelate din ceară, am spus eu.
- Exact. Sunt perfecte, nu-i așa, dragule? Îmi iubesc toți trandafirii, dar pe acesta îl iubesc mai mult decât pe alții.
Mie îmi plăcea mai puțin decât ceilalți trandafiri, și nu numai din cauză că era favoritul ei. Perfecțiunea florii mi se părea artificială.
- Aceasta-i pentru tine, spuse ea, scoțând din buzunarul rochiei o foarfecă mică de grădină.
- Nu, nu-l tăia! Lasă-l să crească! Nu-l irosi pentru mine!
- Vorbești aiurea. O să-l dai fetei cu care umbli. Dacă-i oferit cum se cuvine, un singur trandafir poate exprima sentimentele unui admirator mai limpede decât un buchet întreg.
Și tăia 15 centimetri de tulpină, cu floare cu tot.
Am apucat floarea de sub receptacul, ținând-o între degetul mare și arătător, între ultima pereche de țepi.
M-am uitat la ceasul de la mână și mi-am dat seama că soarele adormit și florile parfumate făcuseră să pară că timpul trecea lent, când, de fapt, gonea nebunește. Era posibil ca tovarășul de crime al lui Robertson să se îndrepte chiar acum spre întâlnirea sa cu mârșăvia.
În timp ce pășea de-a lungul grădinii cu trandafiri, cu grație de regină și cu un zâmbet de binefăcătoare regală, și admira capetele plecate ale supușilor ei plini de culoare, mama îmi zise:
- Mă bucur că mă vizitezi, dragule. Cu ce ocazie?
Mergeam la o jumătate de pas în urma ei. I-am spus:
- Nu știu exact. Am o problemă....
- Nu permitem existența problemelor aici, zise ea, cu un ton de reproș blând. De la aleea din față și până la gardul din spate, această casă și solul de sub ea sunt o zonă liberă de griji.
Deși eram conștient de riscuri, pătrunsesem totuși într-un teritoriu periculos. Granitul sfărâmat de sub picioarele mele putea să fie nisip mișcător care să mă înghită.
Nu știam cum să acționez. Nu aveam timp să joc după regulile ei.
- Trebuie să-mi amintesc ceva, sau să fac ceva, i-am spus eu. Nu reușesc să-mi dau seama. Intuiția m-a făcut să vin aici pentru că.... mi se pare că poți să mă ajuți să descopăr ce am trecut cu vederea.
Cuvintele mele însemnau pentru ea un fel de cimilitură. La fel ca tata, nu știa nimic despre puterile mele supranaturale.
Când eram copil, îmi dădusem seama că, dacă îi complicam viața spunându-i adevărul despre mine, acest lucru ar fi stresat-o în asemenea măsură, încât i-ar fi provocat moartea. Sau moartea mea.
Mama dusese o viață fără tensiuni, fără dispute. Nu accepta că avea vreo datorie sau vreo responsabilitate față de alții, ci numai față de ea.
Nu se considera egoistă. Susținea, ca să se justifice, că lumea cerea mult mai mult decât putea tolera ea.
Dacă ar fi acceptat viața cu toate conflictele ei, mama ar fi suferit o cădere psihică. Ca urmare, gestional lumea cu calculul rece al unui autocrat nemilos și-și păstra sănătatea ei prețioasă înfășurând în jurul ei înșiși un cocon de indiferență.
- Poate că ar trebui, pur și simplu, să discutăm puțin, i-am spus eu. Poate că o să-mi dau seama de ce am venit aici, de ce am crezut că mă poți ajuta.
Dispoziția ei se poate schimba într-o clipă.
Mama mă privi cu ochii mijiți, cu buzele strânse și lipsite de sânge, de parcă ar fi putut să mă gonească doar cu aspectul ei aprig.
În circumstanțe obișnuite, înfățișarea ei m-ar fi îngrozit.
Când își dădu seama că nu aveam s-o las prea repede să se bucure de liniștea din grădina cu trandafiri, mama spuse cu o voce colțuroasă și rece ca gheața:
- Știi, a fost împușcat în cap.
Această afirmație m-a dezorientat, dar mi s-a părut că are o legătură stranie cu atrocitatea ce urma să vină și pe care speram s-o împiedic.
- Cine? am întrebat eu.
- John F. Kennedy, răspunse mama, arătând spre trandafirul cu același nume. L-au împușcat în cap și i-au împrăștiat creierii.
- Mamă, am spus eu, deși folosesc rar acest cuvânt în discuțiile cu ea, de data asta e altceva. De data asta o să mă ajuți. Dacă n-o faci, vor muri oameni.
Poate că rostisem cuvintele cele mai puțin potrivite. Mama nu are capacitatea emotivă de a-și asuma responsabilitatea pentru viețile altora.
Apucă trandafirul pe care-l tăiase pentru mine, îl prinse de floare și-l smulse din mâna mea.
Pentru că nu-i dădusem drumul, tulpina alunecă printre degetele mele, iar un spin îmi înțepă buricul degetului mare și-i sfâșie carnea.
Mama mototoli floarea și o aruncă pe pământ. Îmi întoarse spatele și se repezi în casă.
Nu m-am lăsat. M-am luat după ea.
Mama se grăbea, iar eu mă grăbeam odată cu ea. Când ajunse la treptele verandei din spate, începu să alerge, iar poalele rochiei ei fâlfâiau ca niște aripi. Mama își ținea pălăria cu mâna, să nu-i zboare de pe cap.
Ușa de plasă se trânti în urma ei, iar mama dispăru în casă. M-am oprit pe verandă, neavând chef să merg mai departe.
Am strigat prin ușa de plasă:
- Nu plec. De data asta nu pot să plec. Nu am unde să mă duc.
Mama nu-mi răspunse. Dincolo de ușa de plasă, se întindea bucătăria. Era prea liniștită ca agitata mea mamă să se afle acolo. Mama se dusese undeva în adâncul casei.
- Sunt aici, pe verandă, am răcnit eu. O să aștept aici. Toată ziua, dacă-i nevoie!
Inima îmi bubuia. M-am așezat pe podeaua verandei, cu spatele la ușa de la bucătărie.
Mai târziu mi-am dat seama că se putea să fi venit în casa ei cu intenția subconștientă de a declanșa exact această reacție, îndrumând-o să apeleze la modul ei obișnuit de a se apăra față de orice responsabilitate. Pistolul.
Dar, în momentul acela, zăpăceala era tovarășa mea, iar limpezimea părea a fi imposibil de atins.
CINCIZECI ȘI TREI
Ghimpele se vedea ieșindu-mi din deget. L-am scos, dar înțepătura care sângera mă ardea de parcă ar fi fost unsă cu acid.
Într-un mod rușinos, mi-a fost milă de mine însumi, așa cum stăteam pe treptele verandei casei mamei mele, de parcă n-ar fi fost un singur ghimpe, ci toți ghimpii dintr-o coroană de spini.
În timp ce strângeam degetul mare și arătătorul ca să opresc sângerarea, am auzit vibrația arcurilor de la ușa de plasă.
Am auzit-o pe mama spunând din spatele meu:
- Pleacă!
Am privit prin umbra deasă a stejarilor, către grădina luminoasă cu trandafiri și i-am spus:
- Nu pot. Acum nu.
M-am uitat la ceas: 11:32 de minute. Încordarea mea n-ar fi fost mai mare dacă la încheietura mâini aș fi avut o bombă cu ceas.
Vocea ei devenise tensionată din cauza greutății poverii pe care i-o atârnasem în cârcă, povara amabilității și a grijii simple, omenești, pe care n-o putea căra.
- Nu tolerez așa ceva.
- Știu. Dar există ceva... nu sunt sigur ce... ceva... ceva ce poți face ca să mă ajuți.
Se așeză lângă mine, în capul scării. Ținea pistolul cu ambele mâini, îndreptându-l pentru moment către curtea umbrită de stejari.
Nu glumea. Pistolul era încărcat.
- Nu pot să trăiesc așa, zise ea. Nu vreau. Nu pot. Oamenii vor întotdeauna lucruri, îmi sug sângele. Voi toți vreți, vreți, lacomi și nesătui. Nevoile voastre... greutatea lor e ca un costum de oțel pentru mine, e ca și cum aș fi îngropată de vie.
Ani de zile - poate niciodată - nu insistasem atât de tare cum am făcut în ziua aceea de miercuri.
- Mamă, chestia cea mai nebunească este că, după mai mult de 20 de ani de porcărie din asta, în străfundul sufletului meu, acolo unde ar trebui să fie locul cel mai întunecat, există încă o scânteie de dragoste pentru tine. S-ar putea să fie doar milă, dar mă doare destul de mult ca să fie dragoste.
Mama nu dorea dragoste nici de la mine, nici de la altcineva. Nu voia să fie silită să dea ceva în schimb.
Declarația mea nesigură de dragoste o făcu să întoarcă pistolul spre ea însăși. Își apăsă țeava de gât, îndreptând-o ușor către bărbie, ca să-și poată zbura mai ușor creierii.
Poate să respingăă pe oricine vrea, cu cuvinte grele și cu indiferență rece, dar uneori aceste arme nu-s suficient de eficiente în relația noastră turbulentă. Chiar dacă nu o simte, recunoaște existența unei legături speciale între mamă și copil și știe că uneori aceasta nu poate fi ruptă decât prin măsuri foarte crude.
- Vrei să apeși pe trăgaci pentru mine? mă întrebă ea.
Ca întotdeauna, m-am uitat în altă parte. Ca și cum aș fi inhalat umbra stejarilor împreună cu aerul, ca și cum plămânii ar fi trecut-o în sângele meu, am simțit o umbră rece ivindu-se în încăperile inimii mele.
Ca întotdeauna când îmi feresc privirea, mama spuse:
- Uită-te la mine, uită-te la mine sau mă împușc în burtă, ca să mor încet și văitându-mă chiar aici, în fața ta.
Scârbit și tremurând, i-am acordat atenția pe care și-o dorea.
- Ai putea să apeși chiar tu pe trăgaci, rahat mic ce ești! Nu-i nicio deosebire față de faptul că mă faci pe mine să apăs!
N-am numărat - nici nu mă obosesc să-mi amintesc - de câte ori am auzit chestia asta până acum.
Mama mea e nebună. Psihologii ar putea să folosească un număr de termeni mai preciși și mai puțin pătimași, dar în Dicționarul Odd comportarea ei este descrisă drept nebunie.
Mi s-a spus că n-a fost întotdeauna așa. În copilărie, fusese blândă, jucăușă, afectuoasă.
Teribila schimbare avusese loc la vârsta de 16 ani. Începuse să aibă schimbări subite de dispoziție. Blândețea fusese înlocuită de o furie neîncetată, clocotitoare, pe care o putea controla cel mai bine când era singură.
Terapia și o serie de medicamente nu reușiseră să-i redea firea bună de dinainte.
Când, la 18 ani, refuzase să se mai trateze, n-a insistat nimeni să continue psihoterapia sau medicamentația, pentru că pe atunci nu ajunsese atât de disfuncțională și de amenințătoare, ca după ce împlinise 20 de ani.
Când tatăl meu o întâlnise, ea era suficient de morocănoasă și de periculoasă ca să-i placă. Iar când situația s-a înrăutățit, s-a pus chezaș pentru ea.
Mama n-a fost niciodată internată, pentru că stăpânirea ei de sine este excelentă. Toate manifestările de violență se reduc la amenințări cu sinuciderea, pe care le are doar în prezența mea, oferind lumii o față mai fermecătoare sau măcar rațională.
Pentru că are un venit care să-i permită o existență confortabilă, fără să fie nevoită să muncească și pentru că preferă o viață de pustnică, nu multă lume din Pico Mundo cunoaște adevărul despre ea.
Frumusețea excepțională o ajută și ea săși păstreze secretele. Majoritatea oamenilor tind să creadă numai lucruri bune despre cei care-s binecuvântați cu frumusețe. Ne e greu să ne imaginăm că perfecțiunea fizică poate să ascundă emoții nefirești sau o minte rătăcită.
Vocea ei deveni tot mai certăreață:
- Blestemată fie noaptea în care l-am lăsat pe idiotul de taică-tău să te zămislească în mine!
N-am fost șocat. Mai auzisem asta. Și altele mai rele.
- Ar fi trebuit să te smulg și să te arunci la gunoi. Dar cu ce m-aș fi ales în urma divorțului? Tu ai fost biletul câștigător.
Când mama face câte o criză de genul ăsta și mă uit la ea, nu văd ură, ci suferință, disperare, chiar teroare. Nu-mi pot imagina durerea și oroare de a fi ea.
- Rahat mic ce ești, încetează să-mi sugi sângele sau apăsă pe trăgaci!
Apoi mama coborî pistolul de la gâtul ei la sânul stâng, așa cum făcea întotdeauna, fiindcă pentru un fiu semnificația unui glonț în cap nu poate fi la fel de puternică precum a unei împușcături în inimă.
- Dacă nu mă lași singură, dacă nu încetezi pentru totdeauna să mă sugi, să mă secătuiești ca o lipitoare, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, apasă pe trăgaci și redă-mi pacea!
În minte îmi apăru rana din pieptul lui Robertson, așa cum mă bântuise de aproape 12 ore.
Am încercat să înec această imagine insistentă în mlaștina amintirilor din care se ridicase.
Mi-am dat brusc seama că de aceea venisem aici: ca s-o oblig pe mama să săvârșească ritualul plin de ură al amenințării cu sinuciderea, care era esența relației noastre, ca să mă confrunt cu vederea unui pistol apăsat pe sânul ei, ca să mă întorc, așa cum făceam întotdauna, ca s-o aud comandându-mi să fiu atent... apoi, scârbit și tremurând, să găsesc curajul să privesc.
În noaptea precedentă, în baia mea, nu fusese suficient de puternic pentru a examina rana din pieptul lui Robertson.
În momentul acela simțisem că era ceva ciudat cu rana aceea, că se putea afla ceva din ea. Dar, scârbit, privisem în altă parte și încheiasem la loc cămașa.
Îndreptând pistolul către mine, cu mânerul înainte, mama insistă furioasă:
- Hai, rahat nerecunoscător, ia-l, ia-l, împușcă-mă și gata sau lasă-mă singură!
11:35 arăta ceasul de la mâna mea.
Avea o voce răutăcioasă, de nebună, așa cum se întâmpla întotdeauna în asemenea momente.
- Am visat și am tot visat că o să te naști mort!
Tremurând, m-am ridicat în picioare și am coborât cu grijă treptele verandei.
În urma mea, mama răsuci cuțitul în rană așa cum numai ea știa:
- Tot timpul cât am fost gravidă am crezut că ești mort înăuntrul meu, mort și putrezit!
Soarele turna lapte opărit peste zi, fierbând o parte din albastrul cerului și lăsând laturile decolorate.
- Mort înăuntrul meu, repetă ea. Lună după lună nesfârșită, am simțit fătul putred care erai descompunându-se în pântecul meu, împrăștiind otravă prin trupul meu.
M-am oprit la colțul casei, m-am întors și m-am uitat la ea, bănuind că s-ar putea să fie pentru ultima oară.
Mama coborâse treptele, dar nu mă urmase. Brațul ei drept îi atârna vlăguit lângă trup, cu pistolul îndreptat spre sol.
Nu cerusem să mă nasc. Doar să fiu iubit.
- N-am nimic de dat, zise ea. Mă auzi? Nimic, nimic. M-ai otrăvit, m-ai umplut cu puroi și cu putreziciune de prunc mort, iar acum sunt distrusă.
I-am întors spatele, simțind că fac asta pentru totdeauna, și m-am îndreptat grăbit spre stradă.
Având în vedere moștenirea genetică și chinurile copilăriei, mă minunez uneori că nu-s nebun. Poate că sunt.
CINCIZECI ȘI PATRU
În timp ce conduceam mai iute decât permite legea, îndreptându-mă spre periferia orașului, încercam, fără să reușesc, să-mi izgonesc din minte orice gând despre mama mamei mele, bunica Sugars.
Pearl Sugars știuse că fiica ei era instabilă pishic, dacă nu chiar dezechilibrată mental, și că renunțase la tratament când avea 18 ani. Și mai știuse că sarcina și responsabilitatea creșterii unui copil urmau s-o afecteze atât de mult pe mama mea, încât avea să cedeze psihic.
Cu toate acestea, nu intervenise în favoarea mea.
E clar că se temea de fiica ei. Observasem de multe ori lucrul acesta. Schimbările subite de dispoziție ale mamei și furia ei o îngrozeau pe bunica.
Pe de altă parte, lui Pearl Sugars îi plăcea prea mult viața ei ca să se așeze undeva și că crească un nepot.
Putem să spunem, în apărarea ei, că bunica Sugars nu-și imaginase nici intensitatea cruzimii de care dădea dovadă mama față de mine, nici faptul că această cruzime nu înceta niciodată. Nu știa de pistol și de amenințările care mi-au marcat copilăria.
Deși i-am împărtășit lui Stormy toate celelalte secrete ale mele, pe acesta i l-am ascuns.
Pe când aveam 16 ani, Pearl Sugars mi-a propus s-o însoțesc în pelegrinările ei. De atunci am devenit ceea ce sunt: un om care vede morți, dar cu destule limite și cu responsabilități de care trebuie să se ocupe.
Nu am avut de ales și a trebuit s-o refuz.
Nereușind să îndepărtez aceste gânduri tulburătoare în timp ce ieșeam din Pico Mundo, am sosit la Biserica Cometelor care Șoptesc într-o stare de spirit potrivită pentru ambianța alcătuită din palmieri uscați și clădiri părăsite, pe cale să ajungă ruine.
Am parcat în fața barăcii metalice, acolo unde mă înconjuraseră cei 3 coioți. Animalele nu se vedeau.
În general, coioții sunt vânători nocturni. Se adăpostesc în vizuine întunecoase, răcoroase, în toiul căldurii de la amiază.
Nu se vedea nici prostituata moartă, cea care-i fermecase pe coioți. Speram că-și găsise calea de ieșire din lumea noastră, dar mă îndoiesc că sfaturile mele nepricepute și banalitățile spuse de mine o convinseseră să plece în altă lume.
Am luat din fundul pungii de plastic care-mi folosise drept valiză lanterna, foarfeca și pachetul de șervețele umede.
Când îmi făcusem bagajul, șervețele păruseră o alegere bizară, iar foarfeca, una și mai bizară. Probabil că știusem exact, în subconștient, de ce o să am nevoie de ele.
Când am coborât din mașină, arșița din Mojave concura cu liniștea de aici, o tăcere aproape perfectă, care nu mai putea fi găsită în altă parte.
Ceasul meu arăta că timpul nu încremenise: era 11:57 de minute.
Lumina din deșert, pătrundea prin ferestre, dar acestea erau atât de mici și atât de rare, încât aveam nevoie de lanternă.
Am mers pe coridorul murdar până la a patra ușă. Am intrat în camera roz, cândva un bârlog pentru păcatele aducătoare de profit, iar acum un crematoriu la foc mic.
CINCIZECI ȘI CINCI
În lipsa mea nu fuseseră acolo nici indivizi curioși, nici mâncători de stârvuri. Cadavrul zăcea acolo unde-l lăsasem.
Duhoarea era groaznică.
Căldura sufocantă și putoarea aveau puterea a 2 pumni în burtă. Am ieșit repede din încăpere și m-am dus pe coridor, încercând să respir, dar și să-mi stăpânesc senzația că voi vomita.
Deși nu pentru asta adusesem șervețelele, am deschis pachetul și am scos din el două bucăți. Hârtia umedă avea aromă de lămâie. Am rulat fâșiile îmbibate, făcând niște tampoane, pe care mi le-am vârât în nări.
Dacă respiram pe gură, nu mai simțeam mirosul cadavrului în descompunere. Când am intrat din nou în încăpere, am închis totuși gura.
Fără niciun chef, amîngenunchiat lângă cadavru. Am rezemat lanterna de el ca să văd mai bine.
Am tăiat șiretul și l-am aruncat deoparte. Foarfeca era suficient de ascuțită ca să spintece deodată cele trei straturi de cearșaf. Am tăiat cu răbdare și cu grijă, scârbit de posibilitatea de a măcelări mortul.
Când pânza căzu în lături de pe trup, mai întâi dezvălui fața cadavrului. Mi-am dat seama prea târziu că, dacă aș fi început de jos, aș fi putut să deschid giugiul până la gâtul mortului, ca să-i văd rana, evitând imaginea aceea hidoasă.
Timpul și căldura își făcuseră treaba lor urâtă. Fața era umflată, mai întunecată decât ultima oară când o văzusemși marmorată cu verde. Gura i se deschisese. La ambii ochi se formaseră cataracte de lichid lăptos, dar încă se distingea irisul de albul ochiului.
Când m-am întins peste fața mortului ca să tai giugiul de pe pieptul său, acesta îmi linse încheietura mâinii.
Am țipat, din cauza șocului și a dezgustului, m-am tras înapoi și am scăpat foarfeca.
Din gura căscată a individului se iți o masă neagră, agitată, o creatură atât de bizară în contextul acela, încât nu mi-am dat seama ce putea fi decât după ce ieșise complet.
Stând pe fața moartă a lui Robertson, făptura se sprijini pe cele 4 picioare din spate și spintecă aerul cu picioarele din față. O tarantulă.
M-am mișcat foarte iute, ca să nu-i dau ocazia să mă muște, și am îndepărtat cu dosul palmei păianjenul. Acesta căzu pe podea, sări în picioare și fugi într-un colț îndepărtat.
Când am ridicat foarfeca, pe care o lăsasem să cadă, mâna îmi tremura atât de tare, încât am lovit cu vigoare aerul înainte să fiu în stare să o folosesc.
Îngrijorat de faptul că în partea de jos a giugiului ar fi putut să se strecoare alte ființe, ca să cerceteze conținutul mirositor al acestuia, mi-am continuat treaba cu o atenție încordată. Am dezvelit trupul până la mijloc fără să întâlnesc alt mâncăcios cu 8 picioare.
Când tresărisem atât de puternic la vederea tarantulei, îmi sărise tamponul din nara dreaptă, iar după ce resturile de lichid cu miros de lămâie s-au evaporat, am putut să simt din nou duhoarea cadavrului, dar nu în toată puterea sa, pentru că am continuat să respir pe gură.
Am privit către colțul în care se furișase păianjenul și am văzut că nu mai era acolo.
Am cercetat îngrijorat încăperea. Apoi, în ciuda luminii slabe, am zărit făptura păroasă chiar în colțul din stânga, la un metru de podea, urcând încet pe peretele roz.
Șocat și prea grăbit ca să deschei cămașa mortului, așa cum făcusem în apartamentul meu, am tras, făcând nasturii să zboare. Unul m-a izbit în față, iar ceilalți au sărit pe podea.
Amintindu-mi de imaginea tulburătoare a pistolului pe care mama și-l lipise de sân, am fost în stare să îndrept lanterna asupra rănii. M-am silit s-o examinez cu atenție și am văzut de ce mi se păruse ciudată.
Am rezemat din nou lanterna de cadavru și am scos trei șervețele. Le-am pus unul peste altul, într-un teanc gros, și am îndepărtat încet clisa cleioasă care se scurgea din rană.
Glonțul găurise un tatuaj de pe pieptul lui Robertson, aflat chiar deasupra inimii. Dreptunghiul negru avea aceeași formă și aceeași dimensiune ca și cartela de meditație pe care o găsisem în portofelul lui. În centrul dreptunghiului se aflau două hielogrife roșii.
Aveam ochii împăienjeniți, eram nervos și amețit de atâta cofeină, așa că nu am înțeles imediat că desenul era cu capul în jos.
Când m-am mutat de lângă capul lui Robertson într-o parte, ochii aceia morți părură că se mișcă și că mă urmăresc pe sub cataractele semiopace, lăptoase.
M-am uitat după tarantulă. Dispăruse de pe perete. Am descoperit-o cu ajutorul lanternei pe tavan, îndreptându-se spre mine. A înlemnit, când a simțit lumina.
Am îndreptat raza spre tatuaj și am descoperit că acele hielogrife roșii erau de fapt două litere ale alfabetului, scrise caligrafic. T. A doua literă fusese parțial distrusă de glonț, dar eram sigur că e un M.
TM. Nu era un cuvânt, ci un acronimc. Mulțumită lui Shamus Cocobolo, știam ce înseamnă: „Tatăl Mincinoșilor”.
Robertson purtase numele stăpânului întunericului deasupra inimii sale.
Două litere. TM. Două litere pe care le întâlnisem în altă parte, recent....
Brusc, în mine mi-a apărut imaginea plină de viață a polițistului Simon Varner: la volanul mașinii de patrulare a poliției, în parcarea popicăriei, aplecat peste fereastra deschisă, cu brațul puternic rezemat de portieră, cu un „tatuaj de bande” de care zicea că nu e foarte mândru. Nu era ceva complicat, ca tatuajul lui Robertson, nu exista nicio asemănare stilistică. Niciun dreptunghi negru, cu scris roșu caligrafic. Doar un acronim cu litere mari negre. Î și încă ceva. Probabil ÎP.
Polițistul Simon Varner, de la Departamentul de Poliție din Pico Mundo, purta pe brațul său stâg numele aceluiași stăpân?
Dacă tatuajul lui Robertson îl însemna pe acesta cu unul dintre multele nume ale diavolului, atunci tatuajul lui Varner arăta că acesta face parte din același club.
Prin minte îmi trecură tot felul de nume ale diavolui: Satan, Lucifer, Ucigă-l Toaca, Belzebut, Tatăl Minciunilor...
Nu-mi veneau în minte cuvintele care să explice acronimul de pe brațul lui Varner, dar nu mă îndoiam că-l identificasem pe tovarășul de crime al lui Robertson.
Dar la popicărie nu fusese niciun bodac lângă Varner, așa cum fuseseră în jurul lui Robertson. Dacă l-aș fi văzut însoțit de o mulțime de bodachi, mi-aș fi dat seama ce monstru era.
Din cauză că polițiștii puteau lua amprente de pe ele, am strâns în grabă bucățile de ambalaj în care fuseseră înfășurate șervețelele și le-am vârât într-un buzunar al blugilor. Am luat foarfeca, m-am ridicat, am luminat tavanul cu lanterna și am descoperit tarantula chiar deasupra capului meu.
Tarantulele sunt timide. Nu atacă oameni.
Am fugit din cameră, am auzit păianjenul căzând pe podea cu un zgomot ușor, dar perceptibil, am trântit ușa între noi, am șters amprentele de pe clanță cu poalele tricoului, le-am șters și pe cele de pe ușa din față, apoi am plecat.
Din cauză că tarantulele sunt timide și pentru că nu cred în coincidențe, am fugit la mașină, am aruncat foarfeca și lanterna în punga de plastic, am pornit motorul și am apăsat pe accelerație.
CINCIZECI ȘI ȘASE
Nu ÎP. PÎ. Prințul Întunericului. Mi-am dat seama ce însemnau inițialele tatuate pe brațul lui Simon Varner chiar când am intrat în Pico Mundo.
Dacă la început aș fi fost tentat să-i las în pace, gândindu-mă că nu sunt decât niște tâmpiți care se joacă de-a diavolul, gândul acela mi-a trecut în clipa când am găsit suvenirele din cutiile de plastic din congelator.
Acum, bănuind identitatea colaboratorului lui Robertson, m-am lăsat în voia darului meu supranatural, ca să mă conducă la el.
În starea asta, las gândurile să-mi zboare aparent la întâmplare. De data aceasta, mi-am amintit de sora ai mare a mamei, Cymry, pe care n-am întâlnit-o niciodată.
Mama spune că Cymry e căsătorită cu un cehoslovac al cărui prenume este Dobb. Tata susține că Cymry n-a fost niciodată măritată.
Niciunul din părinții mei nu-i demn de încredere. Totuși, în acest caz, înclin să-i dau dreptate lui tata și cred că nu am niciun unchi, nici cehoslovac, nici de altă origine.
Tatăl meu spune că Cymry e cam ciudată, dar nu vrea să adauge nimic în plus. Afirmațiile sale o enervează pe mama, care neagă că Cymry ar fi o ciudățenie și spune că e un dar de la Dumnezeu.
Dar și acest lucru este bizar, având în vedere că mama își trăiește viața cu convingerea fermă că Dumnezeu nu există.
Când am întrebat-o prima oară pe bunica Sugars despre misterioasa sa fiică mai mare, a izbucnit în lacrimi. Nu o mai văzusem plângând până atunci. În ziua următoare, cu ochii încă roșii, a pornit iarăși la drum, căutându-și norocul la pocher în cine știe ce locuri îndepărtate.
Când am întrebat-o a doua oară despre Cymry, s-a înfuriat pe mine pentru că am continuat să mă interesez de problemă. Nu o mai văzusem furioasă până atunci. Apoi a devenit rece și distantă. Nu se mai purtase așa cu mine până atunci, iar reacția ei mi-a amintit foarte mult de mama mea.
După aceea n-am mai întrebat niciodată despre Cymry.
Bănuiesc că-i închisă în vreun ospiciu, undeva, și ținută în frâu cu ajutorul medicamentelor. S-ar putea ca mătușa mea să-mi semene. Dar probabil că, spre deosebire de mine, în copilărie nu-și ascunsese darul special.
Poate de aceea bunica Sugars nu lăsase, din câte știu eu, nicio moștenire, în ciuda câștigurilor ei la pocher. Presupun că lăsase un depozit bancar, din care să fie plătită îngrijirea lui Cymry.
În decursul anilor, tatăl meu scăpase anumite informații care mă făcuseră să deduc că, pe lângă al șaselea simț - oricare ar fi fost acesta - Cymry avea și un defect fizic. Cred că ea îi speria pe oameni nu numai prin lucrurile pe care le spunea, ci și prin modul în care arăta.
O visez din când în când pe mătușa Cymry. Nu-s vise profetice. Sunt pline de dor. Și de tristețe.
Acum, la ora 12:01 minute, visând cu ochii deschiși la Cymry, dar extrem de conștient de trecerea timpului, mă așteptam să-l găsesc pe polițistul Simon Varner fie în vecinătatea popicăriei, fie a multiplexului, unde filmul cu câinele avea să înceapă puțin după ora 1. În loc de asta, am condus, surprinzător, către mallul Green Moon.
Ceea ce am văzut acolo era neobișnuit pentru o zi de miercuri,vara: parcarea era înțesată. Un afiș gigantic îmi reaminti că reducerile de vară începuseră la ora 10 dimineața și aveau să continue până la sfârșitul weekendului.
Ce mulțime!
CINCIZECI ȘI ȘAPTE
Instinctul m-a condus către supermarketul de la capătul din nord. Am ocolit prin partea din spate și am parcat lângă o rampă lată de coborâre, care ducea la platformele de descărcare de la subsol, unde livrau marfa camioanele.
La 3 locuri de mine se afla o mașină neagră cu alb, a poliției. Nu se vedea niciun polițist.
Dacă aceasta era mașina lui Varner, atunci el se afla deja în magazin.
Îmi tremurau mâinile. Butoanele telefonului meu celular erau mici. A trebuit să formez de 2 ori numărul de la Burke&Bailey.
Intenționam să-i spun lui Stormy să plece imediat de la serviciu, să iasă din magazin pe cea mai apropiată ușă, să se ducă direct la mașina ei și să plece repede, să se ducă oriunde, numai să plece.
În timp ce telefonul suna, l-am închis. Se putea ca în momentul acela să nu fie destinat ca drumul lui Stormy să se intersecteze cu al lui Varner, dar, dacă o convingeam să iasă de acolo, putea fi zărită de polițist chiar în clipa în care își scotea pistolul și deschidea focul.
Îi era sortit să fie cu mine. Ca dovadă, avem cartonul din mașina de ghicit viitorul. E atârnat deasupra patului lui Stormy. Mumia Țigăncii ne-a dat doar pentru un sfert de dolar ceea ce alt cuplu n-a putut să cumpere, indiferent cât a plătit.
Logic ar fi ca - dacă n-aș face nimic - Stormy să fie în siguranță. Dacă își schimba planurile la îndemnul meu, putea să modifice destinul ei și pe al meu. Trebuia să ai încredere în soartă.
Responsabilitatea mea era nu s-o avertizez pe Stormy, ci să-l opresc pe Simon Varner înainte să fie gata să-și pună planul în acțiune, înainte să ucidă pe cineva.
Aici urmează clasicul e-mai-ușor-de-spus-decât-de-făcut. El era polițist, eu nu eram. El avea cel puțin o armă de foc, eu nu aveam. Era mai înalt decât mine, mai puternic, fusese instruit cum să pună la punct un cetățean agresiv. Se bucura de toate avantajele - cu excepția celui de-al șaselea simț.
Pistolul care-l omorâse pe Robertson era vârât sub scaunul șoferului. Îl pusesem acolo noaptea trecută, cu gândul să mă descotorosesc de el mai târziu.
M-am aplecat, am scotocit sub scaun, am găsit arma și am scos-o. M-am simțit ca și cum aș fi dat mâna cu moartea.
După mai multe încercări, am descoperit cum să scot încărcătorul. Acesta conținea nouă cartușe. Din alamă lucitoare. Încărcătorul era aproape plin. Singurul cartuș care lipsea era cel care-i făcuse gaură în piept lui Robertson.
Am vârât încărcătorul înapoi în pistol. A scos un clinchet și a intrat la locul lui.
Pistolul mamei mele are siguranță. Când o tragi, apare un punct roșu.
Pistolul ăsta nu avea ceva asemănător. Poate siguranța fusese introdusă în trăgaci și era nevoie să apeși de două ori ca să tragi.
Inima mea nu avea nicio siguranță. Bubuia de zor.
Mă simțeam de parcă dădeam mâna cu moartea - cu moartea mea.
Cu pistolul în poală, am luat telefonul și am format numărul particular al lui Wyatt Porter, nu cel al departamentului de poliție.
Butoanele păreau că se micșorează. Am reușit totuși să formez numărul corect din prima și am apăsat pe butonul de apel.
Karla Porter răspunse la al treilea țârâit. Îmi spuse că se afla încă în anticamera de la Secția de terapie intensivă. I se permisese să-și vadă soțul de 3 ori, câte 5 minute de fiecare dată.
- Ultima dată era treaz, dar foarte slăbit. Știa cine sunt. Mi-a zâmbit. Dar nu era în stare să vorbească prea mult, și nu în mod coerent. Îl țin semisedat, ca să-i ușureze vindecarea. Nu cred că o să spună prea multe până mâine.
- O să se facă bine? am întrebat eu.
- Doctorii așa spun. Iar eu am început să-i cred.
- Îl iubesc, am spus eu, cu o voce sugrumată.
- Oddie, el știe asta. Și el te iubește. Îi ești ca un fiu.
- Să-i spui că-l iubesc.
- O să-i spun.
- O să mai sun, i-am făgăduit eu.
Am închis telefonul și l-am lăsat să cadă pe scaunul din dreapta mea.
Șeful poliției nu mă putea ajuta. Nimeni nu mă putea ajuta. Nu exista nicio prostituată moartă și tristă care să-i potolească acestui coiot furia ucigalp. Eram doar eu.
Intuiția îmi spuse să nu iau pistolul. L-am strecurat iarăși sub scaun.
Când am oprit motorul și am ieșit din mașină, soarele aprig era atât ciocan, cât și nicovală, forjând lumea între el însuși și oglindirea sa.
Magnetismul psihic funcționează și când merg pe roți și când merg pe picioare. Am fost condus către rampa pentru livrări. Am coborât în răcoarea platformelor de descărcare subterane.
CINCIZECI ȘI OPT
Garajul și platforma de descărcare de la subsol, folosite doar de angajații mallului, aveau tavan scund și ziduri nesfârșite din beton cenușiu, reproducând atmosfera sumbră și macabră a unui mormânt.
Echipe de muncitori descărcau mărfurile abia sosite, iar angajații grăbiți ai depozitelor le luau ca să le transporte în prăvălii, după închiderea acestora.
Am trecut printre cărucioare, rastele, lăzi, cutii și containere pline că mărfuri, cu tot ce vrei, de la rochii de seară și electrocasnice la articole de sport. Parfumuri, costume de înot, ciocolată pentru grumanzi.
Nu m-a întrebat nimeni că căutam acolo, iar când am luat dintr-o ladă o bâtă de baseball de lemn, nimeni nu mi-a spus s-o pun la loc.
În altă ladă am văzut bâte de aluminiu, goale pe dinăuntru. Nu erau ceea ce căutam. Preferam o bâtă cu greutate. Voiam ca instrumentul să aibă un anumit echilibru. Poți să rupi mai bine un braț folosind un ciomag din lemn, poți să zdrobești mai ușor un genunchi.
Poate că aveam nevoie de o bâtă de baseball, poate că nu. Faptul că eram aici părea să sugereze că aveam să regret mai târziu dacă nu profitam de ocazie să iau o bâtă.
În timpul liceului, baseballul a fost singura activitate extrașcolară pe care am avut-o.
Deseori, elevatoare și cărucioare electrice încărcate își anunțau apropierea cu piuituri ușoare și cu claxonări muzicale. Mă dădeam din calea lor, dar continuam să merg, cu toate că nu aveam idee încotro mă îndreptam.
În vedeam în minte pe Simon Verner. Figura blândă. „PΔ pe antebrațul stâng. Trebuia să-l găsesc pe ticălos.
O ușă dublă, foarte lată, dădea într-un coridor cu podea goală din ciment și cu pereți de ciment vopsit. Am ezitat, m-am uitat la dreapta, am cotit la stânga.
Mă ustura stomacul. Aveam nevoie de un pansament gastric.
Aveam nevoie de o bâtă mai mare, de o vestă antiglonț și de sprijin, dar nu aveam nimic din toate astea. Am continuat să merg mai departe.
Pe partea dreaptă a coridorului se aflau uși ce dădeau în tot felul de încăperi. Majoritatea aveau inscripții: „BAIE”, BIROU DE EXPEDIERE”, „BIROU DE ÎNTREȚINERE”.
„Caută-l pe Simon Varner! Figura blândă. Prințul Întunericului.” Simțeam cum mă trage spre el.
Am trecut pe lângă 2 bărbați, pe lângă o femeie, pe lângă un alt bărbat. Ne-am zâmbit și am dat din cap. Niciunul dintre ei nu părea că se întreabă unde avea loc meciul, cât era scorul, din ce echipă făceam parte.
Am ajuns curând la o ușă pe care scria: „PAZĂ”. M-am oprit. Nu mi se părea în regulă... și totuși era.
Când instinctul funționează, știu de obicei când am ajuns. De data asta am simțit că ajunsesem. Nu pot să explic în ce consta diferența, dar exista.
Am pus mâna pe clanță, dar am ezitat.
Mi-am amintit cuvintele rostite de Lysette Rains, la petrecerea dată acasă la șeful poliției:
- Eram o simplă manichiuristă, acum sunt artist specializat în îngrijirea unghiilor.
Chiar de mi-ar fi fost viața în jos - și nu era exclus, având în vedere că aveam să mă arunc în foc, în cine știe ce fel de foc - nu-mi dădeam seama de ce mă gândisem la Lysette în împrejurarea aceea.
Vocea ei mă bântui din nou:
- Durează ceva timp până-ți dai seama că trăim într-o lume singuratică, iar când îți dai seama... atunci viitorul te sperie.
Mi-am luat mâna de pe clanță.
Am făcut un pas într-o parte a ușii.
Instinctul meu e un antrenor care căștigă meciurile, și când mă îndeamnă: „Dă-i drumul”, nu-l contrazic, spunându-i că nu-s pregătit pentru meci.
Am apucat bâta cu amândouă mâinile, am luat poziția de lovire și am murmurat o rugăciune către Mickey Mantle.
...................................................................
Deși nu aveam nicio persoană - niciun nume, nicio descriere - asupra căreia să-mi folcalizez magnetismul psihic, mergeam la întâmplare cu mașina prin Pico Mundo, sperând să ajung într-un loc în care să mă lămuresc.
Fiecare sclipire și scâteiere de lumină reflectată de parbriz îmi irita ochii. Nu-mi luasem ochelarii de soare. Strălucirea arzătoare îmi provocă în curând o durere de cap care făcea ca aceea generată de izbitura furculiței în frunte să pară o gâdilitură.
Mergând fără țel de pe o stradă pe alta și lăsându-mă gridat de intuiție, m-am trezit în Shady Ranch, unul dintre cartierele noi de locuit, de pe colinele din Pico Mundo, care cu un deceniu în urmă nu găzduise nimic mai periculos decât șerpii cu clopoței.
Acum, aici locuiau oameni, și se putea ca unul dintre ei să fie monstrul sociopat care plănuia o ucidere în masă într-o zonă preorășenească locuită de partea superioară a clasei mijlocii.
În ciuda numelui, Shady Ranch, nu era, de fapt, un ranch și nici un loc prea umbros nu era.
Am parcat pe aleea tatălui meu, dar n-am oprit imediat motorul. Aveam nevoie de timp ca să-mi fac curaj.
Asemenea celor care locuiau în ea, casa în stil mediteraneean era aproape lipsită de personalitate.
M-am tras mai aproape de unul dintre ventilatoarele din bord și am închis ochii.
Am oprit motorul, am coborât din mașină, m-am dus spre casă și am sunat la ușa tatălui meu.
La ora aceea, dimineața, trebuia să fie acasă. Nu lucrase niciodată o zi în viața lui și se scula rareori înainte de ora 9-10.
Tatăl meu îmi răspunse și fu surprins să mă vadă.
- Odd, n-ai sunat să-mi spui că vii.
- Nu, l-am aprobat eu. N-am sunat.
Tatăl meu are 45 de ani, e un bărbat arătos, cu părul des, mai mult negru decât argintiu. Are un trup zvelt, atletic, de care-i mândru până la vanitate.
Era desculț și purta niște pantaloni scurți, de culoare kaki, care-i atârnau în jos, pe coapse. Bronzul său fusese întreținut cu asiduitate cu ajutorul uleiurilor, întărit cu fond de ten, păstrat cu loțiuni.
- De ce ai venit? mă întrebă el.
- Nu știu.
- Nu arăți bine.
Se îndepărtă cu un pas de ușă. Se teme de boală.
- Nu-s bolnav, l-am asigurat eu. Doar mort de oboseală. N-am dormit. Pot să intru?
- Nu făceam mare lucru, ne terminam micul dejuun, ca să fim gata să mai prindem niște raze.
Indiferent dacă era sau nu o invitație, am interpretat-o ca fiind, am pășit peste prag și am închis ușa după mine.
- Britney e în bucătărie, spuse el și mă conduse în partea din spatele casei.
Jaluzelele erau lăsate, iar în camere se întindeau umbre somptuoase.
Văzusem locuința și mai bine luminată. E mobilată minunat. Tatăl meu are stil și-i place confortul.
A moștenit un fond substanțial, administrat prin procedură. Un cec lunar generos susține un mod de viață pe care mulți îl invidiază.
Deși are mult, tânjește să aibă mult mai mult. Dorește să trăiască mult mai bine decât o face și-l apucă năbădăiile când se gândește la condițiile în care-i administrată averea și care îl obligă să trăiască din venituri, fiindu-i interzis accesul la capital.
Părinții lui fuseseră înțelepți să-i lase moștenirea în aceste condiții. Dacă ar putut pune mâna pe caputal, ar fi ajuns de mult nevoiaș și fără casă.
Are o mulțime de planuri de îmbogățire rapidă, ultimul fiind vânzarea de tern pe Lună.
Bucătăria e mare, cu echipament ca la restaurante și cu toate aparatele și dotările imaginabile, deși mănâncă în oraș de 6 sau 7 ori pe săptămână.
Britney e zveltă și ea, și primitoare într-un fel care face să ți se zbârlească părul în cap. Când am intrat în bucătărie, stătea la fereastră, sorbindu-și șampania de dimineață și privind afară la șerpii soarelui care se îndoiau sinuoși pe suprafața piscinei.
Bikinii ei erau suficient de sexi ca să-i excite pe redactorii obosiți de la Hustler, dar îi purta cu suficientă prestanță ca să apară pe coperta revistei Sports Illustrated, ediția despre costume de înot.
Are 18 ani, dar arată mai tânără. Acesta este criteriul de bază al tatălui meu în privința femeilor. Nu sunt niciodată mai mari de 20 de ani și întotdeauna par mai tinere decât sunt în realitate.
Cu niște ani în urmă, tata a avut necazuri pentru că a coabitat cu o fată de 16 ani. A pretins că nu-i cunoștea vârsta adevărată. Un avocat scump, plus șpaga dată fetei și părinților acesteia l-au scutit de rușinea paloarei de închisoare și a tunsorii de pușcăriaș.
În loc să mă salute, Britney îmi aruncă o privire ursuză, disprețuitoare. Apoi își îndreptă din nou atenția spre piscina scăldată în razele soarelui.
Era pornită împotriva mea pentru că își închipuia că tata o să-mi dea mie banii pe care altfel i-ar fi cheltuit ea. Grija ei nu era întemeiată. Tata nu mi-ar fi oferit nici măcar un ban, iar dacă ar fi făcut-o, eu nu i-aș fi primit.
Britney ar fi făcut mai bine să se preocupe de 2 lucruri: în primul rând, era cu tatăl meu de 5 luni; în al doilea rând, durata medie a relațiilor tatălui meu este de la 6 la 9 luni. Având în cedere că a 19 zi de naștere a tipei se apropia văzând cu ochii, tatălui meu avea să i se pară curând că Britney e bătrână.
Aveau cafea proaspătă. Am cerut o ceașcă, mi-am turnat singur și m-am așezat pe un scaun de bar de la masa din centrul bucătăriei.
Tatăl meu nu-și găsea niciodată astâmpărul când eram de față. Și de data asta se plimbă prin încăpere, spălă paharul de șampanie al lui Britney când aceasta termină băutura, șterse o masă care nu avea nevoie să fie ștearsă, aranjă paharele de lângă masa pentru micul dejun.
- O să mă căsătoresc duminică, am zis eu.
Afirmația mea l-a surprins. Fusese însurat cu mama mea doar pentru scurt timp și regretase acest lucru încă din clipa în care spusese „da”. Nu era făcut pentru căsătorie.
- Cu fata aia din familia Llewellyn?
- Da.
- E o idee bună?
- E cea mai bună idee pe care am avut-o vreodată.
Britney se întoarse cu spatele la fereastră, ca să mă privească atentă cu ochii ei ca niște mărgele. Pentru ea, o căsătorie însemna un cadou, un dar părintesc. Era pregătită să-și apere interesele.
Fata asta nu mă înfuria nici măcar un pic. Mă întrista, pentru că-i vedeam viitorul profund nefericit fără să am nevoie de al șaselea simț pentru asta.
Tatălui meu îi plac femeile prost dispuse, în care furia permanentă e chiar la suprafață. Cu cât această stare de spirit indică o tulburare psihică reală, cu atât mai mult îl excita. Nu-l atrage sexul fără pericol.
Toate amantele sale se potrivesc acestui profil psihologic. Nu depune prea mult efort ca să le caute, îl găsesc ele cu regularitate, de parcă i-ar simți nevoia, de parcă ar fi atrase de vibrații sau de feromoni.
Cu cât femeia e mai morocănoasă, cu atât se va dovedi mai fierbinte în pat, mi-a spus el odată. Acesta era un sfat părintrsc de care mă puteam lipsi.
Acum, în timp ce beam cafea după ce mă îmbuibasem cu Pepsi, tata îmi spuse:
- Fata asta din familia Llewellyn e gravidă?
- Nu.
- Ești prea tânăr pentru căsătorie. Vârsta mea e cea la care un bărbat se așază la casa lui.
Spusese asta pentru Britney. Nu avea de gând să se însoare cu ea. Mai târziu, Britney avea să considere cuvintele astea ca o făgăduială. Iar când tata avea să se descotorosească de ea, lupta dintre ei va fi mai teribilă decât cea din Godzilla vs. Mothra.
Mai devreme sau mai târziu, în timpul unei crize de proastă dispoziție, una dintre gagicile lui o să-l schilodească sau o să-l omoare. Cred că undeva, în sinea sa, poate în subconștient, el știa asta.
- Ce ai pe frunte? întrebă Britney.
- Un pansament.
- Te-ai îmbătat și ai căzut sau ai pățit altceva?
- Altceva.
- Te-ai bătut cu cineva?
- Nu. E o rană de furculiță.... ceva legat de slujba mea.
- Poftim?
- O furculiță care a sărit m-a lovit în frunte.
Tipa se îmbufnă.
- Cu ce te-ai îmbuibat?
- Sunt plin de cofeină.
- Pe dracu cofeină!
- Pepsi, cafea și pastile cu cofeină. Și ciocolată. Ciocolata conține cofeină. Am mâncat niște prăjituri cu ciocolată. Gogoși cu ciocolată.
- Duminică nu-i bine, spuse tatăl meu. Nu putem veni duminică. Avem planificate niște lucruri pe care nu le putem anula.
- Foarte bine, am zis eu. Înțeleg.
- Ar fi fost bin să ne fi spus mai devreme.
- Nu-i nimic. Nu mă așteptam să vii.
- Ce dobitoc anunță că se căsătorește cu doar 3 zile înainte de ceremonie? se minună Britney.
- Ia-o mai ușor! o sfătui tata.
Motorul ei psihologic nu avea viteza „mai ușor”.
- Ce naiba, e un ciudat!
- Nu așa se vorbește, o admonestă tata, dar cu voce blândă.
- E adevărat, insistă ea. Am discutat despre asta de vreo 30 de ori. Nu are mașină, locuiește într-un garaj...
- Deasupra unui garaj, am corectat-o eu.
- ....poartă aceleași lucruri zi de zi, e prieten cu toți ratații din oraș, se poartă ca unul care ar vrea să fie polițist, la fel ca băiatul nostru de serviciu și se ține după echipa de fotbal.... e foarte ciudat....
- N-o să reușești să te cerți cu mine, i-am spus eu.
- ....e un tip foarte ciudat, iar felul în care vine aici cu tot felul de rahaturi și vorbește despre căsătorie și despre „o rană de furculiță..... legată de slujba lui” Mai lăsați-mă în pace!
- Sunt un ciudat, am spus eu sincer. Recunosc, accept. N-am de ce să mă cert. Pace!
Tatăl meu nu reuși să imite în mod convingător sinceritatea când zise:
- Nu mai spune asta! Nu ești un ciudat.
El nu știe despre darul meu supranatural. La 7 ani, când cel de-al șaselea simț al meu, până atunci slab și inconstant, devenise mai puternic și mai stabil, nu mă dusesem la el să-i cer sfatul.
În ascunsesem faptul că eram deosebit și pentru că mă așteptam să mă bată la cap să-i spun care vor fi numerele câștigătoare la loterie, iar eu nu puteam să fac asta.
M-am ridicat de pe scaun și am zis:
- Cred că acum știu de ce am venit aici.
În timp ce mă îndreptam spre ușa bucătăriei, tata îmi spuse:
- Îmi doresc să fi ales altă duminică.
M-am întors spre el și am zis:
- Cred că am venit aici pentr că mi-era frică să mă duc la mama.
Britney veni în spatele tatălui meu, apăsându-și trupul aproape gol de el. Îl luă în brațe și-și lipi palmele de pieptul lui. El nu încercă s-o înpingă de lângă el.
- Mă străduiesc să descopăr ceva, am spus eu, mai mult pentru mine decât pentru vreunul din ei. Ceva ce trebuie neapărat să aflu... sau să fac. Și cumva, într-un fel, chestia asta e legată de mama. Ea știe, într-un fel, răspunsul.
- Răspunsul? zise neîncrezător tata. Știi foarte bine că mama ta e ultima persoană la care poți găsi răspunsuri.
Britney îmi zâmbi cu răutate peste umărul stâng al tatălui meu și-și trecu mâinile în sus și-n jos pe pieptul lui musculos și peste pântecul lui neted.
- Stai jos, spuse tatăl meu. O să-ți torn încă o cafea. Dacă ai o problemă despre care trebuie să vorbești, hai să discutăm!
Mâna dreaptă a lui Britney se mișcă în jos pe pântecul lui, vârfurile degetelor ei mângâind marginea pantalonilor lui scurți.
Tata voia să văd dorința pe care i-o provoca acelei tinere înfloritoare. Îi plăcea să se mândrească neîncetat cu statutul său de armăsar, iar mândria asta era atât de puternică, încât îl orbea, făcându-l incapabil să-și dea seama că-și umilește fiul.
- Ieri a fost aniversarea morții lui Gladys Presley, am zis eu. Fiul ei a plâns, fără să se poată stăpâni, multe zile după ce a pierdut-o și a jelit-o timp de un an.
O încruntare ușoară produse o adâncitură foarte vagă pe fruntea tatălui meu, dar Britney era prea cufundată în jocul ei ca să mă asculte cu atenție.
- Iar el și-a iubit tatăl. Mâine se comemorează ziua morții lui Elvis. Cred că o să încerc să-l văd, ca să-i spun cât de norocos a fost, începând din ziua în care s-a născut.
Am ieșit din bucătărie, apoi din casă.
Tata n-a venit după mine. Nici nu mă așteptam să vină.
CINCIZECI ȘI DOI
Mama mea locuiește într-o casă victoriană plăcută, din centrul istoric al orașului Pico Mundo. Tatăl meu o moștenise de la părinții săi.
În urma divorțului, mama primise această locuință drăguță, conținutul ei și o pensie alimentară substanțială, care se actualiza odată cu creșterra prețurilor.
Deși îi părea rău să-și împartă venitul luna ce-i revenea din moștenire, tata nu avusese curajul să negocieze cu ea prin intermediul avocaților. Mama primise tot ce ceruse.
Tata plătise pentru siguranța sa și pentru o nouă șansă de a fi fericit (așa cum definea el fericirea). Iar de mine uitase încă de când aveam un an.
Înainte să apăs pe butonul soneriei, mi-am trecut mâna pe leagănul de pe verandă, să mă asigur că era curat. Mama putea să se așeze pe leagăn, iar eu aveam să stau pe balustrada verandei, în timp ce discutam.
Ne întâlnim întotdeauna în aer liber. Mi-am promis că n-o să mai intru niciodată în casă, chiar dacă aveam să-i supraviețuiesc mamei.
După ce am sunat de 2 ori, am ocolit casa și m-am dus în curtea din spate.
Mama mea lucra printre trandafiri. Precum doamnele din altă epocă, purta o rochie galbenă de plajă și o pălărie asortată.
Deși borul lat al pălăriei îi umbrea fața, am văzut totuși că frumusețea ei excepțională nu fusese afectată în cele 4 luni trecute de la ultima mea vizită.
Se căsătorise cu tatăl meu pe când avea 19 ani. El avea 24 de ani. Acum era are 40 de ani, dar arată de 30.
Fotografiile de nuntă înfățișează o fată de 19 ani care arată de 16, frumoasă de-ți taie răsuflarea și cât se poate de emoționată că-i mireasă. Niciuna dintre cuceririle ulterioare ale tatălui meu nu i-a egalat frumusețea.
Chiar și acum, la 40 de ani, dacă s-ar afla în aceeași încăpere cu Britney - ea îmbrăcată în rochia de plajă și Britney în bikini - majoritatea bărbaților ar fi atrași de ea. Iar dacă ea ar avea o dispoziție dominatoarea în clipa aceea, i-ar fermeca astfel încât toți ar considera că-i singura femeie aflată printre ei.
Am ajuns lângă ea înainte să-și dea seama că nu mai e singură. Își îndepărtă atenția de la flori, se ridică și mă privi clipind, de parcă aș fi fost un miraj.
- Odd, dragule, probabil că ai fost pisică în altă existență, de poți să te furișezi așa prin toată curtea.
Cu greu am reușit să schițez un zâmbet.
- Bună, mămico. Arăți minunat.
Îi place să fie complimentată, dar adevărul este că arată întotdeauna cel puțin minunat.
Dacă ar fi fost o străină, probabil aș fi considerat-o și mai drăguță. Dar experiența pe care am trăit-o alături de ea îi reduce - în ochii mei - splendoarea.
- Vino, scumpule, uită-te la bobocii ăștia fenomenali!
Am pătruns pe aleea trandafirilor, unde un covor de grani sfărâmat strânge praful și scârțâie sub picioare.
Mama mă sărută pe obraz. Buzele ei nu erau reci, așa cum mă așteptam întotdeauna să fie.
Îmi spuse numele varietății de trandafiri.
- Acesta este trandafirul John F. Kennedy. Nu-i minunat?
Ridică apoi cu o mână o floare matură atât de grea, încât tulpina se îndoise sub povara ei.
Albe precum oasele albite de soare, cu o nuanță vagă de verde, petalele mari nu erau delicate, ci deosebit de groase și de netede.
- Arată de parcă ar fi fost modelate din ceară, am spus eu.
- Exact. Sunt perfecte, nu-i așa, dragule? Îmi iubesc toți trandafirii, dar pe acesta îl iubesc mai mult decât pe alții.
Mie îmi plăcea mai puțin decât ceilalți trandafiri, și nu numai din cauză că era favoritul ei. Perfecțiunea florii mi se părea artificială.
- Aceasta-i pentru tine, spuse ea, scoțând din buzunarul rochiei o foarfecă mică de grădină.
- Nu, nu-l tăia! Lasă-l să crească! Nu-l irosi pentru mine!
- Vorbești aiurea. O să-l dai fetei cu care umbli. Dacă-i oferit cum se cuvine, un singur trandafir poate exprima sentimentele unui admirator mai limpede decât un buchet întreg.
Și tăia 15 centimetri de tulpină, cu floare cu tot.
Am apucat floarea de sub receptacul, ținând-o între degetul mare și arătător, între ultima pereche de țepi.
M-am uitat la ceasul de la mână și mi-am dat seama că soarele adormit și florile parfumate făcuseră să pară că timpul trecea lent, când, de fapt, gonea nebunește. Era posibil ca tovarășul de crime al lui Robertson să se îndrepte chiar acum spre întâlnirea sa cu mârșăvia.
În timp ce pășea de-a lungul grădinii cu trandafiri, cu grație de regină și cu un zâmbet de binefăcătoare regală, și admira capetele plecate ale supușilor ei plini de culoare, mama îmi zise:
- Mă bucur că mă vizitezi, dragule. Cu ce ocazie?
Mergeam la o jumătate de pas în urma ei. I-am spus:
- Nu știu exact. Am o problemă....
- Nu permitem existența problemelor aici, zise ea, cu un ton de reproș blând. De la aleea din față și până la gardul din spate, această casă și solul de sub ea sunt o zonă liberă de griji.
Deși eram conștient de riscuri, pătrunsesem totuși într-un teritoriu periculos. Granitul sfărâmat de sub picioarele mele putea să fie nisip mișcător care să mă înghită.
Nu știam cum să acționez. Nu aveam timp să joc după regulile ei.
- Trebuie să-mi amintesc ceva, sau să fac ceva, i-am spus eu. Nu reușesc să-mi dau seama. Intuiția m-a făcut să vin aici pentru că.... mi se pare că poți să mă ajuți să descopăr ce am trecut cu vederea.
Cuvintele mele însemnau pentru ea un fel de cimilitură. La fel ca tata, nu știa nimic despre puterile mele supranaturale.
Când eram copil, îmi dădusem seama că, dacă îi complicam viața spunându-i adevărul despre mine, acest lucru ar fi stresat-o în asemenea măsură, încât i-ar fi provocat moartea. Sau moartea mea.
Mama dusese o viață fără tensiuni, fără dispute. Nu accepta că avea vreo datorie sau vreo responsabilitate față de alții, ci numai față de ea.
Nu se considera egoistă. Susținea, ca să se justifice, că lumea cerea mult mai mult decât putea tolera ea.
Dacă ar fi acceptat viața cu toate conflictele ei, mama ar fi suferit o cădere psihică. Ca urmare, gestional lumea cu calculul rece al unui autocrat nemilos și-și păstra sănătatea ei prețioasă înfășurând în jurul ei înșiși un cocon de indiferență.
- Poate că ar trebui, pur și simplu, să discutăm puțin, i-am spus eu. Poate că o să-mi dau seama de ce am venit aici, de ce am crezut că mă poți ajuta.
Dispoziția ei se poate schimba într-o clipă.
Mama mă privi cu ochii mijiți, cu buzele strânse și lipsite de sânge, de parcă ar fi putut să mă gonească doar cu aspectul ei aprig.
În circumstanțe obișnuite, înfățișarea ei m-ar fi îngrozit.
Când își dădu seama că nu aveam s-o las prea repede să se bucure de liniștea din grădina cu trandafiri, mama spuse cu o voce colțuroasă și rece ca gheața:
- Știi, a fost împușcat în cap.
Această afirmație m-a dezorientat, dar mi s-a părut că are o legătură stranie cu atrocitatea ce urma să vină și pe care speram s-o împiedic.
- Cine? am întrebat eu.
- John F. Kennedy, răspunse mama, arătând spre trandafirul cu același nume. L-au împușcat în cap și i-au împrăștiat creierii.
- Mamă, am spus eu, deși folosesc rar acest cuvânt în discuțiile cu ea, de data asta e altceva. De data asta o să mă ajuți. Dacă n-o faci, vor muri oameni.
Poate că rostisem cuvintele cele mai puțin potrivite. Mama nu are capacitatea emotivă de a-și asuma responsabilitatea pentru viețile altora.
Apucă trandafirul pe care-l tăiase pentru mine, îl prinse de floare și-l smulse din mâna mea.
Pentru că nu-i dădusem drumul, tulpina alunecă printre degetele mele, iar un spin îmi înțepă buricul degetului mare și-i sfâșie carnea.
Mama mototoli floarea și o aruncă pe pământ. Îmi întoarse spatele și se repezi în casă.
Nu m-am lăsat. M-am luat după ea.
Mama se grăbea, iar eu mă grăbeam odată cu ea. Când ajunse la treptele verandei din spate, începu să alerge, iar poalele rochiei ei fâlfâiau ca niște aripi. Mama își ținea pălăria cu mâna, să nu-i zboare de pe cap.
Ușa de plasă se trânti în urma ei, iar mama dispăru în casă. M-am oprit pe verandă, neavând chef să merg mai departe.
Am strigat prin ușa de plasă:
- Nu plec. De data asta nu pot să plec. Nu am unde să mă duc.
Mama nu-mi răspunse. Dincolo de ușa de plasă, se întindea bucătăria. Era prea liniștită ca agitata mea mamă să se afle acolo. Mama se dusese undeva în adâncul casei.
- Sunt aici, pe verandă, am răcnit eu. O să aștept aici. Toată ziua, dacă-i nevoie!
Inima îmi bubuia. M-am așezat pe podeaua verandei, cu spatele la ușa de la bucătărie.
Mai târziu mi-am dat seama că se putea să fi venit în casa ei cu intenția subconștientă de a declanșa exact această reacție, îndrumând-o să apeleze la modul ei obișnuit de a se apăra față de orice responsabilitate. Pistolul.
Dar, în momentul acela, zăpăceala era tovarășa mea, iar limpezimea părea a fi imposibil de atins.
CINCIZECI ȘI TREI
Ghimpele se vedea ieșindu-mi din deget. L-am scos, dar înțepătura care sângera mă ardea de parcă ar fi fost unsă cu acid.
Într-un mod rușinos, mi-a fost milă de mine însumi, așa cum stăteam pe treptele verandei casei mamei mele, de parcă n-ar fi fost un singur ghimpe, ci toți ghimpii dintr-o coroană de spini.
În timp ce strângeam degetul mare și arătătorul ca să opresc sângerarea, am auzit vibrația arcurilor de la ușa de plasă.
Am auzit-o pe mama spunând din spatele meu:
- Pleacă!
Am privit prin umbra deasă a stejarilor, către grădina luminoasă cu trandafiri și i-am spus:
- Nu pot. Acum nu.
M-am uitat la ceas: 11:32 de minute. Încordarea mea n-ar fi fost mai mare dacă la încheietura mâini aș fi avut o bombă cu ceas.
Vocea ei devenise tensionată din cauza greutății poverii pe care i-o atârnasem în cârcă, povara amabilității și a grijii simple, omenești, pe care n-o putea căra.
- Nu tolerez așa ceva.
- Știu. Dar există ceva... nu sunt sigur ce... ceva... ceva ce poți face ca să mă ajuți.
Se așeză lângă mine, în capul scării. Ținea pistolul cu ambele mâini, îndreptându-l pentru moment către curtea umbrită de stejari.
Nu glumea. Pistolul era încărcat.
- Nu pot să trăiesc așa, zise ea. Nu vreau. Nu pot. Oamenii vor întotdeauna lucruri, îmi sug sângele. Voi toți vreți, vreți, lacomi și nesătui. Nevoile voastre... greutatea lor e ca un costum de oțel pentru mine, e ca și cum aș fi îngropată de vie.
Ani de zile - poate niciodată - nu insistasem atât de tare cum am făcut în ziua aceea de miercuri.
- Mamă, chestia cea mai nebunească este că, după mai mult de 20 de ani de porcărie din asta, în străfundul sufletului meu, acolo unde ar trebui să fie locul cel mai întunecat, există încă o scânteie de dragoste pentru tine. S-ar putea să fie doar milă, dar mă doare destul de mult ca să fie dragoste.
Mama nu dorea dragoste nici de la mine, nici de la altcineva. Nu voia să fie silită să dea ceva în schimb.
Declarația mea nesigură de dragoste o făcu să întoarcă pistolul spre ea însăși. Își apăsă țeava de gât, îndreptând-o ușor către bărbie, ca să-și poată zbura mai ușor creierii.
Poate să respingăă pe oricine vrea, cu cuvinte grele și cu indiferență rece, dar uneori aceste arme nu-s suficient de eficiente în relația noastră turbulentă. Chiar dacă nu o simte, recunoaște existența unei legături speciale între mamă și copil și știe că uneori aceasta nu poate fi ruptă decât prin măsuri foarte crude.
- Vrei să apeși pe trăgaci pentru mine? mă întrebă ea.
Ca întotdeauna, m-am uitat în altă parte. Ca și cum aș fi inhalat umbra stejarilor împreună cu aerul, ca și cum plămânii ar fi trecut-o în sângele meu, am simțit o umbră rece ivindu-se în încăperile inimii mele.
Ca întotdeauna când îmi feresc privirea, mama spuse:
- Uită-te la mine, uită-te la mine sau mă împușc în burtă, ca să mor încet și văitându-mă chiar aici, în fața ta.
Scârbit și tremurând, i-am acordat atenția pe care și-o dorea.
- Ai putea să apeși chiar tu pe trăgaci, rahat mic ce ești! Nu-i nicio deosebire față de faptul că mă faci pe mine să apăs!
N-am numărat - nici nu mă obosesc să-mi amintesc - de câte ori am auzit chestia asta până acum.
Mama mea e nebună. Psihologii ar putea să folosească un număr de termeni mai preciși și mai puțin pătimași, dar în Dicționarul Odd comportarea ei este descrisă drept nebunie.
Mi s-a spus că n-a fost întotdeauna așa. În copilărie, fusese blândă, jucăușă, afectuoasă.
Teribila schimbare avusese loc la vârsta de 16 ani. Începuse să aibă schimbări subite de dispoziție. Blândețea fusese înlocuită de o furie neîncetată, clocotitoare, pe care o putea controla cel mai bine când era singură.
Terapia și o serie de medicamente nu reușiseră să-i redea firea bună de dinainte.
Când, la 18 ani, refuzase să se mai trateze, n-a insistat nimeni să continue psihoterapia sau medicamentația, pentru că pe atunci nu ajunsese atât de disfuncțională și de amenințătoare, ca după ce împlinise 20 de ani.
Când tatăl meu o întâlnise, ea era suficient de morocănoasă și de periculoasă ca să-i placă. Iar când situația s-a înrăutățit, s-a pus chezaș pentru ea.
Mama n-a fost niciodată internată, pentru că stăpânirea ei de sine este excelentă. Toate manifestările de violență se reduc la amenințări cu sinuciderea, pe care le are doar în prezența mea, oferind lumii o față mai fermecătoare sau măcar rațională.
Pentru că are un venit care să-i permită o existență confortabilă, fără să fie nevoită să muncească și pentru că preferă o viață de pustnică, nu multă lume din Pico Mundo cunoaște adevărul despre ea.
Frumusețea excepțională o ajută și ea săși păstreze secretele. Majoritatea oamenilor tind să creadă numai lucruri bune despre cei care-s binecuvântați cu frumusețe. Ne e greu să ne imaginăm că perfecțiunea fizică poate să ascundă emoții nefirești sau o minte rătăcită.
Vocea ei deveni tot mai certăreață:
- Blestemată fie noaptea în care l-am lăsat pe idiotul de taică-tău să te zămislească în mine!
N-am fost șocat. Mai auzisem asta. Și altele mai rele.
- Ar fi trebuit să te smulg și să te arunci la gunoi. Dar cu ce m-aș fi ales în urma divorțului? Tu ai fost biletul câștigător.
Când mama face câte o criză de genul ăsta și mă uit la ea, nu văd ură, ci suferință, disperare, chiar teroare. Nu-mi pot imagina durerea și oroare de a fi ea.
- Rahat mic ce ești, încetează să-mi sugi sângele sau apăsă pe trăgaci!
Apoi mama coborî pistolul de la gâtul ei la sânul stâng, așa cum făcea întotdeauna, fiindcă pentru un fiu semnificația unui glonț în cap nu poate fi la fel de puternică precum a unei împușcături în inimă.
- Dacă nu mă lași singură, dacă nu încetezi pentru totdeauna să mă sugi, să mă secătuiești ca o lipitoare, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, apasă pe trăgaci și redă-mi pacea!
În minte îmi apăru rana din pieptul lui Robertson, așa cum mă bântuise de aproape 12 ore.
Am încercat să înec această imagine insistentă în mlaștina amintirilor din care se ridicase.
Mi-am dat brusc seama că de aceea venisem aici: ca s-o oblig pe mama să săvârșească ritualul plin de ură al amenințării cu sinuciderea, care era esența relației noastre, ca să mă confrunt cu vederea unui pistol apăsat pe sânul ei, ca să mă întorc, așa cum făceam întotdauna, ca s-o aud comandându-mi să fiu atent... apoi, scârbit și tremurând, să găsesc curajul să privesc.
În noaptea precedentă, în baia mea, nu fusese suficient de puternic pentru a examina rana din pieptul lui Robertson.
În momentul acela simțisem că era ceva ciudat cu rana aceea, că se putea afla ceva din ea. Dar, scârbit, privisem în altă parte și încheiasem la loc cămașa.
Îndreptând pistolul către mine, cu mânerul înainte, mama insistă furioasă:
- Hai, rahat nerecunoscător, ia-l, ia-l, împușcă-mă și gata sau lasă-mă singură!
11:35 arăta ceasul de la mâna mea.
Avea o voce răutăcioasă, de nebună, așa cum se întâmpla întotdeauna în asemenea momente.
- Am visat și am tot visat că o să te naști mort!
Tremurând, m-am ridicat în picioare și am coborât cu grijă treptele verandei.
În urma mea, mama răsuci cuțitul în rană așa cum numai ea știa:
- Tot timpul cât am fost gravidă am crezut că ești mort înăuntrul meu, mort și putrezit!
Soarele turna lapte opărit peste zi, fierbând o parte din albastrul cerului și lăsând laturile decolorate.
- Mort înăuntrul meu, repetă ea. Lună după lună nesfârșită, am simțit fătul putred care erai descompunându-se în pântecul meu, împrăștiind otravă prin trupul meu.
M-am oprit la colțul casei, m-am întors și m-am uitat la ea, bănuind că s-ar putea să fie pentru ultima oară.
Mama coborâse treptele, dar nu mă urmase. Brațul ei drept îi atârna vlăguit lângă trup, cu pistolul îndreptat spre sol.
Nu cerusem să mă nasc. Doar să fiu iubit.
- N-am nimic de dat, zise ea. Mă auzi? Nimic, nimic. M-ai otrăvit, m-ai umplut cu puroi și cu putreziciune de prunc mort, iar acum sunt distrusă.
I-am întors spatele, simțind că fac asta pentru totdeauna, și m-am îndreptat grăbit spre stradă.
Având în vedere moștenirea genetică și chinurile copilăriei, mă minunez uneori că nu-s nebun. Poate că sunt.
CINCIZECI ȘI PATRU
În timp ce conduceam mai iute decât permite legea, îndreptându-mă spre periferia orașului, încercam, fără să reușesc, să-mi izgonesc din minte orice gând despre mama mamei mele, bunica Sugars.
Pearl Sugars știuse că fiica ei era instabilă pishic, dacă nu chiar dezechilibrată mental, și că renunțase la tratament când avea 18 ani. Și mai știuse că sarcina și responsabilitatea creșterii unui copil urmau s-o afecteze atât de mult pe mama mea, încât avea să cedeze psihic.
Cu toate acestea, nu intervenise în favoarea mea.
E clar că se temea de fiica ei. Observasem de multe ori lucrul acesta. Schimbările subite de dispoziție ale mamei și furia ei o îngrozeau pe bunica.
Pe de altă parte, lui Pearl Sugars îi plăcea prea mult viața ei ca să se așeze undeva și că crească un nepot.
Putem să spunem, în apărarea ei, că bunica Sugars nu-și imaginase nici intensitatea cruzimii de care dădea dovadă mama față de mine, nici faptul că această cruzime nu înceta niciodată. Nu știa de pistol și de amenințările care mi-au marcat copilăria.
Deși i-am împărtășit lui Stormy toate celelalte secrete ale mele, pe acesta i l-am ascuns.
Pe când aveam 16 ani, Pearl Sugars mi-a propus s-o însoțesc în pelegrinările ei. De atunci am devenit ceea ce sunt: un om care vede morți, dar cu destule limite și cu responsabilități de care trebuie să se ocupe.
Nu am avut de ales și a trebuit s-o refuz.
Nereușind să îndepărtez aceste gânduri tulburătoare în timp ce ieșeam din Pico Mundo, am sosit la Biserica Cometelor care Șoptesc într-o stare de spirit potrivită pentru ambianța alcătuită din palmieri uscați și clădiri părăsite, pe cale să ajungă ruine.
Am parcat în fața barăcii metalice, acolo unde mă înconjuraseră cei 3 coioți. Animalele nu se vedeau.
În general, coioții sunt vânători nocturni. Se adăpostesc în vizuine întunecoase, răcoroase, în toiul căldurii de la amiază.
Nu se vedea nici prostituata moartă, cea care-i fermecase pe coioți. Speram că-și găsise calea de ieșire din lumea noastră, dar mă îndoiesc că sfaturile mele nepricepute și banalitățile spuse de mine o convinseseră să plece în altă lume.
Am luat din fundul pungii de plastic care-mi folosise drept valiză lanterna, foarfeca și pachetul de șervețele umede.
Când îmi făcusem bagajul, șervețele păruseră o alegere bizară, iar foarfeca, una și mai bizară. Probabil că știusem exact, în subconștient, de ce o să am nevoie de ele.
Când am coborât din mașină, arșița din Mojave concura cu liniștea de aici, o tăcere aproape perfectă, care nu mai putea fi găsită în altă parte.
Ceasul meu arăta că timpul nu încremenise: era 11:57 de minute.
Lumina din deșert, pătrundea prin ferestre, dar acestea erau atât de mici și atât de rare, încât aveam nevoie de lanternă.
Am mers pe coridorul murdar până la a patra ușă. Am intrat în camera roz, cândva un bârlog pentru păcatele aducătoare de profit, iar acum un crematoriu la foc mic.
CINCIZECI ȘI CINCI
În lipsa mea nu fuseseră acolo nici indivizi curioși, nici mâncători de stârvuri. Cadavrul zăcea acolo unde-l lăsasem.
Duhoarea era groaznică.
Căldura sufocantă și putoarea aveau puterea a 2 pumni în burtă. Am ieșit repede din încăpere și m-am dus pe coridor, încercând să respir, dar și să-mi stăpânesc senzația că voi vomita.
Deși nu pentru asta adusesem șervețelele, am deschis pachetul și am scos din el două bucăți. Hârtia umedă avea aromă de lămâie. Am rulat fâșiile îmbibate, făcând niște tampoane, pe care mi le-am vârât în nări.
Dacă respiram pe gură, nu mai simțeam mirosul cadavrului în descompunere. Când am intrat din nou în încăpere, am închis totuși gura.
Fără niciun chef, amîngenunchiat lângă cadavru. Am rezemat lanterna de el ca să văd mai bine.
Am tăiat șiretul și l-am aruncat deoparte. Foarfeca era suficient de ascuțită ca să spintece deodată cele trei straturi de cearșaf. Am tăiat cu răbdare și cu grijă, scârbit de posibilitatea de a măcelări mortul.
Când pânza căzu în lături de pe trup, mai întâi dezvălui fața cadavrului. Mi-am dat seama prea târziu că, dacă aș fi început de jos, aș fi putut să deschid giugiul până la gâtul mortului, ca să-i văd rana, evitând imaginea aceea hidoasă.
Timpul și căldura își făcuseră treaba lor urâtă. Fața era umflată, mai întunecată decât ultima oară când o văzusemși marmorată cu verde. Gura i se deschisese. La ambii ochi se formaseră cataracte de lichid lăptos, dar încă se distingea irisul de albul ochiului.
Când m-am întins peste fața mortului ca să tai giugiul de pe pieptul său, acesta îmi linse încheietura mâinii.
Am țipat, din cauza șocului și a dezgustului, m-am tras înapoi și am scăpat foarfeca.
Din gura căscată a individului se iți o masă neagră, agitată, o creatură atât de bizară în contextul acela, încât nu mi-am dat seama ce putea fi decât după ce ieșise complet.
Stând pe fața moartă a lui Robertson, făptura se sprijini pe cele 4 picioare din spate și spintecă aerul cu picioarele din față. O tarantulă.
M-am mișcat foarte iute, ca să nu-i dau ocazia să mă muște, și am îndepărtat cu dosul palmei păianjenul. Acesta căzu pe podea, sări în picioare și fugi într-un colț îndepărtat.
Când am ridicat foarfeca, pe care o lăsasem să cadă, mâna îmi tremura atât de tare, încât am lovit cu vigoare aerul înainte să fiu în stare să o folosesc.
Îngrijorat de faptul că în partea de jos a giugiului ar fi putut să se strecoare alte ființe, ca să cerceteze conținutul mirositor al acestuia, mi-am continuat treaba cu o atenție încordată. Am dezvelit trupul până la mijloc fără să întâlnesc alt mâncăcios cu 8 picioare.
Când tresărisem atât de puternic la vederea tarantulei, îmi sărise tamponul din nara dreaptă, iar după ce resturile de lichid cu miros de lămâie s-au evaporat, am putut să simt din nou duhoarea cadavrului, dar nu în toată puterea sa, pentru că am continuat să respir pe gură.
Am privit către colțul în care se furișase păianjenul și am văzut că nu mai era acolo.
Am cercetat îngrijorat încăperea. Apoi, în ciuda luminii slabe, am zărit făptura păroasă chiar în colțul din stânga, la un metru de podea, urcând încet pe peretele roz.
Șocat și prea grăbit ca să deschei cămașa mortului, așa cum făcusem în apartamentul meu, am tras, făcând nasturii să zboare. Unul m-a izbit în față, iar ceilalți au sărit pe podea.
Amintindu-mi de imaginea tulburătoare a pistolului pe care mama și-l lipise de sân, am fost în stare să îndrept lanterna asupra rănii. M-am silit s-o examinez cu atenție și am văzut de ce mi se păruse ciudată.
Am rezemat din nou lanterna de cadavru și am scos trei șervețele. Le-am pus unul peste altul, într-un teanc gros, și am îndepărtat încet clisa cleioasă care se scurgea din rană.
Glonțul găurise un tatuaj de pe pieptul lui Robertson, aflat chiar deasupra inimii. Dreptunghiul negru avea aceeași formă și aceeași dimensiune ca și cartela de meditație pe care o găsisem în portofelul lui. În centrul dreptunghiului se aflau două hielogrife roșii.
Aveam ochii împăienjeniți, eram nervos și amețit de atâta cofeină, așa că nu am înțeles imediat că desenul era cu capul în jos.
Când m-am mutat de lângă capul lui Robertson într-o parte, ochii aceia morți părură că se mișcă și că mă urmăresc pe sub cataractele semiopace, lăptoase.
M-am uitat după tarantulă. Dispăruse de pe perete. Am descoperit-o cu ajutorul lanternei pe tavan, îndreptându-se spre mine. A înlemnit, când a simțit lumina.
Am îndreptat raza spre tatuaj și am descoperit că acele hielogrife roșii erau de fapt două litere ale alfabetului, scrise caligrafic. T. A doua literă fusese parțial distrusă de glonț, dar eram sigur că e un M.
TM. Nu era un cuvânt, ci un acronimc. Mulțumită lui Shamus Cocobolo, știam ce înseamnă: „Tatăl Mincinoșilor”.
Robertson purtase numele stăpânului întunericului deasupra inimii sale.
Două litere. TM. Două litere pe care le întâlnisem în altă parte, recent....
Brusc, în mine mi-a apărut imaginea plină de viață a polițistului Simon Varner: la volanul mașinii de patrulare a poliției, în parcarea popicăriei, aplecat peste fereastra deschisă, cu brațul puternic rezemat de portieră, cu un „tatuaj de bande” de care zicea că nu e foarte mândru. Nu era ceva complicat, ca tatuajul lui Robertson, nu exista nicio asemănare stilistică. Niciun dreptunghi negru, cu scris roșu caligrafic. Doar un acronim cu litere mari negre. Î și încă ceva. Probabil ÎP.
Polițistul Simon Varner, de la Departamentul de Poliție din Pico Mundo, purta pe brațul său stâg numele aceluiași stăpân?
Dacă tatuajul lui Robertson îl însemna pe acesta cu unul dintre multele nume ale diavolului, atunci tatuajul lui Varner arăta că acesta face parte din același club.
Prin minte îmi trecură tot felul de nume ale diavolui: Satan, Lucifer, Ucigă-l Toaca, Belzebut, Tatăl Minciunilor...
Nu-mi veneau în minte cuvintele care să explice acronimul de pe brațul lui Varner, dar nu mă îndoiam că-l identificasem pe tovarășul de crime al lui Robertson.
Dar la popicărie nu fusese niciun bodac lângă Varner, așa cum fuseseră în jurul lui Robertson. Dacă l-aș fi văzut însoțit de o mulțime de bodachi, mi-aș fi dat seama ce monstru era.
Din cauză că polițiștii puteau lua amprente de pe ele, am strâns în grabă bucățile de ambalaj în care fuseseră înfășurate șervețelele și le-am vârât într-un buzunar al blugilor. Am luat foarfeca, m-am ridicat, am luminat tavanul cu lanterna și am descoperit tarantula chiar deasupra capului meu.
Tarantulele sunt timide. Nu atacă oameni.
Am fugit din cameră, am auzit păianjenul căzând pe podea cu un zgomot ușor, dar perceptibil, am trântit ușa între noi, am șters amprentele de pe clanță cu poalele tricoului, le-am șters și pe cele de pe ușa din față, apoi am plecat.
Din cauză că tarantulele sunt timide și pentru că nu cred în coincidențe, am fugit la mașină, am aruncat foarfeca și lanterna în punga de plastic, am pornit motorul și am apăsat pe accelerație.
CINCIZECI ȘI ȘASE
Nu ÎP. PÎ. Prințul Întunericului. Mi-am dat seama ce însemnau inițialele tatuate pe brațul lui Simon Varner chiar când am intrat în Pico Mundo.
Dacă la început aș fi fost tentat să-i las în pace, gândindu-mă că nu sunt decât niște tâmpiți care se joacă de-a diavolul, gândul acela mi-a trecut în clipa când am găsit suvenirele din cutiile de plastic din congelator.
Acum, bănuind identitatea colaboratorului lui Robertson, m-am lăsat în voia darului meu supranatural, ca să mă conducă la el.
În starea asta, las gândurile să-mi zboare aparent la întâmplare. De data aceasta, mi-am amintit de sora ai mare a mamei, Cymry, pe care n-am întâlnit-o niciodată.
Mama spune că Cymry e căsătorită cu un cehoslovac al cărui prenume este Dobb. Tata susține că Cymry n-a fost niciodată măritată.
Niciunul din părinții mei nu-i demn de încredere. Totuși, în acest caz, înclin să-i dau dreptate lui tata și cred că nu am niciun unchi, nici cehoslovac, nici de altă origine.
Tatăl meu spune că Cymry e cam ciudată, dar nu vrea să adauge nimic în plus. Afirmațiile sale o enervează pe mama, care neagă că Cymry ar fi o ciudățenie și spune că e un dar de la Dumnezeu.
Dar și acest lucru este bizar, având în vedere că mama își trăiește viața cu convingerea fermă că Dumnezeu nu există.
Când am întrebat-o prima oară pe bunica Sugars despre misterioasa sa fiică mai mare, a izbucnit în lacrimi. Nu o mai văzusem plângând până atunci. În ziua următoare, cu ochii încă roșii, a pornit iarăși la drum, căutându-și norocul la pocher în cine știe ce locuri îndepărtate.
Când am întrebat-o a doua oară despre Cymry, s-a înfuriat pe mine pentru că am continuat să mă interesez de problemă. Nu o mai văzusem furioasă până atunci. Apoi a devenit rece și distantă. Nu se mai purtase așa cu mine până atunci, iar reacția ei mi-a amintit foarte mult de mama mea.
După aceea n-am mai întrebat niciodată despre Cymry.
Bănuiesc că-i închisă în vreun ospiciu, undeva, și ținută în frâu cu ajutorul medicamentelor. S-ar putea ca mătușa mea să-mi semene. Dar probabil că, spre deosebire de mine, în copilărie nu-și ascunsese darul special.
Poate de aceea bunica Sugars nu lăsase, din câte știu eu, nicio moștenire, în ciuda câștigurilor ei la pocher. Presupun că lăsase un depozit bancar, din care să fie plătită îngrijirea lui Cymry.
În decursul anilor, tatăl meu scăpase anumite informații care mă făcuseră să deduc că, pe lângă al șaselea simț - oricare ar fi fost acesta - Cymry avea și un defect fizic. Cred că ea îi speria pe oameni nu numai prin lucrurile pe care le spunea, ci și prin modul în care arăta.
O visez din când în când pe mătușa Cymry. Nu-s vise profetice. Sunt pline de dor. Și de tristețe.
Acum, la ora 12:01 minute, visând cu ochii deschiși la Cymry, dar extrem de conștient de trecerea timpului, mă așteptam să-l găsesc pe polițistul Simon Varner fie în vecinătatea popicăriei, fie a multiplexului, unde filmul cu câinele avea să înceapă puțin după ora 1. În loc de asta, am condus, surprinzător, către mallul Green Moon.
Ceea ce am văzut acolo era neobișnuit pentru o zi de miercuri,vara: parcarea era înțesată. Un afiș gigantic îmi reaminti că reducerile de vară începuseră la ora 10 dimineața și aveau să continue până la sfârșitul weekendului.
Ce mulțime!
CINCIZECI ȘI ȘAPTE
Instinctul m-a condus către supermarketul de la capătul din nord. Am ocolit prin partea din spate și am parcat lângă o rampă lată de coborâre, care ducea la platformele de descărcare de la subsol, unde livrau marfa camioanele.
La 3 locuri de mine se afla o mașină neagră cu alb, a poliției. Nu se vedea niciun polițist.
Dacă aceasta era mașina lui Varner, atunci el se afla deja în magazin.
Îmi tremurau mâinile. Butoanele telefonului meu celular erau mici. A trebuit să formez de 2 ori numărul de la Burke&Bailey.
Intenționam să-i spun lui Stormy să plece imediat de la serviciu, să iasă din magazin pe cea mai apropiată ușă, să se ducă direct la mașina ei și să plece repede, să se ducă oriunde, numai să plece.
În timp ce telefonul suna, l-am închis. Se putea ca în momentul acela să nu fie destinat ca drumul lui Stormy să se intersecteze cu al lui Varner, dar, dacă o convingeam să iasă de acolo, putea fi zărită de polițist chiar în clipa în care își scotea pistolul și deschidea focul.
Îi era sortit să fie cu mine. Ca dovadă, avem cartonul din mașina de ghicit viitorul. E atârnat deasupra patului lui Stormy. Mumia Țigăncii ne-a dat doar pentru un sfert de dolar ceea ce alt cuplu n-a putut să cumpere, indiferent cât a plătit.
Logic ar fi ca - dacă n-aș face nimic - Stormy să fie în siguranță. Dacă își schimba planurile la îndemnul meu, putea să modifice destinul ei și pe al meu. Trebuia să ai încredere în soartă.
Responsabilitatea mea era nu s-o avertizez pe Stormy, ci să-l opresc pe Simon Varner înainte să fie gata să-și pună planul în acțiune, înainte să ucidă pe cineva.
Aici urmează clasicul e-mai-ușor-de-spus-decât-de-făcut. El era polițist, eu nu eram. El avea cel puțin o armă de foc, eu nu aveam. Era mai înalt decât mine, mai puternic, fusese instruit cum să pună la punct un cetățean agresiv. Se bucura de toate avantajele - cu excepția celui de-al șaselea simț.
Pistolul care-l omorâse pe Robertson era vârât sub scaunul șoferului. Îl pusesem acolo noaptea trecută, cu gândul să mă descotorosesc de el mai târziu.
M-am aplecat, am scotocit sub scaun, am găsit arma și am scos-o. M-am simțit ca și cum aș fi dat mâna cu moartea.
După mai multe încercări, am descoperit cum să scot încărcătorul. Acesta conținea nouă cartușe. Din alamă lucitoare. Încărcătorul era aproape plin. Singurul cartuș care lipsea era cel care-i făcuse gaură în piept lui Robertson.
Am vârât încărcătorul înapoi în pistol. A scos un clinchet și a intrat la locul lui.
Pistolul mamei mele are siguranță. Când o tragi, apare un punct roșu.
Pistolul ăsta nu avea ceva asemănător. Poate siguranța fusese introdusă în trăgaci și era nevoie să apeși de două ori ca să tragi.
Inima mea nu avea nicio siguranță. Bubuia de zor.
Mă simțeam de parcă dădeam mâna cu moartea - cu moartea mea.
Cu pistolul în poală, am luat telefonul și am format numărul particular al lui Wyatt Porter, nu cel al departamentului de poliție.
Butoanele păreau că se micșorează. Am reușit totuși să formez numărul corect din prima și am apăsat pe butonul de apel.
Karla Porter răspunse la al treilea țârâit. Îmi spuse că se afla încă în anticamera de la Secția de terapie intensivă. I se permisese să-și vadă soțul de 3 ori, câte 5 minute de fiecare dată.
- Ultima dată era treaz, dar foarte slăbit. Știa cine sunt. Mi-a zâmbit. Dar nu era în stare să vorbească prea mult, și nu în mod coerent. Îl țin semisedat, ca să-i ușureze vindecarea. Nu cred că o să spună prea multe până mâine.
- O să se facă bine? am întrebat eu.
- Doctorii așa spun. Iar eu am început să-i cred.
- Îl iubesc, am spus eu, cu o voce sugrumată.
- Oddie, el știe asta. Și el te iubește. Îi ești ca un fiu.
- Să-i spui că-l iubesc.
- O să-i spun.
- O să mai sun, i-am făgăduit eu.
Am închis telefonul și l-am lăsat să cadă pe scaunul din dreapta mea.
Șeful poliției nu mă putea ajuta. Nimeni nu mă putea ajuta. Nu exista nicio prostituată moartă și tristă care să-i potolească acestui coiot furia ucigalp. Eram doar eu.
Intuiția îmi spuse să nu iau pistolul. L-am strecurat iarăși sub scaun.
Când am oprit motorul și am ieșit din mașină, soarele aprig era atât ciocan, cât și nicovală, forjând lumea între el însuși și oglindirea sa.
Magnetismul psihic funcționează și când merg pe roți și când merg pe picioare. Am fost condus către rampa pentru livrări. Am coborât în răcoarea platformelor de descărcare subterane.
CINCIZECI ȘI OPT
Garajul și platforma de descărcare de la subsol, folosite doar de angajații mallului, aveau tavan scund și ziduri nesfârșite din beton cenușiu, reproducând atmosfera sumbră și macabră a unui mormânt.
Echipe de muncitori descărcau mărfurile abia sosite, iar angajații grăbiți ai depozitelor le luau ca să le transporte în prăvălii, după închiderea acestora.
Am trecut printre cărucioare, rastele, lăzi, cutii și containere pline că mărfuri, cu tot ce vrei, de la rochii de seară și electrocasnice la articole de sport. Parfumuri, costume de înot, ciocolată pentru grumanzi.
Nu m-a întrebat nimeni că căutam acolo, iar când am luat dintr-o ladă o bâtă de baseball de lemn, nimeni nu mi-a spus s-o pun la loc.
În altă ladă am văzut bâte de aluminiu, goale pe dinăuntru. Nu erau ceea ce căutam. Preferam o bâtă cu greutate. Voiam ca instrumentul să aibă un anumit echilibru. Poți să rupi mai bine un braț folosind un ciomag din lemn, poți să zdrobești mai ușor un genunchi.
Poate că aveam nevoie de o bâtă de baseball, poate că nu. Faptul că eram aici părea să sugereze că aveam să regret mai târziu dacă nu profitam de ocazie să iau o bâtă.
În timpul liceului, baseballul a fost singura activitate extrașcolară pe care am avut-o.
Deseori, elevatoare și cărucioare electrice încărcate își anunțau apropierea cu piuituri ușoare și cu claxonări muzicale. Mă dădeam din calea lor, dar continuam să merg, cu toate că nu aveam idee încotro mă îndreptam.
În vedeam în minte pe Simon Verner. Figura blândă. „PΔ pe antebrațul stâng. Trebuia să-l găsesc pe ticălos.
O ușă dublă, foarte lată, dădea într-un coridor cu podea goală din ciment și cu pereți de ciment vopsit. Am ezitat, m-am uitat la dreapta, am cotit la stânga.
Mă ustura stomacul. Aveam nevoie de un pansament gastric.
Aveam nevoie de o bâtă mai mare, de o vestă antiglonț și de sprijin, dar nu aveam nimic din toate astea. Am continuat să merg mai departe.
Pe partea dreaptă a coridorului se aflau uși ce dădeau în tot felul de încăperi. Majoritatea aveau inscripții: „BAIE”, BIROU DE EXPEDIERE”, „BIROU DE ÎNTREȚINERE”.
„Caută-l pe Simon Varner! Figura blândă. Prințul Întunericului.” Simțeam cum mă trage spre el.
Am trecut pe lângă 2 bărbați, pe lângă o femeie, pe lângă un alt bărbat. Ne-am zâmbit și am dat din cap. Niciunul dintre ei nu părea că se întreabă unde avea loc meciul, cât era scorul, din ce echipă făceam parte.
Am ajuns curând la o ușă pe care scria: „PAZĂ”. M-am oprit. Nu mi se părea în regulă... și totuși era.
Când instinctul funționează, știu de obicei când am ajuns. De data asta am simțit că ajunsesem. Nu pot să explic în ce consta diferența, dar exista.
Am pus mâna pe clanță, dar am ezitat.
Mi-am amintit cuvintele rostite de Lysette Rains, la petrecerea dată acasă la șeful poliției:
- Eram o simplă manichiuristă, acum sunt artist specializat în îngrijirea unghiilor.
Chiar de mi-ar fi fost viața în jos - și nu era exclus, având în vedere că aveam să mă arunc în foc, în cine știe ce fel de foc - nu-mi dădeam seama de ce mă gândisem la Lysette în împrejurarea aceea.
Vocea ei mă bântui din nou:
- Durează ceva timp până-ți dai seama că trăim într-o lume singuratică, iar când îți dai seama... atunci viitorul te sperie.
Mi-am luat mâna de pe clanță.
Am făcut un pas într-o parte a ușii.
Instinctul meu e un antrenor care căștigă meciurile, și când mă îndeamnă: „Dă-i drumul”, nu-l contrazic, spunându-i că nu-s pregătit pentru meci.
Am apucat bâta cu amândouă mâinile, am luat poziția de lovire și am murmurat o rugăciune către Mickey Mantle.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu