Nopți albe pentru Minerva, Rodica Ojog-Braşoveanu

                                                 1-6
                                   1.

                Victima fusese găsită într-o râpă, la câţiva kilometri de orăşel. 

    Şeful de post, un sergent major mustăcios cu aer de Poilu - nici măcar francezii n-ar fi putut inventa un exemplar mai clasic - respira anevoie, privind morocănos cadavrul. Medicul Alexandru Morogan ştia că în fond e nedumerit şi consternat. 

    Localitatea, o urbe măruntă împlântată la poalele muntelui, nu cunoştea evenimente mari, tragediile se consumau în parametri domestici şi biologici, isprăvind rar la tribunal şi cel mai adesea la cimitirul Buna Vestire din coasta târgului. Oamenii paşnici şi cazanieri se mulţumeau cu o existenţă domoală, cu ceasurile petrecute la televizor şi în frizeria lui Mişu Postolache unde croşetau bârfă subţire. Se simţeau înţelepţi, contemplând viața din spatele perdelelor dantelate, raţionali pentru că stingeau lumina la primul surâs al luceafărului şi pliveau duminica petece de grădină năpădite de iederă, glicină şi flori albastre de munte.

    - E inginerul Trăilescu, rosti într-un târziu şeful de post.

    Din pricina emoţiei, glasul răzbi gâjâit într-un tril ciudat, de parcă sunetele ar fi alunecat pe rulmenţi.

    Morogan îşi ciupi uşor obrazul stâng. Un gest caracteristic când se simţea în încurcătură.

    - Mda... aşa s-ar părea...

    Vestonul cenuşiu cu dungi purpurii era de neconfundat, i-l adusese un văr care
lucra în Siria şi stârnise invidia unanimă a cetăţenilor din oraş născuţi după Conferinţa de la Yalta.

    Adăugă, cercetând chipul mutilat cu sălbăticie - ai fi zis că agresorul folosise o ghioagă - trupul literalmente ciopârţit:

    - Miroase a răzbunare...

    Șeful de post ridică ochii nedumerit:

    - Răzbunare... Răzbunare sau poate pur şi simplu sadism. 

    Sergentul major rezemă trunchiul unui frasin. Decise greoi:

    - Am să telefonez la Centru.

    Trăilescu era inginer şef la uzina de avioane şi nu trebuia să fii un subtil, ţinând seama de figurile misterioase ale iniţiaţilor şi paza extraordinară, ca să intuieşti cam cu ce-şi omoară băieţii vremea pe acolo.

    - Da, cred că aşa şi trebuie procedat, făcu medicul pe gânduri. Ai dreptate.

    Soarele suliţa frunzişul, tăind văzduhul cu foarfeci de aur.

                                                   2.

                                  - Auzi, Dobrescule? Știi la ce m-am gândit?

    Locotenentul se crispă. De câte ori Minerva avea idei, calcula reflex în ce măsură l-ar putea afecta direct. Îi zvârli o privire prudentă. Se uita la el încântată, aproape triumfătoare, şi fesul roşu - se spălase pe cap - balansa un canaf cât portocala.

    - Îţi dau voie să ghiceşti de trei ori.

    Locotenentul îşi înfipse unghiile în genunchi stăpânindu-şi oftatul. Pe tabla neagră, din colţul odăii, rânjeau semne apocaliptice - trigonometrie? algebră? habar n-avea, şi nici nu tânjea să afle vreodată - papagalul imperial Keops se fudulea bălăngănindu-şi ca o pendulă capul de jăratec. Spiridon, caniche-ul isteric al Minervei, i se căţărase pe genunchi şi-l trăgea de mânecă cerşind dezmierdări.

    Încercând să câştige timp, locotenentul îi mângâie ciuful, apoi îl trase de coadă.

    Maiorul Minerva Tutovan strâmbă din nas. Era lung, subţire, ţâşnind suliţă de sub bretonul lucios.

    - Nu iese, te asigur. Ei, ce faci? Nu ghiceşti?

    Locotenentul îşi muşcă buzele. N-avea să scape de întrebările, „ghicitorile" şi exerciţiile Minervei, nici la optzeci de ani. Îi fusese cândva profesoară de matematică - era poreclită Samuraiul - dar după o vreme Minerva abandonase învăţământul şi Dobrescu obişnuia să afirme că cine vorbeşte de suplicii fără s-o fi cunoscut pe Minerva, e lipsit de simţul realităţii. 

    Foştii ei elevi, cu excepţia celor ce concurau la premiul Nobel, puteau să fie incluşi fără verificări suplimentare în calendarele bisericeşti la rubrica mucenici şi dacă aveau coşmaruri, urlând în mijlocul nopţii „mamă, mi-e frică!", ei bine, pricina nu trebuia căutată prea departe. Cine avea să uite extemporalele fulger de 15 minute, întrebările „ajutătoare" pentru bun simţ matematic, ironiile sângeroase şi ochiul de lynx al Minervei la teze? Nu copia nimeni şi cel mai slab elev al ei putea candida la politehnică fluierând Dunărea Albastră.

    Când, proaspăt absolvent al facultăţii de Drept, fusese repartizat sub ordinele maiorului Minerva Tutovan, Dobrescu rezemase zidul. Habar n-avusese că Samuraiul părăsise învăţământul şi, clipind năuc, îşi zise că, la urma urmelor, bunicu-său, un tip mistic, ştia ce spune: „Blestemul, ca şi boala, fătul meu, nu te leapădă până nu ostenesc"...

    Da, asta era, un blestem! Pentru Minerva, locotenentul rămăsese tot elevul Dobrescu Vasile. Exerciţiile de algebră şi trigonometrie, problemele de geometrie fuseseră înlocuite cu altele, de intuiţie, perspicacitate şi bun simţ.

    - Aştept, Dobrescule! La ce m-am gândit?

    Locotenentul îşi frângea degetele frunzărind ipotezele cele mai năstruşnice. În fond, te puteai aştepta la orice din partea Minervei: să se angajeze zburătoare la circ, să-şi cumpere un cal pe care să-l cazeze în dormitor - puţin îi păsa de vecini sau deputatul de stradă - ori să întreprindă o expediţie în jungla Amazoanelor. 

    Cu un an în urmă, îşi petrecuse concediul într-o cotigă trasă de o mârţoagă. Le închiriase de la un C.A.P. şi o însoţise mătuşă-sa Caliopi, o bătrână de şaptezeci de ani care în recreaţii făcea yoga şi studia limba persană, iar când era ocupată exaspera vecinii. Pretindea că îndeletnicirile respective îi stimulează ficatul şi, mai nou, îi asasina pe salariaţii TAROM-ului solicitând înscrierea la un curs de paraşutişti.

    - Tot n-ai ghicit?

    Maiorul Minerva Tutovan îşi pierduse răbdarea. Ochii negri şi rotunzi străluceau ca nişte faruri, colţurile buzelor zvâcneau pe obrazul de Pinocchio. Dobrescu îşi drese glasul.

    - Nu... N-am ghicit...

    - Ca de obicei... 

    Oftă cu aerul omului deprins să îndure şi să ierte, apoi explodă:

    - Am de gând să-mi scriu memoriile.

    Locotenentul, pălit cu leuca, căscă ochii şi se agăţă de braţele fotoliului.

    „Asta ar fi culmea! După exerciţii şi paraexerciţii de algebră, geometrie, perspicacitate şi etc, başca rapoarte şi superrapoarte - cazuri tipice, atipice, clasice şi suprarealiste - mă pune acum să-i fac şi compuneri..."

    Minerva îl măsură sâcâită:

    - Te holbezi de parcă ai fi înghiţit un cartof fierbinte... Fii liniştit, băiete! Nu te pun să colaborezi... Cum ţi se pare ideea?

    - Ăăă... Da... excelentă.

    - Nu-i aşa?

    Dobrescu se grăbi să aprobe dând energic din cap şi din mâini.

    - Toate ideile dumneavoastră sunt excelente. Aveţi totdeauna dreptate, nu vă înşelaţi niciodată...

    - Mai mult de trei ori pe zi! Stai jos, Dobrescule! Ţi-am cerut o părere, nu să faci gimnastică. Apropo...

    O întrerupse telefonul. Trecu în dormitor şi locotenentul îşi prinse tâmplele fierbinţi în palme. Privea fără să vadă ciorapul portocaliu agăţat din rezoane estetice în ghimpii unui cactus bătrân. Alături, împopoţonat cu ciucuri şi şnururi de aur, ridica gâtul un cimpoi, cadoul inspectorului Stanley de la Scotland Yard, pe care Minerva îl ajutase în detectarea unei reţele de traficanţi de droguri. 

    Minerva exersa din când în când - făcea parte din specia celor care-şi imaginează că nimic nu e imposibil, trebuie doar să te străduieşti puţin - scoţând din minţi un cartier întreg. Vreo două familii de la etaj abandonaseră o luptă inegală, făcând schimb de locuinţă în perioada în care Minerva se afla în concediu. Fericit peste măsură se simţea doar vecinul de la parter, un tip cu o concepţie foarte personală asupra existenţei. Îi aducea flori săptămânal asigurând-o recunoscător că nimic nu egalează în dulceaţă sunetele cimpoiului.

    - Ai adormit?
Locotenentul tresări şi ţâşni reflex în picioare.

    - Scuzaţi-mă... meditam.

    - Hm, ai grijă să nu devină un tic nervos. Plecăm la P... Trăilescu, inginerul şef de la uzina de avioane, a fost asasinat.    

                                                              3.

                         Ideea de a-mi scrie memoriile mi-a venit în ziua când am împlinit patruzeci de ani. Da, am împlinit patruzeci de ani şi zece de când lucrez ca anchetator. Cred că am rezolvat mulţumitor circa treizeci de dosare - ca să fiu cinstită, în vreo opt sau nouă am avut noroc - de altele prefer să nu-mi amintesc... Intenţionam „să-i dau cep" - expresia tânărului meu colaborator Dobrescu - în concediu. O fac cu câteva săptămâni înainte. 

    Cunosc bine P., orăşelul spre care mă îndrept, iar mulţi dintre locuitorii săi îmi sunt prieteni. Gândul că-i voi revedea mă stimulează în mod ciudat.

    Îmi freamătă degetele, pur şi simplu am chef să scriu despre oamenii aceştia.

    Cum n-am fost în viaţa mea formalistă, nu văd raţiunea pentru care m-aş împiedica acum de fleacuri. În consecinţă, puţin îmi pasă de cronologie, îi dau cu tifla.

    De ce trebuie să încep neapărat cu prima anchetă? Mă voi ocupa de cea mai năstruşnică...

    Aşadar, în P. mi-am petrecut cu ani în urmă o convalescenţă destul de sinuoasă.

    Sunt o citadină înrăită, dar trei gripe asiatice contractate consecutiv şi întoarcerea mătuşii Caliopi din concediu m-au decis să-mi fac valiza şi să mă îndrept spre orăşelul de la poalele munţilor. Mi-aduc aminte că îndată ce am ajuns - ţinând seama de recomandările medicului „aer, aer, cât mai mult aer" - mi-am pus treningul, o pereche de sandale, mi-am luat pledul, o carte şi inima în dinţi, şi am intrat în grădina gazdei. O verişoară îmi spusese cândva că umbra nucului e cea mai dulce. N-a precizat însă cum poate fi şi identificat. În sfârşit, mi-am întins pătura sub pom. 

    Afirmând că sunt o citadină, nu înseamnă că aş rămâne insensibilă în faţa unui peisaj frumos. Dar după ce-l admir vreme de cinci minute, am certitudinea că nu poate să-mi fi scăpat un singur amănunt, după care problema îşi pierde interesul. Stând deci sub nuc cale de vreo jumătate de oră, am tras câteva concluzii care mi-au servit ulterior în viaţă. Cine pretinde că pajiştea e un aşternut moale înşiră baliverne, iar cei ce cântă aerul înmiresmat sunt în tandem cu ăilalţi. În orice caz, nu i-am auzit pomenind despre viespi, furnici, tăuni şi urechelniţe, toate extrem de familiarizate cu anatomia corpului omenesc.

    Orăşelul însă, curat, de un idilic particular, l-am îndrăgit din prima clipă. Mai toate casele sunt din cărămidă, au câte o mică verandă, acoperişuri cu olane argintii şi le lipsesc vecinii de la etajul întâi. Tufe de hortensii roz şi brumării - nicăieri n-am văzut hortensii atât de mari şi atât de frumoase - oferă umbră grea câinilor proprietate personală de lângă cerdac. 

    În centru se află aşezate, jur împrejurul unei pieţe rotunde, cu un ceas la mijloc, clădirile cele mai importante: sfatul popular, biblioteca, noul supermagazin şi liceul Alexandru cel Bun. Orologiul, pretind prietenii mei, s-a oprit la 14 iulie 1950, orele 14 şi 31 exact, în momentul când medicul veterinar Caracaş a fost văzut înghiţind primul pahar cu apă din carieră.

    În curtea liceului, edilii de altădată au ridicat o statuie în memoria primului director al colegiului, D.D. Teodorescu. Localnicii desemnează locurile în formulă succintă: vizavi de D.D.T., la dreapta lui D.D.T. sau în casa din stânga lui D.D.T. În spatele liceului s-a ridicat acum câţiva ani un complex de blocuri pentru salariaţii uzinei de avioane care se află la câţiva kilometri de oraş. Arhitectul trebuie să
fi fost un tip deştept. N-a construit zgârie-nori şi nici cazemate, clădirile încadrându-se perfect în peisaj.

    Mai există un parc, mândria legitimă a cetăţenilor din P., unde primăvara au loc de obicei festivalurile brigăzilor artistice din judeţ, iar către vară, când iarba aşterne covor moale, festivaluri în doi.

    Oamenii din P. au obiceiuri patriarhale. Preţuiesc lucrul de mână, serile petrecute la televizor ori la cenaclul literar, şi schimbul de opinii despre concetăţeni, care are loc la cooperativa Igiena, unde e responsabil Mişu Postolache. Clădirea n-are etaj, şi-i situată chiar în faţa pieţii. Înăuntru se află un perete plin de oglinzi, două scaune, o  consolă enormă de marmură umplută cu pomezi, apă de colonie, cremă de ras, flacoane after shave. Canarii din colivii umplu frizeria de larmă. Lângă uşă atârnă cureaua pe care Mişu Postolache îşi ascute bricele şi o cutie albă de lemn cu emblema Crucii Roşii, întrebuinţată o singură dată, când coana preoteasă s-a decis să-şi extragă molarul la un om de meserie.

    Fotografia înrămată a unui străbun, pieptănat cu cărare la mijloc şi mustaţă a la Clemenceau, domină încăperea. Antrenorul echipei locale de fotbal, Vasile Dunăreanu - un tip extrem de preţios pentru localnici în momentele dificile când trebuie să dea un exemplu - pretinde că individul din fotografie ar fi Mussolini într-o variantă balcanică, dar toate lumea ştie că nu e decât una din răutăţile sale obişnuite.

    Când am aflat că Mişu Postolache este amestecat în toată tevatura provocată de asasinarea lui Trăilescu, nu m-am putut împiedica să zâmbesc. E un om grozav de drăguţ, incapabil să treacă pe lângă o încurcătură fără să se vâre până la subţiori în ea.

    Hm, din nefericire, cunosc destui care-i seamănă...

    Povestea începe deci într-o duminică, la începutul lunii iunie 1960... Am sosit în P. dimineaţa, pe un soare strălucitor. Strălucitor şi atât! Îmi scriu memoriile, nu fac poezie...

                N-am găsit mare lucru în locuința lui Trăilescu.

    Cred în ceea ce se numeşte „psihologia interiorului" - Doamne, cât îl torturez pe Dobrescu în privinţa asta, punând uneori întrebări la care nici măcar eu nu am răspuns - dar nu o dată am dat peste decoruri mute. E cazul inginerului şef de la uzina de avioane. În viaţa mea n-am văzut o casă mai lipsită de semnificaţie, un decor mai ermetic. M-am plimbat o oră prin cele două încăperi, am scotocit fiecare sertar, am răsfoit toate cărţile din bibliotecă - tehnică, săracă şi eterogenă - am încercat să-i „interpretez" obiectele şi mobila. Poate aparţine la fel de bine unui individ care trăieşte în provizorat - „azi, mâine mă mut, oi vedea după aia", unui înţelept - „mă mulţumesc cu strictul necesar" sau unui filosof: „tot murim, nimeni nu ia nimic pe lumea ailaltă..."

    Inventarul: un şifonier şi un birou, două fotolii, un divan şi o bibliotecă. Evident, aragazul şi frigiderul, două fotografii şi un stilet turcesc, amintire sau cadou întâmplător „made in Istanbul".

    Echipa operativă de la judeţ n-a relevat nimic interesant. Procurorul, un tip cu bărbie de buldog, mă informează despre existenţa unei scrisori. A găsit-o pe biroul victimei. Ciudat, a fost scrisă de mână - tipul ori e inconştient ori se crede invulnerabil, mai apărat ca între zidurile unei fortăreţe - şi expediată prin poşta locală.

    Rândurile sunt seci, dar pline de miez.

    5 iunie 1960... Remember

    Îmi fac iute socoteala că suntem în 7 şi mă întorc spre procuror:

    - Aveţi idee ce s-a „aniversat" la 5 iunie?

    Îşi strâmbă colţurile gurii, ridică din umeri.

    - Habar n-am. Am sosit cu o oră înaintea dumneavoastră. Până acum am tras o singură concluzie care mi se pare certă. Întâmplător, sau atras într-o cursă, Trăilescu a plecat de bună voie de acasă.

    - Poate nici n-a mai apucat să treacă pe aici.

    - Foarte posibil. Vecinii nu semnalează vizita vreunui străin - e o aşezare în care oamenii observă dacă ţi-ai schimbat şireturile la pantofi sau ai trimis o ilustrată la Câmpulung unde toată lumea ştie că n-ai neamuri - în casă n-a fost mişcat un singur obiect.

    - Ce spune medicul legist?

    - Victima a decedat acum două sau trei zile. Lovituri combinate - cuţit şi obiecte contondente care au declanşat un atac de cord. Avem de-a face probabil cu un sadic. O sugerează numărul loviturilor aplicate cadavrului şi figura stâlcită.

    - E însurat?

    - Da. Nevastă-sa însă-i la tratament la Vatra Dornei. Dispariţia ne-a semnalat-o conducerea uzinei.

    Îl privesc. E plictisit, aproape de pensie şi practic nu mai are chef de nimic. Nu-i poţi reproşa ceva anume. Poate doar profesionalismul sec. Aş fi preferat mai puţină meserie şi mai mult elan, o anume bucurie de a trăi sau pe amândouă.

    Procurorul îmi zâmbeşte trist. Are probabil o intuiţie ieşită din comun.

    - Sunteţi încă tânără...

    Tresar. Nu-mi place să mi se citească gândurile. Îi fac semn lui Dobrescu şi ieşim. Cafeneaua, adevărata cafenea a târgului, e cooperativa Igiena. Aici afli mai multe decât ai putea intui studiind zece dosare la o lampă de birou cu capişon metalic.

                                               4.

                        Doctorul Alexandru Morogan îşi privea în oglindă obrazul săpunit. Nasul uşor încovoiat, răsărit din spuma parfumată, părea extrem de mare. Sub sprâncenele groase, castanii ochii aveau o sclipire veselă.

    Aşezat neglijent pe braţul celuilalt fotoliu, antrenorul Vasile Dunăreanu îşi bălăbănea piciorul. Era devreme, abia nouă dimineaţa, şi muşterii obişnuiţi încă nu dăduseră năvală. Peste un ceas, frizeria avea să fie plină. Dunăreanu deschise braţele încordându-şi trupul suplu, numai muşchi. Purta dangarezi şi o cămaşă roşie de flanel, ghete comode din antilopă. Căscă cu poftă, vorbind nedesluşit.

    - Hohă! Nu cred un singur cuvânt, e bine?

    Postolache, responsabilul cooperativei, se opri consternat cu briciul în aer. Când se enerva, ochii şaşii se repezeau spre rădăcina nasului. Era mic de statură, slăbuţ, aproape sfrijit şi din spate putea fi lesne confundat cu un elev de paisprezece ani.

    Amicii îi spuneau Tarzan. Când îl văzu răţoindu-se la Dunăreanu, doctorul Morogan începu să râdă.

    - Cum nu crezi, domnule?! Adică ce zici dumneata, că eu, dumnealui, un târg întreg care a văzut cadavrul suntem maniaci, mitomani ori scăpaţi din balamuc?

    Dunăreanu îşi înăbuşi un căscat fals:

    - O fi troscăit vreo două-trei coniace şi-a alunecat în râpă. Hai să fim serioşi! Crimă într-un oraş nenorocit unde de o sută de ani nu se întâmplă nimic. Singurul fiu al urbei care intră în istorie e mielul cu cinci picioare al coanei Victoriţa. Da' a decedat şi ăla...
    - Ştii bine, surâse doctorul Morogan, că Trăilescu nu bea niciodată. Ipoteza se exclude deci dintr-un bun început. Şi-apoi cum explici loviturile de cuţit, faţa desfigurată? A fost căsăpit metodic, vorba aia, nu i-a rămas o măsea întreagă.
    Mişu Postolache se aplecă peste umărul medicului, manevrând atent briciul în jurul urechii.
    - Au fost semnalate în oraş persoane suspecte.
    Declară pe un ton conspirativ:
    - Doamna Atena Dumitrescu povestea azi-dimineaţă la aprozar că n-a putut închide ochii din cauza unei mutre care i-a rânjit toată noaptea la ferestre. Apărea şi dispărea... Uite-aşa a ţinut-o vreo patru ceasuri!
    - Aha! râse Dunăreanu. Uite şi fantomele! Partitura e completă. Fugiţi, neică, de-acilea!
    Sufocat, Mişu Postolache abandonă obrazul lui Morogan şi se răsuci spre antrenor. Gesticula cu briciul şi instinctiv se ridicase pe vârful picioarelor.
    - Cu dumneata nu se poate discuta serios.
    - Nu discuta, tăticu! Şi în definitiv nu înţeleg de ce te agiţi! N-am voie să am o părere?
    Frizerul se întoarse la faţa săpunită a lui Morogan.
    - Dacă mă enervează ceva, e când oamenii vorbesc în necunoştinţă de cauză.
    Medicul, cu gura astupată de clăbuc, îi făcu semn să isprăvească mai repede. În realitate, Mişu Postolache nu înceta o singură clipă să-l amuze. Era unul din puţinii oameni din oraş pentru care încerca, în ceasurile de bună dispoziţie, un vag sentiment de stimă.
    Un caraghios, fără îndoială, dar cumsecade, săritor, de o bunătate îngerească şi puteai fi convins dinainte că orice cuvânt care iese din gura lui reprezintă adevărul în forma sa cea mai pură. Se da în vânt după discuţiile savante şi ca toţi semidocţii adora termenii pretenţioşi. Îi pronunţa desluşit, ori de câte ori avea prilejul, aproape în silabe, iar pe ascuns extrăgea neologisme din dicţionar. Le învăţa pe dinafară năucindu-şi ulterior interlocutorii cu întorsături de frază neaşteptate.
    Ajunsese de pildă să spună frecvent „îi acord clemenţa mea", în loc de „mi-e milă de cutare" sau „bicarbonatul e salutar în caz de mătreaţă". Cei care-l cunoşteau pe Tarzan surâdeau îngăduitori.
    Era singura lui slăbiciune, o slăbiciune inofensivă, înduioşătoare, dacă te gândeai că în frizer autodidactul se trezise târziu, abia spre treizeci de ani, şi avea de luptat, dat fiind startul extrem de modest, cu obstacole grele. Citea cu râvnă fiind alături de doamna Atena Dumitrescu, gazda doctorului Morogan, cel mai pătimaş client al bibliotecii din P.
    Coana preoteasă împrumuta şi ea săptămânal câte trei cărţi, dar localnicii au descoperit că nici măcar nu le frunzăreşte. Cătălin, nepotul profesorului Munteanu, a pândit din proprie iniţiativă două zile ascuns sub patul sfinţiei sale. În afara unui chiolhan tras în postul paştelui şi a unor păreri extrem de condimentate despre enoriaşi, nu a reuşit să surprindă o singură clipă de interes pentru fenomenul literar.
    Antrenorul Dunăreanu se sprijinise de uşor şi fredona cu mâinile în buzunar:
    - „Iubesc femeia, femeia pură"...
    Textul precum şi melodia erau improvizate dar, oricum, avea bunăvoinţă.
    Pe stradă trecea o fată de vreo optsprezece ani, într-o rochiţă uşoară de vară. Ţinea în lesă un pechinez. Când dădu cu ochii de Dunăreanu, se îmbujoră şi grăbi paşii.
    - Cine-i paraşuta?
    Postolache îşi azvârli privirea pe vitrină.
    - Fata contabilului de la uzină. A terminat liceul şi vrea să dea la electronică.
    Dunăreanu ridică din umeri şi Morogan îl măsură sarcastic.
    - Neinteresantă, aşa-i?
    Dunăreanu, cândva fotbalist într-o echipă bucureşteană, nu mai juca de câţiva ani. Între timp, absolvise I.C.F.-ul şi fusese angajat ca antrenor al formaţiei locale.
    Femeile din oraş apreciau că-i un bărbat bine, manierat, care ştie să se îmbrace.
    Bărbaţii erau de altă părere. Împlinise treizeci şi cinci de ani şi voia să se însoare. Căuta o partidă în sensul cel mai burghez al cuvântului. Morogan îşi bătea necruţător joc de el, atitudine care-l lăsa rece. În aşteptare şi din plictiseală, flirta cu diriginta poştei, o fată de treizeci şi unu de ani, cu coc şi bluze bine apretate. Somnul lui Romeo Popescu devenise capricios din ziua apariţiei lui Dunăreanu în P.
    Postolache frecţiona acum obrazul medicului. Reveni la ideea care obseda târgul.
    - Cine să-l omoare, domnule, şi de ce? Asta aş vrea să ştiu.
    - E de-ajuns un singur răspuns, râse medicul, ca să-l ţii în buzunar şi pe-al doilea. Se dezvăluie ipso-facto.
    „Ipso-facto". Frizerul memora expresia şi îşi propuse s-o caute în dicţionar. Se întoarse apoi la ale lui:
    - Ce credeţi, domnule doctor? Criminalul o fi de pe la noi? Vreau să spun, din târg?
    - Cine ştie de câte ori s-o fi ras aici, în stabilimentul matale!
    Antrenorul se întoarse de la vitrină şi îşi înfipse mâinile în buzunare.
    - Gata, nene! M-ai convins. Îmi zbârnâie creierii de atâţia asasini, crime şi stafii! Dacă treaba îţi aduce vreo bucurie în organism, Trăilescu a fost ucis. O.K.?
    Medicul îşi consultă scurt faţa în oglindă şi se ridică. Declară mecanic:
    - E teribil, domnule! Tot oraşul numai despre asta discută.
    - Dilii, tăticu!
    Dunăreanu dădu cu piciorul într-un muc de ţigară aruncat pe ciment.
    - Abia când se întâmplă câte o chestie din asta, poţi să-ţi dai seama cam ce bâzdâgănii le defilează oamenilor prin mansardă.
    - E primul adevăr pe care-l rosteşti în ultimii cinci ani. Senzaţionalul devine un rău necesar. Vindecă totul, cel puţin pentru moment: patimi, necazuri conjugale, colite rebele.
    Tonul uşurel, abia ironic - chestie de nuanţă şi surâs - îl irită pe frizer. Ţinea mult la opinia lui Morogan.
    - Ce vedeţi rău aici, domnule doctor? De ce adică n-am discuta? De ce nu ne-am consulta?
    Doctorul surâse:
    - Discutaţi, dragul meu, consultaţi-vă. Sunt ultimul om de pe lume care l-ar împiedica pe altul să facă tot ce pofteşte, atâta vreme cât nu intră în conflict cu constituţia. Mă necăjeşte doar, fără să fac din asta o dramă, că vă pierdeţi vremea cu fleacuri. Umbre, avertismente, nasuri lipite de geam... Vorba ăstuia, mâine poimâine or să înceapă să circule şi stafii, o să vedeţi!
    - Fleacuri?! Fleacuri aţi spus?
    Dunăreanu interveni râzând:
    - Lasă-l nene, în pace, că începe să plângă şi e băiat dulce.
    - Fleacuri?
    Mişu Postolache se simţea atât de indignat, încât cuvintele, învălmăşite pe vârful buzelor, nu izbuteau să-şi deschidă pârtie, sunete abia articulate însoţeau viersul canarilor.
    Explodă în sfârşit:
    - L-aţi uitat pe Damian?
    - Care Damian? se interesă Dunăreanu.
    Morogan aprinse calm o ţigară. Fuma cu o mână în buzunar. Părea extrem de destins în costumul de vară culoarea tutunului, la care asortase o cravată portocalie.
    Despre el, doamna Atena Dumitrescu obişnuia să se exprime mereu, fără să schimbe un singur cuvânt: „Un bărbat prezentabil, se vede imediat că e un intelectual, mai mult, un monsieur..." De fapt, semăna cu ceea ce era în realitate: un medic bine cotat.
    - E o chestie mai veche, declară leneş. Dumneata nu veniseşi în oraş... Damian ăsta a fost practic alungat din târg. Cu pietre, surle şi tobe. Dacă nu intervenea miliţia, categoric ar fi fost linşat.
    Antrenorul, mereu atent la ce se petrece pe stradă, întrebă fără interes:
   - Şi ce legătură are ipochimenul cu Trăilescu?
   - A fost unul din acuzatorii lui cei mai energici. Poate cel mai înverşunat.
   - Nu sunteţi serioşi! declară edificat antrenorul. Parol, vă credeţi în Evul Mediu?...
    - Cred că nu te înşeli.
    - Cum, domnule doctor?
    Mişu Postolache, sufocat, părea o marionetă mânuită de un păpuşar isteric.
    - Dumneavoastră aţi fost primul care a lansat teoria vendetei. Şi pe bună dreptate! N-avea Damian suficiente motive ca să se răzbune? Până şi datele corespund. Damian a fost alungat din oraş pe 5 iunie. După exact patru ani, tot la 5 iunie, Trăilescu e ucis. Ce mai aveţi de spus?
    - Hait!
    Antrenorul, brusc înviorat, ţâşni pe uşa frizeriei şi cu mâna pe inimă se înclină într-o reverenţă ostentativă, cavaler de pe vremea turnirurilor. Morogan surâse amuzat.
    Traversa „Corso"-ul Olimpia Dragu, profesoara de biologie. Era o femeie sărită de cincizeci de ani, scundă, grăsuţă, cu colţurile gurii trase spre bărbie. Spaima elevilor din P., se îmbrăca în rochii tip burlan, totdeauna cu cel puţin 10 cm prea scurte - nu frivolitate ci doar optica stranie a femeilor grăsune - având mereu acelaşi model tubular, cu complicate motive de broderie, şnururi, şireţele, clopoţei şi volănaşe la gulere şi mâneci.
    Nimeni din P. nu contrazicea pe nimeni când se emitea opinia că e fecioară autentică. Cea mai severă din cancelarie, pedantă şi fără haz, o agasau cuvintele cu două înţelesuri, bancurile deşuchiate ale lui Dunăreanu, năzdrăvăniile doctorului Caracaş. Condamna filmele cu cowboy şi muieri dezbrăcate - frecventele anunţuri „accesul elevilor în sală interzis" i se datorau - şi organiza sistematic în perioada aprilie-noiembrie echipe ce investigau parcul spre detectarea puştilor în uniforme albastre care se plimbau mână în mână şi joue contre joue, recitând versuri.
    O enerva în mod deosebit profesorul de educaţie fizică, Dunăreanu, „o adevărată ruşine pentru oraş şi învăţământ", iar Dunăreanu, în cunoştinţă de cauză se distra la rândul lui acordându-i o atenţie specială, sos gras care stăruia zile întregi în cugetul Olimpiei.
    Atitudinea antrenorului era cu atât mai perversă cu cât n-aveai ce să-i reproşezi. Nu poţi cârpi pe nimeni pentru licărul maliţios din privire, pentru reverenţă excesivă şi înclinări de nouăzeci de grade, sau pentru că nu uită să repete la fiecare zece cuvinte: „Dumneavoastră aveţi totdeauna dreptate".
    Olimpia Dragu simţea sarcasmul sângeros, dar în lipsa unor argumente concrete - Dunăreanu pedala doar pe nuanţe - se stăpânea, mulţumindu-se cu o mişcare suverană a capului, o tresărire nervoasă a nărilor şi o pastilă Rudotel, ingerată cu două păhărele de apă călduţă.
    - Ţi-ai făcut numărul? se interesă Morogan.
    Dunăreanu, bine dispus, se rezemă de uşă.
    - Ştii că-i prieşte... Îmi pare rău doar de a X-a C. Au teză cu ea.
    Mişu Postolache, nervos, mai mult ca să aibă ce face, rânduia inutil instrumentele.
    - Aţi citit "Procesele celebre ale istoriei", domnule doctor?
    - Care-s alea? se hlizi Dunăreanu.
    - O carte extraordinară, emise frizerul cu emfază. Gândiţi-vă numai la cazul Doamnei Laforet... Şi-a omorât soţul.
    Morogan îl întrerupse săltând din umeri cu indiferenţă.
   - Lasă, Mişulică... Mi-o povesteşti mâine, acum avem altele pe cap. Planul, însămânţările, cât oţel consumăm pe cap de locuitor...
    Frizerul, opărit, contrariat de atitudinea medicului, amuţi. Surâsul fin, detaşarea pe care bănuia că i-o dă conştiinţa unei culturi îngrijite, asimilată disciplinat, îl făcea pe frizer să-şi piardă repede siguranţa. Cunoştinţele acumulate de Postolache semănau cu oazele risipite într-un ocean de nisip şi era incapabil să stabilească drumul de legătură între ele. Bineînţeles acum se emiteau simple ipoteze pe marginea unui fapt neobişnuit, totuşi frizerul se simţea iritat că nu e luat în serios, că punctul lui de vedere e desconsiderat.
    Morogan îi remarcă indispoziţia şi-l bătu uşor pe umeri.
    - Nu trebuie să te superi, dragul meu. Adevărul a avut totdeauna de luptat împotriva unor capete obtuze. În asta a şi constat marele merit al celor ce au înţeles un fenomen sau altul cu cinci minute înaintea contemporanilor. Dumneata vorbeşti despre o crimă, iar amicul Dunăreanu pretinde că ai halucinaţii sau că dai interpretare excesivă unui accident.
    - Dar dumneavoastră? Dumneavoastră, domnule doctor?
    Tremura ca o frunză cu ochii agăţaţi de obrazul medicului. Morogan surâse fin:
    - Sunt încredinţat că ai dreptate, n-am însă şi energia dumitale.
    Postolache îşi strâmbă buzele. Nu era chiar atât de prost ca să nu-şi dea seama că doctorul abandona cu eleganţă disputa. Eleganţă şi un zâmbet mic, care-i scânteia doar în priviri.

            La ora 10 dimineața, în uşa frizeriei apărea de obicei Lae, singurul cerşetor din oraş, ceea ce îi determina pe mulţi să presupună că în fond situaţia paraliticului nu-i chiar atât de rea, dat fiind că n-are de înfruntat nici o firmă concurentă.
    Îşi plimba căruciorul prin oraş schimbând fieful în funcţie de necesităţile dictate de afaceri. La zece apărea la frizerie, unde de regulă oamenii se arătau bine dispuşi şi generoşi, la douăsprezece şi jumătate rezema poarta bisericii, apoi tăia bulevardul spre cârciumă.
    Duminica îşi încheia programul la ora cinci după-amiaza, lângă locuinţa Atenei Dumitrescu. Cucoanele care veneau în vizită nu-l ocoleau - e reconfortant să te simţi generoasă măcar din când în când, dar mai ales când se ştiau observate de gazdă din spatele perdelelor.
    În timpul săptămânii, muta teatrul de operaţii lângă standurile volante ale noului supermagazin. În general, oamenii sunt comozi. Mulţi nu dau de pomană pentru că le e lene să-şi caute portmoneul. Cu mâna însă plină de mărunţiş, fără efort suplimentar devin culanţi, mai ales dacă monedele sunt de cinci şi zece bani. De două ori pe lună, la chenzină, Lae se înfiinţa la poarta uzinei.
    De fapt, paraliticul practica o cerşetorie deghizată. Improvizase pe braţele căruţului o tarabă unde îşi expunea marfa: pungi de hârtie, perniţe pentru ace, rame din plastic, nasturi, o tablă de şah, jucărioare din lemn procurate de la un ardelean care dăduse faliment la scurt timp după ce deprinsese drumurile cele bune către bodega lui Hristache. Exponatele prăfuite, jalnice, erau aceleaşi de ani de zile. Localnicii îl miluiau fără să reclame obiectele.
    Lae era un bărbat simpatic la vreo cincizeci de ani, totdeauna curat îmbrăcat (fraierii în meserie îşi închipuie că zdrenţele şi mizeria fizică, în general, stârnesc compasiune, când de fapt repulsia îi face pe oameni să grăbească pasul), cu o expresie blajină. Peste zece ani, socotind că a strâns destul, avea să iasă la pensie şi toată lumea era de acord că-şi face meseria conştiincios. Nu trăgea pe nimeni de mânecă, zâmbea mereu şi părea destul de mulţumit de soarta lui.
    Accidentul de pe urma căruia rămăsese cu o paralizie a membrelor inferioare, petrecut cu douăzeci de ani în urmă, îi stimulase o anumită înclinaţie spre meditaţie.
    Cândva, părintele Ştefănescu, încercând să-l consoleze, îi sugerase că Dumnezeu pune poveri doar pe umerii acelora pe care-i consideră suficient de puternici pentru a le purta. Deci Lae avea toate motivele să se mândrească şi, ca atare, să primească cu satisfacţie noua situaţie. Deşi nu fusese niciodată un bărbat prea puternic, în timp ce în oraş se aflau câteva namile, opţiunea divină părea destul de stranie. Cert este însă că, după convorbirea cu preotul, se simţi mult mai bine şi dispus să privească existenţa dintr-o perspectivă nouă.
    Locuia pe o străduţă dosnică, într-o casă curată, cu odăi despărţite de o bucătărioară. Femeia care-l îngrijea mulţumea discret lui Dumnezeu că e văduvă, vindea lumânări şi făcea toaleta sfeşnicelor la biserica Sf. Spiridon şi a paharelor la cârciuma lui Hristache.
    Când îl văzu în pragul frizeriei, Dunăreanu dădu din cap zâmbindu-i. Soarele dimineţii încălzea mâinile cerşetorului şi spinările măgăruşilor de lemn. Antrenorul îşi scotoci automat buzunarul. Dibui câteva monede şi i le vârî în palmă.
    - Să ai de-o ţuică.
    - Mică! De una mică ţi-ajunge, preciză un gură-cască, hlizindu-se.
    - Mută dricul că faci praf!
    Lae mulţumi şi tot reflex întinse o perniţă de ace. Dunăreanu începu să râdă.
    - Stai blând, flăcău! Strici vitrina.
    - Îmi pare rău, niciodată nu luaţi...
    - Ia cineva?
    Din frizerie se auzea glasul lui Postolache. Perora iritat. Lae clătină bătrâneşte capul.
    - Se ceartă şi nu e bine! Barem de ziua Domnului să fim mai îngăduitori.
    Antrenorul cerceta strada. Răspunse distrat:
    - Degeaba! Ăştia lucrează şi duminica. Aşa-s feciorii, harnici!
    Ochii cerşetorului alunecară pe trupul lui Dunăreanu, urcară spre obrazul bronzat, încadrat de bucle negre, retezate mai jos de urechi. Întrebă timid:
   - De ce se ceartă?
    - Aşi! Nu se ceartă, discută ştiinţific. Trăilescu a mierlit-o singur sau l-a ajutat careva? Morogan e pe verde, n-are ce face, iar pe ălălalt îl ştie tot târgul. E un tip vesel...
    - Cum adică vesel, domnu' Dunăreanu?
    Îl întrebă în şoaptă:
    - S-a îmbătat?
    - Nu, s-a sonat! replică sec antrenorul, şi săltă pe botul ghetei o pietricică jucând-o în fel şi chip. Totdeauna m-am ferit de şmecherii care beau dimineaţa şi citesc pe creierul gol.
    Lae tăcu câteva clipe. Se foi în scaun declarând nesigur:
    - Am auzit ce spuse adineauri... Că pe dom' Trăilescu l-ar fi curăţat Damian. Să fie adevărat?
    Antrenorul rânji.
    - Ei uite, la asta nu mă aşteptam! Dumneata eşti om serios, dăşchis la minte...
    - Nu râdeţi, dom' Dunăreanu. S-a înrăit lumea... Unde s-a mai pomenit în bătrâni să se hăcuiască aşa creştinii între ei? Asta-i sfârşitul pământului. Scrie şi la Biblie...
    - Ai citit dumneata chestia asta?
    Îşi vârî capul pe uşă:
    - Tot n-aţi isprăvit? E aici un tip care vrea să participe la discuţie.
    Morogan se ivi bine dispus, cu privirea subţiată de soarele prea puternic.
    - Ce faci, Lae? Bună dimineaţa.
    - Bună să vă fie inima, dom' doctor.
    Medicul îi strecură discret o bancnotă. O femeie în vârstă, îmbrăcată în negru, trecu prin faţa lor. Morogan salută plin de reverenţă, zâmbind nedesluşit. Bătrâna răspunse demnă şi trecu mai departe.
    - Cine-i copila? se interesă antrenorul.
    - O pacientă. În fiecare dimineaţă transcrie pe curat ce-a visat în timpul nopţii.
    Pe urmă trece pe la policlinică şi-mi citeşte. Iniţial, venea o dată pe săptămână. Cincizeci de pagini, îţi dai seama... I-am explicat că prefer un tratament eşalonat.
    - Pe Jack Spintecătorul nu-l visează?
    - Ăsta-i fieful amicului Postolache, nu se bagă nimeni.
    - Aşa, la prima vedere, pare un tip normal, spuse Dunăreanu măsurându-l dintr-o parte.
    - Tarzan e un băiat admirabil. Poate cel mai cumsecade dintre noi.
    - Vorba aia, frizer, dar n-ai zice... Atunci de ce bate câmpii, domnule? Ce-s spiralele astea cu gagii sângeroşi, căpcăuni şi alţi parazmei?
    - Dacă-mi permiteţi, îndrăzni infirmul, pe mine mă frământă un gând, domnu' doctor...
    Dunăreanu se hlizi.
    - Glăsuieşte, Lae, tată!
    - Pe dom' Trăilescu l-au răpus duhurile cele rele.
    - Aşa, aşa...
    Antrenorul se prăpădea de râs. Morogan îi prinse cotul.
    - Lasă-l în pace! Zii mai departe, Lae!
    - N-aţi văzut? Şi-a dat duhul lângă cimitir. Nu umbla dumnealui după aprobare să dea iama cu tractoarele printre morminte? Cică uzina trebuie estinsă...
    - E clar, au căpiat toţi! conchise edificat Dunăreanu.
    Îi abandonă şi traversă elastic strada. Intră în debit să-şi cumpere ţigări.

                                                     5.

                       Mă despart de Dobrescu, în faţa cofetăriei Trei Ghiocei, administrându-i câteva sfaturi bine simţite:
    - Ai grijă, băiete, cască ochii şi nu gura. Mă interesează opinia şefului de cadre şi nu starea civilă a dactilografei de la cabinetul directorului. Mi-e indiferent ce face diseară şi cum îşi flutură pletele de aur, vreau să ştiu la ce lucra Trăilescu. Nu-s curioasă dacă diva îl preferă pe Alain Delon sau pe concurentul meu Maigret, în schimb freamăt de neastâmpăr să aflu tot despre relaţiile victimei cu colegii. Umblă sănătos!
    Se îndepărtează cu mersul lui de cocostârc şi o clipă îl am înaintea ochilor pe Dobrescu Vasile dintr-a IX-a B. I-am fost dirigintă şi dascăl de matematici şapte ani.
    Bietul de el. O să scape vreodată de Samurai?
    Pe doctorul Morogan îl întâlnesc chiar la ieşirea din frizerie. Ne salutăm cu cordialitate, dar fără excese. Are o calitate pe care o apreciez în mod deosebit. Nu-şi amplifică niciodată starea de spirit din pur convenţionalism.
    În consecinţă, reîntâlnirea după zece sau douăzeci de ani cu o persoană care nu-i este nici mamă, nici tată se consumă firesc, fără exclamaţii şi efuziuni pe tonuri acute. Nu ştiu dacă amănuntul ţine de francheţe sau de o anumită comoditate în relaţiile cotidiene.
    Îi propun o plimbare pe Corso, prilej de a-mi reîmprospăta impresiile şi cunoştinţele.
    - Ce-i cu amicul Postolache? Părea cam turtit.
    Morogan îşi tamponează discret obrazul cu batista şi surâde.
    - Ăsta-i Mişu! Pune totul la inimă. Sufletist şi oleacă exaltat. Îl obsedează ideea că Trăilescu e victima unei răzbunări.
    - Dacă nu mă înşel, ai emis aceeaşi ipoteză.
    - Ipoteză, nu sentinţă, iar acum regret că nu mi-am ţinut gura. O să constataţi singură... Oamenii au înnebunit, se ascund în casă cum începe telejurnalul, cucoanele sărite de cincizeci de ani ca să nu înnopteze singure... Sărut mâinile, doamnă!
    Salută distrat o femeie cu trăsături de mulatră. Buzele foarte groase, rujate într-o nuanţă deschisă, par o garoafă portocalie.
    - Alta care tremură, râde Morogan. Şi tremură vârtos.
    - Cine-i?
    - Graţiela Duma. Ea, Trăilescu, Olimpia Dragu şi încă vreo doi-trei au fost fără îndoială călăii lui Damian.
    - De fapt care-i istoria?
    - Acum câţiva ani a fost violată în grădina publică o fetiţă, elevă în clasa a VI-a. Damian, ghinionist, avea întâlnire la numai câţiva metri cu o fâşneaţă căreia voia să-i facă vânt. Se logodise de două săptămâni cu diriginta poştei şi începuse să-şi lichideze conturile. Fâşneaţa, temperamentoasă, l-a umplut de sânge. Atras de gemetele victimei - mă refer la fetiţă - a intervenit paznicul. Damian, complet năuc, habar n-având ce se petrecuse cu cinci minute mai înainte şi trei tufişuri mai departe, i-a căzut direct în braţe. N-a trecut un sfert de oră şi tot târgul era o mare de mugete şi pumni fluturaţi ameninţător în aer. Pe el, deşi nevinovat - ticălosul a fost reperat câteva luni mai târziu, un obsedat abia ieşit din ospiciu - oamenii l-au alungat din oraş pe simple presupuneri. Ostracizat la uzină, i s-a refuzat recomandarea pentru facultate şi i s-a dat de înţeles că ar fi bine să părăsească localitatea. Lia Georgescu, diriginta poştei, a rupt logodna. Nefericitul o iubea cu patimă...
    - Şi cealaltă? N-a încercat să-l disculpe?
    Morogan oftează cu un zâmbet de resemnare:
    - Dacă s-a răzbunat vreodată o femeie, atunci o cheamă Celia Grigoriu. A contestat hotărât orice legătură cu Damian şi cu atât mai mult întâlnirea din parc. O hienă! Aud că acum e la Braşov, căsătorită.
    Mai facem câţiva paşi pe strada măturată de un bătrân cu figură jovială - evident face curat doar în faţa casei lui - şi de vântul cuminte care hârjoneşte frunzele frasinilor. Mă interesează opinia lui Morogan şi îl întreb direct:
    - Spune-mi, doctore, te convinge istoria asta? Îţi poţi închipui, la modul realist, că s-a întors Damian, duh răzbunător, să dea cu barda în târgoveţii din P.?
    Morogan zâmbeşte:
    - Nu. Hotărât, nu! Damian era ceea ce se numeşte un tânăr sănătos din toate punctele de vedere. Ascultaţi-mă, m-am rugat totdeauna să nu pic într-o situaţie cheie. O situaţie fără ieşire şi care mă frustrează mai ales de orice drept de decizie. Flăcăul a avut ghinion. Intrase până la subţiori într-o conjunctură nefericită, şi tot ce au putut face autorităţile pentru el a fost să-l scoată nelinşat de aici. Din păcate, sunt puţini care gândesc la fel. Isteria e colectivă... Am să vă mai spun ceva! Cred în Damian. În Damian, omul pe care l-am cunoscut eu. E un individ cu resort şi sunt încredinţat că acolo unde se află a izbutit, indiferent de ceea ce a încercat.
    - Postolache ce zice?
    Întrebarea nu-i întâmplătoare. Frizeria lui Tarzan îndeplineşte oficiul de cafenea o orăşelului, aici se vehiculează noutăţile de ultimă oră şi nu cunosc loc mai potrivit pentru a pipăi pulsul opiniei generale.
    Morogan schiţează surâsul acela îngăduitor arborat îndeobşte când se pomeneşte despre o persoană care amuză, dar nu e luată în serios.
    - Mişu, ca toţi romanticii, are o fantezie înaripată. Acum câţiva ani înnebunise târgul cu altă bazaconie. OZN-urile şi omuleţii verzi. Era o furie, dacă vă aduceţi aminte, nu puteai să deschizi o gazetă străină, şi chiar dintr-ale noastre, fără să dai peste vreo ispravă de-a extratereştrilor. A fost halima mare şi aici... Conchide azvârlind ţigara demult stinsă între degete. Ciudat mi se pare altceva. Întreg oraşul îl tratează de... hai să-i zicem original, deşi termenul e altul. Şi totuşi are o influenţă fantastică! Azi râd toţi de el, mâine însă nu poţi păşi pe Corso fără să te ciocneşti de teoriile lui. Dealtfel, vă veţi încredinţa singură.
    Declar fără convingere:
    - Poate pentru că nimeni nu se îndoieşte de buna lui credinţă.
    - Hm! face ironic Morogan, probabil că eu nu-mi cunosc semenii. Aş fi putut jura că dimpotrivă, perfidie a naturii, cei mai răi dintre noi, indivizii malefici, exercită o înrâurire specială asupra celor din jur. Scuzaţi-mă, trebuie să cumpăr ceva de la farmacie.
    Îi promit c-am să-l mai caut şi ne luăm rămas bun. Silueta elegantă dispare pe uşa de sticlă cu ecusonul lui Hippocrate.

                                                              6.

                          Lângă tutungerie se află casa şi grădina profesorului Iliuţă Munteanu. Gardul înalt, de piatră, nu trădează, aşa cum fusesem tentată iniţial să cred, mentalitatea unui om morocănos, extrem de grijuliu cu avutul său şi pe care-l enervează aprioric vizitele şi curiozitatea vecinilor. Când l-am cunoscut mai bine, am înţeles că ceea ce-l determină să se ferece în spatele zidurilor groase este timiditatea.
    Iliuţă Munteanu predă de treizeci de ani desenul la liceul din localitate (fără să influenţeze cu nimic imaginea artistică a elevilor despre membrii corpului didactic reprodusă pe garduri: absolut toţi dascălii par fugiţi din cartea de zoologie...) şi pictează în timpul liber. Nevastă-sa, Victoriţa, îmi povestea cu glas alterat de duioşie că abia după doi ani de căsătorie a acceptat să-i arate pânzele.
    O singură privire aruncată peste umărul lui în timp ce se află în faţa şevaletului îl paralizează. În parc sunt privelişti splendide, dar profesorul n-a îndrăznit niciodată să intre acolo cu un cărbune şi o bucată de carton sub braţ. În consecinţă, se mulţumeşte să picteze din memorie. Producţiile ocupă pereţii celor trei încăperi. Colţuri idilice, peisaje pitoreşti, ciobănaşi şi mioare, ciobăniţe şi fântâni, ciobani şi ciobăniţe în atitudini conventional-graţioase, lângă garduri invadate de glicină. Ţin minte că am încercat un sentiment de stinghereală când l-am ascultat vorbind cu admiraţie înflăcărată despre Picasso, Chagall, Pissarro.
    Am petrecut în casa soţilor Munteanu câteva după-amieze admirabile. E o adevărată plăcere să te afli la ceas de înserare în grădina lor. Trandafirii abia stropiţi capătă o culoare aurie, cafeaua şi dulceaţa Victoriţei n-au egal. Sunt oameni fermecători, delicios de spontani, aşa cum ştiu să fie doar copii, iar dragostea lor după patruzeci de ani de căsătorie, emoţionantă.
    La un păhărel de coniac, Iliuţă mi-a mărturisit că întâlnirea cu Victoriţa o consideră cea mai mare şansă din viaţa lui.
    Victoriţa îmi descria cu ce emoţie îl aşteaptă pe bărbatu-său când au întâlnire în oraş.
    Mi-a vorbit şi despre jurnalul pe care-l ţin de patruzeci de ani. În fiecare seară reciteşte câteva pagini, în timp ce Iliuţă, ascultând urletele de fiară ale viscolului, pictează la lumina lămpii un peisaj însorit.
    O căsătorie desuetă? Poate. De necrezut? Sigur, dar superb.
    Deşi mi-am petrecut în P. toată convalescenţa - aproape două luni - i-am vizitat doar de trei sau patru ori. Şarpele invidiei dă târcoale şi celor mai oneste inimi.

                  Victorița Munteanu băgă pieptănul în sertarul toaletei şi îşi apropie figura de oglindă. Avea aproape şaizeci de ani, un cap drăgălaş cu nas cârn şi gură bine conturată. Fără dubla bărbie de acum, în tinereţe trebuie să fi fost într-adevăr frumuşică.
    Coborî treptele casei şi primi în plin obraz miresmele dimineţii de vară.
    Profesorul Munteanu citea într-un şezlong la umbră, lângă stratul de dalii. Era cam de aceeaşi vârstă cu nevastă-sa, părul cărunt lipit de cap îl purta cu cărare, linia gurii, cam obosită, aluneca spre bărbie. Impresiona privirea blândă şi o anume linişte pe care mulţi o confundă cu distincţia.
    Victoriţa îl examină cu ochi aburiţi de duioşie. Păşi tiptil în spatele lui şi îi atinse tâmpla cu buzele.
    - La ce te gândeşti, dragul meu?
    Bătrânul tresări. Surâse aproape instantaneu şi-i sărută mâna.
    - La bietul Trăilescu... Om în puterea vârstei, capabil... Nu-mi iese din minte că-i abia o săptămână de când a trecut pe la noi să-i dau seminţe de panseluţe... Ce sfârşit teribil, Dumnezeule!
    Nevastă-sa îşi cuprinse braţele, brusc înfrigurată.
    - Toată lumea vorbeşte despre asta, a ajuns o obsesie. Comentau până şi ţăranii, azi-dimineaţă în piaţă. Am trecut după aia pe la poştă. Aceeaşi istorie.
    - Fireşte. Trăim într-o comunitate cuminte - la nici 20 de metri de Corso pasc vaci, oi şi fluturaşi - şi nu la Chicago.
    Observă că nevastă-sa stă în picioare şi dădu să se ridice.
    - Iartă-mă, draga mea, sunt foarte tulburat. Să-ţi aduc un şezlong...
    Victoriţa îl opri, ţinându-i umerii. Rămase cu ochii agăţaţi de piscurile muntelui, care departe, în zare, chenăruiau cerul.
    - Ce mă înfioară, şi asta cred că-i înnebuneşte pe toţi, e gândul că asasinul se află în oraş. Povestea Georgeasca, sufocată, că i-ar fi bătut azi-noapte la uşă. Şi-a închipuit că-i Caracaş, beat mort ca de obicei şi cu chef de conversaţie. S-a repezit să deschidă, pusă pe scandal. N-a văzut pe nimeni. A auzit doar glasul. „O să plătiţi! O să plătiţi cu toţii..."
    - Un coşmar probabil, interpretă profesorul cu voce nu prea sigură. Ea a rupt logodna cu Damian şi acum îşi face tot felul de idei.
    - Adică a visat? Fii serios, Iliuţă! Nu cunosc cap mai zdravăn decât al Georgeascăi. Este ceea ce numesc eu o femeie şi jumătate.
    - Da, făcu distrat profesorul. Din toate punctele de vedere. Victoriţa îi mângâie sprâncenele ciufulite. Încerca să-şi ascundă tulburarea, îşi căuta cuvintele.
    - Ştii...
    - Spune, draga mea.
    - Atunci, la adunare... Poate că ar fi trebuit să-ţi expui punctul de vedere. Dacă ţi-aminteşti, nu erai deloc convins că bietul Damian ar fi vinovat.
    Iliuţă Munteanu surâse cu tristeţe:
    - În viaţa mea n-am minţit pe nimeni, nici măcar pe mine însumi, că aş fi vreun erou. Nu oricine e destinat să înfigă steaguri pe baricade, iar eu cel mai puţin. Vocaţia mea se reduce la un şevalet şi o pensulă relativ îndemânatică. Izbutesc tablouri drăgălaşe, piese menajere bune de agăţat deasupra frigiderului în gospodării mijlocii.
    Inima Victoriţei se strânse. Îi astupă gura.
    - Nu-ţi îngădui să vorbeşti aşa despre tine, Iliuţă. Eşti cel mai cumsecade om care a călcat vreodată pe faţa pământului...
    - Asta, poate...
    - Şi cel mai talentat.
    - N-am ştiut niciodată, surâse cu blândeţe profesorul, dacă e bine sau nu să-ţi faci iluzii în legătură cu propria persoană. Iar atunci, la adunare... Mi-amintesc atmosfera. Toţi făceau spume la gură, gâfâiau, vorbele nu li se rostogoleau, nu-şi găseau vad îndeajuns de repede. Mă vezi pe mine înfruntând o masă dezlănţuită? Îndârjind-o pe Olimpia Dragu? Punându-mă de-a curmezişul lui Trăilescu? Îndurând vertical un uragan de sudălmi, răgete şi priviri asasine?
    Victoriţa suspină, mângâindu-i uşor părul de pe tâmple.
    - Dacă ai fi fost altfel, probabil nu te-aş fi iubit.
    Iliuţă îi mulţumi, clipind mărunt. Declară, parcă fără legătură:
    - Te simţi grozav închipuindu-ţi că lumea începe cu tine şi se isprăveşte tot cu tine, şi te descumpăneşte să descoperi pe neaşteptate că lucrurile se petrec altfel. Eu am avut totuşi noroc. M-am simţit grozav în propria-mi carcasă... Am ştiut că sunt un om şters, cu o personalitate firavă; de geniu, slavă Domnului! nu m-am suspectat niciodată. Şi totuşi n-am tânjit privindu-mă în oglindă să văd alt chip. Pe dinafară sau pe dinăuntru. Îmi dădeam seama probabil că ar fi zadarnic. Sau e poate şi asta o formă de vanitate. Cine ştie? Cine poate să ştie?
    Victoriţa nu-l mai asculta. Îşi amintise dintr-o dată că broasca de la portiţa grădinei e stricată de ani de zile. Îşi făcu socoteala să treacă până în prânz pe la cooperativă să cheme un lăcătuş.
    - Neapărat! decise cu voce tare.
   - Ce anume?
    - Nimic... Te las acum, dragul meu. Am de făcut câteva curse prin oraş.
    Profesorul o cercetă curios. Când nevastă-sa ieşea, toaleta era mult mai complicată şi începea de dimineaţă. Apoi căută din obişnuinţă cerul. Pe albastrul clătit de ploaie, frunzele arţarilor prindeau scânteieri de sidef.
    „O vreme de lucru minunată".
    Dar n-avea chef să picteze. Se simţea trist şi, da, - Iliuţă nu se ascunsese niciodată de el însuşi - speriat.
    - Aş vrea să mă văd peste o lună...
    Nu era singurul din oraş.

                                                           7.

                         M-am înțeles cu locotenentul Dobrescu să ne întâlnim la sediul Miliţiei.
    Poate să pară ciudat că nu m-am deplasat personal până la uzină, dar am metodele mele de lucru şi nu văd ce aş putea obţine eu în plus de la şeful unui serviciu personal. Omul deschide dosarul şi odată cu el „difuzorul": S-a născut în... părinţii sunt... a făcut studiile la... s-a căsătorit cu...
    Şeful de post, vizibil emoţionat - pentru ăsta, tot ce vine de la Centru, ca să nu mai vorbim de Bucureşti, capătă proporţii colosale, orice delegat e un „tovarăş cu răspundere", orice echipă de tehnicieni devine „brigadă specială" - îmi vorbeşte frământându-şi degetele. În timp ce-şi face inutil de lucru cu hârtiile de pe masă, cu calendarul, cu radiera şi cu o colecţie impresionantă de pixuri, îmi raportează punctul lui de vedere asupra crimei.
    Din pricina tulburării, se exprimă mai greu decât o face de obicei, sudoarea se prelinge pe sub marginea chipiului pe care a uitat să-l scoată. Dintâi, că nu pricepe în ruptul capului cum de s-a putut comite „asemenea" caz în parohia lui... Al doilea, îl enervează frizerul Postolache.
    Ăsta se ţine de prostii şi, dacă ar fi să-l cred pe cuvânt, alimentează toate aberaţiile, indiferent dacă poartă cravată de pionier sau reazemă în baston reumatisme contractate încă pe vremea aliaţilor. Creşte trei sute de sticleţi într-un apartament de două camere, dar se pare că tipul e plin de vigoare căci poartă părinteşte de grijă şi celorlalte câteva mii care zburdă şi ciripesc în unele capete din P.
    - Cum se întâmplă vreo situaţie, înţelegeţi, ştiu la precizie că pe puţin cinşpe pagini de dosar le umplu cu declaraţiile lui Postolache. Este de nemaipomenit cum nu poate insul ăsta să stea cumsecade în bătătura lui, să nu-şi vâre nasul în treburile cetăţenilor, să nu facă agitaţie la starea de spirit...
    Îi trece succint în revistă pe Morogan, „un tovarăş doctor de bază", pe Caracaş, amendat mereu că tulbură liniştea localităţii, şi pe încă vreo câţiva. Zăboveşte asupra lui Romică Popescu, funcţionar la sfatul popular.
    - Eu, tovarăşa maior, raportez ce spune opinia publică. Zic mulţi că el ar fi omorât victima.
    - Cine, Popescu?! De ce?
    - O teme pe nevastă-sa de nemaipomenit şi umbla vorba în ultima vreme că trăia cu Trăilescu.
    Adaugă cu un gest de neputinţă, care în acelaşi timp cere scuze:
    - Constatare la faţa locului n-am făcut, nici martori oculari nu se află.
    - Îmi închipui... Dar dumneata ce crezi? Care-i părerea dumitale?
    Tipul nu vrea în ruptul capului să se angajeze, mormăie nesigur:
    - E un tovarăş cumsecade, conştient. O teme însă pe soţie...
    Explodează:
    - De nemaipomenit!

                                                                   8.

                              Romeo Popescu se strecură prin grădina din spatele casei, păşind fără zgomot. Sosea intempestiv, încercând să-şi surprindă nevasta în flagrant delict de adulter. Era însurat de şase ani şi de atunci tot încerca. Târgul îi cunoştea preocupările şi glumeţii socoteau că naşă-sa dovedise un umor sardonic botezându-l Romeo, de vreme ce corespondentul său shakespearian se numea Othello.
    Ocoli cerdacul încovoindu-se în dreptul geamului spre a nu fi zărit dinăuntru şi îşi lipi urechea de uşă.
    - Nimic, nea Romică?
    Proptit de gard, antrenorul Dunăreanu îl privea amuzat. Romeo Popescu îi aruncă o căutătură întunecată şi pătrunse în casă.

                     Îl întâmpină o dezordine de zile mari, paturile încă nu fuseseră strânse, resturile micului dejun zăceau pe masă: ibricul cu cafea rece, omleta sleită în tigaie, borcanul de gem cu celofanul pus strâmb în jurul căruia zumzăiau muştele.
    Romeo Popescu, aşezat pe jumătate de scaun, privea consternat. Se simţea descumpănit şi după şase ani de căsătorie încerca acelaşi sentiment deprimant: că a nimerit într-o casă străină.
    Nevastă-sa îşi răsuci capul ciufulit.
    - Te-ai şi întors?
    Era mult mai tânără decât el, putea să aibă treizeci sau treizeci şi doi de ani. Chipul rotund, numai gropiţe, volbură de păr cârlionţat şi ochi negri languroşi, păstra constant o expresie de mirare.
    Bărbatul scrâşni. Îl sufocau indolenţa şi neglijenţa ei, nesimţirea cu care se complăcea în mizerie. Ar fi dat-o afară, dar ştia în acelaşi timp că după aceea s-ar căi amarnic. De câte ori pleca de-acasă, îi era teamă că n-o să se mai întoarcă. Îi urmărea silueta plină, bine proporţionată până dispărea la capătul străzii, presimţind că e ultima oară când o vede.
    - N-ai de gând să strângi pe-aici?
    Avea o voce mârâită, în care clocoteau tone de reproşuri. Mioara se strâmbă plictisită şi reluă lectura fără să-i răspundă. După primul an de căsătorie izbutise o performanţă cu care puţine femei se pot lăuda: reuşea să nu audă un singur cuvânt din cicăleala lui bărbatu-său. Romeo Popescu se simţea brusc în situaţia ridicolă de a se certa singur şi procedeul îl scotea din sărite.
    Ca de obicei, începu să se adreseze unui terţ prezumtiv. Dacă Mioara părăsea cumva odaia, se lua după ea. Litania putea să dureze două-trei ceasuri.
    - ...o ţin acasă şi Dumnezeu mi-e martor, n-am pretenţii! Ce pretenţii extraordinare am? O rufă curată, o masă aşternută, mâncarea scoasă din frigider şi pusă pe aragaz. Sunt femei care muncesc douăsprezece ceasuri, au o liotă de plozi şi gospodăria e lacrimă... Vin rupt, obosit, hărţuit de toţi tembelii târgului: „nea Romică, dă-mi şi mie devizul ăla, nea Romică, du-te de caută în arhivă, nea Romică, ce facem cu spaţiile verzi?..."
    Femeia întoarse pagina revistei, se tolăni comod şi scoase piciorul de sub cearşaf, mişcându-şi degetele, de parcă undeva, pe o plajă, ar fi vrut să le scuture de nisip.
    Începea să se simtă căldura.
    - ...vin şi ce găsesc? Grajd! Dumneaei cu fulgi în păr, în cămaşă de noapte, gunoi până-n grindă, frigiderul gol!
    Mioara chicoti înveselită, bătând încântată pagina cu palma. Îl văzu pe bărbatu-său şi păru surprinsă. Întrebă senină:
    - A, te-ai şi întors?
    Romeo Popescu se holbă stupefiat. Mioara nu-l lăsă să-şi revină.
    - Trebuie să citeşti neapărat chestia asta! Un fermier american s-a culcat cu o mafiotă, şefa unei „familii" din New York - respectiv Brooklyn. L-au ridicat de pe tractorul lui şi l-au vârât într-un Cadillac. Tipa îl aştepta la volan. Fii atent cum o descrie!
    Popescu îşi vârî unghiile în carne. Suflă strangulat:
    - Asta te interesează pe tine?! Asta te preocupă?! Cum fac amor gangsterii, cât sunt de virili! îşi muşcă mustaţa muscă, mârâind înfundat: Cine a fost azi pe-aici?
    Era una din obişnuitele sale curse. Femeie întoarse pagina.
    - Colosal!
    - Cine a fost? Simt miros de ţigară străină!
    - Mă plictiseşti.
    - Răspunde! Dunăreanu? Postolache? Morogan?
    Mioara ridică din umeri. Romeo suspecta pe absolut toţi bărbaţii din oraş că îi fac curte. Nu erau absolviţi nici măcar puştii de paisprezece-cincisprezece ani, care în drum spre liceu sau locuinţa profesorului Munteanu azvârleau priviri întâmplătoare în curtea şi la ferestrele neveste-si. De fapt, Mioara nu-l înşela. Se simţea prea leneşă pentru asta, iar Romeo făcea parte din categoria de bărbaţi nu imposibil de păcălit, aşa ceva nu există, dar în orice caz incomozi.
    Citi netulburată:
    - ... O tânără foarte înaltă, cu un păr blond strălucitor. Ochii mari, albaştri şi oblici, pomeţi înalţi, buze fine, nefardate... Fascinant! Îţi dai seama ce aventură neaşteptată pentru bietul cowboy?
    Avu un râs mic, ca un gângurit. Lui Popescu i se păru neruşinat şi trivial. Începu jelania pe tema infidelităţii. Mioara îşi continuă liniştită lectura. Auzi tot mai de departe tânguitul lui Romică, un fundal sonor monoton şi în cele din urmă adormi.
    Bărbatul oftă, se încinse cu un şorţ şi începu să strângă prin casă.

                                                    9.

                    - Dă-i drumul, Dobrescule! Cunoşti motto-ul: clar, fără ghiocei şi albăstrele, dicţie impecabilă! Ascult.
    Locotenentul în poziţie de drepţi - nu stătea altfel nici acum zece sau cincisprezece ani, când scos la tablă n-avea decât un singur dor, să i se scufunde pământul sub picioare - încerca să-şi ordoneze ideile. Minervei îi plăceau rapoartele succinte şi precise. Îşi drese glasul trăgând inutil de tivul vindiacului cu semnătură discretă - un capăt de şiret cu litere brodate Lee care ţâşnea din buzunarul de la piept - şi începu pe un glas voit monoton:
    - Grigore Trăilescu. 45 de ani. A absolvit facultatea de aeronautică în 1940. Şi-a făcut specializarea în Anglia. Nevastă-sa Ioana, e fiica unui inginer petrolist. Casnică, oarecare, dar nu lipsită de pretenţii...
    - Oarecare! Hm! Nasul Minervei se încreţi spre rădăcină. Ce înţelegi tu prin femeie oarecare, Dobrescule?
    Tulburat, locotenentul îşi muşcă buzele:
    - Vreau să spun... ăăă... În general trece neobservată, nu stă de vorbă cu nimeni şi nimeni nu ţine seama de persoana sau opinia ei. Cu excepţia lui bărbatu-său, fireşte.
    - Ceea ce mi se pare colosal, o scoate dintr-o dată din anonimat. În fine, o fi vreo natură discretă, interiorizată... Crezi că trebuie să arăţi ca un drapel, ca să fii „special"? Apropo de special! Am băgat de seamă că-i un termen la modă.
    - Declaraţiile şefului de personal coincid cu cele ale colegilor lui Trăilescu.
    Minerva oftă.
    - În fond, ai dreptate. Lumea n-o îndrepţi cu umărul. Mi se pare însă absurd să-l califici pe cineva drept oarecare, numai pentru că nu-şi vopseşte obrazul şi nu ştie să facă scandal: la el acasă, vecinilor sau când stă la coadă. Mă rog, mai departe...
    - Are opt invenţii la activ, de însemnătate mijlocie. În prezent, lucra la perfecţionarea unui nou tip de turboreactor care urma să funcţioneze pe bază de mercur.
    - Interesant... Inamiciţii? Duşmani?
    - Nu. În orice caz nu pot fi nominalizaţi. Trăilescu era un coleg bun. Ştia să se facă simpatic, era agreat de la portar până la director. Mereu bine dispus, cunoştea numele şi necazurile ultimului salariat, găsea totdeauna un cuvânt bun dar mai ales potrivit pentru fiecare. Se pare că făcea parte din specia şefilor de dragul cărora subalternii sunt dispuşi să traverseze Niagara într-o cutie de conserve.
    - Eu sunt gata să iau tramvaiul, pufni Minerva. Încep să-i intuiesc portretul. Altceva?
    - Apropo de Damian... Se pretinde că înainte de a părăsi oraşul ar fi ameninţat că se va răzbuna cumplit.
    - Ăsta-i deja folclor! Ştii, ca să fie ghiveciul asezonat. Începe să semene cu Durrenmatt.
    Locotenentul îşi luă un aer gânditor, aprobând incert din cap. Minerva îl apostrofă cu privirea filtrată şi glas dulce:
    - Sper că ai auzit de Durrenmatt, dragul meu, mi-ai fost doar elev...
    Prinzând din zbor ideea, Dobrescu surâse larg:
     - Dar bineînţeles! Un matematician vestit. El, D'Alembert - cine-i poate uita splendida teorie? şi... şi...
    - Gică Petrescu! Detest ipocrizia, Dobrescule! Cum Dumnezeu n-ai înţeles în atâta amar de vreme? Şi ţi-am spus-o în fiecare zi că prefer să mă întrebi de zece ori, o sută, o mie, decât s-o faci pe ăla deşteptu', care le ştie pe toate. Insuficient! De data asta la Română... Vreau să spun literatură. Mai ai ceva de adăugat?
    Locotenentul privi fâstâcit în jur.
    - Nu... Nu cred.
    - Eu sunt convinsă. Ascultă, ce impresie ţi-a făcut cadavrul lui Trăilescu?
    Dobrescu vru să respire adânc dar se stăpâni. Întrebările Minervei erau uneori de-a dreptul fistichii. Ce drac de impresie să-ţi facă un cadavru hăcuit, o masă de carne tocată de un dement?! Simpatică?
    - Ştii la ce mă gândesc?
    Din fericire, multe din întrebările Minervei erau strict retorice. Continuă, ciupindu-şi vârful nasului ascuţit:
    - Am impresia că victima a fost desfigurată nu din răzbunare sadică, ci ca să fie împiedicată identificarea. Au travestit-o după aceea în ţoalele inginerului. Poate că pe nefericit nici nu-l cheamă Trăilescu...
    - Exclus! sări locotenentul.
    Minerva, deprinsă cu răspunsuri mai prudente, îl cercetă circumspectă.
    - Cum de eşti atât de sigur?
    - Am văzut la procuratură raportul medicului stomatolog care trata victima. Nu există niciun dubiu. Cadavrul aparţine lui Trăilescu, pacientul lui.
    Minerva rămase o clipă pe gânduri:
    - Interesant...
    Izbucni pe neaşteptate:
    - Bineînţeles, totdeauna te pierzi în amănunte! Era primul lucru pe care trebuia să mi-l spui. Chiar nu vrei să progresezi deloc, Dobrescule?
    În sinea ei, îi acordase totuşi suficient. Presată de treburi, omisese să dispună expertiza stomatologică. Iniţiativa aparţinea locotenentului. Nu se avânta însă din principiu în calificative mari, mai cu seamă mărturisite, încredinţată că-i absolut nepedagogic să-ţi elogiezi învăţăceii.
    „Îi poţi stimula, bineînţeles, dar ca vechi dascăl, nu acord niciodată mai mult de şapte plus. Altfel, în mai puţin de o săptămână, zgreapţănă cu nasul piscurile Ceahlăului, încep să se simtă ofensaţi că nu-s cap de afiş în colaborările cu Interopolul..."

                                                     10.

                          În localul poştei, Atena Dumitrescu, gazda doctorului Morogan, discuta aprins cu diriginta. Sala era îmbrăcată în marmură albă, ca şi cea a tribunalului din P. Şase coloane roz cu capiteluri bronzate rezemau cupola enormă. De afară, clădirea părea o catedrală. Ghişeurile erau repartizate circular.
    - Absolut terifiant, draga mea! spuse Atena Dumitrescu.
    Vorbea cu buzele şi maxilarele strânse. Cuvintele se strecurau greu printre dinţi.
    Lia Georgescu asculta agitată dând din cap. Alături de doamna Dumitrescu, înaltă, subţire şi fragilă, diriginta făcea impresia că plesneşte de sănătate. Fusta cenuşie, plisată, îi accentua şoldurile generoase, iar bluza bine apretată îi îmbrăca, fără cută, bustul masiv. Pe faţa mare, pudrată gros, se citea îndemânare şi conştiinciozitate, dar mai ales conştiinţa deplină a acestor însuşiri. Era o femeie care se lua în serios, dar nu îndeajuns de subtilă pentru a o ascunde. De aceea unii o considerau searbădă şi neinteresantă. Împlinise treizeci şi unu de ani şi încă nu se căsătorise.
    - Vreau să înţelegi, draga mea, să fii încredinţată că nu am halucinaţii. Sunt o femeie nefericită care nu se poate resemna, dar nu anormală.
    Doamna Dumitrescu se întrerupse. Un bărbat înalt şi voinic, cu voce de taur, le salută jovial. Ochii lucioşi şi buna dispoziţie zgomotoasă trădau o vizită prealabilă la bodegă.
    - Sărut mâna la cucoane!
    - Bună dimineaţa, doctore Caracaş, răspunse Atena Dumitrescu cu buzele pungă. Cum îţi spuneam, fetiţo...
    - Altminteri, toate bune şi frumoase? se interesă noul venit ignorând pumnalele din ochii bătrânei.
    - Da, mulţumesc pentru amabilitate. Şi cum îţi spuneam...
    - Atunci e în regulă.
    - ...L-am văzut chiar azi-noapte, în faţa ferestrelor de la dormitor. Răsfoiam revista „Cinema" care se ocupă de Raf Valone şi Brigitte Bardot - şi dintr-o dată...
    Caracaş, căruia în târg i se spunea Drojdioară, începu să dea din cap acuzând o atenţie aproape evlavioasă. Atena Dumitrescu părea să nu-l bage în seamă, în timp ce diriginta îl fura cu coada ochiului.
    - Imaginează-ţi, urmă bătrâna sufocată, i-am văzut chipul strivit de geam.
    Rânjea şi se strâmba îngrozitor. Mi-a amintit de grimasele unui urangutan care m-a speriat la Prater în 1932. Atunci am pierdut copilul...
    Doctorul Caracaş îşi linse buzele.
    - La ce cinema rulează chestia asta?
    Atena Dumitrescu îl măsură acră.
    - Domnule Caracaş, regret că trebuie să v-o spun, dar prezenţa dumneavoastră nu mi-e indispensabilă.
    - Nu face nimic, eu vă stau oricum la dispoziţie.
    - Aţi dorit ceva?
    Lia Georgescu interveni rece:
    - Aţi dorit ceva?
    Se simţea din tonul ei că e întru totul de acord cu bătrâna. Drojdioară clătină capul, apoi se răzgândi.
    - Aş dori eu multe, dar nu ştiu dacă eşti şi dumneata de acord. Clipi şiret. Pot căpăta o informaţie?
    - Ghişeul 10.
    - De la matale, duduie. Ce faci diseară?
    În realitate, medicul veterinar, beţiv notoriu, reuşea uneori s-o amuze pe dirigintă. Nu voia însă s-o contrarieze pe Atena Dumitrescu manifestând o atitudine prea binevoitoare. Spuse moale:
    - Ce obrăznicie! îi întoarse spatele, ascunzându-şi zâmbetul. N-am înţeles, l-aţi văzut chiar pe Damian?
    - Fireşte, draga mea, nefericitul acela pe care l-ai concediat. Te asigur, râse Atena Dumitrescu sticlindu-şi proteza, nu l-am confundat nici o clipă cu prinţul Otto de Habsburg.
    - Jos reacţionarii! urlă subit Drojdioară.
    Doar un clipit nervos o trădă pe bătrână că-l auzise.
    - A zăbovit doar câteva clipe apoi a dispărut.
    Lia Georgescu înghiţi în sec.
    - Extraordinar! La mine a sunat la uşă... De douăsprezece ceasuri încerc să mă conving că mi s-a năzărit.
    Bătrâna zâmbi superior.
    - Eşti o femeie inteligentă, domnişoară Georgescu.
    Articula vorbele sacadat, pentru a le marca importanţa.
    - Ce înseamnă să ţi se năzare? Eşti somnambulă? Trebuie neapărat să-ţi confirme vreo autoritate că un pom nu înseamnă altceva decât un pom, o păsărică, totdeauna o păsărică, şi că un bărbat care poposeşte în miez de noapte la uşa dumitale nu poate avea decât intenţii dubioase în ceea ce te priveşte?
    Diriginta îşi plecă ochii, fluturând din gene. O pudoare cireşie, uitată în sertarele adolescenţei, îi pudră obrajii.
    - Vai, doamna Dumitrescu!
    Doamna - impersonal - şi nu „doamnă", prea imperativ, prea direct, prea sigur. Bătrâna alungă iluziile Liei Georgescu cu o mişcare de dispreţ.
    - Nu mă gândesc la prostii, fetiţo. Prin intenţii dubioase înţeleg cu totul altceva. Deocamdată, individul n-a făcut decât să lanseze un avertisment general. Presupun însă că dumitale îţi rezervă ceva mai deosebit. Poate vrea să te mutileze - nu cunosc răzbunare mai haină vizavi de o femeie - în cel mai bun caz să te omoare. Dacă reflectezi puţin, i-ai sfărâmat inima atunci.
    Lia Georgescu - albă - o privea cu ochi căscaţi de spaimă.
    Caracaş le abandonă plictisit.
    „Bat câmpii, coţofenele! Tot târgul a căpiat! Mi-ar plăcea totuşi să ştiu o chestie. Pe unde naiba s-o fi ascunzând Damian? Flăcăul era un tip de nădejde, aş zice chiar dotat. Nu ducea paharul la ureche..."

                                                    11.

                        Când Drojdioară trecu spre seară pragul frizeriei, îi sclipiră ochii de satisfacţie.
    Se aflau înăuntru medicul Morogan, Dunăreanu, Romică Popescu de la sfatul popular şi profesorul Munteanu. Compoziţia grupului crea premise promiţătoare pentru organizarea unei agape - era termenul eufemistic utilizat de veterinar spre a nu-i demobiliza pe cei căsătoriţi; chef, petrecere răsunau incendiar - la bodega de peste drum.
    Îi îmbrăţişă pe toţi într-o privire părintească, încercând să priceapă ceva din hărmălaia învăluită în fum gros de ţigară. Mişu Postolache, dezlănţuit, părea victima unor curenţi de aer cu direcţii contrare. Ca mai toţi oamenii voinici, Caracaş avea mişcări domoale, se urnea şi se aşeza greu, îşi economisea eforturile şi de aceea nu înceta niciodată să se mire de vioiciunea lui Tarzan. Uneori, obosea doar privindu-l.
    Mişu era însă un om drăguţ şi îl iubea, îi iubea şi pe ceilalţi, de fapt iubea pe toată lumea. Şi după trei sute de drojdie, îi plăcea să-şi închipuie că nicăieri nu există băieţi mai straşnici decât în P.
    - Avem probe! ţipă frizerul. Probe de netăgăduit pe care dumneavoastră le contestaţi prin negaţii nefondate!
    Medicul Morogan trase adânc din ţigară. Suflă fumul spre uşă, încercând să-l alunge şi cu mâna.
    - Fantezii, iubitule! Fantezii, nu probe. Să nu facem confuzii.
    - Formidabil! Ce confuzie?! Unde încape confuzia?
    - Exagerezi, doctore, sau vrei să-l necăjeşti, interveni împăciuitor profesorul Iliuţă Munteanu. În orice caz, minimalizezi. Uite, chiar azi citeam... Într-un canton din Elveţia, s-a comis acum douăzeci de ani o crimă pasională. Au descoperit-o recent, chestie de câteva luni... Aşa că lucrurile astea se pot întâmpla foarte bine. Şi când te gândeşti, au plecat de la o simplă pereche de pantofi. Pantofii cu care fusese încălţată victima...
    - Mă întreb, rânji Dunăreanu, întrerupându-l, ce-or să zică fraierii peste o mie de ani, când or să descopere dangarezii mei?
    Nu-i răspunse nimeni şi Drojdioară speculă momentul:
   - Hai la Hristache, nene, bem ceva şi studiem problema.
    - Lasă-mă, domnule!
    - Fac cinste!
    Profesorul Iliuţă Munteanu aşteptă să se liniştească spiritele, apoi emise pe un ton didactic:
    - Nimeni nu poate contesta unele fapte certe. Personajul a bătut la uşa Liei Georgescu, şi-a vârât capul pe fereastra Atenei Dumitrescu, i-a telefonat Olimpiei Dragu.
    Romeo Popescu se minună:
    - Ţţţţ! Formidabil, domnule!
    - Nu v-am spus eu?! exultă Mişu Postolache.
    - Eu cred, interveni Dunăreanu, că-i vorba de un individ pus pe bancuri, şi care n-are nicio legătură cu criminalul. Dacă o fi existând vreunul! A mirosit momentul, a făcut statistica fraierilor din târg şi acuma se distrează.
    Morogan îşi ridică sprâncenele şi arătă cu degetul spre antrenor:
    - Cred că-i ipoteza cea mai plauzibilă.
    - Suferi de un negativism pronunţat, doctore, conchise Iliuţă Munteanu.
    Morogan râse.
    - Sunt prea leneş pentru a lua o atitudine atât de categorică. Frizerul amuţi. Un colţ de buză îi zvâcnea. Era genul de replică în faţa căreia se simţea lipsit de posibilităţi.
    Şi profesorul tăcu. Oamenii cinici îl crispau. Iar medicul - socotea - făcea parte din specie. Drojdioară trase de mâneca antrenorului.
    - Hai!
    - Lasă-mă...
    - Hai, nene!
    - Unde?
    - Ştii matale. Stăm aici pe secetă? Ce naiba, puteţi urla şi la birt.
    Dunăreanu îi simţi răsuflarea şi rânji. Mirosea a alcool.
    - Ai răbdare, tinere! Deocamdată dezbatem chestii importante. Când trecem la dame, mutăm sediul.
    Romică Popescu îşi tamponă fruntea îngustă, apoi nasul ascuţit, cu nări nervoase.
    - Dacă au conchis ăia de la Procuratură că Trăilescu a fost asasinat, e clar! Sunt de meserie, nu le dă mâna să-şi piardă vremea cu nerozii.
    Frizerul sări belicos.
    - Şi încă o chestie! Ţineţi minte cât s-a zbătut Damian să intre în secţia lui Trăilescu? Cu mâna asta îl rădeam, domnule, parcă-l văd aici pe scaun cu faţa plină de clăbuc Faun: „Dacă mă primeşte şeful în parohia lui, ştiu că-s un tip cu baftă. Cunoaşte meserie şi face o chestie mare. O să am şi eu felioara mea..." Pe urmă, a intervenit dandanaua şi adio vise fericite...
    - Aşa-i, îşi aminti Romică Popescu. Trăilescu lucra încă de atunci la reactoarele alea care cică funcţionează pe bază de mercur cald.
    - Eu numai pe bază de drojdie, mărturisi veterinarul.
    Dunăreanu scuipă subţire prin uşa deschisă.
    - Eu zic să vă hotărâţi. Tipul a vrut să se răzbune ori să-i manglească invenţia? Şi tot nu înţeleg de ce a trebuit pentru chestia asta să-i strice decorul!
    - E tot ce-ai înţeles dumneata?
    - Nu te enerva, Mişulică, îl luă dulce Drojdioară. Ce povesteşti tu e foarte interesant, dar ce să-i faci, băiatul pricepe mai greu. Nu închizi dracului prăvălia odată? Mi-e o sete...
    - Lasă-mă, domnule, în pace! Am impresia că visez! Auzi dumneata, se adresă unui terţ neidentificat, o crimă odioasă, constatată de autorităţi competente, vorba aia, catadicsesc Bucureştii să trimită aici specialişti de talie mon-di-a-lă, başca avertismentele sinistre de azi-noapte, şi vin după aia doi sau trei şmecheri care-ţi demonstrează că de fapt eşti un dobitoc, că astea-s simple baliverne, fantezii sau alte năzbâtii, pentru că n-ai ce face şi în loc să prinzi muşte, inventezi poveşti cu bau-bau!
     - Gata, exclamă veterinarul, m-ai convins. Sunt întru totul de acord cu dumneata. Ai vocaţie de logician, pui în ecuaţie formidabil, nu mai încape nicio îndoială.
    Dunăreanu se amuza copios.
     - Nu eşti dintre ăia care se lasă cu una cu două.
     - M-aţi înnebunit, oameni buni! De trei zile numai inepţii aud. Criminali, vârcolaci sadici, umbre asasine, draci cârlionţaţi. În piaţă, la alimentara, la poştă! Vuie târgul, au căpiat şi cucoanele!
    - Just! spuse antrenorul fixându-l pe Romică Popescu. Trag bărbaţii de mânecă, nu alta. Sfârşitul lumii...
    Drojdioară se ridică brusc de pe scaun şi se îndreptă spre toaleta frizeriei.
    Dunăreanu, aşezat câş pe pervazul vitrinei, se interesă rânjind:
    - Dansezi?
    Glasul puternic al lui Morogan le acoperi pe celelalte.
    - Nimic nu suscită mai mult închipuirea decât senzaţionalul. Acum două mii de ani, ca şi acum o sută, ori două, oamenii au abordat cu voluptate faptul neobişnuit. Cu cât viaţa individului e mai săracă în întâmplări, cu atât apetitul pentru insolit creşte. Adorăm să ascultăm vijelia după uşi şi ferestre bine ferecate, ghemuiţi sub plapumă şi să citim despre crime, isprăvi fioroase, mafie sau chiar OZN-uri - cu condiţia ca toate să se petreacă pe alte meleaguri. E boala secolului, domnilor, alături de cancer şi infarct! Pe vremea mea, citeau policier-uri doar puştii cu bube pe faţă. Acum îl consumă toţi cu frenezie, de la zâna care-ţi cântăreşte parizerul la complex până la academicieni, chiar dacă ăştia din urmă se jenează s-o mărturisească deschis.
    - Bravo! mugi Drojdioară, spălându-şi mâinile la chiuvetă. Eminent! Meriţi o şampanie. Hai s-o punem la gheaţă.
    - Lasă-mă, dom'le!
    - Acum, fie vorba între noi, doctore, nu pricep de ce te înfierbânţi aşa. Ce-ţi pasă dumitale la urma urmei ce cred oamenii şi ce fel de stafii le bântuie imaginaţia?
    - Ai s-o înţelegi singur şi, teamă mi-e, mai devreme decât îţi închipui. Vorbim mâine, sau poimâine.
    - Putem şi acum! sări medicul veterinar. Mergem la birt şi ne explici pe îndelete.
    Romeo Popescu se apropie de Iliuţă Munteanu.
    - Şi chiar credeţi, domnule profesor, că Damian a sunat la uşa dirigintei? V-a spus-o ea personal?
    - Categoric. Şi n-a fost singura vizitată. Necunoscutul a trecut şi pe la Graţiela Duma, iar de Olimpia Dragu şi Atena Dumitrescu ai auzit singur.
    - Numa' dame sexy, rânji antrenorul. Tipul are precis ceva la glande. În fine, undeva îi vâjâie.
    Drojdioară profită de stupefacţia lui Romeo Popescu şi reuşi să-l scoată pe uşă.
    Îi urmară apoi şi ceilalţi.

                                                        12.

                              Înainte de război, soţul Atenei Dumitrescu era considerat cel mai bun avocat din P. Deşi dispunea de o clientelă vastă, avusese totuşi prudenţa să nu abandoneze niciodată complet cazurile mărunte. Accepta fără prejudecăţi, alături de dosare de fraudă uriaşe sau crime spectaculoase, o reclamaţie pentru pensie alimentară, divorţuri neinteresante sau o acţiune în tăgăduirea paternităţii.
    Aceasta îi îngăduise după 1945, şi mai ales 1948, odată cu risipirea clientelei de elită, să supravieţuiască. Pleda des împotriva somităţilor baroului bucureştean, iar localnicii, care urmăreau cu orgoliu de urbe disputele, pretindeau că-l bate degajat pe Valjan şi pe Perieţeanu, fiind ceva mai îngrijoraţi atunci când urma să-şi încrucişeze floreta cu Micescu.
    În ajunul căsătoriei sale, Atena Dumitrescu era o fată subţire, distinsă, cu un chip destul de drăguţ, dar fără flacără. Îl iubea pe bărbatu-său şi avea în el o încredere nemărginită. Sosiseră în oraş cu două valize, un cufăr de cărţi şi, deşi tineri, îmbâcsiţi de prejudecăţi.
    După cincisprezece ani, îşi construiau cea mai frumoasă clădire din localitate, Villa Flora. Astfel, cucoanele din P. ajunseră cu părere de rău la concluzia că cei doi se înţeleg. Puţin câte puţin, avocatul reuşise, dând dovadă de un tact desăvârşit, să înrădăcineze în sufletul neveste-si toate convingerile sale.
    „Un individ care vrea să reuşească excepţional - obişnuia să afirme - indiferent că-i vorba despre un artist, om de ştiinţă, ori profesionist, trebuie să fie liber de orice ipotecă domestică sau socială."
    În consecinţă, nu avuseseră copii şi la puţini ani după căsătorie, profitând de aspectul gracil al Atenei sub care se ascundea totuşi o sănătate mulţumitoare, începuseră să se eschiveze de la toate obligaţiile mondene. Petreceau în fiecare vară trei săptămâni la Eforie şi, după succesele mai importante de bară, destupau o sticlă de vin vechi, apoi făceau o plimbare în pădure comentând cu detalii tehnice şi divagaţii nesfârşite fazele procesului.
    După moartea avocatului, viaţa Atenei Dumitrescu se schimbase relativ puţin.
    Continua să citească, se plimba în fiecare zi două ceasuri afară din oraş, îmbrăcată în trenci, pantofi plaţi, legată la cap şi nemachiată „pentru ca obrazul să respire", şi îşi rotunjea pensia închiriind fostul birou, o cameră spaţioasă cu intrare separată.
    Atena Dumitrescu îşi controla relaţiile cu stricteţe şi timp de douăzeci de ani, fără excepţie, duminica, fie dimineaţa la unsprezece, fie seara la cinci, primea câteva cucoane. În oraş, fiind bine cunoscută parcimonia cu care bătrâna îşi dăruia prietenia şi zâmbetul, invitatele se simţeau încântate. Deşi pe plan social îşi pierduse semnificaţia, stăruia totuşi în jurul ei o aureolă de distincţie. I se acordase instinctiv un drept de veto în problemele bunului gust, ale bunelor maniere şi ai parametrilor în funcţie de care o persoană merita sau nu să se numere printre cunoştinţele tale. Într-un anume cerc era suficient un zâmbet de gheaţă al bătrânei adresat unui individ pentru ca acesta să fie complet descalificat.
    Pe Morogan, atitudinea doamnei Dumitrescu îl amuza. În prezenţa ei însă îşi camufla zâmbetul căci, după multe peregrinări, aprecia o gazdă discretă şi o locuinţă confortabilă. Profesorul Munteanu o saluta cu reverenţă, Dunăreanu o ignora, Drojdioară însă nu se putea stăpâni să n-o acosteze sub pretextele cele mai fanteziste tocmai pentru că ştia că îi e profund dezagreabil. N-avea motive s-o menajeze, căci şi-o închipuia greu acceptând să bea în compania lui „una mică de apetit, trei baterii la gheaţă şi p-ormă om mai vedea ce s-o alege..."
    Interesul medicului veterinar viza doar pe prezenţii, eventualii ori virtualii parteneri de petrecere.
    După întâlnirile cu Drojdioară, doamna Atena Dumitrescu obişnuia să ia un pahar de apă îndulcită în care storcea jumătate de lămâie. Îl sorbea cu buzele strânse, înghiţind greu.
    Diriginta poştei, cu corpul masiv aplecat înainte, acuza o îngrijorare afectată.
    - Vă necăjiţi prea mult. Oameni ca el nici nu merită băgaţi în seamă.
    Bătrâna îşi înghesui un surâs între buze.
    - Sunt perfect de acord, draga mea. Un ţânţar este o fiinţă extrem de neînsemnată, asta nu dovedeşte însă că nu te poate deranja.
    Victoriţa Munteanu, soţia profesorului de desen, aprobă dând mecanic din cap.
    Se uita la tablourile care nu semănau cu nimic din ceea ce făcea bărbatu-său. Invitată la ei acasă, Atena Dumitrescu înregistrase picturile lui Iliuţă mulţumindu-se cu câteva observaţii convenţionale. Era îndeajuns de bine crescută pentru a-şi stăpâni un zâmbet muşcător.
    - Pe mine mă distrează Drojdioară, spuse Mioara Popescu şi îşi regretă imediat remarca.
    Nu pentru că i-ar fi păsat grozav de bătrână, dar nu-i plăcea să fie dezagreabilă fără motiv.
    - Vreau să spun... Tot ce face e atât de caraghios!
    Atena Dumitrescu îi azvârli o privire rece.
    - Sunt încredinţată că pe unii îi amuză.
    Pusese în acest „unii", volume. Diriginta poştei încercă nu prea îndemânatic să schimbe discuţia.
    - Mă obsedează întâmplarea pe care mi-aţi povestit-o azi-dimineaţă.
    - A! Despre Olimpia Dragu...
    - Exact. Mă simt incapabilă să mă gândesc la altceva.
    - Asta pentru că nu cunoşti bucuriile vieţii conjugale, declară senină Mioara Popescu. Nu te supăra, nu-i un reproş, ci dacă vrei o sugestie. Eu una nu obosesc niciodată ascultându-l pe Romică.
    - E un bărbat reconfortant, observă fără nuanţe diriginta.
    - Singurul lucru pe care i-l reproşez e că a devenit cam indiferent în ultima vreme...
    În ochii Mioarei Popescu scânteiau lumini jucăuşe. Diriginta observă privirea absentă a bătrânei. Îşi încleştă degetele puternice în poale.
     - Trăim un adevărat coşmar. Mi se pare inadmisibil.
    - Hm, zâmbi Atena Dumitrescu, depinde... Dacă băiatul acela era nevinovat, nu mi se pare chiar inadmisibil.
    Victoriţa Munteanu puse ceaşca goală pe marginea mesei:
    - Te referi la Damian? Discutam cu Iliuţă... Totul e incredibil. Pur şi simplu n-ai calificative.
    Nevasta profesorului era singura femeie din oraş care o tutuia pe bătrână. Aveau vârste apropiate, se ştiau vag din pensionatul de domnişoare „Principesa Ileana" din Bârlad şi ambele se stabiliseră în P. cam în aceeaşi perioadă.
    - Incredibil. Nu este exact termenul pe care l-aş întrebuinţa eu. Gândiţi-vă puţin! Ce sentimente poate încerca un tânăr care-şi vede cariera, viitorul, în fond, toată viaţa distruse înainte de a fi împlinit treizeci de ani? Soţul meu a pledat nu o dată în cazuri asemănătoare. Ne-am obişnuit să credem însă că drapelul vendetei îl flutură doar corsicanii, sicilienii şi eventual sarazinii.
    - Cine sunt sarazinii? se interesează Mioara Popescu.
    Diriginta poştei ar fi vrut să pună aceeaşi întrebare, dar se stăpânise. Considera că funcţia pe care o deţine nu-i îngăduie să se lase surprinsă în situaţii defavorabile. De aceea era foarte atentă. Se îmbrăca excelent dar discret, mergea de două ori pe săptămână la coafor, accepta să fie curtată doar de bărbaţi onorabili şi în văzul întregului oraş. Discuta numai în cunoştinţă de cauză şi de obicei după ce luase informaţii prealabile şi temeinice în chestiunea respectivă. Îi era frică mai ales de întrebările gafă, când ceri lămuriri în probleme care ţin de şcoala primară.
    - Musulmanii din Africa şi Europa erau numiţi sarazini. Au rămas vestiţi pentru tezaurul pe care-l deţineau - bineînţeles nu e vorba de valori materiale ci de ordin spiritual, secrete ale naturii şi ale ştiinţei universale - şi pentru spiritul lor vindicativ.
    Explicaţia fusese servită pe un ton doctoral, cu o afectare care-i era caracteristică. În realitate, citea mult şi cu discernământ, lectura constituind pentru Atena Dumitrescu singura plăcere alături de somnul comod, într-un pat dublu unde n-o deranja nimeni.
    Mioara Popescu îşi trecu degetele peste ceafa grăsuţă, asudată, care ţâşnea ca un nufăr catifeliu din gulerul rochiei. Deşi sărită de treizeci de ani, emana o aromă specială, de om foarte tânăr, mirosea a câmp, a bluze proaspete puse pe o piele curată şi sănătoasă. Cunoscătorii socoteau că aceasta ar fi una din tainele feminităţii Mioarei.
    - L-am cunoscut foarte puţin pe Damian, declară visătoare. De fapt, pot să spun că-l ştiu doar din vedere. Nu mi-l închipui deloc în ipostaze asasine...
    - Fetiţa mea, începu bătrâna, aşa cum se adresa altădată fetei din casă, în timp ce jupânesei îi spunea madam Clemansa, dar Mioara n-avea de unde să cunoască acest amănunt, fetiţa mea, este complet lipsit de însemnătate ce ne închipuim noi. Sunt suficiente faptele dinaintea cărora suntem puşi.
    Victoriţa Munteanu împinse farfurioara de dulceaţă şi netezi mecanic faţa de masă. Aruncă o privire discretă spre dirigintă. Considera că Atena e complet lipsită de tact insistând asupra lui Damian. Georgeasca îi fusese logodnică şi la vremea respectivă, încercând să-şi salveze onorabilitatea, se purtase extrem de dur. Aruncase prima cu pietre. Acum asculta palidă, stăpânită, şi doar mustaţa de sudoare care răzbătuse prin coaja de pudră îi trăda tulburarea.
    - Haideţi să vorbim despre altceva, propuse Victoriţa Munteanu, apropiindu-se de fereastră.
    Se străduia să-şi reprime sentimentul de nelinişte, să-şi regăsească echilibrul în peisajul familiar al străzii, scăldate în lumina amurgului.
    - La Complex am văzut câteva materiale de primăvară încântătoare...
    Atena Dumitrescu o măsura întunecată. Avea o înclinaţie specială pentru lugubru, şi o colecţie bine pusă la punct de povestioare tenebroase. Cadrul predilect era cimitirul, iar protagonişti umbre, spirite sau personaje sumbre, exorciste, din familia contelui de Cagliostro. Credea sincer în întoarcerea lui Damian, înger răzbunător şi teama, dimpreună cu vocaţia pentru misterul negru, îi creau o stare de excitaţie extraordinară. Să întrerupă acum o discuţie palpitantă ca să flecărească despre cârpe sau alte fleacuri ar fi însemnat să se frustreze de o plăcere rară.
    Diriginta şi Mioara Popescu se uitară recunoscătoare la Victoriţa Munteanu, dar Atena le tăie avântul.
     - Te invidiez, draga mea, rosti cu venin înfipt în colţul buzelor, ai nervii minunaţi, de vreme ce te simţi în stare să te gândeşti acum la stofuliţele acelea. Aminteşte-ţi că şi bărbatul tău a avut un rol în destinul lui Damian. Atunci, la adunare, ar fi putut face câte ceva pentru el, dar din câte-mi amintesc n-a ridicat un singur deget.
    - E straniu atunci, surâse tremurat Victoriţa, că Damian, în loc să-l viziteze pe Iliuţă, a trecut pe la tine să-ţi spună noapte bună.
    Mioara Popescu îşi astâmpără zâmbetul. Interveni cu intenţii de muşamalizare:
    - Hai să ne dezmeticim! Trăim totuşi în secolul douăzeci, e stupid ca un oraş întreg să tremure de teama unui descreierat. Există autorităţi, o miliţie...
    - Şi mai ce, fetiţo? se interesă sarcastic bătrâna.
    - Ajunge şi atât! Doar n-o fi sfârşitul lumii!
    - De unde ştii? Nostradamus - cuvântul îi umplu gura - vesteşte că dezastrul va avea loc în luna iunie...
    - Ce an? întrebă ironică Mioara.
    Atena Dumitrescu declară sibilinic:
    - 1960. O declară ferm în Centuria X, Catrenul 72.
    Data era născocită. Vrăjitorul din Saint-Remy-de-Provence, Michel de Nostre-Dame, anunţa catastrofa pentru iulie 1999. Bătrâna o citise într-o „carte de buzunar" al cărei autor specula senzaţionalul picant de-a lungul veacurilor. Toantele, Atena Dumitrescu era convinsă, n-aveau cum să verifice exactitatea informaţiei.
    Minţise însă, nemulţumită de modul cum evoluase discuţia. Cucoanele se arătau prea calme, iar faţa aia de minge, Popeasca, aproape degajată. Simţise nevoia să le zdrobească.

              - N-o credeam în halul ăsta de țicnită, spuse Mioara Popescu inhalând cu plăcere aerul acidulat al amurgului.
     Îşi regretă instantaneu observaţia. Nu că i-ar fi păsat de eventuale colportări, ci pentru că îşi imagina sau voia să-şi imagineze viaţa ca pe un etern carnaval.
    Preocuparea ei majoră era bucuria - în lipsa celor mari se mulţumea cu o prăjitură bună, o carte sau un buchet de liliac înflorit pe noptieră - şi în consecinţă detesta să fie dezagreabilă.
    Lia Georgescu păşea importantă, cu guşa înfiptă în piept, controlându-şi ţinuta.
    Se controla în fiece clipă, de parcă s-ar fi aflat permanent în faţa unui aparat de filmat. Şi chiar aşa se simţea.
    - E văduvă de aproape zece ani. Asta explică multe...
     Mioara Popescu zâmbi şters. Neîntinată la treizeci şi unul de ani, diriginta interpreta univoc orice excentricitate. Ştia ceva probabil...
    Victoriţa Munteanu respiră adânc:
    - Biata de ea... Nu prea a avut noroc. Nici măcar nu ştiu dacă îi era mai bine când trăia Alec, vreau să spun bărbatu-său, sau acum. Mi se pare grozav de trist să plece cineva de lângă tine şi să nu simţi nimic. Să te întrebi doar unde-i depozitezi lucrurile, pălăriile, galoşii, trenciul vechi care te incomodează în antreu. Sau dacă nu-i mai practic să le dai la ţigani pentru două-trei oale cu buline...
    - De ce cu buline? întrebă diriginta neatentă.
    - Nu ştiu, oftă Victoriţa, dar aşa se întâmplă. După moartea lui Alec, când intrai în bucătăria Atenei, puteai să te crezi la „Căminul". Pe toţi pereţii ploua cu buline roşii... Ne vizitam des altădată. Totdeauna era frig la ei. Nu puteam să-mi explic de ce. Acolo unde lipseşte dragostea, e mereu frig...
    Mioara se aplecă să-şi îndrepte bareta pantofului.
    - Oricum, să te obsedeze aiurelile astea... Nostradamus, Centurii, Apocalips...
    O surprinse tăcerea celorlalte.
   - Credeţi în sfârşitul lumii?
   - Draga mea, surâse Victoriţa Munteanu, îmi mărturisesc neputinţa de a reflecta la chestiuni care scapă interesului meu imediat sau îmi dau dureri de cap inutile. Anul 2000 mi se pare atât de departe...
     Azvârli o privire peste gardul de piatră.
    - Ia te uită! Iliuţă s-a şi culcat. E lumină în dormitor.
    Lia Georgescu constată cu glas tremurat:
    - Toată lumea a început să se culce devreme.

                                                     13.

                    E de fapt opt seara şi aproape întuneric. Atena Dumitrescu îmi deschide după verificări conştiincioase prin vizeta blindată.
    Am ţinut să-i vorbesc din mai multe motive. În primul rând nefericitul acela, Damian, a locuit câţiva ani la ea. De necontestat rămâne şi faptul că bătrâna e una dintre persoanele cele mai informate din târg. Şi apreciez enorm că ştie să povestească.
   Poate n-aţi băgat de seamă, dar majoritatea indivizilor, când îţi relatează o discuţie, redau cu lux de amănunte ba chiar rotunjind ceea ce au spus ei, în vreme ce replica interlocutorului e abia schiţată, abundă în „că aşa şi pe dincolo", „chestii socoteli" - mai nou „chestii-trestii" - şi aşa mai departe.
    Am constatat această calitate a Atenei Dumitrescu acum cinci ani, când făceam împreună plajă la solarul din marginea pădurii. Şi mă întrebam, admirând maniera complicată în care-şi înnodase turbanul, dacă particularitatea ţine de o memorie remarcabilă sau o vocaţie categorică pentru ceea ce bărbatu-său ar fi numit „adevărul material".

.....................................................