7-9
- Cum să fac așa ceva? E praf pe dinăuntru. Dar nu-i nici pe jumătate atât de rău pe cât am crezut că este atunci când l-am pus pe masa de operație, înainte să-l deschidem. Șansele-s de unul la o mie ca un om să supraviețuiască având trei răni în piept. E teribil de norocos.
- Dacă asta înseamnă noroc, atunci ar face bine să nu se ducă niciodată la Vegas.
Jenna întinse mâna și-mi trase în jos una dintre pleoapele inferioare, apoi îmi examină ochiul înroșit.
- Pari extenuat, Oddie.
- A fost o zi lungă. Știi cum e, micul dejun începe devreme la Grille.
- Am fost alaltăieri acolo, cu doi prieteni. Tu ne-ai gătit prânzul.
- Adevărat? Uneori atmosfera e atât de frenetică, încât n-am timp să arunc o privire în jur, să văd cine a venit.
- Ai talent.
- Mulțumesc. Drăguț din partea ta.
- Am auzit că tatăl tău vinde Luna.
- Da, dar nu-i un loc grozav să-ți construiești o casă de vacanță. Nu există aer.
- Nu semeni deloc cu tatăl tău.
- Cine ar vrea să semene?
- Majoritatea bărbaților.
- Cred că greșești.
- Știi ceva? Ar trebui să ții cursuri de gătit.
- Păi eu mai mult prăjesc.
- Eu m-aș înscrie la un asemenea curs.
- Nu-i chiar o bucătărie sănătoasă, am zis eu.
- O să murim cu toții de ceva. Mai ești cu Bronwen?
- Stormy? Da. Suntem destinați să fim împreună.
- De unde știi?
- Avem semne de naștere care se potrivesc.
- Te referi la cel pe care și l-a tatuat ca să fie ca al tău?
- Tatuat? Nu, e adevărat. O să ne căsătorim.
- Oh! Nu aflasem încă.
- E o știre proaspătă.
- Stai să afle fetele! zise Jenna.
- Care fete?
- Toate.
Conversația nu mi se părea că avea noimă, așa că am spus:
- Uite ce-i, sunt cam jegos, trebuie să fac baie, dar nu vreau să părăsesc spitalul până când șeful n-o să iasă din sala de operații, in siguranță, așa cum ai spus tu. Pot să fac duș undeva?
- Să discut cu sora șefă de la etajul acesta. O să-ți găsim un loc.
- Am haine de schimb în mașină.
- Du-te și ia-le! Apoi întreabă în biroul asistentelor. O să aranjez totul.
Când m-am pregătit să plec, am zis:
- Jenna, ai luat lecții de pian?
- Sigur. Ani de zile. De ce întrebi?
- Mâinile tale sunt atât de frumoase! Pun pariu că știi să cânți dumnezeiește.
Îmi aruncă o privire lungă, pe care n-am știut cum s-o interpretez: mistere în ochi cenușii, cu picățele albastre. După care mă întrebă:
- Chestia cu căsătoria e adevărată?
- Are loc duminică, am asigurat-o eu, cu mândrie. Dacă puteam să plec din oraș, ne duceam în Las Vegas să ne căsătorim în zori.
- Unii oameni sunt norocoși, spuse Jenna Spinelli. Mai norocoși chiar decât domnul Porter, care mai respiră după ce s-a ales cu trei răni în piept.
Presupunând că voia să spună că-s norocos că o câștigasem pe Stormy, i-am zis:
- După ce-am avut parte de balamucul făcut de mama și de tatăl meu, soarta îmi rămăsese datoare.
Jenna avea o expresie misterioasă când îmi spuse:
- Sună-mă dacă te hotărăști să dai lecții de gătit. Pun pariu că te pricepi să bați ouă.
I-am răspuns, uimit:
- Să bat ouă? Sigur, dar asta se face doar la ouă bătute. Pentru clătite și vafe, trebuie să frămânți aluatul. Iar restul înseamnă să prăjești, să prăjești, să prăjești.
Jenna zâmbi, clătină din cap și plecă, lăsându-mă nedumerit.
M-am dus în grabă la mașina Rosaliei, care se afla în parcare. Am scos pistolul din punga pentru cumpărături și l-am vârât sub scaunul șoferului.
Când m-am întors în biroul asistentelor, acestea mă așteptau. Cele patru asistente din schimbul de noapte zâmbeau și păreau amuzate de ceva.
După ce am fost înzestrat cu prosoape, mi s-a dat voie să folosesc o baie dintr-o rezervă rămasă neocupată.
Am mestecat două tablete împotriva arsurilor la stomac.
După ce m-am ras, am făcut duș, m-am spălat pe cap și m-am schimbat în haine curate, m-am simțit de parcă mă călcase un compresor - turtit complet.
M-am așezat într-un fotoliu și am scotocit portofelul pe care i-l luasem lui Robertson. Cărți de credit, permis de șofer, o legitimație de bibliotecă...
Singurul obiect neobișnuit era o cartelă netedă de plastic negru, pe care nu era reprezentat nimic, doar un șir de punte în relief, pe care le simțeam cu vârful degetului și pe care le vedeam limpede dacă le priveam dintr-o parte.
Deși erau șanse să fie niște date codificate care puteau fi citite de un anumit tip de mașină, am presupus că era un rând de text ce se citea prin pipăire, scris cunoscut sub numele de Braille.
Având în vedere că Robertson nu fusese orb, nu-mi imaginam de ce avea cu el o cartelă cu un text în Braille.
Nu-mi imaginam nici de ce ar fi ținut un orb în portofel un asemenea obiect.
Am rămas în fotoliu, trecând încet degetul mare peste puncte, apoi vârful arătătorului.
În timp ce le pipăiam, am închis ochii, prefăcându-mă că-s orb și sperând că al șaselea simț al meu îmi va sugera măcar scopul acelei cartele, dacă nu și înțelesul cuvintelor.
Era târziu, luna coborâse sub nivelul ferestrei, bezna se intensificase și se străduia să se opună inutil ivirii zorilor sângerii.
Nu trebuia să dorm. Nu îndrăzneam să dorm. Am adormit.
În visele mele bubuiau pistoale, gloanțe ce se mișcau cu încetinitorul găureau tunele vizibile prin aer, coioții își arătau colții negri. Rana mocirloasă din pieptul lui Robertson se deschise în fața mea - de parcă aceasta ar fi fost o gaură neagră - și mă trăgea cu o gravitație irezistibilă în adâncurile sale, spre distrugere.
PATRUZECI ȘI DOI
Am dormit doar o oră, până să mă trezească o asistentă. Șeful poliției urma să fie mutat de la Chirurgie la Terapie intensivă.
Mi-am luat punga cu haine murdare și m-am întors în holul din fața Secției de terapie intensivă.
Jake Hulquist și sora șefului așteptau acolo. Niciunul din ei nu mai văzuse ceva care să semene cu cartela neagră din plastic.
După un minut, o asistentă și o infirmieră intrară pe holul lung venind dinspre ascensor, una la capul și cealaltă la picioarele tărgii pe rotile pe care era purtat șeful. Karla Porter mergea alături de soțul ei, cu o mână pe brațul lui.
Când targa a trecut pe lângă noi, am văzut că șeful era inconștient și că avea tubul unui inhalator în nas.
Asistenta trase, iar infirmiera împinse targa prin ușa Secției de terapie intensivă. Karla le urmă, după ce ne spuse că se credea că soțul ei n-o să-și recapete cunoștința decât după câteva ore.
Cel care-l ucisese pe Robertson îl rănise și pe șeful poliției. Nu puteam să dovedesc asta, dar, pentru un om care nu crede în coincidențe, două focuri de armă trase cu intenția de a ucide, la câteva ore unul de celălalt, într-un oraș mic și liniștit precum Pico Mundo, erau indiscutabil legate între ele, ca niște gemeni siamezi.
M-am întrebat dacă nu cumva individul care sunase pe linia particulară a șefului se străduise să-mi imite vocea, dacă nu se prezentase ca fiind eu, susținând că are nevoie de sfaturi și cerându-i să coboare la ușa din față a casei. Ar fi sperat astfel nu numai că șeful avea să se lase înșelat, ci și că avea să menționeze numele meu soției sale, înainte să părăsească dormitorul.
Dacă se depusese atâta efort ca să fiu acuzat de o crimă, de ce n-aș fi fost acuzat și de a doua?
Cu toate că mă rugasem ca șeful să-și revină cât mai repede, eram totuși îngrijorat de ce ar putea spune când își va recăpăta cunoștința.
Alibiul meu pentru momentul în care fuseseră trase împușcăturile era următorul: ascundeam un hoit într-o baracă metalică de la Biserica Cometelor care Șoptesc. Explicația, care putea fi completată prin găsirea cadavrului, nu l-ar fi încântat pe avocatul care urma să mă apere.
Niciuna dintre femeile din tura aceea care se găseau în biroul asistentelor, de la etajul al patrulea, nu știa ce era obiectul pe care-l găsisem în portofelul lui Robertson.
Am avut mai mult noroc la etajul al treilea, unde o asistentă palidă și plină de pistrui, care părea pe moarte, stătea la masa din birou și verifica medicamentele din păhărele, comparând ce scria pe lista pacienților.
Luă dreptunghiul misterios din plastic, îl examină pe ambele părți și zise:
- E o cartelă pentru meditație.
- Adică?
- De obicei sunt fără denivelări. Au pe ele tipărite niște simboluri mici. Cum ar fi un șir de cruci sau de imagini ale Sfintei Fecioare.
- Asta nu-i așa.
- Trebuie să repeți o rugăciune, precum Tatăl nostru sau Fii binecuvântată, Fecioară Maria, mutând degetul de pe un simbol pe altul.
- Deci este o formă mai comodă de mătănii, pe care o porți în portofel?
- Da. Mătănii ale îngrijorării, spuse ea, trecându-și vârfurile degetelor peste punctele ieșite în relief. Dar nu-s folosite numai de creștini. De fapt, au apărut ca o chestie New Age.
- Și cum arătau?
- Am văzut unele cu șiruri de clopote, Buddha, semne ale păcii, câini sau pisici, dacă vrei să-ți obții energia meditației către obținerea de drepturi pentru animale, sau șiruri de planete Pământ, ca să poți medita la un mediu înconjurător mai bun.
- Aceasta e pentru orbi? am întrebat eu.
- Nu. Nici vorbă.
Își ținu cartela lipită de frunte un timp, ca un individ cu puteri paranormale care citește conținutul unui bilet printr-un plic sigilat.
Nu știam de ce făcea acest lucru, și am decis să n-o întreb.
În timp ce trăgea din nou degetul peste puncte, asistenta spuse:
- Cam un sfert dintre cartele sunt în Braille, ca aceasta. Trebuie să apeși degetul pe puncte și să meditezi la fiecare literă.
- Și ce înseamnă literele?
În timp ce continua să-și plimbe degetul pe cartelă, figura ei se înnegură treptat, ca o imagine ce apare pe un film Polaroid.
- Nu citesc Braille. Dar literele spun diferite lucruri, una, alta, câteva cuvinte care să te inspire. O mantră care să-ți focalizeze energia. E tipărită pe ambalajul în care e livrată cartela.
- N-am ambalajul.
- Poți să comanzi să ți se imprime un text, o mantră personală, tot ce vrei. Aceasta este prima cartelă neagră pe care o văd.
- Ce culoare au de obicei? am întrebat.
- Albe, aurii, argintii, ca albastrul cerului, de multe ori verde, pentru mantrele celor care luptă pentru protecția mediului.
Se încruntă și mai tare, apoi îmi înapoie cartela. Se uită cu dezgust evident la degetele cu care atinsese punctele.
- Unde ai găsit asta? mă întrebă ea.
- La parter, în hol, pe podea, am mințit eu.
Femeia luă din spatele biroului o sticlă cu dezinfectant. Turnă un strop de gel limpede în palma stângă, puse sticla jos, apoi își frecă zdravăn mâinile, dezinfectându-le.
- În locul tău, aș scăpa de ea, spuse asistenta, în timp ce se freca de zor. Cu cât mai iute, cu atât mai bine.
Folosise atât de mult dezinfectant, încât simțeam mirosul alcoolului ce se evapora.
- De ce să scap de ea? am întrebat-o.
- Are energie negativă. E un talisman rău. Atrage ticăloșia spre tine.
M-am întrebat ce școală de asistente medicale urmase femeia aceea.
- O s-o arunc la gunoi, i-am făgăduit eu.
Mi s-a părut că pistruii de pe fața ei au devenit strălucitori, arzând ca niște stropi de ardei iute roșu.
- Să n-o arunci aici!
- Bine, am spus eu. N-o s-o arunc aici.
- În niciun loc din spital. Du-te cu mașina în deșert, unde nu-i nimeni în jur, mergi cu viteză mare, arunc-o pe fereastră și las-o s-o ia vântul.
- Mi se pare un plan bun.
Mâinile ei erau uscate și dezinfectate. Încruntarea i se evaporase. Îmi zâmbi.
- Sper să-ți fi fost de folos.
- Ai fost grozavă.
Am scos din spital cartela pentru meditat, purtând-o prin noaptea ce începuse să se albească, dar nu m-am dus cu mașina în deșert.
PATRUZECI ȘI TREI
Postul de radio KPMC, vocea văii Maravilla, se află pe strada principală, în inima orașului Pico Mundo, într-un turn din cărămidă cu trei etaje, care găzduiesc birourile juridice de la Knacker&Hisscus și Good Day Bakery.
În aceste ultime ore de întuneric, în bucătăria brutăriei ardea lumina. Când am coborât din mașină, strada mirosea a pâine proaspăt scoasă din cuptor, a chifle cu scorțișoară și a ștrudel cu lămâie.
Nu se vedea niciun bodach.
Etajele inferioare ale KPMC găzduiesc birourile administrative. Studiourile sunt la etajul al treilea.
Stan „Spanky” Lufmunder era inginerul de serviciu. Harry Beamis, care reușise să supraviețuiască muncii în radiodifuziune fără să se aleagă cu vreo poreclă, era producătorul emisiunii: „Toată noaptea cu Shamus Cocobolo”.
M-am strâmbat la ei prin fereastra cu izolație triplă dintre holul de la etajul al treilea și cuibul lor electronic de vulturi.
După ce mi-au făcut semn că-i în regulă, am mers mai departe de-a lungul holului, către ușa cabinei de emisie.
Din difuzorul de pe hol se auzea - cu volum redus - String of Pearls a lui Glenn Miller, de pe discul pe care-l difuza Shamus în acel moment.
De fapt, muzica era redată de pe un CD, dar Shamus folosea în emisiunea sa limbajul anilor 1930 și 1940.
Harry îi atrase atenția, așa că, atunci când am intrat în cabină, Shamus își scoase căștile, reglă sonorul emisiei cât s-o poată urmări și zise:
- Salut, Vrăjitorule, bine ai venit în Pico Mundo a mea.
Pentru Shamus, sunt Vrăjitorul din Odd sau, pe scurt, vrăjitorul.
- De ce nu miroși a șampon de piersici? mă întrebă el.
- Singurul săpun pe care l-am avut la dispoziție a fost Neutrogena fără aromă.
Shamus se încruntă și zise:
- Sper că n-ai rupt legătura cu zeița!
- Legătura noastră a început, l-am asigurat eu.
- Mă bucur să aud asta.
Zidurile acoperite cu polistiren expandat ne atenuau vocile, le amortizau stridențele.
M-am dus în fața lui și i-am pus pe masă cartela pentru meditație, trântind-o puternic pe tăblie, ca să-l intrig.
Făcu pe durul, neluând-o imediat.
- Plănuiam să vin la Grille după emisiune, să înfulec un morman de șuncă bărbierită prăjită, șireturi de ceapă și biscuiți în untură, de să-ți stea inima în loc.
Am ocolit masa, m-am așezat pe un scaun din fața lui, am dat deoparte microfonul prins într-un braț flexibil și i-am spus:
- N-o să gătesc în dimineața asta. Mi-am luat o zi liberă.
- Și ce-o să faci în ziua ta liberă? O să te duci să te fâțâi prin magazinul de anvelope?
- Cred că o să mă duc la popice.
- Ai și ceva sălbatic în tine, vrăjitorule. Nu pricep cum reușește doamna ta să se înțeleagă cu tine.
KPMC evită muzica, preferând discuțiile. Conducerea ar fi vrut să închidă emisia în acestea 5 ore cu mai puțini ascultători, dar licența postului de radio le impune să slujească această comunitate 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână.
Această situație îi dă lui Shamus libertatea de a face orice vrea, iar el vrea să se scufunde pe sine și pe ascultătorii săi somnambuli în melodiile care au adus glorie epocii marilor orchestre.
- În zilele acelea, zice el, muzica adevărată și viața se baza mai mult pe adevăr, rațiune și bunăvoință.
Când am auzit pentru prima oară această afirmație, mi-am exprimat surpriza că simțea o asemenea afinitate pentru o epocă de segregație virulentă. Mi-a răspuns:
- Sunt negru, sunt orb, deosebit de deștept și sensibil. În nicio epocă nu mi-ar fi fost ușor. Măcar cultura aceea era cultă, avea stil.
Acum le spuse ascultătorilor:
- Închideți ochii și imaginați-vă că-l vedeți pe Duke în fracul său alb și mergeți împreună cu mine, Shamus Cocobolo, să călătorim cu A Train to Harlem!
Mama sa îl botezase Shamus pentru că dorea ca fiul ei să fie detectiv în poliție. După ce a orbit pe când avea trei ani, cariera în poliție n-a mai fost posibilă. Numele Cocobolo venise împreună cu tatăl său, direct din Jamaica.
Shamus luă cartela din plastic negru și o ținu între degetul mare și cel arătător ale mâinii drepte, apucând-o de marginea de sus și de cea de jos. Apoi întrebă:
- O bancă uluitor de tâmpită ți-a dat o carte de credit?
- Speram că o să-mi spui tu ce este.
Își trecu un deget peste cartelă, nu citind-o cu adevărat, ci dându-și seama de natura acesteia.
- Oh, vrăjitorule, sper că nu crezi că am nevoie să meditez când pot să-i ascult pe Count Basie, Satchmo și Artie Shaw.
- Deși știi ce este.
- În ultimii doi ani, oamenii mi-au dat vreo duzină de chestii din astea, cu diferite idei de inspirație, de parcă orbii n-ar putea să danseze, ci numai să mediteze. Vrăjitorule, nu vreau să te jignesc, dar ești prea cumsecade ca să-mi dai o aiureală spirituală de plastic ca asta. Mă simt ușor stânjenit pentru tine.
- Ești invitatul meu. Dar nu ți-am dat-o ție. Eram doar curios ce scrie în Braille.
- Mă bucur. Dar de ce ești curios?
- Așa m-am născut.
- Am priceput. Nu-i treaba mea, spuse el și citi cartela cu vârful degetului. „Tatăl Minciunilor”.
- Tatăl cui?
- Am minciunilor. Al neadevărurilor.
Expresie îmi era cunoscută, dar, din cine știe ce motiv, nu-mi dădeam seama de unde, poate pentru că nu voiam să-mi amintesc.
- Diavolul, zise Shamus. „Tatăl Minciunilor, Tatăl Răului, Maiestatea Sa satanică.” Care-i povestea, vrăjitorule? Religia străveche a Sfântului Bartholomew a devenit prea plictisitoare în zilele noastre și ai nevoie de o miasmă ca să-și miști un pic sufletul?
- Nu-i cartela mea.
- Atunci a cui e?
- O asistentă de la spitalul districtual mi-a spus să apăs accelerația până-n podea și să mă duc în deșert, s-o arunc pe fereastră și s-o las s-o ia vântul.
- Ești un băiat drăguț, care-și câștigă existența în mod cinstit, mânuind iute spatula, dar care are de-a face cu niște indivizi de-a dreptul țicniți.
Îmi împinse cartela peste masă.
M-am ridicat de pe scaun.
- Nu lăsa aici cartela asta necurată, îmi zise el.
- N-ai zis că-i doar o aiureală spirituală din plastic?
Oglindirea mea mă privi din lentilele de-un albastru închis ale ochelarilor lui Shamus. Iar prietenul meu îmi spuse:
- Am cunoscut cândva un sanatist practicant. Tipul pretindea că-și urăște mama, dar cred că o iubea. Polițiștii au găsit capul femeii în frigiderul lui, într-o pungă de plastic închisă, cu petale de trandafir, ca să-l țină proaspăt.
Am luat cartela pentru meditație. Era rece.
- Shamus, mulțumesc pentru ajutor.
- Ai grijă, vrăjitorule. Nu-i ușor să găsești prieteni excentrici și interesanți. Dacă o să mori subit, o să-și simt lipsa.
PATRUZECI ȘI PATRU
Se iviră în sfârșit zorii.
Undeva, în Pico Mundo, un viitor ucigaș în masă se uitat la răsăritul de soare introducând cartușe în încărcătoarele de rezervă pentru pușca sa de asalt.
Am parcat pe alee și am oprit motorul. Nu mai puteam aștepta. Trebuia să află dacă individul care-l lichidase pe Bob Robertson o asasinase și pe Rosalia Sanchez.
Însă au mai trecut 2-3 minute până să capăt suficient curaj ca să cobor din mașină.
Am urcat treptele verandei din spate și am văzut că ușa din plasă era închisă, dar ușa casei rămăsese deschisă. Lumina din bucătărie fusese stinsă.
M-am uitat prin plasă. Rosalia stătea la masă, cu mâinile în jurul cănii de cafea. Părea să fie în viață.
Dar aparențele puteau fi înșelătoare.
Se putea ca trupul ei să se afle în altă cameră, așteptând să fie descoperit, iar acesta să fie spiritul ei legat încă de pământ, stând cu mâinile în jurul cănii pe care o lăsase pe masă atunci când, în seara precedentă, se dusese să răspundă asasinului care ciocănise la ușa sa.
Nu simțeam miros de cafea proaspătă.
Altădată, când mă aștepta să vin ca să-i spun că era vizibilă, lumina rămânea aprinsă. N-o văzusem niciodată stând pe întuneric, ca acum,
Când am intrat în bucătărie, Rosalia își ridică privirea și zâmbi.
- Bună dimineața, Odd.
Sentimentul de groază ieși din mine, odată cu respirația pe care mi-o ținusem până atunci.
- Trăiți!
- Sigur că trăiesc. Știu că nu mai sunt de multă vreme tânăra care am fost cândva, dar sper că nu par moartă.
- Adică vizibilă. Sunteți vizibilă.
- Da, știu. Cei doi polițiști mi-au spus ce s-a întâmplat și că nu trebuie să te aștept în dimineața asta.
- Polițiști?
- Ar fi fost bine să fi știut din timp. Am stins lumina și mi-a făcut plăcere să stau aici, privind cum se face ziuă. Vrei niște suc de mere, Odd Thomas? mă întrebă ea, ridicând cana.
- Nu, mulțumesc, doamnă. Ați spus doi polițiști?
- Erau niște băieți drăguți.
- Când a fost asta?
- Cu vreo 40 de minute în urmă. Își făceau griji în privința ta.
- Griji? De ce?
- Spuneau că a anunțat cineva că a auzit o împușcătură în apartementul tău. Nu-i ridicol? Le-am zis că eu n-am auzit nimic.
Eram convins că apelul fusese anonim, pentru că se putea ca telefonul să fie dat de ucigașul lui Robertson.
Doamna Sanchez zise:
- I-am întrebat ce ai fi putut să împuști în apartamentul tău. Le-am spus că n-ai șoareci. N-ai șoareci, nu-i așa? întrebă ea, apoi își duse cana la buze, să soarbă o înghițitură de suc de mere.
- Nu, doamnă.
- Voiau să se uite. Își făceau griji în privința ta. Băieți buni. Au avut grijă să se șteargă pe picioare. Nu s-au atins de nimic.
- Adică le-ați arătat apartamentul meu?
După ce sorbi din sucul de mere, bătrâna spuse:
- Erau polițiști și erau îngrijorați. S-au simțit mult mai bine când au descoperit că nu te împușcasei în picior, sau ceva de genul ăsta.
Eram bucuros că mutasem trupul lui Robertson de îndată ce-l descoperisem în baia mea.
- Odd Thomas, n-ai venit aseară să iei prăjiturile pe care le-am făcut pentru tine. Fursecurile de ciocolată cu nuci. Favoritele tale.
Pe masă se afla o farfurie plină cu prăjituri și acoperită cu o folie de plastic.
- Mulțumesc, doamnă. Prăjiturile dumneavoastră sunt cele mai bune, am spus eu și am luat una. Mă întrebam... credeți că îmi puteți împrumuta mașina pentru un timp?
- Păi abia ai venit cu ea.
M-am înroșit mai mult decât zorii de dincolo de geam.
- Da, doamnă.
- Atunci înseamnă că ai împrumutat-o deja, spuse ea, fără nici cea mai mică urmă de ironie. Nu-i nevoie s-o mai ceri o dată.
Am luat cheia de pe o etajeră de lângă frigider.
- Mulțumesc, doamnă Sanchez. Sunteți prea bună cu mine.
- Ești un scump, Odd Thomas. Îmi amintești de nepotul meu Marco. În septembrie se împlinesc 3 ani de când e invizibil.
Marco se aflase împreună cu restul familiei în unul dintre avioanele care se izbiseră de World Trade Center.
- Continui să cred că o să redevină vizibil într-o zi, dar a trecut atât de mult timp... Să nu devii niciodată invizibil, Odd Thomas!
Femeia asta îmi zdrobește inima uneori.
- N-o să devin, am asigurat-o eu.
Când m-am aplecat și am sărutat-o pe frunte, doamna Sanchez mi-a pus mâna pe cap și mi-a îndreptat fața spre ea.
- Promite-mi că n-o să devii invizibil!
- Promit, doamnă. Jur.
PATRUZECI ȘI CINCI
Când am parcat în fața blocului în care locuia Stormy, am văzut că mașina poliției nu mai era vizavi.
Când am apărut la locuința șefului poliției, după ce fuseseră trase focurile de armă, își dăduseră seama că nu mai eram cu Stormy și plecaseră de acolo.
Mi-am amintit de rana din pieptul lui Robertson și n-am putut să mi-o izgonesc din minte, nici să închid ochii, așa cum făcusem în baie. Mai mult, imaginația mea mutase gaura mortală din carnea lividă a mortului în trupul lui Stormy; m-am gândit și la tânăra care mă salvase de coioți, care-și ținea brațele încrucișate peste sâni și peste răni.
Când am ajuns pe aleea din fața casei, am luat-o la goană. Am urcat scările în fugă. Am deschis iute ușa cu vitralii.
Am scotocit după chei, le-am scăpat din mână, m-am aplecat și le-am prins în aer, în timp ce săreau de pe podeaua tare de lemn, apoi am intrat în apartamentul lui Stormy.
Când am ajuns în camera de zi, am văzut-o pe Stormy în bucătărie și m-am dus la ea.
Stătea la masa de gătit de lângă chiuvetă și folosea un cuțitaș pentru grepfuturi ca să secționeze un fruct minunat din Florida. O grămăjoară de sâmburi extrași din acesta lucea pe lemnul tăbliei.
- De ce ești atât de încordat? mă întrebă ea când își termină treaba și puse cuțitul deoparte.
- Credeam că ai murit.
- Din moment ce nu-i așa, ce-ai zice de ceva de mâncare?
Eram pe punctul să-i spun că-l împușcase cineva pe șeful poliției. În loc să fac asta, am zis:
- Dacă m-aș droga, aș dori o omletă cu amfetamine și 3 căni cu cafea neagră. Nu am dormit prea mult. Și trebuie să stau treaz, să-mi pun ordine în gânduri.
- Am gogoși cu glazură de ciocolată.
- E un început.
Ne-am așezat la masa din bucătărie, ea cu grepfrutul, eu cu cutia de gogoși și un Pepsi, cu zahăr și cu cofeină.
- De ce ai crezut că am murit? întrebă Stormy.
Era îngrijorată din cauza mea. Nu voiam să-i sporesc neliniștea.
Dacă i-aș fi spus despre șeful poliției, trebuia să-i povestesc și despre cum îl găsisem pe Bob Robertson în cada mea, despre faptul că acesta era deja mort când îl văzusem în cimitir, despre evenimentele de la Biserica Cometelor care Șoptesc și despre cartela satanică pentru meditație.
Ea ar fi vrut să fie alături de mine pe toată durata evenimentelor. Să ia o pușcă, să mă apere. Nu puteam să-i permit să se pună în pericol.
Am oftat și am clătinat din cap.
- Nu știu de ce. Am văzut bodachi peste tot. Hoarde întregi. Indiferent ce va urma, va fi ceva de mari proporții. Sunt îngrozit.
Stormy mă avertiză, îndreptând lingura spre mine.
- Să nu-mi spui să stau astăzi acasă!
- Mi-ar plăcea să stai astăzi acasă.
- Ce ți-am spus?
Am mestecat în tăcere, ea grepfrutul, eu gogoașa cu ciocolată și ne-am privit unul pe celălalt.
- O să stau acasă, spuse ea, dacă o să stai toată ziua împreună cu mine.
- Am mai discutat despre asta. Nu pot să las oamenii să moară, dacă există o cale să-i salvez.
- Iar eu n-o să stau nici măcar o zi în cușcă doar pentru că undeva, în lume, e un tigru în libertate.
Am sorbit pe nerăsuflate conținutul cutiei de Pepsi.
Îmi doream să am niște tablete cu cofeină. Îmi doream să fiu ca alți oameni, fără niciun dar supranatural, fără nicio povară de cărat, cu excepția celei cu care m-ar fi pricopsit consumul de gogoși cu ciocolată.
- Individul e mai rău decât un tigru, i-am spus eu lui Stormy.
- Nu-mi pasă, chiar de-ar fi mai rău decât un Tyrannosaurus rex. Am o viață de trăit, și n-am timp de pierdut, dacă vreau ca în 4 ani să am magazinul meu de înghețată.
- Să fim realiști! O zi în care nu te duci la muncă nu-ți va distruge șansele de a-ți îndeplini visul.
- Fiecare zi în care muncesc ca să-l îndeplinesc este visul. Totul constă în procesul de îndeplinire, nu în realizarea finală.
- De ce mai încerc să te conving? Pierd întotdeauna.
- Dragule, ești un om de acțiune nemaipomenit. Nu trebuie să te pricepi și la dezbateri.
- Sunt un om de acțiune nemaipomenit și un bucătar de minuturi senzațional.
- Adică un soț ideal.
- Mai iau o gogoașă.
Știind foarte bine că îmi oferea o concesie pe care nu o puteam accepta, Stormy zâmbi și zise:
- Uite cum o să facem: o să-mi iau o zi liberă și o să merg cu tine, o să-ți fiu alături peste tot unde o să te duci.
Eu speram ca magnetismul meu psihic să mă ajute să ajung în locul în care se afla individul necunoscut care-l ucisese pe Robertson și care, probabil, se pregătea să săvârșească atrocitățile pe care le plănuiseră împreună. Stormy n-ar fi fost în siguranță alături de mine.
- Nu, am spus eu, vezi-ți de visul tău! Pregătește cornete, fă milkshake, fii cel mai bun vânzător de înghețată, așa cum îți dorești! Nici măcar visurile cele mai mici nu se împlinesc dacă nu perseverezi.
- Odd, chiar crezi asta sau citezi pe cineva?
- Nu recunoști cuvintele? Pe tine te citez.
Stormy îmi zâmbi, plină de afecțiune.
- Ești mai deștept decât pari.
- Trebuie să fiu. Unde te duci în pauza de prânz?
- Mă știi, o să-mi fac un pachet. E mai ieftin și pot să rămân la serviciu, supraveghind cum merge treaba.
- Să nu te răzgândești! Să nu te apropii de popicărie, de vreun cinematograf, de nimic!
- Pot să mă apropii de un teren de golf?
- Nu.
- De un teren de minigolf?
- Vorbesc serios.
- Pot să mă apropii de o galerie de jocuri?
- Îți amintești filmul acela vechi, Inamicul public? am întrebat-o eu.
- Pot să mă apropii de un parc de distracții?
- James Cagney e un gangster care ia micul dejun cu amanta lui...
- Eu nu-s amanta nimănui.
- ....iar când ea îl supără, el îi trântește o jumătate de grepfurt în față.
- Și ea ce face, îl castrează? Pentru că asta o să fac eu, cu cuțitul meu de tăiat fructe.
- Inamicul public a fost făcut în 1931. Pe atunci nu puteai să arăți pe ecran o castrare.
- Ce formă imatură de artă era pe atunci! Acum lămurește-mă! Vrei jumătate din grepftutul meu, iau eu să-mi pregătesc cuțitul?
- Spuneam doar că te iubesc și că sunt îngrijorat din cauza ta.
- Și eu te iubesc, dragule. Deci îți promit să nu-mi mănânc prânzul pe terenul de minigolf. O să-l mănânc chiar la Burke&Bailey. Dacă o să răstorn sare, o să arunc un pic din ea peste umăr. La naiba, o să arunc toată solnița.
- Mulțumesc. Tot mă mai gândesc la chestia cu strivitul grepfrutului de față....
PATRUZECI ȘI ȘASE
În casa familiei Takuda, de pe Hampton Way, nu se vedea niciun bodach. Iar în noaptea trecută mișunaseră pe întreaga locuință.
În timp ce parcam în fața clădirii, ușa garajului se ridică și Ken Takuda își scoase Lincolnul Navigator, dând cu spatele.
Când mă văzu venind pe alee, își opri mașina de teren, coborî geamul și-mi zise:
- Bună dimineața, domnule Thomas.
Era singura persoană pe care o cunosc care mi se adresează atât de oficial.
- Bună dimineața, domnule. Frumoasă dimineața, nu-i așa?
- O dimineață splendidă, declară el. O zi minunată, ca fiecare zi, plină de oportunități.
Doctorul Takuda este profesor la facultatea din Pico Mundo a Universității de Stat din California. Predă literatura americană din secolul al XX-lea.
- Am nevoie de un sfat în legătură cu viitorul meu, l-am mințit eu. Mă gândesc să merg la un colegiu, mai târziu să-mi dau doctoratul, să fac o carieră universitară, ca dumneavoastră.
Când tenul lui lucios asiatic pălește, capătă aspectul pielii de cârtiță.
- Domnule Thomas, deși sunt în favoarea pregătirii științifice, nu vă pot recomanda cu sufletul împăcat o carieră universitară în alte domenii decât în științele exacte. Ca mediu de lucru, restul universității constituie o cloacă de iraționalitate, ură, invidie și egoism. Aștept cu nerăbdare momentul în care, după 20 de ani muncă, o să mă pot pensiona, ca să mă apuc să scriu romane, ca Ozzie Boone.
- Dar, domnule, păreți atât de fericit!
- Domnule Thomas, când ești în pântecul Leviatanului, poți să fii disperat și să pieri sau să fii vesel și să perseverezi, îmi răspunse el, zâmbind fermecător.
Nu era răspunsul pe care-l așteptasem, dar am insistat să continui planul meu improvizat de a afla ce plănuise să facă în ziua aceea, sperând să aflu locul în care avea să acționeze tovarășul de crime al lui Robertson.
- Aș vrea să discutăm despre asta.
- Lumea are prea puțini bucătari modești și prea mulți profesori care se cred importanți, dar o să discutăm, dacă vrei. Sună la universtate și cere să ți se facă legătura cu biroul meu. Asistentul meu va stabili o întâlnire.
- Domnule, speram să vorbim în dimineața asta.
- Acum? Ce-a provocat această sete subită de învățătură?
- Trenuie să mă gândesc serios la viitorul meu. O să mă căsătoresc duminică.
- Cu domnișoara Bronwen Llewellyn?
- Da, domnule.
- Domnule Thomas, ai rata ocazia să găsești fericirea perfectă, Ai fi prost sfătuit dacă ai fi îndrumat să-ți otrăvești viața cu lumea universitară sau luând droguri. Am cursuri în dimineața aceasta, apoi două consfătuiri cu studenții. După aceea voi prânzi și voi vedea un film împreună cu familia mea. Așa că mi-e teamă că abia mâine vom putea discuta despre acest impuls autodistructiv al dumitale.
- Unde luați prânzul, domnule? La Grille?
- Vom permite copiilor să aleagă. E ziua lor.
- Ce film o să vedeți?
- Chestia aia cu câinele și extraterestrul.
- Nu vă duceți, am spus eu, deși nu văzusem filmul. E nasol.
- Are succes.
- E o aiureală.
- Critica e favorabilă, zise el.
- Randall Jarrell spune că arta e de durată, iar criticii sunt doar insecte de-o zi.
- Dă un telefon la biroul meu, domnule Thomas. O să discutăm mâine.
Ridică geamul, ieși cu spatele de pe alee și se îndreptă spre universitate, urmând ca mai târziu, în cursul aceleiași zile, să se întâlnească și cu Moartea.
PATRUZECI ȘI ȘAPTE
Nicolina Peabody, în vârstă de 5 ani, purta pantofi roz, pantaloni scurți roz și un tricou roz. Ceasul de la mâna ei avea o curea din plastic roz și un ecran pe care se vedea figura roz a unui purcel.
- Când o să fiu suficient de mare ca să-mi cumpăr singură haine, o să port doar roz, roz, roz, în fiecare zi a anului, veșnic, îmi spuse ea.
Levanna Peabody, care urma să împlinească în curând 7 anni, își dădu ochii peste cap și zise:
- Și toată lumea o să creadă că ești târfă.
Viola, care tocmai intra în camera de zi cu un tort sărbătoresc pe o farfurie acoperită cu un capac din sticlă transparentă, exclamă:
- Levanna! E urât să spui așa ceva. De aici mai ai doar o jumătate de pas până o să începi să spui porcării, și o să te alegi cu 2 săptămâni în care n-o să primești alocație.
- Ce-i o târfă? întrebă Nicolina.
- Cineva care se îmbracă în roz și care sărută bărbați pentru bani, îi răspunse Levanna, pe un tot atoateștiutor.
Când am luat tortul de la Viola, aceasta îmi spuse:
- Doar să iau cutia cu cărți pentru copii și putem pleca.
Am făcut iute un tur al casei. Nu era niciun bodach ascuns în vreun colț.
Nicolina zise:
- Dacă o să sărut bărbați pe gratis, atunci pot să port roz și n-o să fiu târfă.
- Dacă săruți o grămadă de bărbați pe gratis, atunci o să fii o boarfă, îi explică surioara ei.
- Levanna, încetează! o certă Viola.
- Dar, mămico, spuse Levanna, o să trebuiască să învețe mai devreme sau mai târziu cum e alcătuită lumea.
Observând că mă amuzam, Nicolina o înfruntă pe sora ei mai mare:
- Nici măcar nu știi ce-i o târfă, doar crezi că știi.
- Ba știu, insistă Levanna, plină de îngâmfare.
Fetele merseră înaintea mea către trotuarul din fața casei, unde era parcată mașina doamnei Sanchez.
După ce încuie casa, ne urmă și Viola. Puse cutia cu cărți pe bancheta din spate, lângă fete, apoi se așeză pe scaunul din față. I-am dat tortul și am închis portiera.
Pe stradă nu adia pic de vânt, doar umbra mea se mișca.
Dacă erau prezente entități supranaturale, nu ieșea niciuna în evidență.
Când am urcat în mașină și am pornit motorul, Nicolina spuse:
- Oricum n-o să sărut niciun bărbat. Doar pe mămica, pe Levanna și pe mătușa Sharlene.
- Când o să fii mai mare, o să vrei să săruți bărbați, îi prezise Levanna.
- Ba nu.
- Ba da.
- Ba nu, declară ferm Nicolina. Doar pe tine, pe mămica, pe mătușa Sharlene. Oh, da, și pe Cheevers.
- Cheevers e băiat, spuse Levanna, în timp ce plecam cu mașina de lângă trotuar și mă îndreptam spre casa lui Sharlene.
Nicolina chicoti.
- Cheevers e un urs!
- E un urs băiat.
- E umplut cu câlți.
- Tot băiat e, spuse Levanna, satisfăcută. Vezi, ai început deja, vrei să săruți bărbați.
- Nu-s o boarfă, insistă Nicolina. O să fiu doctor de câini.
- Se numesc veterinari și nu poartă roz, roz, roz în fiecare zi, în fiecare zi a anului, veșnic.
- O să fiu primul veterinar care poartă.
- Da, spuse Levanna, dacă aș avea un câine bolnav și tu ai fi o veterinară roz, sigur l-aș aduce la tine, pentru că aș fi convinsă că o să-l faci bine.
Am mers pe o rută ocolitoare, uitându-mă în oglinda retrovizoare.
Pe parcursul drumului, Viola folosi telefonul celular ca s-o sune pe sora ei și să-i spună că venea în vizită cu fetele.
Casa albă și îngrijită de pe Maricopa avea obloane albastre și stâlpi albaștri la verandă. Pe verandă - un loc de întâlnire pentru prietenii din vecinătate - se aflau 4 balansoare și un leagăn mare.
Sharlene se ridică de pe un balansoar când am parcat pe aleea ei. E o femeie solidă, cu un zâmbet cuceritor și cu o voce muzicală, perfectă pentru o cântăreață de gospel - ceea ce și e.
Un retriev auriu, Posey, se ridică de pe podeaua verandei ca să stea lângă ea, dând din coada păroasă, bucuros să le vadă pe fete, fiind ținut locului nu de-o lesă, ci de comanda blândă rostită de stăpâna lui.
Am dus tortul în bucătărie, am refuzat politicos oferta lui Sharlene - o limonadă rece ca gheața, un măr copt în aluat, 3 feluri de prăjituri și pișcoturi cu arahide făcute în casă.
Posey zăcea pe podea cu labele în aer, cele din față fiind îndoite în semn de supunere, cerșind să fie mângâiat pe burtă, lucru pe care fetele se grăbiră să-l îndeplinească.
M-am lăsat într-un genunchi și le-am întrerupt cât să-i urez la mulți ani Levannei. Apoi le-am îmbrățișat pe cele două fetițe.
Viola mă însoți prin casă, până la veranda din față, unde îmi spuse:
- Ar fi trebuit să-mi aduci o poză a invididului de care să mă feresc.
- Nu mai e nevoie. E... scos din circulație.
Ochii ei imenși erau plini de o încredere pe care n-o meritam.
- Odd, spune-mi sincer, mai vezi moarte în mine?
Nu știam ce avea să se întâmple, dar, cu toate că ziua aceea mă impresiona puternic, cel de-al șaselea simț al meu o simțea întunecată ca o zi de furtună, plină de tunete puternice. Dar faptul că își schimbaseră planurile, că renunțaseră la film și la prânzul la Grille mi se părea suficient ca să-și schimbe soarta. Eram sigur de asta.
- Acum ești bine. La fel și fetele.
Viola mă privi în ochi, iar eu n-am avut curajul să mă uit în altă parte.
- Dar cu tine ce se va întâmpla, Odd? Există ceva ce poți face ca să scapi cu bine din toate astea?
M-am silit să zâmbesc.
- Îți aminești că știu totul despre lumea cealaltă?
Mă mai privi în ochi un timp, apoi mă îmbrățișă. Ne-am strâns în brațe unul pe celălalt.
N-am întrebat-o pe Viola dacă văzuse moarte în mine. Nu pretinsese niciodată că are darul previziunii... și cu toate acestea îmi fusese frică să nu spună „da”.
PATRUZECI ȘI OPT
Mergeam în tăcere pe străzile pârjolite se soare, întrebându-mă unde dispăruseră bodachii.
M-am oprit la benzinărie ca să fac plinul și ca să mă duc la toaletă. Imaginea mea, reflectată în oglinda pătată de deasupra chiuvetei, arăta un om îngrijorat, tras la față și cu cearcăne.
Neavând un nume sau o față pe care s-o atribui colaboratorului lui Robertson, magnetismul meu psihic nu mă ajuta cu nimic. Iar dacă aveam să umblu la întâmplare, nu aveam să găsesc nimic important.
Așa că m-am îndreptat spre Camp`s End.
Șeful poliției ordonase în seara precedentă să fie supravegheată locuința lui Robertson. Se părea că supravegherea încetase.
După ce șeful poliției fusese împușcat și tot departamentul dat peste cap, cineva decisese să folosească oamenii în altă parte.
Mi-am dat brusc seama că era posibil ca atentatul asupra șefului să nu fi avut ca scop doar incriminarea mea pentru a doua oară. Era posibil ca tovarășul lui Robertson să fi dorit să-l elimine pe Wyatt Porter ca să fie sigur că poliția din Pico Mundo va fi șocată, dezorientată și va răspunde cu încetineală la criza care avea să urmeze.
În loc să parchez în partea cealaltă a străzii, am lăsat Chevroletul lângă trotuar, chiar în fața locuinței. M-am dus drept la garajul improvizat.
Carnetul meu de șofer și-a îndeplinit încă o dată datoria. Ușa s-a deschis, și am intrat în bucătărie.
Am rămas în prag un timp, ascultând. Zumzet de motor de frigider. Scârțâituri și trosnituri ușoare răzbăteau din zidurile vechi ale casei potopite de căldura dimineții.
Instinctul îmi spunea că eram singur.
M-am dus direct la biroul ordonat. În momentul acela nu slujea drept gară pentru bodachii care veneau în lumea noastră.
De pe perete, de deasupra dulapurilor cu dosare, McVeigh, Manson și Atta mă priveau de parcă ar fi fost conștienți de prezența mea.
M-am dus la masa de lucru și am scotocit prin sertare, căutând nume. În timpul precedentei mele vizite, nu dădusem importanță agendei de birou, dar de data asta i-am răsfoit paginile cu atenție.
Agenda conținea ceva mai puțin de 40 de nume și adrese. Niciunul dintre nume nu-mi spunea nimic.
Undeva, în casă, se închise o ușă. Nu trântită. Ușor, cu un zgomot slab.
M-am repezit la ușa deschisă a biroului și am ieșit pe hol.
Nu se vedea niciun intrus. Cu excepția mea.
Ușa de la baie și cea de la dormitor erau deschise, așa cum fuseseră și până acum.
În dormitor, șifonierul avea o ușă glisantă. Nu putea să scoată sunetul pe care-l auzisem.
Conștient că moartea este deseori răsplata pentru cei imprudenți, m-am îndreptat precaut spre camera de zi. Era goală.
Ușa batantă dinspre bucătărie nu putea să producă zgomotul pe care-l auzisem. Ușa de la intrare rămăsese închisă, așa cum fusese.
În colțul din stânga al camerei de zi se aflau un șifonier. În el erau 2 jachete, câteva cutii închise ermetic, o umbrelă.
M-am dus în bucătărie. Nimeni.
Poate auzisem un intrus care plecase. Asta însemna că mai fusese cineva în casă când sosisem eu și se furișase afară când crezuse că nu eram atent.
Fruntea mi se acoperi de transpirație. O picătură alunecă pe ceafă și se scurse de-a lungul șirei spinării, către coccis.
Căldura dimineții nu era singura cauză a transpirației mele.
M-am întors în birou și am pornit calculatorul. Fișiere cu pornografie sadică. Pornografie cu copii. Altele despre ucigași în serie, mutilări rituale și ceremonii satanice.
Nimic din toate astea nu părea să mă conducă spre colaboratorul său, sau nu suficient de iute ca să rezolva în mod favorabil criza curentă. Am închis calculatorul.
Dacă aș fi avut gelul acela dezinfectant pe care-l folosise asistenta din spital, mi-aș fi turnat o jumătate de sticlă pe mâini.
În timpul primei mele vizite aici, efectuasem o percheziție rapidă, care se încheiase atunci când făcusem destule descoperiri tulburătoare ca să-i pot prezenta șefului poliției motive pentru a-l putea pune sub acuzare pe Robertson.
Deși în minte îmi ticăia ceasul cu numărătoare inversă, am decis ca de data asta să cercetez casa mai atent, consolându-mă cu gândul că măcar era mică.
Am găsit în dormitor, într-un sertar al unui scrin, mai multe cuțite de mărimi diferite și cu forme ciudate. Pe lamele primelor arme pe care le-am examinat erau fraze în limba latină.
Deși nu cunosc latina, am simțit că aceste cuvinte se vor dovedi, după traducere, la fel de mârșave ca și ascuțișul lamelor acelora cu tăiș de brici.
Pe un alt cuțit se găseau hielogrife, de la mâner până la vârful lamei. Pictogramele nu-mi spuneau mai mult decât cuvintele în latină, dar am recunoscut câteva dintre imaginile puternic stilizate: flăcări, șoimi, lupi, șerpi, scorpioni....
Când am căutat în al doilea sertar, am descoperit o cupă grea de argint. Gravată cu obscenități. Șlefuită. Era rece în mâinile mele.
Potirul acela era o replică batjocoritoare a cupei pentru împărtășanie în care se ține vinul sfințit în timpul slujbei catolice. Mânerele ornamentale erau crucifixe răsturnate: Hristos era cu capul în jos.
Scrinul conținea și alte obiecte satanice, dar văzusem suficient.
După ce am pus la loc obiectele din scrin, am împins sertarele.
Am tresărit, auzind un ciocănit. Un ciocănit iute, cu încheietura degetelor.
M-am uitat la fereastra dormitorului, așteptându-mă să văd la geam o figură, probabil cea a unui vecin care bătea în sticlă. Se vedea doar lumina puternică a deșertului, umbra copacilor și curtea părăginită.
Ciocănitul se auzi din nou, la fel de liniștit ca prima oară. Nu doar 3-4 lovituri iuți, ci un șir de izbituri ușoare, care durară 15-20 de secunde.
M-am dus în camera de zi, m-am apropiat de fereastra de lângă ușa din față și am dat cu grijă într-o parte perdelele unsuroase. Nu stătea nimeni pe verandă.
Mi-am amintit de gălăgia făcută de niște ciori scandalagioaice pe acoperiș, în timpul precedentei mele vizite, și am plecat de lângă fereastră. M-am uitat spre tavan, ascultând cu atenție.
După un minut, am intrat în bucătărie, deoarece ciocănitul nu se repetase. Pe alocuri, linoleumul vechi trosnea sub pașii mei.
Aveam nevoie de un nume pe care să-l atribui colaboratorului lui Robertson, dar nu-mi închipuiam ce loc din bucătărie putea să conțină o asemenea informație. M-am uitat prin toate sertarele și prin toate dulapurile. Majoritatea erau goale, doar câteva farfurii, vreo 6 pahare, câteva tacâmuri.
M-am dus la frigider, pentru că Stormy avea să mă întrebe dacă de data asta căutasem capete retezate. Când am deschis ușa am găsit bere, răcoritoare, niște șuncă din conservă scoasă pe o farfurie, o jumătate de plăcintă cu căpșune, precum și alte produse și condimente obișnuite.
Lângă plăcintă era o cutie din plastic transparent, în care se găseau 4 lumânări negre, cam de 15 centimetri. Poate le păstra în frigider pentru că s-ar fi înmuiat și s-ar fi îndoit din cauza căldurii, dacă ar fi fost ținute în casă fără aer condiționat.
Lângă lumânări se găsea un borcan fără nicio etichetă, plin cu ceea ce păreau a fi dinți scoși. O privire mai atentă mi-a confirmat că era vorba despre zeci de molari, premolari, incisivi, canini. Dinți omenești.
M-am uitat un timp la borcan, încercând să-mi imaginez cum obținuse Robertson colecția aceea bizară. După ce am decis că-i mai bine să nu mă mai gândesc la asta, am închis ușa frigiderului.
Dacă n-aș fi găsit nimic neobișnuit în frigider, n-aș fi deschis congelatorul. Acum m-am simțit obligat să cercetez în continuare.
Bucătăria încinsă aspiră un panaș de ceață rece din sertar, atunci când l-am tras.
În compartiment se aflau 10 cutii opace, cu capac roșu, de forma și dimensiunile celor în care se păstrează mâncarea rămasă. N-aș fi deschis vreuna dintre ele dacă n-ar fi existat etichete scrise de mână, rezistente la congelare: „HEATHER JOHNSON, JAMES DEERFIELD.”
La urma urmei, asta căutam: nume.
Când am tras de-o parte cutiile de deasupra, am văzut pe capacele de sub ele și alte nume: „LISA BELMONT, ALYSSA RODRIGUEZ, BENJAMIN NADER...”
Am început cu Heather Johnson. Când am ridicat capacul, am găsit un sân de femeie.
PATRUZECI ȘI NOUĂ
Suvenire. Trofee. Obiecte care să-i ațâțe și să-i înfioare sufletul în nopțile de singurătate.
Am aruncat cutia înapoi în congelator, de parcă m-ar fi fript. Am sărit în picioare și am închis sertarul, trăgându-i un șut.
Deși doream să mă spăl pe mâini și să-mi dau cu apă rece pe față, am preferat să nu mă ating de robinetul lui Robertson. Mă apuca tremuratul la gândul că o să-i folosesc săpunul.
Încă 9 cutii așteptau în congelator. Avea să le deschidă altcineva. Nu manifestam niciun pic de curiozitate să văd restul colecției grotești.
În dosarul cu numele său, Robertson nu inclusese decât pagina din calendar cu data de 15 august, sugerând că propria carieră de ucigaș avea să înceapă la data aceea. Dar dovezile din congelator sugerau că dosarul său trebuia să fie deja gros.
Eram leoarcă de sudoare - aprins la față, rece pe șira spinării. Făcusem degeaba duș la spital.
M-am uitat la ceasul de la mână. Era 10 și două minute.
Popicăria nu deschidea decât la 1. Primul spectacol al filmului cu câinele, era programat tot pentru ora 1.
Dacă visul meu profetic avea să se împlinească, dovezile indicau că nu aveam la dispoziție decât 3 ore ca să-l găsesc pe colaboratorul lui Robertson și să-l opresc.
Am desprins telefonul celular de la centură. L-am deschis.
Probabil că Wyatt Porter nEu-și recăpătase cunoștința. Chiar dacă și-ar fi revenit, din cauza anestezicului și a durerii, nu ar fi gândit limpede. N-ar avea nici puterea, nici prezența de spirit ca să de instrucțiuni subordonaților săi.
Într-o măsură sau alta, îi știam pe toți polițiștii din Pico Mundo. Însă niciunul nu aflase de darul meu paranormal și niciunul dintre ei nu-mi fusese un prieten atât de bun precum Wyatt Porter.
Dacă aduceam poliția în casa asta și dezvăluiam conținutul congelatorului, cerându-le oamenilor legii să-și folosească toate resursele ca să afle numele tovarășului de crime al lui Robertson, aceștia ar fi avut nevoie de ore în șir ca să priceapă care-i situația.
M-ar fi reținut aici până investigau situația. În ochii lor, aș fi fost la fel de suspect ca Robertson, pentru că intrasem ilegal în casa acestuia. Cine le garanta că nu recoltasem eu însumi bucățile aceleea de trup și nu pusesem cele 10 cutii în congelatorul lui Robertson, ca să-l incriminez?
Dacă ar fi descoperit cadavrul lui Bob Robertson și dacă, Doamne ferește, șeful ar fi murit din cauza unor complicații postoperatorii, eu aș fi fost cu siguranță arestat și acuzat de crimă.
Am oprit telefonul.
Nu aveam un nume asupra căruia să-mi focalizez magnetismul psihic, nu aveam pe nimeni căruia să-i pot cere ajutorul. Mă izbisem de-un zid, iar impactul îmi făcuse dinții să clănțăne.
Ceva se zdrobi de podea, în altă cameră: de data asta nu fusese doar zgomotul unei uși ce se închide, nu doar un ciocănit ușor, ci o izbitură puternică și sunet de sfărâmare.
Mânat de o frustrare atât de intensă, încât nu mai lăsa loc și pentru prudență, m-am îndreptat către ușa batantă, încercând să-mi prin telefonul la centură. L-am scăpat, am lăsat chestia asta pentru mai târziu și am intrat în camera de zi.
O veioză fusese dărâmată pe podea. Baza ei ceramică se sfărâmase.
M-am grăbit să trec prin arcadă, să intru în holul cel îngust, căutând făptașul. În dormitor, în șifonier, în camera de lucru, în dulap, în baie.
Nimeni.
Când m-am întors în bucătărie, ca să-mi iau telefonul și să plec din casă, l-am găsit pe Robertson, care mă aștepta.
CINCIZECI
Pentru un mort care nu mai participa cu vreo miză la socotelile și jocurile acestei lumi, Robertson zăbovea aici cu o ferocitate aparte. Trupul său ca o cultură de ciuperci părea puternic și la fel de mătăhălos.
Nicio gaură de glonț, urmă de arsură sau vreo pată nu i se zărea pe cămașă.
Robertson, foarte agitat, se învârtea prin bucătărie. Se uită la mine, cu ochii mai plini de sălbăticie și mai febrili decât cei ai coioților de la Biserica Cometelor care Șoptesc.
Când începusem să-i scot la iveală secretele, îl transformasem într-o piedică pentru colaboratorul său, condamnându-l astfel la moarte. Nu eu apăsasem pe trăgaci, dar era limpede că ura sa față de mine o depășea pe cea pe care o simțea față de ucigaș. Altfel ar fi bântuit în altă parte.
Mergea de la cuptor la frigider, apoi până la ciuvetă și înapoi la cuptor. Se învârtea în cerc, în momentul în care m-am aplecat și am ridicat telefonul celular.
Fiind mort, mi-a păsat de le mult mai puțin decât atunci când îl văzusem în cimitir și crezusem că-i viu.
În timp ce-mi prindeam telefonul la centură, Robertson veni cătremine. Ochii săi aveau cenușiul gheții murdare, dar cu toate acestea, ardeau de furie.
I-am întâlnit privirea, și n-am dat înapoi. Învățasem că nu-i înțelept să-ți arăți teama în asemenea situații.
Buzele lui lipsite de sânge se trăseseră de pe dinții care nu prea avuseseră de-a face cu periuța de dinți.
Individul se întinse și-și lipi mâna dreaptă de ceafa mea.
Era rece și umedă. Sigur, nu era mâna lui adevărată, ci doar o parte dintr-o stafie, singura pe care o puteam simți. Dar natura acestei atingeri dezvăluie caracterul sufletului.
Cu toate că refuzasem să mă feresc de acest contact nepământenesc, am tresărit în sinea mea la gândul că jigodia asta se jucase cu cele 10 suvenire pe care le avea în congelator.
Dar niciun spirit, oricât de rău ar fi, nu poate face nimic unei persoane vii doar prin atingere. Aceasta e lumea noastră, nu a lor. Loviturile lor trec prin noi, iar mușcăturile lor nu fac sângele să curgă.
Când își dădu seama că nu putea să mă terorizeze, Robertson își coborî mâna de pe gâtul meu. Furia sa se dublă, se întrei, îi schimonosi trăsăturile feței, făcând-o să semene cu o mască de gargui.
Așa cum făcuse în sacristia din biserica St. Bartholomew, spiritul plin de ură al lui Robertson se dezlănțui prin bucătărie, iar din mâinile sale se scurseră impulsuri de energie invizibilă.
Aerul vibra din cauza lor, imaginea era similară undelor concentrice care se împrăștie prin apă din locul de impact al unei pietre.
Ușile dulapului se deschiseră, se trântiră la loc, se deschiseră, se închiseră, trântindu-se din ce în ce mai puternic. Farfuriile țâșniră de e rafturi, fiecare dintre ele spintecând aerul cu vâjâitul unui disc aruncat de un zeu din Olimp.
M-am ferit de un pahar, care explodă lovind ușa cuptorului, aruncând șrapnele scânteietoare. Alte pahare trecură departe de mine și se sparseră de pereți, de dulapuri, de tăblia mesei.
Acompaniat de aplauzele de lemn ale ușilor de la dulap, Robertson arunca fulgere din mâinile sale. Două scaune dansau pe locul lor, lângă masă, bocănind pe linoleum și ciocănind în picioarele mesei.
La aragaz, patru butoane se rotiră, neatinse de nimeni. Patru inele de flăcări de gaz răspândiră o lumină albastră sumbră în bucătăria întunecoasă.
Atent la proiectilele ucigătoare, m-am retras din fața lui Robertson și m-am îndreptat spre ușa prin care intrasem în casă.
Un sertar se deschise și o mulțime de tacâmuri explodară din el, zăngănind într-o frenezie a levitației, ca și cum niște fantome flămânde tăiau-luau-cu-furculița-luau-cu-lingura un prânz la fel de invizibil ca ele.
Am văzut obiectele venind - trecură prin Robertson, fără niciun efect asupra formei sale electoplasmice - și m-am întors într-o parte, ridicându-mi brațele ca să-mi apăr fața.
Tacâmurile mă găsiră așa cum fierul găsește un magnet și mă izbiră. O furculiță trecu de mijloacele mele de apărare, mă lovi în frunte și-mi trecu prin păr.
Când ploaia de oțel inoxidabil zăngăni pe podea lângă mine, am îndrăznit să cobor brațele.
Robertson lovea-spinteca-zgârâia aerul, ca un trol uriaș care țopăie pe ritmurile unei muzici întunecate pe care doar el o aude.
Compartimentul de sus al frigiderului se deschise, aruncând bere, răcoritoare, o farfurie cu șuncă, o plăcintă cu căpșune. Capacele pocniră, berea și băuturile acidulate începură să curgă din cutiile care se roteau.
Frigiderul însuși începu să vibreze, izbindu-se violent cu laturile de dulapurile care-l flancau. Sertarele cu legume clămpăneau. Rafturile din sârmă zăngăneau.
Am împins cu piciorul cutiile de bere care se rostogoleau și tacâmurile împrăștiate pe jos și am continuat să merg către ușa ce dădea în garaj.
Un zgomot care amintea parcă de Judecata de Apoi mi-a atras atenția că moartea se apropia iute, patinând.
.....................................................................
- Sigur. Ani de zile. De ce întrebi?
- Mâinile tale sunt atât de frumoase! Pun pariu că știi să cânți dumnezeiește.
Îmi aruncă o privire lungă, pe care n-am știut cum s-o interpretez: mistere în ochi cenușii, cu picățele albastre. După care mă întrebă:
- Chestia cu căsătoria e adevărată?
- Are loc duminică, am asigurat-o eu, cu mândrie. Dacă puteam să plec din oraș, ne duceam în Las Vegas să ne căsătorim în zori.
- Unii oameni sunt norocoși, spuse Jenna Spinelli. Mai norocoși chiar decât domnul Porter, care mai respiră după ce s-a ales cu trei răni în piept.
Presupunând că voia să spună că-s norocos că o câștigasem pe Stormy, i-am zis:
- După ce-am avut parte de balamucul făcut de mama și de tatăl meu, soarta îmi rămăsese datoare.
Jenna avea o expresie misterioasă când îmi spuse:
- Sună-mă dacă te hotărăști să dai lecții de gătit. Pun pariu că te pricepi să bați ouă.
I-am răspuns, uimit:
- Să bat ouă? Sigur, dar asta se face doar la ouă bătute. Pentru clătite și vafe, trebuie să frămânți aluatul. Iar restul înseamnă să prăjești, să prăjești, să prăjești.
Jenna zâmbi, clătină din cap și plecă, lăsându-mă nedumerit.
M-am dus în grabă la mașina Rosaliei, care se afla în parcare. Am scos pistolul din punga pentru cumpărături și l-am vârât sub scaunul șoferului.
Când m-am întors în biroul asistentelor, acestea mă așteptau. Cele patru asistente din schimbul de noapte zâmbeau și păreau amuzate de ceva.
După ce am fost înzestrat cu prosoape, mi s-a dat voie să folosesc o baie dintr-o rezervă rămasă neocupată.
Am mestecat două tablete împotriva arsurilor la stomac.
După ce m-am ras, am făcut duș, m-am spălat pe cap și m-am schimbat în haine curate, m-am simțit de parcă mă călcase un compresor - turtit complet.
M-am așezat într-un fotoliu și am scotocit portofelul pe care i-l luasem lui Robertson. Cărți de credit, permis de șofer, o legitimație de bibliotecă...
Singurul obiect neobișnuit era o cartelă netedă de plastic negru, pe care nu era reprezentat nimic, doar un șir de punte în relief, pe care le simțeam cu vârful degetului și pe care le vedeam limpede dacă le priveam dintr-o parte.
Deși erau șanse să fie niște date codificate care puteau fi citite de un anumit tip de mașină, am presupus că era un rând de text ce se citea prin pipăire, scris cunoscut sub numele de Braille.
Având în vedere că Robertson nu fusese orb, nu-mi imaginam de ce avea cu el o cartelă cu un text în Braille.
Nu-mi imaginam nici de ce ar fi ținut un orb în portofel un asemenea obiect.
Am rămas în fotoliu, trecând încet degetul mare peste puncte, apoi vârful arătătorului.
În timp ce le pipăiam, am închis ochii, prefăcându-mă că-s orb și sperând că al șaselea simț al meu îmi va sugera măcar scopul acelei cartele, dacă nu și înțelesul cuvintelor.
Era târziu, luna coborâse sub nivelul ferestrei, bezna se intensificase și se străduia să se opună inutil ivirii zorilor sângerii.
Nu trebuia să dorm. Nu îndrăzneam să dorm. Am adormit.
În visele mele bubuiau pistoale, gloanțe ce se mișcau cu încetinitorul găureau tunele vizibile prin aer, coioții își arătau colții negri. Rana mocirloasă din pieptul lui Robertson se deschise în fața mea - de parcă aceasta ar fi fost o gaură neagră - și mă trăgea cu o gravitație irezistibilă în adâncurile sale, spre distrugere.
PATRUZECI ȘI DOI
Am dormit doar o oră, până să mă trezească o asistentă. Șeful poliției urma să fie mutat de la Chirurgie la Terapie intensivă.
Mi-am luat punga cu haine murdare și m-am întors în holul din fața Secției de terapie intensivă.
Jake Hulquist și sora șefului așteptau acolo. Niciunul din ei nu mai văzuse ceva care să semene cu cartela neagră din plastic.
După un minut, o asistentă și o infirmieră intrară pe holul lung venind dinspre ascensor, una la capul și cealaltă la picioarele tărgii pe rotile pe care era purtat șeful. Karla Porter mergea alături de soțul ei, cu o mână pe brațul lui.
Când targa a trecut pe lângă noi, am văzut că șeful era inconștient și că avea tubul unui inhalator în nas.
Asistenta trase, iar infirmiera împinse targa prin ușa Secției de terapie intensivă. Karla le urmă, după ce ne spuse că se credea că soțul ei n-o să-și recapete cunoștința decât după câteva ore.
Cel care-l ucisese pe Robertson îl rănise și pe șeful poliției. Nu puteam să dovedesc asta, dar, pentru un om care nu crede în coincidențe, două focuri de armă trase cu intenția de a ucide, la câteva ore unul de celălalt, într-un oraș mic și liniștit precum Pico Mundo, erau indiscutabil legate între ele, ca niște gemeni siamezi.
M-am întrebat dacă nu cumva individul care sunase pe linia particulară a șefului se străduise să-mi imite vocea, dacă nu se prezentase ca fiind eu, susținând că are nevoie de sfaturi și cerându-i să coboare la ușa din față a casei. Ar fi sperat astfel nu numai că șeful avea să se lase înșelat, ci și că avea să menționeze numele meu soției sale, înainte să părăsească dormitorul.
Dacă se depusese atâta efort ca să fiu acuzat de o crimă, de ce n-aș fi fost acuzat și de a doua?
Cu toate că mă rugasem ca șeful să-și revină cât mai repede, eram totuși îngrijorat de ce ar putea spune când își va recăpăta cunoștința.
Alibiul meu pentru momentul în care fuseseră trase împușcăturile era următorul: ascundeam un hoit într-o baracă metalică de la Biserica Cometelor care Șoptesc. Explicația, care putea fi completată prin găsirea cadavrului, nu l-ar fi încântat pe avocatul care urma să mă apere.
Niciuna dintre femeile din tura aceea care se găseau în biroul asistentelor, de la etajul al patrulea, nu știa ce era obiectul pe care-l găsisem în portofelul lui Robertson.
Am avut mai mult noroc la etajul al treilea, unde o asistentă palidă și plină de pistrui, care părea pe moarte, stătea la masa din birou și verifica medicamentele din păhărele, comparând ce scria pe lista pacienților.
Luă dreptunghiul misterios din plastic, îl examină pe ambele părți și zise:
- E o cartelă pentru meditație.
- Adică?
- De obicei sunt fără denivelări. Au pe ele tipărite niște simboluri mici. Cum ar fi un șir de cruci sau de imagini ale Sfintei Fecioare.
- Asta nu-i așa.
- Trebuie să repeți o rugăciune, precum Tatăl nostru sau Fii binecuvântată, Fecioară Maria, mutând degetul de pe un simbol pe altul.
- Deci este o formă mai comodă de mătănii, pe care o porți în portofel?
- Da. Mătănii ale îngrijorării, spuse ea, trecându-și vârfurile degetelor peste punctele ieșite în relief. Dar nu-s folosite numai de creștini. De fapt, au apărut ca o chestie New Age.
- Și cum arătau?
- Am văzut unele cu șiruri de clopote, Buddha, semne ale păcii, câini sau pisici, dacă vrei să-ți obții energia meditației către obținerea de drepturi pentru animale, sau șiruri de planete Pământ, ca să poți medita la un mediu înconjurător mai bun.
- Aceasta e pentru orbi? am întrebat eu.
- Nu. Nici vorbă.
Își ținu cartela lipită de frunte un timp, ca un individ cu puteri paranormale care citește conținutul unui bilet printr-un plic sigilat.
Nu știam de ce făcea acest lucru, și am decis să n-o întreb.
În timp ce trăgea din nou degetul peste puncte, asistenta spuse:
- Cam un sfert dintre cartele sunt în Braille, ca aceasta. Trebuie să apeși degetul pe puncte și să meditezi la fiecare literă.
- Și ce înseamnă literele?
În timp ce continua să-și plimbe degetul pe cartelă, figura ei se înnegură treptat, ca o imagine ce apare pe un film Polaroid.
- Nu citesc Braille. Dar literele spun diferite lucruri, una, alta, câteva cuvinte care să te inspire. O mantră care să-ți focalizeze energia. E tipărită pe ambalajul în care e livrată cartela.
- N-am ambalajul.
- Poți să comanzi să ți se imprime un text, o mantră personală, tot ce vrei. Aceasta este prima cartelă neagră pe care o văd.
- Ce culoare au de obicei? am întrebat.
- Albe, aurii, argintii, ca albastrul cerului, de multe ori verde, pentru mantrele celor care luptă pentru protecția mediului.
Se încruntă și mai tare, apoi îmi înapoie cartela. Se uită cu dezgust evident la degetele cu care atinsese punctele.
- Unde ai găsit asta? mă întrebă ea.
- La parter, în hol, pe podea, am mințit eu.
Femeia luă din spatele biroului o sticlă cu dezinfectant. Turnă un strop de gel limpede în palma stângă, puse sticla jos, apoi își frecă zdravăn mâinile, dezinfectându-le.
- În locul tău, aș scăpa de ea, spuse asistenta, în timp ce se freca de zor. Cu cât mai iute, cu atât mai bine.
Folosise atât de mult dezinfectant, încât simțeam mirosul alcoolului ce se evapora.
- De ce să scap de ea? am întrebat-o.
- Are energie negativă. E un talisman rău. Atrage ticăloșia spre tine.
M-am întrebat ce școală de asistente medicale urmase femeia aceea.
- O s-o arunc la gunoi, i-am făgăduit eu.
Mi s-a părut că pistruii de pe fața ei au devenit strălucitori, arzând ca niște stropi de ardei iute roșu.
- Să n-o arunci aici!
- Bine, am spus eu. N-o s-o arunc aici.
- În niciun loc din spital. Du-te cu mașina în deșert, unde nu-i nimeni în jur, mergi cu viteză mare, arunc-o pe fereastră și las-o s-o ia vântul.
- Mi se pare un plan bun.
Mâinile ei erau uscate și dezinfectate. Încruntarea i se evaporase. Îmi zâmbi.
- Sper să-ți fi fost de folos.
- Ai fost grozavă.
Am scos din spital cartela pentru meditat, purtând-o prin noaptea ce începuse să se albească, dar nu m-am dus cu mașina în deșert.
PATRUZECI ȘI TREI
Postul de radio KPMC, vocea văii Maravilla, se află pe strada principală, în inima orașului Pico Mundo, într-un turn din cărămidă cu trei etaje, care găzduiesc birourile juridice de la Knacker&Hisscus și Good Day Bakery.
În aceste ultime ore de întuneric, în bucătăria brutăriei ardea lumina. Când am coborât din mașină, strada mirosea a pâine proaspăt scoasă din cuptor, a chifle cu scorțișoară și a ștrudel cu lămâie.
Nu se vedea niciun bodach.
Etajele inferioare ale KPMC găzduiesc birourile administrative. Studiourile sunt la etajul al treilea.
Stan „Spanky” Lufmunder era inginerul de serviciu. Harry Beamis, care reușise să supraviețuiască muncii în radiodifuziune fără să se aleagă cu vreo poreclă, era producătorul emisiunii: „Toată noaptea cu Shamus Cocobolo”.
M-am strâmbat la ei prin fereastra cu izolație triplă dintre holul de la etajul al treilea și cuibul lor electronic de vulturi.
După ce mi-au făcut semn că-i în regulă, am mers mai departe de-a lungul holului, către ușa cabinei de emisie.
Din difuzorul de pe hol se auzea - cu volum redus - String of Pearls a lui Glenn Miller, de pe discul pe care-l difuza Shamus în acel moment.
De fapt, muzica era redată de pe un CD, dar Shamus folosea în emisiunea sa limbajul anilor 1930 și 1940.
Harry îi atrase atenția, așa că, atunci când am intrat în cabină, Shamus își scoase căștile, reglă sonorul emisiei cât s-o poată urmări și zise:
- Salut, Vrăjitorule, bine ai venit în Pico Mundo a mea.
Pentru Shamus, sunt Vrăjitorul din Odd sau, pe scurt, vrăjitorul.
- De ce nu miroși a șampon de piersici? mă întrebă el.
- Singurul săpun pe care l-am avut la dispoziție a fost Neutrogena fără aromă.
Shamus se încruntă și zise:
- Sper că n-ai rupt legătura cu zeița!
- Legătura noastră a început, l-am asigurat eu.
- Mă bucur să aud asta.
Zidurile acoperite cu polistiren expandat ne atenuau vocile, le amortizau stridențele.
M-am dus în fața lui și i-am pus pe masă cartela pentru meditație, trântind-o puternic pe tăblie, ca să-l intrig.
Făcu pe durul, neluând-o imediat.
- Plănuiam să vin la Grille după emisiune, să înfulec un morman de șuncă bărbierită prăjită, șireturi de ceapă și biscuiți în untură, de să-ți stea inima în loc.
Am ocolit masa, m-am așezat pe un scaun din fața lui, am dat deoparte microfonul prins într-un braț flexibil și i-am spus:
- N-o să gătesc în dimineața asta. Mi-am luat o zi liberă.
- Și ce-o să faci în ziua ta liberă? O să te duci să te fâțâi prin magazinul de anvelope?
- Cred că o să mă duc la popice.
- Ai și ceva sălbatic în tine, vrăjitorule. Nu pricep cum reușește doamna ta să se înțeleagă cu tine.
KPMC evită muzica, preferând discuțiile. Conducerea ar fi vrut să închidă emisia în acestea 5 ore cu mai puțini ascultători, dar licența postului de radio le impune să slujească această comunitate 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână.
Această situație îi dă lui Shamus libertatea de a face orice vrea, iar el vrea să se scufunde pe sine și pe ascultătorii săi somnambuli în melodiile care au adus glorie epocii marilor orchestre.
- În zilele acelea, zice el, muzica adevărată și viața se baza mai mult pe adevăr, rațiune și bunăvoință.
Când am auzit pentru prima oară această afirmație, mi-am exprimat surpriza că simțea o asemenea afinitate pentru o epocă de segregație virulentă. Mi-a răspuns:
- Sunt negru, sunt orb, deosebit de deștept și sensibil. În nicio epocă nu mi-ar fi fost ușor. Măcar cultura aceea era cultă, avea stil.
Acum le spuse ascultătorilor:
- Închideți ochii și imaginați-vă că-l vedeți pe Duke în fracul său alb și mergeți împreună cu mine, Shamus Cocobolo, să călătorim cu A Train to Harlem!
Mama sa îl botezase Shamus pentru că dorea ca fiul ei să fie detectiv în poliție. După ce a orbit pe când avea trei ani, cariera în poliție n-a mai fost posibilă. Numele Cocobolo venise împreună cu tatăl său, direct din Jamaica.
Shamus luă cartela din plastic negru și o ținu între degetul mare și cel arătător ale mâinii drepte, apucând-o de marginea de sus și de cea de jos. Apoi întrebă:
- O bancă uluitor de tâmpită ți-a dat o carte de credit?
- Speram că o să-mi spui tu ce este.
Își trecu un deget peste cartelă, nu citind-o cu adevărat, ci dându-și seama de natura acesteia.
- Oh, vrăjitorule, sper că nu crezi că am nevoie să meditez când pot să-i ascult pe Count Basie, Satchmo și Artie Shaw.
- Deși știi ce este.
- În ultimii doi ani, oamenii mi-au dat vreo duzină de chestii din astea, cu diferite idei de inspirație, de parcă orbii n-ar putea să danseze, ci numai să mediteze. Vrăjitorule, nu vreau să te jignesc, dar ești prea cumsecade ca să-mi dai o aiureală spirituală de plastic ca asta. Mă simt ușor stânjenit pentru tine.
- Ești invitatul meu. Dar nu ți-am dat-o ție. Eram doar curios ce scrie în Braille.
- Mă bucur. Dar de ce ești curios?
- Așa m-am născut.
- Am priceput. Nu-i treaba mea, spuse el și citi cartela cu vârful degetului. „Tatăl Minciunilor”.
- Tatăl cui?
- Am minciunilor. Al neadevărurilor.
Expresie îmi era cunoscută, dar, din cine știe ce motiv, nu-mi dădeam seama de unde, poate pentru că nu voiam să-mi amintesc.
- Diavolul, zise Shamus. „Tatăl Minciunilor, Tatăl Răului, Maiestatea Sa satanică.” Care-i povestea, vrăjitorule? Religia străveche a Sfântului Bartholomew a devenit prea plictisitoare în zilele noastre și ai nevoie de o miasmă ca să-și miști un pic sufletul?
- Nu-i cartela mea.
- Atunci a cui e?
- O asistentă de la spitalul districtual mi-a spus să apăs accelerația până-n podea și să mă duc în deșert, s-o arunc pe fereastră și s-o las s-o ia vântul.
- Ești un băiat drăguț, care-și câștigă existența în mod cinstit, mânuind iute spatula, dar care are de-a face cu niște indivizi de-a dreptul țicniți.
Îmi împinse cartela peste masă.
M-am ridicat de pe scaun.
- Nu lăsa aici cartela asta necurată, îmi zise el.
- N-ai zis că-i doar o aiureală spirituală din plastic?
Oglindirea mea mă privi din lentilele de-un albastru închis ale ochelarilor lui Shamus. Iar prietenul meu îmi spuse:
- Am cunoscut cândva un sanatist practicant. Tipul pretindea că-și urăște mama, dar cred că o iubea. Polițiștii au găsit capul femeii în frigiderul lui, într-o pungă de plastic închisă, cu petale de trandafir, ca să-l țină proaspăt.
Am luat cartela pentru meditație. Era rece.
- Shamus, mulțumesc pentru ajutor.
- Ai grijă, vrăjitorule. Nu-i ușor să găsești prieteni excentrici și interesanți. Dacă o să mori subit, o să-și simt lipsa.
PATRUZECI ȘI PATRU
Se iviră în sfârșit zorii.
Undeva, în Pico Mundo, un viitor ucigaș în masă se uitat la răsăritul de soare introducând cartușe în încărcătoarele de rezervă pentru pușca sa de asalt.
Am parcat pe alee și am oprit motorul. Nu mai puteam aștepta. Trebuia să află dacă individul care-l lichidase pe Bob Robertson o asasinase și pe Rosalia Sanchez.
Însă au mai trecut 2-3 minute până să capăt suficient curaj ca să cobor din mașină.
Am urcat treptele verandei din spate și am văzut că ușa din plasă era închisă, dar ușa casei rămăsese deschisă. Lumina din bucătărie fusese stinsă.
M-am uitat prin plasă. Rosalia stătea la masă, cu mâinile în jurul cănii de cafea. Părea să fie în viață.
Dar aparențele puteau fi înșelătoare.
Se putea ca trupul ei să se afle în altă cameră, așteptând să fie descoperit, iar acesta să fie spiritul ei legat încă de pământ, stând cu mâinile în jurul cănii pe care o lăsase pe masă atunci când, în seara precedentă, se dusese să răspundă asasinului care ciocănise la ușa sa.
Nu simțeam miros de cafea proaspătă.
Altădată, când mă aștepta să vin ca să-i spun că era vizibilă, lumina rămânea aprinsă. N-o văzusem niciodată stând pe întuneric, ca acum,
Când am intrat în bucătărie, Rosalia își ridică privirea și zâmbi.
- Bună dimineața, Odd.
Sentimentul de groază ieși din mine, odată cu respirația pe care mi-o ținusem până atunci.
- Trăiți!
- Sigur că trăiesc. Știu că nu mai sunt de multă vreme tânăra care am fost cândva, dar sper că nu par moartă.
- Adică vizibilă. Sunteți vizibilă.
- Da, știu. Cei doi polițiști mi-au spus ce s-a întâmplat și că nu trebuie să te aștept în dimineața asta.
- Polițiști?
- Ar fi fost bine să fi știut din timp. Am stins lumina și mi-a făcut plăcere să stau aici, privind cum se face ziuă. Vrei niște suc de mere, Odd Thomas? mă întrebă ea, ridicând cana.
- Nu, mulțumesc, doamnă. Ați spus doi polițiști?
- Erau niște băieți drăguți.
- Când a fost asta?
- Cu vreo 40 de minute în urmă. Își făceau griji în privința ta.
- Griji? De ce?
- Spuneau că a anunțat cineva că a auzit o împușcătură în apartementul tău. Nu-i ridicol? Le-am zis că eu n-am auzit nimic.
Eram convins că apelul fusese anonim, pentru că se putea ca telefonul să fie dat de ucigașul lui Robertson.
Doamna Sanchez zise:
- I-am întrebat ce ai fi putut să împuști în apartamentul tău. Le-am spus că n-ai șoareci. N-ai șoareci, nu-i așa? întrebă ea, apoi își duse cana la buze, să soarbă o înghițitură de suc de mere.
- Nu, doamnă.
- Voiau să se uite. Își făceau griji în privința ta. Băieți buni. Au avut grijă să se șteargă pe picioare. Nu s-au atins de nimic.
- Adică le-ați arătat apartamentul meu?
După ce sorbi din sucul de mere, bătrâna spuse:
- Erau polițiști și erau îngrijorați. S-au simțit mult mai bine când au descoperit că nu te împușcasei în picior, sau ceva de genul ăsta.
Eram bucuros că mutasem trupul lui Robertson de îndată ce-l descoperisem în baia mea.
- Odd Thomas, n-ai venit aseară să iei prăjiturile pe care le-am făcut pentru tine. Fursecurile de ciocolată cu nuci. Favoritele tale.
Pe masă se afla o farfurie plină cu prăjituri și acoperită cu o folie de plastic.
- Mulțumesc, doamnă. Prăjiturile dumneavoastră sunt cele mai bune, am spus eu și am luat una. Mă întrebam... credeți că îmi puteți împrumuta mașina pentru un timp?
- Păi abia ai venit cu ea.
M-am înroșit mai mult decât zorii de dincolo de geam.
- Da, doamnă.
- Atunci înseamnă că ai împrumutat-o deja, spuse ea, fără nici cea mai mică urmă de ironie. Nu-i nevoie s-o mai ceri o dată.
Am luat cheia de pe o etajeră de lângă frigider.
- Mulțumesc, doamnă Sanchez. Sunteți prea bună cu mine.
- Ești un scump, Odd Thomas. Îmi amintești de nepotul meu Marco. În septembrie se împlinesc 3 ani de când e invizibil.
Marco se aflase împreună cu restul familiei în unul dintre avioanele care se izbiseră de World Trade Center.
- Continui să cred că o să redevină vizibil într-o zi, dar a trecut atât de mult timp... Să nu devii niciodată invizibil, Odd Thomas!
Femeia asta îmi zdrobește inima uneori.
- N-o să devin, am asigurat-o eu.
Când m-am aplecat și am sărutat-o pe frunte, doamna Sanchez mi-a pus mâna pe cap și mi-a îndreptat fața spre ea.
- Promite-mi că n-o să devii invizibil!
- Promit, doamnă. Jur.
PATRUZECI ȘI CINCI
Când am parcat în fața blocului în care locuia Stormy, am văzut că mașina poliției nu mai era vizavi.
Când am apărut la locuința șefului poliției, după ce fuseseră trase focurile de armă, își dăduseră seama că nu mai eram cu Stormy și plecaseră de acolo.
Mi-am amintit de rana din pieptul lui Robertson și n-am putut să mi-o izgonesc din minte, nici să închid ochii, așa cum făcusem în baie. Mai mult, imaginația mea mutase gaura mortală din carnea lividă a mortului în trupul lui Stormy; m-am gândit și la tânăra care mă salvase de coioți, care-și ținea brațele încrucișate peste sâni și peste răni.
Când am ajuns pe aleea din fața casei, am luat-o la goană. Am urcat scările în fugă. Am deschis iute ușa cu vitralii.
Am scotocit după chei, le-am scăpat din mână, m-am aplecat și le-am prins în aer, în timp ce săreau de pe podeaua tare de lemn, apoi am intrat în apartamentul lui Stormy.
Când am ajuns în camera de zi, am văzut-o pe Stormy în bucătărie și m-am dus la ea.
Stătea la masa de gătit de lângă chiuvetă și folosea un cuțitaș pentru grepfuturi ca să secționeze un fruct minunat din Florida. O grămăjoară de sâmburi extrași din acesta lucea pe lemnul tăbliei.
- De ce ești atât de încordat? mă întrebă ea când își termină treaba și puse cuțitul deoparte.
- Credeam că ai murit.
- Din moment ce nu-i așa, ce-ai zice de ceva de mâncare?
Eram pe punctul să-i spun că-l împușcase cineva pe șeful poliției. În loc să fac asta, am zis:
- Dacă m-aș droga, aș dori o omletă cu amfetamine și 3 căni cu cafea neagră. Nu am dormit prea mult. Și trebuie să stau treaz, să-mi pun ordine în gânduri.
- Am gogoși cu glazură de ciocolată.
- E un început.
Ne-am așezat la masa din bucătărie, ea cu grepfrutul, eu cu cutia de gogoși și un Pepsi, cu zahăr și cu cofeină.
- De ce ai crezut că am murit? întrebă Stormy.
Era îngrijorată din cauza mea. Nu voiam să-i sporesc neliniștea.
Dacă i-aș fi spus despre șeful poliției, trebuia să-i povestesc și despre cum îl găsisem pe Bob Robertson în cada mea, despre faptul că acesta era deja mort când îl văzusem în cimitir, despre evenimentele de la Biserica Cometelor care Șoptesc și despre cartela satanică pentru meditație.
Ea ar fi vrut să fie alături de mine pe toată durata evenimentelor. Să ia o pușcă, să mă apere. Nu puteam să-i permit să se pună în pericol.
Am oftat și am clătinat din cap.
- Nu știu de ce. Am văzut bodachi peste tot. Hoarde întregi. Indiferent ce va urma, va fi ceva de mari proporții. Sunt îngrozit.
Stormy mă avertiză, îndreptând lingura spre mine.
- Să nu-mi spui să stau astăzi acasă!
- Mi-ar plăcea să stai astăzi acasă.
- Ce ți-am spus?
Am mestecat în tăcere, ea grepfrutul, eu gogoașa cu ciocolată și ne-am privit unul pe celălalt.
- O să stau acasă, spuse ea, dacă o să stai toată ziua împreună cu mine.
- Am mai discutat despre asta. Nu pot să las oamenii să moară, dacă există o cale să-i salvez.
- Iar eu n-o să stau nici măcar o zi în cușcă doar pentru că undeva, în lume, e un tigru în libertate.
Am sorbit pe nerăsuflate conținutul cutiei de Pepsi.
Îmi doream să am niște tablete cu cofeină. Îmi doream să fiu ca alți oameni, fără niciun dar supranatural, fără nicio povară de cărat, cu excepția celei cu care m-ar fi pricopsit consumul de gogoși cu ciocolată.
- Individul e mai rău decât un tigru, i-am spus eu lui Stormy.
- Nu-mi pasă, chiar de-ar fi mai rău decât un Tyrannosaurus rex. Am o viață de trăit, și n-am timp de pierdut, dacă vreau ca în 4 ani să am magazinul meu de înghețată.
- Să fim realiști! O zi în care nu te duci la muncă nu-ți va distruge șansele de a-ți îndeplini visul.
- Fiecare zi în care muncesc ca să-l îndeplinesc este visul. Totul constă în procesul de îndeplinire, nu în realizarea finală.
- De ce mai încerc să te conving? Pierd întotdeauna.
- Dragule, ești un om de acțiune nemaipomenit. Nu trebuie să te pricepi și la dezbateri.
- Sunt un om de acțiune nemaipomenit și un bucătar de minuturi senzațional.
- Adică un soț ideal.
- Mai iau o gogoașă.
Știind foarte bine că îmi oferea o concesie pe care nu o puteam accepta, Stormy zâmbi și zise:
- Uite cum o să facem: o să-mi iau o zi liberă și o să merg cu tine, o să-ți fiu alături peste tot unde o să te duci.
Eu speram ca magnetismul meu psihic să mă ajute să ajung în locul în care se afla individul necunoscut care-l ucisese pe Robertson și care, probabil, se pregătea să săvârșească atrocitățile pe care le plănuiseră împreună. Stormy n-ar fi fost în siguranță alături de mine.
- Nu, am spus eu, vezi-ți de visul tău! Pregătește cornete, fă milkshake, fii cel mai bun vânzător de înghețată, așa cum îți dorești! Nici măcar visurile cele mai mici nu se împlinesc dacă nu perseverezi.
- Odd, chiar crezi asta sau citezi pe cineva?
- Nu recunoști cuvintele? Pe tine te citez.
Stormy îmi zâmbi, plină de afecțiune.
- Ești mai deștept decât pari.
- Trebuie să fiu. Unde te duci în pauza de prânz?
- Mă știi, o să-mi fac un pachet. E mai ieftin și pot să rămân la serviciu, supraveghind cum merge treaba.
- Să nu te răzgândești! Să nu te apropii de popicărie, de vreun cinematograf, de nimic!
- Pot să mă apropii de un teren de golf?
- Nu.
- De un teren de minigolf?
- Vorbesc serios.
- Pot să mă apropii de o galerie de jocuri?
- Îți amintești filmul acela vechi, Inamicul public? am întrebat-o eu.
- Pot să mă apropii de un parc de distracții?
- James Cagney e un gangster care ia micul dejun cu amanta lui...
- Eu nu-s amanta nimănui.
- ....iar când ea îl supără, el îi trântește o jumătate de grepfurt în față.
- Și ea ce face, îl castrează? Pentru că asta o să fac eu, cu cuțitul meu de tăiat fructe.
- Inamicul public a fost făcut în 1931. Pe atunci nu puteai să arăți pe ecran o castrare.
- Ce formă imatură de artă era pe atunci! Acum lămurește-mă! Vrei jumătate din grepftutul meu, iau eu să-mi pregătesc cuțitul?
- Spuneam doar că te iubesc și că sunt îngrijorat din cauza ta.
- Și eu te iubesc, dragule. Deci îți promit să nu-mi mănânc prânzul pe terenul de minigolf. O să-l mănânc chiar la Burke&Bailey. Dacă o să răstorn sare, o să arunc un pic din ea peste umăr. La naiba, o să arunc toată solnița.
- Mulțumesc. Tot mă mai gândesc la chestia cu strivitul grepfrutului de față....
PATRUZECI ȘI ȘASE
În casa familiei Takuda, de pe Hampton Way, nu se vedea niciun bodach. Iar în noaptea trecută mișunaseră pe întreaga locuință.
În timp ce parcam în fața clădirii, ușa garajului se ridică și Ken Takuda își scoase Lincolnul Navigator, dând cu spatele.
Când mă văzu venind pe alee, își opri mașina de teren, coborî geamul și-mi zise:
- Bună dimineața, domnule Thomas.
Era singura persoană pe care o cunosc care mi se adresează atât de oficial.
- Bună dimineața, domnule. Frumoasă dimineața, nu-i așa?
- O dimineață splendidă, declară el. O zi minunată, ca fiecare zi, plină de oportunități.
Doctorul Takuda este profesor la facultatea din Pico Mundo a Universității de Stat din California. Predă literatura americană din secolul al XX-lea.
- Am nevoie de un sfat în legătură cu viitorul meu, l-am mințit eu. Mă gândesc să merg la un colegiu, mai târziu să-mi dau doctoratul, să fac o carieră universitară, ca dumneavoastră.
Când tenul lui lucios asiatic pălește, capătă aspectul pielii de cârtiță.
- Domnule Thomas, deși sunt în favoarea pregătirii științifice, nu vă pot recomanda cu sufletul împăcat o carieră universitară în alte domenii decât în științele exacte. Ca mediu de lucru, restul universității constituie o cloacă de iraționalitate, ură, invidie și egoism. Aștept cu nerăbdare momentul în care, după 20 de ani muncă, o să mă pot pensiona, ca să mă apuc să scriu romane, ca Ozzie Boone.
- Dar, domnule, păreți atât de fericit!
- Domnule Thomas, când ești în pântecul Leviatanului, poți să fii disperat și să pieri sau să fii vesel și să perseverezi, îmi răspunse el, zâmbind fermecător.
Nu era răspunsul pe care-l așteptasem, dar am insistat să continui planul meu improvizat de a afla ce plănuise să facă în ziua aceea, sperând să aflu locul în care avea să acționeze tovarășul de crime al lui Robertson.
- Aș vrea să discutăm despre asta.
- Lumea are prea puțini bucătari modești și prea mulți profesori care se cred importanți, dar o să discutăm, dacă vrei. Sună la universtate și cere să ți se facă legătura cu biroul meu. Asistentul meu va stabili o întâlnire.
- Domnule, speram să vorbim în dimineața asta.
- Acum? Ce-a provocat această sete subită de învățătură?
- Trenuie să mă gândesc serios la viitorul meu. O să mă căsătoresc duminică.
- Cu domnișoara Bronwen Llewellyn?
- Da, domnule.
- Domnule Thomas, ai rata ocazia să găsești fericirea perfectă, Ai fi prost sfătuit dacă ai fi îndrumat să-ți otrăvești viața cu lumea universitară sau luând droguri. Am cursuri în dimineața aceasta, apoi două consfătuiri cu studenții. După aceea voi prânzi și voi vedea un film împreună cu familia mea. Așa că mi-e teamă că abia mâine vom putea discuta despre acest impuls autodistructiv al dumitale.
- Unde luați prânzul, domnule? La Grille?
- Vom permite copiilor să aleagă. E ziua lor.
- Ce film o să vedeți?
- Chestia aia cu câinele și extraterestrul.
- Nu vă duceți, am spus eu, deși nu văzusem filmul. E nasol.
- Are succes.
- E o aiureală.
- Critica e favorabilă, zise el.
- Randall Jarrell spune că arta e de durată, iar criticii sunt doar insecte de-o zi.
- Dă un telefon la biroul meu, domnule Thomas. O să discutăm mâine.
Ridică geamul, ieși cu spatele de pe alee și se îndreptă spre universitate, urmând ca mai târziu, în cursul aceleiași zile, să se întâlnească și cu Moartea.
PATRUZECI ȘI ȘAPTE
Nicolina Peabody, în vârstă de 5 ani, purta pantofi roz, pantaloni scurți roz și un tricou roz. Ceasul de la mâna ei avea o curea din plastic roz și un ecran pe care se vedea figura roz a unui purcel.
- Când o să fiu suficient de mare ca să-mi cumpăr singură haine, o să port doar roz, roz, roz, în fiecare zi a anului, veșnic, îmi spuse ea.
Levanna Peabody, care urma să împlinească în curând 7 anni, își dădu ochii peste cap și zise:
- Și toată lumea o să creadă că ești târfă.
Viola, care tocmai intra în camera de zi cu un tort sărbătoresc pe o farfurie acoperită cu un capac din sticlă transparentă, exclamă:
- Levanna! E urât să spui așa ceva. De aici mai ai doar o jumătate de pas până o să începi să spui porcării, și o să te alegi cu 2 săptămâni în care n-o să primești alocație.
- Ce-i o târfă? întrebă Nicolina.
- Cineva care se îmbracă în roz și care sărută bărbați pentru bani, îi răspunse Levanna, pe un tot atoateștiutor.
Când am luat tortul de la Viola, aceasta îmi spuse:
- Doar să iau cutia cu cărți pentru copii și putem pleca.
Am făcut iute un tur al casei. Nu era niciun bodach ascuns în vreun colț.
Nicolina zise:
- Dacă o să sărut bărbați pe gratis, atunci pot să port roz și n-o să fiu târfă.
- Dacă săruți o grămadă de bărbați pe gratis, atunci o să fii o boarfă, îi explică surioara ei.
- Levanna, încetează! o certă Viola.
- Dar, mămico, spuse Levanna, o să trebuiască să învețe mai devreme sau mai târziu cum e alcătuită lumea.
Observând că mă amuzam, Nicolina o înfruntă pe sora ei mai mare:
- Nici măcar nu știi ce-i o târfă, doar crezi că știi.
- Ba știu, insistă Levanna, plină de îngâmfare.
Fetele merseră înaintea mea către trotuarul din fața casei, unde era parcată mașina doamnei Sanchez.
După ce încuie casa, ne urmă și Viola. Puse cutia cu cărți pe bancheta din spate, lângă fete, apoi se așeză pe scaunul din față. I-am dat tortul și am închis portiera.
Pe stradă nu adia pic de vânt, doar umbra mea se mișca.
Dacă erau prezente entități supranaturale, nu ieșea niciuna în evidență.
Când am urcat în mașină și am pornit motorul, Nicolina spuse:
- Oricum n-o să sărut niciun bărbat. Doar pe mămica, pe Levanna și pe mătușa Sharlene.
- Când o să fii mai mare, o să vrei să săruți bărbați, îi prezise Levanna.
- Ba nu.
- Ba da.
- Ba nu, declară ferm Nicolina. Doar pe tine, pe mămica, pe mătușa Sharlene. Oh, da, și pe Cheevers.
- Cheevers e băiat, spuse Levanna, în timp ce plecam cu mașina de lângă trotuar și mă îndreptam spre casa lui Sharlene.
Nicolina chicoti.
- Cheevers e un urs!
- E un urs băiat.
- E umplut cu câlți.
- Tot băiat e, spuse Levanna, satisfăcută. Vezi, ai început deja, vrei să săruți bărbați.
- Nu-s o boarfă, insistă Nicolina. O să fiu doctor de câini.
- Se numesc veterinari și nu poartă roz, roz, roz în fiecare zi, în fiecare zi a anului, veșnic.
- O să fiu primul veterinar care poartă.
- Da, spuse Levanna, dacă aș avea un câine bolnav și tu ai fi o veterinară roz, sigur l-aș aduce la tine, pentru că aș fi convinsă că o să-l faci bine.
Am mers pe o rută ocolitoare, uitându-mă în oglinda retrovizoare.
Pe parcursul drumului, Viola folosi telefonul celular ca s-o sune pe sora ei și să-i spună că venea în vizită cu fetele.
Casa albă și îngrijită de pe Maricopa avea obloane albastre și stâlpi albaștri la verandă. Pe verandă - un loc de întâlnire pentru prietenii din vecinătate - se aflau 4 balansoare și un leagăn mare.
Sharlene se ridică de pe un balansoar când am parcat pe aleea ei. E o femeie solidă, cu un zâmbet cuceritor și cu o voce muzicală, perfectă pentru o cântăreață de gospel - ceea ce și e.
Un retriev auriu, Posey, se ridică de pe podeaua verandei ca să stea lângă ea, dând din coada păroasă, bucuros să le vadă pe fete, fiind ținut locului nu de-o lesă, ci de comanda blândă rostită de stăpâna lui.
Am dus tortul în bucătărie, am refuzat politicos oferta lui Sharlene - o limonadă rece ca gheața, un măr copt în aluat, 3 feluri de prăjituri și pișcoturi cu arahide făcute în casă.
Posey zăcea pe podea cu labele în aer, cele din față fiind îndoite în semn de supunere, cerșind să fie mângâiat pe burtă, lucru pe care fetele se grăbiră să-l îndeplinească.
M-am lăsat într-un genunchi și le-am întrerupt cât să-i urez la mulți ani Levannei. Apoi le-am îmbrățișat pe cele două fetițe.
Viola mă însoți prin casă, până la veranda din față, unde îmi spuse:
- Ar fi trebuit să-mi aduci o poză a invididului de care să mă feresc.
- Nu mai e nevoie. E... scos din circulație.
Ochii ei imenși erau plini de o încredere pe care n-o meritam.
- Odd, spune-mi sincer, mai vezi moarte în mine?
Nu știam ce avea să se întâmple, dar, cu toate că ziua aceea mă impresiona puternic, cel de-al șaselea simț al meu o simțea întunecată ca o zi de furtună, plină de tunete puternice. Dar faptul că își schimbaseră planurile, că renunțaseră la film și la prânzul la Grille mi se părea suficient ca să-și schimbe soarta. Eram sigur de asta.
- Acum ești bine. La fel și fetele.
Viola mă privi în ochi, iar eu n-am avut curajul să mă uit în altă parte.
- Dar cu tine ce se va întâmpla, Odd? Există ceva ce poți face ca să scapi cu bine din toate astea?
M-am silit să zâmbesc.
- Îți aminești că știu totul despre lumea cealaltă?
Mă mai privi în ochi un timp, apoi mă îmbrățișă. Ne-am strâns în brațe unul pe celălalt.
N-am întrebat-o pe Viola dacă văzuse moarte în mine. Nu pretinsese niciodată că are darul previziunii... și cu toate acestea îmi fusese frică să nu spună „da”.
PATRUZECI ȘI OPT
Mergeam în tăcere pe străzile pârjolite se soare, întrebându-mă unde dispăruseră bodachii.
M-am oprit la benzinărie ca să fac plinul și ca să mă duc la toaletă. Imaginea mea, reflectată în oglinda pătată de deasupra chiuvetei, arăta un om îngrijorat, tras la față și cu cearcăne.
Neavând un nume sau o față pe care s-o atribui colaboratorului lui Robertson, magnetismul meu psihic nu mă ajuta cu nimic. Iar dacă aveam să umblu la întâmplare, nu aveam să găsesc nimic important.
Așa că m-am îndreptat spre Camp`s End.
Șeful poliției ordonase în seara precedentă să fie supravegheată locuința lui Robertson. Se părea că supravegherea încetase.
După ce șeful poliției fusese împușcat și tot departamentul dat peste cap, cineva decisese să folosească oamenii în altă parte.
Mi-am dat brusc seama că era posibil ca atentatul asupra șefului să nu fi avut ca scop doar incriminarea mea pentru a doua oară. Era posibil ca tovarășul lui Robertson să fi dorit să-l elimine pe Wyatt Porter ca să fie sigur că poliția din Pico Mundo va fi șocată, dezorientată și va răspunde cu încetineală la criza care avea să urmeze.
În loc să parchez în partea cealaltă a străzii, am lăsat Chevroletul lângă trotuar, chiar în fața locuinței. M-am dus drept la garajul improvizat.
Carnetul meu de șofer și-a îndeplinit încă o dată datoria. Ușa s-a deschis, și am intrat în bucătărie.
Am rămas în prag un timp, ascultând. Zumzet de motor de frigider. Scârțâituri și trosnituri ușoare răzbăteau din zidurile vechi ale casei potopite de căldura dimineții.
Instinctul îmi spunea că eram singur.
M-am dus direct la biroul ordonat. În momentul acela nu slujea drept gară pentru bodachii care veneau în lumea noastră.
De pe perete, de deasupra dulapurilor cu dosare, McVeigh, Manson și Atta mă priveau de parcă ar fi fost conștienți de prezența mea.
M-am dus la masa de lucru și am scotocit prin sertare, căutând nume. În timpul precedentei mele vizite, nu dădusem importanță agendei de birou, dar de data asta i-am răsfoit paginile cu atenție.
Agenda conținea ceva mai puțin de 40 de nume și adrese. Niciunul dintre nume nu-mi spunea nimic.
Undeva, în casă, se închise o ușă. Nu trântită. Ușor, cu un zgomot slab.
M-am repezit la ușa deschisă a biroului și am ieșit pe hol.
Nu se vedea niciun intrus. Cu excepția mea.
Ușa de la baie și cea de la dormitor erau deschise, așa cum fuseseră și până acum.
În dormitor, șifonierul avea o ușă glisantă. Nu putea să scoată sunetul pe care-l auzisem.
Conștient că moartea este deseori răsplata pentru cei imprudenți, m-am îndreptat precaut spre camera de zi. Era goală.
Ușa batantă dinspre bucătărie nu putea să producă zgomotul pe care-l auzisem. Ușa de la intrare rămăsese închisă, așa cum fusese.
În colțul din stânga al camerei de zi se aflau un șifonier. În el erau 2 jachete, câteva cutii închise ermetic, o umbrelă.
M-am dus în bucătărie. Nimeni.
Poate auzisem un intrus care plecase. Asta însemna că mai fusese cineva în casă când sosisem eu și se furișase afară când crezuse că nu eram atent.
Fruntea mi se acoperi de transpirație. O picătură alunecă pe ceafă și se scurse de-a lungul șirei spinării, către coccis.
Căldura dimineții nu era singura cauză a transpirației mele.
M-am întors în birou și am pornit calculatorul. Fișiere cu pornografie sadică. Pornografie cu copii. Altele despre ucigași în serie, mutilări rituale și ceremonii satanice.
Nimic din toate astea nu părea să mă conducă spre colaboratorul său, sau nu suficient de iute ca să rezolva în mod favorabil criza curentă. Am închis calculatorul.
Dacă aș fi avut gelul acela dezinfectant pe care-l folosise asistenta din spital, mi-aș fi turnat o jumătate de sticlă pe mâini.
În timpul primei mele vizite aici, efectuasem o percheziție rapidă, care se încheiase atunci când făcusem destule descoperiri tulburătoare ca să-i pot prezenta șefului poliției motive pentru a-l putea pune sub acuzare pe Robertson.
Deși în minte îmi ticăia ceasul cu numărătoare inversă, am decis ca de data asta să cercetez casa mai atent, consolându-mă cu gândul că măcar era mică.
Am găsit în dormitor, într-un sertar al unui scrin, mai multe cuțite de mărimi diferite și cu forme ciudate. Pe lamele primelor arme pe care le-am examinat erau fraze în limba latină.
Deși nu cunosc latina, am simțit că aceste cuvinte se vor dovedi, după traducere, la fel de mârșave ca și ascuțișul lamelor acelora cu tăiș de brici.
Pe un alt cuțit se găseau hielogrife, de la mâner până la vârful lamei. Pictogramele nu-mi spuneau mai mult decât cuvintele în latină, dar am recunoscut câteva dintre imaginile puternic stilizate: flăcări, șoimi, lupi, șerpi, scorpioni....
Când am căutat în al doilea sertar, am descoperit o cupă grea de argint. Gravată cu obscenități. Șlefuită. Era rece în mâinile mele.
Potirul acela era o replică batjocoritoare a cupei pentru împărtășanie în care se ține vinul sfințit în timpul slujbei catolice. Mânerele ornamentale erau crucifixe răsturnate: Hristos era cu capul în jos.
Scrinul conținea și alte obiecte satanice, dar văzusem suficient.
După ce am pus la loc obiectele din scrin, am împins sertarele.
Am tresărit, auzind un ciocănit. Un ciocănit iute, cu încheietura degetelor.
M-am uitat la fereastra dormitorului, așteptându-mă să văd la geam o figură, probabil cea a unui vecin care bătea în sticlă. Se vedea doar lumina puternică a deșertului, umbra copacilor și curtea părăginită.
Ciocănitul se auzi din nou, la fel de liniștit ca prima oară. Nu doar 3-4 lovituri iuți, ci un șir de izbituri ușoare, care durară 15-20 de secunde.
M-am dus în camera de zi, m-am apropiat de fereastra de lângă ușa din față și am dat cu grijă într-o parte perdelele unsuroase. Nu stătea nimeni pe verandă.
Mi-am amintit de gălăgia făcută de niște ciori scandalagioaice pe acoperiș, în timpul precedentei mele vizite, și am plecat de lângă fereastră. M-am uitat spre tavan, ascultând cu atenție.
După un minut, am intrat în bucătărie, deoarece ciocănitul nu se repetase. Pe alocuri, linoleumul vechi trosnea sub pașii mei.
Aveam nevoie de un nume pe care să-l atribui colaboratorului lui Robertson, dar nu-mi închipuiam ce loc din bucătărie putea să conțină o asemenea informație. M-am uitat prin toate sertarele și prin toate dulapurile. Majoritatea erau goale, doar câteva farfurii, vreo 6 pahare, câteva tacâmuri.
M-am dus la frigider, pentru că Stormy avea să mă întrebe dacă de data asta căutasem capete retezate. Când am deschis ușa am găsit bere, răcoritoare, niște șuncă din conservă scoasă pe o farfurie, o jumătate de plăcintă cu căpșune, precum și alte produse și condimente obișnuite.
Lângă plăcintă era o cutie din plastic transparent, în care se găseau 4 lumânări negre, cam de 15 centimetri. Poate le păstra în frigider pentru că s-ar fi înmuiat și s-ar fi îndoit din cauza căldurii, dacă ar fi fost ținute în casă fără aer condiționat.
Lângă lumânări se găsea un borcan fără nicio etichetă, plin cu ceea ce păreau a fi dinți scoși. O privire mai atentă mi-a confirmat că era vorba despre zeci de molari, premolari, incisivi, canini. Dinți omenești.
M-am uitat un timp la borcan, încercând să-mi imaginez cum obținuse Robertson colecția aceea bizară. După ce am decis că-i mai bine să nu mă mai gândesc la asta, am închis ușa frigiderului.
Dacă n-aș fi găsit nimic neobișnuit în frigider, n-aș fi deschis congelatorul. Acum m-am simțit obligat să cercetez în continuare.
Bucătăria încinsă aspiră un panaș de ceață rece din sertar, atunci când l-am tras.
În compartiment se aflau 10 cutii opace, cu capac roșu, de forma și dimensiunile celor în care se păstrează mâncarea rămasă. N-aș fi deschis vreuna dintre ele dacă n-ar fi existat etichete scrise de mână, rezistente la congelare: „HEATHER JOHNSON, JAMES DEERFIELD.”
La urma urmei, asta căutam: nume.
Când am tras de-o parte cutiile de deasupra, am văzut pe capacele de sub ele și alte nume: „LISA BELMONT, ALYSSA RODRIGUEZ, BENJAMIN NADER...”
Am început cu Heather Johnson. Când am ridicat capacul, am găsit un sân de femeie.
PATRUZECI ȘI NOUĂ
Suvenire. Trofee. Obiecte care să-i ațâțe și să-i înfioare sufletul în nopțile de singurătate.
Am aruncat cutia înapoi în congelator, de parcă m-ar fi fript. Am sărit în picioare și am închis sertarul, trăgându-i un șut.
Deși doream să mă spăl pe mâini și să-mi dau cu apă rece pe față, am preferat să nu mă ating de robinetul lui Robertson. Mă apuca tremuratul la gândul că o să-i folosesc săpunul.
Încă 9 cutii așteptau în congelator. Avea să le deschidă altcineva. Nu manifestam niciun pic de curiozitate să văd restul colecției grotești.
În dosarul cu numele său, Robertson nu inclusese decât pagina din calendar cu data de 15 august, sugerând că propria carieră de ucigaș avea să înceapă la data aceea. Dar dovezile din congelator sugerau că dosarul său trebuia să fie deja gros.
Eram leoarcă de sudoare - aprins la față, rece pe șira spinării. Făcusem degeaba duș la spital.
M-am uitat la ceasul de la mână. Era 10 și două minute.
Popicăria nu deschidea decât la 1. Primul spectacol al filmului cu câinele, era programat tot pentru ora 1.
Dacă visul meu profetic avea să se împlinească, dovezile indicau că nu aveam la dispoziție decât 3 ore ca să-l găsesc pe colaboratorul lui Robertson și să-l opresc.
Am desprins telefonul celular de la centură. L-am deschis.
Probabil că Wyatt Porter nEu-și recăpătase cunoștința. Chiar dacă și-ar fi revenit, din cauza anestezicului și a durerii, nu ar fi gândit limpede. N-ar avea nici puterea, nici prezența de spirit ca să de instrucțiuni subordonaților săi.
Într-o măsură sau alta, îi știam pe toți polițiștii din Pico Mundo. Însă niciunul nu aflase de darul meu paranormal și niciunul dintre ei nu-mi fusese un prieten atât de bun precum Wyatt Porter.
Dacă aduceam poliția în casa asta și dezvăluiam conținutul congelatorului, cerându-le oamenilor legii să-și folosească toate resursele ca să afle numele tovarășului de crime al lui Robertson, aceștia ar fi avut nevoie de ore în șir ca să priceapă care-i situația.
M-ar fi reținut aici până investigau situația. În ochii lor, aș fi fost la fel de suspect ca Robertson, pentru că intrasem ilegal în casa acestuia. Cine le garanta că nu recoltasem eu însumi bucățile aceleea de trup și nu pusesem cele 10 cutii în congelatorul lui Robertson, ca să-l incriminez?
Dacă ar fi descoperit cadavrul lui Bob Robertson și dacă, Doamne ferește, șeful ar fi murit din cauza unor complicații postoperatorii, eu aș fi fost cu siguranță arestat și acuzat de crimă.
Am oprit telefonul.
Nu aveam un nume asupra căruia să-mi focalizez magnetismul psihic, nu aveam pe nimeni căruia să-i pot cere ajutorul. Mă izbisem de-un zid, iar impactul îmi făcuse dinții să clănțăne.
Ceva se zdrobi de podea, în altă cameră: de data asta nu fusese doar zgomotul unei uși ce se închide, nu doar un ciocănit ușor, ci o izbitură puternică și sunet de sfărâmare.
Mânat de o frustrare atât de intensă, încât nu mai lăsa loc și pentru prudență, m-am îndreptat către ușa batantă, încercând să-mi prin telefonul la centură. L-am scăpat, am lăsat chestia asta pentru mai târziu și am intrat în camera de zi.
O veioză fusese dărâmată pe podea. Baza ei ceramică se sfărâmase.
M-am grăbit să trec prin arcadă, să intru în holul cel îngust, căutând făptașul. În dormitor, în șifonier, în camera de lucru, în dulap, în baie.
Nimeni.
Când m-am întors în bucătărie, ca să-mi iau telefonul și să plec din casă, l-am găsit pe Robertson, care mă aștepta.
CINCIZECI
Pentru un mort care nu mai participa cu vreo miză la socotelile și jocurile acestei lumi, Robertson zăbovea aici cu o ferocitate aparte. Trupul său ca o cultură de ciuperci părea puternic și la fel de mătăhălos.
Nicio gaură de glonț, urmă de arsură sau vreo pată nu i se zărea pe cămașă.
Robertson, foarte agitat, se învârtea prin bucătărie. Se uită la mine, cu ochii mai plini de sălbăticie și mai febrili decât cei ai coioților de la Biserica Cometelor care Șoptesc.
Când începusem să-i scot la iveală secretele, îl transformasem într-o piedică pentru colaboratorul său, condamnându-l astfel la moarte. Nu eu apăsasem pe trăgaci, dar era limpede că ura sa față de mine o depășea pe cea pe care o simțea față de ucigaș. Altfel ar fi bântuit în altă parte.
Mergea de la cuptor la frigider, apoi până la ciuvetă și înapoi la cuptor. Se învârtea în cerc, în momentul în care m-am aplecat și am ridicat telefonul celular.
Fiind mort, mi-a păsat de le mult mai puțin decât atunci când îl văzusem în cimitir și crezusem că-i viu.
În timp ce-mi prindeam telefonul la centură, Robertson veni cătremine. Ochii săi aveau cenușiul gheții murdare, dar cu toate acestea, ardeau de furie.
I-am întâlnit privirea, și n-am dat înapoi. Învățasem că nu-i înțelept să-ți arăți teama în asemenea situații.
Buzele lui lipsite de sânge se trăseseră de pe dinții care nu prea avuseseră de-a face cu periuța de dinți.
Individul se întinse și-și lipi mâna dreaptă de ceafa mea.
Era rece și umedă. Sigur, nu era mâna lui adevărată, ci doar o parte dintr-o stafie, singura pe care o puteam simți. Dar natura acestei atingeri dezvăluie caracterul sufletului.
Cu toate că refuzasem să mă feresc de acest contact nepământenesc, am tresărit în sinea mea la gândul că jigodia asta se jucase cu cele 10 suvenire pe care le avea în congelator.
Dar niciun spirit, oricât de rău ar fi, nu poate face nimic unei persoane vii doar prin atingere. Aceasta e lumea noastră, nu a lor. Loviturile lor trec prin noi, iar mușcăturile lor nu fac sângele să curgă.
Când își dădu seama că nu putea să mă terorizeze, Robertson își coborî mâna de pe gâtul meu. Furia sa se dublă, se întrei, îi schimonosi trăsăturile feței, făcând-o să semene cu o mască de gargui.
Așa cum făcuse în sacristia din biserica St. Bartholomew, spiritul plin de ură al lui Robertson se dezlănțui prin bucătărie, iar din mâinile sale se scurseră impulsuri de energie invizibilă.
Aerul vibra din cauza lor, imaginea era similară undelor concentrice care se împrăștie prin apă din locul de impact al unei pietre.
Ușile dulapului se deschiseră, se trântiră la loc, se deschiseră, se închiseră, trântindu-se din ce în ce mai puternic. Farfuriile țâșniră de e rafturi, fiecare dintre ele spintecând aerul cu vâjâitul unui disc aruncat de un zeu din Olimp.
M-am ferit de un pahar, care explodă lovind ușa cuptorului, aruncând șrapnele scânteietoare. Alte pahare trecură departe de mine și se sparseră de pereți, de dulapuri, de tăblia mesei.
Acompaniat de aplauzele de lemn ale ușilor de la dulap, Robertson arunca fulgere din mâinile sale. Două scaune dansau pe locul lor, lângă masă, bocănind pe linoleum și ciocănind în picioarele mesei.
La aragaz, patru butoane se rotiră, neatinse de nimeni. Patru inele de flăcări de gaz răspândiră o lumină albastră sumbră în bucătăria întunecoasă.
Atent la proiectilele ucigătoare, m-am retras din fața lui Robertson și m-am îndreptat spre ușa prin care intrasem în casă.
Un sertar se deschise și o mulțime de tacâmuri explodară din el, zăngănind într-o frenezie a levitației, ca și cum niște fantome flămânde tăiau-luau-cu-furculița-luau-cu-lingura un prânz la fel de invizibil ca ele.
Am văzut obiectele venind - trecură prin Robertson, fără niciun efect asupra formei sale electoplasmice - și m-am întors într-o parte, ridicându-mi brațele ca să-mi apăr fața.
Tacâmurile mă găsiră așa cum fierul găsește un magnet și mă izbiră. O furculiță trecu de mijloacele mele de apărare, mă lovi în frunte și-mi trecu prin păr.
Când ploaia de oțel inoxidabil zăngăni pe podea lângă mine, am îndrăznit să cobor brațele.
Robertson lovea-spinteca-zgârâia aerul, ca un trol uriaș care țopăie pe ritmurile unei muzici întunecate pe care doar el o aude.
Compartimentul de sus al frigiderului se deschise, aruncând bere, răcoritoare, o farfurie cu șuncă, o plăcintă cu căpșune. Capacele pocniră, berea și băuturile acidulate începură să curgă din cutiile care se roteau.
Frigiderul însuși începu să vibreze, izbindu-se violent cu laturile de dulapurile care-l flancau. Sertarele cu legume clămpăneau. Rafturile din sârmă zăngăneau.
Am împins cu piciorul cutiile de bere care se rostogoleau și tacâmurile împrăștiate pe jos și am continuat să merg către ușa ce dădea în garaj.
Un zgomot care amintea parcă de Judecata de Apoi mi-a atras atenția că moartea se apropia iute, patinând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu