Viziuni însângerate, Kay Hooper

 ....................................................................

3-5

                 Era minionă, aproape silfidă, cu părul închis la culoare, tuns scurt, și cu ochii mari, căprui întunecat. Arăta aproape ca un copil în uniforma de chelneriţă.

   La naiba!
   Marc schimbă repede o privire cu Dani, apoi intrară în birou şi le prezentă pe cele două femei una celeilalte, fără să ofere nici o informaţie despre Dani, cine era sau de ce lua parte la interogatoriu.
   Se vedea clar că Marie Goode era prea supărată ca să-şi facă vreo grijă în această privinţă.
   - Domnule şerif, v-a spus subordonatul dumneavoastră despre colier şi flori? Şi că am fost urmărită azi-noapte?
   - Da, mi-a spus, domnişoară Goode. Dar n-am apucat să citesc declaraţia pe care aţi dat-o. Dacă nu vă deranjează, aş dori să-mi spuneţi şi mie ce s-a întâmplat. Credeţi că v-a urmărit cineva când aţi plecat de la serviciu?
   - La început, am crezut că e doar imaginaţia mea, dar...
   Dani o privi pe tânăra din faţa ei cum îi povestea lui Marc experienţa trăită, şi se simţi străbătută de un fior când îşi dădu seama că dintr-odată nu o mai auzi.
   I se mai întâmplase asta, dar numai în vise. Atunci când dormea, mintea ei părea să accepte aceste tăceri bruşte ale oamenilor, locurilor şi lucrurilor din jurul ei, pentru că ceva din ea, mai profund decât visele ei, mai profund decât viziunile ei, înţelegea că trebuia să asculte ce se petrecea în spatele aparenţelor. Ceva mai important. Şi întotdeauna era ceva vital, care o ajuta să înţeleagă adevăratul înţeles al visului.
   Dar acum, în stare de veghe, intră în panică, genunchiul îi zvâcni, reacţia de teamă fiind atât de rapidă, încât aproape că nu auzi şoapta acoperită de vocile din încăpere, de lumină, de ce era tangibil. Dincolo de ce părea real.
   Te vreau.
   Încremeni în sinea ei, de-abia mai putând să-şi ţină panica în frâu. Se uită la Marc, dorindu-şi cu disperare ca el să fi şoptit ce auzise ea mai devreme în minte. Dorindu-şi să poată să creadă că el şoptise.
   Dar nu era aşa.
   Vocea era rece. Dură. Implacabilă.
   Şi malefică.
   Te vreau, Dani. O să te am. Chiar dacă fugi. Chiar dacă te ascunzi. Orice ar face el să te protejeze, o să te am. Orice ai visa.
   Orice...
   - Dani?
   Îşi dădu seama că se ridicase în picioare şi stătea în faţa biroului lui Marc, întoarsă pe jumătate spre uşă. Îşi dădu seama şi că Mărie Goode plecase, că probabil Marc doar ce o condusese, căci se întorcea de pe hol, uitându-se încruntat la ea.
   Dani se aşeză brusc şi se forţă să tragă aer în plămâni, ea şi cum până atunci şi-ar fi ţinut respiraţia.
   - Dani, ce naiba ai păţit?
   - Nu... n-am...
   Se adună şi se strădui ca vocea să-i fie calmă.
   - Mi s-a părut că aud ceva, atâta tot. Ai desemnat pe cineva să o păzească pe Marie Goode? Se încadrează perfect în tipar şi dacă a pus deja ochii pe ea...
   - Bineînţeles că am desemnat pe cineva s-o păzească.
   Se aşeză pe celălalt scaun, privind-o încruntat.
   - Ce-ai auzit?
   - Am spus că mi s-a părut că am auzit.
   Se strădui din nou să-şi vină în fire, luptând cu teama care o copleşea.
   - Nu sunt sigură. Poate a fost doar imaginaţia mea. Mi s-a părut că am auzit o şoaptă, atâta tot.
   - O şoaptă? Cineva încearcă să te contacteze? La nivel senzitiv?
   - Nu am astfel de capacităţi.
   - Doar pentru că nu s-a întâmplat până acum, nu înseamnă că nu e posibil, spuse el rar. Capacităţile paranormale se dezvoltă şi evoluează ca orice alte abilităţi umane. Şi ce spunea?
   - Marc, nu...
   - Ce spunea, Dani?
   Ea nu voia să răspundă, dar deja atmosfera era tensionată între ei, iar ea nu voia să înrăutăţească situaţia.
   - A spus... că mă vrea. Şi că o să mă aibă. Nu ştiu cine. Chiar dacă i-aş mai fi auzit vocea şi înainte, cine poate să recunoască o şoaptă?
   - Tot ce ştiu, spuse Marc dus pe gânduri, e că te-a băgat în sperieţi. Presupun deci că bănuieşti că vocea era a criminalului, chiar dacă nu eşti sigură.
   - Imposibil!
   Marc nu se mai încruntă, dar chipul lui era mai aspru ca niciodată.
   - Deja eşti... în radarul lui, nu? ÎI visezi?
   Nu mai auzise pe nimeni folosind expresia asta, dar avea o logică pentru ea.
   - Într-un fel, da.
   - Ştim amândoi că la tine e vorba de conexiuni. Am presupus că aveai viziunile pentru că Miranda ţi-e prietenă şi era ameninţată.
   Dani ezită, apoi încuviinţă.
   - Şi eu am crezut la fel.
   - E vreo şansă ca ucigaşul să se fi conectat la tine din cauza viziunii? Să fi prins un capăt al firului care duce la tine?
   - Nu ştiu.
   Doamne, sper că nu! îşi spuse în gând.
   - Poate. Sau poate că dacă s-a întâmplat aşa ceva, a fost prin intermediul lui Marie Goode, într-un fel sau altul. Dacă o urmăreşte...
   - Ea nu e medium, spuse Marc. Dar dacă e criminalul?
   Dani luă o gură de aer şi spuse:
   - Nu trebuie să fiu detectiv cu experienţă ca să-mi dau seama că, dacă ucigaşul e medium, o să avem mari probleme.
   - Oricum ar fi, tot speriată eşti; rău de tot, Dani. Pentru că a atins o parte din tine unde nu mulţi au ajuns. Fie că tu ai făcut conexiunea, fie că el, e reală. Există. Crezi că eu nu văd? Crezi că nu simt?
   - Marc...
   - Ştim amândoi că o astfel de conexiune nu e uşor de întrerupt după ce o stabileşti. Şi ar putea să-ţi facă rău, nu-i aşa? Ar putea să ajungă la tine, şi nici o barieră fizică - perete, uşă încuiată sau gardă de corp înarmată  n-ar putea să-i stea în cale.
   Nu voia să se gândească la asta, căci era chiar speriată. Mai ales de când vocea îi răsunase în cap, dându-i fiori reci.
   Forţându-se să pară veselă, spuse:
   - Sunt în siguranţă. Cel puţin până găsim depozitul, se auzi ea rostind cu voce tare.
   Însă îşi dori să şi creadă ce spunea.

        Gabriel îşi parcă Jeep-ul pe strada altminteri pustie, în spatele unui hăţiş de viţă-de-vie care nu-i era familiar.
   - Urăsc când se schimbă regulile, bombăni el.
   Nu ştim dacă s-a întâmplat asta.
   - Ba ştim, la naiba. DSIC-ul trebuie să fie cât de invizibil se poate în ancheta asta, şi el nici nu se sinchiseşte.
   Ai spus că nu părea să sară cu nimic în ochi.
   - Nu părea sunt cuvintele importante. Doar temporar, mai bine spus. De îndată ce o să se afle în oraş că două localnice au fost ucise, măcelărite, poţi să fii sigură că străinii o să iasă imediat în evidenţă. Şi probabil că o să fie împuşcaţi.
   Cred că exagerezi. E mai bine să ne ţinem cât mai ascunşi şi să acţionăm cu cea mai mare viteză.
   - Sunt de acord.
   Gabriel coborî din Jeep şi zăbovi lângă el cât să scotocească în geanta sport de pe bancheta din spate, să scoată un rucsac mai mic, apoi încuie portierele. Merse pe drumul din pădure vreo douăzeci şi ceva de metri, până dădu de aleea cu asfalt crăpat care ducea la câteva clădiri destul de mari, aşezate ciorchine, care odinioară găzduiau un fel de fabrică.
   Oare ce se prelucra aici?
   - Amănunte, amănunte.
   S-ar putea să fie important, ştii asta.
   Gabriel oftă şi-şi dădu jos rucsacul de pe umăr. Deschise un buzunar şi scoase o hartă a ţinutului, pe care erau o mulţime de zone încercuite cu roşu. Studie câteva clipe notiţele mâzgălite pe margine.
   - Materiale plastice.
   Nimic mai concret de-atât ?
   - Nu pe hartă. Dar dacă-mi aduc aminte din cercetările de ieri, era vorba de umeraşe din plastic, sau ceva de genul ăsta, inofensiv. Nimic altceva decât un loc unde se făceau lucruri utile.
   Şi a fost închisă în timpul unei reduceri de personal. Îmi aduc aminte acum.
   Puse harta la loc în rucsac şi continuă să meargă pe drumul vechi de asfalt, până ajunse în dreptul clădirilor. Prima la care ajunse nu avea nici un fel de trăsătură distinctă, aşa că nu-i trecea prin minte cărui scop îi fusese destinată iniţial. Nu avea decât un lacăt mare şi ruginit prins la uşa fără geam.
   Gabriel cercetă lacătul greoi şi-şi dădu seama după canti- tatea de rugină că orice încercare de a-1 deschide era sortită eşecului; nici măcar un ciocan şi o daltă n-ar fi putut să răzbată prin rugina depusă de atâţia ani.
   - Hei, am nevoie de puţin ajutor.
   Scuze. Mintea mea umbla aiurea.
   - Păi adu-o înapoi. Uşa e încuiată. Şi nu pot să-i vin de hac fără o daltă. Sau poate nişte exploziv C4.
   Aşteaptă puţin. Stai... Uite.
   Auzi clicul ascuţit şi se trezi că lacătul se deschise în mâna lui. Era tot ruginit şi opunea rezistenţă, dar se deschidea.
   - Atingerea ta încă mai e magică, Rox.
   Bine, bine. Verifică locul şi hai să plecăm.
   - Ce e, îţi pierzi răbdarea?
   Nici mie nu-mi place când se schimbă regulile. Ai grijă, Gabe. Am o presimţire.
   Puţine lucruri pe lume respecta Gabriel aşa cum respecta presentimentele surorii lui, aşa că se opri în faţa uşii care acum era descuiată şi scoase din rucsac o lanternă şi arma. Apoi împinse uşa cu umărul şi pătrunse în clădirea părăsită.

            În sala de conferinţe, Marc îi punea la curent pe ceilalţi atât cu discuţia dintre el şi Marie Goode, cât şi cu experienţa lui Dani.
   - Nu-mi place, spuse Hollis.
   - Ce anume? întrebă Paris. Bine ai venit în clubul nostru! Marc, sper că nu intenţionezi să o laşi pe Dani nesupravegheată.
   - Nu.
   Dani nu protestă, ci doar se uită la Hollis şi aşteptă. Încerca din răsputeri să pară că nu-şi face griji, că vocea dezgustătoare a criminalului, care-i răsunase în minte, nu o făcuse să se cutremure până în măduva oaselor. Şi ştia foarte bine că cel puţin doi oameni din încăpere erau pe deplin conştienţi de ce simţea ea.
   Trei, de fapt, aşa cum reieşi din spusele lui Hollis.
   - Un astfel de contact cu răul e cât se poate de grav, îi spuse ea lui Dani, pe un ton neutru, deşi pe chipul ei se citea că înţelegea complet prin ce trecea. A fost o conexiune puternică?
   Dani se căzni să se gândească la acel episod şi, în cele din urmă, spuse:
   - Nu prea. De fapt, s-a terminat foarte brusc. Când Marc mi-a rostit numele.
   - N-ai fost niciodată telepată, remarcă Paris. Chiar şi în cadrul unei conexiuni stabilite, e vorba mai mult de sentimente decât de gânduri.
   Precaută, Dani evită să se uite spre Marc.
   - De data asta, a fost vorba şi de una, şi de alta. Au fost propoziţii reci, dure, complete. Dar sunau ca un ecou.
   Clătină din cap.
   - Nu-mi amintesc toate detaliile visului; poate că a fost o frântură de ecou al unui lucru pe care nu mi l-am mai amintit conştient.
   Marc se uită la Hollis, ridicând din sprâncene.
   - E posibil?
   - Bineînţeles. E posibil şi ca abilităţile lui Dani să evolueze sau, fie ea, fie criminalul, să fi stabilit cumva o conexiune paranormală sau...
   - Sau ce? întrebă Marc.
   Dani ştia ce voia el să întrebe şi, de asemenea, mai ştia şi că nu voia să-i sugereze lui Hollis - sau oricui altcuiva - că ucigaşul poate fi medium, aşa cum speculase el. Se simţi recunoscătoare când cealaltă femeie se încruntă, şi clătină din cap.
   - Sau... lasă-mă să mă gândesc puţin.
   - Am de ales? întrebă Marc sarcastic.
   - Nu prea, spuse ea îndulcindu-şi răspunsul cu un zâmbet care se risipi imediat. Un alt lucru care nu-mi place îl reprezintă dovezile ce se tot adună, că ucigaşul se schimbă sau s-a schimbat fundamental. Marie Goode corespunde tiparului fizic, are vârsta potrivită, exact cum îi place lui. Dar interesul atât de evident pentru ea mă surprinde ca un element complet nou. Să-i permită să audă aparatul de fotografiat, să-i lase trandafiri şi - se încruntă spre Marc - cum e cu acel colier?
   - Shorty doar ce venise să raporteze când plecam de la birou. E posibil ca acel colier să fie cel pe care-1 purta Becky Huntley când a dispărut. Nu am găsit amprente. De fapt, urmele de chimicale arată că a fost curăţat de curând cu amoniac sau cu vreo soluţie de curăţat bijuterii pe care poţi s-o cumperi din orice magazin de bijuterii. Descrierea lui se potriveşte. Părinţii ei vor trebui să-l identifice, ca să fim siguri.
   - Te rog, nu mă trimite pe mine să le spun, îngăimă Jordan.
   - O să meargă Harry. Hollis, dacă e colierul lui Becky, ce ne spune gestul lui despre ticălosul ăsta? Ce înseamnă faptul că lasă un trofeu aparţinând unei victime în casa unei potenţiale victime pe care o urmăreşte?
   Ea se încruntă şi spuse pe un ton aproape absent:
   - Nu uita că nu sunt psiholog criminalist. Cel puţin, nu oficial. Deşi Bishop s-a asigurat că cei mai mulţi dintre noi ştim mai multe despre psihologia criminalilor decât un psiholog mediu. Va trebui să-l informez despre ce am aflat recent, şi asta cât mai repede. între timp, ceea ce-mi spune despre criminal această răsturnare de situaţie este ce-am spus şi înainte, şi anume că tipul e în schimbare, evoluează.
   - Şi modul lui de operare?
   Ea încuviinţă.
   - Şi asta înseamnă că lui i s-a-ntâmplat ceva de s-a schimbat. Ceva s-a modificat în el, în viaţa lui, în felul cum gândeşte şi simte. Asta presupunând că are sentimente.
   Marc îşi dădu şi el cu părerea:
   - Poate s-a schimbat pentru că a fost obligat să plece din Boston. Poate experienţa de a deveni el însuşi vânat l-a făcut să-şi dorească mai mult ca oricând să se vadă din nou în ipostaza de vânător.
   Dani spuse:
   - Aşa că a acordat mai multă grijă acestei părţi a ritualului. Paşi mai elaboraţi înainte de a-şi prinde prada. O urmăreşte, îi face poze şi poate, în mintea lui, o şi curtează.
   - Bleah! mormăi Paris.
   - S-ar putea ca lucrul ăsta să ne fie de ajutor, sublinie Hollis. Până când părinţii lui Becky vor identifica acel colier, n-o să avem o legătură concretă între criminal şi Marie Goode. Dar dacă va fi identificat ca aparţinându-i ei, atunci, pentru prima dată, am putea fi cu un pas în faţa acestui ticălos.
   - Şi o facem ostentativ? se întrebă Jordan. Adică lăsăm ca ucigaşul să vadă că e păzită?
   - Oricum am proceda, există un risc, spuse Marc. Din partea mea, aş prefera să aleg varianta de a proteja o potenţială victimă.
   O clipă, Hollis se uită la el fix, apoi încuviinţă:
   - E decizia ta.
   - Şi mă supun riscului ca el să-şi îndrepte atenţia spre o altă potenţială victimă. Astfel stând lucrurile, eu zic să-l găsim înainte de a face el următoarea mişcare. Deci, să recapitulăm, ce ştim despre el?
   - Ştim tiparul de victime pe care îl alege.
   Jordan spuse:
   - M m ... am deschis subiectul mai devreme, dar dacă o vedeţi pe Karen...
   - Ştiu. E blondă, cu ochi albaştri. Şi după cum reiese din dosarul pe care i l-am făcut când am declarat-o persoană dispărută, Becky Huntley era roşcată, cu ochi albaştri.
   - Deci amândouă se încadrează în tipar, spuse Marc rar. Minione, cu o constituţie firavă. Becky doar ce împlinise 18 ani.
   Paris spuse:
   - Poţi să-ţi schimbi culoarea părului vopsindu-te sau punându-ţi o perucă. Şi lentilele de contact sunt suficiente, de obicei, ca să-ţi schimbi culoarea ochilor. Ar merge oare criminalul atât de departe?
   - Ca să-şi îndeplinească fantezia, să-şi satisfacă pofta? Da, cred că da, zise Hollis.
   - Şi Bishop ce-ar spune? întrebă Marc.
   - La fel.
   Oftând, Hollis adăugă:
   - Bishop e un psiholog criminalist talentat în mai multe privinţe, dar chiar şi el se luptă să reconcilieze diferenţele dintre aceste două crime din Venture şi cele 12 din Boston. Şi noile informaţii nu vor ajuta la clarificarea situaţiei.
   - Nici n-a avut prea mult timp, la urma urmei, comentă Dani.
   Hollis ridică din umeri.
   - A mai avut vreo două zile de când am văzut-o pe Becky. De obicei, e suficient timp pentru el ca să-şi dea seama de tipologia criminalului sau să detecteze o schimbare comportamentală, mai ales când e vorba despre un criminal pe care-l cercetează de luni de zile. Dar monstrul ăsta nu se încadrează în niciun tipar. Îi dă bătaie de cap până şi lui Bishop.
   Jordan se adresă tuturor celor prezenţi:
   - Nu-1 cunosc pe agentul Bishop, dar, nu ştiu de ce, informaţia asta mă sperie mai mult ca orice.
   - Asta înseamnă că ai instincte bune, îi spuse Hollis pe un ton serios. Pentru că Bishop a văzut răul de aproape şi a avut contact personal cu el de mai multe ori decât vreunul dintre noi şi-ar dori măcar să ştie - şi tipul ăsta, criminalul de care vorbim, e ceva cu totul nou.
   - În ce sens? întrebă Marc, plin de zel să afle răspunsul. Ca ticăloşie?
   Jordan îşi spuse şi el părerea:
   - Chiar dat fiind măcelul pe care l-am văzut ieri - şi vă garantez că e ceva atât de grav, cum nu mi-aş fi dorit vreodată să văd - sunt o grămadă de cărţi şi, la naiba, site-uri dedicate criminalilor în serie care au fost de o ferocitate şi viclenie ieşite din comun. Canibali, necrofili, bestii care le-au făcut victimelor lucruri de neimaginat, încât sper că nici nu există nume pentru faptele lor.
   Hollis îl asculta clătinând din cap.
   - Da, dosarele poliţiei şi studiile de caz psihologice sunt pline de astfel de exemple.
   Marc repetă întrebarea:
   - Deci ce anume e nou la criminalul ăsta? Ce-1 face atât de ieşit din comun, încât nicio echipă specială condusă de cel mai bun vânător de monştri din FBI nu s-a putut nici măcar apropia de el, după atâtea luni de încercări?
   Hollis ezită un timp, apoi spuse rar:
   - S-a crezut dintotdeauna că atunci când îl vom identifica, o să descoperim în trecutul lui ceea ce găsim în istoriile personale ale aproape tuturor criminalilor în serie. Abuz, disfuncţionalităţi, posibil vreo traumă craniană din copilărie, lucruri de genul ăsta.
   - Dacă vrei să mă faci să-mi fie milă de ticălosul ăsta...
   Hollis alungă ideea cu un gest al mâinii.
   - Nu, nu. Majoritatea dintre noi credem şi că ucigaşii în serie se nasc cu ceva lipsă, fie că-i spui conştiinţă, fie că-i spui suflet, ceea ce-i face să fie mai degrabă monştri decât oameni. Nu ştiu dacă această componentă care lipseşte e singura vinovată sau dacă persoana respectivă poate duce o viaţă perfect normală - cel puţin văzut din afară - fără să facă rău nimănui. Dacă mediul în care a copilărit a fost unul pozitiv, iubitor, dacă nu a avut nici o traumă, există cel puţin posibilitatea ca acea persoană să nu comită niciodată fapte rele.
   Marc încă o privea insistent, dornic să afle mai multe.
   - Dar?
   - Dar un lucru de care suntem destul de siguri e că acea componentă care lipseşte, asociată fie cu traume şi abuz în copilărie, fie cu o rană la cap sau vreun şoc emoţional şi psihologic puternic, produce virtual întotdeauna ceva rău: un criminal în serie, un violator, pedofil, piroman - chiar un terorist. Înclinaţiile, instinctele şi nevoile existau. Şi ceva s-a întâmplat - de-a lungul timpului sau punctual, cu ocazia vreunui eveniment traumatic - şi le-a scos la suprafaţă.
   - Încă mai aştept o concluzie.
   - Îmi cer scuze că durează atât de mult până să ajungem la ea. Uite cum stă treaba. De-acum încolo, ne aflăm pe un teritoriu necunoscut. Avem câteva teorii. Avem şi câteva studii de caz ale DSIC-ului, situaţii pe care noi le-am considerat a fi de limită sau care nu ne-au lăsat destul timp pentru studiul sau descifrarea personalităţilor implicate. Dar nu avem dovada. La naiba, nu suntem nici măcar pe-aproape.
   - Hollis...
   Ea ridică mâna.
   - Marc, traumele - din copilărie sau din viaţa de adult - pot de asemenea să declanşeze capacităţi paranormale. De fapt, unele studii au demonstrat fără urmă de îndoială că zonele din creier energizate inexplicabil la majoritatea mediumurilor sunt aceleaşi zone care, la criminalii în serie, sunt active.
   Marc trase adânc aer în piept şi expiră încet.
   - Vrei să spui că în oraşul meu operează un criminal în serie şi că mai e şi medium?
   Ca şi cum el nu se gândise la asta, îşi spuse Dani oarecum amuzată.
   - E din ce în ce mai rău, spuse Hollis. DSIC-ul are mediumuri care sunt extrem de sensibile la fluctuaţiile câmpurilor energetice şi pot , detecta activităţi paranormale neobişnuite chiar şi de la distanţă; noi îi spunem conectare extremă la univers.
   - Aşa, şi?
   - Din rapoartele pe care le-am primit de la mediumurile din această zonă, Bishop bănuieşte că subiectul nostru necunoscut este unul dintre puţinii oameni care au capacităţi paranormale şi care deţin mai multe abilităţi. Şi acestea nu sunt secundare sau auxiliare, căci toate sunt la fel de puternice şi bine dezvoltate. Nu ştiu nici măcar câte abilităţi e posibil să deţii sau pe care e posibil să le aibă criminalul. Poate e telepat, clarvăzător, telechinetic cu putere de vindecare. Sau poate are mai puţine capacităţi. Sau poate mai multe. Poate fi un miracol în viaţă, creat din aceeaşi oroare necunoscută care a declanşat impulsul de a ucide. Răul în stare pură, nediluat, înzecit. Şi nici unul dintre noi - nici măcar Bishop - nu ne-am confruntat vreodată cu aşa ceva.

11.

         Îi luase ore întregi să-i nimerească tunsoarea perfectă, dar nu-1 deranja că întârziase atâta. În acel loc nu prea puteai să-ţi dai seama dacă e noapte sau zi, aşa că nu-1 interesa ce oră e, iar atunci când obosea, se odihnea. În orice caz, era puţin obsedat când venea vorba de părul ei, şi îşi dădea şi el seama. Trebuia să fie perfect. Lungimea, tunsoarea, culoarea.
   Era important.
   Se înfuria dacă nu corespundea fiecare detaliu în parte.
   Părul blond, urât, pe care-1 tăiase fusese pus cu grijă într-o pungă, lăsată apoi deoparte; avea să-l incinereze mai târziu, la fel cum urma să facă şi cu hainele ei.
   În timp ce vopseaua de păr îşi făcea efectul, tăie cu grijă blugii şi bluza pe care o purta aceasta, făcând pauze dese ca să-i asculte suspinele şi să privească moviliţele mici de pe piept cum zvâcneau şi tremurau. Lăsă lenjeria intimă la sfârşit, fără să se grăbească, voia să savureze fiecare clipă.
   Plimbă încet lama mai scurtă şi bine ascuţită a foarfecii pe pielea ei, apucând breteaua subţire a sutienului şi tăind-o cu o singură mişcare precisă. La fel procedă şi cu cealaltă bretea.
   Zâmbind, privi un timp cum sânii i se ridicau şi coborau şi ascultă gemetele patetice. Îşi puse vârful degetelor pe abdomenul ei, închizând ochii o clipă, să simtă mai bine pielea moale şi caldă, muşchii care tremurau.
   Simţea cum îi aţâţau simţurile şi savura aceste senzaţii, spunându-şi însă că acesta era doar începutul.
   Îşi dorea să dureze cât mai mult.
   Sutienul ei era din material subţire, ca majoritatea, şi fu nevoie doar de o tăietură ca să desprindă materialul satinat dintre sâni. Contemplă din nou imaginea câteva clipe, aproape ţinându-şi respiraţia, căci fiecare spasm de-al ei făcea cupele sutienului să alunece şi mai mult în părţi, eliberând atât de încet
carnea captivă înăuntrul lor.
   Aşteptă până când dintr-o cupă se ivi un sfârc trandafiriu, apoi dădu sutienul la o parte, nerăbdător, aruncându-1 în punga de gunoi, alături de celelalte haine.
   Întinse mâna, lacom să o atingă, dar trebui să se abţină, să atingă doar cu vârful degetelor, urmărind conturul sânilor mici, trasând cercuri în jurul sfârcurilor ca nişte pietricele.
   - Îţi place, nu-i aşa, iubito?
   Femeia scoase un sunet sălbatic, înăbuşit, luptându-se să se elibereze din strânsorile de la încheieturile mâinilor şi de la glezne. El se încruntă uitându-se la banda adezivă care-i acoperea gura.
   - N-am vrut să-ţi acopăr gura. E urât adezivul ăsta. Dar vorbeai prostii, şi eu nu voiam să aud aşa ceva.
   Trasă conturul unui sfârc cu degetul arătător, frecându-1 înainte şi înapoi de vârful întărit.
   - Dar vreau să te aud cum îmi spui ce bine e. Vreau s-aud asta. O să fii obraznică dacă-ţi dau la o parte adezivul, sau ţi-ai învăţat lecţia?
   Ea scoase din nou un sunet indescifrabil, mai puţin sălbatic de data asta.
   - O să fii cuminte? O să-mi spui ce mult îţi place să te ating?
   Ea închise ochii, lacrimile curgându-i la colţurile lor, apoi îi deschise şi făcu semn că da.
   O ciupi de sfârc înainte de a-i da drumul, apoi, cu aceeaşi mână, îi dezlipi încet banda adezivă care-i acoperea gura.
   - Te rog...
   - Ţi-am mai spus, iubito, lasă rugăminţile pentru mai târziu.
   Vocea lui era calmă, dar avu grijă ca ea să vadă foarfecă închisă pe care o ţinea în cealaltă mână.
   - Nu-ţi face griji, o să-ţi spun eu când e vremea rugăminţilor. Acum vreau să te aud spunându-mi ce mult îţi place să te ating.
   Ea închise ochii o clipă, apoi îi deschise şi zvâcni cu putere din cap.
   - Oh!... Bine. Pot să fac asta.
   El aruncă o privire spre măsuţa din inox, cu rotile, pe care erau câteva seringi pregătite, şi se încruntă un pic. Îşi spuse că ea era foarte lucidă. Poate chiar prea mult. Trecuseră ore întregi de la ultima injecţie; s-ar putea să mai fi nevoie să-i facă încă una cât de curând.
   - Atinge-mă, şopti ea, şi respiră adânc, cutremurându-se. Îmi... place la nebunie când... când mă atingi.
   El zâmbi şi aşeză foarfecă pe abdomenul ei, orientată în jos, atingând cu vârful talia joasă a chiloţilor. O văzu cum zvâcneşte, ascultă geamătul pe care se străduia să şi-l înăbuşe şi zâmbi mai larg.
   Îşi puse amândouă mâinile pe sânii ei, frământându-i, frecându-şi palmele înainte şi înapoi peste sfârcurile întărite.
   - Da.
   Vocea ei era puţin mai tare decât o şoaptă, groasă şi răguşită:
   - Atinge-mă. Aşa. Îmi place.
   Adora senzaţiile care-1 încercau, dar nu într-atât, încât să nu arunce un ochi spre cronometrul de pe măsuţă care-i arăta că mai erau doar câteva minute până trebuia să o clătească pe păr, să i-1 usuce şi să se asigure că nuanţa de castaniu intens înscrisă pe cutie era cea potrivită.
   Trebuia să fie exact nuanţa potrivită.
   Femeia icni.
   - Nu... n-o să spun... nimănui. Te rog să nu-mi faci rău! Te rog! Oh, te rog, nu...
   Ceasul sună în sfârşit şi el zâmbi.
   - Bun. E timpul să vedem dacă nuanţa e cea potrivită.
   - Oh, Doamne, te rog nu-mi face rău!
   - Te-am avertizat, Audrey. Eu hotărăsc când e timpul pentru rugăminţi, ai uitat?
   - Audrey? Eu nu sunt... pe mine nu mă cheamă Audrey.
   El o privi fix.
   Ea-şi umezi buzele şi spuse repede:
   - Bine, bine. Pot să fiu oricine vrei tu.
   - Nu fi ridicolă, Audrey. Cine altcineva ai putea să fii decât tu însăţi?
   - Aşa e. Iartă-mă. Am ... am uitat. Privirea îi alunecă spre masa lui de lucru. Probabil că e din cauza injecţiilor pe care mi le faci. Uit.
   - Serios? Hm. O să-mi notez efectul ăsta secundar. Pentru data viitoare.
   - Ce?
   El se aplecă uşor şi apăsă pe un buton de pe partea laterală a mesei, şi aceasta se înclină, printr-un sistem hidraulic, astfel încât jumătatea de jos, în formă de Y, unde îi erau prinse gleznele, se ridică şi jumătatea de sus coborî.
   Femeia se cutremură şi-şi muşcă buza de jos, dar nu scoase un sunet.
   El se îndreptă spre capătul mesei care acum era coborât, se asigură că acea chiuvetă special concepută era fixată sub capul ei şi dădu drumul la apă. O potrivi să fie cât de fierbinte era suportabil şi începu s-o clătească.
   Femeii i se tăie respiraţia şi se încordă din tot corpul, dar nu ţipă.
   - Îmi pare rău iubito, dar trebuie să fie fierbinte. Ca să iasă toată soluţia.
   O clăti pe păr, îndreptându-şi atenţia apoi spre corpul ei.
   Îi plăcea cum arăta pe masa lui specială. Fiecare picior gol era poziţionat într-un canal de inox, iar glezna era prinsă drăguţ cu o cureluşă de piele groasă, căptuşită cu piele de oaie pe interior. Cele două canale formau un U, apoi se intersectau ca un Y, cam la 20 de centimetri de vintre, deşi masa fusese prevăzută în acea zonă şi cu o parte mobilă, care să-i permită acces total la corpul ei. Masa era construită după dimensiunile lui Audrey, dar i se potrivea şi ei.
   Mereu li se potrivea.
   De la şold până la sâni, marginile mesei erau drepte şi aduse înăuntru, cu aproximativ 12 centimetri de fiecare parte. Dar, în dreptul umerilor, masa se ramifica într-un T, astfel încât existau canale separate şi pentru braţe, iar încheieturile erau prinse precum gleznele.
   Deasupra liniei lui T rămânea destul loc pentru suportul de gât care-i susţinea capul deasupra chiuvetei.
   Se uită la Audrey ţintuită cu atâta grijă pe masa lui şi zâmbetul i se lărgi pe faţă. Perfect. Pur şi simplu, perfect. Mă rog, perfect va fi după ce va fi curăţată bine şi rasă peste tot.
   - Domnule, vă rog...
   - Audrey, nu mă face să mă supăr pe tine. Tu nu-mi spui niciodată „domnule”, pentru numele lui Dumnezeu!
   Ea se holbă la el cu ochii măriţi.
   - O h... injecţiile astea! Nu-mi mai amintesc.
   - Dragul meu. Aşa-mi spui, Audrey: dragul meu. Întotdea-una.
   - Îmi cer scuze. Îmi pare rău... dragul meu. N-o să mai uit, îţi promit.
   - Sper din tot sufletul, spuse el, întinzând mâna spre sticla de şampon. Nu vreau să mă enervez, Audrey. Chiar nu vreau asta.
   - Nu, dragul meu, şopti ea. Ultimul lucru pe care vreau să-l fac e ... să te supăr.
 
       Şi-aşa era grav că aveau de-a face cu un criminal în serie de o brutalitate extremă. Să mai aibă şi nu ştiu câte capacităţi paranormale, era pur şi simplu un coşmar.
   Coşmarul ei.
   Coşmarul celorlalţi.
   Într-un târziu, Marc ridică din umeri ca şi cum s-ar fi eliberat de o povară şi spuse:
   - OK, o să ne confruntăm cu posibilitatea - sau probabilitatea - asta când va veni vremea. Deocamdată, lucrăm la caz, ne punem la curent cu mersul anchetei din Boston până în prezent şi continuăm investigaţia aici. Are cineva ceva de comentat?
   Nimeni nu spuse nimic.
   Marc i se adresă lui Hollis, dar nu era chiar o întrebare.
   - O să-i raportezi agentului Bishop cât mai repede ce-ai aflat?
   - Cu permisiunea ta, în 5 minute. N-o să spună nimănui nimic, bineînţeles, cel puţin până - şi dacă - vom găsi destule dovezi ca să-l convingem pe director că e vorba despre acelaşi criminal. Sau până când răsuflă povestea în mass-media şi începe să se facă vâlvă înjurai subiectului.
   Paris întrebă:
   - Cât timp avem, realist vorbind, până când mass-media o să înceapă să fie interesată de subiect?
   Marc ridică din umeri.
   - Ştii că nu avem un post local de televiziune, şi ziarul nostru nu e cunoscut ca având jurnalişti incisivi. în plus, din punct de vedere geografic, suntem destul de izolaţi, aşa că nu vedem mulţi străini sau oameni care să fie în trecere pe-aici. Acum în Atlanta se întâmplă o grămadă de lucruri, la fel ca şi în celelalte oraşe importante din jur, aşa că sunt destule subiecte de ştiri pretutindeni.
   - Dar două femei care au căzut victime unui criminal crud pot fi un subiect de ştire oricât de mic ar fi oraşul, spuse Dani. Mai ales în zilele noastre, când mass-media vânează orice subiect de senzaţie. Odată ce începe să umble vorba...
   Hollis se uită la şerif, ridicând din sprâncene.
   - E greu să spui cu certitudine din poze, dar cred că locul crimei a fost destul de izolat, ca să nu zic mai mult. Cât de păzit era? Cât va mai dura până va începe să umble vorba?
   - Oamenii mei n-o să spună nimic. Familiile victimelor vor fi în stare de şoc o vreme, după ce-o să afle. Bob şi Karen nu aveau copii; părinţii lui Becky sunt mai în vârstă şi tind să fie discreţi. Nu-i văd pe nici unul anunţând mass-media sau arătându-se prea binevoitor dacă se trezeşte cu jurnalişti la uşă.
   - Nici chiar dacă s-ar face un apel public la justiţie? Se pare că aşa se obişnuieşte acum.
   - Poate peste câteva săptămâni sau luni. Dar nu imediat.
   Hollis încuviinţă.
   - E posibil ca această chestiune să fie făcută publică, dar la un nivel mai restrâns. Se poate ca familiile victimelor să facă apel la comunitate pentru sprijin emoţional, să ceară ajutor bisericii, de exemplu.
   Marc se uită la Jordan, care clătină din cap şi răspunse:
   - Soţii Huntley nici măcar nu aparţin de vreo biserică, din câte ştiu eu. Iar Bob Norvell nu a fost niciodată cunoscut drept o persoană prea sociabilă. M-am mirat când s-a însurat.
   În încăpere se lăsă liniştea pentru câteva clipe. Paris se foi şi zise:
   - Sunt singura care se simte vinovată pentru că ştiu ce li s-a întâmplat celor două femei dispărute înainte ca familiile lor să afle?
   - Te obişnuieşti cu asta, spuse Hollis.
   Apoi, clătină din cap.
   - De fapt, nu, nu te obişnuieşti. Cel puţin, eu n-am reuşit. Cine o să anunţe familiile?
   - Eu, spuse Marc. Sau cel puţin o voi face când vom reuşi să identificăm victimele. Fie după rezultatul ADN, fie...
   .. .fie când vom găsi şi celelalte rămăşiţe ale lor.
   Dar nu era nevoie să mai adauge şi asta.
   - De ce nu m-ai luat şi pe mine în visul tău azi-noapte, Dani?
   Tresărind, Dani ridică ochii din dosarul pe care-1 studia, dându-şi seama de-abia atunci că ea şi Marc erau singuri în sala de conferinţe.
   - Nu te speria, spuse el. Jordan a dus-o pe Hollis la locul faptei, dar sunt sigur că Paris se va întoarce din clipă în clipă. Vorbeam de vis, Dani. Ai visat din nou azi-noapte?
   - Nu m-am speriat, stai liniştit.
   Era gata să-i amintească de faptul că mai fuseseră singuri în biroul lui, dar se cutremură întrebându-se dacă fuseseră oare chiar singuri.
   - Dani?
   El o citea prea bine - chiar şi fără să aibă capacităţi paranormale. Ea-şi spuse că probabil era ceva profund în asta.
   - Chiar dacă nu le-am luat cu mine în vis, ai apărut şi tu în el de data asta. Făceai parte din viziune. Erai acolo, cu Hollis şi Bishop. Iar eu aveam capacităţile lui Paris.
   - Poftim?
   Dani încuviinţă.
   - Cred că le aveam şi până acum, dar azi-noapte am devenit conştientă că ea nu era acolo, când ar fi trebuit să fie, că aveam abilităţile ei. Mai mult chiar. Hollis părea să simtă că aveam un fel de armă, şi că nu aveam nevoie de pistol.
   - Stai aşa. Aveai abilităţile lui Paris? N-am ştiut că voi două puteţi împărtăşi capacităţile paranormale, credeam doar că puteţi să vi le intensificaţi reciproc.
   - Nu putem să le împărtăşim. Cel puţin, n-am făcut-o până acum. N-am fost niciodată clarvăzătoare, şi nici n-am deţinut abilitatea ei secundară. Iar Paris n-a avut vise prevestitoare sau viziuni.
   - Şi nici n-a putut să-i proiecteze pe alţii în visele ei?
   - Nu. N-a putut niciodată să facă asta. Şi am încercat când eram mici.
   - Şi de-atunci, nu?
   Dani zâmbi.
   - Pe parcurs, la un moment dat, n-a mai fost un secret distractiv pe care-1 împărtăşeam, ci a început să fie pur şi simplu viaţa noastră. Explorarea limitelor propriilor capacităţi nu a fost, mult timp, un lucru prioritar. De când am început să lucrăm pentru Haven, fireşte că am practicat mai des asta, mai ales pentru că John şi Maggie cred că surorile şi fraţii pot fi cei mai buni parteneri şi trebuiau să ştie dacă putem şi noi să fim.
   - Şi aţi aflat până acum?
   - Nu chiar. Ştiam că eram întotdeauna mai puternice când lucram împreună, aşa cum ai spus şi tu, că viziunile mele erau mai vii şi capacităţile de clarvăzătoare ale lui Paris se intensificau.
   - Dar nu împărtăşiţi nicio abilitate.
   - N-aş şti nici măcar cum să încerc să fac asta.
   - Dar sunt semne că abilităţile tale, cel puţin, evoluează.
   - Poate. OK, probabil că aşa e.
   Dani reuşi să ridice din umeri, în ciuda încordării pe care o simţea.
   - Situaţiile de stres maxim în care ne implicăm ne pot schimba viaţa în orice fel.
   - Ce vrei să spui?
   Dani nu-şi dorea să aibă o astfel de discuţie cu Marc, dar se trezi răspunzându-i.
   - Exact ca echipa DSIC, membrii organizaţiei Haven sunt rareori solicitaţi, cu excepţia situaţiilor în care metodele mai convenţionale nu dau rezultate. Şi mizele sunt de obicei foarte mari. Aşa că ne forţăm limitele.
   - Mereu ai făcut aşa.
   - Nu aşa cum o fac de când am semnat contractul cu Haven. Adevărul e că nu ne ştim limitele, nici unul dintre noi. Investigaţii, cazuri ca acesta... ne testează limitele pe care credem că le avem. Poate că ne împing chiar dincolo de ele.
   - Dar?
   Marc o privi insistent.
   - Dar... uneori rezultatele nu sunt prea bune. Intrăm pe un teritoriu necunoscut, Marc. Avem de-a face cu energie electrică, nu uita, şi e destulă în corpul uman. Să încerci s-o controlezi nu merge întotdeauna, sau nu merge aşa cum te aştepţi.
   - Din cauza asta nu m-ai luat în visul tău? Pentru că ai descoperit că e periculos?
   Ea aprobă cu reţinere.
   - Se pare că proiectarea în vis e o abilitate rară, aşa că nu există multe informaţii concrete despre ea. La naiba, aproape că nu se ştie nimic. Dar teoria dezvoltată de DSIC şi toţi doctorii lor, în urma cercetărilor pe care le-au făcut, este următoarea: fiindcă aduc pe altcineva în mintea mea - unde nivelul de energie electromagnetică e mai mare decât normal - ar putea s-o afecteze pe persoana în cauză. Cei care nu au puteri paranormale nu sunt obişnuiţi cu o astfel de energie; creierul lor nu e proiectat să o suporte, aşa cum e creierul nostru.
   - Vrei să spui că a existat vreun astfel de caz, că a fost afectat cineva pentru că l-ai luat în visul tău? Sau e doar o teorie?
   - Doar cu teoria au de-a face cele mai multe mediumuri şi pe baza ei pot să continue. Să se împace cu ea. Cel puţin până se va întâmpla ceva foarte grav, care să schimbe teoria în realitate. Iar teoria are logică. Singura pe care am luat-o cu mine în vis de când m-am alăturat organizaţiei a fost Paris. Ea e medium şi mai e şi sora mea geamănă, suntem identice. Ne-am gândit că dacă poate să treacă cineva prin asta fără să i se întâmple nimic rău, ea ar fi aceea.
   - Dar pe mine nu părea să mă afecteze, remarcă el.
   Dani ridică din nou din umeri, de data asta tresărind.
   - Poate din acelaşi motiv pentru care recunoşti capacităţile de medium la ceilalţi.
   Sau poate pentru că a existat dintotdeauna o altfel de legătură între noi.
   - Sau poate pentru că am fost iubiţi, spuse Marc, calm.
   - Poate, zise ea, străduindu-se să fie la fel de calmă ca el.
   - Legătura dintre noi încă mai există, Dani.
   - Da, spuse ea. Ştiu.

         Hollis stătea lângă piscină, în curtea din spate a casei părăsite, la marginea a ceea ce fusese altădată un peisaj încântător, înainte ca un monstru să-l transforme într-o scenă de măcel, delimitată acum cu bandă galbenă.
   Organele şi celelalte părţi ale corpului fuseseră luate, dar petele de sânge care prinseseră acum o nuanţă ruginie în soarele fierbinte al Georgiei încă se vedeau pe pietrele şi gresia din curte. Piscina înroşită era doar parţial golită.
   Se auzeau muşte bâzâind.
   Jordan îşi drese glasul când observă privirea lui Hollis şi spuse:
   - Scurgerea e înfundată. Trebuie să sunăm la cei care se ocupă de întreţinerea piscinei. E posibil ca ei să solicite o firmă de colectare a deşeurilor biologice.
   - Toată lumea e specialistă în ziua de azi, bombăni Hollis.
   - Şi specialitatea ta este cea de medium.
   Hollis se simţi tentată să-i spună despre faptul că deţinea titlul de cel mai rănit membru din departament, dar hotărî în cele din urmă să n-o facă. în cea mai mare parte pentru că nu evaluase încă nivelul de toleranţă al ajutorului de şerif (un tip chipeş foc). Părea tolerant, nici vorbă, dar nu puteai să ştii niciodată cât să-ntinzi coarda.
   - Da, spuse ea, asta e capacitatea mea.
   - De-asta ai vrut să vii aici? Sperai că una dintre victime o să... o să ţi se arate?
   - Totuşi, n-o spune ca şi cum ar apărea de după o cortină magică, spuse ea sec.
   - Nu asta a fost intenţia mea. Sincer, n-am vrut să spun asta. Doar că nu ştiu cum să formulez.
   Hollis reflectă o clipă, apoi ridică din umeri.
   - Oricum i-ai spune, e la fel. Şi, ca să-ţi răspund la întrebare, da, m-am gândit că poate văd ceva. Sau pe cineva. De obicei se întâmplă la locul crimei. Nu întotdeauna, să ştii, dar destul de des ca să mă aştept la aşa ceva.
   Jordan privi în jur, oarecum precaut.
   - Şi... vezi pe cineva?
   - Până acum n-am văzut pe nimeni.
   - Hmmm... Să înţeleg deci că aşteptăm să se întâmple?
   Hollis remarcă atât curiozitatea, cât şi amuzamentul acestuia.
   - Spune-mi, domnule...
   - Jordan, te rog. Credeam că am depăşit măcar partea asta.
   - Da, aşa am şi făcut. Spune-mi, Jordan, cum se face că te arăţi atât de tolerant faţă de toată treaba asta cu paranormalul? Majoritatea poliţiştilor nu înghit astfel de lucruri.
   - Dar tu eşti poliţistă.
   - Da. Într-un fel. Oricum, lucrez la un departament special, unde să fii medium este o regulă. Dar tu ce motiv ai?
   - Am crescut cu astfel de lucruri, spuse el.
   Hollis întoarse capul şi-l privi fix.
   - Nu eşti al şaptelea fiu al celui de-al şaptelea fiu sau ceva de genul ăsta, nu?
   El zâmbi.
   - Nu, nicidecum. Nu e vorba de fantasmagorii. Bunica n-a fost vreo ţigancă ghicitoare. Dar avea harul viziunii. E ceva obişnuit în zona asta, de generaţii întregi.
   O văzu ridicând din sprâncene şi adăugă:
   - Nu degeaba se numeşte districtul Prophet.
   Era rândul ei să spună:
   - Hmmm... Lucrul ăsta nu l-am găsit în cercetările noastre de documentare. Mă întreb dacă Bishop ştie, spuse ea şi clătină din cap. La naiba, normal că ştie! Dani şi Paris s-au născut aici, nu-i aşa?
   - Da. Şi mama lor a fost medium, ca tine. Şi Marc s-a născut aici. În familia lui, harul a fost dintotdeauna cu variaţiuni interesante. Nu era chiar har de medium, ci erau mai degrabă înzestraţi cu un fel de detector de nereguli, peste cel mediu. Cei din neamul Purcell au ştiut dintotdeauna în cine pot să aibă încredere şi cine îi minte. Ăsta e unul dintre motivele pentru care au avut atât de mult succes în zona politică. Şi poate şi succesul lui Marc ca şerif se datorează tot aceluiaşi lucru.
   Hollis făcu din nou:
   - Hmmm..., şi-l studie mai insistent. Dar tu? Bunica ta a avut harul viziunii şi...?
   - Eu nu-1 am, spuse el şi ridică din umeri. Nu mi-am dat seama până acum dacă ar trebui să-mi pară rău sau să mă simt uşurat, sincer să fiu. Dar petrecându-mi timpul pe lângă unii ca tine, care se confruntă cu aşa ceva, sunt tentat să înclin mai mult spre a doua variantă. Pare să fie mai mult o povară decât un har.
   - Să ştii că eu am ajuns la concluzia că e un pic din fiecare. Uneori e un dar, alteori e o povară. Dar e întotdeauna o aventură.
   - Asta e probabil o atitudine sănătoasă.
   Nici nu termină bine de vorbit Jordan, că Hollis îşi dădu seama că se întâmplă ceva. Şi după atâta timp, reacţia ei fizică era mereu aceeaşi: toate firicelele de păr de pe corp i se ridicau, de parcă atmosfera ar fi fost încărcată cu energie electrică, şi i se făcea pielea de găină, ca şi cum ar fi venit brusc iarna.
   Se uită în jur încet, conştientă că ceaţa pe care o vedea ridicându-se din pământ nu era reală. Priveliştea înspăimântătoare de la locul crimei era greu de ignorat, dar Hollis reuşi acest lucru când văzu o femeie ieşind din piscină, păşind încet pe scări, fără ca apa să se tulbure în urma ei.
   Femeia nu era îmbrăcată în costum de baie, ci purta nişte pantaloni scurţi de zi şi un maiou. Era perfect uscată, deşi părea că doar ce ieşise din apa roşiatică. Părul ei lung, blond-deschis, străluci în lumina soarelui.
   Hollis făcu un pas spre ea, atât de absorbită, încât uitase cu desăvârşire de ajutorul de şerif de-alături.
   - Cine eşti? întrebă ea. Nu te recunosc.
   Se referea la faptul că nu o recunoştea din pozele celor două femei dispărute.
   Femeia aruncă o privire spre piscina din spatele ei şi spuse:
   - Acum n-o să mai găsiţi mare lucru.
   Hollis fu surprinsă să audă o voce aşa de firească, dar nu zăbovi asupra acestui detaliu, considerându-1 lipsit de importanţă pentru moment.
   - Cine eşti? repetă ea.
   - Nu mă cunoşti încă.
   Se uită din nou spre piscină, şi pe chip începu să i se citească neliniştea.
   - Nu contează. Caut-o în apă. Şi ai grijă. Urma pe care v-o lasă nu e ceea ce credeţi.
   Hollis deschise gura să pună altă întrebare, ştiind din experienţă că aceste vizite nu durau niciodată mult, dar înainte de a...
   - Hollis?
   Văzu mâna lui Jordan pe braţul ei, apoi chipul lui îngrijorat, şi deveni conştientă de temperatura care crescuse din nou şi de faptul că spiritul fetei plecase. Se uită înapoi spre piscină, doar pentru a-şi confirma bănuielile.
   Pe marginea piscinei roşietice nu era nicio femeie şi niciun spirit.
   - Ce naiba s-a întâmplat? întrebă Jordan.
   - Nu sunt sigură, răspunse Hollis, rostind cuvintele rar. Când spuneai că vin oamenii care se ocupă cu întreţinerea piscinei, ca să desfunde scurgerea?
   - Ar trebui să fie aici mâine sau luni.
   - Sună-i, îi sugeră Hollis. Spune-le să vină mâine. La prima oră.
   - Şi legătura asta nu înseamnă nimic pentru tine? întrebă Marc.
   - De ce, ar trebui să însemne ceva?
   Încerca din răsputeri să păstreze un ton neutru, fără succes însă.

           - Tu să-mi spui.
   - Ce vrei să spui, Marc? Dacă există vreun bărbat care m-aşteaptă acasă, în Atlanta? Nu, nu există. Dacă am găsit viaţa „normală” pe care mi-o doream cu atâta ardoare? Nu, n-am găsit-o.
   - Dani...
   - Dar până la urmă am găsit un fel de pace.
   Odată ce se pornise, Dani părea să nu se mai oprească:
   - Când am acceptat faptul că nu aveam cum să fug de harul ăsta al meu, că nu puteam să alerg destul de repede sau de departe ca să-l las în urmă. Când am acceptat faptul că somnul meu n-o să fie niciodată lipsit de vise, şi coşmarurile o să fie un lucru obişnuit. Când am acceptat faptul că, odată ce sunt conştientă de acest lucru, vine şi responsabilitatea, că Dumnezeu, sau universul, sau doar afurisita mea de busolă morală nu mă lasă să mă fac că plouă, ca să nu mai vorbesc de fugit, când văd lucruri care mă sperie de moarte.
   Se chinui să râdă, dar îşi dădu seama cât de rece sunase.
   - Odată ce am acceptat toate astea, odată ce m-am împăcat cu ideea...
   - Prostii! N-ai acceptat nimic. Şi cel mai puţin, pe tine însăţi.
   - Nu ştii despre ce vorbeşti.
   - Oare? Dani, eu sunt tipul de care ai fugit, ai uitat? Eu sunt unul dintre motivele pentru care ai fugit.
   - Nu te flata!
   - Oh, crede-mă, nu consider asta o binecuvântare în viaţa mea. De fapt, probabil că am fost un fraier sadea să nu văd că tu îţi facusei deja bagajele şi erai cu un picior pe uşă când eu mă felicitam că am o relaţie atât de solidă, încât erai dispusă să împărtăşeşti visele tale cu mine. La propriu, vorbind.
   - N-am vrut să fac asta, spuse ea iritată
   - Oh, ba da, ai vrut, Dani. Indiferent ce crezi tu, îţi testai abilităţile încă de pe-atunci. Iar eu am crezut că e un semn de încredere. Dar nu era aşa, cel puţin nu genul de încredere pe care mi-o doream eu. Limitele, Dani. încă de-alunci ţi le testai. Voiai doar să afli dacă exista o legătură între iubiţi pe care să n-o cunoască vreodată nici măcar gemenii identici, o legătură aşa de puternică, încât să deschidă uşi pe care nu putusei să le deschizi până atunci.
   Dani rămase cu ochii pironiţi la dosarul deschis pe care-1 avea în faţă, iar cuvintele - care descriau o viaţă curmată brusc în Boston - îi jucau în faţa ochilor. O durea în piept şi nu era sigură că mai respira.
   Marc adăugă în şoaptă:
  - Voiai să afli. Şi când ai aflat, când acea legătură a deschis uşa larg, te-ai speriat din cale-afară. Atât de mult, încât mai întâi ai vrut să fugi. Dar chiar şi-atunci erai destul de curajoasă ca să încerci din nou, acum ştiu asta. Eu... am fost copleşit... de experienţa trăită şi te-am rugat să o faci din nou. Aşa că ai făcut-o. Habar n-aveam ce-ţi ceream, cât de mult te costa, câtă energie îţi consuma. Şi tu n-ai spus niciodată nimic. Până în ultima noapte, când visul în care m-ai luat a fost o viziune de-a ta.
   În sfârşit, Dani ridică ochii, se uită la Marc, care se afla de cealaltă partea a mesei.
   - Ţi-am văzut chipul când ne-am trezit. Am văzut groaza din ochii tăi.
   El clătină din cap, fără să o slăbească din ochi.
   - Eram îngrozit de vis, nu de tine. Nimeni nu vrea să-şi vadă mama murind din cauza unei boli nemiloase. Şi tu asta mi-ai arătat.
   - Viziunile mele arată mereu sfârşitul cuiva, din câte văd. Nu pricepi asta?
   - Ba da. Şi ce? Ar trebui să fii învinovăţită tu? Dani, nu te-am învinovăţit pentru că mi-ai arătat ce urma să se întâmple, chiar dacă a fost cumplit.
   - Nu te cred.
   - Ştiu. Dar o să mă crezi. Când o să ai destul curaj să-ncerci din nou.
   Ea trase aer în piept.
   - Nu te iau în visul meu. Nu în visul ăsta. Deja apari în el, eşti parte din viziune. Dumnezeu ştie ce s-ar întâmpla dacă... dacă...
   - Hai să aflăm!
   Dani se ridică în picioare atât de brusc, încât scaunul era cât pe ce să se răstoarne.
   - Nu. N-o să facem asta. Nici diseară. Şi nici altă dată.
   În graba ei de a ieşi din cameră, Dani era cât pe ce să dea peste sora ei, care stătea în prag.
   - Ptiu! exclamă Paris intrând şi aşezându-se la masa de conferinţe. Aşteptam de ceva vreme să-şi iasă cineva din sărite. Mersi.
   Marc oftă.
   - O spui ca şi cum ar fi de bine.
   - Aşa şi e. Crede-mă. Dani avea nevoie să se mai elibereze şi a fost atât de ocupată să-mi ofere mie spaţiu să-mi rezolv problemele, că n-am putut s-o ajut. Cred că tocmai ce-ai făcut-o tu.
   - Serios? Pentru că mi se părea al naibii de tare că încă îşi ţine-n frâu sentimentele şi evită orice discuţie.
   - I-am văzut faţa. E la toaletă şi plânge.
   Marc se lăsă brusc pe spătarul scaunului.
   - Ei bine, mă simt ca naiba. N-am vrut s-o rănesc.
   - N-ai rănit-o, doar ai scuturat-o puţin. Lucru de care avea nevoie.
   - Cum naiba se face că ştii? Eşti clarvăzătoare?
   - Da, şi - Paris făcu un gest vag cu mâna - mai e şi faptul că suntem gemene. Nu-ţi face griji, n-are nimic. Rămăsese încremenită la o răscruce de drum şi tu i-ai dat un ghiont.
   - Nu cred că-mi place prea mult metafora.
   Paris zâmbi.
   - Nu-i nimic. Mai ştiu şi altele. Îmi dai dosarul, te rog?

      Hollis aşteptă până se întoarse în camera de motel, seara, ca să raporteze - şi avea ce raporta, chiar dacă, în cel mai bun caz, cea mai mare parte din informaţii nu erau de niciun ajutor şi, în cel mai rău, erau speculaţii.
   Ceea ce era firesc când venea vorba de DSIC, îşi spuse Hollis.
   - Dacă Dani a stabilit o conexiune paranormală, îi spuse ea lui Bishop, pe speaker-ul mobilului, în timp ce răscolea prin valiză să-şi caute ceva de îmbrăcat pentru a ieşi la pizza şi la şedinţa de brainstorming care urma să aibă loc acasă la Paris, acest lucru ar putea să ne fie de ajutor - sau să fie al naibii de periculos pentru ea. Sau ambele.
   - Ar putea fi mai grav dacă el e cel care a stabilit conexiunea dintre ei.
   - Nu mai spune! Avem cum să ne convingem de lucrul ăsta înainte ca rezultatul să fie dezastruos?
   - Suntem pe un teritoriu necunoscut, Hollis.
   - Nu aşa suntem mereu? Oftă. Spune-mi! Ce pot să fac?
   - Dacă Dani vrea, puteţi să încercaţi o proiectare în vis. E posibil ca tu şi Paris să detectaţi altă conexiune.
   - Şi dacă ne pomenim în viziunea ei?
   - Ai mare grijă!
   Hollis oftă din nou.
   - Ţi-a spus vreodată cineva că poţi să inspiri câteodată un sentiment al naibii de frustrant? Lasă, nu-mi răspunde. E o întrebare retorică.
   - Trebuie să aflăm dacă Dani chiar a stabilit o conexiune paranormală cu ucigaşul, Hollis.
   - Da, normal că trebuie. Şi ar fi bine să ştim cine era fantoma mea blondă. Era atât de târziu când cu şi Jordan ne-am întors la secţie, că n-am avut timp să le spun şi celorlalţi. Deşi a verificat Jordan şi nu s-au mai raportat alte dispariţii. Aşa că nu prea am avea multe de vorbit.
   - Ţi-a spus să o cauţi în apă?
   - Da. Să o caut. Se referea la altcineva, sau cel puţin aşa s-a exprimat. Dar ea a ieşit din piscină. Care e înfundată, din păcate.
   - Mă îndoiesc că mesajul ei trebuie interpretat ad litteram, Hollis. Că rămăşiţele celei la care se referea ea vor fi găsite în piscină.
   - Ei bine, pe Jordan l-a speriat destul de tare, aşa că pun pariu că o să fie acolo la prima oră, cu cei care se ocupă de întreţinerea piscinei şi cu echipa de criminalişti. Aşa că o să aflăm cât de curând ce se află în scurgerea piscinei.
   - Având în vedere ce s-a găsit la locul crimei, mă aşteptam tot la ceva asemănător.
  - Da. Fir-ar să fie!
   Hollis căzu pe gânduri, apoi spuse:
   - Toate schimbările astea evidente în modul de operare... Ori nu mai poate să-şi controleze emoţiile, ori... ori ce-ar putea să fie?
   - Ori s-a întâmplat ceva, fie cu el, fie în viaţa lui. Posibil mutarea din Boston să fie de vină. Sau poate altceva. Dar orice-ar fi, are un efect profund asupra lui şi ar putea ca acest lucru să aibă influenţă atât asupra victimelor sale, cât şi asupra modului în care le omoară.
   - Hm. Ştii ceva ce eu nu ştiu?
   Bishop nu se obosi să nege, ci spuse doar:
   - Nimic care să-ţi fie de folos în anchetă.
   - Oho! Îţi dai seama că secretomania asta a ta o să se întoarcă împotriva-ţi şi-o să te muşte de fund într-o zi, nu?
   - Poate. Dar nu azi.
   Hollis era tentată să spună eă ziua era aproape pe terminate şi eă ar fi bine s-o lase pe a doua zi, dar nu insistă - chiar dacă o amuza oarecum încrederea pe care o avea în el. În perioada asta, Hollis n-avea încredere în nimeni cu una, cu două.
   - O să-ţi dau noul profil cât de repede pot, spuse Bishop. Între timp, ai grijă! Poate că nu te potriveşti cu profilul victimei până acum, dar nici Dani nu se potrivea, iar individul a spus clar că o vrea. Tot ce credem că ştim despre el s-ar putea schimba - sau ar putea fi total greşit.
   - Am priceput.
   Când termină convorbirea şi închise telefonul, Hollis îşi spuse că sfatul lui nu era prea liniştitor.
   Mai ales ţinând cont de viziunea lui Dani.

13.

        Dani nu prea voia să doarmă în acea noapte, mai ales pentru că nu voia să viseze.
   Şedinţa de brainstorming cu Hollis şi Paris nu se dovedise a fi de vreun folos, din câte-şi dădeau ele seama, şi nici faptul că ştiau despre Bishop că refăcea profilul criminalului nu le ajutase cu nimic.
   Ba dimpotrivă.
   Poate din această cauză, atât Paris cât şi Hollis îi propuseră lui Dani să le ia în visul ei.
   - Ai luat vreodată două persoane deodată? întrebă Hollis, curioasă.
   Dani clătină din cap.
   - Nici nu sunt sigură că pot să fac aşa ceva.
   Hollis sorbi din paharul cu vin şi-l ridică apoi timid, ca la un toast.
   - Contează pe mine, dacă te hotărăşti să încerci. Dacă ne iei în visul tău, putem cel puţin să încercăm să ne amintim toate detaliile care este posibil ca ţie să-ţi fi scăpat.
   - Şi dacă în noaptea asta o să am un vis obişnuit?
   - Atunci o să avem şansa să fim voyeurişti, spuse Paris, zâmbind răutăcios.
   - Ce naiba, Paris!
   Hollis spuse:
   - Lasă-mă să ghicesc. Marc?
   Dani îşi drese glasul.
   - Paris se crede amuzantă. S-a întâmplat doar o singură dată. Nici nu ştiu de ce l-am visat în noaptea aia, pentru că nu-l mai văzusem de ani de zile.
   - Ţi-a trecut vreodată prin minte că poate a fost mâna mea? o întrebă Paris. Că l-ai visat pe Marc în noaptea aia, vreau să spun.
   - Ce? Cum aşa?
   - Maggie mi-a sugerat să încerc, la scurt timp după ce am semnat contractul cu Haven.
   Paris ridică mâna înainte ca Dani să-şi găsească vorbele, pe care se vedea limpede că şi le căuta.
   - Nu da vina pe ea. Mi-a sugerat să mă gândesc la cineva cu care ai avut o legătură puternică şi, într-una din nopţile în care plănuiserăm să mă iei în visul tău, să mă concentrez la acea persoană. Aşa am făcut.
   - Te-ai gândit la Marc?
   - Erai aşa de hotărâtă să nu-l pomeneşti, încât mi-am dat seama că încă mai ai sentimente faţă de el.
   Schiţă un zâmbet.
   - Nu m-am aşteptat să fie un vis aşa de pasional, dar...
   - Iisuse, Paris!
   Dani simţi cum îi iau foc obrajii şi îi mulţumi în sinea ei universului că reuşise să pună capăt visului destul de repede, să o dea pe Paris afară. Şi chiar aşa, de ce avea vise erotice cu Marc? Doar şi-l scosese deja din minte.
   Chiar îl scosese.
   Hollis spuse:
   - Hai să nu ne mai gândim la Marc în seara asta, OK? N-aş vrea să te privez de-aşa ceva, Dani, doar că...
   Dani ridică mâna.
   - Nu sunt necesare niciun fel de explicaţii, serios. Fetelor, nici nu ştiu dacă pot să vă iau pe amândouă.
   - Încearcă, o îndemnă Hollis.
   Apoi goli paharul de vin şi adăugă:
   - Una dintre multele teorii ale lui Bishop este că atunci când sunt destule mediumuri într-o zonă mică, mai ales dacă se concentrează toate asupra aceluiaşi caz, energiile lor se suprapun înlr-un fel. Se pot petrece tot felul de ciudăţenii, dar de obicei, din experienţa noastră, capacităţile paranormale încep să se schimbe. Deci, chiar dacă nu poţi să ne iei în visul tău, efortul în sine ne poate ajuta sau te poate ajuta pe tine, în sensul că abilităţile tale pot evolua.
   Paris spuse, de data asta serioasă:
   - Şi cum ar putea să ne ajute?
   - Păi, suntem toate implicate În anchetă. Încercăm să ne dăm seama cine e criminalul şi unde se află. Subconştientul e al naibii de puternic, mai ales cel al unui medium şi, atunci când e eliberat de constrângerile şi limitele arbitrare pe care ni le fixăm noi asupra propriei minţi şi a capacităţilor noastre în stare de veghe... se poate întâmpla orice.
   Limite. Care sunt limitele mele? se întrebă Dani. Nu se gândise prea serios la această întrebare, nici chiar atunci când i se ceruse acest lucru.
   Paris spuse:
   - Când spui orice, mă întreb dacă e întotdeauna un lucru bun.
   Hollis clătină din cap hotărâtă.
   - Nu, există un risc. Există mereu un risc când ne folosim capacităţile. Şi visele sunt un fel de teren necunoscut, mai ales pentru mediumuri. Energiile pot interacţiona imprevizibil.
   Dani oftă.
   - Mai spune-mi o dată cum ar putea lucrul ăsta să fie considerat ca fiind ceva bun.
   - Ştii şi tu cum, răspunse Hollis prompt. Fie că ne place, fie că nu, capacităţile noastre evoluează. în timp ce le folosim, sau încercăm să le folosim, când ne testăm limitele. Mie personal nu-mi place să mă plimb prin cimitire. Nu-mi place. Dar o mai fac din când în când, pentru că nu vreau să existe niciun loc unde să-mi fie frică să-mi folosesc capacităţile.
   - Eu visez fie că vreau, fie că nu, spuse Dani.
   - Dar poţi alege dacă să-i iei şi pe alţii în visele tale sau nu. Pun pariu că n-ai făcut-o de prea multe ori până acum. E-adevărat?
   - Destul de adevărat.
   - Şi cele mai multe experienţe de genul ăsta au fost când eram copii, adăugă Paris.
   Ridicând din umeri, Hollis spuse:
   - Dacă un muşchi nu e folosit, se atrofiază. Nu ţi-aş dori să ţi se întâmple asta cu un muşchi care s-ar putea să-ţi salveze viaţa într-o zi. E hotărârea ta, bineînţeles, dar, pentru cei mai mulţi dintre noi, nu este vorba decât de control.
   - Nu ştiu, spuse Dani într-un târziu. O să mă gândesc.
   Nu voise să recunoască faptul că însăşi ideea de a aduce pe cineva în visul ei - mai ales în acest vis - o speria într-un fel pe care nu putea să şi-l explice.
   Totuşi, în noaptea aceea, în timp ce se zvârcolea de pe-o parte pe alta, era pe deplin conştientă de prezenţa maşinii de poliţie care-i adusese acasă şi care urma să rămână parcată în faţa casei, pentru ca ea să fie supravegheată de oamenii lui Marc, în ciuda protestelor ei. Acest lucru, care-i amintea de pericolul potenţial, se adăugase şi el ca un stimulent la testarea limitelor.
   În plus, Dani recunoscuse în sinea ei că provocarea lui Hollis o făcuse să nu se simtă în largul său, şi nu doar din cauză că nu voia să piardă o capacitate pe care de-abia o înţelegea.
   Mai era şi vocea care îi dăduse fiori şi întrebarea foarte importantă: a cui era?
   Poate că Paris şi Hollis ar fi capabile s-o ajute să descopere răspunsul în profunzimile minţii cufundate în somn.
   Şi dacă această experienţă le va ajuta cumva să identifice sau chiar să dea de urma criminalului şi să prevină sfârşitul cumplit al viziunii de coşmar a lui Dani? Nu merita oare să rişte?
   Va putea să se ierte pe ea însăşi dacă nu-şi asuma riscul şi ceea ce i se arătase în vis ar deveni realitate?
   Nu.
   Şi erau amândouă mediumuri, ceea ce făcea să fie puţin probabil ca ele să fie afectate de energiile ei. Corect?
   Bun.
   Dani încetă să se mai foiască, străduindu-se să se relaxeze, închise ochii şi începu să aplice tehnicile de relaxare şi meditaţie pe care le învăţase, păstrând în acelaşi timp în minte întrebarea cine şi unde era criminalul.
   Cine nu e gata, îl iau cu lopata.

      - De data asta e ceva nou.
   Dani se trezi la intersecţia a două coridoare care păreau nesfârşite. Amândouă luceau de curăţenie, având aspect de holuri de spital, iar de-o parte şi de alta erau înşirate uşi închise.
   - Hei, exclamă Paris care stătea în dreapta ei. Credeam că visul tău începe într-un loc familiar. Dar ăsta nu mi se pare cunoscut.
   - Şi eu credeam la fel, spuse Hollis, din stânga lui Dani.
   - Da, chiar aşa şi e, spuse Dani, simţind o oarecare nelinişte. E prima dată când văd locul ăsta.
   - Trebuie să existe un motiv pentru care subconştientul tău ne-a adus aici, spuse Hollis, ridicând din umeri. Sunt două coridoare şi noi suntem trei, aşa că eu zic să ne despărţim.
   - Nu, spuse Dani. Rămânem împreună, să ne vedem în permanenţă una pe alta.
   - Asta e una dintre regulile ei, îi spuse Paris lui Hollis. Îi e frică să nu ne rătăcim în visul ei.
   - Ei bine, ştii că se poate întâmpla asta? îşi întrebă Dani sora geamănă.
   - N-am zis decât că instinctul de conservare l-ar scoate din vis pe cel în cauză, chiar dacă n-ai fi lângă el să-i dai brânci, spuse Paris.
   - Da, dar nu ştii sigur că e aşa. Şi n-aş vrea sub nicio formă ca visele mele să fie gazda conştiinţei altcuiva, mersi.
   - Bine, bine.
   Hollis spuse:
   - Mă bucur într-un fel că nu am surori sau fraţi. Dacă n-avem de gând să ne despărţim, atunci hai să dăm cu banul. Ştiu că timpul din vis e diferit de cel real, dar visele mele se termină de obicei chiar atunci când urmează partea mai frumoasă, aşa că hai să nu pierdem timpul certându-ne, când am putea să-l căutăm pe ticălos şi să aflăm ce legătură are cu Dani.
   - Ştiam eu că mai aveai cel puţin un motiv ca să încerci asta, spuse Dani.
   - Bishop mi-a sugerat. Dar are dreptate. S-ar putea să găsim legătura, dacă aceasta există.
   Dani ridică din umeri, conştientă, aşa cum se întâmplă în vise, de neliniştea care se risipea încet-încet. Alese coridorul din faţa ei.
   - Hai s-o luăm pe-aici. Nu c-aş avea vreo idee despre ce căutăm. Mă îndoiesc că o să fie el.
   - Poate dăm de vreo reprezentare de-a lui.
   Hollis încercă prima uşă pe stânga.
   - E încuiată. La naiba!
   - Şi asta la fel, îi dădu raportul Paris, din dreapta ei.
   Dani ezită, dar nu se opri.
   - Poate că toate sunt încuiate. Poate că subconştientul meu habar n-are.
   - Dani, ar trebui să ne oprim şi să ne gândim puţin.
   Paris întinse mâna spre braţul surorii ei şi tresăriră amândouă.
   - Au! Paris...
   - Ce s-a-ntâmplat? vru să ştie Hollis.
   - Scuze, am uitat, îi spuse Paris surorii ei, apoi se uită spre Hollis. Abilitatea mea secundară. Prin mine se scurge energia. Când sunt trează, de-abia interferează cu radiourile, dacă ţin câte unul în fiecare mână, dar când dorm e mai puţin puternică.
   - Dar când doarme şi suntem împreună, e mult mai puternică, spuse Dani. Nu ştiu de ce.
   Hollis păru interesată, dar înainte să spună la ce se gândea, tresăriră toate la auzul unui ţipăt.
   Era strigătul de agonie al unei femei, care le făcu să se cutremure înfiorate.
   Sunetul răsuna pe coridoare, lovindu-se de suprafeţele dure şi dând senzaţia că erau zeci de ţipete, sute, care păreau să nu se mai termine.
   - Unde...?
   - Nu-mi dau seama...
   Dani.
   - Dani, nasul tău...
   Dani se trezi de data ăsta ghemuită pe-o parte, cu fruntea zvâcnindu-i cum nu se mai întâmplase până acum. încercă să se ridice într-un cot, mirându-se oarecum de cât de înţepenită se simţea şi de cât de tare o durea tot corpul.
   Simţi ceva şi-şi duse mâna la nas şi la gură, dând de ceva umed şi vâscos.
   Avea sânge pe mână. Luă un prosop de pe noptieră şi şi-l ţinu la nas, apoi se uită spre uşa dormitorului chiar când intră Paris.
   Sora ei nu arăta prea bine. Deşi nu-i curgea sânge din nas, era palidă şi ochii ei păreau ciudat de vineţii.
   - A sunat Marc, spuse ea. A mai dispărut o femeie.

            Vineri, 10 octombrie
   - Nu e vorba de Marie Goode? întrebă Dani, de îndată ce Marc intră în sala de conferinţe.
   - Nu, am verificat. E încă păzită şi se gândeşte să plece într-o excursie în Florida, la ai ei. E bine.
   - Atunci cine e femeia care a dispărut? întrebă Hollis.
   - Numele ei e Shirley Arledge. Douăzeci şi patru de ani, un metru cincizeci şi opt înălţime, 50 de kilograme, constituţie delicată. Altă blondă cu ochi albaştri. Soţul ei doar ce s-a întors dintr-o călătorie de afaceri în Atlanta şi n-a mai găsit-o acasă. N-a lăsat nici un bilet, nu lipseşte nici o valiză sau haină, şi maşina ei e parcată pe alee şi - lucrul cel mai important, după cum spune el - motanul ei e în casă; or, ea n-ar pleca niciodată fără el.
   - Se ştie de cât timp a dispărut? întrebă Hollis.
   La fel ca Paris, şi ea era vizibil obosită şi, de când venise, cu doar câteva minute în urmă, părea puţin îngândurată.
   Dani se simţea vinovată ca naiba.
   - Greu de spus. Soţul a plecat de-acasă marţi şi a spus că nu au stabilit să se sune în perioada acestei scurte călătorii, iar ea plănuise pentru săptămâna respectivă să lucreze în grădină, să o pregătească pentru iarnă. Era plină de energie, spune el. Încerca să rămână însărcinată.
   - Iisuse, murmură Hollis.
   Studia poza lui Shirley Arledge şi clătina clin cap absentă. Nu aceasta era femeia pe care o văzuse lângă piscină, la locul crimei.
   Marc adăugă:
   - Jordan doar ce-a sunat şi a zis că au găsit un coş cu unelte de grădină pe o potecă de cărămidă, în spatele casei. Sunt dovezi că lucrase acolo, dar nu există nimic care să indice o luptă sau vreo urmă de violenţă. Teresa e-n drum spre acel loc, dar pun pariu că n-o s-avem nimic de la criminalistică.
   - Cum era pisica? întrebă Dani. Îi era foame sau nu?
   - Nu, dar lucrul ăsta nu ne spune prea multe, căci au un automat cu mâncare uscată care ajunge pentru cel puţin o săptămână şi pe care stăpâna îl umplea în fiecare zi de luni. Era mai comod aşa.
   Dani dădu să spună ceva, apoi se gândi mai bine.
   - Ce e? întrebă Marc, părând că-i ghiceşte intenţia.
   Sau pur şi simplu încerca să citească pe chipul ei ceva, lucru care o neliniştea cumva pe Dani.
   - Nu sunt poliţistă, spuse ea.
   - Şi? Dani, te afli aici pentru că ne aduci informaţii preţioase, şi asta include vise, gânduri, speculaţii, bănuieli şi intuiţii relevante. Spune ce-ai de spus.
   - Bine. Sper din tot sufletul să mă înşel, dar să presupunem că Shirley Arledge este sau va fi a treia victimă a criminalului în serie aici, în Venture.
   - Posibil chiar a patra, spuse Hollis şi povesti ce văzuse la locul crimei, cu o zi în urmă.
   - Eşti sigură că nu e femeia pe care ai văzut-o? întrebă Marc, arătându-i fotografia.
   Hollis clătină din cap şi se îndreptă spre avizier să o prindă în piuneze, lângă pozele lui Becky Huntley şi Karen Norvell.
   - Sunt sigură. Nu ştiu cine e şi de ce nimeni nu a raportat dispariţia ei încă, dar pun pariu că e o victimă de-a criminalului nostru.
   - Shorty e la locul crimei, cu oamenii care se ocupă de întreţinerea piscinei, spuse Marc. Jordan i-a trezit pe toţi la prima oră; probabil eă l-a băgat în sperieţi ce-ai văzut tu acolo.
   - Sau poate că eu l-am speriat, spuse ea cu părere de rău. Mi se spune că e înfricoşător să vezi un medium când încearcă să comunice cu un spirit.
   - Vom afla în două-trei ore dacă există vreo probă în piscină. Marc se uită la Dani. Spuneai că dacă Shirley e una dintre victime...
   - ...atunci poate că vom şti cu ce s-a ocupat criminalul săptămânile astea. Poate că a venit direct aici, în Venture, şi-a găsit un loc sigur şi şi l-a pregătit. Sau poate că-1 avea pregătit dinainte. Apoi a început să-şi aleagă victimele.
   - Să le vâneze, spuse Paris. Dar nu pe rând, ci mai degrabă un... un grup de potenţiale ţinte. Le cunoştea bine pe toate înainte de a pune mâna pe prima.
   - Da, e logic ce spui, zise Dani. Exact ca în Boston, femeile astea au fost înşfăcate când îşi vedeau de treburile lor zilnice şi de fiecare dată sincronizarea a fost perfectă; victimele erau afară, neprotejate, şi nu a existat nici un martor. N-a fost niciodată nevoit să spargă vreo uşă sau vreo fereastră ca să pună mâna pe ele.
   Hollis spuse:
   - N-are cum să fie noroc chior. Nu când a operat de 3 ori aici şi cu atât mai puţin în Boston, unde a făcut 12 victime.
   - Dar în Boston n-avea timp să le urmărească, crimele s-au succedat cu prea mare rapiditate. Şi cu siguranţă nici aici n-a avut mai mult timp la dispoziţie, obiectă Marc, dar apoi încuviinţă.
   - Sigur. Rămâne o necunoscută în ecuaţie: este sau nu este medium? Asta l-a făcut pe Bishop să se gândească la varianta asta, nu-i aşa? Vânătorul se mişcă prea repede ca să aibă timp la discreţie să-şi caute prada între atacuri. Sincronizarea perfectă, locul perfect, ocazia perfectă. Exact când şi unde voia, când şi unde se aştepta să le găsească. Aproape ca o magie.
   - Sau ca şi cum ar fi ştiut dinainte, spuse Dani.
   Hollis dădea din cap aprobator.
   - Psihologii criminalişti convenţionali au insistat pe faptul că ucigaşul îşi alesese majoritatea ţintelor, dacă nu pe toate, mai înainte, că le cunoştea obiceiurile, activităţile zilnice cu mult înainte să pună mâna pe ele. Şi e logic, până într-un punct, dar nu ţine seama de cele câteva circumstanţe când victima a fost răpită în timp ce era singură şi vulnerabilă, într-o situaţie care nu se încadra în rutina de zi cu zi. O dată poate că a avut noroc. Dar nu poţi să ai noroc şi a doua oară.
   Paris închise dosarul din faţa ei şi-l împinse deoparte, schiţând o grimasă pe care Dani ştia că probabil ceilalţi o interpretau ca fiind un gest de silă, în realitate fiind reacţia la durerea de cap care o chinuia.
   - Şi mai e şi Annie LeMott, spuse ea. Dacă înţeleg corect ce scrie în dosare, chiar şi psihologii criminalişti tradiţionali au fost de acord că ucigaşul nu e interesat de luminile rampei şi că n-ar fi ales-o dacă ştia cine era aceasta.
   Marc obiectă din nou.
   - Dar n-ar fi ştiut dacă era medium, dacă aşa îşi vâna el prada?
   - Aşa ar fi trebuit.
   Hollis se încruntă.
   - La naiba, nu-i de mirare că Bishop vrea să-l prindă cu orice preţ pe tip.
   Dani îşi masa ceafa în încercarea zadarnică de a-şi mai dezmorţi gâtul înţepenit, dar îşi impuse să se abţină când îşi dădu seama că Marc o privea.
   - Uite, cele două supoziţii nu se anulează reciproc. Gândiţi-vă aşa: dacă nu e medium şi chiar a petrecut ceva timp studiind şi urmărind fiecare victimă, avem câteva cazuri în care ar fi fost imposibil să ştie dinainte unde urma să fie prada lui, deoarece femeile în cauză nu desfăşurau activităţi de rutină. Pe de altă parte, dacă presupunem că a fost aşa de norocos tocmai pentru că e medium şi astfel îşi vâna el victimele, atunci singura victimă care nu urmează tiparul logic e Annie LeMott. Faptul că era cine era o făcea o victimă periculoasă, şi dacă el ar fi fost medium, ar fi trebuit să ştie asta.
   - Poate nu reuşea s-o „citească”, îşi dădu cu părerea Paris. Nici chiar cel mai puternic medium nu e sută la sută...
   - Din câte ştim până acum, ai dreptate, spuse Hollis. În plus, unii oameni au scuturi, fie ele din naştere, fie pentru că au avut nevoie de ele la un moment dat în viaţă ca să se apere, şi nici chiar cele mai puternice mediumuri pe care le cunosc nu pot să pătrundă prin astfel de ziduri.
   Paris încuviinţă.
   - Exact. Deci chiar dacă ucigaşul e medium şi e mai înzestrat decât noi, nu putem şti sigur dacă nu are şi limite. De fapt, trebuie să aibă, dat fiind că e om, cel puţin cu numele. Deci pleacă la plimbare, are deja 11 victime la activ, şi, dacă îmi amintesc bine, a trecut aproape o săptămână între cea de-a 11 victimă şi Annie. Nu?
   Hollis încuviinţă.
   - Aşa e. Oamenii din Boston stăteau ca pe arcuri şi foarte puţine femei se aventurau pe stradă singure.
   - Deci n-a avut noroc în privinţa asta. Dacă e pradă din belşug dar nu e vulnerabilă, lipsită de protecţie şi singură, atunci vânătorul nu iese la lumină. Dar problema e că trebuie neapărat să se hrănească.
   Dani spuse:
   - Ştiu că metafora se potriveşte, clar...
   - Scuze. Aşa că iese la plimbare şi se întâlneşte cu Annie absolut din întâmplare.
   Paris se încruntă.
   - Ştie cineva ce căuta Annie pe-afară singură?
   Încuviinţând din nou, Hollis spuse:
   - Fusese la film cu o prietenă. Au mers amândouă cu maşina, au stat una lângă alta la cinema, au avut grijă să nu rămână singure nicio clipă, exact cum fuseseră avertizate. După film, s-au întors acasă tot împreună. Cam o jumătate de oră mai târziu, un vecin a văzut-o pe Annie ieşind să arunce gunoiul. Atunci a fost văzută ultima dată.
   Paris clătină din cap, smulsă din încercarea de a pune cap la cap informaţiile de gândul că viaţa unei tinere fusese curmată.
   - Măi să fie, faci totul aşa cum trebuie şi eşti prins pe picior greşit când desfăşori o activitate de rutină.
   - Aşa e viaţa, remarcă Hollis. Soarta, destinul, dacă tu crezi în aşa ceva. Pentru că nu numai că Annie a petrecut câteva clipe preţioase cam la zece metri de blocul unde se afla în siguranţă, ci s-a şi întâmplat ca ea să fie exact pe tiparul criminalului, iar el s-a întâmplat să fíe destul de aproape de ea, şi, din nu ştiu ce motiv, nu a ştiut sau nu a intuit că, răpind-o, făcea prima lui greşeală adevărată.

14.

            - În ritmul ăsta, o să stăm pe-aici mult, mult timp, spuse Gabriel oftând. Nu putem să stăm prea mult. Chiar tu ai spus că străinii ies în evidenţă în oraşul ăsta. Mai ales când o să se afle de victime.
   - Da, şeriful a făcut o treabă bună ţinând secret atâta timp, trebuie să recunosc.
   Gabriel studie harta o clipă, apoi îşi miji ochii şi scrută zarea.
   - Vechea fabrică de textile e chiar în mijlocul cartierului. Nici vorbă să mă apropii de ea pe lumină.
   Atunci, în noaptea asta e rândul meu.
   - Da.
   Bifă zona încercuită de pe hartă.
   - Aproape fiecare casă pe care o văd are un câine, aşa că ai grijă.
   Câinii mă iubesc.
   - Fac tărăboi când eşti în preajma lor. Spun doar că dacă ai de gând să intri în toiul nopţii, ai face bine să nu trezeşti tot cartierul. OK?
   Da, Gabriel.
   - Atitudinea umilă nu te prinde bine. Şi unde mai pui că e şi o minciună gogonată, spuse el aplecându-se peste capota Jeep-ului, să vadă mai bine.
   Se încruntă, apoi se aplecă să scoată un laptop din rucsac, îl puse peste hartă şi-l deschise.
   - Să ştii că e cam ciudat locul ăsta.
   De ce spui asta? în afară de chestia evidentă cu ucigaşul în serie, mie mi se pare un orăşel foarte normal.
   - Cu îngrozitor de multe biserici.
   Orăşelele din sud au de obicei multe biserici.
   - Îhî. Cu nume cum ar fi Biserica Păcatului Etern?
   Faci mişto de mine.
   - Nu.
   Hm. Poate că e versiunea baptistă a Maicii Regretelor Eterne, ceva de genul ăsta.
   - Nu cred.
   De ce?
   Gabriel tasta rapid pe laptop, fără să aibă vreo problemă în a purta o conversaţie în acelaşi timp.
   - Toate bisericile baptiste pe care le-am văzut erau frumoase, cu băncuţe lăcuite, covoare groase pe jos şi multe flori, chiar şi cu vitralii. Nu cred că vei găsi aşa ceva şi în Biserica Păcatului Etern.
   De ce?
   - Pentru că, potrivit acestei hărţi noi, biserica e găzduită de ceea ce a fost odinioară un depozit de cereale şi, potrivit bazei de date a oraşului, la care încă mai lucrăm, pastorul bisericii, reverendul Jedidiah Butler, s-a tot certat cu cei din consiliul local în ultimele luni. Insistă să oficieze slujbele în clădirea respectivă, în starea în care se află, iar municipalitatea îi cere fie să o reabiliteze, fie să o reconstruiască.
   Niciodată să nu te pui contra unui oraş întreg. Poate doar dacă îl ai pe Dumnezeu de partea ta.
   - Păi nu sunt prea sigur că tipul ăsta îl are, spuse Gabriel şi se încruntă spre monitor. Acum 15 ani, era urmărit de poliţie, în California. Şi nu pentru organizarea vreunui protest pentru libertate religioasă.
   Nu-mi spune.
   - Da. Se pare că bunul pastor era suspectat că şi-a ucis soţia.
  
        - Visul de azi-noapte a fost... ciudat, spuse Dani cu voce joasă, uitându-se la oamenii care lucrau în jurul zonei delimitate de lângă piscină, purtând cu toţii echipamente de protecţie speciale.
   - Povesteşte-mi, spuse Paris. Încă simt că-mi plesneşte capul. Hollis?
   - Şi pe mine mă doare, spuse Hollis încruntându-se. Mă înşală memoria sau am auzit şi altă voce în vis?
   Paris spuse:
   - E greu de spus, cu ţipetele alea.
   - Eşti clarvăzătoare şi nu ai auzit-o?
   Paris ezită, uitându-se la Dani.
   - Păi...
   - Da, se mai auzea o voce.
   Dani se uită la celelalte două femei şi schiţă un zâmbet.
   - Da, era aceeaşi voce. A lui. M-am tot gândit la felul cum se intersectau holurile în vis. Semăna puţin cu centrul unei reţele.
   - Altă capcană, spuse Hollis.
   Dani încuviinţă.
   - Mă gândesc la toate acele femei din Boston şi la cele de-aici; e ca şi cum ucigaşul ar întinde capcane şi ar aştepta să pice cineva în ele.
   - Asta crezi că e semnificaţia simbolică? întrebă Hollis.
   - Nu ştiu ce simt, doar că... ceva lipseşte. Ceva important.
   Marc li se alătură la timp ca să audă ce spunea Dani, dar în loc să comenteze subiectul, le privi şi spuse:
   - Are de gând cineva să-mi spună ce s-a întâmplat azi-noapte cu voi trei? N-am cum să fiu sigur şi în cazul lui Hollis, dar nu ştiu ca Dani sau Paris să fi băut vreodată aşa de mult, încât să fie mahmure a doua zi - or, aşa păreţi toate trei.
   - Mi-ar plăcea ca indignarea mea să fie fondată, dar mă uit la ele şi m-am văzut şi pe mine în oglindă azi-dimineaţă şi sunt perfect de acord, spuse Paris.
   - Le-am luat în visul meu, zise Dani scurt.
   - Pe amândouă?
   Dani refuză să-l privească în ochi.
   - Da. Ne-am gândit că aşa poate aflăm ceva.
   - Şi aţi aflat?
   Hollis fu cea care răspunse:
   - O altă capcană simbolică, de data asta holuri care nu se mai terminau şi ţipete. Şi poate şi vocea pe care a auzit-o Dani.
   - El era, zise Dani. De data asta, doar mi-a rostit numele, la sfârşit, înainte să ieşim toate trei.
   - Nu-mi place, spuse Hollis. Nu sunt medium de-o viaţă, dar nu e nevoie de un expert ca să-ţi dai seama că o voce malefică pe care o auzi nu e ceva de bine.
   - Poate că am luat-o razna, spuse Dani, şi tonul nu era chiar de glumă.
   Înainte ca vreunul dintre ceilalţi să apuce să răspundă, Shorty veni spre ei şi le spuse:
   - O veste bună, una rea şi una ciudată. Vestea bună e că nu am găsit niciun cadavru în piscină, în scurgere sau în altă parte.
   - Vestea rea? întrebă Marc.
   - Vestea rea e că am mai găsit cam ce-am găsit şi miercuri. Părţi din corp, dintre care cele mai multe nu-ţi dai seama ce sunt. N-o să ştim sigur până nu vin rezultatele de la laborator, dar nu cred că mai avem vreo victimă.
   - Şi ne spui şi vestea ciudată? întrebă Hollis.
   Shorty le arătă o pungă de plastic transparentă, astfel încât toţi să vadă brăţara de argint dinăuntru.
   - Vestea ciudată e că mai avem o bijuterie, şi aceasta are şi-un nume inscripţionat. Doar că numele nu pare să fie al nici uneia dintre victime sau dintre persoanele date dispărute - cel puţin din câte ştiu eu.
   - Care este numele?
   - Audrey.
   Marc luă punga şi-i studie conţinutul o clipă, apoi i-o înmână lui Dani.
   - Mie nu-mi spune nimic. Vouă?
   Dani se uită la brăţara delicată pe care era inscripţionat numele presupusei posesoare, cu litere de mână, frumoase. Nu fusese niciodată sensibilă la obiecte, şi nici acesta nu-i transmitea nimic.
   - Îmi pare rău, nici mie nu-mi spune nimic, spuse ea şi i-o înmână lui Paris.
   Îşi dădu seama imediat că Paris simţea ceva. Dar sora ei geamănă doar o întoarse de pe-o parte pe alta şi i-o dădu lui Hollis, ridicând din umeri.
   Dani nu spuse nimic. Aşteptă ca Hollis să i-o înmâneze lui Marc, ridicând şi ea din umeri, iar Marc i-o înapoie lui Shorty.
   - Poate că vor găsi ceva cei de la laborator, spuse Marc. Mersi, Shorty.
   Îl urmări cu privirea pe tehnicianul său, cum se întorcea la zona încercuită de lângă piscină, şi adăugă:
   - Paris, ce-ai simţit?
   - Nu cred că-mi convine faptul că poţi să mă citeşti aşa de bine, îi spuse ea încruntată.
   - Nu te citesc. O citesc pe Dani - ca să spun aşa.
   Se uită la ea.
   - Te-ai încordat imediat ce Paris a atins punga.
   Dani îi întâlni privirea în trecere şi o întrebă pe sora ei:
   - Ce ai simţit?
   Paris spuse, fără să-şi descreţească fruntea:
   - Capacităţile mele par să se schimbe. în loc să simt ceva, să am ceva mai mult decât o presimţire, de data asta am văzut ceva. Am avut un flash ciudat cu un tip care cumpăra flori. Trandafiri. Cred că era vorba de florăria de lângă vechiul depou.
   - Ai putea să-l recunoşti dacă l-ai mai vedea? întrebă Hollis.
   - Nu, nu l-am văzut prea bine. I-am văzut doar mâinile care se întindeau să ia florile şi imaginea fugitivă a unei doamne mai în vârstă, care îi zâmbea din spatele tejghelei.
   - Să mergem, spuse Marc.
   De-abia când se aflau la mijlocul drumului, Hollis, care stătea pe bancheta din spate a maşinii, spuse:
   - Caut-o în apă. Poate că la asta s-a referit. O brăţară cu numele unei femei inscripţionat pe ea.
   - Sper numai ca numele să ne ducă undeva, spuse Marc. Şi ar fi de preferat să se întâmple lucrul ăsta înainte să găsim rămăşiţele lui Shirley Arledge.
  
        El îşi dorea neapărat ca totul să fie la fel, şi aproape că era.
   Aproape.
   Dar drogul pe care-1 folosea îşi făcuse treaba până la un punct, după care ea nu mai acceptase să coopereze.
   Ţipa întruna. Nu-i plăcea deloc să o audă ţipând. El aştepta să audă de la Audrey suspine dulci, rugăminţi şoptite, feminine. În cele din urmă, îi lipi din nou banda adezivă peste gură.
   Nu era soluţia perfectă, iar el era conştient de neplăcerea provocată.
   - Audrey, nu faci decât să-ţi îngreunezi situaţia mai mult decât e necesar, îi spuse el.
   Ea gemu, implorându-1 cu ochii umezi.
   El savură clipa, zâmbindu-i dc deasupra. Era pregătită acum. Părul scurt care-i acoperea capul mic era acum o nuanţă de castaniu-închis intens, iar sprâncenele erau scoase în evidenţă cu ajutorul creionului, însă el îşi propuse în minte ca data viitoare să le vopsească şi pe ele cu aceeaşi nuanţă ca a părului, îi bărbierise părul blond şi urât din zona pubiană, precum şi părul de pe picioare şi de la subţiori.
   Acum trebuia să o spele peste tot.
   Aduse o găleată plină cu apă fierbinte cu săpun. Obişnuia să folosească peria mai întâi, s-o frece din cap până-n picioare. Folosea duşul de chiuvetă cu furtunul lung special, ca să o clătească. Şi deşi pielea era acum rozalie şi lucea, mai aduse o găleată cu apă şi săpun şi un burete moale, ca s-o spele încă o dată.
   O clăti din nou, având grijă să-i mişte corpul cât mai mult, ca apa cu săpun şi apoi cea curată să curgă sub ea, să ajungă acolo unde peria şi buretele nu reuşiseră.
   Folosi două cearşafuri mari şi moi să o şteargă, având grijă să nu rămână nicio porţiune de piele udă. în timpul procesului, şi masa a fost ştearsă, bineînţeles, iar când termină într-un târziu, apăsă pe butoanele din lateral pentru a o readuce la poziţia orizontală. Apoi, folosind butoanele deja setate, coborî puţin partea de jos, unde avea picioarele.
   Se aşeză între tălpile ei şi se asigură că femeia îl privea cu ochii ei căprui şi umezi. Apoi începu să se descheie la cămaşă.
   Femeia slobozi un scâncet ascuţit şi muşchii interiori ai coapselor zvâcniră cuprinşi de spasme.
   - Eu sunt deja foarte curat, îi spuse el. Întotdeauna sunt curat. Dar o să mă spăl mai întâi, ca să fii sigură că n-o să te atingă nimic murdar, Audrey.
   De data asta, femeia gemu înăbuşit şi zvâcni din mâini şi din picioare, luptându-se să se elibereze din strânsoare.
   El se opri, cu mâinile pe curea.
   - Zău aşa, Audrey, chiar vrei să-ţi mai iac o injecţie? o întrebă el, savurând nehotărârea pe care o citi în ochii ei.
   Voia să nu simtă nimic din ce urma să i se întâmple, fiind în acelaşi timp complet neajutorată, sau era dispusă să rişte durerea, groaza şi umilinţa pentru şansa infimă de a putea exercita un control cât de mic asupra rezultatului final?
   Închise ochii o clipă, apoi, suspinând, se lăsă moale, consimţind.
   - Aşa te vreau, spuse el zâmbind, în timp ce se descheia la curea.
   Timpul pe care-1 petrecea cu Audrey era mereu energizant, dar îl şi sleia de puteri şi trebuia să-şi planifice pauze regulate ca să mănânce, să tragă un pui de somn, sau doar să se odihnească puţin.
   Aceasta era, descoperise el, o altă cale de a prelungi şi de a savura experienţa.
   Totuşi, acest lucru părea că o consumă total pe Audrey.
   Părăsi încăperea după ultima partidă de amor, ca să-şi facă un duş rapid, şi se întoarse curat, uscat şi gol; după ce o spălase bine de tot pe Audrey, la început, preferase să rămână gol.
   Audrey părea să doarmă când se întoarse tiptil în cameră, dar când îi trase banda adezivă care-i acoperea gura, aceasta tresări şi deschise ochii. Avea mereu aceiaşi ochi umezi, rugători, care acum erau puţin adânciţi în orbite, cu cearcăne vineţii.
   Ciudat lucru. N-o lovea niciodată peste faţă şi totuşi cearcănele apăreau mereu spre sfârşit. Ca şi cum prima dată ar muri ochii.
   - Te rog, şopti ea. Te rog, nu-mi mai face rău. Te rog, lasă-mă să plec. N-o să spun nimănui. Promit că n-o să spun nimănui. Te rog...
   - Audrey, am mai discutat despre asta. Amândoi ştim că n-o să spui nimănui. Nu trebuie să-mi promiţi. Şi am discutat şi despre pedeapsa ta şi cât de necesară era.
   - Dar nu sunt Audrey. Nu sunt cea care te-a părăs...
   El se repezi şi îi cuprinse gâtul fragil. Apăsă puţin şi strânse până femeia începu să se sufoce.
   Învăţase să-şi cunoască şi să-şi respecte forţa fizică.
   - Şşşt, Audrey, îi spuse el cu blândeţe.
   Ochii i se măriră şi trupul ei gol zvâcni. El aşteptă până se asigură că femeia a înţeles, apoi îşi retrase mâna.
   Ea trase lacomă aer în piept şi tuşi.
   - Uite ce m-ai adus în stare să fac, o mustră el. Ţi-am învineţit gâtul. Îmi pare rău, iubito.
   Femeia încercă de două ori, până fu în stare să şoptească:
   - Iartă-mă. N-am vrut... n-am vrut să fiu rea.
   - Ştiu că n-ai vrut. Acum, taci. Stai cuminte cât te spăl.

            Jordan îşi dăduse întâlnire cu cele trei femei la Florăria Venture şi sosi chiar când acestea îşi parcau maşina.
   - Am vorbit cu ajutoarele mele care au verificat florile pe care Marie Goode le-a găsit la uşă, le spuse el. Cum două dintre băcăniile locale vând astfel de buchete şi ambele par a fi nişte localuri destul de anonime, băieţii au început cu ele şi au găsit aranjamente florale identice la ambele magazine, cu acelaşi fel de cartonaşe ca cel primit odată cu florile. Niciuna dintre vânzătoarele cu care au vorbit până acum nu-şi aminteşte să fi vândut trandafiri în ultimele zile.
   - Şi pe cartonaş nu s-au găsit amprente, spuse Marc.
   Apoi se uită spre Paris, ridicând din sprâncene.
   - Pot să vă spun doar ce-am văzut. Sunt destul de sigură că asta e florăria, dar o sa fiu convinsă doar când o să intru. Era un aranjament floral în dreapta casei de marcat, de Halloween, evident. Sper să fie şi acum, adăugă ca când păşiră în local.
   Dani îşi dădu scama ce voise să spună sora ei. Florăria mică, înţesată cu aranjamente din flori naturale şi de mătase, precum şi numeroase animale de pluş, vaze şi alte accesorii, părea absolut normală, nu ieşea cu nimic din comun. Cu excepţia aranjamentului plin de bun-gust din dreapta casei de marcat, care conţinea, pe lângă flori de un portocaliu aprins, şi cranii rânjind şi exemplare de văduva-neagră.
   - Ăsta e locul, spuse Paris.
   Domnişoara Patty, care era patroana florăriei de multă vreme, ieşi din spate să-i întâmpine.
   - Pot să vă ajut... O, bună ziua, domnule şerif. Cu ce vă pot fi de folos?
   Ochii ei albaştri şi limpezi, care îţi atrăgeau imediat atenţia pe chipul ridat ca hârtia creponată, se mişcară vioi de la unul la altul, apoi femeia adăugă:
   - O, Doamne! Să înţeleg că e în legătură cu crimele, nu?
   Simţindu-se ca şi cum ar fi vorbit învăţătoarea de la şcoala primară, Marc spuse:
   - Domnişoară Patty, n-ar trebui să ştiţi despre crime.
   - Dumnezeule, domnule şerif, toată lumea ştie.
   Jordan întrebă:
   - Atunci cum se face că nu vorbeşte nimeni despre asta?
   Domnişoara Patty zâmbi.
   - Ba vorbesc toţi, domnule, spuse ea cu duioşie. Doar că nu vorbesc cu dumneavoastră.
   - Şi nici cu mass-media? întrebă Marc, foarte dornic să afle răspunsul.
   - Bineînţeles că nici cu ei. Din respect faţă de familiile victimelor. Şi mai e şi faptul că, aşa cum e şi firesc, nimeni nu vrea să se trezească aici cu echipaje de televiziune şi reporteri. Asta nu v-ar ajuta să rezolvaţi cazurile, şi nouă cu siguranţă ne-ar face viaţa mai grea. Deci, cu ce vă pot ajuta? întrebă ea brusc.
   - Domnişoară Patty, vă amintiţi să fi vândut trandafiri unui...
   Dani.
   Din nou, Dani deveni conştientă de liniştea dinăuntrul ei, aşteptând să audă ceva. Să-l audă. Să-i audă vocea.
   Ei nu pot să te ajute. Nu pot să te apere. Nici măcar el. Pentru că o să vii la mine. Exact ca în visul tău. E inevitabil. Îmi aparţii, Dani.
   - ...aşa că mă tem că nu vă pot ajuta, domnule şerif. A plătit numerar şi era un bărbat obişnuit. Mă îndoiesc că l-aş recunoaşte dacă ar intra pe uşă acum.
   Dani era uşor mirată că nimeni nu părea să audă vocea pe care ea o auzise atât de clar de data asta. Se mira că nimeni nu o privea ciudat şi nici n-o întreba de ce respira aşa de sacadat, căci sigur auziseră şi ei vocea.
   Dar nu.
   Nici chiar Paris nu părea să-şi dea seama, atentă la conversaţia dintre Marc şi domnişoara Patty.

....................................................................