Cerere de prietenie, Laura Marshall

 .....................................................................

1-5

Capitolul 1

       Louise
   Octombrie 2015

     E-mailul sosește în inboxul meu precum o bombă neexplodată. Maria Weston vrea să fim prietene pe Facebook.

   Pentru o clipă, îmi scapă din vedere trimiterea la Facebook și văd doar „Maria Weston vrea să fiți prietene”.
    Instinctiv, închid laptopul trântind capacul.
   Parcă un burete își făcuse cuib în gâtul meu, umplându-se de apă, umflându-se și astupând esofagul, fără să mai pot respira. Încerc să inspir adânc, încercând să-mi recapăt cumpătul. Poate mă înșelam. trebuie să mă fi înșelat, pentru că așa ceva nu e cu putință să se întâmple. Mă sprijin încet cu umerii de spătar și dechid laptopul. Cu mâinile tremurânde, mă întorc la e-mail și, de această dată nu mai am niciun dubiu.

   „Maria Weston vrea să fie prietenă cu tine.”

   Probabil că cineva s-a gândit să facă o glumă nesărată. Dar cine? Cine s-ar fi putut gândi că așa ceva ar putea fi amuzant? Cine ar putea să aibă idee măcar despre efectul pe care îl poate avea așa ceva asupra mea?

   Există o cale facilă de ieșire din această situație, desigur. Tot ce trebuie să fac este să șterg e-mailul, să intru pe Facebook și să resping cererea fără să mă uit la profilul respectiv. O parte din mine urlă să fac așa, să pun punct chiar acolo, însă altă parte, una tăcută și îngropată de multă vreme, vrea să vadă, vrea să știe. Să înțeleagă.

   Așa că o fac, dau clic pe „confirmă cererea” și sunt redirecționată pe profilul ei: profilul de Facebook al Mariei Weston. Poza de profil e una veche, dinainte de era digitală și, în mod evident, a fost scanată. 

   Maria, în sacoul său verde de școală, cu părul lung, șaten, în bătaia vântului, cu un zâmbet discret pe față. Cercetez ecranul, căutând indicii, dar e foartă puțină informație pe pagină. Lista ei de prieteni nu e publică și nu există nici alte fotografii în afară de cea de profil.

   Mă privește calm din monitorul computerului meu. Nu i-am mai simțit privirea distantă de 25 de ani, nu am mai simțit acea privire care îți spunea că te evaluează, nu într-un fel neplăcut, ci doar te analiza, înțelegând mai multe despre tine decât aveai s-o faci tu vreodată.

   Mă întreb dacă și-a dat seama vreodată ce îi făcusem.

   Cărămizile roșii ale zidului școlii se văd în fundal, familiare într-un fel, deși stranii și ele, ca și când ar fi aparținut memoriei altcuiva, nu a mea.Ciudat, petreci 5 ani ducându-te în același loc în fiecare zi, apoi se termină, nu mai mergi niciodată acolo. Ca și când n-ar fi existat niciodată.

   Realizez că nu mă pot uita la ea prea mult timp, iar ochii îmi rătăcesc prin bucătărie, căutând ceva banal de care să se agațe, ca să se desprindă de această realitate nouă și stupefiantă. Mă ridic și-mi fac o cafea, liniștindu-mă familiaritatea întregului ritual, pun capsula strălucitoare în aparat, apăsând cu vârful degetului pe buton, cu aceeași precizie de fiecare dată, și îmi încălzesc laptele în cana de spumă.

   Mă uit în jur la obiectele vieții mele, extrem de confortabile, de clasă socială mijlocie și aproape la mijlocul existenței. Obiectele din bucătărie și fotografia de pe frigiderul sofisticat, în care apar cu Henry, singuri în prima noastră vacanță împreună, de vara trecută, un selfie făcut lângă piscină: pielea noastră bronzată și plină de sare, o umbră gri în jurul gurii lui Henry, acolo unde praful se lipise de urmele înghețatei sale zilnice.

   Dincolo de ușa cu glasvand, mica mea grădină din curte e îmbrăcată în haine de iarnă, iar dalele potecilor strălucesc de la promoroaca dinainte. Ghivecele ciobite pentru plante alcătuiesc un șir al tentativelor mele din vară, sortite eșecului, de a-mi crește propriile ierburi aromatice, iar cerul de după-amiază, care se întunecă treptatt, e de un gri uniform și plictisitor.

   Zăresc unul dintre turnurile care se ițesc ici și colo precum niște giganți amenințători peste șirurile de terase victoriene, toate transformate în apartamente precum al meu, care alcătuiesc această parte din Londra de sud-est.

    Bucătăria, cu pereții de culoare gri, asemănătoare penelor de porumbel, cu blaturile de lemn decolorat, e caldă într-un fel lipsit de confort. 

   În vreme de aparatul de cafa își mormăie sunetele zilnice, trag doar cu o ureche la știrile de la radioul care trăncăne toată ziua în bucătărie: o victorie nobilă, o remaniere de cabinet, o fată de 15 ani care s-a sinucis după ce prietenul ei a postat poze cu ea goală on-line. Tremur la acest gând, empatia față de ea e amestecată cu un rușinos sentiment de recunoștință că nu existau camere foto la telefoane când aveam vârsta ei. Mă duc să deschid una dintre ușile cu glasvand, simțind nevoia de aer proaspăt, însă o rafală de aer rece o închide la loc.

   Cafeaua e gata și nu am de ales decât să mă așez înapoi în fața laptopului, unde Maria mă așteaptă: fixă, impenetrabilă. Mă forțez să-i întâlnesc privirea, încercând în van să găsesc vreun indiciu ce avea să i se întâmple. Încerc să văd fotografia în același fel în care ar fi văzut-o un observator ocazional: o școlăriță oarecare, o fotografie veche care probabil că stătuse pe noptiera vreunei mame în ultimii 25 de ani, ștearsă de praf și repoziționată săptămânal. Nu funcționează, nu pot s-o văd așa, știind ce știu eu despre soarta ei.

   Maria Weston vrea să fie prietenă cu mine. Poate că asta fusese problema din capul locului, Maria Weston a vrut să fie prietenă cu mine, dar o dezamăgisem. Plutise în cețurile de la marginea conștiinței mele întreaga mea viață de adult, deși devenisem expertă în a o ține departe, doar o umbră neclară în colțul ochiului, aproape în afara orizontului vizual, însă nu chiar de tot.

   Maria Weston vrea să fie prietenă cu mine.

   Dar Maria Weston era moartă de mai bine de 25 de ani.

Capitolul 2

        Louise

   Aprilie 1989

      Mi-am petrecut ziua liberă ascultând-o pe Sophie cum discuta cu Clarie Barnes și Joanne Kirby. N-am zis prea multe.

   Stăteam toate pe o bancă la capătul îndepărtat al terenului de joacă, cele trei fete având fustele atât de scurte, încât de multe ori nici nu avea rost să le poarte. Sam Parker le urmărea pe cele trei din celălalt capăt al terenului, așa că puteam lesne să-mi imaginez la ce se gândești. 

   Azi, era acea zi, prima din an când poți să miroși primăvara în aer. Stăteam la marginea băncii, bucurându-mă să simt soarele pe față, sperând că n-au pretenția să particip în vreun fel la conversație. 

   Sophie își refăcu machiajul cu rimel, în timp ce vorbea despre un băiat cu care se culcase sâmbătă seara la petrecerea de ziua de naștere a lui Claire Barnes, care împlinise 16 ani. Evident, eu nu fusesem invitată.

   Claire și Joanne mă tolerau pe lângă ele doar pentru că eram prietenă cu Sophie, iar uneori am senzația că și acea prietenie atârna de un fir de ață. Adică ne sărutam și tot tacâmul, apoi - ei, bine, știți chestia aia cea mai jenantă care i se poate întâmpla unui băiat? Fix asta s-a întâmplat.

   Claire și Joanne scoaseră un țipăt de uimire.

   - Doamne, spuse Claire, ce jenant! Mai știți atunci când m-am culcat cu Mark, la petrecerea lui Jonny? Am mers la Fields și stăteam în genunchi în fața lui, luându-l în gură și nu se întâmpla mai nimic, iar când m-am uitat în sus, ghici ce? Adormise!

   Sophie și Joanne s-au prăpădit de râs, iar eu am zâmbt, ca să arăt că înțelesesem gluma. Măcar știam ce însemna să o iei în gură, chiar dacă detaliile nu-mi erau prea clare. Am încercat să-mi imaginez că fac asta cu cineva, cu cineva de care chiar îmi plăcea, dar nu am putut. În primul rând, că nu înțelegeam cum funcționează, ce trebuie să faci cu gura, cu limba. M-am scuturat dezgustată.

   Claire se aplecă înspre cele două, a și când ne-ar fi împărtășit un mare moment de înțelepciune.

   - Pentru voi încă e bine, totul e încă nou, dar eu una încep să mă cam plictisesc de sex, să știți. Numai asta vrea să facă Dan. Uneori, aș mai vrea să ies în oraș sau la cinema sau orice.

   Sophie și Joanne s-au grăbit să aprobe. E ciudat, dar Sophie, care e mereu foarte stăpână pe ea, atunci când e cu Claire, am impresia că mă lasă să-i văd toate punctele vulnerabile.

   Recent, mă lăsaseră să ies cu ele în oraș după școală. Mergeam toate, în grup, dar când ajungeam la cărarea de lângă râu, care e prea îngustă, simțeam cum Sophie și Joanne se luptau tăcute care să meargă cu Claire și nu cu mine.

   Doamne, nu vreau să se afle că niciodată nu am sărutat un băiat, deși Sophie știe. Cel puțin, nu a încercat nimeni să mă includă în discuție, mi-e frică să nu spun vreo prostie care ar trăda lipsa mea de experiență. 

   Aproape tot ce știam despre sex învățasem dintr-o revistă, Just Seventeen, deși Dumnezeu știe că nu era deloc suficient. Femeia care scrie pagina cu probleme pare să plece de la premisa că ai cunoștințele de bază, așa că sunt mereu fraze pe care nu sunt sigură că le înțeleg. 

   Fata cea nouă, Maria Weston, a început azi. Arăta bine, cu o uniformă aproape normală, nu în ton cu ultimele tendințe, dar nici plictisitoare.

   Doamna Allan i-a dat-o Sophiei în grijă, dar Sophie doar i-a arătat unde erau toaleta și sala de mese, după care a ignorat-o toată ziua. Esther Harcourt a încercat să se împrietenească astfel cu Maria, dar era evident că până și o fată nouă era în stare să priceapă că Esther, cu ochelarii ei cu rame groase, moștenite de la frații ei mai mari, nu reprezenta calea spre succesul social în școala asta.

   Ciudată, dacă mă gândesc acum, că stăteam mult timp cu Esther în clasele primare. Îmi plăcea să merg la ea acasă, pentru că mama ei ne lăsa să cutreierăm ore întregi prin pădure, deși erau hippies vegetarieni, așa că la ceai primeam niște chestii bizare. Într-un fel, mi-e dor de ea, râdeam mult împreună. Acum însă, nu aveam cum să fiu prietenă cu ea, groaznic.

   Mă rog, la prânz, Sophie nici măcar nu s-a așezat lângă fata cea nouă, iar Esther stătea departe, pentru că Maria fusese atât de distantă cu ea în pauza de dimineață. În timp ce mă apropiam de telghele, am început scanarea zilnică a sălii de mese, ca să văd unde mă pot așeza.

   Maria stătea singură, la un capăt de masă și, un grup de tocilare, la capătul celălalt, inclusiv Jocelyn Griffiths (sau cum îi spune Sophie, „Față și Gât”, din cauza fondului de ten portocaliu și a gâtului alb). Față și Gât îi tot dădea despre subiectul temei sale de la engleză și cum spusese domnul Jenkins că era minunat și cum avea s-o roage să rămână puțin după ce se termină ora (pun pariu că a făcut-o, perversul, nu o zic doar eu, toată lumea o crede. Se spune că a fost văzut când se uita pe furiș pe geam, când se schimba echipa de netball). 

   Aproape că trecusem de Maria, întrebându-mă în continuare în gând dacă era în regulă să stau cu Sophie azi (era cu Claire și Joanne la capătul îndepărtat al unei mese care, pentru oarecare motive, era masa mișto - în afară de situația în care aveai un iaurt pe post de prânz, era cam penibil să te așezi acolo), când am surprins privirea ei. Mânca dintr-un cartof copt, ascultând-o pe Jocelyn, care trăncănea mai departe povestind eseul ei despre Shakespeare, cu un surâs prin care dădea clas de înțeles că Jocelyn vorbește numai tâmpenii, așa că un anume lucru m-am făcut să încetinesc.

   - E liber aici?

   - Da, a zis ea, mutându-și tava ca să-mi facă loc. Stai jos.

   Am pus pe masă lasagna mea cea plină de grăsime și m-am așezat, apăsând tare cu paiul pe punctul argintiu de deschidere a cutiei cu suc de ananas, până când a cedat, iar din gaură a țâșnit un lichid de culoarea chihlimbarului.

   - Cum e până acum prima ta zi?

   - Ei, știi cum e, e bine, sigur, e și dificil.

   Tăcu.

   - Adică de rahat, am rânjit eu.

   - Da, a zâmbit ușurată, de rahat.

   - La ce școală erai înainte? S-au mutat ai tăi?

   Maria nu părea în apele ei.

   - Da, am locuit la Londra.

   - A, da, am spus.

   Părea un moment destul de ciudat să te muți acum în anul cu examenul.

   A ezitat.

   - Am avut niște neplăceri cu câteva dintre fete. Au existat unele... zvonuri. Despre lucruri pe care le-aș fi făcut eu. Nimic nu era adevărat.

    Ultima frază pusese spună cu patos, de parcă voia să mă facă s-o cred. Cum nu știam despre ce zvonuri era vorba și nici dacă erau adevărate sau nu, n-am avut cum s-o consolez. Nici nu era genul de subiect în care aș fi vrut să mă bag, nu din prima zi de când o cunoșteam.

   - Toată lumea e de treabă aici, am mințit. N-o să ai astfel de probleme. De fapt, avem un grup, câteva dintre noi merg aproape zilnic în oral, vino și tu.

   - Azi nu pot, mă ia fratele meu de la școală și mergem împreună acasă. Dar mi-ar plăcea în altă zi.

   Prima oră după pauza de prânz era matematica, iar Sophie s-a strecurat pe locul de lângă mine, cu machiajul proaspăt retușat la baie și duhnind a parfum Poison, de la Christian Dior. I-am spus că vorbisem cu Maria și că o invitasem să vină în oraș cu noi. S-a întors spre mine.

   - Ai invitat-o să iasă în oraș cu noi?

   Vocea îi era rece.

   - Da... e OK?

   Încercam să-mi ascund tremurul din voce.

   - Clarie știe?

   - Nu, nu credeam că s-ar putea supăra cineva dintre noi.

   - Ar fi trebuit să vorbești mai întâi cu mine, Louise.

   - Scuze, m-am gândit... e nouă și...

   Mi-am rearanjat cărțile inutil pe birou, simțind cum mi se face frică. Ce-am făcut?

   - Știu. Dar am auzit deja niște lucruri despre ea, lucruri care s-au întâmplat la fosta ei școală.

   - A, e OK, mi-a zis de asta.

   Ușurarea mă cuprinsese rapid.

   - Nu e nimic adevărat.

   - Normal că asta ar spune ea, nu? Ți-a zis despre ce era vorba?

   - Nu, am recunoscut, simțind cum încep să-mi ardă obrajii.

   - Mda, poate că n-ar fi rău să te informezi înainte să inviți oamenii împreună cu alții.

   Am continuat cu exercițiile de algebră pentru câteva minute, în tăcere, deși observasem că Sophie încă se uita peste umărul meu ca să copieze răspunsurile.

   - Oricum, nu poate să vină în seara asta, m-am aventurat în cele din urmă. Trebuie să se întâlnească cu fratele ei.

   - Am auzit că și el e cam ciudățel. Oricum, nu pot ieși în seara asta în oraș. Fac ceva cu Claire.

   În mod clar nu fuesem invitată la această ieșire misterioasă, așa că nu am mai zis nimic. Eram surprinsă că Sophie nu simțise căldura care iradia din mine, cum mi se scurgeau prin toți porii șocul și grija.

   Când a sunat clopoțelul, și-a luat totul și a plecat direct către ora următoare. La sfârșitul orelor, nici măcar nu m-a salutat, pur și simplu a luat-o pe Claire Barnes de braț și a plecat chicotind cu ea, fără să se mai uite înapoi.

   Eram așa de speriată că distrusesem toate legăturile cu ea... Fir-ar să fie! Oare ce trebuia să fac?

Capitolul 3

        Louise

   Octombrie 2015

      Încă stau ca lovită de trăsnet la masa din bucătărie. Pagina de Facebook a Mariei e deschisă în fața ochilor. Întrebările se înmulțesc în mintea mea. Cine face asta, și de ce acum? 

   Când apare o nouă notificare pe Facebook, dau clic pe ea tremurând.

   „Comitetul pentru reuniune de la liceul Sharne Bay v-a invitat la evenimentul Reuniunea promoției din anul 1989 la liceul Sharne Bay.”

   Reuniune? Dau clic agitată pe link.

   „Reuniunea promoției 1989, de 25 de ani, la liceul Sharne Bay, va avea loc peste două săptămâni în sediul vechi al școlii.”

   Pe lângă cererea de la Maria, asta e ca o lovitură drept în plex. Oare e posibil să fie doar o coincidență, să le primesc pe ambele în aceeași zi?

   Intru pe pagina de Facebook a grupului care organizează reuniunea și, deși nu există niciun mod de a afla cine l-a creat, pare de încredere. E o postare de la fostul nostru profesor de engleză, domnul Jenkins, care încă mai lucrează la școală, pare-se. Celelalte postări sunt pline de comentarii entuziaste de la oameni care merg la reuniune, vechi de două luni. De ce a durat atât de mult să fiu invitată și eu?

   Simt cum îmi arde pielea gâtului și cum îmi apar lacrimi prostești, care mă trădează, la colțurile ochilor. Cât de ușor, cât de stupid am fost teleportată înapoi în timp, cât de rapid m-a cuprins valul de rușine: rușinea de a fi fost omisă, de a fi lăsată la urmă. Nici măcar acum nu fac parte din gașcă. Un ultim nume pe listă.

   Accesez lista celor care participă, căutându-i furioasă numele. Da, uite-l. Uite-l, cu ochii care mă pironesc din poza lui de profil, cu brațul drept în jurul cuiva care nu apare în poză. Sam Parker participă la eveniment. De ce nu mi-a zis nimic? Sigur, nu petreceam ore în șir trăncănind, dar ar fi putut să spună ceva când l-am lăsat pe Henry.

   Alte nume îmi sar în ochi - Matt Lewis, Claire Barnes, Joanne Kirby. Pentru o secundă, mi s-a oprit inima în loc când am văzut Weston și m-am gândit nebunește că e Maria, dar nu, este Tim Westin. Doamne, fratele ei! Nu a fost cu noi la școală, era cu 1 an mai mare și mergea la un liceu local, dar obișnuia să petreacă timp cu Sam și cu alți băieți din anul nostru, așa că nu mă miră că vine și el. Sunt o mulțime de alte nume, pe unele le știu, pe altele nu mie le aduc aminte. Atâtea nume, numai al meu nu.

   Continui să scanez lista de invitați, până dau de Sophie. Știam că va fi și ea. Intru pe profilul ei. M-am mai uitat la el, dar până acum am rezistat tentației de a mă împrieteni cu ea. De această dată, merg direct la secțiunea cu „prieteni”, însă Maria nu e acolo. Bineînțeles, asta nu înseamnă că Sophie n-a primit și ea aceeași cerere pe care am primit-o și eu, doar că ea poate că nu a acceptat-o. Are 564 prieteni. Eu am 62, iar unii dintre ei sunt dintre cei de la serviciu.

   Vântul se înteți afară și niște ramuri de glicină care împrejmuiesc ușa cu glasvand se loviră de sticlă, făcându-mă să sar in loc. Chiar dacă știu că e doar glicina, mă ridic și mă uit pe geam, dar e aproape întineric și nu pot vedea prea bine afară de propria reflexie. O rafală neașteptată de ploaie lovi în geam, de parcă cineva ar fi aruncat o mână de pietriș, și sar în spate, cu inima bătându-mi nebunește.

   Întoarsă la masa din bucătărie, intru pe imaginea de profil a lui Sophie. E una dintre acelea pseudo-relaxate care arată cuiudat de splendid, dar reușește să lase impresia că e doar un instantaneu pe care l-a aruncat din întâmplare acolo. Dacă te uiți cu atenție, vezi machiajul „natural”, lumina semiprofesionistă, filtrele aplicate la editare.

   Mă întreb dacă m-a căutat vreodată aici și mă duc înapoi la propria mea poză de profil, încercând s-o văd cu ochii ei. Am folosit una făcut de Polly, eu stând la o masă dintr-un pub, cu un pahar de vin în mână.

   Sub privirea mea acum critică, arată ca o fotografie a unei persoane conștiente de sine, care încearcă să se arate amuzantă. Stau aplecată spre masă, într-o bluză cu mâneci scurte și se poate vedea grosimea deloc atractivă a brațelor mele, în contrat puternic cu membrele lucare la sală și de culoarea mierii, care apar în poza lui Sophie. Părul meu castaniu și tern arată lipsit de strălucire, iar machiajul e întins.

   Fotografia de copertă de pe pagina mea este una cu Henry, făcută luna trecută, în ultima lui zi de școală. Stă în bucătărie, cu uniforma impecabilă, dar puțin prea mare, arătând teribil de mândru. Numai eu îi știam momentele de îndoială, pe care mi le mărturisise cu o seară înainte, înfofolit în plapuma lui:

   - Dacă nu se joacă nimeni cu mine, mami? Dacă mi-e prea dor de tine? Ce fac dacă am nevoie de o îmbrățișare?

   L-am liniștit cum am putut mai bine, dar nu știam răspunsul la întrebări. Părea prea mic să plece pe cont propriu în lume, acolo unde nu puteam să-l protejez. M-am întrebat în trecere dacă Sophie știa că am un copil cu Sam, sau dacă știa că fuseserăm căsătoriți.

   Am început să mă uit pe pozele din laptop, încercând să găsesc una mai bună, întrebându-mă dacă n-ar trebui să-mi fac una nouă, deși selfie-urile sunt mereu îngrozitor de nefavorabile, așa că mai bine nu.

   Un gând mă face să mă opresc: vreau s-o impresionez? Doamne, asta încerc să fac, după atâția ani? Mă uit înapoi în timp și mi-e foarte clar că Sophie s-a folosit de mine pentru a-și flata propriul ego, că avea nevoie de cineva mai puțin atrăgător, mai puțin cool decât ea, care să-i fie alături și s-o pună pe ea într-o lumină mult mai bună. Nu eram în stare să înțeleg atunci asta, dar se lupta să urce pe o poziție superioară la fel de mult ca și mine, doar că era cu câteva trepte mai sus.

   În cele din urmă, las poza așa cum e și îi trimit cerere de prietenie, după un moment de gândire, fără să includ un mesaj. În fond, ce aș fi avut oare de zis?

   „Salut, Sophie, ce-ai mai făcut în ultimii 25 de ani?”

   E puțin bizar.

   „Salut, Sophie, am primit o cerere de prietenie din partea unei colege care e de mult oale și ulcele, ai primit-o și tu?”

   Și mai bizar, mai ales dacă nu primise.

   Sau la masa din bucătărie, cu ochii pe iconița de notificări. După două minute, apare un „1” și mă grăbescă să dau clic.

   „Sophie Hannigan a acceptat cererea ta de prietenie.”

   Firește, e genul de persoană care stă tot timpul pe Facebook. Nu mi-a trimis mesaj, ceea ce mă face să mă simt puțin panicată, cu o senzație de rău fizic, dar asta îmi lasă timp să îi studiez profilul. Deși nu-mi poate oferi o privire în viața ei reală, îmi spune cu siguranță multe despre cum vrea să fie văzută de lume.

   Își schimbă poza de profil cam o dată la două zile, o succesiune infinită de imagini flatante, acompaniate de complimentele inevitabile ale prietenilor de ambele sexe. Unul dintre prietenii său, Jim Pett (care apare ca fiind căsători cu altcineva) comentează la fiecare:

   „Aș face-o”, spune unul dintre ele, „tocmai am făcut-o”, un altul. „O, Jim, mai temperează-te și tu”, scrie ea drept răspuns, maimuțărind dezgustul, dar simțindu-se de fapt flatată.

   Știu că Facebook oferă o versiune idealizată a vieții, editată și periată, ca să arate lumii ceea ce vrem noi să creadă. Și, cu toate astea, nu pot să-mi înăbuș invidia la adresa frumuseții ei încă strălucitoare, fotografiile, locurile exotice, comentariile, tumultul social, cercul vast de prieteni de succes. Nu există nicio mențiune despre un partener, nici semne despre copii și mă surprind judecând-o pentru asta. Aparent, și după toate lucrurile prin care am trecut, încă le văd ca un indicator al succesului unei femei: să găsești un partener, să dai naștere unei vieți.

   La gândul că ar trebui să-i trimit un mesaj, mă văd paralizată de nehotărâre. Cum aș putea să-i explic ce s-a întâmplat? Dar cu cine altcineva să vorbesc despre asta? Mai demult, aș fi putut să vorbesc cu Sam, dar nici nu se mai pune problema acum.

   Am decis să păstrez un ton simplu și să încerc să fiu relaxată:

   „Salutare, Sophie, a trecut mult timp! Văd că suntem amândouă în Londra! Mi-ar plăcea mult să ne întâlnim la un moment dat!”

   Tastez literele, strângând din dinți de disperare că va simți entuziasmul meu în fiecare cuvânt. Prea multe semne de exclamare, dar nu știu cum altfel să comunic relaxat. În mod evident, n-ar fi trebuit să mă îngrijorez din acest motiv, pentru că un mesaj îmi apare imediat, însoțit de alerta sonoră specifică.

   „Hei! Mă bucur mult să aud de tine!! Mi-ar plăcea mult să ne vedem!! Vii la reuniune?”

   „Așa sper!”

   Tastez, iar degetele îmi alunecă pe taste.

   „Sper să nu se suprapună peste ceva din agenda mea, dar ar fi extraordinar să ne vedem cu toții!”

   Sunt dureros de conștientă de contrastul dintre tonalitatea mea strălucitoare și confuzia și jena pe care le simt în timp ce tastez. O voce din capul meu (probabil cea a lui Polly) îmi spune să mă opresc, să ignor complet reuniunea, dar n-o pot face.

   „Știu! O să fie extraordinar!!” răspunde ea.

   Of, Doamne, semnele astea de exclamare mă nenorocesc. Nu aș putea face asta într-un e-mail, trebuie s-o văd. Mă adun și încep să scriu.

   „Ar fi minunat dacă ne-am putea vedea să ne punem la curent cu ultimele noutăți înainte de ziua cea mare - ce zici, ne vedem la un pahar de vorbă?”

   Apăs butonul de trimitere înainte să am ocazia de a mă răzgândi. Până acum, mesajele curgeau neîntrerupt, dar, în acest moment, este o pauză mai lungă, după ultimul. Nu răsuflu.

   „Sigur, de ce nu? Nu vrei să vii la mine, la un pahar - ce zici de vineri?”

   Respir ușurată și tremurând. Mă simț puțin ciudat să merg la ea acasă, aș fi preferat un teren neutru, dar nu pot să mai rezist, așa că îi spun da. Îmi dă adresa ei, un apartament din Chalk Farm și mă deloghez în grabă. Observ că-mi tremură mâinile și sunt recunoscătoare că această primă întâlnire cu Sophie a avut loc on-line, ceea ce mi-a dat ocazia să-mi revin după aceea.

   Sunt adultă, mă gândesc. Nu am nevoie de aprobarea ei, dar nici măcar eu nu mă cred.

   Se lasă noaptea. Îmi închid laptopul și rămân nemișcată la masa din bucătărie o vreme îndelungată. Mai întâi, cererea de prietenie de pe Facebook, acum întâlnirea cu Sophie: mă simt șocată de turnura evenimentelor, cumva m-am așteptat mereu ca aceste lucruri să se întâmple, sau ceva asemănător. 

   Nu știu cine conduce și încotro mergem, dar se pare că roțile au fost puse în mișcare și nu știu cum să le opresc.

Capitolul 4

       Louise

   Octombrie 2015

      Soneria sună la 5 fix, vineri.

   Îl las pe Henry așezat la masă, mâncând în ritm de melc, și deschid ușa:

   - Ai ajuns mai devreme.

   - Da, chiar dacă am mai fost babysitter la tine de 1 milion de ori până acum, știu că urmează o listă cu instrucțiuni, lungă cât o zi de post: cartea preferată a momentului, unghiul exact la care vrea să rămână ușa deschisă, configurarea și ierarhia jucăriilor de pluș. Lucrurile astea durează. Pot să intru?

   - Of, scuze!

   Mă dau la o parte, iar Polly se strecoară pe lângă mine, scoțându-și eșarfa enormă care practic e cât lungimea corpului ei, precum și o haină cu puf, își desface cizmele din piele, lungi până la genunchi, care scot la iveală niște colanți mai vechi, ce nu-i ajung până la șosetele desperecheate, iar în spațiul rămas se vede că nu e epilată.

   - Cum îți merge? o întreb în timp ce-i pun în cuier haina și eșarfa.

   - Ca de obicei. La lucru e groaznic, ai făcut bine că ai plecat de acolo și că ți-ai făcut tu afacerea ta.

   Spune asta de fiecare dată când mă vede, de când am plecat de la Blue Door Interior Design, dar știm amândouă că ar lua-o razna după doar o zi în care ar sta singură, așa cum fac eu, cu doar câteva întâlniri ocazionale, pentru a mai varia lucrurile. Ea înflorește efectiv pe chat, sau când participă la bârfele din birou, ori grație veșnicului murmuri dintre colegi, într-un loc aglomerat și exigent de muncă. Pe când mie nu-mi lipsește deloc. Mai ies la câte o băută ocazională cu câțiva dintre foștii mei colegi, dar în afară de Polly, n-aș folosi pentru niciunul dintre ei termenul de prieten.

   - Mă căpiază copiii, continuă ea în timp ce ne îndreptăm spre bucătărie. Caro se vede cu un tip nou iar și mă sună din 10 în 10 minute ca să mă întrebe ce înseamnă diverse mesaje, ce ar trebui să poarte, dacă ar trebui să se radă acolo. Nu știu cu ce am greșit să merit o astfel de soră. Adică, pentru numele lui Dumnezeu, de unde să știu dacă femeile de acum se rad acolo? Aron ar fi atât de întântat dacă eu aș vrea vreodată să facem sex, încât nu cred că i-ar păsa nici dacă aș fi acoperită de funingine din cap până-n picioare... Henry! Ce face băiatul meu preferat?

   Se apleacă și-l sărută pe cap.

   El zâmbește din sosul de roșii.

   - Salutare, Polly!

   - Abia aștepta să vii, am spus eu. Pare-se că tu citești mai multe povești decât mine.

   - Ei, bine, locomotiva Thomas e complet nouă pentru mine, iar fetele nu au fost niciodată interesate. Ai unele noi, H?

   Fața i se lumină.

   - Da! Tata tocmai mi-a dat 3 cărți noi cu Thomas: Charlie, Arthur și Diesel. Mi le citești?

   - Desigur! Doar de-aia sunt aici.

   - Mami? Pot să merg să le iau?

   - Da, dacă ți-ai terminat pastele. Lasă-mă să vorbesc puțin cu Polly și, când plec, o să ți le citească pe toate.

   - Ia fii atent, H, ce-ar fi dacă te-ai duce și te-ai apuca să construiești o linie imensă de tren, cât vorbesc eu cu mami, apoi vin și ne jucăm cu ea, cât timp e plecată. De acord?

   - De acord, spuse Henry, vizibil strălucind de veselie la acest gând.

   - Deci, cine e prietena de la școală cu care urmează să te vezi în seara asta? întrebă Polly, în vreme de Henry tropăia fericit spre ieșirea din bucătărie, deja construind în gând șina de tren.

   Umplu ceainicul cu apă, trăgând de timp. Nu sunt sigură cât de mult vreau să-i spun. Nu am vorbit niciodată cu ea (cu nimeni, de fapt) despre ce se întâmplase cu Maria. E prea vast, prea dezlânat. Nu știu cum să-mi fac limba să explice. Acesta era unul dintre motivele pentru care era o mare ușurare să fiu cu Sam. Deși nu vorbea niciodată despre asta, cel puțin nu trebuia să-i explic nimic, pentru că fusese acolo. Văzuse latura mea cea mai rea și, cu toate acestea, mă iubea în continuare, în felul lui.

   - Ei, doar o fată cu care n-am mai păstrat legătura de-a lungul anilor. M-a contactat pe Facebook, s-a gândit că ar fi plăcut să ne întâlnim să punem țara la cale, am spus eu.

   În seara asta, nu e momentul pentru a intra în detalii. Dacă mă apuc săexplic ce i s-a întâmplat Mariei, chiar și versiunea extrem de cenzurată pe care i-aș spune-o lui Polly, am sta aici toată noaptea, iar eu încă nu știu ce urmează să port.

   Nu pot să-i cer lui Polly sfatul, oricât de mult mi-ar plăcea, pentru că apoi ar trebui să explic de ce contează atât de tare să arăt bine în seara aceasta.

  - Deci, trebuie că-l cunoaște și ea pe Sam, nu, fata asta cu care te vezi? întrebă Polly încruntându-se.

   - Da, desigur.

   - Știe că te-a lăsat pentru... ușuratica aia?

   Furia lui Polly la adresa tratamentului pe care mi l-a aplicat Sam, cât și disprețul pentru noua lui soție nu au limite.

   Simt cum mă cuprinde un val de dragoste pentru ea. Ea cu Aaron, cu Sam și cu mine nu am ajuns niciodată să avem legături strânse, în afara câtorva cine ocazionale. Știu că îmi doream să fim și noi mai degrabă ca un grup, ca alte cupluri despre care știam că-și fac vacanțele împreună, însă acum sunt bucuroasă că Polly a rămas atât de mult a mea, și că între Aaron și Sam nu s-a cimentat nimic.

   - Nici nu știu dacă ea a aflat că am fost căsătorită cu Sam, am spus eu. Dești n-aș fi surprinsă să fie la curent cu toată povestea, mereu știa prima toate bârfele din școală.

   Mă rog, nu chiar toată povestea. Nimeni n-o cunoaște. Nici măcar Polly.

   - Hm, OK. Și-acum... spuse Polly.

   Pot să jur că, indiferent ce urmează, plănuise să-mi spună lucrul respectiv încă dinainte de a ajunge.

   - Te-ai mai gândit la ce ți-am spus? Despre întâlnirile pe internet?

   - Nu știu, Polly, nu sunt sigură că sunt pregătită să mă văd cu cineva.

   Am stat puțin prea mult să caut plicurile de ceai în dulap.

   - Cu munca și cu Henry, nu prea mai am timp pentru altceva.

   Nu timpul e problema. Problema e la mine. Cred că sunt defectă. După toți anii cu Sam, nu am nici cea mai vagă idee depre cum s-ar desfășura o nouă relație.

   - Tocmai de-aia ar trebui s-o faci! Ai nevoie de altceva, de ceva doar pentru tine. Sunt 2 ani de când a plecat Sam. E mult, Lou.

   Parcă ar fi fost ieri. Durerea s-a atenuat puțin, dar e încă acolo, ca o cavitate din care a fost extras un dinte. În unele zile, pot face abstacție de ea, dar în altele nu pot să nu dau cu limba acolo, să văd cât mai doare.

   - Știu. Mi-e bine singură, sincer. Mai bine, chiar.

   - Ei, cu siguranță că ți-e mai bine singură decât cu el. Dar se poate să-ți fie mai bine decât doar bine, ai putea fi fericită. Meriți să te distrezi puțin și să fii cu cineva care se poartă bine cu tine, care să te vadă ca o prioritate. Să aibă grijă de tine.

   - Sam făcea toate chestiile astea, am spus eu în defensivă.

   - Of, Doamne! De ce continui să-i iei apărarea? A fost atât de greșit ce ți-a făcut.

   - Da, știu, dar nu a fost chiar numai vina lui.

   - Ba da, a fost! A fost chiar numai vina lui.

   Polly își prinde părul ciufulit într-o coadă și-l răsucește cu furie. E o discuție pe care am avut-o de multe ori înainte și amândouă știm că niciodată nu o vom termina punându-ne de acord, așa că fac o eschivă.

   - Și cu întâlnirile astea on-line... ce ar trebui să spun despre mine?

   - Aha! Nu trebuie să-ți faci griji în această privință, zâmbește Polly, cu expresia unui jucător de poker care tocmai a tras un as.

   Ce-mi place enorm la ea e capacitatea de a nu rămâne supărată. Poate să fie furioasă pe tine pentru 1 minut, dar, dacă o faci să râdă, totul e dat uitării.

   - Este un site unde un prieten poate să-ți facă un profil, care e completat cu ce fel de bărbat te interesează, totul. Tu doar așteptă să înceapă să curgă ofertele.

   Și acest prieten ar fi...?

   Zâmbesc, scurgând pliculețele de ceai în interiorul cănilor și adaug lapte.

   - Ta-daaa!

   Polly face mișcări de magiciană cu mâinile în jurul feței.

   - Serios acum, ce ai avea de pierdut?

   Nu e vorba de ce anume aș avea de pierdut, ci despre ce anume aș avea de câștigat. Chiar vreau să mă deschid în fața posibilității de a fi rănită iar? Am muncit atât de mult să ajung în acest punct în care sunt acum - independentă, pe cont propriu, doar eu și Henry, fericiți în mica noastră bulă. De fapt, nici nu-mi pot imagina cum ar fi să fiu cu altcineva.

   - OK, să nu te superi, continuă Polly, dar să știi că ți-am făcut un profil pe site. Ia aruncă o privire să vezi cum ți se pare.

   Trage laptopul spre ea, în cealaltă parte a mesei.

   - Stai!

   Sar și-l iau din mâna ei. Pagina de profil a Mariei de pe Facebook e deschisă.

   Polly își retrage confuză mâna.

   - Profilul încă nu e activ, l-am făcut ca să-l poți tu verifica înainte să-l pun on-line.

   - Scuze, nu de-aia, spun eu, deschizând capacul, sperând că ea n-o să observe tremurul ușor al mâinilor mele. Am parolă pe laptop. Mă ocup eu.

   Închid Facebook-ul și îi dau laptopul lui Polly. Deschide o fereastră nouă și tastează pentru câteva secunde.

   - OK, aici ești: femeie independentă, amuzantă caută bărbați asemănători, cu vârste între 35-50 de ani, pentru plimbări prin natură, mâncăruri delicioase și ieșiri în oraș sau seri petrecute acasă.

   - Detest plimbările prin natură.

   - Știu, dar toată lumea pare să le adore, așa că m-am gândit că ar fi un avantaj dacă ai zice că și ție îți plac.

   - Mda, bine... și mâncăruri delicioase? Dacă vor crede că e un semnal prin care le spun că sunt grasă?

   - Vor putea să-ți vadă poza, așa că vor ști că nu ești. Uite.

   Dă clic pe o poză. A folosit una pe care n-o știam, făcută la un grătar la ei acasă vara trecută. Purtam o rochie de bumbac, cu un imprimeu viu, ochelari de soare, țineam un pahar de vin în mână și râdeam. Arătam fericită și lipsită de griji. Iar eu nu sunt așa.

   - Deci? rostește Polly, plină de speranță. Pot să-l pun on-line?

   - Of, Doamne, bine, fă-o!

   Altfel, nu cred că ar renunța și, în fond, nu văd ce rău ar fi să apar pe site. Nu trebuie să și merg la întâlniri.

   - Super! spuse Polly, dând clicuri încântată. Bun, tu du-te și te schimbă. Eu fac asa și pe urmă mă duc să mă joc cu Henry. Ți-am făcut o nouă adresă de e-mail pentru toate notificările, da? Ca să le poți ține organizate. Îți trimit detaliile la adresa ta obișnuită de e-mail.

   Probez vreo 5 dintre cele mai bune haine pe care le am, dar arăt mult prea elegantă și se vede efortul în toate, așa că, în cele din urmă, mă opresc asupra unei fuste din denim mai aparte, colanți și un pulover cu guler rulat.

   Henry și Polly sunt absorbiți de drama unui accident de tren, când îmi bag capul pe ușa din living să le spun la revedere, însă Henry se ridică pentru a puncta seriozitatea despărțirii noastre, așa cum simte el că ar trebuit. Despărțirile sunt o chestiune serioasă pentru el, le ia în serios.

   În timp ce mă îndrept spre stația de tren, telefonul îmi vibrează în buzunar. Când îl deschis, era doar o notificare de la statusul lui Polly.

   „Distrându-mă cu pețitul și trăind viața din plin, prin intermediul lui Louise Williams, pe matchymate.com”, scrisese ea, etichetându-mă în postare, ca să apară și la mine pe pagină.

   „Mulțumesc că acum ai anunțat pe toată lumea”, i-am răspuns, adăugând un smiley, ca să înțeleagă că nu sunt supărată.

   Oricum, toată lumea, cu mic cu mare, pare să se ocupe de întâlniri pe internet în zilele noastre, așa că nu mă deranjează să știe și prietenii mei.

   După ce am ieșit din gura de metrou de la Chalk Farm, urmez harta de pe telefon și, în curând, mă trezesc că merg printr-un șir de peluze victoriene, cu ferestre și alei bine întreținute. Îmi evocă strada mea, deci, aparent, Sophie e cam tot în același registru cu mine. În geanta care mi se lovește de picioare în răstimpuri e o sticlă de vin pentru care mi-am petrecut vreo 40 de minute s-o aleg, într-un supermarchet, cu o seară înainte.

   Pe lângă mine trec muncitori în uniforme de lucru, înfofoliți, ca să reziste vântului înghețat, grăbindu-se acasă pentru o baie relaxantă, o cameră caldă, cine gătite de cei dragi. Sunt copleșită subit de dorința de a sta tolănită pe canapea, citindu-i lui Henry o poveste cu locomotiva Thomas.

   Apropiindu-mă de apartamentul lui Sophie, trec pe lângă un grup de adolescente îmbrăcate în salopete în formă de animale, cu cizme îmblănite și cu părul ondulat în bucle enorme. Dansează împreună, indiferente în fața frigului, ținându-se de mâini și râzând isteric. Mi se încordează stomacul și simt o undă de invidie și de rușine.

   Ajunsă la ușa lui Sophie, mă uit la ferestrele luminate din spatele obloanelor închise bine. Îmi acord un moment să îmi compun expresia și apoi apăs pe sonerie. După câteva secunde, se aud pași și o siluetă începe să se profileze, reflectată prin vitraliile ușii de la intrare. Apoi, ușa se deschide și iat-o.

   Ne privim preț de câteva secunde, niciuna dintre noi neștiind cum să procedeze. Apoi, ea zâmbește, se întinde să mă sărute pe obraji, pe urmă se răzgândește și mă ia în brațe, înconjurându-mă cu brațele sale, cu parfumul său, cu personalitatea sa.

   Sunt copleșită de amintiri, de senzație pur și simplu. Anii care au trecut, în care am muncit așa de mult ca să uit, s-au topit și, pentru o clipă, am avut iar 16 ani - stângace, tulburată, intens de vie.

   De aproape, nu e chiar creatura perfectă din pozele ei de pe Facebook, dar nu e foarte departe de ele. Afișând un dispreț suveran pentru vremea aspră, e îmbrăcată într-o pereche de blugi mulați, e în picioarele goale și are o bluză delicată, subțire, la care poartă un colier masiv, ca o declarație de modă. Părul ei de culoarea mierii îi alunecă pe umerii bronzați, iar machiajul său e ușor, însă sofsticat.

   Când m-am studiat în oglindă înainte să plec, m-am simțit încrezătoare, însă acum, pur și simplu, am impresia că sunt demodată.

   - Salut, salut! exclamă ea. Ce bine îmi pare să te văd!

   Și, când vorbește, ai impresia că o face cu semne de exclamare.

   - Și mie îmi pare bine, am reușit să bâigui. Arăți minunat! Ce mai faci?

   - Oh, mi-e bine, într-adevăr bine, minunat, trântește ea ca o rafală, trăgându-mă în hol, studiindu-mă din profil. Arăți la fel!

   După ce am urcat la etaj, începe să-mi fie neplăcut de cald, dar nu-mi pot da jos puloverul, pentru că (pregătindu-mă să fac față frigului), am ales o bluză veche să-mi pun pe dedesubt. O bluză care pe vremuri era neagră, dar acum avea o culoare spălăcită, un fel de gri verzui, cu urme albe de deodorant la subraț. Transpirația începe să îmbibe materialul la subsori și să se prelingă printre sâni.

   Înăuntru e ca o explozie de culori, cu un perete de un roz aprins la un capăt și cu un candelabru extravagant în centrul livingului. Totul mustește de feminitate, iar acum sunt sigură că nu trăiește niciun bărbat aici, așa că o părticică din mine, secretă și răutăcioasă, se bucură că și ea e singură la 40 de ani.

   Sophie îmi ia vinul din mână, fără să se uite la el, și îl bagă în frigiderul dintr-o bucătărioară cochetă care dă spre living. Toarnă pentru amândouă dintr-o altă sticlă și îmi face semn să mă așez pe unul din capetele canapelei de catifea purpurie, iar ea se ghemuiește în partea opusă, ca o felină.

   Canapeaua e atât de moale, încât dacă vreau să-mi țin picioarele așezate pe parchet, nu mă pot lăsa pe spate, așa că mă poziționez pe muchie, picior peste picior, trecând paharul de vin dintr-o mână în cealaltă.

   În ciuda nepăsării sale studiate, îmi dau seama că și ea e emoționată, tot punând întrebări în rafală: cum îmi câștig traiul, dacă îmi place ce fac, unde locuiesc, ce mai fac părinții mei, nelăsându-mi aproape deloc ocazia să îi pun și eu întrebări. O întreb totuși despre părinții ei, iar ea îmi spune strălucind că amândoi s-au stins cu niște ani în urmă. Am încercat să întreb mai multe, dar a trecut peste întrebările mele, simt în ea ceva casant, de care nu-mi aminteam. Pare tensionată, ca și când valul ei neîntrerupt de întrebări ar fi o modalitate de a ține conversația în direcția pe care și-o dorește.

   Când, în cele din urmă, nu mai are ce întrebări să pună, se așterne tăcerea, iar eu îmi storc mintea în căutarea unui subiect nou. Sophie se uită în jos, jucându-se cu paharul, într-o stare de incertitudine care nu-i e tipică.

   - Ce mă bucur să te văd, Louise, spune ea. Știi, chiar ai fost importantă pentru mine. Tu erai cea cu care puteam să... vorbesc, cred. Părea că îți păsa de mine în mod autentic, nu ca toți ceilalți. 

   Mai am puțin și rămân mută. Când eram la școală, prietenia noastră îmi părea un fel de stradă cu sens unic, în direcția mea. Ea era intrarea în cealaltă lume, cea care mă oprea să fiu Esther Harcourt. Deși acum îmi dau seama cât de mult avea nevoie de o acolită care să n-o critice, în acea perioadă eram așa de disperată să o păstrez, încât nu m-am gândit niciodată ce își lua ea din toată povestea asta.

   Încep să răspund, dar mă întrerupe, de parcă deja regreta ce a spus.

   - Așadar, ești entuziasmată de reuniune?

   Zâmbește, lăsând clar impresia că e conștientă de faptul că am aflat doar de curând.

   - Da, da, ar trebui să fie extraordinar, răspund eu. Abia aștept.

   - Știi că vine și Sam, nu? Am auzit de voi doi. Ce păcat.

   Așadar e la curent. Chiar crede sincer că e păcat? Niciodată nu am știut cu precizie dacă s-a întâmplat ceva între ea și Sam când eram la școală, iar o parte ridicol de adolescentă din mone și acum arde în focurile geloziei. 

   Mă privește pe sub sprâncene cu compasiune, emanând grijă prin toți porii.

   - O să fie puțin ciudat, nu crezi?

   - Nu, o să fie în regulă. A fost amiabil, dau eu replica, de parcă aș fi citit dintr-un scenariu. De unde ai aflat?

   - Ei, știi cum circulă genul ăsta de lucruri, a răspuns ea. Încă mă mai văd cu câțiva din vechea gașcă, Matt, Claire. Oamenii vorbesc. Ai un bebeluș, nu?

   - Da, am răspuns printre dinți. Avem un copil. Deși nu mai e chiar mic acum, are 4 ani.

   Dintr-odată, îmi doresc cu disperare să fi fost acasă, să mă opresc în fața ușii lui Henry, să mă uit prin fanta lăsată să văd dacă doarme, să intru și să-l sărut, să-i simt mirosul.

   - Ce dulce!

   N-ar fi avut cum să fie mai puțin interesată și, oricum Henry este ultimul lucru pe lume despre care aș fi vrut să vorbesc cu ea.

   - Dar Tim? Tim Weston? întreb, de parcă numele abia acum mi-ar fi apărut în minte. Te mai vezi cu el?

   Sophie îmi aruncă o privire dură.

   - Nu, nu l-am mai văzut de ani buni. De ce mă întrebi?

   - Ei, am observat că apărea și el pe Facebook ca participând la reuniune și știu că era prieten cu fratele lui Matt, așa că m-am gândit... 

   Pe post de introducere despre ceea ce voiam să vorbesc cu ea, episodul fusese un eșec grandios.

   Sophie se apucă să-i înșire pe toți cei care merg, punându-mă la curent cu viețile diverșilor oameni despre care nu mai știam nimic de 25 de ani.

   Cererea de prietenie din partea Mariei îmi face stomacul ghem, ca și când aș fi înghițit un cocoloș de paste crude, ceea ce mă împiedică să mă dedic complet conversației - nu că ar conta, pentru că abia dacă reușesc să mai strecor câte o vorbă. Îmi simt cumva respirația tăiată, tremurând, snetimentul ăla când știi că urmează o explozie în conversație, dar interlocutorul nu bănuiește nimic. Stau cu degetul pe cuiul grenadei, dar ea n-are nici cea mai mică idee.

   La un moment dat, discuția intră pe un făgaș mai liniștit și lansez bomba.

   - Sophie, există un motiv pentru care am luat legătura cu tine... ceva despre care trebuie să vorbim.

   - Da? spune ea cu un ton precaut, sorbind o gură de vin.

   - Am primit o cerere de prietenie, pe Facebook, cam stranie.

   Iau o scurtă pauză, ca să-mi ofer câteva clipe de normalitate. Odată ce spun asta și altcuiva... indiferent ce ei, e sfârșitul jocului. Lucrurile nu mai pot fi la fel.

   - Era de la Maria Weston.

   Nu cred că mi-am imaginat că o văd pe Sophie cum pălește, iar ochii i se măresc pentru o fracțiune de secundă, înainte să-și pună la loc masca ei calmă.

   - Ah, și tu ai primit-o? râde ea. De la fata care s-a înecat?

   Deci, nu numai mie mi s-a întâmplat. Faptul îmi dă o oarecare senzație de ușurare. Dar nici chiar Sophie nu poate fi atât de lipsită de inimă să râdă de asta. Singura explicație plauzibilă e că se preface, abordând un aer nonșalant, pe care îl ai când e vorba despre o fată cu care n-ai avut nimic de-a face, o fată a cărei viață nu s-a intersectat cu a ta niciodată.

   - Da, sigur, fata care s-a încet.

   Sună mai presant decât intenționasem, iar Sophie are o expresie de șoc, poate și puțină paimă, deși le ascunde rapid.

   - De aceea ai venit? spuse ea, râzând iar. E clar o glumă bolnavă, probabil de la cineva care merge la reuniune. Pun pariu că toată lumea a primit aceeași cerere.

   - Presupun, spun eu.

   E de fapt bănuiala de care m-am agățat în ultimele 4 zile, ca o victimă naufragiată de un fragment de epavă.

   - Dar cine ar face așa ceva? Și de ce eu? Nici măcar nu știam de reuniune când am primit cererea. Să reținem presupun că e evident.

   - De ce e evident? întreabă Sophie, ridicându-se de pe canapea și turnându-și un alt pahar de vin din sticla din bucătărie, fără să mă întrebe și pe mine dacă mai vreau. 

   Stă în bucătărie, sorbind din el, cu fața imposibil de citit la adăpostul umbrelor.

   - Știi, felul în care m-am purtat eu cu ea... și ce am făcut noi... continui eu bâiguiala. Deși aproape nimeni n-a știut. Nu-i așa?

   - Nu știu despre ce vorbești, Louise, abia dacă o cunoșteam.

   Își puse paharul pe suprafața de lângă ea cu un gest final.

   Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Am trăit în ultimii 25 de ani frământată de ceea ce făcusem și de ceea ce făcusem eu. Sigur că viața mea a continuat - am făcut studii, am lucrat, am făcut cumpărături, am gătit, am făcut mișcare, am fost prietenă, fiică, soție, mamă. Și, cu toate astea, în mintea mea, acest act de neiertat a zăcut acolo - strivit, înghesuit, făcut bucățele, dar mereu acolo. 

   Sentimentul de jenă pe care l-am trăit toată seara dispare și e înlocuit de mânie. Crezusem că voi putea să vorbesc cu Sophie despre asta.

   - Ba da, știi! Știi ce am făcut toți, i-am făcut viața un calvar. Și cum rămâne cu noaptea aia de la banchet?

   - Sincer, nu știu ce vrei să spui, zice ea cu ton ultimativ, mutându-se deasupra chiuvetei și punând pahar cu vin în cuvă. Uite, a fost extraordinat să te văd, dar mă tem că va trebui să punem punct serii. Oh! exclamă ea la auzul soneriei. Probabil că e Pete.

   - Cine? întreb eu confuză.

   - Pete - tipul cu care am întâlnire! rosti ea drept răspuns la fața mea lipsită de expresie. Îmi pare rău, dar așa știu că am zis, că bem un pahar, nu? Sunt sigură că ți-am spus că nu am cum să-ți ofer toată seara.

   Își verifică tenul în oglinda bogat ornamentată, care atârnă deasupra canapelei, își aranjează părul pe umeri și coboară ușor pe scări. 

   Stau pe canapea și simt cum îmi arde fața. Cum e posibil oare să mă facă în continuare să mă simt așa? Ar trebui să fiu furioasă din cauza obrăzniciei ei, dar, în loc de asta, mă simt jenată și prostuță. Aud vocea unui bărbat și pe Sophie râzând, apoi două perechi de pași care urcă scările.

   - Ea e prietena mea, Louise.

   - Oh, îmi pare rău că v-am întrerupt, spuse bărbatul, arătând jenat.

   Are 40 și un pic de ani, o înălțime medie, iar părul care încărunțește e tuns scurt. Nu e neapărat arător, dar are un aer relaxat, părând că se simte bine în propria piele și în propriile haine, îmbrăcat cu o pereche de blugi negri și o cămașă din denim albastru, sub un pulover lung și închis la culoare.

   - A, nu e nicio problemă, ea tocmai pleca, nu-i așa, Louise?

   Reușesc să mă ridic de pe canapea, roșie la față, luându-mi geanta într-o manieră inutil de stângace.

   - Da, nu vă faceți griji, îi spun, am stat la un pahar. Oricum, trebuie să ajung în altă parte. Mă bucur că v-am întâlnit.

   Îi ofer mâna pe care el o strânge prea mult.

   - Te conduc, spuse Sophie, ghidându-mă tranșant afară din cameră, pe scări.

   În hol, îmi dă haina și îmi deschide ușa.

   - Chiar a fost distractiv să ne vedem, spune ea cu entuziasm. Ne vedem la reuniune, presupun!

   Tonul ei e clar optimist, însă nu mă pot abține să nu observ că-mi evită privirea sub orice formă. Ne luăm un rămas bun scurt și mă trezesc singură pe stradă, și mai confuză decât eram înainte de a intra.

   Fac câțiva pași pe stradă și apoi mă întorc să privesc. 

   Prin geamurile colorate ale ușii de la intrare văd că Sophie nu a urcat imediat, ci stă cu spatele la ușă, sprijinindu-se, ca și când ar fi avut nevoie de un sprijin. A stat așa, complet nemișcată, pentru 30 de secunde, după care, cu o mișcare mândră a părului, a dispărut.

Capitolul 5

        Louise

  Mai 1989

      Sophie nu a pomenit nimic de Maria în următoarele săptămâni, așa că am făcut și eu ca ea și n-am spus nimic.

   Am văzut-o pe Maria la școală și uneori mai stăteam de vorbă cu ea, însă cuvintele Sophiei îmi alergau prin minte, așa că nu am lăsat lucrurile să ajungă prea departe. Am observat că Maria stătuse cu Esther Harcourt la prânz de vreo două ori, amândouă râzând în hohote, iar Esther arăta mai fericită decât era în clasele mici.

   După 3 săptămâni de la prima mea întâlnire cu Maria, mergeam pe culoar, pentru a mă așeza la coada de la masa de prânz, și am văzut-o stând singură la capătul cozii. Trebuia să mă alătur ei, doar dacă nu mă întorceam din drum și nu mă duceam deloc la prânz.

   Maria se uita drept înainte, așa că i-am atins brațul. Ea a tresărit și s-a întors ca arcul spre mine.

   - A, salut, spuse ea cu ochii strălucindu-i.

   - Bună, ce faci?

   - Bine, mersi. Mda, sunt OK.

   Sophie și Claire Barnes erau chiar în fața cozii, Sophie rădea cu capul dat pe spate, iar părul ei strălucitor îi flutura pe spate. Tot nu vorbea cu mine. Am simțit o înțepătură subită de mânie. De ce ar fi trebuit să stau singură în zilele în care ea nu catadicsește să stea cu mine.

   M-am întors spre Maria și i-am zâmbit. Când am ajuns la deserturi, Maria a luat o gogoașă, așa că am luat și eu una. A fost o adevărată eliberare să-mi iau ce voiam. Părea puțin stânjenită când am ajuns la tejghea, pentru că avea bonuri pentru mese școlare gratuite, dar m-am prefăcut că nu observ nimic.

   Până să sugerez eu să stăm în altă parte, Maria deja își pusese tava pe masa din spatele celei la care erau așezate Sophie și Claire, care stăteau cu Sam Parker și Matt Lewis. 

   Îi auzeam vorbind despre drogurile pe care le luaseră cu un weekend în urmă. Începuseră să meargă la niște petreceri rave la o fermă de lângă casa lui Claire Barnes unde, aparent, toată lumea luia ecstasy și speed. Nu sunt niciodată invitată la ele, nu că aș avea voie să merg orium. Cred că aș fi prea speriată să iau droguri, deși sunt puțin intrigată de ele.

   Maria și-a dat ochii peste cap.

   - Doamne, oamenii care iau droguri sunt atât de plistisitori, a spus ea, nesfiindu-se să vorbească cu voce tare. Nu mai sunt în stare să vorbească despre nimic altceva.

   Poate că a fost doar în capul meu, dar cred că am văzut cum spinarea lui Sophie devine mai țeapănă.

   - Ai luat ceva? a întrebat ea.

   - Am încercat iarbă, am spus eu într-o șoaptă puțin mai puternică decât un murmur. Nu a avut vreun efect asupra mea în afară de faptul că mi-a fost rău de la ea.

   - Și la mine la fel, a spus ea rânjind. După cum spuneam, plictisitor.

   Simțeam cum urmă din mine un hohot de râs și, în curând, nu ne-am mai putut abține și am început să chicotim, niciuna dintre noi neștiind de fapt de ce. Am văzut-o pe Sophie cum s-a uitat peste umăr de vreo două ori, însă nici măcar acest lucru nu m-a făcut să mă abțin.

   Când ne-am liniștit, Maria a spus:

   - Pot merge în oraș, dacă vrei. După școală. Nu mă ia fratele meu azi.

   A spus-o ca fiind în treacăt, dar îi simțeam tensiunea din voce.

  M-am uitat la Sophie, care își aruncase capul pe spate, râzând cu râsul ei artificial și puternic, și-l înghiontea pe Sam. El i-a luat mâna și i-a ținut-o la spate, zâmbind leneș și privind-o direct în ochi, în vreme ce ea se chinuia în zadar să se elibereze.

   - Mai bine vă găsiți voi 2 o cameră, spuse Matt Lewis.

   - Mi-ar plăcea, i-am zis Mariei.

   Uitasem că era prima zi de bâlci, iar după școală, piața, în loc să fie plină cu tarabe pline de tricouri din poliesteri și amestecturi de nuci, era acum o adevărată explozie de culoare și de lumini.

   Am hoinărit prin toate caruselurile, prin cacofonia iscată de muzicile în concurență, care se auzeau de la fiecare stand. Maria și-a cumpărat vată pe băț, mare cât capul ei, iar eu mi-am luat în măr caramelizat, dulceața puternicăă a învelișului, în timp ce dinții mei striveau stratul lucios de caramel, lăsând loc unui gust dezamăgitor, ca de lână, la interior.

   Pentru că nu era decât 4 după-amiaza, pe aproape toate caruselele și lanțurile nu erau decât copii, dar ne-am dat în Waltzers, cu un fel de scaune în formă de rinichi, care se roteau în jurul propriei axe când se întorcea caruselul. Ne-am dat jos împleticindu-ne, amețite și cu stomacul în gât, ținându-ne una de cealaltă, râzând până când n-am mai avut suflare.

   Era rece pentru mai, iar Maria a vrut ciocolată caldă, așa că am mers la Oven Door. Era comod și am prins locuri bune, la fereastră, stând într-o tăcere camaraderească, uitându-ne pe stradă. Tocmai mă pregăteam să iau o mușcătură din prăjitura mea cu ceai, când am văzut-o făcând piruete să ocoloească noroiul de pe caldarâm, de mână cu Matt Lewis și Sam Parker.

   În mod normal, aș fi fost supărată s-o văd în oraș fără mine, mai ales cum se dădea bine pe lângă Sam, încă pentru că eram cu Maria, nu mai părea să conteze. De fapt, amândouă am râs de ea, despre cât de ușuratică era.

   După ce ne-am terminat băuturile, am mers spre Top Shop. Maria a încercat să mă convingă să intru într-o fustă mini de un roșu aprins, dar care ar fi arătat groaznic pe mine. A probat o pălărie cu boruri mici, foarte cochetă, dar despre care a zis că o face să arate ca Michael Jackson. 

   Când am ieșit, râzând în continuare, am dat iar peste Sophie, care stătea pe o bancă flancată de doi băieți. De data asta, ne-a văzut.

   - Salut, voi două! râse ea disprețuitor. Vă distrați?

   Era cât pe ce să mormăi ceva, însă Maria a rostit veselă, dar cu un ușor ton tăios:

   - Da, mersi. Tu?

   Sophie arăta complet surprinsă, apoi a rânjit.

   - Da, sunt bine, spuse ea, trecându-și cu nonșalanță brațele peste umerii lui Matt și ai lui Sam. Mă distrez copios.

   Maria a ridicat din sprânceană și a zis:

   - Da, așa și arată. Ei, bine, dacă așa îți place ție să te distrezi, știu ce spune asta despre tine... Hai, Louise, să mergem.

   M-a prins de umăr și m-a tras în direcția casei ei, care, după cum descoperiserăm mai devreme, era pe drumul către a mea.

   Imediat cum am ieșit din raza lor vizuală, m-am întors spre ea, jumătate admirativă, jumătate înspăimântată.

   - De ce ai spus lucrurile alea?

   - Ei, haide, Louise, e o vacă. Îmi pot da seama de asta și sunt doar de câteva săptămâni aici. Merită tot ce i se întâmplă. Te folosește doar ca să se simtă ea mai bine. Are nevoie de cineva care să-i soarbă cuvintele, cineva cu care să stea în zilele în care Claire decide s-o ignore. Am văzut cum se poartă cu tine. Într-o zi e grămadă pe tine, iar în următoarea te ignoră complet. Și flirtează în mod intenționat cu băiatul despre care știe că îl placi.

   - Ce vrei să spui? am întrebat, simțind cum roșesc până în vârful firelor de păr, încercând să mă fac că nu pricep.

   În mod clar, nu prea reușisem să ascund ce simțeam pentru Sam. În același timp, nimeni nu se luase de prietenia mea cu Sophie înainte. Și prespun că, într-un fel, am știut mereu că era puțin... inegală, dar am crezut că era prețul pe care trebuia să-l plătesc ca să fiu prietenă cu cineva popular.

   - Ei, hai, nu sunt chiar atât de proastă. Îți place Sam Parker, nu? Și dacă eu sunt în stare să-mi dau seama, atunci cu siguranță că ea știe.

   - Mă urmărești sau cum? Bine, poate că îmi place de el, am recunoscut. Dar numai în acel fel în care știi că n-o să se întâmple nimic niciodată. Cred că oricum Sophie îl place și ea, nu cred că o face ca să se răzbune pe mine. E potrivită pentru el, sunt buni unul pentru celălalt. Nici într-un milion de ani n-ar vrea el să iasă cu mine.

   - Ba poate că ar vrea.

   - Nu, serios. Băieții ca el nu ies cu fete ca mine, pur și simplu așa stau lucrurile. În cel mai bun caz, poate că am ajunge prieteni. Dar nici măcar asta nu am, nici nu cred că știe că exist.

   - Atunci poate că e momentul să schimbi asta, spuse ea. Nu ai de unde să știi dacă nu încerci.

   Am schimbat subiectul. Cu siguranță că până și o fată nouă își poate da seama că Sam e din altă ligă cu totul, chiar dacă până acum nu am avut curaj decât să-i zâmbesc.

   Am râs mult în drum spre casa ei, în timp ce Maria îm spunea observațiile ei viclene în legătură cu diverși elevi din anul nostru, de la școală. Pentru cineva care nu era decât de câteva săptămâni în școală, erau foarte corecte, identificând slăbiciunile, nesiguranțele și absurditățile oamenilor care, pentru ochiul meu necritic, păreau grozave. 

   A ezitat câteva momente în fața porții de la intrare, părând cufundată în gânduri.

   - Vrei să... vrei să intri puțin?

   Înăuntru, carpeta din hol avea nevoie de un aspirator și era zdrențuită pe margini, și se mai simțea și un vag miros de slănină. Tapetul se cojea și am observat că balustrada de la scări fusese îndepărtată, rămânând un șanț adânc în perete.

   Era o liniște profundă, dar când Maria a strigat, mama ei a ieșit din bucătărie ștergându-și mâinile pe un șervet într-o stare deplorabilă. Asemănarea dintre ele era izbitoare: părul le era lung, subțire și șaten, cumva între drept și ondulat, ochii asemenea unor iazuri căprui, în care strălucesc reflexe aurii și verzi.

   - Bună, eu sunt Bridget! se recomandă ea.

   Întotdeauna m-am simțit puțin ciudat să le spun părinților prietenilor mei pe nme, așa că, în general, evit să-i numesc în orice fel.

   - Ce plăcut să întâlnesc prieteni de-ai Mariei. Bine ai venit!

   A deschis larg brațele într-un gest exagerat, cu șervetul profilându-se pe perete.

   - Așadar, cine ești tu?

   - Louise, bună.

   - A, Louise! Da, am auzit multe despre tine.

   I-am aruncat o privire Mariei, întrebându-mă ce îi spusese oare.

   - Nu vrei să stai la o ceașcă de ceai? De fapt, stai la cină.

   Începeam să mă sit ușor sufocată și eram gata să inventez o scuză, când Maria m-a apucat de braț.

   - Mamă, ești jenantă. Hai, Louise, să mergem la mine în cameră.

   - Vreți să vă aduc niște ceai și biscuiți? a strigat în direcția noastră Bridget, în timp ce Maria mă grăbea pe scări.

   - Nu, mama, nu vrem nimic.

   Maria a închis ușa după ea și s-a aruncat pe pat. Zugrăveala de pe pereți era scorojită și covorul părea să nu fie pe dimensiunea camerei, dar Maria, în mod evident, făcuse tot ce-i stătuse în putință: acoperise patul cu o cuvertură indiană, acoperise și zonele cele mai degradate de pe pereți cu postere cu lucrări de Salvador Dali și umpluse etajera albă cu cărți.

   - Scuze pentru mai înainte.

   - Stai liniștită, i-am spus, lăsându-mă și eu pe pat, lângă ea. Se... poartă mereu așa cu prietenii tăi?

   - Nu făcea așa înainte. Înainte... mă rog, înainte de ceea ce s-a întâmplat la fosta mea școală, era în regulă. Adică, e încă în regulă. Doar că... of, nu contează.

   Maria răsfoia un manual de matematică pe pilota cu linii roții și gri, al cărei cearșaf începuse deja să aibă scame de la repetatele spălări.

   - Ce este? Poți să zici, nu voi spune nimănui, dacă nu vrei să se știe.

   - Nu vreau acum să iau iar de la capăt povestea. Nu mi-a fost deloc bine când s-a întâmplat. După cum ți-am zis la prânz în ziua aia, a fost așa de rău, încât a trebuit să schimbăm școlile și casa. A fost groaznic pentru mine, firește. Dar, pentru mama a fost și mai greu. Mi-a spus la un moment dat că există o zicală, ești atât de fericit, cât este cel mai nefericit copil al tău. Iar dacă e adevărat, atunci ea a fost al dracului de nefericită.

   S-a așternut tăcerea pentru o vreme. Era clar că Maria nu avea de gând să mai spună ceva despre întâmplare, așa că am schimbat subiectul, spunându-i despre profesori și ciudățeniile lor, punând-o la curent cu bârfele din școală, despre cine se vede cu cine.

   Eram la ea în cameră de o oră, după cum a subliniat Bridget când a adus ceaiul și digestivele cu ciocolată, nedorite de altfel. A stat prea mult în ușă, privindu-ne pe mine și pe Maria cum râdem împreună, invitându-mă iar să rămân la cină, lucru pe care l-am refuzat, pentru că știam că ai mei mă așteaptă.

   Mi-am luat rămas bun de la Maria pe prag. Simțeam acea senzație de arsură în stomac, ca atunci când râzi prea mult. Am realizat șocată că nu mi-am făcut griji despre ce vorbesc toată după-masa. Nu am stat să-mi întorc pe toate părțile orice vorbă înainte să-mi iasă pe gură, ca să examinez potențialul ei de a mă face de râs, așa cum începusem să fac cu Sophie.

   În timp ce mergeam pe aleea din fața casei, aproape că m-am ciocnit cu un băiat cu tenul închis, îndeat, cu aceiași ochi ca ai Mariei și ai mamei ei. Nu s-a prezentat, ci doar m-a privit suspicios.

   Am zâmbit, simțindu-mă agitată fără vreun motiv și am ieșit pe poartă. Nu m-am întors, dar puteam să-i simt privirea care parcă îmi ardea ceafa, pe toată porțiunea de mers a străzii, până am ajuns la colț.

   În acea seară, mai târziu, eram în camera mea, prefăcându-mă că-mi fac lecțiile, când a sunat tlefonul. Am ridicat receptorul aparatului de pe holul de la camera mea.

   - Alo?

   - Lou? Sunt Sophie.

   Vocea ei suna blând și ezitant, total diferită de încrederea stridentă pe care o afișase mai devreme în oraș. Pentru o clipă am crezut că are de gând să-și ceară scuze. Am alunecat de-a lungul peretelui până m-am așezat pe dușumea, cu genunchii strânși sub bărbie, răsucind firul telefonului în jurul degetelor.

   - Eram îngrijorată. Aproape că nu mai stai deloc cu mine și cu fetele.

   Fetele? Sophie este singura dintre ele care îmi arată puțin interes. Celelalte abia dacă știu că exist, în afară de cazurile când vor să copieze vreo temă de la mine.

   O parte din mine voia să își ceară scuze imediat, ca lucrurile să fie din nou ca înainte. Dar încă auzeam vocea Mariei în minte, încă aveam iluzia încrederii pe care mi-o dăduse o după-amiază petrecută cu ea.

   - Ce vrei să spui? Tu nici măcar nu ai mai vorbit cu mine la școală.

   - E foarte nedrept, spuse ea cu o voce rănită. Tu ești cea care mă tot ignoră. Nu aveam cu cine să merg azi în oraș. Claire s-a purta ca o vacă în după-masa asta cu mine. Te-am căutat peste tot.

   - Dar erai cu Matt și cu Sam! Mie îmi păreai foarte fericită!

   - A, ăia doi. Am mers cu ei doar pentru că nu aveam cu cine altcineva să stau. Însă tu cu siguranță aveai aerul că te distrezi.

   - Da... chiar așa și era.

   Hotărârea mea se cam surpa. Oare chiar era supărată? Oare citisem eu greșit toată situația?

   - Dar evident... dacă știam că vrei să vii cu noi, puteai să vii.

   - Nu știu dacă aș spune „cu noi”, zise ea atent, voiam să merg cu tine.

   - Dar Maria ce are? E chiar drăguță.

   - Sunt convinsă că e în regulă, deși, scuze, dar chiar a fost nepoliticoasă cu mine în după-masa asta. În aceeași ordine de idei, tu ce știi de fapt despre ea? De unde a apărut așa, brusc? Lucrurile pe care le-am auzit despre ea... ei, bine, nu e cazul să bârfesc. Dacă vrei să fii prietenă cu ea, sigur că e decizia ta. Dar nu îți lași baltă prietenii vechi, Louise, altfel, riști să-i pierzi. Dacă nu ești atentă, o să sfârșești precum Esther Harcourt.

   Sophie a scos un chicotic ușor, dar îngrijorat, arătând că, deși glumea, era un grăunte de adevăr în ceea ce spusese.

   - Normal, tu decizi cu cine îți petreci timpul, dar dacă aș fi în locul tău, m-aș gândi mai bine cui îi sunt loială.

   După ce am închis, am stat pe jos timp de câteva minute, cu mâna tot pe telefon.

   Mă gândeam la ce presupune s-o înfrunt pe Sophie și ce implica lucrul acesta în materie de socializare: petrecerile și dormitul la alte prietene, simțeam că sunt pe cale să fiu invitată la aceste avenimente, și cât de mult îmi doream asta. M-am întrebat dacă eram gata să dau cu piciorul tuturor acestor lucruri pentru o persoană care îmi plăcea foartemult, dar pe care abia o cunoșteam, care ar putea să ajungă singura mea prietenă.

   A doua zi, la școală, nu am avut nicio oră cu Maria în cursul dimineții. În pauză, am mers direct din laboratorul de biologie în bibliotecă și am stat acolo 20 de minute, prefăcându-mă că citesc o carte despre Anglia anglo-saxonă.

   Aveam de gând să sar peste masa de prânz, dar Sophie m-a prins când mă întorceam de la bibliotecă și m-a târât cu ea la cantină.

   Cartoful meu copt era uscat și când m-am dus să-mi pun puțină mâncare de fasole, am văzut-o pe Maria cu colțul ochiului, cu câteva persoane în spatele meu, la rând. Am plătit și Sophie m-a cărat ferm după ea la masa din colțul din stânga, așezându-se lângă mine, cu mâna ei pusă în chip protector peste brațul meu.

   Mai degrabă simțeam decât vedeam că Maria vine din spate. Și-a pus mâna pe scaunul din fața mea, însă Sophie o aștepta pregătită.

   - Scuze, locul ăla e ocupat, a zâmbit ea radios.

   - Nu pare ocupat, spuse Maria. Mie îmi arată complet gol. Doar în afară de cazul când vreuna dintre prietenele tale extrem de slabe stă acolo și a reușit să slăbească atât de mult, încât n-o mai vede nimeni.

   S-a uitat la mine, sperând să vadă un zâmbet sau cel puțin o privire de recunoaștere, însă îmi fixam tava, extrem de concentrată, plimbându-mi degetele peste umflăturile în relief din plastic maro de parcă ar fi fost alfabetul braille, iar eu, oarbă.

    - Îl păstrez, spuse Sophie. Pentru o prietenă.

   Accentul pe prietenă nu putea fi mai clar.

   Maria a mai riscat o privire scurtă spre mine, dar ochii mei erau lipiți de tavă.

   - Bine, OK, înțeleg, spuse ea luându-și tava și mergând la cea mai depărtată masă cu putință.

   Când am ieșit din cantină, m-am uitat la ea. Abia dacă se atinsese de mâncare, iar ea era aplecată asupra manualului de matematică, palidă și uitându-se aproape în gol. Am văzut că și Esther Harcourt o privea de la altă masă, la care stătea singură, cu o carte necitită în mână.

Capitolul 6

       Catherine

   Octombrie 2015

       Catherine se teme că se va întâmpla din nou. Aproape că simte. El începe să se retragă iar.

   A primit cu o zi înainte, încursul dimenii, un telefon cu număr ascuns (întâmplarea făcea ca ea să fie în apropierea telefonului, în bucătărie, când a început să sune). El a spus că e de la muncă, dar ei nu sunau sâmbăta. S-a dus la etaj, iar când a coborât, arăta straniu, i se citea frica în ochi. Nu îl văzuse niciodată înspăimântat până atunci. A spus că e bine, dar nu era. Nu era. Iar ea știa asta. Îl știa prea bine.

   Nu vrea să recunoască în sinea sa, dar începe să se teamă de el, să îi fie chiar frică, nu să pretindă, ca într-un joc. S-a gândit că poate lucrurile se vor îmbunătăți dacă vor avea un copil, iar el avea să aibă certitudini în ceea ce o privește, însă fusese și mai rău. Ultima oară a fost cel mai rău. Încă mai are urme pe ea, sub haine, unde nu le vede nimeni.

   Catherine gătește o friptură pentru prânzul de duminică și, în timp ce stau la masă, nu lasă nicio clipă să se scurgă în tăcere. Trăncănește veselă, forțându-l să participe la discuție. O introduce și pe Daisy în scenetă, în timp ce fetița molfăie una după alta feliuțe de morvoc, apoi le scuipă pe jos.

   Se simte vulnerabilă, ca o pojghiță subțire de gheață pe o băltoacă. Nu trebuie decât un singur pas ca să crape și să se facă bucăți.

   Catherine trebuie să facă eforturi și mai mari. A reușit întotdeauna până atunci. Trebuie să-și păstreze familia laolaltă, oricât de greu ar fi. Asta e tot ce contează.

Capitolul 7

      Louise

   Octombrie 2015

      Se întâmplă din nou, luni dimineața, după 3 zile de la vizita de la Sophie, de acasă.

   Afară, e una dintre acele zile însorite de toamnă, când ai impresia că vara încă nu a plecat. Lumina se filtrează prin ușile cu glasvand, încălzind blatul mesei unde mă chinui să mă concentrez la muncă.

   Am multe de făcut de făcut azi, dar nu mă pot concentra, verificând periodic Facebookul, temându-mă de acea clipă anume. Când primesc notificarea că am un mesaj pe Facebook de la Maria Weston, aproape că nu-mi pot mișca suficient de repede mâinile, iar degetele umblă disperate pe taste în graba mea de a ajunge la mesaj.

   „Chiar credeai că o să scapi basma curată? Că o să dispar în liniște, fără niciun scandal? Nu te porți așa cu cineva și apoi trăiești bine mersi în liniște și pace tot restul vieții. Lucrurile astea lasă cicatrice adânci, Louise. Întreab-o pe Esther Harcourt.”

   Stau pentru câteva clipe înmărmurită, cu inima bătându-mi năvalnic, citind mesajul iar și iar, de parcă ar conține anumite indicii despre cine face asta și de ce.

   Întreab-o pe Esther Harcourt.

   Am văzut-o pe Esther la un moment dat prin oraș, după ce se întâmplase ce se întâmplase. Mi-a ocolit privirea, de parcă nu voia să se contamineze de vina mea, de parcă ar fi putut să se îmbolnăvească de la rușinea mea ca de o boală contagioasă. Nici măcar nu cunoștea adevărul - dacă l-ar fi știut, probabil că nu s-ar fi limitat doar să privească în altă parte.

   Era singura persoană cu care Maria mai vorbea în acele ultime luni înainte de banchet.

   Tastez numele ei în câmpul de căutare, dar nu e pe Facebook. Înăbuș imediat acea parte adolescentă a creierului meu, care concluzionează imediat că nu are niciun prieten. După ce epuizez această listă, încerc s-o caut pe Google, ceea ce îmi întoarce o listă de rezultate. Linkedin e primul, și e ea. E avocată, încă trăiește în Norfolk.

   Poza ei de profil arată că a îmbătrânit frumos, de fapt, arată de 1 milion de ori mai bine decât în timpul școlii. Ochelarii ca niște funduri de sticlă a fost înlocuiți cu rame elegante de designer, iar acea masă informă și ciufulită de păr, ca de șoarece, a adolescentei Esther, devenise acum o coamă deasă, strălucitoare, de culoare castanie.

   E asociată la una dintre cele mai mari firmă de avocatură și lucrează. Pare a fi o specialistă apreciată, ține prelegeri la conferințe, scrie lucrări și probabil e invitată la școala ei pentru a șine discursuri motivaționale. 

   Am crezut că, atunci când am câștigat recent premiul pentru design de interior și am apărut în ziarul din Sharne Bay, mă vor invita să vorbesc, dar nu s-a întâmplat nimic în acest sens.

   Acum, că știu unde lucrează Esther, pot s-o sun sau să-i scriu, dar nu pot să alung amintirea acelei clipe, când ni s-au intersectat privirile, iar ea și-a întors fața. O idee nebunească îmi trece prin cap și pun mâna pe telefon.

   După două minute Serena Cooke are fixată o întrevedere cu doamna Harcourt pentru a-și face testamentul. Mi-au luat datele și apoi au încercat să mă repartizeze la altcineva, dar am insistat. În mod normal, ar fi trebuit să aștept, dar cineva a anulat în ultima clipă pentru mâine dimineață.

   Probabil că mă va recunoaște imediat, dar măcar nu va avea timp să se pregătească și nu poate refuza să mă vadă.

   A doua zi dimineață, suntem în picioare devreme. Henry merge mereu la clubul de breakfast de la școală, marțea, așa că eu pot lucra, dar azi îl duc puțin mai devreme decât de obicei. Stă la masa din bucătărie în pijama, mâncând cereale, cu ochii lipiți și roșu în obraji.

   Mă aplec să-l sărut, în timp ce trec în revistă în minte lucrurile pe care am nevoie să mi le amintesc ca un fel de mantră: ghiozdanul pentru cărți, cutia cu mâncare, sticla cu apă, cartea de citit, scrisoarea pentru excursia cu școala.

   - Mami, spune Henry între două înghițituri.

   - Da, răspund absentă și încă adunând lucrurile de care avem amândoi nevoie azi.

   - La școală, ieri, Jasper și Dylan nu au vrut să se joace cu mine.

   Mă așez lângă el, abandonând lista mentală.

   - Ce vrei să spui? întreb eu cu inima strână.

   - Am vrut să mă joc cu trenul cu ei în orele libere, dar ei n-au vrut. Le-am tot spus, dar ei au vrut să se joace afară.

   - Nu poți să-i faci pe prietenii tăi să facă numai ce vrei tu, Henry. Pare mai degrabă că ei voiau să se joace altceva, nu că nu voiau să se joace cu tine.

   - Nu, mami. Nu au vrut să se joace cu mine. I-am tot rugat. Jasper a zis că tot ce vreau să fac eu e să mă joc cu trenulețele. A zis că sunt plictisitor.

   Își lasă jos lingura și sare în poala mea, îmbrățișându-mă și cu brațele și cu picioarele, cu fața lui pierbinte îngropată în gâtul meu. Inima îmi arde de iubire pentru el și încerc să nu-mi examinez prea sistematic ce simt acum pentru Jasper și Dylan. În fond, au doar 4 ani.

   - Nu pot să stau cu tine azi?

   Cuvintele sună înăbușit, dar speranța din ele nu poate fi confundată cu nimic altceva.

   Vina mă cuprinde ca într-o menghină. Îmi justific respingerea acestui plan, spunându-mi că nu pot da naștere unei situații în care, de fiecare dată când ceva nu merge pe placul lui la școală, să-i dau voie lui Henry să stea acasă. Însă adevăratul motiv este nevoia mea de a afla ce se întâmplă cu cererea de pe Facebook, și e mai puternic decât orice altceva.

   Îl dezlipesc pe Henry de mine și reușesc să-l conving să se îmbrace, promițându-i că o să mă joc eu cu el cu trenulețele când ajungem acasă în această după-amiază.

   - Mult, mult? întreabă el suspicios.

   - Cel mai mult, îi promit eu.

   Îl las la clubul de brakfast și demarez spre est, sub un cer plumburiu.

   După ce am ajuns, sunt introdusă într-o casă georgiană atent reconvertită și sunt rugată să aștept într-o sală elegantă cu parchet din lemn lustruit și cu mobilă stil, tapițată imecabil. E ca și când ai fi într-un film american care își imaginează cum ar arăta o firmă englezească de avocatură.

   Speram să am câteva momente să mă obișnuiesc cu situația, să-mi găsesc direcția, dar imediat cum sunt condusă de către eleganta secretară, e clar că jocul a ajuns la final.

   Esther își înalță capul cu un zâmbet de întâmpinare care într-o secundă a și dispărut și, din spatele ochelarilor cu rame baga, ochii ei dezvăluie șocul. Așteaptă ieșirea secretarei, înainte să vorbească și, în momentul în care începe, vocea ei e directă și neprietenoasă.

   - Nu ești Serena Cooke.

   - Nu, evident. N-... N-am fost sigură dacă ai vrea să mă vezi.

   - Presupun că nu ai venit aici ca să-ți faci testamentul.

   - Nu.

   - Atunci, ce cauți aici?

   Încă stau lângă ușă, pentru că nu am fost invitată să mă așez. Îmi aranjez părul în spatele urechilor într-un mod excesiv și inutil, un obicei pe care îl am din copilărie.

   Ceva din gest probabil că i-a activat o amintire lui Esther despre zilele în care alergam de capul nostru, pline de noroi, prin pădurile din apropierea casei ei, pentru că fața i se îmblânzește o idee și face un gest spre scaunul îmbrăcat în piele din fața biroului ei.

   Mă las recunoscătoare pe el.

   - Nu aveam unde să mă duc altundeva.

   Esther ridică o sprânceană.

   - S-a întâmplat ceva.

   Ridică și a doua sprânceană. Trag aer adânc în piept.

   - Am primit o cerere de prietenie pe Facebook. E de la Maria Weston.

   Empatia care, în ciuda dorinței ei, a fost răspunsul natural al lui Esther în fața neliniștii mele evidente, este înlocuită imediat de uimire și de încă un lucru pe care nu-l pot identifica. E frică oare?

   - De la Maria? Dar asta nu e posibil.

   Nu e obișnuită să-i fie zdruncinată expresia, îmi pot da clar seama.

   - Nu, știu că nu e. Dar, ei, bine, s-a întâmplat. Mă întrebam dacă... tu știi ceva despre asta sau dacă poți să mă ajuți să fac puțină lumină?

   - De ce Dumnezeu aș ști eu despre asta? spuse ea roșind. Nu am obiceiul să înființez pagini de Facebook pentru prieteni din timpul școlii, care au murit de mult.

   - Nu, sigur că nu, nici nu m-aș fi gândit la așa ceva. Doar că... am primit un mesaj ieri. De la aceeași persoană. Mă lași să ți-l arăt?

   Dă din umeri de parcă ar zice că nu are încotro, așa că îi dau telefonul. Își strânge buzele în timp ce citește, de parcă ar fi vrut să-și oprească vorbele. Apasă pe ecran și expresia i se îmblânzește. Trage aer adânc în piept și știu că se uită acum la fotografia Mariei.

   - Ce crezi că înseamnă asta, partea în care să te întreb pe tine?

   - E evident, nu? Și eu, și Maria am suferit de pe urma celor care ne agresau. Cine a scris lucrurile astea cunoaște bine faptele.

   Încep să protestez, dar mă întrerupe.

   - Știu, știu că tu nu ai făcut-o niciodată. Tu doar m-ai aruncat la coșul de gunoi în momentul în care am început liceul, și n-ai mai vorbit niciodată cu mine. Dar nu cred că există vreun alt termen pentru ceea ce i-ați făcut Mariei, tu și Sophie, nu?

   Sunt stacojie de rușine. Nu mă pot uita în ochii ei.

   - Nu ar fi trebuit să vin, spun eu cu privirea în pământ. Cred că aveam nevoie să vorbesc cu cineva despre asta, Sophie n-a fost de niciun ajutor, așa că m-am gândit că poate tu ai putea să... să mă ajuți, mă gândeam.

   - Ai vorbit cu Sophie Hannigan despre asta? Încă te mai ții după ea? 

   Esther mi-a lăsat impresia că, dacă răspund afirmativ, mai jos de-atât nu mă puteam coborî în ochii ei.

   - Doamne, nu, nicidecum, nu de când eram la școală. Am dat de ea la fel.

   - Văd că ai fost tare ocupată.

   Mă opresc, încercând să-mi dau seama cum să trec de obstacolele pe care Esther le-a ridicat încă din momentul în care am intrat în cameră.

   - Uite, știu că m-am purtat rău cu Maria.

   Esther pufnește disprețuitor.

   - OK, mult mai rău de atât. Acum, când mă gândesc, mi-e atât de rușine, parcă aș fi altcineva, nu-mi vine să cred că eu, cea de acum, m-am putut purta vreodată așa. Nu trece zi fără să mă gândesc la Maria. Dar nu pot schimba ce am făcut.

   Doamne, chiar îmi doresc s-o pot face. Și mai rău este că Esther nici măcar nu știe ce am făcut cu adevărat.

   - Pot doar să controlez persoana care sunt acum. Ceea ce nu înțeleg este de ce se întâmplă lucrul ăsta acum. E legat de reuniune? Să tulbure mințile oamenilor?

   - Se face reuniunea?

   Masca lui Esther alunecă și vorbi înainte de a-și schimba expresia feței pe care vrea s-o văd eu. Pentru o clipită, văd pe fața ei emoțiile pe care le-am trăit când am auzit de reuniune: dezamăgire, rușine, ură de sine. Spre deosebire de mine, ea nu e singură, așadar se recompune rapid.

   - N-aș merge nici dacă m-ai plăti. Nu te duci, spre, nu?

   - Mă gândeam să merg, am mormăit eu.

   De ce mă simt așa de rușinată? De ce încă sunt legată de eul meu adolescentin, de locul meu în acel univers antic?

   - Încă te confuzi, Louise? Doamne, chiar n-ai făcut niciun progres?

   - Uite ce e, s-o lăsăm baltă, am spus eu, dornică să scap de ea. În mod clar, nu poți să mă ajuți. Sau nu vrei.

   Fața ei se îmbunează.

   - Nu e că nu vreau, pur și simplu nu știu nimic despre asta. Nu am văzut pe nimeni din școală din ziua în care am plecat de acolo. Nu în mod deliberat. Fii atentă, lasă-mi numărul tău, dacă îmi trece ceva prin cap, îți dau de veste.

   - Mulțumesc, îi spun eu încet, scriind numărul pe post-itul întins spre mine.

   Își privește mâinile, care sunt strânse în pumni, apoi am impresia că își înfige unghiile în palme.

   - Probabil că a fost un șoc groaznic să primești cererea aia. Să-i vezi fotografia.

   - Da. Probabil că a fost făcută cu puțin timp înainte să... știi.

   Nu prea mai e nimic altceva de zis, așa că plec cu intenția de a mă duce direct acasă. Însă fără să mă gândesc, fac dreapta, la o intersecție și un viraj în ac de păr și, înainte să-mi dau seama, suburbiile din Sharne Bay încep să defileze în jurul meu.

   În timp ce conduc printr-o zonă dureror de familiară și totodată șocant de nouă, mintea îmi redă iar întâlnirea cu Esther. Ceva nu-mi dă pace și, în timp ce automat am intrat într-o curbă care mi-a permis să merg pe drumul pe care se află fosta școală, realizez despre ce e vorba: acea scurtă clipă în care chipul i-a fost traversat de frică.

   De ce i-ar fi frică? Dacă cineva îmi joacă o farsă sinistră ca să se răzbune într-un fel, atunci Esther nu are de ce să se teamă. Era singura persoană care a fost mereu bună cu Maria. Și nu are de ce să se teamă de ceva din partea Mariei. Maria s-a înecat acum 25 de ani.

   Nu-i așa?

Capitolul 8

        Louise

   Mai 1989

       Am mers la o petrecere la Matt Lewis, cu o seară înainte. Nu fusesem niciodată invitată până acum, însă Sophie mi-a zis că el i-a spus că ar trebui să vin în mod clar. Părinții lui sunt plecați în weekend și se pare că nu-i deranjează dacă el dă petreceri.

   Am văzut-o pe mama lui la un eveniment dedicat părinților. Începuse să vorbească cu mama, în timp ce-l așteptam pe domnul Jenkins, iar contrastul era amuzant: mama lui Matt, cu bijuteriile ei scumpe, cu machiajul impecabil, într-un costum sport, cu pantalonii de un albastru electric, radiind șarm și încredere de sine, iar mama, în fusta ei obișnuită, și cu pardesiu bej, cu o gentuță caraghioasă în poală, încercând cu disperare să-și susțină partea sa de conversație.

   M-am schimbat la Sophie și ne-am uitat la emisiunea Blind Date, la televizorul de la ea din cameră, în timp ce ea îmi aranja părul. Mama nu mă lasă niciodată să mă uit la emisiunea asta acasă.

   Mi-am cărat practic întreaga garderobă la ea și am probat totul în fața oglinzii mari din dormitorul ei. Sophie scotocea prin teanc, dându-mi lucruri pe care să le pun pe mine.

   - Ia încearcă asta, spuse ea, aruncându-mi o rochie scurtă de catifea neagră.

   - N-o să încap niciodată în ea, am protestat eu.

   - Ba o să încapi, a spus ea ținând-o ca să intru în ea și să o trag în sus, pe șolduri.

   M-a luat de umeri și m-a întors.

   - Ah, nu cred că pot să o închei până sus. Aș încerca, dar nu vreau să o rup.

   M-am extras cu chiu cu vai din rochie, iar fața îmi ardea.

   - Poate asta? a sugerat ea, ținând în mână o fustă roșie. E drăguță și e mulată. Poate cu acel tricou lung, bleumarin, deși s-ar putea ca și asta să fie puțin strâmtă.

   - Stai liniștită, aș purta mai degrabă ceva de la mine.

   - Aaa, serios? OK, dădu ea din umeri și își trase fusta roșie, netezind-o pe șolduri, întorcându-se pentru a-și contempla critic abdomenul perfect în oglindă.

   - Cum ți se pare? Prea strâmtă?

   Am sfârșit purtând negru din cap până în picioare, pentru că mă făcea să arăt mai slabă și pentru că nu voiam să ies prea mult în evidență sau să nu arăt bine. 

   Sophie avea o sticlă ascunsă în dulap, din care am tot băut în timp ce ne pregăteam. Era o amestecătură de băuturi furate din barul mamei ei: gin, rom, votca, o chestie galbenă și ciudată pe care o cumpărase mama ei în vacanță și ceva Coca-Cola, ca să-i dea un gust mai bun.

   Casa lui Matt era în acea zonă rezidențială în care toate casele noi și mari fuseseră construite astfel încât să arate ca niște căsuțe de la țară, însă supradimensiunate, dintr-o epocă de mult apusă.

   În timp ce ne apropiam, deja auzeam bașii puternici ai muzicii, și mulți alții se îndreptau în aceaași direcție. Luminile străluceau prin toate ferestrele, când pășeam noi pe alee. Grupuri de băieți și fete ieșeau din casă înspre grădina din față, care era deja plină de mucuri de țigări, pahare goale și sticle. Ușa din față era ușor întredeschisă și ne-am strecurat înăuntru, într-un hol mare, cu podeaua din dale albe și negre. O scară largă ducea la etaj, în dreapta noastră, iar în stânga ei era un coridor care dădea spre bucătărie.

   Niște băieți pe care nu-i mai văzusem niciodată au salutat-o pe Sophie, în timp ce ne făceam loc prin mulțime spre bucătărie, care era mare și unde era foarte cald. 

   Matt stătea la masa imensă din stejar, rulând un joint, iar Sam Parker era așezat în dreapta lui.

   - Soph! a strigat Matt. Ai ajuns!

   - Desigur, spuse ea, aplecându-se să-i îmbrățișeze pe amândoi. Salutare, băieți!

   Nu știu dacă a fost doar în capul meu, dar mi s-a părut că mâna ei a stat puțin mai mult pe umărul lui Sam, decât pe umărul lui Matt.

   Matt s-a uitat nesigur la mine și a dat din cap.

   - În regulă?

   - Bună, am mormăit eu, roșind.

   În mod clar, nu avea nici cea mai vagă idee ce căutam eu acolo, dar știam că sunt protejata lui Sophie, un zid strălucitor din titan, alcătuit în întregime din popularitate și frumusețe.

   - Bea ceva, spuse Matt, făcând semn cu mâna spre blatul de marmură, care era lipicios de la băuturile vărsate, plin de mucuri de țigări și acoperit de sticle de tărie pe jumătate goale, sticle imense de cidru, de pahare din plastic cu urme de ruj și câteva sticle cu ceva de un albastru strălucitor.

   Nu fusesem niciodată la o petrecere de acest fel și am oscilat între un entuziasm sălbatic, pentru că eram acolo, și o teamă sâcâitoare să nu fac vreo gafă care să le dezvăluie tuturor cine eram de fapt.

   - Aa, minunat, spuse Sophie, trăgându-mă după ea. De unde ai luat toate astea?

   - Oamenii le-au adus, iar fratele meu mi-a dat multe dintre ele, spuse Matt.

   - Ce bem, Louise, votcă și Coca-Cola?

   Mintea deja începuse să mi se încețoșeze de la băutura di dulap, dar Sophie a turnat votcă în două pahare de plastic, apoi a pus Cola peste.

   - Hai să vedem cine mai e pe aici, a spus ea.

   Ne-am întors prin hol și am luat-o la dreapta către living. De acolo venea muzica - cineva montase instalația de sunet, iar un băiat de la școală era DJ.

   Am recunoscut câteva fete care dansau în mijlocul camerei, corpuri care se mișcau fără efort, complet absorbite, pe ritmul care bubuia ca bătăile unei inimi, insistent și solicitant. 

   M-am uitat fascinată la Claire, care se săruta cu un băiat dintr-un am mai mare într-un fotoliu dintr-un colț. Claire stătea călare pe el, iar el își ținea o mână pe fundul ei, iar cu cealaltă îi mângâia un sân prin bluză. Păreau total în lumea lor, dar vedeam cum un grup de băieți îi scrutau intens de pe canapea, din cealaltă parte a camerei.

   - S-o lăsăm să-și vadă de-ale ei, nu? a strigat Sophie.

   Dar când se întorsese deja să iasă din cameră, Matt a apărut lângă noi. Muzica a fost temporar dată mai încet.

   - Vrei o pastilă, Sophie? a întrebat el.

   - Sigur, ai?

   - Nu acum, dar vine Max mai târziu și ne rezolvă.

   S-a întors spre mine.

   - Și tu? Vrei ceva?

   - Ă, mm, nu. Sunt OK, mulțumsc.

   Simțeam cum mă crispez. OK, mulțumesc? Asta spune cineva când întrebi dacă vrea un ceai.

   Matt a dat nepăsător din umeri, iar în timp ce muzica revenea la decibelii de dinainte, ca o fiară sălbatică și irezistibilă, a înșfăcat-o pe Sophie de mână și a tras-o în mijlocul camerei să danseze. Sophie mi-a făcut semn să vin și eu cu ei, dar nu sunt în stare să dansez genul ăsta de muzică (sau pe oricare altul), așa că am refuzat cu o mișcare a capului și am mai luat o înghițitură din băutură.

   Mi-am terminat băutura și am decis să merg să-mi mai pun una, mai degrabă ca să am ceva de făcut.

   În bucătărie, Sam era tot la masă. Mi-am turnat votcă și Cola, nesigură de proporțiile corecte.

   - Frate, dar văd că-ți place votca, nu?

   Era vocea lui Sam. În mod clar, turnasem prea multă votcă.

   - Așa-mi place, am spus eu plină de importanță, luând o gură și încercând să nu mă strâmb de dezgust.

   - Louise, nu? Ia un loc, Lou, spuse el râzând încet.

.....................................................................