Firul de pai, tăciunele și bobul de fasole, Frații Grimm

       Trăia odată într-un sat o bătrână tare săracă. Și azi puțin, mâine puțin, bătrânica asta izbuti să strângă o grămăjoară de fasole, cât să-i ajungă pentru o mâncărică, și se pregăti să o fiarbă.
   Făcu un foc bunicel și, ca să-l încingă mai repede, zvârli în vatră și-o mână de paie. În clipa când aruncă fasolea în oală, un bob lunecă jos, fără ca băbuța să bage de seamă, și nimeri pe pământ, lângă un fir de pai. Cam în același timp sări din gura vetrei un tăciune aprins și, ca un făcut, căzu și el lângă firul de pai și bobul de fasole.
   Firul de pai prinse atunci să-i întrebe:
   - De unde îmi veniți, dragi prieteni?
   Tăciunele răspunse:
   - Spre norocul meu, am izbutit să scap la vreme din foc, că de n-aș fi avut în mine destulă tărie, mă aștepta o moarte igură: aș fi ars până rămâneam numai cenușă și scrum.
   Fasolea istorisi și ea:
   - Și eu am scăpat teafără și nevătămată abia cu o clipă înainte. Dacă bătrâna ar fi apucat să mă arunce și pe mine în oală, iahnie mă făcea, fără nicio milă, ca și pe frățânii mei.
   - Credeți că pe mine nu m-a pândit o soartă asemănătoare? vorbi iarăși firul de pai. Pe toți frații mei bătrânica i-a trecut prin fos și prin fum; câte 60 deodată prindea și morții-i dădea... Noroc că eu m-am putut strecura la timp printre degetele ei!
   - Și acum ce ne facem? întrebă tăciunele.
   - Eu aș gândi așa - glăsui fasolea - fiindcă am avut norocul să scăpăm teferi, deși ne aflam la un pas de moarte, să facem un legământ de prietenie și, ca să nu ne mai pândească pe aici cine știe ce primejdie, s-o pornim împreună spre alte meleaguri.
   Propunerea fu pe placul celor doi și-o porniră degrabă la drum.
   Curând se găsiră în dreptul unui pârâiaș, și cum nu se afla prin preajmă niciun podeț, nici măcar o scândurică, chitiră în ce chip ar putea să ajungă pe malul celălalt, dar vezi că nu-i dădură de rost ce să facă.
   Și cum stăteau ei așa, numai ce-i veni în minte firului de pai un gând năstrușnic:
   - Eu o să mă întind cât sunt de lung de-a curmezișul apei, iar voi o să treceți peste mine, ca peste un pod adevărat.
   Și zicând acestea, se întinse de la un mal la celălalt.
   Tăciunele, mai repezit din fire, mai focos, se avântă cutezător, tropăind țanțoș, cu pași grăbiți și mărunși, pe podețul de curând durat. Dar când ajunse pe la mijlocul podului și auzi pe sub el murmurul apei, i se făcu frică, rămase pe loc și nu mai îndrăzni să meargă mai departe. Cât ai clipi, firul de pai începu să ardă, și arse până ce se rupse în două, căzând în pârâiaș. Tăciunele alunecă și el, și cum nimeni în apă, sfârâi și-și dădu duhul.
   Fasolea, care era mai prevăzătoare din fire, rămăsese pe mal, așteptând să vadă ce fac ceilalți doi. Și când se întâmplă istoria cu pricina, începu să râdă, și cu atâta poftă râse, că nu se mai putu opri, și deodată crăpă în două....
   Și fără îndoială că i-ar fi sunat și ei ceasul morții, dacă norocul nu i-ar fi scos în cale un croitor, care, obosit de atâta drum prin lumea largă, tocmai se așezase pe malul pârâiașului, să se mai hodinească oleacă. Cum era milos din fire, croitorașul nostru scoase din torbă ac și ață și mi-l cusu frumușel la loc.
   Când se văzu iar întreg, bobul de fasole îi mulțumi din toată inima.
   Și fiindcă croitorul folosise ață neagră, de atunci toate boabele de fasole au rămas cu o dungă neagră.