Viziuni însângerate, Kay Hooper

 ....................................................

4-5

              Răbdător, Marc întrebă:

   - Puteți să-mi spuneți cam câți ani avea?

   - Nu m-am priceput niciodată să estimez vârsta cuiva şi, parcă pe măsură ce îmbătrânesc, mi-e şi mai greu. Chiar dacă mi-aţi spune că de lucrul ăsta depinde locul meu în rai, tot n-aş putea să vă dau mai multe amănunte, ci doar că era probabil puţin mai în vârstă decât dumneavoastră, domnule şerif. Şi cam la fel de înalt. Presupun că purta pălărie sau un bluzon cu glugă, ceva de genul ăsta, căci nu-mi amintesc ce culoare avea părul lui. Femeia zâmbi, scuzându-se parcă. Ştiţi, n-a stat mult. S-a dus direct la cutia frigorifică şi a luat trandafirii. De obicei, pregătim o duzină sau două, şi în ziua aceea erau trandafiri roşii şi galbeni. El i-a ales pe cei roşii. A luat cartonaşul dintr-unul din suporturile de pe tejghea. Apoi mi-a plătit în numerar, mi-a urat o după-amiază bună şi a plecat.
   - Domnişoară Patty...
   - Ne pregăteam pentru o nuntă, domnule şerif. Aveam foarte multă treabă în spate, aşa că nu prea-mi era capul la el, înţelegeţi şi dumneavoastră. îmi pare rău. Aş fi vrut să vă pot fi de folos, serios.
   - Mulţumim, oricum, domnişoară Patty. Ah, mai e ceva, dacă nu vă deranjează.
   Ochii ei sclipiră.
   - Vreţi să nu spun nimănui nimic, nu? Bineînţeles că aşa voi face, domnule şerif. Puteţi să contaţi pe discreţia mea totală.
   Afară, Jordan spuse:
   - Cine vrea să facă pariu cu mine că domnişoara Patty nu vorbeşte la telefon acum în spate şi mai ales că nu vorbeşte despre vizita noastră?
   Nimeni nu-i luă în seamă oferta.

15.

        Numele Audrey inscripţionat pe o brăţară nu părea să însemne mare lucru, sau cel puţin nu părea să-i ajute să restrângă cercetările în niciun fel.
   Jordan găsise trei femei cu numele Audrey ca plătitoare de impozit în districtul Prophet, toate născute în Venture, şi care probabil aveau să şi moară aici, niciuna dintre ele neavând soţi în viaţă sau copii.
   - Nu că m-aş fi aşteptat s-o găsesc aici, spuse Hollis. Asta doar dacă Venture e casa lui. Şi lucrul ăsta nu prea pare posibil.
   - Şi-atunci de ce-a venit aici? întrebă Dani.
   Îşi masă ceafa, obosită de ziua mult prea lungă, mai ales că nu se odihnise bine cu o noapte în urmă.
   - De ce a ales Venture ca teren de vânătoare?
   - Da, sunt de acord că e o întrebare care face toţi banii, spuse Paris. Trebuie să existe un motiv pentru care a ales tocmai acest loc. Ceva ce se găseşte în Venture şi nu se găseşte în celelalte orăşele din sud, şi habar n-avem ce-ar putea fi.
   Marc se ridică în picioare şi spuse:
   - Tot ce ştiu e că azi am stat cu cel puţin o oră în plus în camera asta. Simt nevoia să iau aer. Hai, Dani, cred că și tu simţi la fel.
   Hollis se uită la Paris, prefăcându-se îmbufnată.
   - Pe mine nu mă iubeşte nimeni.
   - Şi nici nu te doreşte nimeni, adăugă Paris.
   Se uitară fix unii la alţii, de data asta încruntându-se de-adevăratelea.
   - Ciudat, spuse Hollis. Am senzaţia de deja-vu.
   - Da, şi eu.
   Dani habar n-avea despre ce vorbeau. Era destul de sigură că nu era în stare să i se opună lui Marc, şi, în acelaşi timp, se săturase până peste cap de sala de conferinţe şi de exerciţiul brutal de a încerca să pună laolaltă piesele care formau puzzle-ul unei minţi bolnave.
   Se ridică şi se îndreptă spre uşă, spunând:
   - Dacă vă vine vreo idee genială, strigaţi-ne.
   Paris îi făcu semn cu mâna, distrată, concentrată asupra dosarului de pe masă.
   - Cel puţin, nu se mai gândeşte la Dan sau la divorţ, îi şopti Marc lui Dani, în timp ce străbăteau holul spre celule şi spre biroul de primiri al Departamentului de poliţie.
   - Asta ar fi partea bună din toată povestea asta?
   - De ce nu?
   Dani nu spuse nimic până când ieşiră afară, apoi se întoarseră amândoi automat să privească spre centrul oraşului care se vedea în depărtare, căci era plăcut să te plimbi în după-amiaza târzie şi caldă.
   Cel puţin, în majoritatea zilelor.
   - Paris a spus...
   Dani se opri.
   - Ce a spus Paris?
   - Nimic. Nu contează.
   Marc răspunse la salutul unui trecător, înclinând din cap, şi continuă:
   - Dani, aş vrea să nu-ţi mai cenzurezi instinctele şi impulsurile în preajma mea.
   Ea clipi de mai mulle ori.
   - Poftim?
   - M-ai auzit. Acelaşi lucru l-ai făcut şi cu ani în urmă.
   M-ai înnebunit. Nu ştiam dacă nu aveai încredere în mine sau în tine şi, de flecare dată când am încercat să aflu, evitai subiectul în stilul tău caracteristic şi îmi distrăgeai atenţia. Reuşeai tu cumva.
   Dani îi aruncă o privire.
   - Asta făceam?
   - La naiba, ai ştiut exact cum să mă manipulezi, de când aveai 17 ani.
   Ea îşi drese glasul.
   - N-ar trebui probabil să-mi spui asta. S-ar putea să profit.
   - N-ai decât.
   Nu era prima dată când el spunea asta, dar ceva mai mult decât tonul lui neutru o făcu pe Dani să hotărască să nu se mai lase dusă de val. Cel puţin, nu aici şi acum.
   Ştia foarte bine că era prea obosită pentru aşa ceva. În plus, încă-şi mai simţea capul zvâcnind uşor, în parte din cauză că încerca să-şi creeze un scut mental şi nu era deloc sigură că putea să se descurce cu acest exerciţiu care nu-i era deloc familiar.
   Vocea aceea. Vocea aceea afurisită! Nu-şi dorea s-o mai audă vreodată şi era îngrozită că aceasta era conectată de o parte din ea mai profundă decât gândurile.
   Ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la un răspuns din partea ei, Marc continuă:
   - Eram sigur că are legătură cu încrederea. Apoi am avut experienţa comună din visul tău şi am crezut că ştiu sigur. Pentru că ai plecat peste o săptămână.
   - Nu ai fost tu de vină. Vreau să spun, nu era o problemă de încredere.
   - Atunci, ce?
   Dani se întrebă vag de ce oare le era mai uşor să vorbească în timp ce mergeau încet, fără să se uite unul la altul. Asta era? Sau tot ce se întâmplase până acum făcuse acest lucru posibil?
   „ Unele lucruri trebuie să se întâmple exact aşa cum se întâmplă, Dani. Atunci când trebuie. ” Miranda ridică din umeri. „Indiferent ce vedem sau visăm, universul are un plan al lui. ”
   - Dani?
   Era doar o chestiune de sincronizare. Ezită o clipă, apoi spuse:
   - Erau de vină monştrii pe care-i vedeam. Oameni răi care fac lucruri cumplite. Lucrurile îngrozitoare pe care nu pot să le împiedic. Eu... n-am vrut să fiu ca fata aia, nu faţă de tine.
   - Ce fată?
   - Cassandra, zise ea şi râse strâmb. Vocea pierzaniei. Eu nu văd niciodată lucruri frumoase, Marc, ai uitat? Nu văd niciodată lucruri bune. Finaluri fericite. Văd doar monştri.
   - Dani...
   - Paris spune că din cauza asta am plecat din Venture. Că am crezut că pot să iau monştrii cu mine. Pe toţi. Şi oamenii pe care-i las în urmă să fie... în siguranţă. Dar nu s-a întâmplat aşa. Mama ta tot a murit de cancer, aşa cum mi se arătase mie în vis. Aşa cum văzuserăm amândoi. Şi alţi monştri pe care i-am văzut, ca Danny, au rămas aici. Presupun că unii au fost dintotdeauna aici şi vor rămâne mereu. D ar...
   Marc aşteptă.
   - Dar m-am întors. Şi mi-e frică... Am adus monstrul ăsta aici. Într-un fel sau altul. Am adus răul în Venture.
   Marc se opri din mers şi o întoarse cu faţa spre el, punându-i mâinile pe umeri.
   - Astea sunt porcării.
   Dani râse din nou nesigur şi speră ea în vocea ci să nu se simtă cât de emoţionată era.
   - Da, asta aveam nevoie să aud, un „porcării” spus cu toată gura. Asta o să rezolve tot.
   Pe buzele lui Marc miji un zâmbet. O strânse mai tare de umeri.
   - Ascultă-mă. Nu eşti Cassandra. Nu eşti vocea pierzaniei. Şi n-ai adus nici un monstru cu tine când te-ai întors în Venture. Şi nici nu i-ai luat cu tine când ai plecat. Monştrii există, Dani.
   Fac parte din viaţă. Sunt întunericul de care cei mai mulţi dintre noi încercăm să ne ferim. Diferenţa este că tu uneori îi vezi, asta e tot.
   - Şi la ce-mi foloseşte dacă nu pot să schimb ce văd? spuse ea, întrebându-se în sinea ei dacă acelaşi lucru se întâmpla şi de data asta, dintr-o cauză pe care încă trebuia să o aprofundeze.
   Se întreba dacă ea putea să schimbe ce văzuse sau dacă acest lucru nu se întâmplase deja. Sau dacă nu cumva tot ce făcea ea era să înrăutăţească şi mai mult situaţia.
   - Monştrii ies mereu învingători, Marc.
   - Dani...
   - Dacă iese învingător şi monstrul ăsta?

            Sâmbătă, 11 octombrie
   Lui Roxanne chiar îi plăceau câinii, dar ştia că fratele ei avusese dreptate când o sfătuise să fie atentă să nu trezească tot cartierul cu vizita ei nocturnă, aşa că avu grijă să nu facă deloc gălăgie în drum spre fabrica de textile abandonată.
   Dezafectată. Cuvântul potrivit e dezafectată.
   - Şi de fiecare dată când îl spui, şopti ea, sună şi mai ciudat. Dar să lăsăm asta. Aruncă o ocheadă în jur şi spune-mi dacă simţi ceva în neregulă.
   OK, stai puţin.
   Roxanne aşteptă în întuneric, lângă ceea ce fusese odinioară o benzinărie mică şi intimă, cum rar mai vezi în zilele noastre, întrebându-se din nou de ce acest orăşel aparent prosper abundă în clădiri abandonate. Atâtea afaceri defuncte. Şi de ce părea că nu deranjează pe nimeni să lase structurile în picioare, în loc să le dărâme sau să le dea o altă întrebuinţare.
   Nu era din fire la fel de suspicioasă precum Gabriel, dar ceea ce nu era firesc o preocupa şi pe ea. Şi acesta era cel mai neobişnuit lucru pe care-1 văzuse în Venture.
   Cu excepţia criminalului în serie.
   Nu simt nimic. De fapt, e al naibii de linişte pentru o noapte de vineri.
   - Acum e sâmbătă dimineaţa, remarcă Roxanne în şoaptă, ieşind din umbră şi continuându-şi drumul.
   Oricum, e puţin cam ciudat, dacă mă întrebi pe mine.
   - Amândoi am văzut cam tot ce era de văzut din oraşul ăsta, Gabe, şi n-am băgat de seamă să fie pe-aici vreun club de noapte sau vreun bar, spuse ea în şoaptă.
   Au un multiplex la mallul de lângă autostradă. Cred că toţi sunt acolo acum.
   - Spectacole după miezul nopţii? Mă cam îndoiesc, dar poate că au un festival de film sau ceva de genul ăsta. Oricum, dacă sunt acolo, acolo să rămână. N-am nevoie de faruri de maşină...
   Că veni vorba. Lasă capul jos.
   Roxanne se ascunse după un gard viu înalt, cu doar câteva secunde înainte să treacă pe lângă ea o maşină silenţioasă, care coti la următoarea curbă.
   Femeia aşteptă în penumbră, numărând rar până la 10, apoi îşi continuă drumul. S-ar fi zis că în zonă erau şi stâlpi de iluminat. Tehnie vorbind, presupuse ca, de vreme ce luminile care se vedeau erau clar industriale şi aparţineau probabil companiei locale de electricitate. Însă, pe măsură ce se apropiau de centrul oraşului, acestea păreau să fie mai degrabă aproape de case sau în spatele lor, decât pe străzi.
   Era destul de întuneric ca să poţi să stai la pândă fără să fi văzut.
   La pândă. Destul de întuneric ca să stai la pândă.
   - Niciunul dintre noi nu se exprimă prea corect gramatical.
   Roxanne se opri puţin ca să se orienteze, apoi dădu colţul dincolo de care se afla clădirea masivă care odinioară găzduise o fabrică de textile.
   Lasă gramatica. Trebuie să ai grijă, Rox. Nu uita pe urmele cui eşti. Nu uita ce monstru urmăreşti.
   - Ştiu.
   Caută urme, atâta tot. Găseşte ceva şi chemăm imediat trupele. OK?
   - Stai liniştit. Nu sunt deloc nerăbdătoare să dau peste monstrul ăsta, crede-mă. Nu că aş fi eu genul lui.
   Dacă e să ne luăm după victimele de-aici, asta nu mai e o problemă pentru el. Le transformă pe femeile astea în femeia pe care o vrea el.
   - Şi totuşi se limitează la femeile minione. Eu sunt prea înaltă pentru gustul lui.
   Roxanne găsi intrarea principală a fabricii de partea cealaltă a unei porţi cu lacăt.
   - Fir-ar să fie! Clădirea are două uşi mari de oţel şi nicio fereastră; ce rost mai are gardul?
   Aşa erau măsurile de securitate altădată. Nimeni nu şi-a bătut capul, nici cu ea şi nici cu celelalte clădiri abandonate pe-aici, de când ultima persoană a încuiat poarta în urma ei.
   Zici că are lacăt?
   - Da, unul mare. Poţi să-l rezolvi?
   Bineînţeles.
   Roxanne aşteptă să audă clicul care o anunţa că lacătul e deschis, apoi îl scoase şi-l agăţă pe gardul de sârmă. Se opri.
   - Ştii, tocmai ce mi-a venit o idee. De vreme ce fabricile de textile sunt pline de maşinării mari şi grele, tind să fie construite pe fundaţii din plăci. De beton solid. Nu există subsoluri sau structuri subterane de niciun fel.
   Pfui! l-auzii Niciodată n-aş fi...
   - La naiba, Gabe! O să avem din nou o discuţie serioasă.
   Nu ştiu la ce te referi.
   - Nu ştii, pe naiba! Dacă mai încerci să mă protejezi o dată, o să...
   Ce-o să faci?
   - O să-mi caut alt partener.
   Bine, baftă! Draga mea, nu uita că ne-am căpătuit unul cu celălalt pe vecie. Şi, între timp, de ce nu verifici clădirea? Fiindcă orice ai bănui în legătură cu motivele mele, adevărul e că am face o mare greşeală dacă am interpreta visul lui Dani ad litteram. Aşa că verificăm fiecare loc potenţial de ascunzătoare unde s-ar putea afla un criminal în serie care are nevoie de spaţiu şi intimitate. Nu?
   Roxanne spuse cu năduf:
   - Ba da. Dar chiar trebuie să accepţi faptul că pot să-mi port singură de grijă.
   Bine, bine. Hai, mişcă-te odată! Aproape că se luminează de ziuă!
   Roxanne deschise precaută poarta veche şi făcu câţiva paşi pe aleea de beton crăpat care ducea direct la intrarea principală a fabricii, când se opri brusc şi se întoarse să cerceteze întunericul din spatele ei.
   Cee?
   - Maşina care a trecut acum câteva minute pe-aici...
   Ce-i cu ea?
   - Supraveghez cartierul încă de la miezul nopţii şi e singura maşină pe care am văzut-o mergând.
   Și?
   - Nu am văzut-o intrând pe nicio alee. În plus, se mişca încet şi făcea foarte puţin zgomot.
   Poate căuta o adresă.
   - La patru dimineaţa? Fă-mi o favoare şi verifică zona din nou, te rog. Am o presimţire.
   Gabriel nu o contrazise.
   OK. Stai o secundă.
   Roxanne aşteptă, simţindu-se din ce în ce mai agitată în timp ce scruta împrejurimile atât cât îi permitea întunericul.
   Pleacă, Rox. Acum.
   - Gabe...
   Pleacă naibii de-acolo. Nu mai sta să încui poarta, pleacă odată!
   Roxanne se puse în mişcare imediat, scoţându-şi cu mişcări încete arma, când păşi spre poartă. Dar, oricât de precaută şi de rapidă fusese, tot nu-1 văzuse, şi nici nu-1 auzise venind, şi nici măcar nu apucase să-şi ia o poziţie defensivă înainte ca nişte mâini puternice s-o înşface de braţul în care ţinea arma.

            Paris îi umplu din nou ceaşca de cafea lui Dani şi o împinse spre ea.
   - Să ştii că Marc are dreptate, mai ales în legătură cu mama lui. Oamenii se îmbolnăvesc. Faptul că ai visat că mama lui o să se îmbolnăvească nu a făcut ca lucrul ăsta să se şi întâmple - dar poate că i-a mai prelungit viaţa, căci Marc a folosit avertismentul şi a făcut tot posibilul ca ea să ajungă la doctor cât mai repede.
   - Aşa a spus şi el, zise Dani încolăcindu-şi degetele în jurul cănii calde. Iar eu m-am prefăcut că-1 cred.
   - Şi el s-a prefăcut că te crede? întrebă Paris şi clătină din cap. Să ştii că el te-a cunoscut dintotdeauna mai bine decât crezi tu, iubito.
   Dani ridică din umeri.
   - Poate că a existat o clipă în care am devenit mai intimi... dar pe urmă s-a stins. Eu m-am închis în mine, sau poate el. Unul dintre ajutoarele de şerif ne-a prins din urmă şi i-a spus lui Marc că era nevoie de el la secţie, şi ne-am întors. Dar nu era timpul potrivit, presupun.
   - Nu era timpul potrivit, repetă Paris şi se încruntă. Ai visat ceva azi-noapte?
   - Nu, din câte-mi amintesc.
   Dani nu dormise, de teamă ca viziunile să nu pună stăpânire pe ea. Sau vocea care pătrundea în visul ei.
   Singura parte bună, gândea ea, era faptul că părea mai capabilă să-şi protejeze propria minte, de vreme ce nici chiar Paris nu părea să-şi dea seama de lupta care se dădea înăuntrul ei. Pentru prima dată, această constatare o făcu pe Dani să fie oarecum îngrijorată.
   Era ciudat, acum că se gândea la asta, că un lucru atât de profund ca lupta care se dădea înăuntrul ei să treacă neobservată de sora ei geamănă.
   - Deci n-ai încercat să-l iei pe Marc în vis, nu?
   Dani se concentră din nou asupra conversaţiei.
   - Ţi-am spus, n-am intenţia să fac aşa ceva. Uite ce s-a întâmplat ieri noapte cu tine şi Hollis. Şi amândouă sunteţi mediumuri.
   - N-avem nimic niciuna dintre noi. Mai multe griji ne facem pentru tine, că ţie ţi-a curs sânge din nas.
   - Da, şi chestia asta încă-mi dă bătaie de cap. Nu cred că a fost din cauza efortului de a vă lua în visul meu.
   - De ce spui asta?
   - Pentru că nu am simţit nici o oboseală, niciun efort cât de mic. Mi-am dorit să fiţi cu mine şi aţi fost. De-abia când am auzit urletul ăla nepământean am simţit...
   - Ce, frică? Pentru că pe mine, una, m-a speriat din cale-afară.
   - Nu, nu era frică. Adică, mi-era frică, dar simţeam altceva.
   - Ce anume?
   - Nu ştiu. Presiune, ceva de genul ăsta. Şi vocea. Cea pe care voi de-abia aţi auzit-o.
   - Ai fost atacată fizic în vis?
   - Ciudat. Desigur, nu ştiu exact ce-a fost.
   - Dar simţeai că e ceva din exterior?
   De data asta, Dani se încruntă.
   - Poate.
   - Nu-mi spune, te rog, că era criminalul cu puteri de medium. Ştiu că toate i-am auzit vocea, sau cel puţin am auzit o voce, dar de fapt n-ar fi putut să-ţi facă nimic rău, nu? N-ar fi putut să-ţi producă sângerarea nazală.
   Cuta dintre sprâncene i se adânci şi mai mult, şi Dani spuse:
   - Nu văd cum ar fi putut s-o facă.
   - Presupun că nu ai cum să fii sigură.
   - Doar dacă mai dau de el în următorul vis.
   Dani se cutremură.
   - S-ar putea să vă iau din în visul meu doar ca să-mi ţineţi companie.
   Apoi, clătină din cap.
   - Uită ce-am zis! A doua zi eraţi epuizate; e clar că a fost o idee proastă să vă iau în visul meu.
   - Până acum nu-mi amintesc să fi păţit ceva.
   - Poate c-ai fost pur şi simplu norocoasă.
   - Sau prea prostuţă să mă gândesc la consecinţe, când eram mică, aprobă Paris. Chiar nu mă gândeam. Aveam un loc dejoacă în mintea ta.
   - OK, asta sună ciudat de-a binelea, îi spuse Dani. Îţi dă fiori!
   - Oricum ar suna, ne-a fost de folos, mai ales de când ne-am angajat la Haven.
   - N-aş zice. De două ori am reuşit să te iau cu mine într-un vis revelator. De două ori în mai mult de-un an.
   - Şi de fiecare dată ne-a fost de folos. Eu mi-am amintit câteva detalii pe care tu nu ţi le mai aduceai aminte şi care s-au dovedit a fi de folos în anchete.
   - Asta nu schimbă ce-am văzut eu. Asta nu schimbă niciodată rezultatul.
   - De unde ştii?
   Dani se holbă la sora ei.
   - Serios, de unde ştii? Dani, poate că ce vezi e... răul cel mai mic din două rele. Cum ne-a spus şi Miranda. Premoniţiile sunt înşelătoare. Vezi ceea ce se întâmplă dacă nu intervii? Sau vezi ceea ce se întâmplă dacă intervii?
   - La naiba, există şi posibilitatea asta. Lucrurile ar putea fi mai grave decât ce văd eu. Iar tu eşti subtilă nevoie mare!
   Paris oftă.
   - Încerc doar să privesc mai bine situaţia, atâta tot. Trebuie să alungi ideea că eşti profet - profetă - a pierzaniei, că abilitatea ta e complet negativă. Lucrul ăsta te obsedează încă de când eram mici.
   - Doar că... Măcar o dată aş vrea să văd în viziunile mele ceva pozitiv.
   - Poate că universul nu are nevoie de ajutor când e vorba de lucruri pozitive. Nu există un fel de teorie entropică după care starea naturală a lucrurilor e dezintegrarea?
   Dani se holbă la ea.
   - Sa ştii că şi eu mă gândesc în fel şi chip. Câteodată. Oricum, universul are nevoie să-l ajut pentru a nu se nărui totul. De ce să-ţi arate finalurile fericite, dacă ce contează cu adevărat este să ajuţi să se ajungă acolo, trecând peste obstacolele presărate de-a lungul drumului?
   - Ţi-ai găsit cu ce să mă înveseleşti, surioară dragă!
   - Nu înţelegi ce spun.
   Ochii lui Paris, de culoarea alunei, erau acum aproape maronii.
   - Uite, oricând aş putea să aflu câteva fapte concrete sau informaţii, aşa cum s-a întâmplat cu brăţara aia - la ce ne-o fi servit ea. Oricum, dezvăluirile astea s-ar putea să mă ajute sau nu într-o anchetă sau într-o problemă, sau, ce naiba, să mă ajute să rezist zi de zi. Dar pentru oameni ca tine, Miranda şi Quentin ăsta despre care am auzit atâtea, universul ar trebui să aibă plăcuţe indicatoare. Nu camuflate în peisaj, aşa cum sunt pentru noi, restul, ci luminoase, să-ţi sară-n ochi, să fie imposibil să nu le vezi. Şi fie că acestea sunt lucruri pe care trebuie să le eviţi, fie că sunt drumuri pe care trebuie să le urmezi, tot îţi conferă un avantaj faţă de ceilalţi.
   - Dani, toţi bâjbâim în întuneric, dar voi aveţi lanternele.
   Privirea distantă din ochii ei se risipi brusc şi Paris chicoti.
   - Am mers cam departe cu metafora, nu?
   - Puţin.
   Cu toate acestea, Dani avea acum o părere mai bună despre capacitatea pe care o considerase atâţia ani urâtă şi deprimantă.
   Dar clătină din cap şi adăugă:
   - N-a spus Miranda că există o diferenţă între o premoniţie şi o profeţie? Că o premoniţie e ceva ce poţi influenţa, iar o profeţie este... scrisă în stele, este inevitabilă, orice ai încerca să faci ca să o schimbi?
   - Cam aşa ceva.
   - Aşa că de unde să ştiu ce înseamnă ceea ce văd eu? O versiune a viitorului care se conturează cu ajutorul meu sau una pe care nu pot s-o evit?
   - Presupun că n-ai de unde să ştii vreodată. Decât dacă înveţi cum să te conectezi mai bine la univers, mai bine decât am reuşit oricare dintre noi până acum.
   Paris îşi privi sora geamănă, apoi spuse:
   - Să ştii că şi tu eşti la fel de subtilă ca mine. Nu mai trage de timp, termină-ţi cafeaua şi hai să mergem la secţie.
   - Dar nu...
   - Da, da. Dacă tu şi Marc nu clarificaţi cât mai repede lucrurile, cineva trebuie să vă bată cap în cap. Fie că e timpul potrivit sau nu, avem nevoie ca amândoi să fiţi funcţionali, dacă vrem să dăm de urma criminalului şi să-l oprim.
   Lucrul pe care i-1 reaminti atât de direct sora ei fu binevenit; de când îşi începuse colaborarea cu Haven, Dani descoperise că faptul că putea să-şi folosească abilităţile într-un fel pozitiv, îi schimbase oarecum sentimentele faţă de acestea şi dorea ca acest lucru să dăinuie cât mai mult.
   Avea nevoie să continue.
   Mai ales acum.
   Aşa că-şi termină cafeaua şi se pregăti să se întoarcă împreună cu Paris la departamentul şerifului. Şi de-abia când aproape că ajunseră, se întrebă brusc de ce Paris nu pusese până acum întrebarea pe care ar fi trebuit s-o pună în legătură cu viziunea lui Dani.
   Nu întrebase unde era ea.
   Oare pentru că nu voia să ştie răspunsul?
   Sau pentru că, asemenea lui Dani, se temea că deja ştia?

16.

          Hollis nu se aşteptase să doarmă bine noaptea, căci ziua de vineri fusese prea lungă şi noaptea de dinainte neobişnuit de activă, chiar dacă doar la nivelul subconştientului.
   Era chiar puţin amuzant faptul că ceea ce fusese probabil un vis scurt - majoritatea erau aşa, deşi unele păreau a nu se mai sfârşi - reuşise să o consume atât de mult fizic.
   Dar toată agitaţia ei de vineri, până la epuizare, dovedise că aşa stăteau lucrurile. Acest fapt o convinsese pe Hollis să-i dea raportul lui Bishop înainte de culcare. Şi, mai important, să nu ascundă nimic.
   - Ai auzit şi tu vocea? întrebă Bishop.
   Stând pe marginea patului din camera de motel şi vorbind la telefonul de pe noptieră, căci mobilul era la încărcat, Hollis se uită încruntată la frapiera cu gheaţă de pe măsuţa de toaletă.
   - Da, într-un fel. Era mai degrabă o senzaţie decât un sunet.
   - Ce fel de senzaţie?
   - De presiune, răspunse ea după ce reflectă o clipă. Ca şi cum mă apăsa ceva. Pe toate trei. Probabil cel mai intens simţea Dani, fiindcă s-a trezit curgându-i sânge din nas. Sau o fi fost din cauza efortului de a ne lua în visul ei pe mine şi pe Paris?
   - Mi-e greu şi să-mi dau cu părerea, spuse el rar. Capacităţile ei au fost dintotdeauna puţin imprevizibile, am înţeles, dar Miranda simţea că Dani este mult mai puternică decât pare, chiar şi acum mai bine de-un an. Nu-mi amintesc să ne mai fi raportat vreun episod de genul ăsta până acum.
   - Din ce spune Paris, nu s-a mai întâmplat aşa ceva. Totuşi, trebuie să recunosc că sunt mult mai îngrijorată de vocea aceea. Dani pare sigură că e vocea - sau gândurile, sau energia, sau ce-o fi - criminalului nostru. Şi chiar dacă n-a spus cine ştie ce, şi nici n-a prea arătat ce simte, cred că e speriată.
   - Se simte ameninţată?
   - Da, probabil. Vocea i-a spus că nu poate să fugă sau să se ascundă de el, că nimeni nu poate s-o apere. Şi vocea venea dinăuntrul ei, din ea. Şi nu doar în vise, ci şi în stare de veghe. Dacă se simte ameninţată? Ar trebui să fie îngrozită de-a binelea. Dacă aş fi în locul ei, cred că aş fi în pat cu pătura trasă peste cap.
   După o clipă de tăcere, Bishop întrebă.
   - Tu cum faci faţă?
   Hollis vru să-i răspundă în glumă, dar învăţase că acest lucru era inutil când Bishop era îngrijorat. Doar fiindcă ea nu era telepat nu însemna că el nu putea s-o ghicească, chiar şi cu distanţa care-i despărţea. Aşa că răspunse sincer.
   - Sunt obosită şi îngrijorată. Şi deşi presupun că ar trebui să fiu bucuroasă, faptul că morţii par să ia legătura cu mine mult mai uşor decât la început mă tulbură.
   - Ăsta e un lucru bun, îi reaminti el.
   - Ba e înfricoşător. Nu cred c-o să mă obişnuiesc vreodată cu aşa ceva, ca să ştii şi tu, zise ea, apoi schimbă brusc subiectul. Ia zi, ai făcut vreun progres în revizuirea profilului? Fiindcă ne-ar fi de mare folos.
   - Mi-ai dat informaţii noi, sublinie Bishop. Locul crimei de miercuri, plus urmărirea lui Marie Goode, dacă presupunem că e acelaşi...
   Hollis îl întrerupse.
   - Crede-mă, Venture nu e genul de oraş unde să se furişeze mai mulţi ciudaţi să pozeze femeile. Ar fi o coincidenţă mult prea mare.
   - Şi voi presupuneţi că ucigaşul le face poze şi după ce le omoară, nu? întrebă Bishop, calm.
   Ea încuviinţă dând din cap, aproape fără să conştientizeze gestul.
   - Da, dat fiind scena crimei. M-a surprins de prima dată când am văzut pozele panoramice făcute de echipa de criminalişti a lui Marc. Locul fusese ales cu grijă, şi nu doar pentru că era izolat. Zona prezenta toate elementele necesare capodoperei lui. Ne-a lăsat şi nouă o poză şi a făcut şi el una, pun pariu.
   - Atunci aş spune că e mai mult decât o presupunere, spuse Bishop. Deci nu pozează doar locul crimei, ci şi potenţialele victime, când le urmăreşte. La asta se adaugă şi colierul şi brăţara lăsate atât de evident la vedere - toate contrastează radical cu modul de operare de dinainte. Criminalul lasă urme, posibil chiar indicii. Plus certitudinea virtuală că avem de-a face cu un medium ale cărui capacităţi nu le cunoaştem...
   - Asta înseamnă că suntem terminaţi? conchise ea cu sarcasm.
   - Trebuie să aveţi grijă, Hollis. Toate trei, dar mai ales Dani şi Paris. Fiindcă dacă ticălosul ăsta, în nebunia lui, îşi doreşte cel mai mult să provoace groază - şi puţinele lucruri pe care le ştim despre el asta indică - atunci conexiunea pe care a stabilit-o cu Dani îi poate demonstra că are o nouă armă. Şi poate că acum îşi doreşte mai mult.
   - Nu sunt psiholog criminalist, dar chiar şi-aşa îmi dau scama că e un salt uriaş în evoluţia unui criminal în scrie.
   - S-ar putea să nu fie vorba de o evoluţie, spuse Bishop. E posibil să involueze. Matricea de personalitate stabilită s-ar putea să se dezintegreze.
   - Iisuse! N-am ştiu că aşa ceva e posibil.
   - Cu factorul psihologic declanşator, aproape orice e posibil.
   - Şi factorul declanşator în cazul ăsta care ar fi?
   - Habar n-am.
   Hollis oftă.
   - N-am crezut niciodată că o să spun asta, dar aş fi preferat să-mi dai unul dintre răspunsurile tale mai enigmatice. Aşa aş fi putut să-mi mai fac iluzii că are habar cineva de ceea ce se petrece.
   - Îmi pare rău că te dezamăgesc, oftă Bishop. O să-ţi trimit cât mai repede profilul revizuit. între timp, nu te feri de mesajele morţilor. Orice urmă pe care o lasă criminalul, din întâmplare sau voit, ar putea la fel de bine să ne ajute sau să nu ne ducă nicăieri; în cazul criminalilor în serie, este aproape mereu valabil faptul că victimele lor s-ar putea să fie cele mai bune indicii care să ne ducă la ei.
   După conversaţia cu Bishop şi ziua grea pe care o avusese, Hollis chiar nu se aştepta să doarmă bine. Şi aşa a şi fost; s-a zvârcolit de pe-o parte pe alta, trezindu-se de cel puţin două ori ca să se uite la ceas. Şi să verifice dacă uşa era încuiată.
   În jurul orei trei dimineaţa, Hollis căzu într-un somn greu, fără vise. Şi se trezi atât de brusc, încât la început nu simţi decât inima care-i bătea nebuneşte în piept.
   După câteva secunde, îşi dădu seama că nu era singură.
   Lăsase lumina de la baie aprinsă şi uşa întredeschisă, şi astfel avea suficientă lumină ca să distingă o formă la picioarele patului.
   Arma era în sertarul noptierei, dar în loc să întindă mâna s-o ia, Hollis dădu să aprindă veioza, fără să-şi ia nicio clipă ochii de la forma vag conturată.
   - Ştie cine eşti.
   Hollis încremeni, cu mâna pe buton, simţind fiori reci pe şira spinării. Trăgând oarece nădejde că atunci când va aprinde lumina nu va mai vedea nimic, că ce auzise fusese doar în mintea ei, aprinse veioza.
   - Ştie cine eşti, repetă Shirley Arledge.
   Chipul ei era împietrit şi în ochi i se citea neliniştea.
   - Ştie cine eşti.
   Forma începea deja să se estompeze.
   - Stai, zise Hollis repede, încercând să-şi controleze vocea, să vorbească foarte încet. Cine e? Cum putem să-l găsim, să-l oprim?
   Shirley Arledge clătină din cap şi vocea ei se stinse, părând că şopteşte:
   - Vă păcăleşte...
   Hollis se ridică încet în capul oaselor, uitându-se la locul unde se aflase spiritul femeii. Apoi întoarse capul şi cercetă camera de motel: era o încăpere obişnuită, neinteresantă, puţin dezolantă la ora - se uită la ceas - 5 dimineaţa.
   Convingându-se în sfârşit că era singură în cameră, îşi privi braţele goale şi văzu că i se făcuse pielea de găină.
   - Nu, şopti ea. N-o să mă obişnuiesc niciodată cu aşa ceva.

          - Deocamdată, nici urmă de Shirley Arledge, raportă Marc în momentul în care li se alătură celorlalţi în sala de conferinţe. Şi nicio dovadă că dispariţia ei a fost violentă.
   - E moartă, spuse Hollis.
   Ceilalţi încremeniră, holbându-se la agenta FBI. Hollis schiţă un zâmbet obosit.
   - Încep să cred că în lumea spiritelor există o cărare pe care firimiturile de pâine presărate duc direct la mine. Nu mi s-a mai întâmplat totuşi până acum să fiu trezită dintr-un somn adânc.
   - Capacităţi evolutive, spuse Paris aproape absentă şi puţin încruntată.
   - Te simţi bine? o întrebă Dani pe Hollis.
   - Mi-aş dori să pot să dorm vreo 12 ore, dar în afară de asta, sunt bine. Dar sunt frustrată de încă un lucru care nu pare să ne ducă nicăieri.
   Marc se clinti din loc în cele din urmă, ducându-se să-şi umple ceaşca de cafea, apoi se întoarse la masă, controlându-şi fiecare mişcare. După ce se aşeză în capul mesei, spuse:
   - Să înţeleg că nu ţi-a spus nimic care să ne ajute, nu?
   - A spus că el ştie cine sunt, ce sunt. Şi pe urmă a zis că mă păcăleşte - sau că ne păcăleşte, presupun. Că ne păcăleşte. N-a zăbovit decât cât să-mi spună asta.
   Hollis deschise dosarul din faţa ei şi scoase o fotografie a lui Shirley Arledge, o studie o clipă înainte de a o aşeza pe masă, împingând-o spre ceilalţi.
   - N-am nicio îndoială. Asta e femeia pe care am văzut-o azi-dimineaţă în jur de ora 5. Nu primesc astfel de vizite din partea celor vii, aşa că pot spune cu destulă certitudine că e moartă.
   Marc luă o înghiţitură de cafea şi apoi se uită la ceaşcă de parcă şi-ar fi dorit să mai fie şi altceva în ea în afară de cafea.
   - La naiba! Fir-ar să fie! exclamă el cu voce joasă.
   - Îmi pare rău. Aş fi vrut să pot să vă ofer informaţii mai folositoare, dar nu pot. Pot doar să vă spun că Shirley Arledge a murit în mâinile acelui monstru. Pot să vă spun că pe tabela lui de marcaj sunt cel puţin 15 puncte acum. Dar nu ştiu mai multe despre el decât ştiam când am ajuns aici. Mi-aş fi dorit să ştiu, dar nu e aşa.
   - Niciunul dintre noi nu ştie mai mult, sublinie Jordan. Avem doar un sângeros loc al crimei, un semn din sânge, lucru pe care nu l-a mai făcut până acum, dar n-avem nici un cadavru.. . şi doar bucăţi care ştim că provin de la două victime. Dar rezultatele ADN vor sosi de-abia peste câteva săptămâni cel puţin, şi acela va fi doar un test preliminar de compatibilitate între vârful de deget găsit la locul faptei şi nişte amprente pe care am reuşit să le prelevăm din dormitorul lui Becky Huntley.
   Dani spuse:
   - Deci e probabil al ei. Degetul. Ar fi prea mică probabilitatea ca amprentele să aparţină altcuiva care a stat îndeajuns acasă la victimă ca să-şi lase amprentele în dormitorul ei.
   Apoi se încruntă.
   - Staţi aşa! Becky şi Karen au...
   Marc clătină din cap.
   - Investigaţia este de-abia la început în cazul lui Shirley Arledge, dar din câte ne putem da seama, cele două femei nu se cunoşteau. Încă o pistă care nu duce nicăieri.
   Hollis spuse şi ea:
   - E deprimant de comun ce se întâmplă în cazul criminalilor în serie. Vorbesc de investigaţii. Din cauza asta, alcătuirea unui profil - care încă ţine mai mult de artă decât de ştiinţă - e atât de dorit şi folosit de poliţie. Orice unealtă care oferă chiar şi numai speranţa de a limita cercetările şi de a se concentra pe obiectul investigaţiei e mai bună decât nimic.
   - N-am putea spune că avem un profil, sublinie Marc. Încă mai aşteptăm să fie rescris de şeful tău, dar între timp ştim că avem un criminal care probabil e un bărbat alb, cu vârsta cuprinsă între 25 şi 35 de ani, care a trăit într-un mediu abuziv şi care probabil are puteri de medium. La naiba, probabil că am trecut pe lângă el pe stradă săptămâna asta.
   - Dacă e într-adevăr medium, sigur n-ai dat noroc cu el, şopti Dani. Altfel ţi-ai fi dat seama.
   Hollis ridică din sprâncene şi se uită la şerif.
   - Ăsta e domeniul tău? Simţul tactil?
   - Da. Dacă n-am fi dat noroc până acum, ai fi putut să stai lângă mine şi nu mi-aş fi dat seama niciodată că eşti medium.
   Paris spuse cu ironie:
   - Vrei să facem o listă cu toate persoanele din Venture cu care ai dat mâna?
   - Nu chiar. N-aş avea nicio idee cum să-ncep o asemenea listă.
   Jordan se uită la dosarele puse grămadă din loc în loc pe masă şi bălmăji în barbă:
   - Ştiu că de-abia acum începem să avem un cadru temporal pentru o investigaţie tipică a unui criminal în serie - şi nu-mi place deloc să zic asta - , dar mai are cineva senzaţia că pierdem timpul aiurea şi nu avansăm deloc? O imensă echipă specială de poliţişti, plus una de mediumuri tot încearcă să-i dea de cap acestui tip, de luni de zile, fără să aibă noroc. Nu-i nicio îndoială, terenul de vânătoare de-aici este mai mic din punct de vedere al populaţiei - dar nu şi ca suprafaţă - şi nici nu ne suflă mass-media în ceafă...
   - ...încă, îl întrerupse Marc. În ciuda spuselor doamnei Patty, îmi imaginez că sunt destui concetăţeni de-ai noştri care ar fi bucuroşi ca televiziunea să le bage microfoanele sub nas.
   - Da. Dar întrebarea rămâne: ce avem noi, şi echipa specială de poliţie nu are?
   - Viziunea din visul lui Dani, spuse Hollis.
   - Care se tot schimbă, sublinie Dani.
   - Doar în detaliile minore. Decorul este mereu acelaşi: un depozit.
   - Şi chiar acum lucrăm la lista depozitelor, le făgădui Jordan. A durat mai mult decât m-am aşteptat să... dăm de urma unor proprietari, dar suntem aproape gata.
   - Grozav, spuse Hollis şi continuă fără să facă aproape nicio pauză: Deci în viziune apare mereu un depozit. Şi un incendiu. Şi noi, cu acoperişul care se prăbuşeşte în urma noastră, coborâm de fiecare dată la subsol, unde ştim că ne aşteaptă o capcană. E interesant că momeala e mereu aceeaşi. Dar din câte ştim noi, Miranda e în Boston cu Bishop.
   - Care a fost, spuse Marc, terenul de vânătoare al criminalului şi suntem siguri că şi în Venture operează acelaşi criminal, nu?
   Hollis încuviinţă.
   - Da, suntem siguri. Mediumurile care l-au detectat aici sunt sigure, şi Bishop la fel - şi asta mi-e de-ajuns să mă convingă şi pe mine de lucrul ăsta. Deşi crimele de-aici sunt diferite şi nu par să urmeze nici o logică. Doar dacă Bishop nu cumva are dreptate, şi nevoile şi ritualurile criminalului mai degrabă se dezintegrează decât să evolueze.
   - Să înţeleg că aspectul ăsta o să apară în profilul revizuit de Bishop, spuse Marc.
   - Asta se pare că e părerea lui... Cel puţin eu aşa am înţeles.
   Dani ridică uşor vocea şi spuse:
   - Pot să pun întrebarea de care ne ferim cu toţii?
   Hollis încuviinţă, iar pe chipul ei se citea că se aştepta la ce avea să urmeze.
   - Eşti invitata mea.
   - OK! Dacă avem dreptate şi tipul ăsta e medium, dacă a reuşit să-şi vâneze victimele aşa de bine în Boston, atunci de unde ştim că aici nu e cel puţin cu un pas înaintea noastră?
   - Păi n-avem de unde să ştim, spuse Mare.
   - Aşa e. Ce ştim sigur e că se... joacă. Ne lasă indicii, lucru pe care nu l-a mai făcut până acum.
   Hollis spuse:
   - S-ar putea să nu o facă dinadins. Poate e din cauză că personalitatea lui se dezintegrează.
   - Dar dacă o face cu bună ştiinţă? Nu şi-a dorit să fie în lumina reflectoarelor în Boston, dar, uitându-se în urmă, ceva dinăuntrul lui s-a bucurat de atenţia acordată. Poate că acum vrea să dovedească faptul că e mai deştept decât cei care vor să-i vină de hac.
   - Poate, aprobă Marc. Şi poate că ar fi bine să folosim asta în avantajul nostru.
   - Vă păcăleşte, murmură Hollis, repetând ceea ce-i spusese Shirley Arledge înainte de răsăritul soarelui. De obicei, nu eu sunt cea care-i sfătuieşte pe ceilalţi să fie precauţi, dar cred c-am face bine să avem grijă dacă vom avea ocazia să intrăm în jocul lui.
 
      - Spune-mi încă o dată de ce n-ar trebui să-l bat măr? întrebă Gabriel.
   - Cu tot respectul, Gabe, n-aş încerca dacă aş fi în locul tău.
   Ecoul nu reuşi să ascundă tonul sec al lui John Garrett. Cât ai fi tu de bun, el e şi mai şi decât tine.
   - Sunt dispus să probez teoria asta.
   - Nu e o teorie. Şi ultimul lucru de care avem nevoie amândoi e să ne certăm cu Bishop. N-o face, OK? A avut un motiv întemeiat să pună mâna pe Roxanne atunci. Iar eu îi dau dreptate. Şi Roxanne la fel.
   Ştii că şi eu sunt de acord. Dacă mai făceam vreo trei paşi, m-aş fi împiedicat de senzorul de mişcare şi aş fi trezit câinii de pază din cartier. Şi Bishop n-ar fi avut cum altfel să mă prevină fără să trezească aceiaşi câini. Nu-i aşa ?
   - Ei bine, eu...
   - Gabe, las-o moale.
   Gabriel era un om încăpăţânat, dar nu şi prost.
   - Dacă spui tu, John. Dar nu sunt obligat să-mi şi placă această chestie.
   - Nu m-aştept niciodată la minuni.
   - Bine, bine.
   Gabriel se uită fix la Bishop, care stătea în picioare la câţiva metri, fără să audă ce vorbesc ei. De unde se aflau ei, se vedea oraşul.
   Are puteri telepatice, Gabe. Chiar crezi că în cazul lui contează dacă aude sau nu ce vorbiţi?
   Bishop întoarse capul şi ridică din sprânceană spre Gabriel, apoi privi din nou spre oraş.
   - La naiba!
   John, nefiind nici de faţă, şi nici telepat, petrecuse totuşi destul timp cu mediumurile în ultimii ani, ca să descifreze limbajul nonverbal - chiar şi la o distanţă considerabilă.
   - E ceva ce-ar trebui să ştiu? întrebă el calm.
   - Nu. Doar că îmi aduce aminte de ce nu-mi place să lucrez în preajma telepaţilor, atâta tot.
   - Poţi să ai încredere în el, Gabe.
   - Cu tot respectul, John, spuse Gabriel preluând intenţionat cuvintele rostite mai înainte de şeful lui, o să iau hotărârea singur.
   - Mi se pare corect. Dar în cazul de faţă, ordinele îţi cer să-l urmezi aşa cum m-ai urma pe mine.
   - Eşti sigur? Să conduci o investigaţie în paralel cu cea a poliţiei e una, şi am mai făcut-o. Dar de data asta vânăm un monstru în toată regula şi, cu cât cei implicaţi îşi pun mintea la contribuţie împreună şi compară notiţele mai repede, cu atât avem mai multe şanse să-i dăm de urmă înainte de a mai muri cineva.
   - Şi chiar crezi că eu sau Bishop am face ceva să tărăgănăm în mod deliberat vreo investigaţie sau să amânăm chiar şi cu o clipă capturarea unui astfel de animal?
   - Nu, nu cred c-aţi face aşa ceva, recunoscu ea, mai degrabă stânjenită decât cu năduf. Dar lui Bishop i s-a dus vestea.
   - Adică?
   - Ştii exact ce vreau să spun. Bishop nu-şi pune niciodată toate cărţile pe masă, John, şi pun pariu că n-a făcut-o nici de data asta. Fie că el sau Miranda au văzut ceva pe care Bishop speră să-l prevină, fie că e convins că are un plan mai bun decât noi ceilalţi, are de gând să ţină numai pentru el.
   - Niciunul dintre noi nu vrea ca viziunea lui Dani să se adeverească, îi reaminti John.
   - Ştiu asta. Şi dacă aş fi în locul lui Bishop, să existe şi o viziune care să mă avertizeze de vreun final dezastruos, aş lua toate măsurile ca soţia şi partenera mea să fie în siguranţă, undeva, departe. N-am nicio problemă cu asta.
   - Dar?
   - Dar n-ar trebui să fie aici. Şi el a apărut în viziunea lui Dani şi fiecare personaj pe care-1 punem la îndemâna criminalului creşte probabilitatea ca lucrurile pe care le-a văzut Dani să se şi întâmple.
   - Poate. Sau poate că persoana potrivită la locul potrivit e tot ce trebuie ca să se modifice finalul.
   - John, de câte ori ne-aţi spus, tu şi Maggie, să avem grijă atunci când e vorba de premoniţii, fiindcă nu putem şti dacă acţiunile noastre nu vor produce un rău mai mare? La naiba, e practic mantra noastră.
   Urmă un scurt moment de tăcere, apoi John continuă:
   - Câteodată, lucrurile trebuie să se înrăutăţească înainte de a se îmbunătăţi.
   - Ce naiba mai vrea să însemne şi asta?
   - Înseamnă să colaborezi cu Bishop, Gabe. Şi tu, şi Roxanne. Staţi cu simţurile la pândă şi mergeţi în vârful picioarelor. Şi încearcă, te rog, să-ţi aminteşti că toţi suntem de aceeaşi parte a baricadei. Să-mi raportaţi zilnic.
   - Bine.
   Gabriel închise telefonul cu mişcări încete şi nu fu prea surprins când îl văzu pe Bishop venind spre el. Aşteptă ca acesta să se apropie, după care-i spuse:
   - Şi acum, ce facem, şefu’?
   Apelativul sună mai degrabă a bătaie de joc decât a dovadă de respect.
   - Alte depozite?
   - Nu, spuse Bishop. Acum stăm cu ochii pe Dani.

17.

        Dani se uită lung la lista interminabilă de depozite, magazii şi alte clădiri izolate care ar fi putut să ofere spaţiul şi intimitatea de care avea nevoie un criminal în serie atroce, şi trase adânc aer în piept.
   - La naiba! exclamă Paris, înainte ca Dani să apuce să spună ceva.
   Dani zise, aprobând-o din cap:
   - Da, habar n-aveam. N-am realizat până acum câte clădiri din astea sunt abandonate de ani de zile.
   - De zeci de ani, spuse Marc. Ajutoarele mele verifică uşile în timpul patrulei... când îşi mai aduc aminte. Dar nu avem vandali, şi nici nu sunt plângeri. Sincer vă spun, nici nu-ţi aduci aminte că există, dacă nu dai cu ochii de ele.
   Hollis îşi rodea unghia de la degetul mare, în timp ce studia şi ea lista.
   - Ştiu că e greu să găseşti o altă întrebuinţare unei clădiri aşa de mari aflate în paragină, dar cred că unele dintre ele puteau fi folosite de-a lungul timpului. Sau demolate, ca să lase loc unei construcţii noi.
   - S-ar putea să existe un răspuns.
   Jordan studia altă listă, încruntat.
   - Marc, uită-te la asta şi spune-mi cum naiba n-am ştiut de ea.
   Dani aşteptă până când Marc luă lista în mână şi, văzând că se încruntă şi el, întrebă:
   - Ce e?
   - Uite, se pare că aproape 80%  din clădirile astea vechi au fost cumpărate de o companie de management al proprietăţilor.
   Hollis continuă, sec:
   - Nu văd unde e managementul. Staţi un pic. E aceeaşi companie?
   Marc aprobă în barbă, apoi spuse:
   - Măi să fie! Ca să vezi! Ce ziceţi de asta? Compania aparţine unei biserici.
   - Unei biserici? întrebă Paris. Unei singure biserici?
   - Da. Biserica Păcatului Etern.
   Schimbară cu toţii priviri între ei, apoi Hollis spuse:
   - Am fost puţin în recunoaştere când am ajuns aici, ca să văd cum arată ţinutul, şi un lucru mi-a atras atenţia în mod deosebit. Biserica Păcatului Etern. În prezent, e găzduită într-un fost depozit de cereale, nu-i aşa?
   - Da, despre ea e vorba, confirmă Marc.
   - Nu mi s-a părut că dă dovadă de bunăstare. Ca să nu zic mai rău.
   Jordan părea nelămurit.
   - La ultima întrunire a Consiliului local, reverendul Butler a susţinut că nu-şi permite să reabiliteze clădirea respectivă. Dar dacă biserica lui deţine toate celelalte proprietăţi...
   Hollis se mută în celălalt cap al mesei de conferinţe, unde o aştepta laptopul deschis şi pregătit. Se aşeză pe scaun şi tastă rapid, apoi se lăsă pe spate şi aşteptă, privind fix ecranul. În timp ce restul aşteptau, probabil să li se dea mai multe informaţii, Dani spuse:
   - Ştiu că am fost plecată ceva timp de-aici, dar după câte-mi amintesc, bisericile din zonă au fost mereu cam ... insipide. Vreau să spun, protestante în toată regula, majoritatea baptiste, fără nimic ieşit din comun.
   - Uite că noi avem parte de rarităţi, de o biserică altfel decât celelalte, zise Marc. Se înalţă o clădire mică, sau apare o rulotă, sau pe vitrina unui magazin vechi apare o plăcuţă nouă. Nu e o activitate extremă, cum ar fi mânuirea şerpilor sau satanismul, să zicem, dar se vorbeşte - iartă-mi jocul de cuvinte - de oameni care vorbesc fiind în transă, şi am avut plângeri din partea vecinilor când slujba se auzea puţin prea tare duminica. Majoritatea bisericilor de genul ăsta nu par să dureze prea mult, chiar dacă au congregaţii.
   - Poate că totuşi congregaţiile nu sunt destul de mari ca să sprijine biserica, îşi dădu cu părerea Dani.
   - Posibil. Tot ce ştiu e că acum sunt aici, şi mâine dispar.
   Totuşi, Biserica Păcatului Etern încă rezistă. De cel puţin zece ani, aş zice.
   - Nu-i de mirare că nu-mi amintesc de ea, murmură Dani.
   Marc încuviinţă.
   - N-ai avea cum. Reverendul Butler şi-a deschis afacerea în vara după ce ai plecat tu din Venture.
   Dani refuză să se lase târâtă înapoi în trecut, şi spuse doar:
   - Nu-mi pot imagina că ar avea prea mulţi adepţi. Asta dacă nu cumva nu e vreo biserică baptistă obişnuită, cu un nume ieşit din comun.
   - Sincer să fiu, nu ştiu exact ce e, dar congregaţia e semnificativă. Am avut câteva plângeri, mai ales în ultimii ani, în legătură cu unele dintre practicile lor, dar nimic susţinut de probe solide până acum.
   Marc ridică din umeri.
   - E o congregaţie strânsă, atâta pot să-ţi spun. Şi rareori îl vezi pe vreun membru singur pe-afară. De fapt, e puţin ciudat.
   - Adică îţi face părul măciucă, traduse Jordan. Din câte pot să spun, niciodată nu vezi pe nimeni pe-afară, cu excepţia reverendului. Marc, nu au existat nişte zvonuri legate de el când a sosit în oraş?
   - Ba da, se zvonea că şi-a ucis soţia.
   - Şi erau zvonuri false? îndrăzni Dani.
   - Depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile. Când am fost numit şerif, i-am verificat trecutul şi nu am găsit nimic concret, cu excepţia faptului că soţia lui a murit în circumstanţe misterioase cam acum 15 ani. Anchetatorii erau convinşi că el a omorât-o, dar n-au existat destule probe să-l aresteze, cu atât mai puţin să-l condamne. Apoi s-a implicat în activitatea bisericească şi a ieşit cât de cât din vizorul poliţiei.
   Paris spuse:
  - Presupun că îndrăznesc prea mult dacă sper că el e ucigaşul nostru, nu?
  - Nu are vârsta corespunzătoare, potrivit celui mai recent profil pe care-1 avem, nu e medium şi, din câte-mi amintesc eu, a fost în Venture toată vara.
   - Deci asta ar însemna că nu e el, murmură Paris.
   - Cam aşa ceva, îi spuse Marc. Asta nu înseamnă că nu e posibil să ştie ceva care ne-ar putea fi de folos. Mai ales de vreme ce biserica lui pare să deţină o mare parte din depozitele părăsite şi alte clădiri dezafectate din Venture.
   - Deci Biserica Păcatului Etern are avere, fie că această congregaţie are şi ea sau nu, zise Hollis, privind încruntată la monitorul laptopului. Fiscul are şi el bănuielile lui legate de reverendul Butler, chiar dacă poliţia nu poate dovedi propriile suspiciuni, dar se pare că are un contabil foarte priceput în Atlanla şi n-au putut să-l prindă cu nimic. Dar cu biserica e altceva.
   - Cum aşa? întrebă Paris. Am auzit nişte zvonuri de-a dreptul nebuneşti, dar...
   - Poate că nu sunt chiar aşa de nebuneşti. Spune aici că Biserica Păcatului Etern a apărut acum aproximativ 25 de ani, în vest. Merge vorba că printre practicile sale există un aşa-zis ritual de purificare prin care se ţipă la membrii bisericii - inclusiv la copii - pentru a speria păcatele şi a le alunga astfel din ei.
   - Am auzit şi eu asta, recunoscu Marc. Dar n-am găsit niciodată vreo dovadă de abuz, nici eu, şi nici Protecţia Socială.
   - Nici în vest nu s-a găsit mare lucru, potrivit dosarelor FBI, le spuse Hollis. Biroul de Investigaţii a fost sesizat iniţial pentru că un fost membru a acuzat biserica de faptul că i-a răpit copiii şi i-a dus la o altă parohie - aşa se pare că le spun ei. Deci ce avem noi aici în Venture este o parohie a Bisericii Păcatului Etern. Până la urmă, s-a dovedit că soţia omului respectiv, care plecase de-acasă, încă membră a bisericii, luase copiii cu ea şi, în cele din urmă, a şi câştigat custodia lor.
   Jordan spuse:
   - Dar FBI-ul a lăsat cazul deschis?
   - Aşa se pare. De-a lungul anilor, au primit rapoarte de la unele forţe de ordine care monitorizează cultele şi destule plângeri de la foşti membri, dar nimic cu care să poată apărea în instanţă.
   - Sună cunoscut, spuse Marc.
   - Da, doar că biserica asta nu pare să-şi consolideze averea prin membrii ei, aşa cum fac majoritatea cultelor. Nimeni nu le cedează proprietăţi sau afaceri - de fapt, lucrul ăsta e interzis. Se aşteaptă din partea membrilor să contribuie eu o zecime din veniturile lor, dar atât, nimic mai mult.
   - Şi atunci, cum îşi permit să cumpere toate proprietăţile astea? întrebă Jordan.
   Hollis parcurse câteva pagini din raport, concentrată.
   - Ăsta e unul dintre motivele pentru care a trezit suspiciunile Fiscului. Se pare că folosesc contribuţiile membrilor să cumpere teren şi alte proprietăţi, iar din afacerile acestora se fac donaţii de bunuri şi servicii care asigură funcţionarea bisericii şi a parohiilor sale.
   Marc spuse:
   - Jordan, îmi vin în minte cel puţin trei afaceri locale deţinute de membrii bisericii reverendului Butler şi administrate de aceştia. Să vedem dacă putem să întocmim o listă cu restul.
   După ce ajutorul-şef încuviinţă şi părăsi încăperea, Marc adăugă:
   - Nu că mi-aş da seama cum ne ajută lucrurile astea să dăm de urma unui criminal.
   Hollis zise, cu voce joasă:
   - Uitaţi cum stau lucrurile. Biserica deţine o grămadă de construcţii care arată ca nişte depozite, aparent părăsite, în Venture. De fapt, nu numai în Venture, ci şi în alte parohii din ţară. într-o grămadă de orăşele, probabil ca ăsta. Şi chiar şi în câteva oraşe mari. Portland, Kansas City, Cleveland, Baltimore, Knoxville.
   Paris îşi dădu cu părerea:
   - Şi-n Boston?
   - Da.

          Mirosul de înălbitor îi înţepa nările, dar cu toate astea trase adânc aer în piept. Îi plăcea mirosul de clor. Mirosea a curat.
   Îi plăcea ca lucrurile să fie curate.
   Frecase temeinic masa de lucru şi, după ce turnă clorul pe suprafaţa de inox, îl lăsă să acţioneze puţin, să se dezinfecteze fiecare părticică înainte de a o clăti.
   Între timp, se îndreptă spre peretele pe care erau expuse trofeele lui şi studie pozele, delectându-se. Erau tot felul de instantanee, făcute fără ştirea victimelor, surprinse în timp ce acestea făceau diverse activităţi de rutină.
   Fiecare panou în parte relata povestea unei vieţi obişnuite.
   La plimbare. La cumpărături. Căutând în cutia poştală. În drum spre biserică. Oprindu-se pe trotuar ca să stea de vorbă cu o prietenă. Scoţând câinele la plimbare. Sărutându-şi soţul. Muncind în grădină.
   - Asta e viaţa ta, murmură el şi chicoti.
   Duceau vieţi atât de obişnuite şi neînsemnate!
   Asta până le transforma el, bineînţeles.
   Prima dată fusese Becky. Apoi, Karen. Shirley. Toate luate din vieţile lor anoste şi transformate de el.
   Ştia că nu erau Audrey. La urma urmelor, nu era nebun.
   Când îi căzuseră în mâini, erau nişte fiinţe anoste, neinteresante. Care ar fi trecut neobservate dacă n-ar fi fost el. Nişte „nimeni”.
   El le făcea să fie Cineva.
   Le transforma în Audrey.
   Cum stătea în faţa primului panou, întinse mâna şi atinse una dintre cele două imagini din centru, o poză de opt pe zece făcută de el, mărturie a tuturor pregătirilor sale.
   Becky drept Audrey. Goală pe masa lui de lucru, cu părul închis la culoare şi lucios, uitându-se cu ochii ei căprui fix în obiectivul camerei, căci avusese grijă să-i întoarcă faţa în această poziţie înainte de a face poza.
   În ochii ei căprui se citea groaza.
   Savura senzaţia, simţindu-se puternic, simţind cum îi clocotea sângele şi cum i se întărea mădularul. îşi descheie fermoarul la pantaloni şi-şi eliberă mădularul, fără să-şi ia ochii de la poze.
   Cealaltă poză din centrul panoului era ultima poză a lui Becky transformată în Audrey, după ce el îşi terminase opera.
   O atinse uşor, mângâind cu degetul arătător imaginea ei spintecată pe masă, fără sâni şi fără organul genital, cu trunchiul despicat de la gât până la vintre, iar luminile reci şi fluorescente care cădeau de deasupra făceau ca organele expuse să lucească.
   Îi închisese ochii pentru ultima poză.
   Întotdeauna îi închidea, căci dacă îi plăcea să privească ochii muribunzi, cei de mort nu-i plăceau.
   Imaginea lor îl bântuia - sau aşa s-ar fi întâmplat dacă i-ar fi lăsat deschişi. Dar el nu credea în spirite. Şi nici în viaţa de apoi. Din cauza asta, se străduia din răsputeri să-şi trăiască viaţa după bunul plac, căci fiecare moment, fiecare secundă era importantă.
   Zăbovi asupra fotografiei mângâind-o, simţind mădularul cum i se întăreşte şi mai mult, apoi trecu la al doilea panou cu trofee.
   Karen drept Audrey. Aceeaşi poziţie, aceiaşi ochi căprui speriaţi care priveau fix în obiectivul aparatului foto.
   Şi îl cuprinse acelaşi sentiment de putere interioară, sentimentul că poate să facă orice, să supună pe oricine propriei voinţe.
   Pe oricine.
   Conştiinţa acestui lucru, siguranţa propriei invincibilităţi aproape că-i tăie răsuflarea. Mădularul i se întărise atât de tare, încât îl durea, dar puse în practică autocontrolul atingând doar operele, nu şi pe sine însuşi.
   Atinse ambele poze din centru, le mângâie, le savură. Sentimentul de putere care-i cuprindea tot corpul îi pulsa în urechi şi auzi cum respiraţia i se precipită; aproape gâfâia. Vederea începu să i se înceţoşeze, dar se forţă să treacă la al treilea panou.
   Shirley transformată în Audrey.
   Transformarea ei era singură completă de până acum. Mângâie îndelung pozele, amintindu-şi fiecare acţiune, fiecare detaliu al procesului.
   - Aproape perfect, şopti el.
   Făcu un pas în spate, dar apoi se aplecă şi îmbrăţişă panoul, holbându-se la pozele din centru, refuzând să se atingă. Picioarele rigide îi tremurau şi şoldurile îi ardeau de dorinţă, simţea nevoia să împingă, dar se forţă să rămână nemişcat. Nu reuşi să-şi mai fixeze privirea, gâfâi, dar nu scoase o vorbă când amintirile ultimelor clipe ale lui Shirley-Audrey îi făcură mădularul întărit să zvâcnească şi să se golească în sfârşit în spasme de plăcere.
   Scrâşnind din dinţi, se lăsă purtat pe valurile eliberării fără să scoată un sunet. Nu pentru că îl obliga cineva, ci pentru că putea.
   El era Puterea Supremă şi putea să facă orice.
   Aşa spunea Profeţia.

       Dani...
   - Dani, eşti gata să..., izbucni Marc uitându-se la ea încruntat. Ce e?
   - Nimic. Probabil că eram cu mintea în altă parte. Paris şi Jordan au aflat ceva?
   - Da, spuse el, tot încruntat. Până acum au reuşit să vorbească între patru ochi cu două dintre colegele de la bancă ale lui Karen Norvell. Doar una dintre ele spune că-şi aminteşte că a văzut astă-vară un bărbat cu un aparat foto care probabil că o fotografia pe Karen, dar nu-şi aduce aminte cum arăta. Paris a spus că ambele femei îşi fac griji că nu au luat în serios amănuntul ăsta şi că n-au spus nimănui. E sentimentul vinei, normal. Jordan a zis că era destul de evident că se temeau că biata femeie e moartă.
   Dani spuse absentă:
   - A fost deştept că a vorbit cu ele acasă, şi nu la bancă. Dar ştii că vestea o să se afle până luni, nu? Public, vreau să zic, cu mare tam-tam.
   El încuviinţă.
   - Am avut noroc chior până acum, dar cu fiecare cetăţean din Venture cu care vorbim, mai scurtăm cu câteva minute timpul până când se va afla totul.
   - Facem şi noi ce putem. Unde e Hollis? Nu mergem să discutăm cu reverendul?
   - E la birouri. Vorbeşte cu unul dintre ajutoarele mele ai cărui socri sunt în congregaţia bisericii. Ne-am gândit că nişte informaţii de culise n-ar strica. Dani, ce anume ai încercat toată ziua să-mi ascunzi?
   Paris avea dreptate; o citea mult prea uşor.
   - Probabil că e doar imaginaţia mea.
   - E în legătură cu vocea?
   - Ar fi prea mult să-i spunem „voce”, cel puţin deocamdată. E ca un ecou slab al unei şoapte.
   - Asta pentru că ai putut să-l reduci la tăcere.
   - Aş vrea să pot spune că da. Dani ridică din umeri. Dar nu am învăţat decât noţiunile de bază ale creării unui scut de protecţie şi, cum n-am avut niciodată nevoie de aşa ceva, n-am prea exersat. Nu, nu cred că are legătură cu nimic din ce pot eu să fac.
   - Lucru care te supără mai mult decât orice.
   - Aşa e. Ar trebui să fiu în stare să blochez pe cineva care încearcă să intre în contact cu mine. Dacă despre asta e vorba. La naiba, pur şi simplu nu...
   Marc îi puse mâinile pe umeri.
   - Dani, de ce te încăpăţânezi tot timpul să duci toată povara asta singură? Nu eşti Cassandra, dar dacă se anunţă război, să fii al naibii de sigură că nu poţi să-l opreşti tu singură. Lasă-ne să te ajutăm. Lasă-mă să te ajut.
   Dani ridică privirea spre el, conştientă de mâinile lui care îi cuprinseseră umerii şi de legătura dintre ei, pe care încercase din răsputeri să o blocheze de când cealaltă voce pătrunsese cumva în mintea ei. Asta pentru că nu voia ca Marc să audă vocea rece, malefică şi implacabilă care venea dinăuntrul ei - chiar dacă nu era a ei.
   Mai ales fiindcă nu era a ei.
   Instinctiv, Dani încercă să se închidă mai mult în ea.
   - Dar asta şi faci. Dacă fac un pas afară din clădirea asta, sunt practic înconjurată de ajutoarele tale.
   - Exagerezi. Şi nu asta vreau să spun, doar ştii al naibii de bine.
   Marc părea frustrat, şi cuta dintre sprâncene i se adânci.
   - Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru mine, spuse ea hotărâtă, e să cauţi în continuare criminalul. Şi reverendul Butler e o pistă posibilă, nu? Aşa că hai să mergem. Dacă ce s-a auzit acum a fost un tunet, s-ar putea să ne prindă furtuna, zise ea sperând să nu fie furtună şi la figurat, ci că numai natura se va dezlănţui.
   Simţi cum Marc o strânse mai tare de umeri şi pentru o clipă Dani nu se hotărî dacă să renunţe - cel puţin pentru moment, însă în cele din urmă, Marc spuse cu acelaşi ton neutru şi hotărât pe care-1 avusese şi ea:
   - Dintre toţi oamenii, mai ales tu ar trebui să ştii că niciunul dintre noi nu poate să treacă prin viaţă singur. Când o să fii gata, cu sunt aici, Dani. Mereu am fost.
   Îşi luă mâinile de pe umerii ei şi se întoarse cu spatele la ea. Dani îl urmă, ieşi din sala de conferinţe, dorindu-şi să nu aibă senzaţia atât de pregnantă că doar ce făcuse o mare greşeală.
  
         Reverendul Jedidiah Butler era un bărbat impunător, cel puţin în mintea lui. Pentru cei din afara congregaţiei adulatoare, era un om potrivit ca înălţime şi constituţie, ar fi putut avea orice vârstă între 40 şi 60 de ani şi avea drept singură trăsătură distinctă o şuviţă de păr argintiu.
   Nici măcar nu avea vocea răsunătoare caracteristică predicatorilor sudişti, ci vorbi cu Marc pe o voce uşor nazală, ca o persoană care suferă de o alergie păcătoasă.
   - Domnule şerif, nu înţeleg scopul acestei vizite. Aşa cum am explicat şi Consiliului local, nu dispun de posibilităţi materiale ca să...
   Marc îl întrerupse cu un gest al mâinii, nepermiţându-i să bată câmpii. Afară tuna de mama focului şi, cum nu fuseseră invitaţi înăuntru, voia să termine discuţia înainte să se dezlănţuie furtuna.
   Cel puţin, spera să se dezlănţuie. Le trebuia o ploaie torenţială.
   - Nu am venit aici cu problemele Consiliului, domnule reverend.
   Îi aruncă o privire lui Dani, o văzu clătinând aproape imperceptibil din cap şi-şi înghiţi un oftat.
   Ei bine, meritase măcar să încerce, îşi spuse el. Dar chiar şi fără să beneficieze de viziunea lui Dani, propria judecată îi spunea că această clădire care fusese odinioară o magazie de cereale era puţin probabil să fie „depozitul” pe care-l văzuse ea în vis. în primul rând că silozul era încă în picioare şi clădirea nu era „imensă”, oricât ai fi mers de departe cu imaginaţia. Cu toate astea, avea mare nevoie de reparaţii serioase şi mirosea puternic a găini.
   În afară de asta, cum dăduse de mai multe ori noroc cu bunul reverend, Marc ştia deja că bărbatului îi lipseau capacităţile de medium şi orice percepţie care depăşea simpla intuiţie.
   - Atunci, de ce-aţi venit? întrebă reverendul Butler. Are vreo legătură cu femeile ucise?
   Marc se uită lung la el, nu la fel de surprins pe cât şi-ar fi dorit să fie, mai ales după ce vorbise cu doamna Patty. Era puţin cam dificil să descifreze ceva sinistru sau chiar ceva care să-i dea de bănuit în faptul că un predicator local ştia despre crime, din moment ce şi florăreasa ştia. Mai scăzu în minte din minutele rămase până când mass-media avea să se năpustească asupra oraşului.
   Hollis fu cea care făcu un pas în faţă, arătându-i predicatorului insigna şi legitimaţia.
   - Ce ştiţi despre acest subiect, domnule reverend? întrebă ea, amabilă.
   Acesta studie lung legitimaţia, apoi răspunse afişând un calm exagerat.
   - Toată lumea ştie de crime, doamnă agent Templeton. Dar din respect pentru familiile victimelor, fireşte că am păstrat distanţa şi n-am spus nimic. Mai ales cum dumneavoastră şi domnul şerif nu aţi considerat potrivit să confirmaţi identitatea victimelor.
   Marc se stăpâni să adopte o poziţie defensivă, deşi nu-i era uşor.
   - Testele de laborator durează ceva vreme, spuse el.
   - Unul dintre membrii congregaţiei mele a fost grădinar la familia Blanton. El a găsit... rămăşiţele.
   Marc şi Hollis schimbară o privire între ei, dar şeriful nu spuse decât:
   - Şi a primit ordine să ţină informaţia pentru el.
   - A venit la mine să se spovedească, domnule şerif, aşa cum ar face orice suflet tulburat.
   Butler ridică din umeri.
   - Dar, aşa cum am mai spus, lumea discuta deja despre asta.
   Hollis spuse pe un ton nu tocmai inofensiv:
   - Atâta timp cât nu se formează grupuri care vor să facă singure dreptate...
   - Noi suntem oameni cu frica lui Dumnezeu, doamnă agent Templeton. Chiar dacă am bănui cine e acest criminal malefic - dar vă asigur că nu ştim - nu ne-am lua noi responsabilitatea de a-1 căuta, cu atât mai puţin de a-1 pedepsi. Asta e treaba legii, a curţii de justiţie şi a lui Dumnezeu.
   Discursul lui era ca la carte. Dani se întrebă de ce nu-1 credea. Probabil pentru că era cinică.
   Sau poate că era altceva.
   Încercă să se concentreze asupra acelui „altceva”, fără să asculte întrebările de rutină pe care i le adresa Marc lui Butler, dacă văzuse sau auzise ceva suspect în ultimele săptămâni. În ciuda voinţei sale, Dani îşi dădu seama că se concentra din nou să audă vocea.
   Vocea lui.
   Căci cu fiecare secundă care trecea, ea se simţea din ce în ce mai neliniştită. Conştientiza pe deplin nevoia imperioasă de a se uita peste umăr, în spate, dar când se uită nu văzu decât peisajul rural, familiar.
   Atunci, ce era? Ce simţea?
  I se ridică părul pe ceafă, îşi simţea mâinile reci şi avea o greutate în stomac. Şi totuşi, când se uită la Butlcr, în jurul ei, nimic nu părea să justifice starea ei.
   Tunetele mugeau dinspre munţi, părând că-i înconjoară, şi se întrebă dacă nu cumva ele erau cauza. Oare era posibil?
   Nu fusese niciodată atât de sensibilă la furtună precum celelalte mediumuri, însă aceasta părea într-adevăr să afecteze - ascuţind, intensificând - simţurile normale.
   Aşa că poate doar furtuna era de vină. Cu toate astea, ştia că încerca să asculte ceva dincolo de simţurile normale şi nu ştia dacă să fie uşurată sau dezamăgită că nu auzea vocea care o îngrozise atât de mult.
   - Dani?
   Clipi către Marc, apoi îşi adună mintea când îşi dădu seama că reverendul le întorsese spatele să intre înapoi în biserică şi că Marc şi Hollis se uitau amândoi la ea miraţi.
   - Îmi cer scuze.
   Dani îşi reluă locul în dreapta şoferului, sperând că nu a ratat nimic important.
   - Te simţi bine? o întrebă el.
   - Da. Doar că mintea mea a hoinărit puţin. Atâta tot.
   Încă mai asculta concentrată, dar în acelaşi timp era conştientă că senzaţiile fizice pe care le încerca erau foarte familiare. Presiune. Ca în visul cu viziunea. Oare era posibil să fie din cauza furtunii care se apropia?
   Duse mâna la nas pe furiş şi fu puţin mirată că nu-i cursese sânge. Senzaţia de apăsare era tot mai accentuată şi trebuia să se lupte cu impulsul de a se mişca, de a încerca într-un fel să scape de povara care o apăsa.
   Nimic.
   Nu-i nimic. E doar furtuna care se apropie. E doar imaginaţia mea.
   Marc se uită lung la ea încruntându-se, apoi porni motorul şi o luă pe „şoseaua” lungă de vreun kilometru şi jumătate, plină de gropi, care ieşea într-un drum de ţară ce ducea la vechiul depozit.
   De pe bancheta din spate, Hollis spuse:
   - Urăsc furtunile. Poate din cauza asta. Că n-am reuşit până acum să văd aurele.

18.

       Dani întoarse capul când îl văzu pe Marc aruncând o privire în oglinda retrovizoare ca să se uite la agenta FBI. Chipul lui Hollis era puţin crispat şi mult mai palid decât era în mod obişnuit.
   - Să înţeleg că nu a bătut câmpii aşa cum mi s-a părut mie, nu? întrebă Dani.
   Hollis se uită la Dani. Sau mai degrabă părea să se uite undeva lângă ea.
   - Aşa e. N-a bătut câmpii. A fost... chiar la subiect.
   - Ce subiect? întrebă Marc.
   - Monştrii.
   Dani se forţă să râdă.
   - Cine, eu?
   - Nu.
   Hollis o privi în sfârşit în ochii care-i luceau stins.
   - Dani, poţi să creezi un scut de protecţie?
   - Oarecum. Nu mult, dar...
   - Fă-o. Acum. Concentrează-te.
   Dani se supuse fără să ezite, închizând ochii şi străduindu-se încă o dată să-şi aducă aminte cum fusese învăţată să se acopere cu o pătură protectoare formată din propria energie. Nu părea să fie prea uşor.
   Marc o întrebă pe Hollis printre dinţi:
   - Ce naiba vezi?
   - Ceva ce n-am mai văzut până acum.
   Vocea lui Hollis era joasă şi încordată.
   - Dar cred că nu e o aură normală. E un fel de atac. Cineva sau ceva încearcă să ajungă la Dani. Marc...
   Acesta nu mai aşteptă ca Hollis să termine ce avea de spus, ci-şi puse palmele peste mâinile reci şi încleştate ale lui Dani, nedezlipindu-le nici când simţi o zvâcnitură, când Dani ţipă de durere şi el simţi că se rupe ceva înăuntrul lui.
  
         Fără să mai scoată vreun sunet, Dani se moleşi.
   Dani se uită în jur o clipă, nelămurită, căci, din câte putea să-şi dea seama, nu era decât întuneric şi tăcere; avea sentimentul că era singură. Poate că acest lucru ar fi trebuit să o sperie, dar, în mod ciudat, nu se întâmplă aşa.
   Nu simţea nimic solid sub picioare. De fapt, nu-şi simţea deloc picioarele şi, când privi în jos, nu văzu nimic, căci trupul ei era înghiţit de beznă.
   Probabil că şi lucrul ăsta ar fi trebuit s-o sperie. Ar fi trebuit probabil să o sperie rău de tot.
   - Tu te-ai simţit mereu mai în largul tău în astfel de situaţii, spuse Paris, când ieşi aproape în întregime din întuneric şi apăru în faţa lui Dani.
   - Dar eu sunt cea care a încercat să fugă de chestia asta, îi reaminti Dani, nu pe cât de surprinsă ar fi trebuit să fie, ţinând cont de faptul că Paris părea să nu mai aibă corp de la buric în jos.
   - Era lucrul de care fugeai, pe care nu puteai să-l controlezi. Oameni, relaţii. Chestii emoţionale. Dar cu paranormalul întotdeauna a fost mai uşor în cazul tău.
   - Dar nu pot să-l controlez.
   - O, ba poţi, nici nu încape îndoială. Mereu ai putut.
   - Astea sunt porcării!
   - Ca să parafrazez ce i-ai zis lui Marc, asta o să rezolve lucrurile: un, „Porcării!” spus cu toată gura.
   - Nu-mi amintesc să-ţi fi spus ce i-am zis lui Marc.
   - Mmm... Lasă asta acum. Doar aminteşte-ţi că poţi să controlezi lucrul ăsta. O să te gândeşti la asta mai târziu, când o să fie important. Să nu uiţi.
   - Ce-o să se-ntâmple mai târziu?
   - O să trebuiască să aflu unele lucruri.
   - Paris...
   - E în regulă, Dani. Unele lucruri sunt menite să se întâmple exact aşa cum se întâmplă. Amândouă am ştiut că ăsta era unul dintre ele, nu? Ştim amândouă că de-asta te-ai întors acasă, nu?
   Pentru prima dată, Dani nu se simţi în largul ei.
   - Nu ştiu despre ce vorbeşti.
   - Ba ştii prea bine.
   - Ba nu. Nu ştiu.
   - Eu n-am apărut în viziunea ta din vis. Deloc. Înainte să apuci să spui cuiva despre asta. Înainte să vii aici. Înainte să apuci să faci ceva, oricât de puţin, să influenţezi ce-ai văzut. Ar fi trebuit să fiu alături de tine, în vis, dar n-am fost.
   - Şi ce? Ăsta este unul dintre lucrurile care ştiu că o să se schimbe.
   - Ba nu, Dani. E unul dintre lucrurile care ştii că n-o să se schimbe. Din cauza asta eşti aşa de închisă. Din cauza asta nu l-ai lăsat pe Marc să se apropie de tine aşa cum vrea el, şi din cauza asta m-ai îndepărtat şi pe mine.
   - Niciodată n-am ...
   - Dani. Singura dată când m-ai lăsat să mă apropii de tine a fost când m-ai luat în visul tău. Nici înainte, şi nici după aceea n-ai mai făcut-o. Şi asta pentru că ţi-era frică. Pentru că ai crezut că va exista un moment, pe parcurs, când vei putea schimba lucrurile. Lucrul ăsta. Dacă erai destul de puternică şi rapidă. Dacă te străduiai îndeajuns. Dar nu merge aşa, să ştii.
   - Paris...
   - Miranda a spus că indiferent ce ni se arată sau ce visăm, universul are un plan. Totul a fost parte din plan.
   - N-o să accept asta, şopti Dani.
   - Mă tem că nu prea ai de ales, draga mea soră. În plus, deja ai acceptat. Amândouă am acceptat. De aceea nici n-a fost nevoie să vorbim despre asta în toate aceste săptămâni în care m-ai lăsat să-ţi plâng pe umăr şi ai deplâns odată cu mine sfârşitul căsniciei mele. Amândouă ştim că ăsta nu e singurul sfârşit pentru care plângeai.
   - Paris...
   - Mă bucur că te-ai întors aici după divorţ. Ţi-am spus cât de mult a însemnat pentru mine faptul că ai venit?
   - Nu era nevoie să-mi spui. Ştiam.
   - Doar aşa se întâmplă, mereu, nu? Asta e partea cea mai bună a faptului că suntem surori gemene. Sunt atâtea lucruri pe care nu e nevoie să ni le spunem!
   - Dar sunt şi lucruri pe care ni le spunem. Paris...
   - Ascultă, ce i-a spus Shirley Arledge lui Hollis e adevărat. Te păcăleşte. Priveşte dincolo de amăgirile lui, Dani. Tu ştii adevărul, e în viziunea ta din vis. Analizeaz-o mai bine.
   - Nu pot s-o fac singură.
   - N-o să fii singură. Cineva care are o soră geamănă nu e niciodată singur, indiferent ce s-ar întâmpla. Paris era din nou înghiţită de întuneric. Şi poţi să faci ce trebuie, Dani. La vremea potrivită. O să ştii când. O să faci alegerea corectă.
   - Paris, întoarce-te!
   - E-n regula. Vocea ei era din ce în ce mai slabă. Am ceva pentru tine, ceva ce-ţi poate fi de folos. Cred că dintotdeauna a fost menit să fie al tău. Să vii să mă vezi înainte să pleci, da?
   Dani se concentră din răsputeri să-şi audă sora, dar în zadar, întunericul o înghiţise.

            Duminică, 12 octombrie
   Dani refuză să deschidă ochii mult timp, chiar şi după ce se trezise de-a binelea şi era perfect conştientă. O parte din ea îşi dorea să se ascundă, să se cufunde din nou în întuneric şi să o caute pe Paris.
   Însă cealaltă parte din ea, mai puternică, ştia că exista doar o cale de a se întoarce acolo şi nu-şi dorea cu niciun chip să fie aceea.
   Deschise ochii. Un salon de spital, se gândi. Cu lumină difuză, zgomote în surdină, aparate care dădeau semnale sonore, într-un salon de spital nu exista noţiunea timpului, observase că existau o anumită rutină şi ordine, dar noaptea şi ziua nu se prea deosebeau. Ceasul ei interior îi spunea că trecuseră ore întregi, că era cel puţin duminică dimineaţa târziu.
   Ceea ce însemna că fusese inconştientă mult timp. Se întrebă uşor amuzată oare ce diagnostic îi puseseră doctorii.
   Undeva, în clădire, probabil că scriau foaia ei de observaţie.
   Fu distrasă de o siluetă pe care o observă în colţul îndepărtat al camerei, în umbră, însă deveni mai conştientă de persoana care era lângă patul ei.
   - Dani...
   Întoarse capul şi-l văzu pe Marc lângă patul de spital, ţinând-o de mână. Părea extrem de uşurat acum. Arăta obosit, mai bătrân decât ieri.
   Plătim un preţ aşa de mare!
   - Cum te simţi? o întrebă el.
   Dani se gândi puţin, apoi clătină din cap.
   - Bine. Mă simt bine.
   De fapt, era mai mult de-atât. Se simţea puternică. Mai puternică decât se simţise vreodată, într-un fel care-i era complet necunoscut. Nu era vorba de muşchi, ci de...
   Putere.
   - Dani... s-a întâmplat ceva.
   Ea clătină din nou din cap.
   - Ştiu. Paris.
   Marc nu păru surprins, ci îi dădu detalii.
   - N-a murit. Cel puţin... Doctorii spun că e în comă. Nu-şi pot explica. Dar nici cazul tău nu şi-l pot explica.
   El clătină din cap.
   - Spun că aparatele înregistrează activitate cerebrală şi că, atâta timp cât aceasta continuă, mai e speranţă.
   Dani ştia. Auzea ceasul interior care făcea să se scurgă zilele - orele sau poate doar minutele - de speranţă. Mai rămăsese atât de puţin timp.
   Bishop ieşi din penumbră şi veni la picioarele patului.
   - Îmi pare rău, Dani.
   Ea se uită la el.
   - N-am crezut niciodată că astea vor fi primele cuvinte pe care o să mi le adresezi, deşi am visat. Într-un fel. Dar înţeleg. Ştiai că bestia o s-o răpună pe una dintre noi.
   - Da. Miranda a văzut ceva. Dar... ar fi putut să fie oricare dintre voi. N-aveam cum să fim siguri.
   - Asta până când am început să-i aud vocea.
   Fără nicio tresărire, Bishop spuse:
   - La început am crezut că o s-o aleagă pe Paris ca victimă. Când am aflat că nu apărea în viziunea ta, că nu era lângă tine când ar fi trebuit şi odată ce Miranda ieşise din peisaj, ăsta părea răspunsul evident.
   - Aveai de gând să le foloseşti de ea. S-o urmăreşti şi să aştepţi ca el să pună mâna pe ea. Să muşte momeala.
   - Îmi pare rău, repetă el. Dar părea cea mai bună soluţie să-l prindem. Încă de la început mi-a dat bătaie de cap faptul că nici una dintre voi nu vă potriveaţi cu profilul victimelor, dar când a venit în Venture, criminalul n-a mai ţinut cont de profil, cel puţin în ceea ce priveşte culoarea părului şi a ochilor. Asta m-a făcut să presupun că ritualul lui se schimba fundamental şi că acest lucru însemna că era posibil să-şi aleagă victimele după alte criterii şi apoi... să le transforme să se potrivească tiparului. Amândouă puteaţi fi transformate. Tu visai întruna, şi Paris tot nu apărea în visul tău. în viziune. Apoi modul de operare al criminalului a început să se schimbe drastic, neprevăzut şi rapid. Foarte rapid. Încât a lăsat... atâtea urme la locul faptei. A fost puţin prea evident când a urmărit-o şi a fotografiat-o pe Marie Goode, a lăsat în casa ei o bijuterie care aparţinuse uneia dintre victime, plus florile.
   - Prea evident, spuse Dani, mai mult pentru ea. Ceva de genul: Ia uitaţi-vă la mine, ia uitaţi-vă ce fac eu!
   Bishop încuviinţă.
   - Lucru care nu stă deloc în caracterul criminalului din Boston. Nu e un progres, ci un fel de evoluţie pe care n-am mai văzut-o la un criminal în serie.
   - Şi totuşi...
   El încuviinţă din nou.
   - Şi totuşi eram siguri că este vorba despre acelaşi criminal, chiar înainte de a sosi aici, fără să avem dovezi concrete care să susţină lucrul ăsta. De-atunci, lui Hollis i s-au arătat Becky Huntley, mai târziu Shirley Arledge, care se încadrau amândouă, ca şi Karen Norvell, în tiparul fizic al victimelor din Boston. Şi tu auzeai o voce, confirmându-ne bănuiala că era posibil să avem de-a face cu un ucigaş cu abilităţi de medium.
   Marc spuse, cu asprime în glas:
   - În ce fel poate să confirme o bănuială acest lucru?
   Dani se uită la el.
   - Ştiam, spuse ea simplu. Tot încercam să-mi spun mie însămi că nu aud nicio voce străină, că era doar... o chestie paranormală ciudată, o rămăşiţă de la unul dintre visele care prevesteau o nenorocire şi pe care nu mi-1 mai aminteam. Orice. Orice, în afară de adevăr. Că vocea era reală. Că el era real. Că descoperise o cale să se conecteze cu mine.
   - Ceea ce, spuse Bishop, m-a făcut pe mine să cred că tu erai ţinta lui, nu Paris.
  - Am căzut în capcana întinsă de el, spuse Dani. În viziunea din vis, orice altceva se schimba, dar lucrul ăsta rămânea mereu la fel. Ştiam de fiecare dată că era o capcană, şi eu mă duceam mereu de bunăvoie spre ea.
   - Da, alt semn că tu erai cea asupra căreia se concentra el. N-am lăsat-o pe Paris neprotejată, spuse Bishop. Dar am crezut că pe tine te vrea.
   Marc rosti aspru:
   - Dacă ştiai că ticălosul ăsta e medium, cum de nu te-ai aşteptat la un astfel de atac?
   - Fiindcă un astfel de atac, unul paranormal, e mai rar decât părul pe broască, îi spuse Bishop. Pur şi simplu nu are sorţi de izbândă, mai ales când nu există o legătură de sânge. Şi n-a dat niciun semn că mai încercase aşa ceva înainte.
   - N-aveai de unde să ştii, spuse Dani strângându-1 de mână pe Marc. Dacă abilităţile tale ar funcţiona în sensul ăsta, am avea toate răspunsurile.
   - M-aş mulţumi cu unul sau două pe care să contez, îi răspunse Marc. La naiba, Dani, era aproape să mori. Nu te-a atins nimeni nici măcar cu un deget şi aproape că era să mori.
   În vocea lui se citea mai mult decât nelinişte, iar ea sesiză acest lucru şi-şi dori să se lase învăluită de glasul lui, şi restul să înceteze. Pentru un timp. Doar pentru un timp. Dar ceasul din capul ei nu se opri din ticăit şi, deşi îl strânse pe Marc de mână din nou, se strădui să se concentreze la ce spunea Bishop.
   - Şi din acest motiv, un gardian cu abilităţi energetice din departamentul nostru e pe drum să te vegheze.
   - N-am nevoie de cineva care să mă păzească.
   - Dani...
   - Dar, dacă nu mă înşel, altcineva are nevoie. Şi ce poate el să facă?
   - E femeie. Îmi aleg gardienii cu grijă. Printre altele, are un scut pe care îl poate extinde şi asupra altcuiva.
   - Scut paranormal. Bun. Atunci vreau ca ea să o păzească pe Paris.
   Bishop se încruntă, dar încuviinţă imediat.
   - S-a făcut.
   S-a gândit că-i era dator, îşi spuse Dani.
   Şi nu era deloc sigură că nu era îndreptăţit să creadă acest lucru.
   Se uită la Marc.
   - Am o bănuială că tu n-o să pleci prea departe de mine în tot timpul ăsta, nu?
   Era mai mult decât o bănuială. Ştia acest lucru.
   Marc dădu din cap.
   - Poţi să fii al naibii de sigură! Dar eu nu sunt paznic cu puteri paranormale, Dani. Nu pot să te protejez de un alt atac ca ăsta.
   Dani nu era prea sigură de acest lucru, dar nu spuse decât:
   - Cred că pe Paris a atacat-o mai puternic decât pe mine. Şi cred că ştiu de ce. Nu sunt sigură de timpul ales, dar înţeleg motivul. Cred. Oricum, dacă visul nu se schimbă drastic până data viitoare, eu sunt vie la final. Dar Paris... n-a apărut niciodată în vis. Se uită din nou la Bishop. Aşa cum ai spus şi tu.
   Acesta tăcea.

....................................................