Un bilion de dolari, Andreas Eschbach

 ........................................

3-12

        Susan trase aer în piept, înghiți în sec și răspunse cu voce tremurată:

   - Cam așa ceva.
   - Putem vorbi clar, suntem între noi. Deci bani pentru a păstra tăcerea. O putem rezolva, bineînțeles, așa, dar eu mă întreb dacă nu v-aș putea face o ofertă mai avantajoasă.
   Era o capcană, pentru a o face să spună tot. Clar.
   - Mai avantajoasă pentru cine?
   - Pentru amândoi. Miss Winter, cât câștigați cu actuala slujbă?
   - Optzeci de mii.
   Vorbise fără să se mai gândească. De fapt, erau numai 70 de mii, restul fusese anul trecut reprezentat de cheltuieli, dar ea spunea totdeauna 80 de mii.
   - Vă plătesc de 10 ori pe-atât, cu perspectivă de mai mult, dacă vă dați demisia și lucrați pentru mine.
   I se păru că nu auzise bine.
   - Poftim?
   Aproape că strigase. De data aceasta absolut neprofesional.
   - Dacă mi-ați aflat numărul de telefon, spuse vocea de la celălalt capăt al firului, atunci fără îndoială că știți o mulțime de alte lucruri despre mine. Iar analiza făcută de dumneavoastră cu privire la intenția mea îmi demonstrează că sunteți bună. Că vă irosiți talentul urmărind doar soți infideli și angajați corupți. Să nu ne mai învârtim în jurul cozii. De fapt, de ani de zile caut o analistă de talia dumneavoastră și un salariu inițial de opt sute de mii de dolari este mai mare decât de obicei, dar nu foarte mare. Să îl considerăm ca parte a banilor pentru tăcere. Și ca să fie clar: dacă mi-ați fi dat mai devreme o mostră a ceea ce știți să faceți, v-aș fi luat pe loc de la firma de detectivi și aș fi mituit pe altcineva.
   Asta era cumva... deci... Nu așa își imaginase ea că se vor desfășura lucrurile. Îl sunase pe acest bărbat pentru a-l șantaja, iar acesta îi oferea acum o slujbă.
   - Miss Winter? Mai sunteți la telefon?
   - Da. Eu, hm... mă mai gândesc.
   Și dacă era un truc? Analistă. La ce? Ba se putea... dar ea? Se putea ca munca ei să valoreze pentru cineva opt sute de mii de dolari?
   - Miss Winter, o întrebare: vă iubiți actuala slujbă atât de mult încât să considerați exclusă o schimbare a ei?
   - Hm... nu. Nu, absolut nu. Cred totuși că... pot să o iau în considerare.
   Era o minciună. În viața ei nu se gândise la o altă slujbă.
   - Atunci am să vă fac o propunere, miss Winter. Vin la New York și ne întâlnim. Să zicem marțea viitoare, la ora șapte seara, la locul primului nostru contact? Pentru simplitate. Se poate?
   - Da, confirmă Susan. Desigur. Marți la șapte.
   - Bun. Știu acolo, în apropiere, un local bun, discret, unde putem discuta toate amănuntele. Voi lua cu mine câteva documente și un contract. Iar dumneavoastră vă veți formula cererea de demisie. Când veți citi contractul, vă promit că veți dori să îl semnați.
   Făcu o scurtă pauză, apoi adăugă:
   - Desigur este inutil să mai menționez, dar, dacă veți relata cuiva ce ați descoperit, oferta mea cade.
   - Da, natural.
   Susan înghiți în sec.
   Dar interlocutorul deja întrerupsese legătura telefonică.

      Treptat, din observații, scurte reportaje, rezumate, s-a conturat ceea ce se întâmplase.
   În urmă cu 4 ani, Lino avusese o relație cu o femeie din Philadelphia, o anume Deborah Peterson, pe-atunci secretară la un birou avocațial. Făcuseră cunoștință la o expoziție aviatică pe care Deborah o vizitase împreună cu un grup de prieteni și la care Lino, care era pilot bun, dar nu un pilot pentru acrobație, dăduse o mână de ajutor în relațiile cu vizitatorii. Legătura fusese furtunoasă, secretă și scurtă - după o lună se despărțiseră și nu mai auziseră nimic unul de altul până când Deborah, prin intermediul unui avocat, îl contactase din nou. Lino nu știuse că la despărțirea de el Deborah era gravidă, iar ea nu dezvăluise niciodată cine era tatăl copilului ei.
   - Nu am vrut să îi periclitez cariera, a ciripit în fața camerelor delicata femeie cu bucle blonde.
   Fiul ei, Andrew, pe care îl ținea în brațe, privea speriat. Era un copil drăguț, cu părul lung și buclat. Reporterii deja îi spuneau „copilul de un bilion de dolari.”
   A fost intervievat și Lino, pe gazonul din fața casei lui din Wrightstown.
   - Sunt foarte bucuros că am un fiu, a făcut el cunoscut clipind nervos. Am fost foarte mișcat când am aflat... Nu mă interesează banii. Nu îi vreau pentru mine. Dar bineînțeles că pentru fiul meu vreau tot ce este mai bun, mă înțelegeți, nu?
   - Dumneavoastră și Deborah Peterson vă veți căsători? întrebase reporterul.
   Lino își mușcă buzele:
   - Asta... nu știu încă. Încă nu pot să spun.
   - Dar nu excluderi căsătoria?
   - Nu exclud nimic.
   Nu era ceva obișnuit să îți vezi unicul frate la televizor, înconjurat de subtitluri și de logourile multicolore ale posturilor de televiziune.
   John își dădu seama că nici familiei și nici celorlalți oameni care îl cunoscuseră anterior nu le era altfel. În planul secund putea fi văzută prietena lui Lino, Vera Jones, care își îmbrățișa fata cu ochii umflați de plâns. John le întâlnise pe acestea la diverse sărbători în familie, ultima dată, de Crăciun. Ea era o femeie cam rotunjoară, dar tare cumsecade, care îl iubea cu adevărat pe fratele lui, în ciuda veșnicei proaste dispoziții manifestate de acesta, și care nu își dorea nimic mai mult decât să se căsătorească cu el. Povestea aceasta trebuie să o fi rănit profund.
   Padrone scoase o exclamație de supărare când reportajul fu întrerupt de o secvență care anunța următoarea emisiune pe teme economice.
   - Asta este o escrocherie, afirmă el furios.
   Gregorio Vacchi îi aruncă tatălui său o privire iritată:
   - De unde știi tu asta?
   - Pur și simplu știu.
   - Un copil nelegitim. Și Giacomo Fontanelli a fost un copil nelegitim. Nu ar fi ceva imposibil.
   - Acest copil este prea mic.
   Cristoforo se întoarse și continuă:
   - Gândește-te la profeție. Ce sens are ca un copil de 3 ani să moștenească o asemenea avere? De facto părinții lui vor primi banii și îi vor administra până în anul 2010. Până atunci nu se va întâmpla nimic. Sau în orice caz nimic bun. Nu are sens.
   Gegorio privea scrutător covorul, de parcă acolo s-ar fi aflat răspunsurile la toate întrebările.
   - În testament nu se spune nimic despre o vârstă minimă, zise el.
   - Asta știu și eu, ripostă padrone.
   - Dar ție nu îți este clar că nu putem face ce vrem noi? Noi suntem administratorii succesiunii. Decisiv este textul testamentului, nu contează interpretarea dată de noi.
   Padrone confirmă nemulțumit clătinând capul. Pe ecran apăru un bărbat antipatic, cu o față mâncată de vărsat, care conform legendei afișate se numea Randolph Bleeker și era avocatul lui Deborah Peterson. De pe treptele unei clădiri impozante, înconjurat de microfoane, camere video și oameni, acesta ridica în mână un formular completat și ștampilat.
   - Doamnelor și domnilor, mister Lino Fontanelli a recunoscut oficial că este tatăl lui Andrew Peterson! strigă el mulțimii.
   Mai ridică un al doilea document, pe al cărui antet se putea descifra cuvântul Laborator.
   - Acesta este rezultatul unei analize a grupei sanguine care confirmă paternitatea. Astfel fiul mandantei mele, Andrew Peterson, a devenit cel mai tânăr succesor pe linie bărbătească la data de 23 aprilie 1995 al negustorului florentin Giacomo Fontanelli și, ca urmare, succesorul legal al averii acestuia. Solicit firmei avocațiale Vacchi să prezinte autorităților competente testamentul în original Fontanelli, pentru ca această revendicare să poată fi examinată.
   Gregorio Vacchi lovi cu palma perna canapelei.
   - Asta nu o putem ignora, strigă el. Imposibil! Eduardo, sună la Ministerul de Finanțe. Și pe notar. Contramandăm toate întâlnirile stabilite până când chestiunea va fi clarificată.
   Eduardo își privi întrebător bunicul. Acesta făcu semn obosit că este de acord. Apoi privirea lui căută privirea de sub pleoapele grele ale lui John.
   - Trebuie să discutăm acum despre dumneavoastră, John, veți înțelege acest lucru. Dar cred că trebuie să o facem fără prezența dumneavoastră.
   Liniștea care se așternuse brusc în încăpere era apăsătoare. John privea pe fereastră la oamenii care patrulau în grădină cu veste antiglonț și cu armele atârnate de umăr. Reporterii care încă mai asediau poarta împingându-se unul pe altul pentru a reuși să îi facă o fotografie vor pleca și se vor năpusti asupra unui copil de trei ani din Philadelphia. La fel cum cardinalul dispăruse deja când John reveni în salonul cel mare. Aflase cumva despre ce se întâmplase.
   Luase cu el și volumul cu dedicația de la papă.
   Deci, înapoi la nimic, la nimicnicia din care venise. Era de-a dreptul o cruzime. Înapoi la Marvin, la locuința comună, la o slujbă oarecare, după ce gustase o cu totul altă viață... Dar putea spera ca vreun ziar să fie interesat de povestea vieții lui și să plătească pentru ea câțiva dolari. Și toată viața lui va putea povesti cum a fost să conduci un Ferrari.
   Se privi. Îi vor lăsa costumele? Se obișnuise cu ele. Pe de altă parte, nu își putea permite nici măcar să plătească contravaloarea curățării lor.
   Da, fir-ar să fie! Și tocmai începuse să îi placă. Acum o săptămână fusese convins că nu el era moștenitorul și acum se părea că avusese dreptate, simțea doar o furie cumplită față de Lino, care voia să îi ia banii.
   „Ai mei!” Era o furie sălbatică, dârză, furia unui copil mic, căruia puțin îi păsa de alții, care doar vrea să aibă. Care este gata să muște și să zgârie, să bată din picior pentru a păstra ceea ce îi aparține. Își simți plămânii lucrând de parcă era într-o luptă.
   Sună telefonul.
   John tresări și simți cum i se risipea tot cheful de luptă, precum aerul dintr-un balon spart. Prima pornire fu de a duce telefonul în baie, unde să îl lase să sune. Dar poate că era unul dintre Vacchi. Ca să îi spună să își strângă lucrurile. Se așeză pe pat și ridică receptorul.
   - Aveți probleme, spuse vocea misterioasă a necunoscutului, și sunteți lăsat singur cu ele.
   John înghiți în sec.
   - S-ar putea spune și așa.
   - Am promis că voi reveni, nu?
   - Da.
   - Și v-am prezis că veți avea nevoie de ajutor, corect?
   - Da.
   John simți deodată cum i se înmoaie picioarele.
   - Bun. Dar va trebui să faceți câteva pregătiri. Ar fi bine dacă ați dispune de un fax. Credeți că ați putea procura unul?
   John își aminti de cartea de credit pe care i-o dăduse Eduardo. O mai avea încă în buzunar.
   - Da, cred că da.
   - Cumpărați aparatul cât mai repede posibil. Încă nu știu dacă vom avea nevoie de el, dar s-ar putea să avem.
   - Nu vreți să îmi spuneți ce intenționați să faceți? întrebă John.
   - Nu, pentru că nici eu nu știu, deocamdată. Aveți încredere în mine. Vă aflați într-o situație extrem de delicată, dar eu dispun de o mulțime de posibilități de a vă ajuta. Vom vedea.
   Din ce spunea răzbătea ceva neliniștitor. La fel din modul în care o spunea.
   - Bănuiesc că nici astăzi nu voi afla numele dumneavoastră.
   - Credeți-mă că există motive întemeiate pentru care trebuie să procedez astfel. Stați cât puteți mai mult în camera dumneavoastră imediat ce veți avea aparatul fax. Voi reveni.
   Și necunoscutul închise telefonul.
   Când John deschise ușa dinspre hol, Marco stătea pe un scaun, cu brațele musculoase încrucișate pe piept.
   - Marco, am nevoie de un aparat fax, zise John.
   De fapt planul lui fusese de a se duce cu Ferrariul în cel mai apropiat oraș pentru a cumpăra aparatul, dar bodyguardul apucă imediat telefonul mobil și spuse:
   - Va bene, signor Fontanelli. Vă fac rost de unul.
   
     Ziarele din dimineața următoare se ocupau doar de două teme: izbucnirea unei epidemii în Africa Centrală, provocată probabil de agentul patogen Ebola, și disputa asupra succesiunii de un bilion de dolari.
   - Bunicul meu crede în continuare că adevăratul succesor sunteți dumneavoastră, afirmă Eduardo la micul dejun. Tata vede în asta îndărătnicia vârstei. Unchiul meu găsește oribilă ideea de a trebui să trudească pentru un multimiliardar de 3 ani. Și, ca să fiu cinstit, aceasta este și părerea mea.
   Erau singuri în salon. Avocații Vacchi discutaseră până mult după miezul nopții ce era de făcut și doar Eduardo reușise să se trezească.
   - Și-acum ce se va întâmpla? întrebă John.
   Eduardo explică în timp ce mesteca:
   - Probabil, va începe ceea ce motivează existența avocaților: o dispută juridică care va dura mult. Folosesc termenul de „mult” în sensul avocațial. Ani, poate decenii.
   Pe deasupra casei trecu din nou un elicopter. Numărul reporterilor nu se micșorase, ci mai curând se mărise de cinci ori.
   Niciun furnizor și niciun angajat nu intra în casă fără să își fi expus opinia personală în fața unei mulțimi de microfoane.
   - Grozav, spuse John descurajat.
   - Mai întâi, vom trimite toate documentele. Ele trebuie traduse, autentificate și așa mai departe. Asta durează și costă. După care vom solicita o expertiză genetică asupra paternității. Testul sanguin pe care acest dubios mister Bleeker l-a prezentat cu atâta eficiență la public, în fața camerelor, are valoare zero.
   - Într-adevăr? Dar acolo se afirmă...
   - Avocații afirmă permanent ceva, ei trăiesc în cele din urmă din dispute. Realitatea este că un test sanguin este util doar pentru a exclude paternitatea. Se bazează pe faptul că grupele sanguine se moștenesc după anumite reguli. Dacă, de exemplu, un copil are grupa sanguină AB, iar mama are grupa A, atunci un bărbat cu grupa sanguină A nu poate fi tatăl, ci doar unul cu grupa B sau AB. Dar testul sanguin nu stabilește dacă un bărbat este tatăl.
   John se holba la tânărul avocat. Își aminti deodată cum mama, pe când erau copii încă, le împărțea dulciuri și cum Lino mai târziu lua și porția lui. O lua simplu, pentru că era mai puternic.
   - Și un test genetic ce stabilește? întrebă cu senzația că vocea îi vibra de furie.
   - Există, normal, și cazuri îndoielnice, dar în general acesta dă o dovadă sigură a paternității. Probele trebuie luate sub supraveghere și așa mai departe, dar totul se aranjează. Pentru acest test este suficientă o rădăcină a părului sau o probă de salivă, așa că este acceptabil și pentru copil. Mai plăcut decât un test sanguin.
   - Mie nu mi-ați făcut niciun test genetic.
   - Nu, răspunse Eduardo și amestecă în cafeaua lui pierdut în gânduri. Pentru copiii legitimi nu este necesar. Linia de descendență bărbătească oricum nu se poate urmări în trecut. În cazul fratelui dumneavoastră este vorba despre suspiciunea că încearcă, printr-un truc, să obțină averea Fontanelli.
   Puteau să aibă această suspiciune. Dar Lino a fost totdeauna un fustangiu. Nu exista fată prin vecini cu care el să nu fi încercat măcar. Și totdeauna în taină. Gând John îl surprindea cu vreo fată, Lino îl privea cu o uitătură specială, care promitea cotonogeală dacă i-ar fi trecut prin cap să îl pârască. Pe de altă parte, acesta îl lămurise de când avea 9 ori 10 ani: Lino avea 15 ani și știa despre ce vorbea.
   Da, era posibil să mai fi călcat pe-alături. John putea să înțeleagă și reacția lui Deborah Peterson de a ascunde copilul față de Lino. El avusese totdeauna senzația că Lino nu le trata tocmai prietenos pe femei după ce obținea de la ele ceea ce voia.
   - Și dacă nu este un truc? întrebă John.
   - Dacă nu este un truc, spuse Eduardo, care linse lingurița și o lăsă cu grijă pe farfurioara albă și delicată, atunci Andrew Peterson este moștenitorul.
   
      Ceea ce până acum fusese un asediu se transformă într-un atac.
   Reporterii începură să tragă de gratii și să solicite să intre. Eduardo avu curajul de a ieși însoțit de bodyguarzi, dar nu merse decât până la jumătatea drumului către poartă. Le explică ziariștilor cam ceea ce îi explicase și lui John la micul dejun, respectiv că are suspiciunea că Lino încerca să obțină averea Fontanelli printr-un truc, și descrise în mare cum va decurge și temele disputei juridice în fața căreia se găseau. Aproape că fu tras prin grilajul gardului.
   - Dacă se mai repetă o dată așa ceva, mă voi alege cu probleme auditive permanente, spuse Eduardo când reveni în casă. Ce fac de fapt aici toți oamenii ăștia? Nu ar fi trebuit să fie la procesul lui O.J. Simpson?
   Peste nici două ore își văzu el însuși declarația preluată de NBC, alături de furioasa dezmințire a unui Lino Fontanelli trezit din somn, care respingea cu hotărâre „presupunerile infame ale acestui tânăr avocat italian” și mai sublinia încă o dată că singurul lucru care îl interesează este binele copilului său.
   Elicopterul apăru din nou și curând mai apăru un al doilea, apoi un al treilea. Angajații casei care ieșeau în exterior cu treburi raportau după-amiaza că li se ofereau mari sume de bani pentru documente referitoare la gospodăria casei, pentru fotografii ale interiorului casei ori pentru a strecura un reporter în interiorul casei. Paznicii își intensificară controalele.
   După-amiaza târziu, John vorbi la telefon cu mama lui. Pe coasta de est a Statelor Unite era puțin înainte de miezul nopții și el o scosese din bucătărie. Ultimele dăți în care o mai sunase ea fusese confuză în legătură cu ce se întâmpla și agitată pentru că fiul ei apărea în toate ziarele, dar acum era de-a dreptul nefericită de învrăjbirea adusă în familie „de milion”, cum spunea ea înverșunată.
   - Nu este vorba despre un milion, mamma, îi explica el din nou, sunt un milion de milioane.
   - Non mi piace, non mi piace, se plângea ea. Cine are nevoie de atâția bani, poți să îmi spui? Merită să se certe pentru ei frate cu frate? Și acum vrea să o părăsească pe Vera și să se însoare cu femeia ceea din Philadelphia, numai pentru bani...
   John simți că îl trec fiori reci pe spinare. „Cine moștenește când un copil moare? Părinții lui?” Era un gând înfiorător, apărut de niciunde, și care nu se mai lăsa alungat.
   - Dar tu ai vrut dintotdeauna un nepot, spuse el cu greu.
   Corriere della Sera era pe masă, în fața lui, și din pagina-tidu îl privea cu ochi mari Andrew Peterson, în vârstă de 3 ani.
   - Mira mi-a fost ca o nepoată și acum trebuie să o pierd? Ah, ce nefericire! Numai nefericire ne-au adus acești bani.
   Și așa o ținu până când își aminti că trebuia să pună apa pentru paste. John trebui să îi promită că o mai sună sau, și mai bine, că vine în curând acasă, și convorbirea se întrerupse.
   Înapoi acasă, da. Poate că mai bine s-ar fi împăcat cu asta. În fond, a simțit de la început că nu îi era locul aici. De la început fusese convins că Vacchi trebuie să se fi înșelat în privința lui. OK, tot luxul era plăcut, nicio problemă, te obișnuiești rapid cu el, dar în fond nu știa să lucreze cu banii. Nici cu bani puțini, cu atât mai mult cu bani mulți. Dacă era vorba ca omenirii să îi fie redat viitorul pierdut, nu el era cel potrivit. El avusese deja destul de lucru cu propriul viitor.
   Ridică ziarul și privi fotografia micuțului Andrew Peterson. Un nume răsunător. Ca Andrew Carnegie. Ei îl puteau trimite la școala potrivită, îl puteau introduce încet în rol, se puteau strădui să îl pregătească pentru bogăție și putere. Dacă se gândea mai bine, nu era o cotitură absurdă a sorții.
   În timpul cinei, atmosfera a fost deprimantă. Cei din familia Vacchi încercau să susțină o conversație în așa fel de parcă totul ar fi în ordine, dar efortul lor era atât de evident, încât John își simțea stomacul încărcat. Gândurile lui erau departe, la un băiețel de 3 ani aflat de cealaltă parte a Atlanticului, și la întrebarea dacă se putea ca lor să le scape adevăratul moștenitor și realizator al profeției. Deși Giovanna își dăduse toată silința, John nu a mâncat mult și s-a retras după scurt timp. A trecut pe la bucătărie și și-a cerut scuze.
   Întunericul din cameră era apăsător, dar nu a îndrăznit să aprindă lumina, pentru a nu stârni atenția reporterilor. S-a dezbrăcat pe întuneric și s-a întins în pat.
   De ce nu putuseră Cesare și Helen să aibă un copil? S-ar fi împăcat mai ușor cu soarta. Cesare era cu mult mai mare decât el și nu s-ar fi simțit afectat. Dar nu, a trebuit să fie Lino. Tocmai Lino, care mereu fusese mai puternic și se folosise tot timpul de asta. Lino, singurul care venea acasă cu note bune. Lino, care îl învinsese în orice, permanent. Și acum îl învinsese din nou.
   Acum ce va face? Nu realizase mare lucru, dar și de ce realizase se alesese praful de la întâlnirea cu familia Vacchi. Va intra în anale ca o figură tragică, omul care fusese cât pe-aici să devină bilionar. Va fi privit ca o monstruozitate de circ oriunde s-ar duce. Iar speranța revenirii la o viață normală, așa cum o trăise el, putea să o îngroape.
   Gândurile i se roteau în cap. Se ridică și dibui pe întuneric baia.
   Acolo era un dulăpior cu tot felul de medicamente obișnuite. Îl găsi, îl deschise și căută printre tubulețe și cutii cu pilule. Trebuia să facă puțină lumină. Alese un tubuleț cu tablete de valium și îl deschise.

      Dimineața următoare înconjura lumea știrea că moștenitorul desemnat al averii de un bilion de dolari, John Salvatore Fontanelli, se sinucisese în cursul nopții.
   Suspinele de la celălalt capăt al firului nu se mai terminau.
   - Ce nenorocire... rnadre mio, dio mio... Banii au distrus familia, au distrus tot, au adus numai nenorocire...
   - Mamă...
   - Și această sămânță a dracului, jurnaliștii ăștia îmi asediază casa, ne intră în locuință, nu îmi dau pace... Cum pot să scrie așa ceva? Putea să mă lovească damblaua. Pe mine ori pe taică-tău. Cum de-au ajuns să afirme că ai fi mort?
   - Probabil, pentru că trebuie să vină mereu cu ceva senzațional, zise John.
   - Aproape că m-am sufocat. Nici taică-tău nu mai este tânăr, gândește-te la asta, și în familia lui cei mai mulți mor de inimă. S-a anunțat la știrile de ultimă oră. Nu am închis un ochi de-atunci.
   Calculă diferența de oră. La New York, trebuia să fie două și jumătate noaptea.
   - Noi de-abia am aflat, altfel aș fi sunat mult mai devreme...
   - Și fotografia aceea... în care ții în mână 20 de pastile de valium.
   - Încerc tot timpul să îți explic cum s-a ajuns aici. Era un cunoscut reporter de scandal, Jim Huston, un paparazzo. În timpul zilei, a fost lăsat de un elicopter pe acoperiș; nimeni nu a remarcat asta în toată vâltoarea de-aici. Acolo există un loc care nu poate fi văzut de jos și s-a ascuns acolo. Seara a coborât pe un cablu de oțel până în dreptul ferestrei dormitorului meu, ca un alpinist, și a stat la pândă cu aparatul de fotografiat. Când am intrat în baie pentru a căuta un somnifer, m-a fotografiat. Nici nu am băgat de seamă.
   - Erau cel puțin 20 de bucăți! S-a văzut clar!
   - Mi-au alunecat pur și simplu în palmă, mamă!
   Nu era adevărat. Voise să vadă câte tablete erau în tub, pentru că brusc i se făcuse teamă că mai târziu cineva putea să remarce că el luase o tabletă. O tabletă care nu era a lui.
   După ce își mai liniști mama în oarecare măsură, se îmbrăcă cu cel mai bun costum și coborî, pentru ca împreună cu avocații să le demonstreze fără putință de tăgadă ziariștilor că încă mai trăia.
   - Ce veți face acum? i se striga cu microfoanele în vârful unor bare întinse către el. Credeți că Andrew Peterson este cu adevărat fiul fratelui dumneavoastră?
   Dar John clătină doar din cap și nu scoase o vorbă.
   Eduardo arătă resturile cablului din oțel și relată cum realizase Huston fotografia. Când câțiva reporteri fluierară admirativ, el îi avertiză:
   - Jim Huston a violat clar sfera privată a lui mister Fontanelli și noi îl vom acuza fie pentru omisiune de acordare de ajutor, fie pentru înșelăciune. Indiferent de argumentele lui, el a săvârșit una dintre aceste infracțiuni.
   Când reveniră în casă, John spuse că el consideră că lucrul cel mai bun pe care l-ar putea face ar fi să se întoarcă în Statele Unite, în casa părinților, până când cazul va fi clarificat.
   - Părinții mei nu fac față la tămbălăul susținut de presă. Cred că ar trebui să fiu acolo pentru a distrage atenția presei de la ei.
   Avocații au fost de acord, cu excepția lui padrone, care dădu dezaprobator din cap.
   - Locul dumneavoastră este aici, John. Totul este o întâmplare neplăcută care va fi depășită.
   - Dar eu îl înțeleg bine pe John, spuse Alberto.
   - Eu cred că este într-adevăr lucrul cel mai bun, zise Gregorio.
   Eduardo oftă:
   - Dacă vreți, vă aranjez plecarea cu avionul mâine.
   - Mulțumesc, răspunse John.
   Apoi se duse în camera lui pentru a-și face bagajul. Dar în fața șifonierului constată că niciun lucru din interiorul acestuia nu-i aparținea cu adevărat. Îl va ruga pe Eduardo ca din cutia cu lucrurile lui personale, care trebuia să fie pe undeva, să îi aducă ceva de îmbrăcat.
   Deci, asta era. Sfârșitul visului. Se lăsă să cadă pe pat și fixă tavanul cu privirea. Totul începuse de la o oră la alta și se va încheia tot de la o oră la alta.
   La un moment dat, se trezi din starea de somnolență în care căzuse fără să vrea. Judecând după lumină, trebuia să fie deja după-amiază și el se simțea în mod incredibil bine.
   Ce liniște era! John se ridică, se duse pe terasa care până de curând mai fusese a lui, trase în piept aerul sărat adus de o adiere dinspre mare și închise ochii. Din tufișurile de jos se auzeau greieri, iar din depărtare se auzea murmurul vocilor reporterilor din fața porții.
   Păcat! Regreta că nu se va mai simți ca un milionar. Ca un miliardar nu apucase să se simtă în cele câteva zile, ca să nu mai vorbim de poziția de posesor al unui bilion. Dar se simțise totuși câteodată ca un milionar, și îi plăcuse.
   Sună telefonul. Cu siguranță că era tot mama. Suna ca să îi spună că dormise puțin și că se simțea mai bine. Se duse la telefon și ridică receptorul:
   - Da?
   - Ați procurat un aparat fax? se auzi vocea necunoscutului.
   John se sperie, involuntar îngenunche și se uită sub pat.
   Acolo era cutia adusă de Marco.
   - Da, da, îl am.
   - Este conectat?
   - Ce? Nu. Nu încă. Cred că va trebui să scot din priză telefonul.
   - Înțeleg.
   Necunoscutul parcă mustăcea.
   - Prizele pentru telefon sunt vechi de cel puțin 30 de ani, nu? Ca și aparatul telefonic.
   - Cam așa ceva.
   - Bun. Vă rog să conectați aparatul fax. Am să vă transmit în 5 minute un document pentru a cărui autenticitate garantez. Utilizați-l cât mai bine posibil.
   - Mulțumesc, zise John. Dar nu înțeleg...
   Însă legătura deja se întrerupsese.
   Cinci minute? Oho... Poate că ar fi trebuit să citească mai înainte instrucțiunile de utilizare...
   Trase cutia de sub pat, o deschise și extrase aparatul din învelișul protector din stiropor. Din fericire, Marco se gândise să îi cumpere și o rolă cu hârtie de fax și un adaptor care se potrivea la priza veche. I-au trebuit 3 minute pentru a face funcționabil aparatul. Timpul rămas îl petrecu în fața aparatului, privind fanta pe care trebuia să iasă faxul, părându-i-se că făcea asta de ore întregi.
   În cele din urmă, din interiorul casetei cenușii se auzi un zgomot, iar fanta de ieșire se lumină albastru-verzui. Cu un bâzâit ușor hârtia începu să iasă prin fantă, pe ea se distingeau linii și litere spălăcite. John se aplecă și încercă să descifreze textul, în timp ce paginile ieșeau una după alta.
   Era un raport privind controlul medical al second lieutenant Lino Fontanelli, întocmit de medicul căpitan al Meguire Base în februarie 1991. Erau pagini întregi cu rezultate din EKG, EEG, teste ale capacității pulmonare, testul cardiologie la efort, testul reacțiilor, hemograme, analize ale lichidului cerebrospinal și altele. Pe ultima pagină era bifată caseta care confirma deplina capacitate din punct de vedere medical de a fi pilot de avion de luptă cu reacție, iar alături era semnătura avântată, absolut ilizibilă a medicului.
   John aproape că fu pe punctul de a ignora observația decisivă. La rubrica Constatări medicale jură efect asupra capacității de a pilota avioane scria lapidar: Steril.

8.

      Recepționă faxul ca pe o lovitură în stomac.
   Privea hârtia, fără să poată să spună de cât timp, și încerca să înțeleagă ce însemna. Nu veni nimeni, nimeni nu-i telefonă nici măcar după ce demontase absent aparatul și îl vârâse înapoi sub pat. Nimeni nu îl tulbură, așa că avu timp să gândească temeinic.
   Când se lăsă seara, decise să tăinuiască faxul pentru a nu trebui să explice de unde îl avea. În loc de asta, întrebă cât putu de indiferent în timpul cinei care decurgea într-o atmosferă apăsătoare:
   - Dintr-o analiză genetică rezultă și dacă cineva este steril sau nu?
   - Nu.
   Eduardo clătină din cap, preocupat să despice cu o furculiță din argint din secolul al XVIII-lea un cartof aburind cu pătrunjel.
   - De ce?
   - Mi-am amintit de o discuție pe care am avut-o cu Vera în timpul Crăciunului trecut. Cu prietena fratelui meu. Se mira că nu rămânea gravidă cu Lino.
   Era o născocire. Vera nu ar fi discutat în viața ei pe o asemenea temă cu altcineva în afară de medicul ei.
   - Cerule! exclamă Gregorio Vacchi și lăsă jos furculița.
   Părul lui rar părea că i se ridicase în creștet.
   - Nici nu mă gândisem la una ca asta!
   Padrone făcu și el ochii mari.
   - Steril. Este o suferință frecventă în familia Fontanelli.
   Alberto se încruntă.
   - Dar este imposibil ca el să creadă că așa ceva va rămâne nedescoperit.
   - Aveam impresia, își continuă povestea John, că Lino nu știe despre... eforturile Verei.
   - Asta înseamnă că este posibil ca această Peterson să încerce să îl procopsească cu un copil care nu este al lui! concluzionă consternat Eduardo.
   Tatăl lui ridică șervetul din poală și îl aruncă lângă o farfurie.
   - Trebuie să telefonez imediat.

      A doua zi, senzația fu completă. Lin o recunoscu umilit în fața camerelor că fusese convins de către Bleeker să ia parte la acest plan.
   De fapt, el nu o întâlnise niciodată pe Deborah Peterson. Și nici despre sterilitatea sa nu știuse. În planul secund, benzi galbene din plastic fluturau deasupra gazonului din fața casei lui. Polițiști intrau și ieșeau. Nu erau vizibile nici Sarah Jones și nici fiica ei.
   Deborah Peterson i-a povestit unui reporter cum Randolph Bleeker a căutat-o și a convins-o în privința planului său. Ea îl cunoscuse superficial pe Bleeker când lucra la fostul loc de muncă de la firma de avocatură și nu îl considerase un om simpatic. Fiind o mamă singură și având urgentă nevoie de bani, fusese de acord.
   Bleeker îi mijlocise întâlnirea cu Lino pentru a pune la punct toate amănuntele așa-zisului lor flirt, înainte ca el să iasă în public cu fabricata poveste senzațională.
   După cum a rezultat, Andrew Peterson era fructul unei scurte aventuri amoroase și, după ce aceasta se încheiase, mama nu auzise nimic despre tatăl copilului. După nașterea lui Andrew ea crezuse că se va descurca singură și din mândrie nu declarase nimic despre tatăl copilului. Când economiile ei se terminaseră, ea i se adresase lui Randolph Bleeker, ca acesta să îl găsească pe tatăl lui Andrew și să îl oblige să îl întrețină. Bleeker chiar îl găsise: după săvârșirea unei tâlhării, fostul șofer de autocamion se afla într-o clinică de neurologie și mai poseda doar inteligența unei legume. Pe fața tinerei femei se amestecau oroarea cu fascinația când povestea cum se gândise avocatul să folosească această situație pentru planul lui: recoltase probe de păr și de piele de la adevăratul tată al copilului și le păstrase la temperatură foarte scăzută pentru a le substitui probelor pentru testul genetic luate de la Lino. Nu îi spusese cum voia să facă acest lucru fără să fie observat.
   Această poveste bizară înlăturase definitiv de pe prima pagină a ziarelor chestiunea virusului Ebola, care descompunea organele interne a mii de oameni în orașul centrafrican Kikwit. Pe deasupra, spre desfătarea publică a oamenilor de presă, autorul planului de escrocare, avocatul Randolph Bleeker, denumit Randy, era de negăsit. Locuința lui din Philadelphia era goală, părăsită și un cameraman care pătrunsese o dată cu poliția în micul lui birou puturos a putut să filmeze doar o secretară ridicând din umeri nedumerită și care habar n-avea unde îi era patronul.
   Rolls-Royce-ul cu perdeluțele de la ferestrele din spate lăsate cu grijă a părăsit domeniul familiei Vacchi la ora șapte și jumătate dimineața. Urmată de un convoi de autovehicule cu siglele posturilor de televiziune și ale agențiilor de știri, maiestuoasa mașină aluneca ușor, cu motorul torcând abia auzit, prin sate și așezări.
   Când cu puțin înainte de Florența a intrat pe autostrada către Roma, au apărut două elicoptere încadrând din aer convoiul.
   De la ora locală 10, drumul spre Roma al Rolly-Royce-ului a fost transmis live de către CNN.
   Nimeni nu a acordat nicio atenție dubiței care ca totdeauna intra la ora 5 dimineața pe poarta secundară de la capătul celălalt al domeniului, pentru a aduce câteva lăzi cu rufe curate și a încărca saci cu rufe murdare, ca în fiecare dimineață. Aceasta a și ieșit nestânjenită, a oprit pentru scurt timp la spălătoria locală, doar pentru ca ușa din spate să se deschidă și să fie aruncați sacii, pentru ca John Fontanelli și avocații Vacchi să aibă mai mult loc în interior.
   Cu această ocazie padrone a trecut pe locul de lângă șofer, Marco a luat loc la volan, toți i-au strâns recunoscători mâna tânărului șofer al spălătoriei și apoi au luat startul de parcă urmăreau să se califice în Formula 1. La acea oră străzile erau libere, așa că au ajuns la autostradă mai repede decât își planificaseră, iar aici circulația era moderată. Eduardo, care ticluise planul, zâmbea mulțumit. Vor efectua transferul averii înainte ca primii ziariști să intre în Roma.
   În timp ce circulau prin Roma, John se așeză la una dintre ferestrele din spate. Pe el, care luase toată viața Empire State Building drept o construcție antică, clădirile cu adevărat vechi din Florența îl impresionaseră profund. Dar Roma, Roma era pur și simplu... monumentală. Înțelese brusc de ce era supranumită Orașul etern. Fiecare intersecție îi oferea posibilitatea de a privi câteva secunde în abisuri ale trecutului și ale istoriei, despre care el nici nu bănuise că ar exista.
   Cum putea cineva să claxoneze în prezența acestor construcții sublime? Cum putea un conducător auto să vrea să îl depășească pe un altul, în acest oraș în care timpul se oprise? Nu se mai sătura privind și aproape că regretă când părăsiră strada și trecură pe sub un portal întunecat. Erau la
   Porțile din oțel se închiseră în urma lor. Apărură bărbați în uniforme, cu aparatură de comunicații și arme automate, care cu figuri împietrite îi urmăriră cum se extrăgeau din dubă și îi însoțiră într-o tăcere amenințătoare pe o scară îngustă, neînsemnată. Uși din oțel nevopsite, cu urme de rugină, cu mai multe încuietori se deschideau în fața lor și se zăvorau din nou cu zgomot în urma lor.
   Pașii le răsunau prin culoare goale care aduceau mai mult a închisoare decât a minister. Un lift foarte vechi, în care intrau cel mult patru persoane, îi obligă să se despartă la urcare.
   - Dar drumul către ieșire va fi pe măsura poziției sociale, îi șopti Eduardo, care părea încordat.
   Sus trecură printr-o ușă lată într-o încăpere cu covoare, tablouri pe pereți, cu tavanul decorat cu fresce și picturi. John își pierduse demult orientarea, când o ușă uriașă se deschise și ei fură conduși într-o mică sală ai cărei pereți erau pictați de sus până jos într-o splendoare năucitoare de culori. În fața îngerilor puri cu aripi aurite și a tufelor de trandafiri abia dacă-i zări pe bărbații care așteptau să îi fie prezentați.
   - Signor Fantozzi, ministrul finanțelor, signor Bernardini, locțiitorul ministrului de interne, signor Nuncio Tafale, notar.
   John le strânse mâinile și îi asigură că este o plăcere pentru el să-i cunoască pe toți acești oameni, și încă atât de dimineață.
   În ultimele zile, de când se stabilise întâlnirea, se tot întrebase cum va fi. Își imaginase o ceremonie solemnă, pe parcursul căreia era de remarcat cât se străduiau aceștia să fie astfel. Dar John simțea doar cum îi bătea inima, își auzea pulsul bubuind ritmic în craniu și totul în el se concentrase pentru a nu face nicio greșeală, a nu spune vreo prostie, pentru a nu conturba această ceremonie.
   Era ca atunci când dăduse examenul de conducere auto, despre care își amintea doar că nu ar fi fost în stare să spună dacă durase ore sau zile. Fusese atât de concentrat, încât nici nu își mai amintea pe unde condusese și pe unde parcase. Ca într-un tunel.
   Stres. La fel aici și acum - de ce? Nu era la un examen pe care trebuia să îl treacă. El nu făcuse nimic pentru asta, nici ceva împotrivă nu putuse face. Acești oameni veniseră cu intenția fermă de a-i dărui un bilion de dolari, și nu fuseseră siliți. El era cel care ar fi trebuit să le spună tuturor nu, pentru a nu se produce evenimentul.
   Începu locțiitorul ministrului de interne, care îi prezentă un formular gata completat și cu ceva ce arăta ca un contract, cu șnur roșu și sigiliu în regulă, asupra ambelor documente concentrându-se avocații Vacchi, cercetându-le literă cu literă înainte de a-i confirma că putea să le semneze. Și John semnă ascultător. Italiana lui care abia îl ajuta cu greutate să descifreze ziarele capitula în fața textelor juridice. Dacă nu i-ar fi avut pe Vacchi alături, i s-ar fi putut vinde o mașină de spălat rufe, fără ca el să-și fi dat seama.
   Locțiitorul ministrului de interne zâmbi mai mult din politețe decât destins și îi înmână noul lui pașaport, un pașaport european roșu catifelat, cu fotografie și semnătură, asigurat contra falsificării.
   Trebui să predea vechiul lui pașaport american albastru, uzat.
   Locțiitorul ministrului îl preluă ca pe o captură; John se întrebă ce ar fi trebuit să facă el cu acesta. Nu era scris în interiorul lui Proprietate a Statelor Unite ale Americii?
   Din nou strângeri de mână. Felicitări. Acum era italian, era iarăși cetățean al țării din care fugise bunicul lui. Locțiitorul ministrului de interne îi zâmbi încurajator, de parcă voia să îl asigure că nu era chiar așa rău, dar ministrul de finanțe zâmbea evident mai larg.
   După ce toată lumea și-a strâns mâinile și s-a servit cafeaua, luă cuvântul notarul. O făcu scoțând un document și citindu-l într-un fel care ar fi putut să facă pe cineva să creadă că un zeu orb plutea prin încăpere și că nimic nu era valabil dacă nu ajungea mai întâi la urechile lui:
   - Roma, 16 mai 1995. În fața notarului atestat Nuncio Tafale, în chestiunea transferului averii lui Giacomo Fontanelli s-au prezentat: John Salvatore Fontanelli, cetățean italian născut la 01.09.1967 în New York; Cristoforo Vacchi, cetățean italian născut...
   Și așa mai departe, până când John nu mai înțelese nimic.
   Cuvintele „moștenire”, „transfer” și „dispoziție nelimitată” apăreau în vorbăria monotonă precum bășicile care se ridicau plesnind dintr-un fluviu de cuvinte. Apoi avocații Vacchi dădură citire documentelor lor, concepute într-o italiană medievală oficială, care față de alocuțiunea notarului suna ca o poezie delicată, ușoară ca o pană, și totul continuă în același fel, până când John începu să se întrebe la ce naiba mai era nevoie de așa ceva.
   Află acest lucru când se începu cu semnăturile. În mod absurd el trebui să se legitimeze din nou, de data aceasta cu noul lui pașaport, care fu examinat de notar, ca și cum l-ar fi bănuit pe el, John, că între timp i s-ar fi substituit unei alte persoane. După care semnăturile nu se mai terminau. Pagină după pagină, la fel și pentru avocați, minute în șir nu se auzi decât scârțâitul penițelor pe hârtia grea a documentelor. Răsunau ștampile, sugativele tamponau scrisul, erau aplicate sigilii, iar zâmbetul larg al ministrului de finanțe se lărgea cu câte un dinte la fiecare semnătură. Tot el fu primul care sări în picioare și îl felicită pe John:
   - Vă mulțumesc pentru faptul că v-ați decis pentru Italia!
   Apoi l-au felicitat avocații Vacchi, iar de undeva tot apăreau alte mâini care îi scuturau mâna dreaptă. Se părea că jumătate din funcționărimea Italiei se adunase în această cămăruță.
   - Acum sunteți definitiv și legal cel mai bogat om din lume, îi spuse Cristoforo Vacchi. Ireversibil.
   Când o spuse, păru ușurat.
   Totul fusese excelent calculat. Automobilul Rolls-Royce rulă maiestuos până în capul scării, și gloata de reporteri fotografie o banchetă din spate goală, atunci când Benito deschise portiera dinapoi. Urmă o secundă de spaimă, până când unul dintre ziariști îi descoperi pe John și pe avocați în capătul de sus al scării. Un braț întins, un strigăt ca un răcnet de atac și toți se năpustiră pe trepte în sus, în timp ce John ieșea în întâmpinarea avalanșei de blițuri, zâmbind și, fără să știe ce face și de ce, ridică deasupra capului, într-un gest triumfător, mapa din piele cu documentele care îi pecetluiau inimaginabila bogăție.
   Era imaginea care urma să străbată lumea.
   După ceremonia notarială, a avut loc audiența la prim-ministrul italian. Rolls-Royce-ul a fost condus de o escortă de onoare formată din motocicliști până la sediul șefului guvernului, care l-a întâmpinat pe John încă de pe treptele de la intrare.
   În centrul covorului roșu lat și în centrul unui potop de blițuri prim-ministrul Lamberto Dini și John Fontaneili și-au strâns mâinile minute în șir, au zâmbit camerelor și mulțimii. O masă de polițiști a format un cordon care îi separa de oamenii din presă insistenți și de mii de privitori care îl ovaționau pe John de parcă făcuse cine știe ce chestie nemaiauzită.
   - Faceți-le semn cu mâna, îi șopi prim-ministrul, un bărbat de șaizeci și ceva de ani, cu figura unui buldog trist.
   John le făcu semn, și ovațiile nu mai cunoscură limite.
   Evident că în acea zi în Italia nu s-a guvernat, deoarece toți miniștrii erau adunați pentru a strânge mâna proaspătului bilionar.

      Era imposibil să țină minte toate numele. John zâmbea, strângea mâini și se simțea ca într-o tornadă.
   - Puteți să mă sunați oricând, îi spunea mai fiecare, iar John dădea din cap, promitea și se întreba ce motiv ar avea să sune personal un ministru.
   Pe drumul de întoarcere de la Roma, John fu cuprins de o neliniște ciudată. Din când în când, avea impresia că nu va mai suporta nicio secundă să stea în mașină fără să facă nimic și să alunece printr-un peisaj scăldat de soarele cald al după-amiezii.
   Ceva trebuia să se întâmple și ar fi dat multe să aibă măcar idee despre ce va urma.
   Deci, era oficial cel mai bogat om din lume, cel mai bogat om din toate timpurile. Fără merite, fără vreo contribuție personală, fără un talent deosebit, ci pur și simplu prin simplul moft al unui străbun, care fără acest testament ar fi fost demult uitat. Se simțea altfel? Nu.
   Coborî privirea asupra mapei care conținea o mulțime de documente de neînțeles - nu că în viitor bogăția lui ar depinde de posesia acestor documente: fuseseră depuse copii legalizate la notar, la minister, în numeroase alte locuri; ar fi putut să arunce mapa în prima sobă și tot ar fi rămas cel mai bogat om din lume - deci, mapa aceasta, hârtiile acestea cu ștampilele și semnăturile lor, listele conturilor și ale soldurilor dovedeau ceva ce de altfel era complet abstract: că el era bogat. Nu se simțea mai bogat decât se simțise azi-dimineață la ora 4. Ce schimbase această ceremonie? Nimic. 
   Mai înainte fusese oaspete al unor oameni pe care nu îi cunoștea nici de o lună, și mai era încă.
   Când drumurile se îngustară și când circulau deja în sat, sute de oameni stăteau înșirați, aplaudau, lansau baloane cu aer. Pe un câmp John descoperi corturi și carusele care dimineața nu fuseseră acolo. O sărbătoare populară, desigur, în onoarea lui. Ca și cum făcuse ceva pentru care merita această onoare.
   În holul de la intrarea în vilă, aștepta o masă cu pahare de șampanie și o sticlă mare, prăfuită, într-o frapieră din sticlă.
   - Ne-am permis, explică Cristoforo, să organizăm o mică petrecere pentru dumneavoastră. Adică mai ales Eduardo s-a ocupat de tot.
   John dădu mișcat din cap și avu senzația că avea furnici în loc de sânge în vene. Privea cum erau umplute paharele și ar fi preferat să fugă undeva unde călca rufe ori distribuia pizza.
   Alberto Vacchi ridică paharul. O ultimă rază de soare pătrunse printr-una dintre ferestre, trecu exact prin pahar și făcu ca bășicuțele din interior să arate ca niște perle.
   - Mi-ar face plăcere să pot spune, zise el, că noi am cumpărat această sticlă în ziua în care v-ați născut și am păstrat-o până astăzi. Din păcate, nu este adevărat, eu am cumpărat-o abia săptămâna trecută. Dar este de vârsta dumneavoastră, John, este o șampanie de 28 de ani, una dintre cele mai bune care pot fi cumpărate cu bani. A votre sante!
   Toată după-amiaza John s-a simțit stânjenit. Eduardo l-a ajutat să îmbrace corect fracul, iar el s-a speriat de-a binelea de imaginea respectabilă din oglindă. Însă, când mai târziu i-au fost prezentați șiruri de bărbați distinși, îmbrăcați asemănător, și femei cu aspect sufocant de aristocratic - chiar Marco și ceilalți bodyguarzi purtau costume adecvate - s-a bucurat că era echipat și el pe măsură.
   Și pe urmă, în timp ce un pianist împreună cu doi instrumentiști se străduiau să ofere muzică ușoară decentă și toți îl înconjurau cu pahare și farfurioare cu gustări în mâini, vorbind de parcă mâine ar fi fost interzis să o mai facă, John se simțea ca pus sub microscop.
   Bărbații râdeau tare de glumele lui, femeile îi expuneau o dată cu surâsurile lor decolteuri impresionante, și toate acestea doar pentru că el era bogat. Era de remarcat faptul că toți cei cu care vorbea se străduiau să facă impresie, să-i câștige simpatia, și asta numai pentru că el avea mai mulți bani decât oricine de pe această planetă.
   În urmă cu 6 săptămâni, când umbla prin New York flămând și înghețat, cu numai 10 cenți în buzunar, niciunul dintre acești oameni nu i-ar fi aruncat măcar o privire. Ceea ce schimbase totul fuseseră hainele, tunsoarea și cifrele contului său.
   Da, cifrele din cele două sute cincizeci de mii de conturi bancare.
   - Cum vă simțiți ca bilionar? vru să știe un bărbat în vârstă cam de 50 de ani, care purta un costum cu guler din blană de leopard și avea un inel cu safir de mărimea unui ochi de bou, care, dacă John își amintea bine, era un celebru producător de filme.
   - Aș vrea și eu să știu. Vreau să spun că pot mânca pe săturate și pot purta câte o pereche de pantaloni la fiecare ocazie... De fapt cred că sunt mult prea mulți bani pentru un singur om.
   Nu prea a fost răspunsul pe care ar fi vrut să îl audă bărbatul.
   - Faceți pe modestul, signor Fontanelli, spuse acesta și îl privi critic pe John. Dar pe mine nu mă înșelați. Eu cunosc oamenii, slavă Domnului!
   John privi în urma acestuia în timp ce se pierdea printre ceilalți oaspeți și se întrebă dacă existau oameni care nu vedeau în el doar o sursă potențială de credite, ci și un fel de idol. Cel mai bogat om de pe lume - dacă nici el nu este fericit, atunci nu există fericire. Cam acesta era mottoul.
   - Cum se simte, de fapt, un bilionar? vru să știe o femeie care purta părul tapat înalt și a cărei rochie era închisă în față până sus, în schimb pe spate avea un decolteu adânc, ce lăsa doar foarte puțin pe seama fanteziei privitorului.
   Era fiica unui mare industriaș, căsătorită cu fiul unui alt mare industriaș, care tocmai flirta în celălalt capăt al salonului cu un fotomodel cu părul negru.
   - Ca un miliardar, răspunse John zâmbind cu amabilitate. Doar că de o mie de ori mai bine decât el.
   Ea își umezi cu vârful limbii buzele întredeschise.
   - Asta sună fantastic de excitant. Cu siguranță că aveți și o colecție filatelică impresionantă la cât de bogat sunteți, nu?
   Ah, Doamne!
   - Regret, se grăbi John să o asigure, dar, dacă îmi procur vreodată una, dumneavoastră veți afla prima, signora.
   Ieși din salon. La toaletă îl întâlni pe Eduardo, care se pieptăna, și îi povesti cele de mai sus. Acesta zâmbi imaginii din oglindă și spuse doar atât:
   - Să fiți atent ca ea să nu descopere unde se află camera dumneavoastră.
   - Serios? Păi bărbatul ei era la nici 20 de metri de noi...
   - Și pariez că asalta o altă femeie. După cum se vorbește, la ei este ceva uzual. Nu vă mai gândiți la asta.
   Când reveni în salon, ea dispăruse. Nu a mai fost zărită ceva timp, reapărând ulterior ușor deranjată. John se strădui să urmeze sfatul lui Eduardo și să nu se mai gândească la întâmplare.
   La festivitate era prezent și ministrul de finanțe.
   - Dacă sunteți cumva în căutarea de posibilități pentru a investi din averea dumneavoastră, îl anunță acesta pe un ton glumeț-conspirativ, v-aș recomanda cu toată căldura împrumuturile noastre de stat.
   John habar n-avea ce erau împrumuturile de stat. Bănuia că era vorba despre o temă a discuțiilor mondene.
   - Am să mă gândesc, promise el și ciocni paharul cu ministrul.
   Când îi ieși în cale Alberto, îl întrebă ce erau acele împrumuturi de stat.
   - Împrumutul de stat înseamnă că dumneavoastră împrumutați bani statului, explică acesta ținând în mâini două pahare cu băutură. Bani pe care îi primiți înapoi după un timp definit, cu dobânda stabilită. Cam plictisitoare împrumuturile acestea, dar cu riscuri minore, dacă nu dați peste o republică bananieră falimentară.
   - Înseamnă că statul împrumută de la persoane particulare? șopti uimit John.
   - Când un guvern prezintă un buget care prevede niște miliarde reîndatorări, pentru aceste sume se emit împrumuturi de stat. Pe care le poate obține oricine dorește. Sunt preluate de către bănci, dar și de persoane private.
   Acestea fiind zise, Alberto îl părăsi pe John îndreptându-se către o creatură blondă, care la fel ca toate femeile prezente părea sosită din alt univers decât cele pe care John le cunoscuse în viața lui de până acum.
   Îl reîntâlni la bufet pe ministrul de finanțe și constată că subiectul la care se referise nu fusese doar unul protocolar, pentru că, în timp ce își îngrămădea pe farfurie feliuțe de somon și pateuri cu trufe, reluă discuția despre împrumuturile de stat și se interesă dacă John se gândise între timp la ele.
   - Nu știu, răspunse John șovăitor. Este o investiție sigură? Mă refer la faptul că dumneavoastră sunteți statul. Dacă dumneavoastră decideți să nu plătiți împrumutul, eu sunt lipsit de apărare.
   - Vă rog!
   Orice urmă de glumă dispăru din tonul lui și el se îndreptă expunându-i toată înălțimea de care dispunea.
   - Un ministru de finanțe ar reduce mai curând pensia propriei mame decât să nu își onoreze datoriile. Să-ți meargă vestea că ești un debitor nesigur ar fi ca și cum nu ți-ai plăti chiria... Niciun guvern din lume nu își poate permite asta.
   Fulgerător lui John îi apăru în fața ochilor silueta lui miss Pearson, proprietăreasa casei unde locuia, cum stătea ea mereu în ușă și se certa cu Marvin atunci când întârziau plata chiriei. Cu cât timp în urmă se petrecea asta? Câteva săptămâni. Sute de mii de ani.
   Înțelese ce voia să spună ministrul. Unui guvern care nu și-ar plăti datoriile i-ar fi greu să obțină noi creditări. De fapt, era logic.
   - Eu... hm... zise el și încercă să zâmbească... nu am avut încă timp să... să stabilesc o strategie a... investițiilor. Dar mă voi gândi la propunerea dumneavoastră.
   Vorbi despre vreme cu un laureat al premiului Nobel, cu un bancher, despre alegerea lui Jaques Chirac ca prim-ministru francez și cu o soprană, despre conflictele din Bosnia-Herțegovina. Acceptă cărți de vizită, promise să examineze oferte de investiții și la un moment dat trecu de la șampanie la apa minerală Selter, pentru că se simțea tot mai rău.
   - Cum se simte de fapt un bilionar? îl întrebă o femeie cu bucle roșii greu de stăpânit.
   Rochia ei, de asemenea, roșie, dintr-un material cu paiete, se dovedi de aproape incredibil de transparentă.
   - Se simte de parcă toate femeile din lume i-ar sta la picioare, răspunse John simțindu-și limba grea.
   - Oh, chiar? se interesă ea cu o privire plină de aluzii.
   Pentru seara aceasta fusese răspunsul care funcționase cel mai bine. De data aceasta ea a fost cea care a căutat un pretext pentru a se retrage.
   Se lăsa deja seara, în nuanțe fine de gri și albastru, când John închise în urma lui ușa camerei și rămase o clipă rezemat de ea, pentru a gusta liniștea ce se lăsase brusc. Oricum nu prea mai era sigur pe picioare.
   Cel mai bogat bărbat din lume? Se simțea precum cel mai obosit bărbat din lume. Patul proaspăt făcut emana o atracție inefabilă.
   Deschise dulapul a cărui ușă avea și oglindă, și se privi în ea cu intensitatea susținută de băutură. Fracul parcă nu era o piesă de îmbrăcăminte chiar atât de rea. Se va obișnui cu el. Și cu faptul de a fi posesorul unui bilion de dolari.
   Dacă s-ar obișnui și cu șampania, ar fi perfect. Își amintea vag că băuse bruderșaft cu niște oameni, dar nu își mai amintea cu cine. Își amintea de Eduardo. Acesta îi făcuse apoi curte femeii cu rochia cu paiete, pe urmă nu îl mai văzuse. Și nici pe femeia în rochia cu paiete.
   Albul papionului cam avusese de suferit. Desfăcu butonii manșetelor, dezbrăcă fracul și mai mult strâmbă decât îndreptă papionul sub gulerul cămășii. Când era pe punctul de a-și descheia vesta fracului, auzi scârțâitul unei porți de la grădină.
   Cât să fi fost ora? Se duse la fereastră. În partea aceasta domeniul familiei Vacchi avea o construcție joasă, care arăta ca un mic atelier sau ca un fost hambar. Pe partea dinspre stradă exista o curte exterioară neîngrădită și cea care scârțâise era poarta ruginită dinspre curtea exterioară.
   John își scoase vesta și se încruntă. Pe drum era parcată o furgonetă, din care un bărbat, pe care îl mai văzuse printre furnizorii domeniului, descărca niște cutii. Dincolo de ferestrele construcției joase ardea lumina, și John văzu printr-una dintre ele o femeie stând la masă. Când bărbatul cără prima cutie până la ușă și bătu probabil în ea, femeia se ridică, apăru în curtea exterioară și ajută la descărcarea celorlalte cutii.
   John se descheie la cămașă. Era șifonată și oferea vederii diverse pete de vin, așa că o aruncă în coșul cu rufe.
   Remarcabil. Exista cineva care trebuia să muncească la această oră! Poate că nu era bine să se gândească la asemenea lucruri cu atât de mult alcool în sânge. John se îndreptă către pat și cedă uriașei atracții a acestuia.

      Containere de toate culorile, de la distanță părând cuburi din lemn de jucărie, iar de aproape cutii din fier zgâriate și turtite. O macara pentru containere, care ziua era locul de muncă al cuiva, iar noaptea ruginea. Șine, drumuri cu pietriș, un chei antic care se întindea în largul Hudsonului așteptând zadarnic un cargobot.
   Susan Winter, care ajunsese cu un sfert de oră mai devreme la locul de întâlnire, se plimba agale pe chei, privea jocul de lumini și umbre printre zgârie-norii Manhattanului și se gândea ce ar putea face cu un venit anual de 800 de mii de dolari. Când se făcu ora 7, se uită în jur și se întrebă în treacăt pe unde putea fi în apropiere un local, dar era prea fascinată de imaginea viitoarelor ei extrase de cont, pentru a urmări acest gând.
   Când reveni către containere, bărbatul apăru dintre ele și totul se petrecu la fel ca atunci când ea acceptase să câștige bani contra unor servicii ilegale. El purta același pardesiu negru pe care îl purtase atât atunci, cât și mai târziu, ultima dată la întâlnirea din fața clădirii Rockefeller Center. Se mișca tot atât de rigid, de parcă ar fi suferit de reumatism și nici la față nu arăta mai bine.
   Cel mult mai cunoscut. Oricum între timp îi aflase numele.
   - Hallo, Randy! zise Susan Winter cu un ușor ton disprețuitor. Îmi pare rău că v-ați dat osteneala să veniți aici. Când vă caută toată lumea. Dar astăzi am convenit o întâlnire cu clientul dumneavoastră.
   - Știu, răspunse Randolph Bleeker cu un zâmbet respingător. Mi-a dat o sarcină care vă privește.
   Fulgerător, Susan își dădu seama că era singură și fără nicio protecție. În privința analizelor propriei situații nu avusese niciodată succes. Îl privi pe Bleeker și simți cum i se măreau ochii de groază.
   De data aceasta el nu mai scoase din buzunar un plic cu bani.

9.

      Soarele era demult sus pe cer când s-au întâlnit a doua zi.
   Giovanna pusese în bibliotecă o măsuță pentru micul dejun, într-una dintre puținele încăperi care nu avuseseră de suferit de pe urma petrecerii. La parter mișunau oamenii firmei organizatoare, pentru a face curat. Prin ferestrele deschise se auzeau zgomotele și vocile ce însoțeau demontarea caruselului și a barăcilor.
   - Este o treabă bună să fii bogat, zise John.
   - Fără îndoială!
   Alberto Vacchi își sorbea obosit cafea lui espresso. Fratele lui, Gregorio, avea ochii încercănați și privea pe cât de morocănos, pe atât de nedormit. Fața lui Eduardo era umflată de parcă nu dormise deloc. Oricum nu lăsa impresia că ar fi treaz, stătea doar tăcut și bea o cafea după alta.
   Doar padrone părea înfloritor. Ca de obicei se dusese devreme la culcare și deja făcuse o lungă plimbare.
   - Dar misiunea mea, continuă John examinând lichidul negru ca noaptea din ceașca lui, este acum de a distribui toți banii la sărmani, nu?
   Se așternu fulgerător liniștea. De parcă își permisese ceva ce nu trebuia spus.
   John ridică privirea.
   - Eu așa am înțeles. Sau nu este așa? Banii nu îmi sunt destinați mie, ci trebuie să fac ceva cu ei. Să alin suferința. Sărăcia. Sau cam așa ceva.
   Padrone închise ochii, inspiră încet și adânc și îi deschise din nou.
   - Sunt banii dumneavoastră, John. Vă aparțin. Necondiționat.
   - Puteți face ce vreți cu ei, adăugă Alberto.
   - Dar există acea clauză în testament? Că eu trebuie să redau cu acești bani viitorul omenirii ori ceva de genul ăsta?
   - Aceasta nu este o clauză, îl corectă Cristoforo Vacchi. Este o profeție. Dumneavoastră nu trebuie - dumneavoastră o veți face. Este o diferență ca de la cer la pământ.
  - Asta poate însemna că eu pot păstra totul, dacă vreau?
   - Sunteți complet liber. Îi puteți păstra ori îi puteți împărți săracilor, cum vreți dumneavoastră.
   Gregorio interveni cu o mină de profesor:
   - Poate că mai întâi ar trebui pusă întrebarea cine sunt „sărmanii”?
   John își dădu seama că permanent, tacit plecase de la premisa că totul nu îl privea de fapt pe el, nu avea nicio legătură cu el ca persoană, ci el servea doar ca un fel de locțiitor, ca pretext, că era un om de paie pentru o utilizare a averii care era de la început planificată altfel.
   - Așadar, spuse el istovit, toți oamenii care suferă de foame, aceștia pot fi clar socotiți sărmani, nu?
   - De acord.
   Gregorio se ridică, se duse la un raft și scoase un tom gros, părând a fi după titlu un anuar statistic ori ceva asemănător, pe care îl răsfoi sigur de sine.
   - Aceștia sunt cam... 1,3 miliarde de oameni. Cât ar primi fiecare?
   - Cam...
   Nu putea să facă socoteala în cap. Oricum nu fusese niciodată bun la calcule matematice, iar rămășițele alcoolului făceau încercarea imposibilă. John luă un calculator de buzunar aflat pe un pupitru de lectură și începu să apese butoanele. Un bilion împărțit la...
   Se opri. Calculatorul, ca majoritatea instrumentelor de acest gen, avea un display cu doar 8 cifre. Dar bilionul era compus din 13 cifre. Cu alte cuvinte, calculatorul nu era în stare să conceapă acest număr.
   Nu putea forma nici 1,3 miliarde.
   John privea buimac instrumentul. Aceasta avea o carcasă din plastic de culoare deschisă și taste din cauciuc negru, un calculator ce putea fi cumpărat oriunde în lume cu câțiva dolari. Un asemenea calculator era suficient majorității oamenilor pentru orice calcul. Era bun chiar pentru un multimilionar. Nu îi venea să creadă că el se afla într-o zonă aflată dincolo de restul oamenilor.
   - Vreo 770 de dolari, zise Gregorio, care făcuse socoteala cu creionul pe hârtie. 769 de dolari și 23 de cenți, dar, pe de-o parte, între timp aveți mai mult de un bilion de dolari, pe de altă parte, trebuie să scădeți costurile ce apar o dată cu împărțirea banilor, așa că nu are sens să se calculeze cu exactitate.
   John îl privi cu sentimentul că visează:
   - 770 de dolari? De persoană?
   Era o nebunie. Privi împărțirea, recalculă și el. Era corectă.
   - Nu este prea mult, raționă Gregorio. După cel mult un an, suma va fi cheltuită în mod nechibzuit, chiar dacă alimentele sunt ieftine.
   Un bilion de dolari, mai mult decât posedase vreodată cineva, reprezenta în cele din urmă atât de puțin? John simți că amețește.
   Trebuia să înceteze să se mai gândească la asta, cel puțin pentru moment.
   - Aveți dreptate, zise el. Poate că totuși nu este o idee atât de bună.
   Padrone îi întinse coșulețul din argint în care erau câteva felii de pâine.
   - Dacă vreți să acceptați un sfat minor din partea mea, spuse acesta zâmbind ușor, nu vă mai gândiți deocamdată la modul în care puteți să scăpați de bani. Mai întâi obișnuiți-vă cu gândul că îi aveți.
   
      Aeronava Learjet închiriată de Eduardo pentru zborul la Londra avea interiorul de un gri pal, calm. Dispunea de 7 fotolii din piele, un aparat stereo cu schimbător de CD și căști ușoare pentru fiecare călător, iar o însoțitoare de bord delicată servea cafea și băuturi reci.
   Au plecat dimineața la ora 9 și jumătate de pe un mic aeroport particular din apropiere de Florența, ce arăta așa cum trebuie să fi fost aeroporturile în vremurile bune. Fără coadă la ghișeul Check-in, fără personal de sol care să-și dea importanță și fără Depărtare Lounge: coborâră simplu din mașină și merseră agale până la avion, în fața căruia pilotul și copilotul îi salutară strângându-le mâinile.
   După ce se așezară comod toți trei - John, Eduardo și Marco decolară fără să li se vorbească despre masca de oxigen ori vesta de salvare.
   - Ai nevoie de costume făcute pe comandă, decisese Eduardo, cele mai bune din lume.
   În ciuda fotografiilor care circulau prin presa mondială de săptămâni, nimeni nu îi băgă în seamă când după-amiaza devreme porniră să hoinărească prin Savile Row. John își imaginase artera londoneză cu magazine de lux ceva mai impresionantă - caldarâmul grosolan, fațadele bălțate care pe alocuri erau scorojite și sacii de gunoi din mai toate colțurile o făceau să arate ca orice altă stradă din această parte a Westminsterului. În orice caz deasupra trotuarului atârnau ceva mai multe steaguuri decât în alte părți, steaguri de toate dimensiunile ale Marii Britanii, dar și steaguri-reclamă ale firmelor locale, și mai erau câteva - mai multe decât de obicei - intrări de clădiri cu acoperișuri susținute de coloane din marmură.
   Marco îi urma la o distanță discretă, în timp ce studiau vitrinele unor firme ca Henry Poole Co., Gieves Hawkes, J. Dege Sons sau Kilgour, French Stanbury, care prezentau costume cu croială și culori decente. În cele din urmă, se opriră în dreptul unei fațade într-o ușoară nuanță lila. Pe marile ferestre, prin care se zăreau mese cu nenumărate cupoane de postav, strălucea în litere aurii numele Anderson Sheppard.
   - Se spune că prințul Charles își comandă costumele mai ales aici, îl informă Eduardo.
  Și ceea ce era suficient de bun pentru moștenitorul tronului britanic părea cel puțin demn de luat în seamă pentru cel mai bogat om din lume. Așa că intrară.
   Pe lângă bărbatul care îi întâmpină, un coleg de-al său de pe Fifth Avenue arăta ca un catehumen. Eduardo îi explică repede și pe un ton reținut cine erau - ceea ce voiau era evident - fără ca aceasta să fi produs cea mai mică schimbare în mina interlocutorului. Era în mod clar obișnuit ca pragul să îi fie călcat de către frumoșii, bogații și celebrii lumii. Dar afirmația lui Eduardo că aveau imediat nevoie de o duzină de costume pentru diverse ocazii făcu să apară pe figura bărbatului un surâs.
   John fu condus într-o încăpere separată, luminoasă. Pe o comodă cu numeroase sertare se aflau bucăți de cretă de croitorie, rulete și un registru de comenzi cu file verzui. Un bărbat mai în vârstă, cu început de chelie frontală și ochelari cu rame subțiri, veni cu un set de stofe care i-au fost puse lui John pe braț ori i-au fost ținute sub bărbie, după care s-a discutat intens despre croieli și alte detalii - umeri căzuți ori cu umplutură, cu ori fără vestă, modul în care să stea pantalonii pe coapse, dacă ei vor fi folosiți cu curea ori cu bretele, modelul buzunarelor, nasturii, clapetele, cusătura și așa mai departe. Apoi li se alătură un bărbat mai tânăr, cu obraji bucălați, care se ocupa de registru în timp ce lui John i se luau măsurile, se pronunțau coduri ciudate ca „DRS” sau „BL” care erau notate cu grijă. Ceva ca un ritual, ca un ritual de primire într-o frăție secretă a asociației regale a adevăraților purtători de costume.
   Spre uimirea lui John, nimeni nu a vrut să accepte un acont, nu s-a pretins nici măcar o adresă. A fost notat doar numele și s-a convenit un termen pentru prima probă. Au fost întrebați dacă aceasta putea avea loc peste 6 săptămâni.
   - Ne convine de minune, a confirmat Eduardo în locul lui John.
   Pentru că tot erau la Londra, au urmat proceduri asemănătoare la Turnbull Asser, în Jermyn Street 71, unde lui John i s-au luat măsurile pentru 6 duzini de cămăși care îi vor fi trimise peste 12 săptămâni, și la John Lobb, în St. James’s Street 9, pentru a comanda douăzeci de perechi de pantofi. John se opuse solicitării exagerate de a i se lua alături măsura la Lock Co. Pentru un joben, dar a cumpărat două pălării de panama care, spre consternarea lui, i-au fost livrate în cutii cilindrice. Au decis spontan să înnopteze aici, au comunicat echipajului avionului că nu se vor întoarce seara și au închiriat suita regală de la Savoy Hotel. Cu puțin înainte de ora închiderii, au cumpărat de la Fortnum’s o cutie cu caviar Beluga Malossol la un preț despre care în primul moment John a crezu că este în lire italiene în loc de lire sterline și s-au dus la hotel.
   - Le mâncăm simple, decise Eduardo în timp ce împingea cu grijă cutia cu icre în gheața adusă de service-ul hotelului o dată cu șampania. Celor care consumă caviarul cu smântână, anșoa, caperă tocată, ouă fierte tari și altele nu le este clar că astfel distrug exact gustul pentru care au plătit atât de mult. Eu aș folosi toast subțire cu unt nesărat, dar cel mai bine este să mănânci caviar simplu. Și niciodată - continuă el pe un ton conspirativ, parcă pentru a-l feri pe John de săvârșirea unui păcat de neiertat niciodată nu pui caviarul pe toast cu cuțitul. Este aceeași barbarie. Clenciul la caviar este să duci icra intactă până în gură, și acolo să o spargi între cerul gurii și limbă, gustând minusculele explozii în jurul cărora se învârte toată treaba.
   John privi masa întunecată din cutia desfăcută, care arăta ca o acumulare de perle negre și lipicioase.
   - Și cum se procedează corect?
   - Se ia o lingură, explică Eduardo și îi arătă două lingurițe din plastic, care nu se prea deosebeau de lingurițele pentru hrana bebelușilor. Odinioară se foloseau lingurițe din corn, lemn ori fildeș, dar plasticul este cel mai bun, este ușor, moale, nu are colțuri, este igienic și se poate arunca.
   Când John luă prima linguriță de caviar, îi trecu prin minte că această gură costa mai mult decât câștiga el într-o lună până cu câteva săptămâni în urmă. O nebunie. „Ba chiar perversitate” gândi el. După care înghiți și își zise: „Pe de altă parte...”

   În dimineața următoare, au continuat. S-au plimbat din Picadilly până în Burlington Arcade, au studiat vitrinele maro imaculate și apoi au cumpărat sacouri și pulovere din cașmir pur, butoni din platină pentru manșete și ace de cravată care au costat o mică avere.
   - Cu cravatele ce este? a întrebat John.
   - Intră în discuție doar Parisul ori Napoli, a explicat decis Eduardo. Hermes ori Marinella.
   - Aha!
   Au cumpărat ochelari de soare, batiste pentru buzunarul de la piept, mănuși din piele de căprioară, fulare din lână și din mătase, ciorapi, pardesie și umbrele de la Swaine, Adeney, Brigg Sons, deoarece Eduardo îl informă entuziasmat pe John că aceștia erau furnizori ai casei regale britanice. Și, în timp ce cumpărăturile erau transportate de personalul amabil al magazinelor la aeroport, unde avionul și echipajul încă îi mai așteptau, s-au dus și la o cursă de cai care tocmai avea loc.
   La început, John nu a priceput nimic din acest spectacol: o mulțime de oameni agitați și când și când câte un grup de cai care goneau de-a lungul pistei. Și după fiecare cursă pășeai pe și mai multe chitanțe de pariuri rupte decât o făcuseși înainte. Mai mult din plictiseală i-a venit ideea de a vedea cum s-ar simți să parieze pe bani și să piardă și, după ce i s-a explicat procedura a pariat o sută de lire sterline pe un cal considerat a nu avea nicio șansă.
   Fiind în acest mod minimal interesat, farmecul spectacolului a crescut, zgomotul făcut de copitele cailor s-a contopit într-o trăire aproape tulburătoare cu nervozitatea spectatorilor cu binocluri, sacouri din tweed și chitanțe de pariuri. Și pe deasupra a mai câștigat și calul lui John, așa că au plecat de la curse cu un teanc gros de lire. Lui John nici nu îi venea să creadă. Cumva asta i-a redus din nou plăcerea participării la curse.
   După-amiază au zburat la Paris, ca să cumpere cravate, și Eduardo l-a condus la un mic restaurant select, pentru a-l face să cunoască adevărata plăcere a unor trufe Perigord originale. Nu fără a-i promite însă că pentru comparație vor testa și trufele albe, dar acestea cresc în Italia, în Piemont, și din acest motiv sunt, ca să zicem așa, proscrise în Franța.
   - Ei, cum te simți ca bilionar? vru să știe Eduardo când, noaptea târziu, aeronava zbura către Florența.
   John îl privi și oftă. Măcar de-ar fi știut răspunsul.
   - În clipa aceasta, mă simt ca într-un Disneyland pentru bogați.

   Între timp asedierea de către presă și televiziune se sfârșise, astfel că se putea lua micul dejun pe terasă fără probleme.
   Când în dimineața următoare John a intrat în camera lui, cineva îi cărase deja aici toate cumpărăturile de la Londra: duzini de cutii, pungi din carton și lucruri împachetate în hârtii multicolore. În primele momente, s-a simțit ca de Crăciun, a despachetat totul, dar când a terminat s-a trezit înconjurat de umbrele, pulovere, fulare, ace de cravată cu diamante și butoni de manșete, și atunci i s-a părut lipsită de sens cumpărarea tuturor acestor obiecte. Cum stătea pe pat, istovit și confuz, sună telefonul, iar John ridică absent receptorul.
   - Bună dimineața, cum vă mai simțiți?
   Era necunoscutul.
   John trase întâi adânc aer în piept și încercă să alunge din cap masa gândurilor confuze.
   - Mulțumesc, spuse el vag. Bine, cred. Multe mulțumiri pentru fax.
   - Cu plăcere.
   Părea să fi trecut o veșnicie de-atunci. Dar totul se petrecuse săptămâna trecută.
   - A fost... cum să spun? Surprinzător. Ca să zic așa, salvarea în ultima secundă.
   - Da, rosti calm vocea sonoră.
   - Bănuiesc că nu are sens să întreb de unde aveți acel raport medical.
   Un râs grav, reținut, care emana calm. Nici măcar nu făcu efortul de a răspunde cu „nu”.
  - În orice caz, acum vă sunt dator, spuse John. Dacă asta înseamnă ceva pentru dumneavoastră.
   O clipă fu atât de liniște, de parcă se întrerupsese legătura. Apoi necunoscutul zise:
   - Pentru mine înseamnă foarte mult. Și poate că am să revin în legătură cu asta.
   Ceva din modul în care interlocutorul spusese cele de mai sus îi produse lui John o senzație neplăcută. Sau era doar amintirea lui Lino încă trează? Faptul că propriul frate fusese în stare să îl înșele? Nu știa.
   - Acum, după ce ați devenit cel mai bogat om din lume, continuă necunoscutul, ce intenționați?
   Din nou. De abia scăpase. Putuse oarecum să scape de aceste gânduri zburând după cumpărături prin continent. Și de profeții și de sarcini sfinte. În special de ele.
   - Încă nu știu, ezită el gândindu-se că de fapt nici nu era obligat să dea socoteală unui interlocutor telefonic care nici nu considera necesar să își spună numele. Acum încerc să mă obișnuiesc cu atât de mulți bani. Cumpărături la Londra, masa la Paris, chestii din astea.
   - Înțeleg. Vă permiteți. Dar la altceva v-ați mai gândit? Ce vreți să faceți într-un an, în 5 ani, în 10 ani? Unde vreți să trăiți? Cum ar trebui să arate lumea din jurul dumneavoastră?
   John privi muntele de pulovere și de fulare și le urî.
   - La asta... hm... încă nu m-am decis, răspunse simțind că se sufocă.
   Formularea fusese corectă? Era mai bună decât „Habar nu am?”
   - Nu ați decis asta, așa, așa... Ce alternative aveți la alegere?
   - Dacă posezi un bilion de dolari, poți face ce vrei, ripostă John intenționat distant. Există o groază de alternative, nu?
   - Sigur.
   Dacă interlocutorul se simțise jignit, în orice caz nu lăsa să se observe.
   - A alege este un chin, se zice. Oamenii care nu au de ales nu prețuiesc corespunzător o astfel de dilemă.
   Asta ce o mai fi însemnând?
   - Exact, confirmă John complet confuz.
   - Dar este evident că profeția vă dă bătaie de cap, nu?
   Se părea că omul le știa pe toate.
   - Ce profeție? întrebă totuși John.
   - Ei, haideți...! Profeția străbunului dumneavoastră, Giacomo Fontanelli. Moștenitorul averii lui va reda omenirii viitorul pierdut de ea. M-aș fi înșelat profund în privința dumneavoastră dacă problema la care se referea el nu v-ar frământa necontenit.
   „Eu nici măcar nu am citit în original această profeție, gândi John. Pentru că este scrisă în limba latină și, întâmplător, moștenitorul averii Fontanelli nu a învățat această limbă”.
   Dar nu spuse așa ceva, ci tăcu.
   Auzi iarăși acel râs ușor venind de departe, poate de pe vârfurile munților Himalaya.
   - Veți mai avea nevoie încă o dată de ajutorul meu, John. Gândiți-vă la asta.
   Și necunoscutul întrerupse convorbirea telefonică.

   Zilnic soseau invitații la banchete, vernisaje, recepții, meciuri de fotbal ori serate de gală. I se solicita să patroneze proiecte de binefacere ori era invitat să devină membru al unor cercuri exclusive, ca Lions Club, Rotary Club și altele. Lui Cristoforo Vacchi îi făcea plăcere să citească aceste scrisori cu voce tare la prânz, pentru a le pune apoi deoparte și a spune:
   - Încă nu faceți asta, John. Fiți scump la vedere! Așteptați ca agitația publică să se potolească. Lăsați-vă timp pentru a vă intra în rol.
   În această seară de sâmbătă, Eduardo avea o invitație la o premieră teatrală la Florența și îl convinse pe John, care oricum nu avea altceva de făcut, să vină cu el.
   Era vorba, după cum a rezultat, despre un foarte mic teatru, foarte avangardist, aflat într-o zonă a Florenței pe care turiștii nici nu bănuiau că exista. Însăși piesa era foarte avangardistă, ceea ce însemna că tinerii actori își urlau rolurile în dialoguri lipsite de sens în sala în care încăpeau abia o sută de spectatori; din când în când, erau bătute cu furie niște butoaie goale, și interpreții se stropeau reciproc cu lichide colorate și uleioase. Spre sfârșit își smulgeau hainele, iar cei mai mulți dintre ei primeau aplauzele finale pe jumătate goi. Aplauzele nu mai încetau, ceea ce însemna că publicul alcătuit majoritar din bărbați nu se mai sătura să privească actrițele care se tot plecau în fața lui.
   „Cam rafinat” - considera John. De înțeles nu înțelesese nimic. Poate că pe viitor ar trebui să ia mai în serios orele de limbă cu professore.
   În continuare a avut loc o recepție cu criticii teatrali, cu prietenii teatrului și cu invitați de onoare. Au răspuns întrebărilor presei un bărbat deosebit de voluminos, regizor și intendent în același timp, dar și autor al piesei, și un omuleț timid, cu o coamă sălbatică, cu ochelari a la John Lennon și cu respirație urât mirositoare. Treptat se adăugau tehnicieni de scenă, mașiniști și în final actorii, proaspăt spălați și uscați cu fohnul, alcoolul curgea în valuri, iar recepția s-a dovedit a fi o petrecere interminabilă.
   Un tip agil, îmbrăcat complet în negru ca majoritatea celor prezenți, îl tot lingușea pe John străduindu-se să nu pară că face acest lucru. Evita cuvântul bani, folosind cuvântul cheltuieli. Dar John înțelese că acesta administra finanțele teatrului și, în același timp, nu mai scăpa de senzația că era privit ca o pungă de bani cu picioare.
   Puțin mai târziu, regizorul îl implică într-o discuție din care nu mai scăpa nici dacă ar fi vrut să plece pentru că murea de sete.
   Acesta se interesă dacă nu și-ar imagina viața ca pe o piesă de teatru.
   - Dar eu încă mai trăiesc, ripostă John. Ar fi o piesă neterminată.
   - Oh, dar asta nu are importanță, zise regizorul.
   De la o vreme John nu își mai dădea seama cât de târziu era și nu mai sesiza nici succesiunea evenimentelor. Cineva îi oferi cocaină.
   Marco era omniprezent, tăcut și lucid. Una dintre artiste nu putea fi convinsă să nu repete piesa împreună cu John, cel puțin în secvențele în care își smulgeau reciproc hainele. John nu dădu nicio atenție blițurilor.
   Luni dimineața i-a apărut fotografia în câteva ziare. Cei din familia Vacchi au zâmbit doar, iar John a luat decizia că trebuia să se schimbe ceva în modul lui de viață.

10.

      - Cu asta puteți regla jaluzelele, explică agentul imobiliar, un bărbat scund, agil, cu părul pieptănat îngrijit, arătând către un mic tablou de comandă cu aspect ultra tehnologizat fixat pe perete. Dar reglarea se poate face și în mod automat.
   Se străduia să fie foarte convingător. Faptul că Eduardo afișa o mină nemulțumită și la toate găsea nod în papură îl irita vizibil.
   John privi fațada înclinată. Lamele albe ca zăpada, care cu un zumzet ușor se depărtau ori se apropiau în funcție de felul în care razele soarelui pătrundeau în uriașa cameră de zi. Grandios, ca totul la această casă, care nu mai era o casă și nicio vilă, ci un palat de vis.
   - A fost proiectată de către unul dintre cei mai buni arhitecți din țară, așa cum vă spuneam, le reaminti agentul.
   Totul era alb și sclipea în soare. În fața ferestrelor înalte înclinate spre interior se întindea o terasă lată cu balustrade avântate îndrăzneț, dincolo de care se afla Marea Mediterană de un albastru ireal care într-o fotografie ar fi arătat ca un kitsch. Un drum îngust ducea spre plaja care pe mai mulți kilometri era împărțită doar cu posesorii unor splendide construcții asemănătoare.
   - Frumos, își dădu John cu părerea, de fapt pentru sine însuși.
   Pentru câteva momente uitase de prezența celorlalți. Dacă voia, casa aceasta putea să devină a lui. Era suficient să spună da. Ciudat - niciodată nu îl preocupase ideea de a cumpăra o casă, deoarece niciodată nu avusese sau nu câștigase atâția bani câți erau necesari pentru a o procura. Brusc avea acum destui bani. Putea să cumpere această vilă dacă îi trecea prin cap, plus întreaga plajă, dar simțământul proprietății nu voia să se manifeste. Un bilion de dolari. De când nimerise în acest cosmos ciudat, aflat dincolo de orice lipsuri materiale, întreaga lume îi părea că se transformase într-un fel deloc de joacă. Putea face orice voia, dar se pare că nu mai existau diferențe. Indiferent cât cheltuia, averea nu i se  micșora serios.
   Cum putea considera ceva ca proprietate a lui, când el nu făcuse nimic, nu muncise pentru ea, nu depusese niciun efort?
   „Poate că - se gândea John - acum m-am transformat într-un idiot care umblă de colo-acolo și, dacă se simte prost tratat într-un magazin, cumpără întreg concernul pentru a-l putea concedia pe vânzător”.
   - Cui i-a aparținut anterior casa? întrebă el.
   Agentul imobiliar își frunzări hârtiile.
   - Unui cunoscut producător de discuri, răspunse acesta, dar îmi scapă momentan numele. Cel mai mare hit al lui a fost acesta...
   Fredonă o melodie care lui John i se păru complet necunoscută.
   - A investit într-un film cu una dintre cântărețele lui, care s-a dovedit a fi un eșec, și astfel și-a pierdut casa pentru datoriile făcute la bancă.
   - Aha! exclamă John.
   Deci se putea întâmpla și așa. Privi în jur și încercă să-și imagineze cum trebuie să fi fost mobilată casa. Pe pereții acum de un alb imaculat vor fi atârnat discuri de aur? Pe parchetul de nuanță deschisă, neted ca o oglindă, ce părea a fi un lichid vâscos, vor fi fost covoare scumpe? Pe treptele joase din marmură de un verde sticlos, care duceau spre intrare, au pășit staruri cu voci binecuvântate.
   Muzicieni pop deosebit de talentați s-au ospătat în sufragerie ori au semnat contracte într-una dintre camerele de zi. Și cine știe ce se petrecuse la nivelul superior, unde erau numeroase dormitoare, băi și spații pentru fitness?
   Toate acestea îi puteau aparține lui, John Fontanelli, bărbatul lipsit de orice fel de talent. De necrezut!
   Eduardo veni lângă el.
   - Puțin cam modest pentru cel mai bogat om din lume, nu? spuse el încet. Mi-am dat seama imediat că ne pierdem timpul în zona aceasta.
   - Mie îmi place.
   - Poftim?
   Părea cu adevărat șocat.
   - John, te rog... Astfel de vile sunt ceva comun. Nu are nimic deosebit, eu aș spune... că nici măcar un simplu miliardar nu s-ar declara mulțumit de așa ceva.
   John râse fără să vrea. Grija neîncetată a lui Eduardo față de nivelul lui de reprezentare era câteodată de-a dreptul înduioșătoare.
   - Nu, pe bune, insistă Eduardo. Porteceto! Porteceto este totuși un cătun. Nimeni nu a auzit vreodată de Porteceto. Pe cele mai multe hărți nici măcar nu apare.
   - Poate că această situație se va schimba dacă eu voi locui aici?
   - Eu consider că ar fi trebuit să cumperi Calmata atunci când ți-a fost oferită și să construiești acolo o vilă. Cu cel mai bun arhitect din lume.
   - Nu mă mut în mijlocul unei rezervații naturale. Aș părea un ticălos.
   - Atunci cumpără un palazzo frumos și vechi și pune să fie amenajat.
   - Asta pot oricând să fac. Dar aici ar fi un început.
   - Un început?
   Eduardo continuă plin de speranță:
   - Da, bine, ca început...
   După reportajele din ziarele de luni padrone nu mai citea invitațiile cu voce tare. Totuși, vineri ridică în mână o carte de vizită insignifiantă, cu un scris lăbărțat, și întrebă:
   - Numele Giovanni Agnelli vă spune ceva?
   - Un patron italian, nu?
   - S-ar putea spune și așa. Agnelli este ca un rege neîncoronat al Italiei: președintele consiliului de administrație de la FIAT, cel mai bogat om din țară - cel puțin până acum - reprezentat prin holdingul lui în practic toate ramurile esențiale ale economiei.
   Cristoforo Vacchi părea dus pe gânduri.
   - L-am întâlnit o dată la universitate. Este ceva mai tânăr decât mine, dar a studiat și dreptul. Era un bărbat foarte charismatic încă de pe atunci...
   Flutură din nou cartea de vizită și adăugă:
   - Vă invită, duminica viitoare, la Scala din Milano. La Traviata.
   John trebuie să fi părut cam iritat, pentru că Alberto se grăbi să explice:
   - Este o operă. De Verdi.
   - Sună de parcă ați vrea să mă trimiteți acolo, zise John.
   - Ca program contrastant cu mica dumneavoastră aventură de la sfârșitul săptămânii trecute.
   - Cred că nu trebuie să mă grăbesc. Și, în plus, la operă nu mă pricep deloc.
   - Opera este o chestiune secundară. Părerea mea este că ar fi bine pentru dumneavoastră să îl cunoașteți pe Agnelli. Este un om interesant. Are stil, grandezzaeste un adevărat gentleman. În el aveți un obiect viu de studiu, cum trebuie cineva să procedeze cu bogăția și cu influența.
   După ce mustăci, adăugă:
   - Și, pe lângă aceasta, lui îi aparține și firma Ferrari.
 
     Teatro alia Scala se înălța în fața lui ca un palat în maroniu-deschis și alb când puțin înainte de două și jumătate ajunse cu Rolly-Royce-ul în dreptul lui.
   Paji în uniforme îi deschiseră portiera și îl conduseră pe el și garda de corp prin fața celorlalți spectatori până în foaier. Un banner prins între două coloane romane informa că era vorba despre o reprezentație specială cu ocazia celei de-a o sută cincizecea aniversări a Collaborazione Fernet-Branca, rezervată pentru invitați. În interiorul clădirii, în ciuda faptului că era după-amiaza devreme, era atât de întuneric încât fuseseră aprinse lustrele din cristal, care se oglindeau elegant în podeaua lustruită. Holul era plin de murmurul general, pe tăvi din argint se ofereau pahare cu lichior maro, iar John își imagină că toți îl priveau, îl recunoșteau, dar se comportau de parcă nu l-ar fi recunoscut.
   Pe covoare roșii se urca spre galeria circulară din care se intra în loji. Uși înalte, cu clanțele foarte sus, de parcă oamenii ar fi fost mai demult uriași. Și apoi, înconjurat de către un fel de curte regală, îl întâmpină Agnelli.
   - Este o onoare pentru mine! spuse miliardarul, lăsând impresia că într-adevăr era așa.
   Avea părul cărunt ondulat, cumva ca al lui padrone, dar arăta mai vital, mai dinamic și, cu toată vârsta lui, mai putea să fascineze femeile. Numeroase riduri fine îi străbăteau fața vioaie, mărturie a anilor trecuți furtunoși.
   - Nu vă invidiez, îi spuse Agnelli când intrară în lojă și în spatele lor gărzile de corp se puneau de acord asupra împărțirii sarcinilor. Știu ce înseamnă moștenirea unei averi. Deseori ai impresia că parcă banii ar poseda pe cineva, și nu invers. Trebuie să lupți. Trebuie să faci cu adevărat eforturi.
   - Am trecut deja printr-o luptă, răspunse John spontan. Poate că ați auzit despre ea.
   - Da. În familie. Este rău. Dar credeți-mă, este abia începutul.
   Loja era surprinzător de mică. În ea abia aveau loc două fotolii.
   Însăși sala cu fotolii din pluș roșu la parter și șase rânduri de lojă deasupra, ca niște colivii, i se păru lui John neașteptat de mică.
   Inevitabil, începu spectacolul de operă. Agnelli asculta cu atenție; John se plictisea de moarte. Decorurile scenei erau impresionante, interpreții purtau costume splendide, iar dirijorul, signor Ricardo Muți cum află John din program, făcea tot ce era posibil. Totuși, John ar fi preferat un concert rock, poate Rolling Stones sau Bruce Springsteen.
   În pauză discutară. Agnelli îi relată că în curând se va retrage din afaceri și va încredința conducerea concernului nepotului său, Giovanni Alberto.
   - Într-o zi va trebui să vă faceți și dumneavoastră astfel de gânduri. Și nu este ușor. De exemplu, fiul meu Eduardo ar fi complet nepotrivit ca succesor. Are un caracter prea slab. Înainte de a lua orice decizie, ar consulta stelele ori un clarvăzător, și într-o clipă totul s-ar duce de râpă.
   Nimic însă nu prevestea retragerea din afaceri, ba dimpotrivă, Agnelli părea a fi nucleul acesteia. În fiecare moment veneau domni plini de prestanță, însoțiți de doamne elegante, îi strângeau mâna magnatului industrial, care apoi le făcea cunoștință cu John Fontanelli. John strângea politicos mâini energice, lacome, moi, brutale și săruta mâna doamnelor, așa cum exersase cu signora Orsini. Privea în ochi bucuroși, în ochi ostili, interesați, tâmpi, disprețuitori sau prietenoși.
   - Guignard, se prezentă un francez vânjos, Jean Baptiste Guignard. Sunt foarte bucuros că vă cunosc, monsieur Fontanelli!
   - Jean, explică Agnelli, și-a făcut din pasiune profesie. Se poate spune așa, Jean, nu? Are un șantier naval la Cannes. Construiește iahturi.
   Ca o imagine stroboscopică revăzu o amintire. Coney Island. Jocuri în nisip. Când își îndrepta privirea spre mare, vedea în depărtare iahturi, cu siluete minuscule pe ele, despre care se știa că erau oameni bogați. Făpturi fabuloase. Nu erau oameni pe care îi puteai întâlni. Bogații erau legendar desprinși din viața normală, erau mai aproape de îngeri decât de oameni.
   Ei trăiau pe iahturi.
   - Și eu mă bucur! spuse John și strânse mâna constructorului de iahturi, Jean Baptiste Guignard.

      - Un iaht?
   Gregorio Vacchi privi masa plină de reclame, reviste și cărți de parcă John și Eduardo înșiraseră pe ea o respingătoare colecție de reviste porno. Întrebarea fusese pusă pe un ton normal, dar atât de tăios, încât păruse un strigăt. Chiar și câinele de pază aflat afară, pe gazon, ciuli urechile.
   - Un iaht, da, și? ripostă supărat Eduardo. John este un om bogat, iar un om bogat are nevoie de un iaht.
   - Mai bine taci! zise aspru tatăl lui. Un lux lipsit de sens. A poseda un iaht este ca a sta într-o ploaie torențială și a rupe bancnote de o mie de dolari, a spus cineva o dată.
   - John poate să rupă bancnote de o mie de dolari până la sfârșitul vieții, dacă vrea.
   - Nu văd cum asta ar putea să contribuie la îndeplinirea profeției.
   Eduardo dădu ochii peste cap:
   - Este o prostie! Nu te poți comporta de parcă un iaht oarecare ar fi prea scump pentru John. El ar putea să cumpere Queen Elizabeth, dacă ar vrea!
   Într-un moment de ciudată și prețioasă clarviziune, ca atunci când o trăiești în vis și devii brusc conștient că visezi, John realiză că aceasta era clipa în care trebuia să ia o decizie care îl va influența pe termen lung. Se aplecă în față, cu senzația că totul se petrece cu încetinitorul, se întinse peste masă și extrase dintre reclame una care îi plăcuse, o mapă din carton alb cu încrustații aurii, pe care se afla fotografia celui mai mare vas oferit și descrierea lui: iaht oceanic de 53 de metri, cu două bărci de salvare și punte pentru aterizarea elicopterelor, echipaj complet de doisprezece oameni. Prețul era exorbitant, ca și costurile de întreținere curentă.
  Ridică prospectul deschis.
   - Eu, explică el pe un ton decis, care răsună în încăpere ca un pocnet de bici, am hotărât să cumpăr acest vas.
   Îl priviră amândoi, Eduardo cu ochii mari, Gregorio cu gura căscată. Niciunul din ei nu spunea ceva. În cele din urmă, Gregorio întinse mâna, luă prospectul și îl studie în tăcere, cu evidentă nemulțumire. Îl restitui cu cuvintele:
   - Sunt banii dumneavoastră.
   „Da, gândi triumfător John în timp ce Gregorio se îndrepta spre ușă. Exact! ”
   
     Locul acțiunii era perfect. Clipa era perfectă.
   Din biroul agentului naval privirea se desfăta cu priveliștea golfului din Cannes prin niște geamuri mari, clare ca aerul pur de munte. Pe esplanada pavată cu marmură albă ca zăpada, la umbra unui palmier era Mercedesul care îi adusese de la aeroport. Ei ședeau în niște fotolii moi din piele în fața biroului făcut din lemn de rădăcină, mare ca o masă de biliard. Tabloul care atârna pe peretele din spate avea trei metri pe patru, era strident, în multe culori și, fără îndoială, era un original. Însuși agentul purta un costum Ermenegildo egna, avea unghiile foarte îngrijite și un surâs radios.
   - Desigur, noi ne ocupăm de tot, explică el cu exact acel amestec de nonșalanță și serviabilitate profesională care îl face pe interlocutor să își dea seama că are în față pe cineva care știe despre ce este vorba. Vă procurăm o dană la portul pentru iahturi din Porteceto și vă înscriem în clubul de iahting de acolo dacă doriți, care este de fapt un club foarte exclusivist. Rezolvăm noi toată birocrația oficială, vă alegem echipajul și ne ocupăm de asigurarea necesară. Tot ce trebuie să faceți dumneavoastră este să îi telefonați căpitanului și să îi spuneți când vreți să plecați.
   - Minunat! zise John și se simți grozav.
   Secretara care aduse contractele era înaltă, blondă, avea picioare fantastic de lungi și un piept enorm, iar îmbrăcămintea strânsă pe corp pe care o purta era destinată mai curând să îi sublinieze aceste caracteristici fizice decât să le acopere.
   - Minunat! repetă John.
   Contractul de cumpărare era tipărit pe hârtie cu filigran. Agentul îi întinse documentul și îi întinse un stilou Montblanc gros și greu, care îți dădea senzația de scump.
   „Este tare grozav să fii bogat”, gândi John în timp ce semna.
   Calculase că această semnătură îl costa de o sută de ori mai mult decât toate cumpărăturile făcute până acum, toate vizitele la restaurante și toate avioanele particulare închiriate. Sunt puse în mișcare milioane de dolari numai datorită faptului că el își punea semnătura pe această linie punctată.
   „Este mai grozav decât sexul”.
   Agentul își permise un zâmbet decent. Palmierul de lângă Mercedes se legănă sub adierea vântului. Cerul era de un albastru strălucitor.
   - Acum ar trebui, spuse bărbatul din spatele biroului, deschizând agenda legată în piele de bivol, să convenim termenul de preluare a iahtului dumneavoastră.
   Când se întoarseră, John se simțea minunat. De parcă prin vene i-ar fi curs șampanie în loc de sânge. Totul era minunat. Scrâșnetul pneurilor pe pietriș când Ferrari se opri în curtea interioară a vilei Vacchi răsuna minunat. Albastrul cerului, roșul-maroniu palid al zidurilor era minunat. Culorile lumii păreau deodată mai intense decât fuseseră cândva.
   „Sunt bogat! gândi John și urcă treptele câte două o dată. Sunt regele lumii!”
   Când intră în camera lui, camerista, o fată cu cârlionți negri, tocmai făcea patul și, trecând pe lângă ea, o lovi ușor, poznaș, peste fund. Ea tresări, apoi chicoti:
   - Signor Fontanelli!
   John se uită la ceas. Era vremea să o sune pe mama sa. Părinții lui vor aniversa în curând ziua în care se căsătoriseră și în fiecare an sărbătoreau asta în mijlocul copiilor și al familiilor lor ceva cam reduse. Anul acesta va fi ceva mai deosebit, va fi un eveniment de neuitat pentru toți, se va ocupa el de asta. Ridică receptorul și formă nesfârșitul număr.
   - Ciao, mamma! strigă el când femeia ridică receptorul. Sunt eu, John!
   - Ciao, John!
   Parcă se adunaseră toate necazurile de pe lume în vocea ei.
   - Ai aflat? Lino s-a mutat în Alaska. Tocmai am aflat. Nici el nu va veni la aniversare.
   - Ah, o să se întoarcă, spuse disprețuitor John. Știi la ce m-am gândit? Anul ăsta am putea să facem din aniversarea voastră ceva cu totul deosebit. Veniți cu toții aici, în bella Italia, desigur cu un avion particular, și vom petrece pe noul meu iaht, ce zici de asta? Astăzi mi-am cumpărat un iaht și nu îmi pot imagina o inaugurare mai frumoasă decât aceasta.
   Un moment a fost atâta liniște la capătul celălalt al firului, încât John a crezut că se întrerupsese legătura. Apoi auzi vocea ca de gheață a mamei lui:
   - Nu suport ca unul dintre fiii mei să se comporte ca un fanfaron. Noi sărbătorim aici, în casa aceasta în care eu v-am adus pe toți pe lume, avem saltimbocca cu broccoli și parmezan, ca totdeauna, iar după-masă mergem să bem o cafea, cum facem în fiecare an. Ori vii, ori rămâne așa.
   Parcă l-ar fi pălmuit de peste Atlantic. John se simți brusc precum un balon care se dezumflă.
   - Da, răspunse el și simți sângele urcându-i-se în cap. Înțeleg. Sigur că vin, mamma. Vin cu siguranță.
   Când convorbirea se încheie, avea genunchii atât de moi, încât trebui să se așeze pe pat.
   Fuck! Se simțea ca un netrebnic. Fir-ar... Astăzi cumpără un iaht pentru a impresiona întreaga lume, și mâine? O să înceapă să ofere Cadillacuri, ca odinioară Elvis Presley? Și într-o zi să termine tot așa, obez, mâncău, dependent de tablete, înconjurat de o hoardă de lingăi întreținuți din avutul lui?
   Se simți de parcă întreaga zi fusese băut și abia acum se dezmeticise. De parcă îl pocnise cineva peste urechi cu un prosop ud. Băut? Nu, ci de-a dreptul beat criță de bani și de sentimentul de  a fi important.
   Banii pervertesc caracterul. Așa se spune, nu? Era ceva de capul acestui proverb. Trebuia să fie atent, al naibii de atent cu el. Nimeni altcineva nu putea să facă asta în locul lui. Mama sa tocmai îl adusese cu picioarele pe pământ, însă nu va reuși să o facă mereu și nici nu va fi mereu alături de el.
   Fuck! Ceasul! Privi noul ceas de la încheietura mâinii, un Patek Philippe de cincizeci de mii de dolari, pentru că Eduardo îl făcuse să renunțe la Rolex-ul pe care inițial voise să îl cumpere.
   „Este ordinar! Ceas de proxenet!”
   Nu putea să apară în fața părinților fără ceasul pe care i-l dăruise tatăl lui. Ceas care încă se mai afla la New York, amanetat.
   Trebuia să se gândească.

11.

      - Nu este nicio problemă, spuse Eduardo, ieși, apoi reveni după puțin timp cu o listă care cuprindea mai multe pagini. Uite, sunt numerele de telefon și adresele tuturor oamenilor pe care îi cunoști.
   - O listă a oamenilor pe care îi cunosc?
   Lui John nu îi venea să își creadă urechilor.
   - Cum de ai o listă a oamenilor pe care îi cunosc?
   - De la Dalloway. Este detectivul care trebuia să te supravegheze. Voiam să ți-o arăt mai demult, ca să verifici dacă lipsește cineva.
   Dar detectivul își făcuse treaba. Cele mai multe nume îi păreau lui John vag cunoscute, dar după un timp își dădu seama cu greu că era vorba despre colegi de școală din primară, de vecini ai părinților ori de oameni din gașca lui Sarah. Era, de asemenea, notat Murali cu service-ul lui pentru pizza, ca și spălătoria la care lucrase sau proprietăreasa la care stătuse, miss Pearson.
   - Dar, pentru Dumnezeu, la ce-ți trebuie o asemenea listă?
   Eduardo râse.
   - Eh, există un mic secret despre care tu nu știi nimic.
   Spre surprinderea lui John, Eduardo îl conduse tocmai la construcția pe care el o putea zări de la fereastra camerei lui și despre care se întrebase ce o fi acolo.
   În timp ce traversau terenul prăfuit, Eduardo relata că timp de secole clădirea fusese utilizată ca grajd, dar după război fusese folosită ca atelier. Ușa din scânduri groase era veche, grea și lăsată pe-o parte, dar broasca ei era nouă-nouță. În interior podeaua, pereții și tavanul erau îmbrăcate în placaj, dar dincolo de mirosul de lemn răzbătea încă un iz de excremente de capră și de ulei de mașină. Un gang scurt și îngust ducea la un birou mic, în care se aflau trei mese, la care stăteau trei femei, iar spațiul rămas era ocupat de rafturi din lemn pline cu cutii și lădițe.
   - Acesta, explică Eduardo deschizând brațele, e secretariatul.
   - Poftim?! exclamă John.
   Eduardo se opri lângă una dintre femei.
   - Signora Vanzetti. Corespondentă comercială profesionistă, engleză și franceză, vorbit și scris. Ea conduce biroul.
   Aceasta îi zâmbi nesigură lui John. El o recunoscu pe femeia care în ziua de după petrecere ajutase la descărcarea cutiilor.
   - Buongiorno, zise John fugitiv. Eduardo, ce înseamnă asta?
   - Signora Muccini, continuă Eduardo prezentările. Engleză și spaniolă, ceva portugheză de care s-a dovedit că nu avem nevoie.
   Femeia, o mamma italiancă robustă, privea timidă în podea ca o fetișcană, de parcă John ar fi fost un star pop, pe care nu se gândise niciodată că era posibil să îl întâlnească.
   - Și signora Tronfi, rusă și polonă fluent și orice altă limbă slavă în suficientă măsură pentru a descifra o scrisoare.
   Signora Tronfi prezentă un zâmbet ca de lună plină.
   - Scrisori.
   Abia acum realiză John că ceea ce alcătuia teancuri pe birouri erau scrisori.
   - Din ziua în care a apărut numele tău în ziare, explică Eduardo, suntem îngropați în scrisori adresate zilnic ție ori firmei noastre. Pe scurt, există trei feluri de scrisori. Mai întâi - oferte de căsătorie.
   Făcu un semn cu mâna către mai multe cutii albe stivuite una lângă alta, pe care erau desenate cu carioca neagră aproximativ niște inimi.
   - Le strângem aici. Sunt sute de femei de toate vârstele, care vor să se mărite cu tine. Cu fotografiile trimise s-ar putea deschide un magazin porno. În al doilea rând - scrisori de amenințare.
   Ridică o cutie neagră pe care domnea un cap de mort ca acela aflat pe sticlele cu otravă. Continuă:
   - Amenințări cu moartea, amenințări cu răpirea, amenințări la adresa familiei, acel gen de chestii psihopate. În fiecare zi acestea ajung la poliție. Între timp, probabil că Interpolul a înființat un serviciu care se ocupă exclusiv de tine. Și în al treilea rând - și arătă către cutiile cu simbolul dolarului, nenumărate, așezate în rânduri întregi de rafturi - scrisori prin care se cerșește.
   - Se cerșește?
   - Oameni al căror singur copil are nevoie de operații pe care ei nu le pot plăti. Oameni care și-au pierdut în incendii casele și tot ce aveau și nu erau asigurați. Mame singure șomere, care nu mai știu cum să-și hrănească odraslele. Bărbați care, în urma unui accident, și-au pierdut capacitatea de muncă și nu primesc o pensie.
   John remarcă faptul că lădițele acestea erau sortate alfabetic.
   Eduardo arătase către o cutie pe care scria litera A, apoi către alta cu litera B.
   Eduardo continuă să explice:
   - Oameni de afaceri aflați în pragul falimentului, care nu mai primesc credite de la bănci. Inventatori care au nevoie de bani pentru a-și finaliza invențiile și care îți oferă șansa unui câștig fantastic dacă vei contribui la finanțare. Proprietari de terenuri, care îți oferă proprietățile lor sub care se bănuiește a fi petrol. Sau aur. Sau platină. Sau uraniu.
   Eduardo se opri în dreptul cutiilor inscripționate C, mai multe decât toate celelalte, și adăugă:
   - Pe departe cele mai multe scrisori vin de la organizațiile de binefacere. Aici sunt reprezentate toate. Asistența orbilor. Hrănirea săracilor. Armata salvării. Proiecte în sate africane. Misiuni biblice. Salvarea copiilor străzii. UNICEE Pâine pentru lume. Ajutor pentru flămânzii lumii. Caritas. Ajutor pentru gravide. Îngrijirea mormintelor celor căzuți în războaie. Resocializarea deținuților. Tratamentul copiilor bolnavi de cancer. Acțiunea pentru comerț corect cu lumea a treia. Ajutor SIDA. Alzheimer. Ajutorarea dependenților de droguri. Combaterea tuberculozei. Sprijinirea parteneriatelor dintre orașe din diferite țări. Și să nu uităm de Societatea pentru conservarea limbii reto-romane.
  - Societatea pentru conservarea limbii reto-romane? repetă John și se holbă prostește la coloanele de cutii și lădițe pline cu scrisori.
   - Este un adevărat business, răspunse încruntat Eduardo, de care nu trebuie să te lași înșelat. La voi, în SUA, asta se cheamă jundraising. Există cursuri de scriere a unor asemenea scrisori, consiyien-jundraising pentru organizațiile aflate la ananghie, tot ce îți dorește inima.
   John luă capacul unei astfel de cutii și scoase la întâmplare o scrisoare, una groasă, cu un prospect anexat. Era vorba despre păstrarea diversității speciilor și despre protecția naturii, și el era rugat să doneze suma de un milion pentru un proiect de protecție în zona sud-amazoniană. Pentru început.
   Eduardo privi scrisoarea peste umărul lui John.
   - Protecția animalelor! Ei sunt cei mai zeloși. Și au în cea mai mică măsură o legătură cu viitorul omenirii.
   John încercă să își facă ordine în gânduri. Mii de scrisori, de necrezut!
   - Să presupunem că cineva pe care eu îl cunosc mi-a trimis o scrisoare. Scrisoarea lui se află în aceste grămezi?
   - Sperăm că nu. Tocmai pentru asta avem lista.
   Arătă către filele pe care John încă le mai ținea în mână.
   - Orice scrisoare care are ca expeditor o persoană de pe această listă îți este înmânată.
   - Dar până acum nu a scris nimeni din cei de pe listă, susură signora Vanzetd.
   - Ba da, astăzi a venit ceva! interveni mamma Muccini și băgă mâna într-o cutie roșie. Iată!
   Ea îi înmână lui John un plic bleu expediat de Hopkins Junior College, Newjersey. John o desfăcu și o citi.
   - O nebunie totală.
   Voiau să îi acorde diploma de absolvent de onoare și să îl sărbătorească printr-o festivitate drept cel mai important absolvent al instituției. John clătină din cap și băgă în buzunar atât scrisoarea, cât și lista.
   Când părăsiră clădirea, se simțea de parcă trecuse un tăvălug peste el.
   După cină, Cristoforo Vacchi se ridică de la masă ca de obicei, dar când ajunse în spatele lui John îi puse acestuia mâna pe umăr exact ca odinioară la New York, se aplecă puțin și îi spuse:
   - Trebuie să vă mai spun ceva, John: Chiar dacă peste puțin timp vă veți muta în propria casă și veți merge pe un drum propriu, la noi veți fi oricând un oaspete bine-venit. Oricând, John, și indiferent de ce se va întâmpla. Vă rog să nu uitați asta niciodată.
   John ridică derutat privirea către fața ridată, către ochii obosiți cu pupile ca niște abisuri și promise că așa va face. Padrone dădu din cap cu un surâs atotștiutor, îi mai strânse o dată umărul și plecă.
   Următorul care se duse la culcare fu Alberto.
   - Mă voi bucura dacă ne veți mai vizita când și când, spuse el și clipi vesel. Cu Ferrari-ul dumneavoastră nici nu va fi departe... Și pentru a putea trăi îndeplinirea sarcinii noastre, mă interesează și ceea ce se va petrece în continuare, dacă înțelegeți ce vreau să spun.
   Apoi rămaseră pe terasă la lumina stelelor și a câtorva felinare toți patru, John, Eduardo și părinții ultimului. Soția lui Gregorio povesti câteva întâmplări vesele de la școală - desigur că în sat se aflase ce rol jucase familia Vacchi în succesiunea Fontanelli, și a fost nevoie ca ea să le explice claselor mici cât de mult reprezenta un bilion, și claselor mai mari cum funcționau dobânda și dobânda la dobândă.
   - Până acum deja zece copii, spuse ea zâmbind, au hotărât să depună pe cec banii de buzunar, pe care să îi lase descendenților lor din secolul XXV. Eu cred că nu avem a ne teme pentru viitorul nostru.
   Gregorio își ridica de pe frunte șuvițele de păr de fiecare dată când vântul dinspre mare i le punea la loc.
   - Și încă ceva ce ține de afaceri, John, zise el cu o seriozitate stăpânită.
   Soția își petrecuse brațul după talia lui, dând semne clare că îl îmbia să meargă la culcare. Acesta continuă:
   - Veți avea în continuare nevoie de avocați și ce aș dori să vă propun este să lucrez pentru dumneavoastră. De fapt, tatăl meu nu a menționat asta, dar, în afară de dumneavoastră și respectiv de predecesorii dumneavoastră, totdeauna noi am mai avut și alți clienți. Nu pentru că am fi avut nevoie de bani, ci pentru a rămâne în formă la cel mai înalt nivel profesional, pentru a fi exact avocații de care are nevoie cel mai bogat om din lume.
   John dădu imediat din cap și zise:
   - Bineînțeles, nu este nicio problemă.
   - Bine, spuse mulțumit Gregorio.
   Acestea fiind zise, cei doi se despărțiră. John mai apucă să îl vadă pe Gregorio sărutându-și soția cu o pasiune de care niciodată nu l-ar fi crezut în stare, apoi siluetele lor se topiră în întunericul din casă.
   Eduardo sorbi îndelung din paharul lui cu vin și râse domol:
   - Nicio grijă, eu încă nu plec și nici nu țin discursuri pasionale de despărțire. În etape, ca la New York, nu vorbim decât după ce am făcut exerciții serioase.
   - Chiar ați exersat?
   - Ca pe o piesă de teatru, ți-o spun deschis. Și ai fi făcut la fel după ce un om de 25 de ani a murit în urma unui infarct sub ochii tăi, din cauză că aflat că moștenește doar câteva milioane.
   Eduardo ridică din umeri și adăugă:
   - Tata a trăit așa ceva în biroul notarial unde și-a făcut stagiatura. Este ceva vreme de-atunci.
   Traseră două scaune până lângă balustrada metalică, în așa fel încât să poată sprijini picioarele de ea și să privească și marea, și mai traseră și o măsuță pentru pahare, sticla cu vin și felinarul. Era plăcut, dinspre mare adia un vânticel cald, înmiresmat, iar în întunericul de dincolo de ei țârâiau greierii.
   După un timp - că doar adevărul în vin viețuiește John mărturisi:
   - Ca să fiu sincer, habar n-am ce trebuie să fac. Nu numai în privința profeției, ci și așa pur și simplu. Ce-am să fac? Stau în vila aceasta, umblu prin toate camerele și mă holbez, și pe urmă? Pe urmă ce fac? Ca să pun o întrebare banală, cum îmi petrec zilele?
   - Aoleu! zise Eduardo și își umplu paharul.
   - Adică vreau să spun că nu pot veșnic doar să fac cumpărături.
   - Corect.
   - Aș putea dărui bani.
   - Fă propuneri, că în privința solicitanților ai cutii pline.
   - Da. Dar am senzația pe undeva că nu asta trebuie să fac.
   - Și, în afară de asta, în acest mod banii ți s-ar putea termina repede. Miss Vanzetti ține contabilitatea, iar cei care scriu scrisorile nu stau. Eu cred că de vreo 500 de miliarde de dolari te-ai putea deja descotorosi pentru cei care ți-au scris până acum.
   John luă paharul și dădu pe gât Chianti-ul al naibii de scump, de parcă ar fi vrut să se înece în el.
   - Știi, mă întreb ce fac de fapt toată ziua oamenii bogați. Ce faci când nu ești silit să muncești, și totuși ai sentimentul că viața are un sens?
   Eduardo inspiră zgomotos.
   - Eh, poți munci onorific. Pro bono. Asta facem noi. Și eu consider că este plăcut să nu fii obligat să îți asiguri subzistența prin munca proprie.
   - Dar tu ai învățat ceva. Știi să faci ceva. Eu nu posed nici măcar un certificat de absolvire a școlii și am învățat doar să livrez pizza și să calc cămăși.
   - Poți acum să înveți tot ce dorești. Îți poți absolvi școala și apoi poți continua studiile dacă ții la asta. Toată lumea îți este deschisă.
   - Da, dar nu am vrut niciodată să studiez și nici acum nu vreau. Mi s-ar părea ceva complet artificial. De parcă aș căuta cu disperare o jucărie interesantă.
   - Mai înainte pictai. Asta ce era? O ocupație de natură artistică?
   - Am început să pictez pentru că aveam o prietenă care picta. Cu cât trece mai mult timp de când suntem împreună, cu atât înțeleg mai puțin ce găsisem în asta. Nu, nu sunt un artist. Nu am nici urmă de talent pentru artă.
   John oftă și continuă:
   - De fapt, sunt un antitalent desăvârșit. Nu am nici măcar talentul de a fi bogat.
   - Aoleu! exclamă Eduardo iarăși, după care priviră marea care scânteia într-o nuanță de argintiu-închis și mult timp nu mai vorbiră.
   Vântul care bătea spre uscat deveni mai răcoros. Deasupra lor stelele clipeau indiferente. Departe, în crâng, se strecura foșnind un animal.
   - Chiar te simți bogat? întrebă direct Eduardo.
   John tresări speriat din gândurile lui.
   - Poftim?
   - Este probabil o prostie. Mi-a trecut prin cap întrebarea aceasta. Dacă te simți bogat.
   - Hm...
   John își țuguie buzele.
   - Dacă mă simt bogat?
   După ce se gândi spuse:
   - De fapt, cum mă simt? Nu am idee. Oarecum totul m-a depășit. Acum o lună, eram un distribuitor de pizza amărât, iar azi nu mă simt total diferit. OK, acum știu ce gust are caviarul și mi-am atârnat în șifonier costumele Brooks-Brothers... dar totul mi se pare ca într-un vis. Ireal. Ca și cum mâine s-ar putea să revin la situația anterioară.
   - Poate că asta contează, cugetă Eduardo și cu o mișcare a mâinii făcu să se rotească ușor în pahar vinul roșu, care în lumina lumânărilor arăta ca sângele. Știi, toată viața eu am fost confruntat cu lucrurile acestea - să fii bogat, să fii sărac, să ai bani și așa mai departe. Din copilărie. Și am băgat de seamă că oamenii bogați gândesc altfel decât ceilalți oameni. În mare nu sunt mai buni, dar nici mai răi, dar gândesc la alte dimensiuni. Nu știu exact de ce, poate pentru că nu trebuie să gândească cu categoriile în care este vorba despre pura supraviețuire. De plata ratelor și de banii de Crăciun. Când ești bogat, banii există pur și simplu precum există aerul și apa.
   - Vrei să spui că bogații nu se gândesc niciodată la bani?
   John îl măsură cu privirea sceptic.

.......................................