Un bilion de dolari, Andreas Eschbach

 1-12
Prolog

       Până la urmă, cele două canaturi ale ușii se deschiseră în fața lor și intrară într-o încăpere plină de o lumină divină. Centrul acesteia era dominat de o masă ovală, mare, din lemn de nuanță închisă, iar în fața ei se aflau doi bărbați așteptându-i nerăbdători.

   - Mister Fontanelli, dați-mi voie să vi-i prezint pe partenerii mei, spuse tânărul avocat după ce închise ușa în spatele lor. Mai întâi tatăl meu, Gregorio Vacchi.
   John strânse mâna unui bărbat cu privire pătrunzătoare, în jur de 55 de ani, îmbrăcat într-un costum gri la un rând și purtând ochelari cu ramă subțire de aur, care cu părul lui rar aducea cu un contabil. Ți-l puteai imagina ca avocat finanțist, la bara tribunalului administrativ, cu buzele-i subțiri citând paragrafe seci din codul comercial. Acesta îi strânse mâna rece, cu politețe formală, mormăind ceva de genul: „Mă bucur să vă cunosc”, fără să lase impresia că știa ce însemna asta, adică să se bucure.
   Celălalt bărbat era ceva mai în vârstă, dar, cu părul lui buclat, des și cu sprâncenele stufoase care imprimau expresiei feței o anumită severitate, părea mult mai plin de viață. Purta un costum la două rânduri, bleumarin, o cravată severă, de club, și o batistă elegantă aranjată desăvârșit. Pe el ți-l puteai imagina cu un pahar de șampanie în mână, într-un local cu pretenții, sărbătorind victoria într-un proces de crimă răsunător și la ore târzii ciupind vesel de fund chelnerițele.
   Strânsoarea lui fu puternică și acesta îl privi pe John aproape neplăcut de direct în ochi, când se prezentă cu o voce gravă:
   - Alberto Vacchi. Sunt unchiul lui Eduardo.
   Abia acum remarcă John că, în dreptul uneia dintre ferestre, într-un fotoliu cu rezemători laterale proeminente pentru cap se mai afla cineva - un bărbat în vârstă, care ținea ochii închiși, fără a lăsa însă impresia că ar dormi. Părea mai curând prea epuizat pentru a-și putea menține în activitate toate simțurile. Peste gulerul moale al cămășii lui, deasupra căreia purta o vestă gri tricotată, se răsfrângea pielea ridată a gâtului. În poală avea o mică pernă din catifea, pe care își odihnea mâinile împreunate.
   - Este padrone, spuse Eduardo Vacchi, care observase privirea lui John. Bunicul meu. După cum vedeți, suntem o firmă de familie.
   John clătină doar din cap, neștiind ce să mai zică. Fu îndreptat către un scaun aflat singuratic în dreptul laturii mesei și se supuse gestului unei mâini care îi indică să ia loc. De cealaltă parte a mesei se aflau patru scaune unul lângă altul, cu rezemătorile sprijinite ordonat de marginea mesei; în dreptul fiecărui scaun fuseseră înșirate mape subțiri din piele neagră, fiecare având gravat un blazon.
  - Doriți ceva de băut? Fu întrebat. Cafea? Apă minerală?
   - Cafea, vă rog, se auzi John răspunzând.
   Avea aceeași senzație de nesiguranță care îl încercase atunci când intrase în holul hotelului Waldorf-Astoria.
   Eduardo împărți ceștile de cafea pregătite pe o măsuță cu rotițe, puse lângă ele cănițele cu frișcă, zaharnițele din argint, turnă cafeaua și așeză cana lângă ceașca lui John. Cei trei Vacchi se așezară, Eduardo, pe locul din dreapta, din perspectiva lui John, Gregorio - tatăl - lângă el, și Alberto - unchiul - alături de acesta. Cel de-al patrulea scaun, din extrema dreaptă, rămase liber.
   Se iscă un zgomot general, când toată lumea puse frișca, zahărul și începu să amestece în cafea. John privea pestrițătura tăbliei mesei.
  Era probabil dintr-un lemn de rădăcină. În timp ce amesteca în ceașcă cu lingurița grea, din argint, încercă să arunce o privire în jur.
   Prin ferestrele din spatele avocaților ți se dezvăluia priveliștea unui New York sclipitor, în ale cărui văgăuni dansa lumina soarelui, și a unui East River strălucind într-un albastru profund cu pete mai luminoase. În dreapta și în stânga ferestrelor, perdele diafane, roze-gălbui, ce contrastau puternic cu mocheta groasă, de un roșu-închis imaculat și cu pereții albi ca zăpada. De necrezut!
   John sorbi din cafeaua aromată și tare, care aducea mai curând cu espresso pe care uneori i-l pregătea mama sa.
   Eduardo Vacchi deschise mapa din fața lui, iar zgomotul înfundat, lacut pe tăblia mesei de pielea în care era legată, răsună ca un semnal. John lăsă pe masă ceașca și mai trase o dată cu putere aer în piept. Începea.
   - Mister Fontanelli, începu avocatul cel tânăr și se aplecă ușor în față, cu coatele sprijinite de masă și cu palmele împreunate.
   Acum tonul lui nu mai era cel amabil, ci să zicem că era oficial.
   - Vă rugasem să aveți la dumneavoastră un document de identitate - permisul de conducere, pașaportul sau ceva asemănător doar ca o formalitate, mă înțelegeți.
   John dădu afirmativ din cap.
   - Am permisul de conducere. Un moment.
   Introduse mâna în buzunarul de la spate al pantalonilor, se sperie când nu găsi nimic și imediat își aminti că pusese permisul în buzunarul interior al hainei. Febril, aproape cu mâinile tremurânde, întinse documentul peste masă.
   Avocatul îl luă, îl privi rapid, apoi, cu o înclinare a capului, îl întinse tatălui său care, spre deosebire de el, îl examină atât de atent, de parcă ar fi fost convins că avea de-a face cu un fals.
   Eduardo zâmbi ușor.
   - Și noi avem o dovadă a identității noastre.
   Scoase la iveală două documente cu aspect foarte oficial.
   - Familia Vacchi rezidează de mai multe secole la Florența și aproape toți bărbații acestei familii au fost de generații fie avocați, fie curatori ai averilor. Primul document confirmă acest lucru; cel de-al doilea este o traducere în engleză a primului document, certificată de statul New York.
   Îi întinse cele două documente lui John, care le cercetă nedumerit.
   Unul, aflat într-o folie transparentă, părea să fie destul de vechi. Un text în limba italiană, din care John înțelegea un cuvânt din 10, scris la mașină, pe o hârtie devenită cenușie o dată cu trecerea anilor, având imprimată pe ea un blazon, cu nenumărate ștampile și semnături decolorate dedesubt. Traducerea în limba engleză, printată clar cu laser, prevăzută cu un timbru fiscal și cu o ștampilă notarială, părea cam încâlcită, plină de termeni juridici și, în măsura în care John o înțelegea, confirma ceea ce spusese tânărul Vacchi.
   Puse cele două documente în fața sa și își încrucișă brațele. O nară i se zbătea și spera că acest lucru nu era vizibil.
   Eduardo își împreună din nou palmele. Permisul de conducere al lui John ajunsese între timp la Alberto, care îl examina dând din cap binevoitor, apoi îl împinse încet în mijlocul mesei.
   - Mister Fontanelli, sunteți moștenitorul unei averi considerabile, spuse Eduardo revenind la un ton oficial. Suntem aici pentru a vă comunica suma respectivă și condițiile acceptării moștenirii, iar, dacă dumneavoastră vă declarați gata să acceptați moștenirea, vom discuta pașii necesari pentru obținerea ei.
   John confirmă nerăbdător:
   - Hm... da, însă ați putea să-mi spuneți mai întâi cine a murit, de fapt?
   - Dacă îmi permiteți, aș dori să amân un moment răspunsul la această întrebare. Este o poveste mai lungă. În orice caz, nu este cineva dintre rudele dumneavoastră apropiate.
   - Și atunci cum de moștenesc ceva?
   - După cum am spus, acest lucru nu poate fi explicat într-o frază ori două. De aceea vă rog să mai aveți răbdare. Pentru moment, se pune întrebarea: ar trebui să primiți o sumă de bani considerabilă. O vreți?
   John izbucni involuntar în râs.
   - OK. Care este suma?
   - Peste optzeci de mii de dolari.
   - Ați spus optzeci de mii?
   - Da. Optzeci de mii.
   Omule! John se sprijini de speteaza scaunului și expiră cu zgomot. Oh! Opt-zeci-de mii! Nu este de mirare că veniseră patru bărbați. Optzeci de mii de dolari era o sumă frumușică.
   Dintr-odată! Omule, omule! Dintr-odată, asta trebuia mai întâi să fie digerată. Însemna... însemna că putea să meargă la colegiu, putea face asta lejer, fără să mai trebuiască să lucreze măcar o oră la vreo pizzerie prăpădită ori în altă parte. Optzeci de mii! Omule, dintr-un foc! Pur și simplu! De necrezut! Dacă el... O.K., trebuia să fie atent să nu devină megaloman. Putea să rămână în grupul cu care împărțea apartamentul, era OK, nu era ceva luxos, dar, dacă va trăi făcând economie... omule, îi vor ajunge banii chiar pentru o mașină la mâna a doua! Plus niște boarfe. Una-alta. Ehei, și fără să-și facă griji!
   - Nu este rău, rosti în cele din urmă. Și ce mai vreți să știți acum de la mine? Dacă iau banii sau nu-i iau?
   - Da.
   - Acum o întrebare prostească: Chestia are vreun clenci? O dată cu suma moștenesc și niște datorii sau așa ceva?
   - Nu. Moșteniți bani. Dacă sunteți de acord, primiți banii și puteți să faceți ce vreți cu ei.
   John dădu din cap nedumerit.
   - Vă imaginați că aș putea răspunde cu nu? Vă imaginați că ar putea cineva să spună nu?
   Tânărul avocat ridică mâinile:
   - Este o formalitate. Trebuie să întrebăm.
   - Aha, OK. Ați întrebat. Și eu răspund da.
   - Bun. Felicitările mele!
   John ridică din umeri.
   - Știți ceva? Am să cred abia când voi avea banii în mână.
   - Aveți tot dreptul.
   Dar nu era adevărat. Deja credea. Deși era o nebunie, mai mult decât o nebunie, să vină patru avocați din Italia la New York ca să-i aducă un cadou de optzeci de mii de dolari lui, un tip care distribuia pizza din ușă-n ușă, amărât și insignifiant... gândi el. Dar în această încăpere era ceva care îi dădea siguranță. Siguranța că se afla la o răscruce din viața sa. De parcă toată viața ar fi așteptat să vină aici. O nebunie. Simțea cum se răspândea în el o căldură binefăcătoare.
   Eduardo Vacchi închise servieta cu documente și, de parcă tocmai asta ar fi așteptat, tatăl lui - cum se numea acesta? Gregorio? - o desfăcu alături pe a lui. John simți furnicături în ceafă și după sprâncene. Asta prea părea studiată. Acum urma partea proastă, marea șmecherie. Acum trebuia să fie atent.
   - Din motive ce urmează să fie explicate - începu tatăl lui Eduardo, și tonul lui era atât de indiferent încât puteai crede că din gură îi va ieși praf - cazul dumneavoastră, mister Fontanelli, este unic în istoria firmei noastre. Deși familia Vacchi se ocupă de generații de administrarea averilor, niciodată nu am mai avut o discuție de acest gen, și nici nu vom mai avea. Așadar, credem că lucrul cel mai bun este ca în caz de dubiu să fim mai bine prea prevăzători decât prea superficiali.
   Își scoase ochelarii și îi ținu în mână clătinându-i, apoi continuă:
   - Un coleg și prieten, în urmă cu câțiva ani, a trăit deprimanta experiență ca, la deschiderea unui testament, unul dintre cei prezenți să moară sub ochii lui de un atac de cord, declanșat după toate probabilitățile, de șocul fericitei surprize de a afla că este moștenitorul unei averi importante. Trebuie spus că fusese vorba despre o sumă mai mare decât cea pe care v-a făcut-o cunoscută fiul meu, dar persoana respectivă nu fusese cu mult mai în vârstă decât dumneavoastră și până la acel moment nu se cunoscuse că ar suferi de inimă.
   Își puse din nou ochelarii pe nas, se îndreptă și îl privi în ochi pe John.
   - Înțelegeți ce vreau să spun?
   John, care urmărise cu greutate prelegerea acestuia, confirmă automat, dar dădu apoi din cap negativ:
   - Nu. Nu, nu înțeleg nimic. Moștenesc acum ori nu moștenesc?
   - Moșteniți, nu aveți nicio grijă.
   Gregorio trase cu ochiul la mapa de pe masă și învârti niște hârtii pe ea. Adăugă:
   - Tot ce v-a spus Eduardo este corect.
   Își ridică din nou privirea:
   - Totul până la sumă.
   - Până la sumă?
   - Nu moșteniți optzeci de mii, ci peste patru milioane de dolari.
   John se holba la el cu senzația că se oprise timpul, se holba la interlocutor, și singurul lucru care se mișcă fu doar maxilarul lui inferior, care o luă în jos fără să îl poată opri ori influența într-un fel.
   Patru!
   Milioane!
   De dolari!
   - Uau! exclamă el.
   Își trecu mâinile prin păr, ridică privirea în tavan și mai exclamă încă o dată:
   - Uau!
   După care începu să râdă. Își răvăși părul și râse ca un nebun.
   Patru milioane de dolari! Nu se putea liniști, râdea și probabil că celorlalți tocmai le trecea prin cap să cheme o mașină de la salvare.
   Patru milioane! Patru milioane!
   Îl mai privi o dată pe avocatul din îndepărtata Florența. Lumina de primăvară îi conferea părului său rar aspectul unei aureole. Îi venea să-l sărute. Pe toți i-ar săruta. Au venit ca să îi pună în poală patru milioane de dolari! Râse din nou și râse, și râse.
   - Uau! mai exclamă o dată când își recăpătă respirația, înțeleg. Aveați dreptate că mă va lovi damblaua când îmi veți spune că am moștenit patru milioane, corect?
   - S-ar putea zice așa, confirmă Gregorio Vacchi, căruia i se ivise un zâmbet în colțul gurii.
   - Și știți ceva? Aveți dreptate. M-ar fi lovit damblaua. Oh, omule...!
   Își duse mâna la gură și nu mai știa unde să se mai uite.
   - Știți dumneavoastră că eu am avut alaltăieri cea mai groaznică noapte a vieții mele - și asta numai pentru că nu aveam bani de metrou? Un amărât de dolar, 25 de cenți păduchioși? Și dumneavoastră veniți acum și-mi vorbiți de patru milioane...
   Dumnezeu știe că treaba cu infarctul nu era o minciună. Inima îi bătea nebunește. Simpla imagine a banilor făcea să-i bubuie pulsul de parcă ar fi făcut sex.
   Patru milioane de dolari. Era... Erau mai mult decât simpli bani.
   Era o altă viață. Cu patru milioane de dolari putea să facă orice și-ar fi dorit. Cu patru milioane de dolari nu mai trebuia să muncească nicio zi din viață. Nu avea nicio importanță dacă avea ori nu avea studii, dacă era ori nu era cel mai prost pictor din lume.
   - Și chiar este adevărat?
   Se simți brusc obligat să întrebe.
   - Adică, vreau să spun că nu apare deodată cineva și zice: Sâc! Ați fost filmat cu camera ascunsă! Sau altceva de acest gen? Discutăm de bani adevărați, de o moștenire reală?
   Avocatul ridică din sprâncene de parcă această idee ar fi fost pentru el o ilustrare a absurdului.
   - Discutăm despre bani adevărați, nu aveți nicio grijă.
   - Vreau să zic că, dacă vă bateți joc de mine, am să strâng pe cineva de gât. Și nu știu dacă celor care vizionează „Camera ascunsă” le va face plăcere.
   - Pot să vă asigur că suntem aici doar cu scopul de a face din dumneavoastră un om bogat.
   - Bun.
   Nu că și-ar fi făcut cu adevărat griji. Fusese doar un gând de care a trebuit să scape, ca și cum prin simpla lui enunțare pericolul ar fi putut să fie anulat. Ceva îl făcea să creadă că nu era mințit.
   Aici, înăuntru, era cald. Și, culmea, când intraseră, lui i se păruse că în încăpere era răcoare, că instalația de climatizare funcționa la o temperatură prea scăzută. Acum i se părea că din clipă în clipă sângele va începe să-i fiarbă în vene. Avea febră? Era poate efectul faptului că în urmă cu două nopți, venind spre casă, traversase Brooklyn Bridge pe jos, pe un vânt rece, umed, care bătea dinspre mare și care îl transformase într-un țurțur de gheață.
   Își plecă privirea. Brusc, blugii pe care îi purta i se părură jerpeliți, iar capetele mânecilor hainei erau tocite; până acum nu remarcase asta niciodată. Materialul începuse să se roadă. Iar cămașa era sărăcăcioasă, o cârpă ieftină, luată din magazinul cu vechituri. Nici măcar când fusese nouă nu arătase ca lumea. Marfa proastă, un flecușteț. Ridică privirea către Eduardo, care zâmbea ușor, de parcă i-ar fi citit gândul.
   Afară Skyline-ul sclipea în continuare ca un vis din sticlă și cristal. Deci, acum era un om făcut. John Salvatore Fontanelli, fiu de cizmar din New Jersey, reușise - fără efort propriu, fără să se fi implicat în vreun fel, pur și simplu printr-un moft al sorții. Poate că dintotdeauna bănuise el ceva și de aceea nici nu prea se străduise, nu prea dăduse în brânci muncind. Pentru că o zână îi șoptise în leagăn că nu va avea nevoie de așa ceva?
   - OK, spuse el și bătu din palme. Ce urmează?
   - Deci, acceptați moștenirea?
   - Yes, Sir!
   Avocatul dădu satisfăcut din cap și închise servieta. John se rezemă de speteaza scaunului și respiră adânc. Ce zi! Se simțea plin cu șampanie, plin de vesele bășicuțe efervescente care se ridicau și se tot ridicau, adunându-se într-o chicoteală prostească în capul pieptului.
   Era curios să afle cum decurgea, practic, obținerea unei astfel de moșteniri. Cum va primi banii. Desigur că nu peșin. Prin virament nu se putea, pentru că nu mai avea un cont. Poate că va primi un cec. Exact. Și îi va produce o imensă satisfacție să se plimbe prin sala ghișeelor băncii care îi anulase contul, să îi vâre sub nas acelui funcționar un cec de peste patru milioane de dolari și să aștepte să vadă ce mutră va face. Îi va face o imensă plăcere să se comporte ca un porc, ca ultimul ticălos bogat...
   Cineva își drese glasul. John reveni din visare la realitatea din încăpere. Alberto Vacchi fusese cel care își dresese glasul.
   Tocmai deschisese servieta aflată în fața lui. John îl privi pe Eduardo. Apoi pe Gregorio, tatăl lui. Pe Alberto, unchiul lui.
   - Să nu-mi spuneți acum că este mai mult.
   Alberto râse ușor, precum uguitul unor porumbei.
   - Ba da, zise acesta.
   - Mai mult decât patru milioane de dolari?
   - Considerabil mai mult.
   Inima i-o luă din nou din loc. Plămânii îi păreau iarăși ca niște foale. John ridică o mână ca pentru a se apăra.
   - Stați puțin. Ușor. Patru milioane era o cifră grozavă. De ce exagerați? Patru milioane pot face fericit un om. Mai mult ar fi... ei, da, poate că prea mult...
   Italianul îl privi pe sub sprâncenele stufoase. Avea în ochi niște sclipiri ciudate.
   - Aceasta este singura condiție legată de moștenire, John. Ori acceptați totul, ori nimic...
   John înghiți în sec.
   - Este mai mult decât dublul? întrebă el precipitat, parcă pentru a preîntâmpina un blestem.
   - Considerabil mai mult.
   - Mai mult decât de zece ori? Mai mult de patruzeci de milioane?
   - John, trebuie să învățați să gândiți la dimensiuni mari. Nu este un lucru ușor, și eu nu vă invidiez.
   Alberto îi făcu un semn de încurajare, aproape conspirativ, de parcă ar fi vrut să îl încurajeze să îl însoțească într-o casă rău-famată.
   - Gândiți la dimensiuni mari, John!
   - Mai mult decât...?
   Citise o dată într-o revistă despre averile marilor staruri ale muzicii. Se spunea că Madonna ar dispune de șaizeci de milioane de dolari, iar Michael Jackson ar avea dublu. În fruntea clasamentului se afla fostul beatle Paul Mecartney, a cărui avere era apreciată la cinci sute de milioane de dolari. Ameți, dar continuă:
   - Mai mult decât de douăzeci de ori?
   Voise să spună „de o sută de ori”, dar nu cutezase. A accepta că el ar putea - așa, pur și simplu, Iară efort, fără talent - să intre în posesia unei averi asemenea unor astfel de legende avea în sine ceva dintr-o blasfemie.
   Un moment, fu liniște. Avocatul îl privea, mișca buzele, dar nu spunea nimic.
   - Familiarizați-vă cu cifra de două miliarde, zise el.
   Apoi completă:
   - De dolari.
   John îl privea fix și asupra tuturor celor prezenți părea că se lăsa ceva greu, de plumb. Nu mai era de glumă. Lumina soarelui, care pătrundea prin ferestre, îl orbea, îl durea precum lumina unei lămpi de interogatoriu. Nu mai era de glumă, într-adevăr.
   - Vorbiți serios, nu? întrebă el.
   Alberto Vacchi confirmă.
   John privi în jur confuz, de parcă ar fi căutat o ieșire. Miliarde!
   Cifra îl apăsa ca o greutate de tone, îi apăsa umerii, creștetul.
   Miliarde... era o dimensiune în care nu se mai mișcase nici măcar în imaginație. Miliarde... însemna că se afla la nivelul celor din familiile Rockefeller și Rothschild, al șeicilor saudiți ai petrolului și al giganților imobiliari japonezi. Miliarde... era mai mult decât bunăstare. Era... nebunie.
   Inima încă îi mai bubuia. Un mușchi începuse să-i zvâcnească la gamba dreaptă și nu se mai oprea. Înainte de toate trebuia să se liniștească. Aici avea loc un joc foarte ciudat. Așa ceva nu exista, nu exista în lumea pe care el o cunoștea! Să apară pur și simplu patru bărbați, despre care nu mai auzise în viața lui, care să pretindă că el moștenise două miliarde de dolari? Nu. Nu mergea așa. Ceva nu era în regulă. El habar n-avea cum trebuia să se desfășoare o ceremonie de moștenire, dar ce se petrecea era în orice caz ciudat.
   Încercă să-și amintească filme văzute de el. Fir-ar... că doar văzuse atât de multe filme, își petrecuse mai mult ori mai puțin copilăria în fața televizorului și la cinematograf... cum se petrecuseră lucrurile acolo? Da, o deschidere de testament. Când cineva murea, se deschidea un testament, unde participau toți moștenitorii, pentru a afla din gura unui notar cât moștenea fiecare.
   Și pentru a se certa la final.
   Exact! Ce se petrece când moare cineva și lasă o moștenire? Primii moștenitori sunt soțul și copiii, nu? Cum se face că el trebuia să moștenească ceva, iar frații lui nu moșteneau? Și cum moștenea el ceva, când tatăl lui încă trăia?
   Ceva nu era în regulă aici.
   Inima și respirația i se mai potoliră. Dar să nu se bucure prea devreme. John își drese glasul:
   - Trebuie să pun o întrebare naivă. Cum de tocmai eu trebuie să moștenesc ceva? Cum ați ajuns la mine?
   Avocatul dădu calm din cap.
   - Noi am efectuat cercetări foarte detaliate și foarte temeinice. Nu v-am fi invitat la o discuție dacă din punctul nostru de vedere nu am fi fost siguri sută la sută.
   - Bun, dumneavoastră sunteți siguri. Dar eu nu sunt. Știți, de exemplu, că eu am doi frați? Nu trebuie să împart moștenirea cu ei?
   - Nu în acest caz.
   - De ce nu?
   - Ați fost desemnat ca unic moștenitor.
   - Unic moștenitor? Cui dracului i-a venit ideea ca tocmai mie să-mi lase două miliarde de dolari? Vreau să spun că tatăl meu este cizmar. Nu știu prea multe despre rubedeniile noastre, dar sunt sigur că printre ele nu se află niciun miliardar. Cel mai bogat ar fi unchiul meu Giuseppe, care are o firmă de taxiuri la Napoli, cu 10 ori 12 mașini.
   - Corect. Alberto
   Vacchi zâmbi.
   - Și acesta trăiește încă, iar, din câte știm noi, este sănătos tun.
   - Deci, cum a apărut această moștenire?
   - Sună de parcă nu prea ați fi interesat.
   John simți că începea să se enerveze. Rareori se înfuria cu adevărat, dar aici și acum se prea putea să o facă.
   - De ce mă tot plimbați? De ce faceți un astfel de secret din asta? De ce nu îmi spuneți simplu că a murit cutare ori cutare?
   Avocatul își răsfoi hârtiile, ceea ce aducea teribil a manevră de evitare. Așa cum cineva răsfoiește o listă cu întâlniri goală și o face de parcă s-ar strădui să găsească un moment în care ar fi liber. În cele din urmă, acesta vorbi:
   - Aici nu este vorba despre un caz obișnuit de succesiune. În mod normal există un testament, un executor testamentar și o deschidere de testament. Banii despre care este vorba aici sunt proprietatea unei fundații, într-un anumit sens, sunt în acest moment proprietatea ei. Noi îi administrăm de când a murit fondatorul ei - ceea ce s-a petrecut în urmă cu foarte mult timp. El a lăsat o dispoziție în conformitate cu care averea fundației va reveni celui mai tânăr succesor pe linie bărbătească aflat în viață la data de 23 aprilie 1995. Iar acesta sunteți dumneavoastră.
   - La 23 aprilie...
   John miji ochii neîncrezător.
   - Adică, alaltăieri. De ce tocmai în această zi?
   Alberto ridică din umeri.
   - Așa prevede dispoziția.
   - Iar eu sunt cel mai tânăr Fontanelli? Sunteți siguri?
   - Unchiul dumneavoastră, Giuseppe, are o fiică în vârstă de 15 ani. Dar este o fiică. Un văr al tatălui dumneavoastră, Romano Fontanelli, avea un fiu de 16 ani, Lorenzo. Dar, așa cum probabil știți, acesta a murit pe neașteptate în urmă cu două săptămâni.
   John privea suprafața lucioasă a mesei ca pe un oracol. Putea fi așa. Fratele lui, Cesare, și soția acestuia îi enervau cu ocazia fiecărei sărbători de Crăciun, purtând ore în șir discuții despre cât de lipsit de sens, ba chiar cât de criminal este să faci copii în această lume. Iar Lino... ei, da, acesta avea doar avioane în cap. Mama îi povestise recent la telefon despre Lorenzo, care murise dintr-o cauză banală, o înțepătură de albină ori așa ceva. Da, când se ajungea să se vorbească despre rudele italiene, se amintea doar de nunți și despărțiri, boli și decese, niciodată despre copii. Da, era posibil să fie așa.
   - De fapt, din ce provin aceste două miliarde de dolari? întrebă el în cele din urmă. Din participării la firme, acțiuni, sonde de țiței și alte chestii din astea?
   - Aur, răspunse Alberto. Doar din aur. Nenumărate conturi la nenumărate bănci din toată lumea.
   John îl privea cu o senzație de acru în stomac.
   - Iar eu trebuie să moștenesc tot doar pentru că în urmă cu două zile eram cel mai tânăr Fontanelli? Ce sens are?
   Avocatul răspunse cu o privire lungă și gânditoare.
   - Nu știu care este sensul, mărturisi el. Așa stau lucrurile, ca de multe ori în viață.
   John se simțea ușor amețit. Amețit și murdar, zdrențăros, un bărbat îmbrăcat cu cârpe ce de-abia meritau denumirea de haine. În cap încă îi mai turuia o voce ferm convinsă că era păcălit, înșelat, tras pe sfoară într-un mod insesizabil. Iar, pe de altă parte, un simțământ adânc înrădăcinat în el, masiv precum fundamentul de granit al Manhattanului, îi șoptea că acea voce se înșela, că aceea nu era altceva decât produsul nenumăratelor ore petrecute în fața televizorului, unde niciodată nu li se întâmplă oamenilor ceva bun.
   Dramaturgia filmului nu permite așa ceva. Așa ceva se poate petrece doar în realitate.
   Senzația că survenise ceva când intrase în această încăpere, senzația că se afla într-un moment de cotitură al vieții lui erau încă prezente mai puternic decât până atunci.
   Doar că acum simțea prezența fricii de a fi zdrobit de această schimbare.
   Două miliarde de dolari.
   Dacă ei veniseră pentru a-i înmâna o moștenire de două miliarde de dolari, atunci ar putea da câteva mii mai înainte, fără ca prin asta cineva să fie deranjat. Și atunci ar putea să-și ia un avocat propriu, care să verifice totul amănunțit. Îi veni în minte vechiul lui prieten Paul Siegel. Paul cunoștea avocați. Cu siguranță că el îi cunoștea pe cei mai buni avocați din oraș. Da. John respiră adânc.
   - Întrebarea - continuă Alberto Vacchi, avocat din Florența, Italia și administrator al averii - este aceeași: Acceptați moștenirea?
   Era bine să fii bogat? Până acum se străduise doar să nu fie prea sărac. Îi disprețuise pe cei care se aflau în spatele banilor. Pe de altă parte, viața era mai simplă și mai plăcută când aveai bani. Dacă nu aveai bani, erai mereu sub tensiune. Nu aveai de ales. Trebuia să faci lucruri ce puteau sau nu puteau să facă plăcere cuiva. Probabil că taje și 3 unica veșnic valabilă: celui cu bani îi merge mai bine decât celui fără bani.
   Expiră adânc.
   - Răspunsul, zise el și găsi că acesta suna chiar cool, este același: da.
   Alberto Vacchi zâmbi cald și sincer.
   - Felicitările mele! spuse acesta și închise mapa.
   John simți că scăpase de o mare greutate și se lăsă pe speteaza capitonată a scaunului său. Tocmai devenise miliardar. I se putea întâmpla ceva și mai rău. Îi privea pe cei trei avocați, care ședeau în semicerc în fața lui, de parcă ar fi fost o comisie de triere, și aproape că rânji.
   În acel moment, se ridică în picioare bărbatul de pe fotoliul de lângă fereastră.

1.

      Copilăria lui John fusese populată cu bărbați misterioși. Aceștia apăreau singuri ori în grup, câte doi, câte trei, îl examinau de pe marginea locului de joacă, îi zâmbeau pe drumul spre școală și discutau între ei despre el, atunci când credeau că nu îi aude ori nu îi înțelege.
   - Este el, spuneau ei în limba italiană. Mai trebuie să așteptăm.
   Și își mărturiseau unul altuia cât de greu le era să aștepte.
   Mama lui se speriase de moarte când îi povestise acasă despre aceste lucruri. O lungă perioadă, nu a mai avut voie să iasă singur din casă, trebuise să privească de la fereastră cum se jucau ceilalți copii. Apoi nu a mai povestit nimănui când apăreau bărbații aceia.
   Până când nu i-a mai văzut și s-au transformat în amintiri.
   Când avea 12 ani, descoperise că mister Angelo, clientul cel mai de vază al atelierului tatălui său, avea un secret. Totdeauna mister Angelo îi păruse un mesager ceresc nu numai pentru că era atât de elegant; când ședea cu costumul său alb pe scaunul înalt din fața bancului atelierului și discuta cu tatăl lui într-o italiană domoală, cu picioarele sprijinite de bara metalică, însemna că începea vara, minunatele săptămâni fără de sfârșit, cu cornete de înghețată, după-amiezi de bălăceală în bazinul gonflabil, excursii la Coney Island și nopți pline de sudoare.
   Vara era pe terminate și se făcea toamnă abia când mister Angelo apărea a doua oară în an, într-un costum gri-deschis, când îi întindea tatălui său pantofii, vrând să știe cum îi mai mergea familiei.
   - Sunt pantofi buni, italienești, l-a auzit John o dată pe tatăl său spunându-i mamei. Foarte moi, făcuți pentru vremea din Italia. Cam vechi, dar excepțional de bine îngrijiți, se poate zice. Pariez că asemenea pantofi nu se mai pot cumpăra astăzi niciunde.
   Faptul că mesagerii cerești purtau pantofi deosebiți era pentru John de la sine înțeles.
   În acea zi specială în care se încheia vara anului 1979 - și nu numai vara se încheia, dar asta pe-atunci nu bănuia nimeni, John primise permisiunea de a-i însoți la aeroportul John F. Kennedy pe cel mai bun prieten al său, Paul Siegel, și pe mama acestuia.
   Jimmy Carter mai era încă președinte, nu începuse încă drama ostaticilor de la Teheran, Art Garfunkel cântase toată vara Bright Eyes, trupa de dansatori Village interpretase T.M.C.A; iar tatăl lui Paul trebuia să se întoarcă dintr-o călătorie de afaceri făcută în Europa. Părinții lui Paul aveau un magazin de ceasuri pe strada 13, și mister Siegel putea să povestească istorii incredibil de palpitante despre jafurile pe care le trăise. În peretele din spate al magazinului, ascunsă de fotografia înrămată a lui Paul ca bebeluș, se găsea o adevărată tainiță cu încuietoare! John se afla pentru prima dată în celebrul aeroport și, împreună cu Paul, își turtea nasul într-un uriaș geam prin care puteau fi urmăriți pasagerii care soseau.
   - Toți aceștia vin de la Roma, explică Paul.
   Paul era incredibil de deștept. Pe drum le povestise istoria New Yorkului începând din epoca pietrei, le povestise totul despre Wall Street și despre cine construise Brooklyn Bridge, când fuseseră acestea inaugurate și așa mai departe. Acum adăugă:
   - Tăticul meu vine cu avionul de la Copenhaga. Are cel puțin o jumătate de oră întârziere.
   - Grozav, zise John.
   Nu se grăbea să se întoarcă acasă.
   - Hai să-i numărăm pe bărbații cu barbă! propuse Paul.
   Așa era el, totdeauna avea idei cu privire la ceea ce puteau să facă.
   - Sunt valabile numai bărbile care acoperă tot obrazul și cine numără primul zece câștigă. OK? Eu deja văd unul, acolo în față, cel cu servieta roșie!
   John miji ochii ca un vânător de urme indian. Nu avea rost să vrea să-l învingă pe Paul într-o astfel de întrecere, dar cel puțin putea să încerce.
   Și așa l-a descoperit pe mister Angelo.
   El era, fără nicio îndoială. Costumul gri-deschis, felul în care se mișca. Fața. John clipi, așteptă ca silueta să dispară ca o himeră, dar mister Angelo nu dispăru, ci continua să meargă ca un om normal în coloana pasagerilor zborului de la Roma, fără să ridice privirea, având în mână doar o pungă din plastic.
   Bărbatul cu pardesiu maro! strigă Paul. Doi!
   Un bărbat în uniformă îl opri pe mister Angelo, arătă către pungă și spuse ceva. Mister Angelo deschise punga din plastic și scoase din ea două perechi de pantofi, una maro și una neagră.
   - Hei, nu joci corect! Se plânse Paul.
   - Este plictisitor, ripostă John fără să își ia ochii de la ce se petrecea.
   Agentul de securitate părea mirat și întrebă ceva. Mister Angelo răspunse ținând pantofii în mână. În cele din urmă, agentul îi făcu semn că poate să plece, mister Angelo băgă pantofii înapoi în pungă și dispăru în spatele unei uși cu deschidere automată.
   - Îți este teamă că pierzi, opină Paul.
   - Oricum pierd mereu, răspunse John.
   Seara află că mister Angelo fusese în acea zi la atelierul tatălui său. Lăsase cadouri pentru copii, câte o tabletă mare de ciocolată pentru fiecare și, în plus, pentru John o bancnotă de 10 dolari.
   Când John luă în mână ciocolata și bancnota, îl încercă un sentiment ciudat. De parcă ar fi descoperit ceva ce trebuia ținut secret.
   - Astăzi l-am văzut pe mister Angelo la aeroport, spuse el totuși. A venit cu avionul de la Roma și nu avea cu el nimic, în afară de pantofii lui.
   Tatăl râse.
   Mama îl luă, îl trase lângă ea și oftă.
   - Oh, micul meu visător...
   Așa îi spunea mereu. Ea tocmai povestise ceva despre Roma, despre un văr venit pe lume în familia unor rude. John găsea că era remarcabil să ai rude în Italia pe care să nu le fi văzut niciodată.
   - Mister Angelo locuiește în Brooklyn, explică tatăl. Mai trece pe-aici, pentru că îl cunoaște pe cel care avea magazinul înainte.
   John dădu din cap, dar nu mai spuse nimic. Nu mai era nimic de spus. Misterul era clarificat. Știa că mister Angelo nu va reveni, și așa s-a și întâmplat.
   În anul care a urmat, fratele lui mai mare cu nouă ani, Cesare, s-a căsătorit și s-a mutat la Chicago. Celălalt frate, Lino, cu 6 ani mai mare, nu s-a căsătorit, dar s-a angajat în aviația militară, pentru a deveni pilot. Și astfel John a rămas singurul copil din casă.
   A trecut prin școală având note nici proaste, dar nici bune, colegii cunoscându-l ca pe un tânăr liniștit, banal, închis de multe ori într-o lume a lui și care nu prea căuta contactul cu ceilalți. Manifesta un oarecare interes pentru istorie și pentru literatura engleză, dar nimeni nu i-ar fi încredințat, de exemplu, organizarea unei sărbători școlare. Fetele îl considerau drăguț, ceea ce însemna doar că nu le era frică să meargă alături de el pe o stradă întunecoasă. Dar unicul sărut primit de el în timpul școlii a avut loc la o petrecere de Anul Nou, la care îl târâse cineva și unde stătuse jenat deoparte. Când ceilalți tineri povesteau despre aventurile lor sexuale, el tăcea și nimeni nu îl întreba nimic.
   După ce a absolvit școala medie, Paul Siegel a obținut o bursă pentru cei foarte dotați și s-a făcut nevăzut la Harvard. John s-a mutat la Hopkins Junior College aflat în apropiere, în principal pentru că acesta era accesibil financiar și pentru că putea să locuiască mai departe acasă, fără să fie nevoit să-și facă planuri în legătură cu ce se va ocupa ulterior.
   În vara anului 1988, pe stadionul Wembley din Londra a avut loc „Concertul pentru Nelson Mandela”, care a fost retransmis în toată lumea. John împreună cu alți colegi de clasă s-au dus în Central Park, unde era instalat un ecran video și boxe audio, în așa fel încât întreg evenimentul muzical putea fi urmărit în soare și alcool.
   - Cine este de fapt acest Nelson Mandela? s-a întrebat John după prima înghițitură de bere dintr-un pahar din plastic alb.
   Deși întrebarea nu fusese adresată nimănui, o brunetă cam durdulie care stătea lângă el i-a explicat că Nelson Mandela era conducătorul rezistenței sud-africane împotriva apartheidului și că era arestat nevinovat de vreo 25 de ani. Ceea ce ea considera a fi destul de palpitant.
   În acest fel s-a trezit implicat într-o discuție și, pentru că interlocutoarea lui avea multe de spus, totul a decurs bine. În timp ce discutau ei, soarele strălucitor al unei zile de iunie le încălzea trupurile, făcându-i să transpire prin toți porii. Muzica bubuia întreruptă de anunțuri, explicații și apeluri adresate guvernului sud-african de a-l elibera pe Nelson Mandela și, pe măsură ce orele după-amiezii treceau, imaginea de pe ecranul video devenea tot mai dificil de urmărit.
   Sarah Brickman avea ochi strălucitori și o privire energică, pielea albă ca de alabastru și a propus la un moment dat să se retragă, așa cum făceau și alți spectatori, la umbra sărăcăcioasă a unui tufiș ori a unui pom. Acolo s-au sărutat, și săruturile aveau gust sărat din cauza transpirației. În timp ce deasupra gazonului se răspândea un „Libertateee... Nelson Mandela!”, John i-a desfăcut sutienul și, având în vedere că nu mai făcuse așa ceva niciodată, și că se cam cherchelise din cauza alcoolului mai mult decât oricând, s-a descurcat chiar elegant.
   Când în dimineața următoare, cu dureri de cap, s-a trezit într-un pat străin și a descoperit alături de el pe pernă niște bucle, nu și-a mai amintit toate amănuntele, dar se pare că trecuse cu bine examenul. Și, în ciuda lacrimilor mamei sale, s-a mutat la Sarah, care moștenise de la părinți o locuință micuță, cam expusă la curent, aflată la vest de Central Park.
   Sarah Brickman era artistă. Picta tablouri mari, în culori sumbre, pe care nu le voia nimeni. Cam o dată pe an le expunea pentru o săptămână ori două într-una dintre galeriile care pretindeau pentru asta bani de la artiști, de fiecare dată fie nu vindea nimic, fie nu vindea suficient pentru a-și plăti taxa, după care zile la rând nu se putea vorbi cu ea.
   John și-a găsit de lucru la o spălătorie din apropiere, a învățat cum să pună cămășile în calandrai cu aburi și, în prima săptămână, și-a opărit ambele mâini, dar a putut plăti curentul electric și masa.
   Un timp, a încercat să urmeze și colegiul, dar acum drumul până la el era lung, îi lua mult și, în plus, nu știa la ce i-ar folosi, așa că a renunțat la școală, fără a le spune părinților ceva. Aceștia au aflat după câteva luni, ceea ce a dus la un scandal, pe parcursul căruia s-a folosit de mai multe ori termenul de „curvă” cu referire la Sarah.
   După asta, John nu a mai dat mult timp pe la familia lui.
   Era impresionat când o vedea pe Sarah cu halatul pătat de vopsele și cu fața încruntată lucrând la șevalet. Seara ea îl țâra prin cârciumile pline de fum din Greenwich Village, unde ea discuta cu alți artiști despre artă și comerț, iar el nu înțelegea o boabă, lucru ce îl impresiona de asemenea și trezea în el sentimentul că, în fine, descoperise legătura cu adevărata viață. Dar prietenii lui Sarah nu prea erau dispuși să împartă accesul lor la adevărata viață cu un mucos care dăduse năvală peste ei. Ei râdeau plini de dispreț când el spunea ceva, nu îi dădeau atenție ori își dădeau ochii peste cap când el le punea o întrebare; pentru ei el nu era decât iubitul lui Sarah, apendicele, animalul ei de companie.
   Singurul cu care putea să vorbească în această clică era un tovarăș de suferință, Marvin Copeland, care era împreună cu o altă artistă, Brenda Carrington. Marvin locuia în Brooklyn, într-o locuință comună, era chitarist bas în diverse formații fără succes, compunea piese pe care nu voia nimeni să le cânte, petrecea mult timp privind pe fereastră ori fumând marijuana și nu exista idee tâmpită în care el să nu creadă. Că extratereștrii de la Roswell erau ascunși de către guvern în arealul 51 era pentru el o chestie la fel de sigură ca puterea tămăduitoare a piramidelor și a pietrelor prețioase.
   Singurul lucru de care se îndoia în mod serios era că Elvis ar mai trăi. Cel puțin era amuzant să te întreții cu el.
   În mod regulat se ajungea la ceartă atunci când John aprecia ca bun un tablou considerat de Sarah ca nereușit, și invers, în cele din urmă, el a decis să descopere după ce criterii un tablou era categorisit ca bun ori prost. Deoarece până acum nu înțelesese nicio vorbă din cele întrebuințate de Sarah cu prietenii ei, a început să citească lucrări de specialitate și să petreacă zile întregi la Museum of Modern Arts, unde se strecura dându-se drept ghid, până când au început să i se pună întrebări penibile.
   În timp ce trăgea cu urechea pe cât de devotat, pe atât de incapabil să înțeleagă, a încolțit în el ideea că pictura ar putea fi acea direcție din viața lui pe care o căutase dintotdeauna. Cum să o fi găsit mai devreme, ca fiu al unui cizmar, cu frați care erau unul funcționar financiar și celălalt pilot de avioane de luptă? Și a început să picteze.
   Așa cum mai târziu fusese nevoit să recunoască, nu a fost o idee bună. Se așteptase ca Sarah să se bucure, dar ea critica în cel mai dureros mod tot ce crea el, și în fața prietenilor își bătea joc de eforturile lui. John nu se îndoia că ea avea perfectă dreptate, înghițea cu umilință toate criticile și le lua ca motive pentru a munci și mai mult. Ar fi vrut să învețe, dar nu și-o putea permite nici din punct de vedere financiar și nici din cauza lipsei de timp.
   O vreme, a fost prezentat la televizor un curs de pictură, dimineața la ora 4, presărat de pauze pentru reclame, din care nu a pierdut niciun episod. Se arăta cum erau pictate lacuri din păduri, înconjurate de molizi, ori mori de vânt înălțându-se ca niște siluete în splendide apusuri de soare. Fără să fi văzut cu propriii ochi unul din aceste două subiecte, considera că era suficient să urmeze instrucțiunile, chiar dacă Sarah nici măcar nu i le mai critica, ci doar își dădea ochii peste cap.
   Într-o zi, într-o publicație de specialitate a apărut un scurt articol despre artista Sarah Brickman și despre lucrările ei, articol pe care ea l-a decupat, l-a înrămat l-a atârnat mândră deasupra patului. La scurt timp, a apărut un cumpărător interesat, un tânăr de pe Wall Street cu părul pomădat, cu cămașă cu dungi late și cu bretele pentru pantaloni, care a explicat de mai multe ori că pentru el arta ar fi o investiție și că dorește să procure la momentul oportun opere ale artiștilor care ulterior ar putea deveni importanți. Aprecia ideea ca genială. Sarah l-a condus prin atelier, i-a arătat tablourile ei, pe care le-a apreciat prea puțin. Abia când privirea i-a căzut pe unul dintre tablourile mai vechi ale lui John, și anume un peisaj al orașului în culori vii, la vederea căruia Sarah doar strâmbase din nas scârbită, a devenit pe loc entuziasmat. A oferit zece mii de dolari, iar John a confirmat simplu.
   Sarah s-a încuiat în baie imediat după ce ușa de la intrare s-a închis în urma cumpărătorului și a tabloului. John, care încă mai ținea în mână teancul de bani, a bătut în ușă și a întrebat ce se întâmplase.
   - Nu-ți dai seama că tu, cu un singur tablou rasolit ai câștigat mai mulți bani decât am câștigat eu în toată viața mea? a strigat ea în cele din urmă.
   După aceea relația lor nu a mai fost ca înainte și, la scurt timp, în februarie 1990 s-a încheiat, exact în ziua în care presa anunța eliberarea lui Nelson Mandela. Sarah i-a explicat lui John că relația lor se terminase, și chiar așa s-a întâmplat. S-a dus la Marvin, acolo tocmai se eliberase o cameră neconfortabilă și îngustă, unde a rămas câteva zile printre lucrurile lui împrăștiate pe podea, fără să înțeleagă ce se întâmplase.
   Vânzarea acelui peisaj a rămas unicul lui succes artistic, iar banii i-a cheltuit mai repede decât își imaginase. După ce fusese nevoit să se mute, bineînțeles că trebuise să renunțe și la slujba de la spălătorie, și după câteva săptămâni de hoinăreală, timp în care contul lui ajunsese la zero, a găsit în cele din urmă o nouă slujbă la un service pentru pizza condus de indieni, care căuta de preferință tineri de origine italiană ca distribuitori de pizza.
   În sudul Manhattanului, asta însemna să te strecori cu bicicleta prin circulația mai mult ori mai puțin blocată și să cunoști fiecare cale de acces îngustă dintre blocuri. Era o slujbă din care John s-a ales cu mușchi puternici la picioare, cu plămâni antrenați și cu un gen de tuse provocată de gazele de eșapament pe care trebuia să le suporte, dar și cu prea puțini bani pentru a supraviețui. Nu numai pentru că doar cu efort găsea loc în cameră ca să picteze, neavând lumina necesară nici măcar în zilele însorite, dar nici nu avea timp de așa ceva. Munca se încheia noaptea târziu și îl epuiza în asemenea măsură, încât dimineața dormea buștean până când zdrăngănitul persistent al deșteptătorului îl trimitea din nou în Manhattan. De fiecare dată când își lua liber pentru a se prezenta pentru o nouă slujbă, se alegea cu un minus în câștig.
   În vremea aceasta, Paul Siegel revenea la New York cu o impunătoare diplomă Harvard în buzunar și obținea un post bine plătit la o firmă de consultanță care număra printre clienți mai toate firmele importante ale lumii și câteva guverne în plus.
   John l-a vizitat o dată în locuința lui mică și plină de bun-gust din West Village și a admirat priveliștea oferită asupra lui Hudston River, în timp ce Paul, fără milă, așa cum doar un bun prieten putea să o facă, îi enumera greșelile săvârșite în viață.
   - Mai întâi trebuie să scapi de datorii. Atâta timp cât ai datorii, nu ești liber, enumera el pe degete. Apoi trebuie să îți creezi răgazul pentru a-ți putea propune noi direcții. Dar înainte de orice trebuie să știi ce vrei în viață.
   - Da, răspunsese John, ai dreptate.
   Dar nu a scăpat de datorii, ca să nu mai vorbim de altele.
   Pentru a se impune în fața concurenței, lui Murali, proprietarul pizzeriei, i-a venit ideea de a garanta oricărui client aflat la sud de Empire State Building livrarea pizzei în cel mult 30 de minute de la efectuarea comenzii. Cine trebuia să aștepte mai mult nu mai trebuia să plătească. A cules ideea dintr-o carte pe care nici măcar nu a citit-o el, ci despre care îi povestise cineva, iar consecințele au fost catastrofale. Fiecare distribuitor avea dreptul pe săptămână la patru întârzieri ale livrării, ce depășea această cifră se reținea din retribuție. În perioade de vârf, când pizza ieșea cu întârziere deja de la bucătărie, iar clientul aștepta pe undeva prin strada 30, era imposibil să te mai încadrezi în timp.
   Lui John i-a fost blocat contul, s-a certat cu Marvin din cauza chiriei și a mai rămas doar cu câteva lucruri pe care le-a amanetat. În cele din urmă, a amanetat ceasul de mână pe care i-l dăruise tatăl lui la comuniune; o idee proastă, căci după aceea nu a mai îndrăznit să treacă pe la părinți, unde când și când mai putea mânca. În unele zile, pur și simplu i se făcea rău de foame când trecea cu bicicleta pe străzile unde se depozitau ambalajele de brânză și drojdie.
   Așa începea anul 1995.
   În visele lui John reapăreau uneori legendarii bărbați din copilăria lui, îi făceau semne zâmbind și îi strigau ceva ce el nu înțelegea.
   Banca londoneză Baring a dat faliment după speculațiile greșite cu valută ale angajatului ei Nick Leeson, secta japoneză Aum Shiri Kyo a omorât, în urma unor atentate cu gaze toxice în metroul din Tokyo, doisprezece oameni și a rănit alți cinci mii, iar într-un atentat cu bombă la Oklahoma City au murit 168 de oameni. Bill Clinton mai era încă președinte al SUA, dar traversa o perioadă grea, pentru că partidul lui pierduse majoritatea în ambele camere ale Congresului.
   John a constatat că de mai bine de un an nu mai pictase nimic, că trecuse timpul și avea senzația că aștepta ceva, dar nici el nu putea să spună ce anume. 23 aprilie nu a fost o zi tocmai norocoasă. Era o duminică și el trebuia să muncească. La bucătăria pizzeriei îl aștepta din nou un mesaj telefonic de la mama lui, trebuia să o sune - telefonul locuinței în comun cu Marvin era cronic deconectat, din fericire.
   John aruncă biletul și se apucă de livrat, comenzile fiind, ca de obicei, mai rare duminica, deci mai puțini bani, și cele mai multe erau pentru adresele cele mai aiurite. Deoarece pentru această săptămână atinsese limita de întârzieri, se puse pe treabă și probabil pentru că se puse prea tare, se întâmplă: țâșni în stradă dintr-o scurtătură dintre blocuri, frână o clipă prea târziu și acroșă o mașină neagră, o limuzină lungă care arăta de parcă în ea ar fi stat tipul pe care Michael Douglas îl interpreta în filmul Wall Street.
   Roata se transformă într-un opt, pizza se făcu praf, în timp ce mașina trecu mai departe de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. John își frecă genunchiul ce ieșea prin pantalonii rupți, privi în urma stopurilor mașinii și înțelese că totul s-ar fi putut petrece mult mai prost pentru el.
   Murali se înfurie când John reveni șchiopătând, mai spuse ceva și acesta și, în final, John rămase fără slujbă și fără câștigul pentru acea săptămână, deoarece Murali reținuse banii pentru repararea bicicletei. Așa că John plecă spre casă pe jos, cu doar 10 cenți în buzunar, cumplit de furios, într-o noapte în care se făcea tot mai frig pe măsură ce trecea timpul. Pe ultimele mile, prin Brooklyn începu să cadă o ploaie măruntă afurisită, așa încât atunci când John ajunse acasă nu mai știa dacă era în cer, în iad ori încă se mai afla pe Pământ.
   Mirosea a ouă ochiuri și a țigări când deschise ușa și era grozav de cald. Marvin stătea în bucătărie, cu picioarele încrucișate sub el, cum făcea deseori, cu chitara bas Fender cuplată la amplificatorul reglat atât de încet încât sunetele abia se auzeau și, în loc de a zdrăngăni sălbatic coardele, scotea doar sunete înfundate ce se auzeau ca bătăile inimii unui uriaș bolnav. Du-dumm. Du-dumm.
   - A întrebat cineva de tine, spuse el când John se îndreptă către baie.
   - Ce?
   John se opri. Doar pipi și apoi în pat fără să mai facă nimic altceva asta-și tot spuse în ultima oră pe drum.
   - A întrebat de mine?
   - Doi bărbați.
   - Ce fel de bărbați?
   - Nu am idee. Bărbați.
   Du-dumm. Du-dumm.
   - Doi bărbați în costume super, cu cravate și ace de cravată, și așa mai departe. Au vrut să afle dacă un anume John Salvatore Fontanelli locuiește aici.
   Acum John mai făcu câțiva pași în plus în bucătărie. Marvin continua impasibil cu masajul cardiac al uriașului bolnav. Du-dumm. Du-dumm.
   - John Salvatore, zise Marvin și dădu dezaprobator din cap. Nu știam că mai ai un nume. Și, în rest, arăți mizerabil.
   - Mulțumesc. Murali m-a concediat.
   - Nu este o mișcare frumoasă din partea lui. Mai ales că săptămâna viitoare trebuie să plătim iar chiria.
   Du-dumm. Du-dumm.
   Fără să iasă din ritm, Marvin îi întinse lui John peste masa de bucătărie o carte de vizită.
   - Uite, trebuie să îți dau asta.
   Era o carte de vizită scumpă, tipărită în patru culori, conținând un blazon complicat. În partea de jos scria:
   Eduardo Vacchi Avocat, Florența, Italia.
   Momentan la The Waldorf-Astoria 301 Park Avenue, New York, N.Y.
   Tel. 212–355–3000
   John privi cartea de vizită cu ochii mari. Căldura din bucătărie îi încetinise mintea.
   - Eduardo Vacchi... Jur că nu am mai auzit acest nume. A spus ce vrea de la mine?
   - Trebuie să-l suni. A spus să-ți dau cartea de vizită când vii și să-ți spun să îl suni, este ceva important.
   Du-dumm.
   -O chestie de moștenire.
   Du-dumm.
   - Mie îmi sună ca fiind ceva asemănător cuvântului „bani”. Este bine, nu?

2.

      Bătrânul - padrone, cum îi spusese Eduardo - puse deoparte perna pe care o ținuse în poală, o lăsă pe o măsuță aflată lângă el.
   Apoi, cu oarecare efort se îndreptă, își aranjă cu degetele atinse de gută jacheta tricotată și surâse blând celor din cameră.
   John ședea încremenit, ca trăsnit. Creierul îi era complet scos din funcțiune.
   Cu pași înceți, foarte relaxați, bărbatul pe care Eduardo Vacchi îl numise bunicul lui ocoli masa, de parcă ar fi dispus de tot timpul din lume. Când trecu prin spatele lui John îi atinse binevoitor umărul, foarte ușor, în trecere, și totuși lui John, i se păru că prin asta padrone îl acceptase oarecum în familia lui. La fel de destins și de calm își încheie turul în jurul mesei, luă loc pe ultimul scaun rămas gol și deschise ultima mapă care nu mai fusese deschisă până acum.
   Rațiunea lui John refuza să înțeleagă ce era pe cale a se petrece aici. Era ca un fel de test de inteligență. Avem succesiunea 2–4–6–8; ce cifră urmează în mod logic? Corect, 10. Avem succesiunea 2–4–8–16; ce cifră urmează logic? 32, corect. Avem progresia optzeci de mii - patru milioane - două miliarde; care este cifra următoare în mod logic?
   Dar aici orice logică se termina. Poate că aceștia nici nu erau avocați. Poate că erau nebuni, care jucau un joc dement. Poate că el era victima unui test psihologic. Poate că totul se petrecea la „Camera ascunsă”.
   - Numele meu este Cristoforo Vacchi, spuse bătrânul cu o voce blândă, neașteptat de sonoră, și sunt avocat în Florența, Italia.
   Îl privi pe John, iar intensitatea acestei priviri îl făcu pe acesta să uite orice gând referitor la teste psihologice și camere ascunse. Ceea ce se petrecea aici era cât se poate de real, atât de real încât aproape că puteai să tai felii din el.
   Se produse o pauză. John avea senzația că se aștepta ca el să spună ceva. Să întrebe ceva. Să se exteriorizeze cumva, cu gâdejul lui uscat, cu maxilarul lui inferior paralizat, cu limba lui cât o minge de fotbal, cu imposibilitatea sa absolută de a rosti ceva. Ceea ce mai putu să facă fu doar o șoaptă ca un gâfâit:
   - Și mai mulți bani?
   Padrone dădu compătimitor din cap:
   - Da, John. Și mai mulți bani.
   Era greu de spus ce vârstă avea Cristoforo Vacchi, dar cu siguranță că mai curând avea 80 decât 70de ani. Din părul lui alb ca zăpada mai rămăsese puțin, avea pielea flască, plină de pete și de nenumărate riduri. Și, cu toate acestea, așa cum stătea cu mâinile împreunate grațios, privindu-și documentele, părea de o competență absolută și stăpân pe situație. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap ideea de a asocia noțiunea de senilitate cu acest bărbat fragil.
   Chiar și doar pentru că acel cineva ar fi riscat să se facă el însuși de râs.
   - Acum am să vă relatez întreaga poveste, spuse el. Ea începe în anul 1480, la Florența. În acel an se naște strămoșul dumneavoastră Giacomo Fontanelli, ca fiu din flori. Mama găsește adăpost într-o mănăstire, datorită milostivului stareț al acesteia, iar copilul crește printre călugări. La vârsta de 15 ani, după calendarul actual la 23 aprilie 1495, Giacomo are un vis - care trebuie mai curând numit o viziune, deși el însuși scrie doar despre un vis, un vis atât de clar și de intens încât îi va decide întreaga viață. La călugări învață să scrie, să citească și să socotească, și la scurt timp după acel vis pleacă pentru a se face negustor. Locuiește la Roma și mai ales la Veneția, centrul economiei sud-europene în acea vreme, se căsătorește și aduce pe lume șase copii - toți băieți - care aproape toți au făcut carieră ca negustori. Totuși, Giacomo revine în anul 1525 la mănăstire, pentru a-și concretiza și restul visului său.
   John scutură buimăcit capul:
   - Aud mereu cuvântul vis. Ce era acel vis?
   - Un vis în care Giacomo Fontanelii își anticipase propria viață - cariera lui profesională, viitoarea soție și, printre altele, ce afaceri aducătoare de venituri va face. Și încă ceva mult mai important: în acest vis a văzut și un timp situat cinci sute de ani în viitor, descris de el ca o epocă de cumplită sărăcie și ticăloasă teamă, o epocă în care nimeni nu mai are niciun viitor. A considerat ca voie a providenței - voia Domnului, să zicem - să-și lase averea aceluia care în ziua împlinirii a 500 de ani de la visul lui era cel mai tânăr dintre urmași. Acest bărbat era predestinat să le redea oamenilor viitorul pierdut și va face acest lucru cu averea lui Giacomo Fontanelli.
   - Eu?! exclamă speriat John.
   - Dumneavoastră, confirmă Padrone.
   - Ce trebuie să fiu? Predestinat? Arăt eu precum cineva predestinat pentru ceva?
   - Noi discutăm de contextul istoric, ripostă blând Cristoforo Vacchi. Ceea ce vă spun eu, acum, veți putea citi curând și în testamentul strămoșului dumneavoastră. Eu vă explic doar care erau motivele lui.
   - Aha, da. Așadar, lui i-a apărut Dumnezeu. Și de aceea mă aflu eu acum aici?
   - Așa este.
   - Dar asta este o nebunie, nu?
   Bătrânul ridică aluziv mâinile:
   - Vă las pe dumneavoastră să decideți acest lucru.
   - Să redau viitorul oamenilor! Tocmai eu?
   John oftă. Era încă o dată clar ce valoare aveau viziunile și visele sfinte. Adică zero. Era evident că nimeni nu mai avea astăzi un viitor. Fiecare aștepta pur și simplu decizia care va stabili care dintre plăgile numeroase ale omenirii va conduce la pieirea ei. Că vor pieri era clar și sigur. Alternativele se bazau pe alegerea armelor - frica de războiul atomic se cam demodase în ultimii ani, poate că pe nedrept, se trăgea acum tare pe molime și epidemii - SIDA, Ebola, boala vacii nebune - fără a se uita de gaura din stratul de ozon, de deșertificare și, după cum se spunea, și apa potabilă va deveni o raritate. Nu, astăzi chiar nu era niciun temei spre a spera într-un viitor.
   Numai că el, John Salvatore Fontanelli, nu reprezenta o excepție. Ba dimpotrivă: în timp ce contemporanii lui reușiseră să aibă grijă cel puțin de viitorul lor imediat, asigurându-și o casă, o familie și un venit stabil, el supraviețuia cu greu de azi pe mâine și reușea chiar să amâne plata chiriei scadente. Așa că, dacă exista cineva mai puțin predestinat decât el pentru a căuta viitorul pierdut al omenirii, era foarte interesat să cunoască acea persoană.
   Bătrânul se uită din nou în mapa cu acte.
   - Așa cum spuneam, în anul 1525 Giacomo Fontanelli s-a întors la mănăstirea în care își petrecuse copilăria și i-a povestit starețului despre viziunea lui. Au ajuns amândoi la convingerea că visul fusese trimis de Dumnezeu - un vis comparabil cu visul biblic al faraonului în urma căruia Iosif a prorocit cei 7 ani buni și cei 7 ani răi - și au decis să procedeze în consecință. Întreaga avere a lui Giacomo Fontanelli a fost încredințată unui notar, prieten cu starețul, unui bărbat cu numele de Michelangelo Vacchi...
   - Aha, zise John.
   - Da, strămoșul meu.
   - Vreți să spuneți că familia dumneavoastră a ocrotit averea familiei mele, pentru ca ea să-mi parvină mie acum?
   - Exact.
   - Timp de 500 de ani?
   - Da. De 500 de ani familia Vacchi activează în domeniul juridic. Casa în care se află astăzi firma noastră este cea de acum 500 de ani.
   John clătină din cap. Uluitor! Uluitoare mai ales era seninătatea cu care bătrânul îi descria această monstruozitate. Ore de istorie pe care le credea uitate demult reînviară și îl trecu o sudoare rece: 5 de ani - asta însemna că încă nu avusese loc descoperirea continentului american de către Cristofor Columb când se născuse strămoșul lui. 
   - Cinci sute de ani? repetă John. Sunt... nici nu știu câte generații sunt. Și nu i-a venit nimănui ideea să păstreze pentru el cele două miliarde?
   - Niciodată, spuse calm Cristoforo Vacchi.
   - Dar niciun om nu ar fi aflat! Chiar acum, când îmi relatați toate astea, îmi vine greu să cred.
   - Niciun om nu ar fi aflat, poate, dar Dumnezeu ar fi aflat, zise bătrânul.
   - Ah! exclamă John.
   Așa stăteau lucrurile. Padrone desfăcu brațele:
   - Poate că trebuie să mai clarific câte ceva. Bineînțeles că au existat reguli precise stabilite de strămoșul dumneavoastră privind modul de onorare a activității noastre ca administratori ai averii, pe «are noi le-am respectat cu exactitate - și noi nu am trăit rău de pe urma lor, aș dori să adaug asta. Bineînțeles că posedăm toate documentele contabile și putem proba toate mișcările din conturi și toate onorariile primite.
   „Da, gândi John. Pariez că o puteți face.”
   Vacchi continuă:
   - Și bineînțeles că averea inițială nu era de două miliarde de dolari. Atât de mulți bani probabil că nici nu existau pe vremea aceea. Averea lui Giacomo Fontanelli din anul 1525 era de trei sute de florini, reprezentând la valoarea actuală a aurului cam zece mii de dolari.
   - Poftim?
   Bătrânul dădu din cap, ceea ce provocă la nivelul pielii gâtului său cute ca de dinozaur:
   - Aici sunt de distins valorile de schimb și puterea de cumpărare. Trei sute de florini nu erau o avere minoră dacă avem în vedere puterea de cumpărare de atunci. Acești bani astăzi, recalculați și schimbați, nu ar fi fost mare lucru - călătoria noastră încoace ar fi epuizat cea mai mare parte din ei. Nenumăratele reforme monetare atrag privirea asupra faptului că inflația roade toate averile, fie ele mari ori mici. Totuși, Giacomo Fontanelli a avut un aliat puternic, și anume dobânda la dobândă.
   - Dobânda la dobândă? repetă John nelămurit.
   - Să vă explic. În anul 1525, au fost depuși cam zece mii dolari la o instituție care astăzi s-ar numi bancă. Pe-atunci încă nu existau bănci în înțelesul de astăzi, dar în Europa și în special în Italia, economia era în floare și exista o piață de capital care funcționa bine. Gândiți-vă că Florența era în acele vremuri o metropolă a banilor dominată în secolul al XIV-lea de bancheri ca Bardi și Peruzzi, și în secolul al XV-lea – de Medici. Exista o interzicere a dobânzii, decretată de Biserică, dar ea nu putea fi respectată, căci o piață a capitalului nu poate exista fără dobândă, pentru că nimeni nu ar mai da bani cu împrumut dacă nu ar avea un câștig din asta. Investiția lui Giacomo Fontanelli s-a cuplat ideal cu dezvoltarea unei piețe monetare internaționale perfect funcționale în secolul al XVI- lea. Strămoșul meu, Michelangelo Vacchi, a ales o investiție sigură, cu dobânzi de patru procente. Ceea ce însemna că la sfârșitul anului 1525 s-au acumulat cam 500 de dolari din dobânzi, adăugați la averea inițială, astfel că în anul următor au fost investiți nu zece mii, ci zece mii cinci sute de dolari. Și așa mai departe.
   - Știu ce este dobânda la dobândă, mormăi John, care încă mai aștepta poanta cea mare - descoperirea comorii incașilor, a minei de aur sau a ceva asemănător. Dar astea sunt doar fleacuri, nu?
   - Oh, nu aș zice asta, zâmbi bătrânul și luă o foaie de hârtie pe care se aflau coloane lungi de cifre. La fel ca majoritatea oamenilor, dumneavoastră subapreciați ce pot face împreună dobânzile și timpul. Putem calcula cu ușurință, pentru că avem de-a face pe toată perioada cu o dobândă de patru procente, deși condițiile contextuale variază permanent ușor. Asta înseamnă că averea în anul 1530, deci la cinci ani după instituirea ei, era le aproximativ douăsprezece mii de dolari socotiți la valoarea de astăzi. În anul 1540, averea era deja de optsprezece mii de dolari, și în 1543 crescuse la mai mult de dublu. De asemenea, încasările din dobânzi.
   John presimțea ceva, deși nu ar fi putut să spună ce anume. Dar era vorba despre ceva important. Ceva ce îți tăia respirația. Ceva ca un aisberg, ca prăbușirea unui arbore sequoia imens.
   - Iar acum, zâmbi Cristoforo Vacchi, totul se petrece ca în povestea cu tabla de șah și boabele de orez. Dobânda de patru procente înseamnă că prin dobândă și dobândă la dobândă capitalul se dublează la fiecare optsprezece ani. În anul 1550, averea cumula douăzeci și șase de mii de dolari, în 1600 erau o sută nouăzeci de mii dolari. În anul 1643, a fost depășită limita de un milion. În 1700, erau nouă milioane și jumătate, în 1800 erau deja patru sute optzeci de milioane dolari, și în 1819 ajungea la un miliard...
   - Dumnezeule! șopti John și simți din nou ceva imens, greu ce începea să îl apese.
   Numai că de data asta acționa cu toată forța. Acum nu mai exista milă.
   - La începutul secolul XX, continuă neîndurător bătrânul, averea Fontanelli crescuse la peste douăzeci și patru de miliarde de dolari, dispusă pe mii de conturi, la mii de bănci. Când începea al Doilea Război Mondial, erau o sută douăsprezece miliarde de dolari, când războiul se încheia, erau o sută patruzeci și două miliarde. La scadență, adică ieri, averea - averea dumneavoastră deci - cumula suma rotunjită de aproape un bilion de dolari.
   Bătrânul zâmbi superior și încheie:
   - Cam atât cu dobânda și cu dobânda la dobândă.
   John se holba prostește la avocat, mișca maxilarul inferior fără a fi în stare să scoată un sunet, își drese glasul și în cele din urmă rosti răgușit ca un bolnav de tuberculoză:
   - Un bilion de dolari?
   - Un bilion. Adică o mie de miliarde.
   Cristoforo Vacchi confirmă.
   - Mai simplu, dumneavoastră sunteți cel mai bogat om din lume, chiar cel mai bogat om din toate timpurile pe departe. Un bilion de dolari vă vor aduce doar în acest an nu mai puțin de patruzeci de miliarde de dolari din dobânzi. Există cam două-trei sute de miliardari în dolari, însă doar cu mare greutate veți găsi mai mult de zece a căror întreagă avere să fie mai mare decât doar câștigul dumneavoastră din dobânzile pe acest an. Nimeni, niciodată, nu a posedat o sumă de bani care să se apropie măcar de aceea pe care o veți poseda dumneavoastră.
   - Dacă se socotesc dobânzile, interveni Eduardo Vacchi, înseamnă că la fiecare respirație dumneavoastră deveniți mai bogat cam cu patru mii de dolari.
   John era într-o stare asemănătoare șocului. A spune că el nu putea să mai priceapă ar fi fost o inadmisibilă bagatelizare.
   De fapt, gândurile lui se învârteau ca o centrifugă de înaltă performanță, se împleteau în mare viteză amintiri, temeri și experiențe dureroase legate de bani - mai bine zis de bani ce lipseau - și totul era ca un torent de emoții ce declanșa în el ceva ca un semnal de alarmă.
   - Un bilion, spuse el, doar prin dobânzi și dobânda la dobânzi.
   - Și cinci sute de ani, adăugă Cristoforo Vacchi.
   - Ce simplu este. Oricine ar fi putut să facă asta.
   - Da. Dar nu a mai făcut-o nimeni. Nimeni în afară de Giacomo Fontanelli.
   Bătrânul avocat dădu din cap.
   - De fapt, nici nu a fost chiar așa de simplu. Desigur că băncile sunt conștiente de efectul dobânzii la dobândă - de aceea toate condițiile contractuale conțin pentru conturile de economii mica, insignifianta, dar elementara clauză că plata dobânzilor încetează dacă timp de 30 de ani nu au existat mișcări în cont. Astfel se evită cazul în care cineva depune o mică sumă într-un cont, uită de el și, după 100 de ani, apare cineva și pretinde o avere uriașă.
   Bătrânul zâmbi și continuă:
   - Desigur că familia Vacchi a avut grijă ca din acest motiv să facă operațiuni în conturi. Din unele să scoată, în altele să depună. Operațiuni repetate invers din 10 în 10 ani. În principal, asta este tot ce am făcut noi timp de 500 de ani.
   - Doar mișcări în conturi?
   - Exact. Și eu sunt convins că acesta este motivul pentru care această avere a crescut și a crescut, și încă mai există, în li mp ce atât de multe alte averi au dispărut. Posesorii lor nu au avut atât de mult timp, au avut la dispoziție doar propria viață. Trebuiau să își asume riscuri. Voiau să beneficieze de banii lor... Nimic din acestea nu priveau familia mea. Noi nu trebuia să ne asumăm riscuri, dimpotrivă noi le-am evitat. Nu voiam să avem nimic din acești bani, deoarece nu erau banii noștri. Și am dispus de timp, incomensurabil demult timp, și aveam o misiune sfântă.
   Cristoforo Vacchi clătină capul:
   - Nu, eu nu cred că oricine putea face asta. Eu cred că a fost ceva unic.
   S-a așternut un moment de liniște. John privea în gol, năucit de ce i se întâmpla. Cei patru avocați îl priveau cu atenție, îl observau cum încerca să înțeleagă în câteva minute ceea ce ei înțeleseseră în ani, fiecare dintre ei. Îl examinau așa cum este examinat un membru de familie îndelung căutat, pierdut fără urmă și acum regăsit, întors acasă la locul de care aparținea.
   - Și acum? întrebă John Salvatore Fontanelli mirându-se că dincolo de ferestre mai era încă lumină.
   Avea impresia să trebuie să fi trecut ore de când pășise în această încăpere.
   - Trebuie îndeplinite formalitățile, zise Alberto Vacchi și trase ușor de batista din buzunarul hainei. Averea trebuie să fie transcrisă pe numele dumneavoastră și noi vrem să evităm instituirea de impozite de succesiune. Și un șir de alte asemenea chestiuni.
   - Stilul dumneavoastră de viață se va schimba, interveni Gregorio Vacchi. Desigur că noi nu vă putem da instrucțiuni, dar pentru că noi, ca familie, ne-am pregătit de generații pentru acest moment, vă facem o serie de propuneri care, cu siguranță, vă vor ajuta. De exemplu, veți avea nevoie de un secretariat pentru a face față potopului de scrisori cu rugăminți ce vi se vor adresa cu certitudine. Veți avea nevoie și de pază de corp, pentru a exclude pericolul de răpire.
  - De aceea vă propunem, concluzionă Eduardo Vacchi, ca mai întâi să renunțați la rezidența dumneavoastră de aici, din New York, și să veniți cu noi la Florența până când vă veți obișnui cu noua dumneavoastră viață.
   John dădu încet din cap. Da, toate astea trebuiau mai întâi digerate. Să potolească lucrurile. La Florența. Ei, da, de ce nu? Ce îl reține la New York? Un bilion de dolari. Cel mai bogat om din lume. Desigur că era o glumă.
   - Și apoi? întrebă el.
   - În privința asta suntem și noi curioși, spuse Cristoforo Vacchi.
   - Ce vreți să spuneți?
   Bătrânul făcu un gest vag cu mâinile:
   - Veți dispune de atât de mulți bani, încât orice economie națională va tremura în așteptarea hotărârilor dumneavoastră. Asta este puterea dumneavoastră. Ce veți face cu ea este doar treaba dumneavoastră.
   - Giacomo Fontanelli ce a văzut în visul lui că voi face?
   - Nu știm. El a văzut că veți face ceea ce este corect. În notițele ce ne-au fost date nu se spune mai mult.
   - Ceea ce este corect? Dar ce este corect?
   - Ceea ce redă oamenilor viitorul lor pierdut.
   - Și cum fac asta?
   Padrone râse.
   - Nu am idee, fiule. Dar nu îmi fac nicio grijă și nici dumneavoastră nu trebuie să vă faceți. Gândiți-vă că noi aducem aici la îndeplinire o profeție despre care credem că este sfântă. Ceea ce înseamnă că orice ați face nu puteți greși.

      Susan Winter, în vârstă de 31 de ani, necăsătorită, stătea zvâcnind nervos din genunchi la o masă de două persoane în fața clădirii Rockefeller Center, pe un scaun alb din sârmă, sub o umbrelă maro, octogonală, și bărbatul aștepta nu venea.
   Privi pentru a mia oară ceasul - OK, mai erau două minute până la ora stabilită - și spre Prometeul, fiu de titan, care împodobea frontonul clădirii. Oare acesta nu făcuse ceva interzis, ceva care îi sfidase pe zei? Încercă să își aducă aminte ce știa despre mitul antic, dar nu reuși.
   Că era necăsătorită, după părerea puținilor ei prieteni, se datora faptului că se preocupa prea puțin să se îmbrace drăguț și să se machieze astfel încât să-și pună în valoare frumusețea. În această seară, purta niște blugi ponosiți și un pulover sport albastru spălăcit, lălâu, iar părul îi atârna în șuvițe peste față. Chelnerul căruia îi comandase o sticlă cu apă minerală o tratase cu indiferență, și până acum nu apăruse cu apa.
   Ceea ce nu știau prietenii ei - și nimeni nu știa - era că Susan Winter juca la loto cu patimă. Tot ce putea să mai ciupească din salariul ei era înghițit de patima ei pentru acest joc, ca și puținele câștiguri pe care le obținea în plus.
   Recunoscuse demult timp în sinea ei că era vorba mai curând despre dependență decât despre pasiune, dar nu găsea forța de a se opune.
   Uneori, când cumpăra bilete cu duzina, se privea singură și simțea o satisfacție obscură să o lase pe această creatură respingătoare care nu avea niciun sens să trăiască, să trudească la fel de fără sens.
   Bunica ei, la care Susan își petrecea după-amiezile când era copil, spunea mereu atunci când câștiga la nesfârșitele partide de bridge cu prietenele ei: „Noroc la joc, ghinion în dragoste! Noroc la joc, ghinion în dragoste.” Era un proverb german. Bunica fugise din Germania înainte de război. De ce fugise, asta înțelesese Susan abia mai târziu. În acele după-amiezi când părinții ei erau la muncă, ea stătea lângă scaunul bătrânei, pieptăna și schimba toaletele păpușilor ei și asculta discuțiile cu celelalte bătrâne. Noroc la joc, ghinion în dragoste. În privința ei, inversase proverbul, dar nu mai era sigură că acesta suna invers: ghinion în dragoste, noroc la joc.
   Pentru că, la atâta ghinion cât avusese în dragoste, trebuia să aibă într-o zi noroc la joc, dacă avea măcar o vagă idee cum ar putea arăta de fapt un asemenea noroc.
   Bărbatul sosi exact la minut. Purta același pardesiu de culoare închisă când păși pe terasă și păru să o găsească imediat fără să o caute. În mână ținea un plic maroniu, iar Susan știa că în el se aflau bani, mulți bani. Deodată, simți că era excitant ceea ce era pe punctul de a face.
   El se așeză în fața ei, rigid de parcă ar fi avut febră musculară, puse plicul în fața lui, încrucișă mâinile pe el și o privi. Avea o față urâtă, ca aluatul, de parcă ar fi suferit în adolescență de variolă sau cel puțin de o acnee gravă.
   - Ei? întrebă el.
   Nu îi spusese numele lui și nici nu se recomanda când o chema la telefon. Ea îl recunoștea totdeauna după voce. De 2 ani ea îi furniza informații din firmă, iar el îi dădea bani. Mai întâi, fuseseră numai date despre ce cazuri lucra firma de detectivi Dalloway, ce clienți avea... apoi interveniseră întrebări detaliate și detaliate fuseseră și răspunsurile ei. Astăzi era vorba pentru prima dată despre documente.
   Ea deschise geanta și scoase din ea un dosar subțire. Întinse mâna și i-l dădu.
   El studie documentele în tăcere. Nu erau multe. Ceea ce putuse ea să copieze neobservată. O fotografie pe care el o studie insistent.
   Câteva copii după copii. Câteva pagini cu text, pe care el le citi de mai multe ori încet. Ea îl urmărea, îi privea mâinile păroase și se simțea groaznic - și mică, și amărâtă.
   În același timp spera în sinea ei că el va găsi că datele erau suficiente pentru prețul pe care el i-l oferise.
   - Aveți și informațiile despre familia lui? întrebă el brusc.
   Ea aproape că se sperie:
   - Da.
    El întinse mâna degajat, de parcă ceea ce făceau ei era cel mai normal lucru din lume, dar în același timp revendicarea lui era neîndurătoare. Ea scoase al doilea dosar, pe care i-l dădu.
   El parcurse cu privirea și conținutul acestuia. Acest dosar era mai complet, cuprindea aproape tot ce se afla în firma de detectivi. Unele dintre informații nu fuseseră obținute pe căi legale. Dar și acestea i se păreau ei insignifiante.
   - Bine.
   El luă plicul maro și i-l dădu de parcă i-ar fi dat un pachet cu cârnați. Susan îl luă, îl făcu dispărut în geanta ei și o cuprinse o senzație de căldură.
   El se ridică cu mișcări la fel de rigide și vârî dosarele rulate în buzunarul interior al pardesiului.
   - Dacă mai am nevoie de ceva, te voi anunța zilele următoare.
   Ea pipăi banii prin pielea genții.
   - Măcar de aș înțelege ce vă interesează atât la acest tânăr.
   Bărbatul își coborî privirea către ea, ceea ce o făcu să tresară.
   - Mai bine nu încerca să înțelegi asta. Dacă poți accepta un sfat bun.
   Și cu asta el plecă fără să mai privească înapoi.

      John stătea pe patul de hotel, care era moale și mirosea a lavandă, și privea telefonul de pe noptieră întrebându-se dacă va îndrăzni să îl folosească.
   În el totul se zguduia de parcă era pe punctul de a se rupe în bucăți. Totul trebuia să fie un vis și lucrul pe care și-l dorea cel mai puțin pe lume era de a vorbi cu cineva din realitate, care i-ar putea spune: Trezește-te! Sau cam așa ceva. Avea voie să telefoneze?
   Ei spuseseră că trebuia să doarmă aici; nu voiseră să îl mai lase să plece acum, când îl găsiseră în sfârșit după 500 de ani...
   Însemna asta că putea să telefoneze? Auzise că era scump să telefonezi din hoteluri și el mai avea în buzunar exact atâția bani cât îi ajungeau să se întoarcă acasă cu metroul.
   Îi cumpăraseră câteva lucruri: o pijama, pantaloni, cămașă, tot ce era necesar, totul având măsura potrivită. Toată podeaua era plină, nici măcar nu desfăcuse toate pachetele. Între timp se întunecase, și el stătea acum pe întuneric.
   Faptul că îl lăsaseră să înnopteze aici însemna că i-ar plăti și o convorbire telefonică? Poate că da. Privea fix aparatul plat, care sclipea în lumina slabă, și continuă să tremure. Un bilion de dolari, repeta o voce în interiorul lui, din nou și din nou. Un bilion de dolari.
   Paul. Paul Siegel îi va putea spune ce să mai creadă din asta. Paul îl va ajuta să redevină rațional.
   Mâna se întinse ca de la sine, apucă receptorul și, cu arătătorul de la cealaltă mână, formă un număr. Cu răsuflarea tăiată asculta zgomotul formării numărului, al apelului, pocnetul ridicării receptorului.
   - Paul Siegel, se auzi vocea cunoscută, iar John vru să înceapă să vorbească, dar nu reuși să spună nimic, nici măcar propriul nume, apoi își dădu seama că răspunsese doar robotul telefonic, care continuă: Sunt într-o călătorie în străinătate, dar mă bucur totuși că mă sunați. Vă rog ca, după semnal, să vă spuneți numele, mesajul și, dacă este cazul, numărul de telefon, pentru a vă putea suna când revin. Mulțumiri și pe curând!
   Se auzi semnalul.
   - Paul?
   Vocea îi răsuna ciudat, ca după o operație la gât.
   - Paul, sunt John. John Fontanelli. Dacă ești totuși acolo, ridică receptorul, te rog, este ceva urgent.
   Poate că în acest moment tocmai intră pe ușă, cu respirația tăiată, cărând geamantanul și bagajul de mână, cine știe? Poate că tocmai își face de lucru cu cheia și aude din interior telefonul? John continuă:
   - Te rog să mă suni cât de repede poți. Sunt epuizat... S-a întâmplat ceva complet aiurea și am nevoie de un sfat. Ce naiba faci tocmai acum în străinătate? Ah, da, sunt la hotelul Waldorf-Astoria. Numărul l-am uitat...
   Al doilea semnal sonor încheie legătura. John puse cu grijă receptorul jos, mai șterse încă o dată cu mâna receptorul care strălucea de transpirație, se lăsă pe perne și nu mai știu nimic.

3.

      Câteva zile, Marvin Copeland nu mai auzi nimic despre John.
   Apoi sosi o carte poștală ilustrată. O carte poștală ilustrată din New York.
   John scria: „Am primit de fapt o moștenire, care nu este mică. Dar am să îți povestesc data viitoare. Mai întâi trebuie să călătoresc o vreme, cu afaceri. Am să te contactez, promit, dar nu știu când.
   Salutări, John”.
   Ilustrata reprezenta statuia libertății, World Trade Center, Brooklyn Bridge și Museum of Modern Arts. Ceva mai mic, cu un alt pix cu pastă era scris pe margine: „Zilele următoare vor veni câțiva oameni de la o firmă de expediții. Te rog arată-le camera mea și permite-le să împacheteze totul; este în ordine”.
   Și chiria? murmură Marvin și răsuci de câteva ori ilustrata fără să descopere și un alt mesaj. Cum rămâne cu chiria?
   Nu ar fi trebuit să își facă griji, pentru că trei zdrahoni care apărură după câteva zile îi înmânară un plic în care se aflau bancnote mari pentru plata chiriei pe 3 luni și o notiță scurtă cu scrisul lui John: „Voi lua legătura cu tine imediat ce îmi voi da seama despre ce este vorba aici. Până atunci ține-mi camera liberă. OK? John”.
   - Intrați.
   Marvin îi conduse pe bărbații musculoși în camera lui John.
   Aceștia părură puțin dezamăgiți că nu trebuia cărat niciun pian și nici măcar mobilier, ci doar câteva cutii pline cu boarfe, cărți și ustensile pentru pictură.
   - Încotro pleacă?
   - Este un transport transatlantic, spuse bărbatul care era șef.
   Acesta îi întinse comanda. Pe hârtie scria: Florența, Italia.

   Florența, Italia.

   John trăgea fascinat cu ochiul prin hubloul aburit către aeroport, care sclipea în lumina soarelui. Pe una dintre clădiri se putea citi: Peretola Aeroporto. La Florența era dimineață devreme.
   Călătoriseră cu un zbor de noapte și în cele 10 sau 11 ore de zbor se zăpăcise de atâtea fusuri orare și orare de vară. Bineînțeles, cu clasa întâi. Două rânduri mai în față, descoperise o figură care îi părea cunoscută. Suferi un ușor șoc atunci când își dădu seama cine era: un actor, un star al Hollywoodului și laureat al premiului Oscar, aflat împreună cu soția și cu managerul său. Îl întrebase încet pe Eduardo dacă putea să îndrăznească să se ducă în față și să îi ceară actorului un autograf.
   - De ce nu? răspunsese Eduardo și adăugase sec: Dar mai puteți aștepta două săptămâni, după care va veni el să vă ceară autograful!
   După aceasta John renunțase la idee.
   Cu toate că locurile erau încăpătoare și între rânduri erau spații apreciabile, John dormise foarte puțin și nu se simțea tocmai în formă. Îl dureau ochii din cauza luminii intense. Clipea mărunt privind colinele domoale presărate cu pini rari, care trezeau în el o neașteptată senzație familiară. În Italia nu fusese niciodată, auzise despre ea doar din cele povestite de părinții lui.
   Aceștia rămăseseră cu gura căscată, când trecuse pe la ei cu Lincolnul negru. Când își amintea fețele lor, îi venea să zâmbească.
   Nu le spusese mult. Chestia cu moștenirea nu prea o înțeleseseră.
   - Cum poți să moștenești tu, când noi încă trăim, băiete? întrebase tatăl lui de cel puțin 5 ori, dar pricepuseră că acum el era bogat.
   Pentru moment nu le spusese cât de bogat era, întrucât le făcuse doar o scurtă vizită și ei oricum nu își puteau imagina ce reprezenta un bilion de dolari. De fapt, el însuși nu își putea imagina.
   Întorcându-se de la Bridgewater, opriseră pe Fifth Avenue exact în fața celor mai fine și mai elegante magazine. Eduardo, (are îl însoțea tot timpul, ca un ghid prin minunata lume a bogăției, îi dăduse o carte de credit aurie, care avea imprimat pe ea numele lui, spunându-i: „Este pe unul dintre conturile dumneavoastră”, după care intraseră într-unul dintre acele temple ale artei croitoriei.
   În interior îi întâmpinară liniștea și izul de stofe, de piele lină și parfum nobil. Vitrinele, mesele pentru împachetat și fiarele de călcat păreau contemporane cu colonizarea Americii. John nu ar fi fost câtuși de puțin surprins dacă cineva ar fi susținut că lemnul de culoare închisă din care era confecționat tot decorul ar fi provenit chiar de pe Mayflower. Îi luă în primire un bărbat cărunt, care șchiopăta ușor ca un paznic al Graalului și care, cu o privire profesională rapidă, îl măsură din cap până în picioare pe Eduardo cel îmbrăcat cam prea la modă, și imediat apoi pe John, care mai purta încă jeanșii lui, cămașa roasă și jacheta uzată, și decise fără a i se putea citi pe față că John era cel care avea nevoie de ajutorul lui.
   Întrebase cât aveau de gând nou-sosiții să investească în dotarea tânărului.
   - Atât cât este necesar, răspunsese Eduardo.
   Și începuse. John proba, Eduardo decidea, propunea, comenta, comentau și angajații din jur.
   La început, John se opusese vehement ideii de a fi împopoțonat cu costume care să îi vină bine, cu cravate și așa mai departe. Pe motiv că ar fi incomod, s-ar murdări repede și el s-ar simți ca deghizat.
   Eduardo îi spusese:
   - Vă puteți permite ce este cel mai bun din ce este bun, ceea ce cu certitudine nu este incomod, pentru că altfel nu ar fi purtat de către cei bogați.
   - Fără îndoială că veți putea îmbrăca ce doriți, intervenise Gregorio, dar cel puțin pentru anumite ocazii considerăm recomandabilă o garderobă corespunzătoare.
   - Sunteți un om bogat, adăugase fratele acestuia, Alberto, făcându-i blând cu ochiul. Desigur că doriți și să vă simțiți ca un om bogat.
   Bunicul Cristoforo zâmbise și spusese:
   - Să vedeți doar cum vă veți simți.
   De fapt, când John s-a aflat în fața oglinzii în primul lui costum, a fost cam impresionat. Doamne, ce diferență! Când pășise în magazin își dăduse seama de înfățișarea sa jalnică, se simțise ca un vagabond rătăcit, ca un perdant înnăscut, și o voce covârșitoare din interiorul lui îi cerea să fugă, pentru că nu ar avea nimic de pierdut, pentru că nu ar fi făcut pentru o asemenea bogăție și un astfel de lux. Iar acum, îmbrăcat cu un strălucitori, atât de duri și de grei încât fiecare pas producea un zgomot viguros, nu arăta doar ca parte a acestui mediu, ci părea că imaginea din oglindă radia. Deodată era un câștigător, o personalitate de o importanță ce nu putea fi trecută cu vederea. John privi sărăcăcioasa grămăjoară din vechile lui haine și știu că nu le va mai îmbrăca niciodată. Era de-a dreptul magic să poarte aceste costume. În ele se simțea ca un semizeu, ceea ce îl îmbăta. Devenise dependent.
   Așa încât au cumpărat și au cumpărat până când la sfârșit nota de plată s-a ridicat la 26 de mii de dolari.
   - Dumnezeule, mister Vacchi! îi șopti John lui Eduardo și avu impresia că pălise. Douăzeci și șase de mii de dolari!
   Eduardo ridică doar din sprâncene:
   - Da, și?
   - Atâția bani pentru câteva costume? șopti John și se simți lamentabil.
   - Am avut nevoie cam de două ore pentru a găsi aceste costume. Dacă vă liniștește, în acest timp averea dumneavoastră a crescut cu aproape 9 milioane de dolari.
   Lui John i se tăie respirația.
   - Nouă milioane? În două ore?
   - Vă fac calculul cu plăcere.
   - Atunci, am fi putut să cumpărăm tot magazinul.
   - Am fi putut.
   John mai privi o dată nota de plată și brusc suma de pe ea i se păru de-a dreptul ridicolă. Se întoarse la casă, o dădu împreună cu noua lui carte de credit, bărbatul cărunt dispăru în spatele unei draperii și, când reveni, părea să îi fi crescut o cocoașă, atât de serviabil devenise. John se întrebă ce o fi aflat acesta controlându-i cardul.
   Hotărî să îmbrace pe loc unul dintre costume. Bărbatul cărunt spuse că vechile haine vor fi bineînțeles salubrizate. Spusese „salubrizate” ca și cum ceea ce purtase John la intrarea în magazin era un gen de gunoi special. John își imagina cum, după plecarea lui, vechii blugi vor fi ridicați de pe podea cu un clește din oțel și transportați cu o mutră scârbită în pivniță, pentru a fi arși în crematoriu. Eduardo aranjă livrarea restului garderobei prin firma de expediții care va transporta și celelalte lucruri ale lui John la Florența, apoi plecară.
   Mai târziu, la controalele de pe aeroportul John F. Kennedy își dădu seama cât de deosebit se simțea și cât de deosebit era tratat pentru că purta un costum scump. Funcționarii de la pază îi vorbeau politicos, chiar slugarnic. Lucrătorii de vamă îl crezură că nu are nimic de declarat. Ceilalți pasageri îi aruncau priviri respectuoase și păreau că se întreabă cine era el.
   - Hainele îi fac pe oameni, spuse Eduardo când John îi împărtăși impresiile lui.
   - Așa de simplu este? se miră John.
   - Da.
   - Dar asta ar putea să o facă oricine! Să își cumpere un costum cu adevărat bun. OK, o mie de dolari reprezintă o mulțime de bani, dar dacă te gândești cât dau oamenii pe mașini...
   Eduardo doar zâmbise.
   În parcarea din fața aeroportului, chiar în dreptul ieșirii, îi aștepta un Rolls-Royce argintiu, lung și strălucind imaculat, și toți cei care ieșeau prin ușile automate din sticlă se uitau la mașină ca hipnotizați.
   În fața mașinii era un șofer cu păr alb, ușor înclinat, care îi aștepta cu o mină aristocratică imobilă. Uniforma lui te ducea cu gândul la filmele vechi, și el o purta cu o vizibilă mândrie. Când cei patru avocați ieșiră împreună cu John, împingând căruciorul cu bagaje, el își scoase șapca, o fixă sub brațul stâng și cu mâna dreaptă deschise portiera mașinii.
   John nu se mai mira deja de nimic. Un Rolls-Royce. Bun. Și? Pe de altă parte, se mira că deja nu îl mai mira nimic.
   - Deci așa, zise în treacăt Eduardo, acum oamenii chiar vor avea la ce să caște gura.
   - De ce? vru să știe iritat John.
   - Pentru că trebuie să ne încărcăm singuri bagajele. Benito are niște probleme cu spinarea - discurile intervertebrale și alte câteva chestii latinești ce se pot strica într-o astfel de spinare - și nu are voie să ridice nimic ce ar fi mai greu decât o cheie de contact auto.
   Așa că John și cei trei Vacchi mai tineri se luptară să bage valizele grele în portbagajul surprinzător de încăpător al mașinii, în timp ce padrone se întreținea cu șoferul într-un dialect italian colorat, din care John nu înțelegea mai nimic. Iar oamenii din jur chiar căscau gura, unii făcând și comentarii corespunzătoare.
   Benito, șoferul, nu era nici pe departe cel mai tânăr, dar pe lângă el bunicul lui Eduardo părea aproape adolescentin. Dar pe orice temă s-ar fi întreținut, păreau că se înțeleg de minune.
   - De fapt, Benito ar fi trebuit să se pensioneze de 10 ani și, în realitate, chiar este pensionar, explică Alberto care remarcase privirea lui John și o interpretase corect. Dar toată viața lui a lucrat la noi ca șofer. Ar pieri dacă nu ar mai avea voie să conducă un Rolls-Royce și de aceea îl conduce atâta timp cât vrea.
   După ce încărcări bagajul, urcară în mașină, plecară și rămaseră blocați în trafic ca toate celelalte mașini.
   - Mergem la reședința noastră de la țară, explică Cristoforo întorcându-se către John. Bineînțeles că sunteți oaspetele nostru până când toate formalitățile vor fi încheiate, iar dumneavoastră vă veți fi ales viitoarea reședință.
   John, iritat de modul aiurea în care erau conduse celelalte mașini, de claxonatul continuu și de gestica șoferilor, ridică privirea.
   - Despre ce formalități vorbim concret?
   - Averea trebuie să treacă oficial în posesia dumneavoastră. Ceea ce trebuie să evităm noi - și vom evita, nu aveți nicio grijă - este să vă scăpăm de impozitul pe succesiune.
   - Cât ar fi acesta?
   - Mult. Jumătate.
   Uluitor, această informație îi provocă lui John un impuls de furie, o senzație pe care el o identifică imediat ca agresiune. „Este demențial”, gândi el. În urmă cu două zile, își dorise ca moștenirea să se fi limitat la o sumă de patru milioane de dolari, sumă ce putea fi cuprinsă cu mintea, în locul unei dimensiuni atât de strivitoare.
   Iar acum, de parcă ar fi câștigat prin muncă proprie, cu sudoarea frunții, fiecare dintre cele o mie de miliarde, ideea că o oarecare secție financiară ar putea să îi răpească o jumătate din moștenire îl făcea să își ia nasul la purtare de furie.

..........................