Un bilion de dolari, Andreas Eschbach

 .............................................

8-12

       John privi ochii întunecați, răbdători ai lui McCaine, în care pândea acea energie inepuizabilă gata să se reverse în lume și să acționeze în interesul profeției.

   Trase cu putere aer în piept, încercând să simtă că sosise momentul - dacă ar fi fost într-un film, s-ar fi auzit o melodie dramatică, dar nu era într-un film, era realitate - și zise:
   - Dă-i drumul!
   McCaine dădu din cap, apăsă o tastă a instalației interfon duplex și spuse:
   - Stabiliți întâlnirea de la Zurich. În seara asta. Anunțați-l pe pilot.
   Luă degetul de pe tastă și zâmbi:
   - Începe.
   Urmă o pauză în care niciunul din ei nu spuse nimic.
   - Hm... zise după un timp John... asta a fost tot?
   McCaine dădu din cap:
   - Da.
   - Bine. Atunci... hm... mult succes și...
   - Mulțumesc. Nu-ți face griji.
   - Clar.
   John se întoarse nesigur. Se simțea neajutorat, dar McCaine arăta de parcă de-abia aștepta să fie lăsat în pace. Ca să mai vadă încă o dată documentele și așa mai departe. Să se pregătească.
   - Ne vedem mâine?
   - Cred că da.
   - Bine, atunci un zbor plăcut!
   - Mulțumesc. Ah...
   McCaine reveni când John ajunsese în ușă.
  - Mai este o problemă. Ar trebui să o rezolvăm rapid.
   John se întoarse.
   - Și anume?
   - Voiam mai demult să o discut cu tine, dar tu...
   John se îndreptă încet spre birou. McCaine se sprijinise cu spatele de spătar, își încrucișase brațele pe piept și cu o mână se freca la nas.
   - Ei? întrebă el.
   Cumva trebuia să îi vină în întâmpinare; dar habar nu avea ce voia McCaine.
   McCaine îl privi pătrunzător.
   - Cei de la asociația bancherilor mi-au pus ultima dată o întrebare pe care noi înșine ar fi trebuit să ne-o punem demult timp.
   - Și anume?
   - Ce se întâmplă cu Fontanelli Enterprises dacă tu mori?
   John se uită la bărbatul masiv din spatele biroului masiv și avu brusc senzația că ședea alături de acesta. De parcă tot ce se petrecea aici nu era real.
   - Să mor? se auzi el însuși spunând. De ce aș muri?
   - Ei sunt bancheri, John. Bancherii au nevoie de siguranță.
   - Eu îndeplinesc o profeție. Voia Domnului. El nu mă va lăsa să mor înainte de a-mi termina treaba.
   - Mă tem, spuse McCaine ridicând din sprâncene, că bancherii din Zurich nu sunt atât de evlavioși pentru a înțelege logica acestui argument.
   Făcu un gest cu mâna de parcă ar fi alungat o muscă obraznică și continuă:
   - Trebuie să-i înțelegi pe oamenii ăștia, John. Dacă ei investesc în sensul dorit de noi, ei vor să fie siguri că planul va fi dus la capăt. Ei nu vor ca în cazul morții tale părinții să moștenească totul și eventual să doneze moștenirea Crucii Roșii, pricepi? Și, indiferent dacă grija acestor oameni este îndreptățită ori nu, pe ei îi preocupă, și de aceea această grijă este o problemă pentru noi, este ceva ce stă în calea planurilor noastre.
   John își mușcă buza de jos.
   - Și tu ce propui?
   - Soluția pe termen lung ar arăta astfel: îți cauți o soție și faci copii. Atunci putem arăta că există moștenitori care bineînțeles că sunt cât se poate de bine crescuți și educați, care vor putea ulterior veni la conducerea concernului. McCaine ridică mâinile și rămase cu ele întinse în față, ca un pescar care povestește despre cea mai mare captură a lui. Așa cum am spus, asta este rezolvarea pe termen lung. Ea va putea fi luată în considerare peste câțiva ani. Dar la discuția din această seară cu bancherii ar trebui să le prezint ceva.
   John mai avea încă senzația că visa.
   - Dar până acum nimeni nu a vrut să știe așa ceva.
   - Până acum am avut de-a face doar cu niște coate-goale. Cei de-acum sunt bancheri, John, oameni care împreună dispun de mai mulți bani decât ai tu. Nici dacă ai revinde întregul concern nu ai dispune de capitalul pe care acești oameni sunt dispuși să ni-l pună la dispoziție. Banii altor oameni, John! Ți-am mai explicat că aceștia sunt cheia.
   John dădu din cap.
   - Bine, dar nu știu cum să fac rost de o soție și copii în după-amiaza asta, zise el, neputând scăpa de bănuiala că McCaine i-ar pregăti o căsătorie-fulger însoțită de adoptarea unui copil, de exemplu.
   - Nu ai nevoie de soție și copil, ai nevoie de un succesor. Ceea ce se poate rezolva repede și simplu.
   Scoase dintr-un sertar o foaie de hârtie, luă un pix și îi întinse cele două obiecte.
   - Fă un testament și desemnează-mă pe mine ca succesor.
   - Pe tine?
   - Stai! spuse McCaine și ridică amenințător un deget. Să nu mă înțelegi greșit. Este vorba doar despre ceva ce aș putea arăta celor din asociația bancherilor. Și, pentru că ei mă cunosc, va fi cel mai convingător lucru să fiu eu desemnat ca succesor.
   John se holba la foaia albă de hârtie și la pix. Întrebă încet:
   - Este și ăsta un test? O lecție asupra modului de tratare a puterii?
   - Bună întrebare! Răspunsul este nu. Nu este nevoie să faci asta. Eu pot să încerc să-i conving altfel pe bancheri. Dar nu prea știu cum.
   McCaine puse mâinile pe masă, cu palmele în sus, îl privi cu seriozitate și adăugă:
   - Ne-ar ajuta foarte mult.
   John îl privi și se simți murdar, mârșav și neajutorat. O clipă îl bănui pe McCaine că voia să-l omoare ulterior, dar apoi se rușină de acest gând. Aproape.
   Se așeză, trase hârtia spre el, luă pixul și îi scoase capacul.
   - Asta este, cum s-ar zice, doar pro forma?
   - Da.
   - Ce trebuie să scriu?
   - Îți dictez. Mai întâi, titlul: Ultima mea voință.
   John se apucă să scrie, dar se opri:
   - Nu ar fi mai bine să fie scris la mașină?
   - Dimpotrivă, nu ar mai fi valabil. Testamentele trebuie să fie scrise de mână.
   - Dar scrisul meu este groaznic.
   - Nu are importanță. Contează să fie scrisul tău.
   - Dacă așa crezi...
   Se apucă din nou de scris și se opri din nou.
   - Și părinții mei? Pot să scriu că vei avea grijă de ei toată viața?
   McCaine oftă.
   - Din partea mea da. Bine, scrie. Menționează-i și pe frații tăi. Dar nu exagera prea mult. Asta este o hârtie pe care eu voi putea să o arăt la întâlniri cum este cea din seara asta, nimic mai mult. Imediat ce primul tău copil vede lumina zilei, vei face un testament în favoarea lui, și atunci totul va intra în normal.
   - Hm...
   Totuși, asta nu-i plăcea. Absolut deloc. Degetele care țineau pixul erau albe în vârf, atât de tare îl strângeau. Să fi fost pentru că totdeauna ținuse departe de el gândul propriei morți și pentru că era un șoc să fie nevoit să stea acum nemijlocit față în față cu el?
   Moartea lui, moartea viitorului, moartea omenirii... Cum de se băgase el în toate astea? Unde rămăseseră zilele fără griji când nu era nevoit să-și piardă timpul gândindu-se la trecut ori la viitor? În interiorul lui, totul voia să iasă și să fugă, nu voia să se gândească la moarte, la perioade glaciare, la găurile din stratul de ozon, la molime și războaie.
   - Scrie, îl îndemnă McCaine.
   Și John scrise. „Eu, John Salvatore Fontanelli, în deplinătatea sănătății mintale, decid ultima mea voință...”
   - Mulțumesc, spuse McCaine după ce John semnă și îi întinse hârtia.

   În mai și iunie, atacurile speculative au zguduit pe piețele financiare baht-ul thailandez. Thailanda și Singapore au încercat să susțină împreună baht-ul, dar la începutul lui iulie guvernul a trebuit să renunțe la luptă.
   Pe 8 iulie 1997, banca centrală din Malaysia a intervenit în favoarea Ringgit-ului supus unei presiuni enorme și, cu toate că la început vânzarea de devize SUA s-a arătat eficientă, două săptămâni mai târziu a fost nevoită și Malaysia să capituleze, urmată la scurt timp de Indonezia. Cursul acțiunilor la bursele din Bangkok, Kuala Lumpur și Jakarta, și chiar în Hong Kong și Seul se prăbușeau.
   Pe 11 august, Fondul Monetar Internațional din Tokyo făcea cunoscut programul de ajutor pentru Thailanda, un credit de 16 miliarde dolari, finanțat în parte de FMI, în parte de statele vecine.
   - Ce este cu Filipine? A întrebat John.
   - Filipine se află demult sub controlul FMI, a răspuns McCaine. Terminăm toată regiunea dintr-un foc.
   În toate marile reviste din lume au apărut în aceste săptămâni anunțuri colorate privind stabilirea de către nou-înființata fundație Fontanelli Foundation a unui premiu anual Găa, în valoare de 10 milioane de dolari, pentru proiecte de acțiuni de protejare a mediului. În textul anunțului erau nominalizați ca făcând parte din juriu cunoscuți savanți din toate cele cinci continente. Imaginea zeiței-mamă a Pământului, Găa, era întrupată de celebrul fotomodel Patricia de Beers, despre care se știa că era câștigătoare a mai multor concursuri de Miss decât orice altă femeie din istorie; ea reprezenta corespunzător de erotic miticul personaj.
   O a doua serie de anunțuri îl reprezenta pe John Fontanelli, „moștenitorul bilionului”, încredințând trofeul Găa devotatelor mâini. Jay Leno a fost primul care a prezentat acest anunț în al său late-night-show, recoltând râsete cu mottoul „Frumoasa și bestia!”
   Acesta a fost preluat în diverse variații în scheciuri, și McCaine a început să își facă griji din pricina imaginii publice a lui John Fontanelli.
   În toate statele industrializate, institutele de cercetare a pieței au primit sarcina să descopere ce gândeau oamenii despre John Fontanelli. Sondajele de opinie au arătat că glumele au amplificat atenția acordată angajamentului lui John pentru protejarea mediului. Omul de pe stradă îl considera pe John un bărbat care se ocupa sincer de viitorul planetei și care era destul de bogat și de puternic pentru a-și transforma preocuparea în fapte concrete.
   - Grozav! spusese McCaine și dispuse ca acțiunea cu anunțul să fie urmată de o acțiune grafică publicitară.

   Ursula Valen văzu afișele cu Găa pe la mijlocul lui iulie, pe un lung gard al unor construcții, când veni acasă pentru o vizită la părinți. În ea se trezi un vag disconfort amintindu-și cât de arogant fusese tratată. Tocmai atunci se vârî în fața ei un Porsche, fără să semnalizeze, forțând-o să frâneze brusc. Ea claxonă furioasă, strigă după mașina în cauză și uită de afiș.
   Acasă constată că distribuitorul de ziare nu numai că le aducea târziu, dar le și înghesuia în cutia poștală atât de neglijent, încât acestea cădeau complet rupte. Dar îi era indiferent, pentru că deja știa ce se întâmplase pe parcursul zilei. Ea adună hârtiile prăfuite și le duse la pubela de gunoi. Pe o pagină zări din nou imaginea Găa.
   John Fontanelli care făcea pe îngerul protecției mediului.
   - Ăsta nu mai salvează lumea, murmură ea și înghesui totul în pubelă.
   Dar tipul nu îi mai ieșea din cap. Urcă scările până la mansarda ei. Deschise ferestrele din acoperiș, își aruncă geanta într-un colț și dădu drumul la apă, luă din raft o ceașcă în care puse o lingură de cafea solubilă. Puse un disc. Rămase nehotărâtă lângă aragaz așteptând să fiarbă apa.
   Constată cu întârziere că apa din ibric fierbea. Puse cafeaua în ibric. Pe o farfurie mai adăugă câteva prăjiturele și un măr.
   Se duse la etajera de lângă biroul ei și scotoci prin mapele din sertarul de jos până când găsi ceea ce căuta. Totul era acolo. Uitase de întreaga recoltă rezultată din călătoria la Florența și nu se mai gândise nici măcar o dată la ea în lunile care trecuseră. Totul se afla aici, capsat și legat, la mai puțin de un metru de ea.
   Desfăcu legătura. John Salvatore Fontanelli. Mult timp el fusese o temă pentru redacția economică, dar nu destul pentru ca o studentă la istorie să fie întrebată de părerea ei. Ceea ce nu însemna că toate probleme privitoare la acea poveste ar fi fost clarificate.
   De exemplu, aceasta. Privi fotocopiile făcute de ea registrelor de conturi ale lui Giacomo Fontanelli și ale lui Michelangelo Vacchi.
   Registrele ținute de Vacchi erau ireproșabile. Fiecare pagină era atât de curat scrisă, încât nici tipărită nu ar fi arătat mai bine.
   Dimpotrivă, registrele lui Fontanelli erau o vraiște de înregistrări de florini, țechini, taleri, groschi și pfenigi, parțial indescifrabile. Pasaje întregi erau tăiate, cu note adăugate, pe pagini erau făcute calcule despre care nu se putea spune clar dacă aveau vreo legătură cu restul înscrisului. Acest negustor i-ar fi dat dureri de cap și celui mai binevoitor revizor contabil.
   Uimită de neglijentele înregistrări contabile ale lui Giacomo Fontanelli, aproape că îi scăpă un fapt ciudat.
   Înregistrările Vacchi începeau pe 1 februarie 1525, cu un sold de 300 de florini și cu adnotarea că această sumă a fost primită de la Giacomo Fontanelli. Un florin, fiorino d’oro, reprezenta 3 grame și jumătate de aur. La prețul actual al bursei londoneze, trei sute de florini corespundeau la aproximativ zece mii de dolari SUA, ceea ce astăzi nu era mult, pe atunci însă era o avere substanțială.
   Registrele lui Giacomo Fontanelli se încheiau pe 5 ianuarie 1525, cu mai multe solduri în diferite valute, toate la un loc reprezentând aproximativ 300 de florini nerepartizați însă pe valute: erau mai multe sume în țechini, o serie de sume în florini și așa mai departe. Și după fiecare număr se afla un nume greu de descifrat. La vremea respectivă, ea se întrebase fugitiv ce semnificație aveau aceste nume, dar nu urmărise ideea.
   Acum își făcea loc în mintea ei o bănuială atât de incredibilă încât îi tăia respirația.
   Revăzu pagini din urmă, aduse un notes și un calculator de buzunar și încercă să refacă toate calculele. Putea să fie adevărat? Și mai ales putea fi adevărat că în 500 de ani ea să fi fost prima căreia îi venea această idee?
   Sumele cu care se încheiau registrele lui Giacomo Fontanelli nu erau ale activului, ci erau datorii, iar numele din spatele cifrelor erau numele celor cărora el le datora sumele respective. Negustorul florentin dăduse faliment în anul 1525.

30.

      La începutul lunii august, greviștii de la HUGEMOVER au capitulat.
   Luni de-a rândul rămăseseră pe poziții în fața porților, desfășuraseră lozinci și împărțiseră fluturași, în timp ce în halele fabricii se continua producția, ba chiar aceasta crescuse între timp.
   În cele din urmă, au declarat greva încheiată și au acceptat condițiile de muncă între timp devenite și mai grele, și s-au declarat de acord cu micșorarea salariilor, ca și cu condiția ca, dacă era necesar, să lucreze până la 12 ore pe zi și în weekend, fără plată suplimentară.
   - Mă simt trădat, spunea la TV un strungar care lucra la HUGEMOVER de 27 de ani. Mă simt de parcă firma mea mi-ar fi declarat război.
   Când îl văzu la televizor vorbind pe acest om, lui John i se puse un nod în gât. Îl privi pe McCaine.
   - Chiar trebuia să fii atât de dur? Pentru doar câteva procente în plus de rentabilitate?
   McCaine îi aruncă o privire disprețuitoare:
   - Mai întâi că procentele nu sunt niciodată atât de neimportante încât să li se spună „câteva”. Trebuia să știi asta având în vedere că îți datorezi averea unei amărâte de creșteri procentuale de exact 4%. În al doilea rând - zise el și împinse amenințător în față maxilarul inferior - noi nu acționăm pentru a-i face pe oameni bogați și fericiți. Acest om - și făcu un gest cu capul către ecranul televizorului - va avea de mâncare și de acum înainte, mai mult decât suficient, și va avea și un acoperiș deasupra capului, în timp ce milioane de oameni de pe această planetă nu vor avea niciodată așa ceva. Noi suntem aici pentru a salva viitorul omenirii, și calea este grea. Oamenii vor trebui să renunțe la unele lucruri, vor trebui să se supună. Unii vor trebui să învețe lecția mai repede decât alții. Acesta este adevărul, deși eu nu îl pot spune în fața camerelor TV
   John dădu din cap și privi cum pe ecran era spânzurată și i se dădea foc unei păpuși care îl reprezenta pe Donald Rash. Îi înțelegea pe oameni, le înțelegea furia, dar mai înțelegea și că aceștia nu vedeau imaginea de ansamblu, nu-i așa? Se simțea fals și reprobabil, dar nu avea de ales.
   Oricum câștigaseră. Cu toate că victoria avea un gust amar.
   La scurt timp după asta, John Salvatore Fontanelli, cel mai bogat om din lume, ba chiar tot mai bogat, a plecat la Washington, pentru o discuție cu directorul FMI. Între timp, în ziare devenise uzuală noțiunea de criză asiatică; conform ultimelor știri acum începuseră presiunile și asupra rupiei indiene și wonului sud-coreean.
  
   Avionul lui John a aterizat cu prioritate specială pe aeroportul din Washington și a fost dirijat într-o zonă izolată, unde așteptau trei limuzine negre cu geamuri fumurii, dintre care una trebuia să îl ducă pe John la sediul FMI, pe când celelalte două trebuiau să-i inducă în eroare pe eventualii fotografi și reporteri.
   John apucă să arunce o scurtă privire asupra clădirii FMI, un bloc de oțel și beton, cu niște ancadramente ale ferestrelor de la ultimul nivel care lăsau impresia de guri de aerisire, înainte ca mașina să dispară într-un garaj subteran, de unde împreună cu însoțitorii lui - juriști și economiști cu genți groase pline de documente și cu mine importante - a fost condus într-o amplă sală de discuții.
   Aici îl aștepta un bărbat bine îmbrăcat, cu părul sur tuns scurt, a cărui mână era rece când i-o strânse pe a lui John.
   - Numele meu este Irving, zise bărbatul cu o voce abia auzită, dar sigură. Robert Irving. Mister Camdessus vă transmite salutări cordiale și adâncul lui regret, dar din păcate este reținut astăzi într-o chestiune de ordin personal. Însă mi-a acordat depline împuterniciri pentru a discuta cu dumneavoastră.
   John îl auzi pe unul dintre însoțitorii lui dregându-și vocea pe cât de clar, pe atât de nemulțumit. Cineva se aplecă și îi șopti lui John la ureche:
   - Este un pretext, sir. Trebuie să fixăm o altă întâlnire și să ne întoarcem.
   Dar așa ceva nici nu intra în discuție. Pe parcursul întregului zbor aproape că nu ieșise de la toaletă din cauza tensiunii și a nervozității; voia să depășească și asta.
   Și nici nu era ceva de negociat - el va spune ce avea de spus, și gata. John afișă un zâmbet și zise:
   - Este în regulă.
   Se așezară la o masă, John și însoțitorii lui de o parte a ei, Irving și oamenii lui de cealaltă parte. Un loc de pe partea reprezentanților FMI rămase liber.
   - Unul dintre colaboratorii mei vine mai târziu, spuse Irving. Începem fără el.
   Se foșneau documente, se scoteau capacele stilourilor, erau deschise notesurile.
   „Gândește-te că tu controlezi cel puțin de 10 ori mai mulți bani decât totalizează fondurile FMI, insistase McCaine. Ei au toate motivele să le fie teamă de tine.”
   John își drese glasul și își începu alocuțiunea pregătită împreună cu McCaine. Și anume că ei urmăreau evoluțiile din Asia cu îngrijorare, nu din cauza actualei crize financiare, ci mai ales sub aspectul evoluțiilor pe termen îndelungat. Și că ceea ce le stârnea îngrijorarea era creșterea populației în Filipine.
   - Știți că eu mă străduiesc să îndeplinesc o veche profeție, spuse John în timp ce simțea cât de tare îi bătea inima în piept din cauza încordării. Ceea ce doresc să vă rog este ca dumneavoastră să ne sprijiniți. Nu consider că această rugăminte este îndrăzneață, deoarece în cele din urmă țelul urmărit de noi este spre binele tuturor.
   „Nu îți poți permite să vorbești blând și să îți spui rugămintea în mod politicos, îi mai spusese McCaine. „Ești atât de puternic încât nici nu consideri necesar să ameninți, gândește-te la asta.”
   - Noi dispunem de posibilitatea de a pune capăt crizei piețelor financiare asiatice. Noi propunem să procedăm astfel dacă FMI dă măsurilor sale normative în această regiune o componentă de politică demografică menită să permită controlul activ al natalității și să îl realizeze.
   La un semn, de fapt nu fusese chiar un semn, ci doar o privire aruncată scurt, unul dintre avocați întinse peste masă un document.
   - Amănuntele le puteți găsi în propunerea elaborată de experții noștri.
   Documentul fu transmis din mână în mână până la Irving, care îl frunzări scurt, apoi îl puse deoparte, pentru a-și aprinde încă o țigară. În scrumiera din fața lui erau deja 3 chiștoace. În timp ce încerca prea nervos să aprindă bricheta, care din acest motiv scotea doar scântei, acesta zise:
   - Asta îmi sună ca și cum cel mai mare producător din lume de prezervative și pastile anticoncepționale - în treacăt fie spus chiar și asta sunteți, dacă sunt eu bine informat - ar vrea să câștige o nouă piață de desfacere.
   - Prostii, răspunse John.
   Replica fusese mai grosolană decât intenționase, dar câțiva dintre ei parcă tresăriseră. Bun.
   Irving continuă:
   - Dar, abstracție făcând de faptul că FMI ca organizație transnațională nu poate accepta ordine de la firme din industria privată, astfel de măsuri depășesc pe departe cadrul uzual pentru intervențiile sale. Dar nu pun nicidecum la îndoială bunele intenții ale propunerii. În ce privește politica demografică, din câte știu eu, nici măcar experții nu au o părere unanimă în aprecierea evoluțiilor actuale. Eu cred că deciziile în domeniul respectiv ar trebui lăsate în seama fiecărei națiuni.
   John îl privi consternat pe bărbatul suplu, cu păr cenușiu. Acesta se exprimase aproape cuvânt cu cuvânt ca McCaine, care în discuțiile lor desfășurate seara juca rolul directorului FMI.
   - Asta poate fi părerea dumneavoastră, ripostă el, așa cum făcuse de multe ori în timpul exercițiilor. Noi oricum avem altă opinie. În câteva luni, vom prezenta rezultatele celei mai complexe simulări făcute vreodată asupra interacțiunilor și a desfășurării evenimentelor în plan global. Chiar dacă în acest moment nu au fost stabilite toate amănuntele, putem totuși pleca de la premisa că vor fi enorme eforturi indispensabile pentru limitarea numărului de nașteri. Și, cu cât se va începe mai rapid, cu atât va fi mai bine.
   Era bine. Mai bine decât reușise să o facă atunci când era față în față cu McCaine.
   Irving nu spuse nimic, trăgea doar din țigară, o ținea în fața sa și urmărea cum incandescența de la capătul ei pălea. Cercurile de fum pe care le scotea erau desăvârșite.
   - Nu v-ați gândit că ceea ce spuneți și modul în care o spuneți ar putea suna ca o tentativă de șantaj?
   - Ceea ce vreau eu să spun este că am influență asupra speculatorilor și asupra investitorilor care hotărăsc evoluția Asiei. Și ceea ce vă ofer este utilizarea influenței mele în sensul dorit de dumneavoastră, dacă în contrapartidă dumneavoastră vă utilizați influența în sensul dorit de mine. În concepția mea, eu vă propun o afacere, și nimic mai mult.
   Irving dădu din cap aproape imperceptibil.
  - În privința asta nu pot exista discuții. Un asemenea mod de acțiune se află în afara competențelor noastre.
   John simți ceva ca o durere în stomac. De fapt, ce făcea el aici? În urmă cu 3 ani, încă mai distribuia pizza, și singura lui grijă era de a-și plăti chiria. Și nu fusese mai bine decât să se încaiere cu astfel de oameni pe teme ca evoluția demografică în Filipine? Brusc îi dispăru puterea de a lupta împotriva acestui bărbat calm și alunecos aflat de cealaltă parte a mesei.
   - Am spus tot ce voiam să spun, zise el sleit și dorind doar să plece.
   În acea clipă se deschise ușa. Ultimul dintre consilierii lui Irving, care lipsise până acum, intră zâmbind larg, ocoli masa, se apropie de John, îi întinse mâna și îi spuse:
   - Hallo, John! Nu ne-am văzut demult!
   Era Paul Siegel.

   Ursula Valen nu își mai dădea seama dacă arșița nemiloasă de august era de vină pentru durerea ei de cap sau calculele care nu se mai terminau. Era înconjurată de fotocopiile registrelor lui Giacomo Fontanelli, care străluceau în lumina soarelui. Notesul ei era din hârtie cenușie reciclată și nu străluceau, dar stropii de transpirație lăsau pe el pete rotunde, întunecate.
   Nu mai mergea așa. Să nu se facă de râs calculând greșit. Fir-ar să fie! Ea studiase istoria, la asta se pricepea. Așadar, ia-o de la început, înapoi la registre. Finanțele în Evul Mediu - asta însemna mai întâi sistem monetar. Carol cel Mare îl construise pe bază de argint, un pfund sau 384 de grame împărțit în douăzeci de sous, denumiți și solidi sau șilingi, subdivizări la rândul lor în doisprezece dinari sau pfenigi.
   În anul 1252, Florența începuse să bată monede din aur care pe avers aveau stema orașului, crinul, iar pe revers imaginea lui Ioan Botezătorul: fiorino, mai târziu denumit florin ori floren, în timp ce în statele germane era denumit goldener ori gulden, iar mai târziu s-a numit astfel și moneda din aur bătută de ele însele. Un florin din aur conținea trei grame și jumătate de aur, și în anul 1252 corespundea la douăzeci de solidi, în anul 1457 la 108 solidi, după care se termina lista găsită de ea. Exista și un florin din argint, fionno d’argento, care valora două treimi de taler, dar ce naiba era talerul în acest context? Țechinii erau imitațiile florinului, făcuți de Republica Veneția, care mai erau numiți ducați. În Europa de Nord erau utilizați groschen, care valorau patru pfenigi. Era un haos total.
   Zvârli registrul împreună cu notesul și cu pixul în colțul opus al camerei și simți un impuls irezistibil de a înghesui totul jos, în pubela de gunoi.
   Măcar de nu ar fi fost arșița asta. Și durerile astea de cap. Se ridică, se duse la frigider și bău ceai rece direct din ambalaj, până se sătură.
   În secolul al XH-lea, în Genova și în alte orașe italiene au apărut primele bănci, care primeau bani pentru care plăteau dobânzi și pe care îi împrumutau la negustori, meșteșugari și persoane de vază.
   De mai mult timp se obișnuia să se dea unui zaraf bani în păstrare, și cu chitanța se putea plăti în călătorii, așadar, case de schimb valutar. În secolul al XIV-lea, băncile venețiene au început să accepte ca un client să ridice mai mulți bani decât depusese; în secolul al XV-lea, s-au impus cifrele arabe și calculul comercial în întreg Occidentul, și în Italia a fost introdusă dubla contabilitate. Dar Giacomo Fontanelli nu folosise toate acestea. Registrele lui nu se bazau pe niciun sistem ce putea fi reconstituit.
   Pentru că în anii anteriori el obținuse comisioane care în bilanțurile ulterioare nu mai apăreau, pentru a evita impozitele sau pur și simplu doar din neglijență? Era în stare de așa ceva. Deoarece ea nu mai copiase registrele ulterioare, însemna că nu putea evita o nouă cercetare a arhivelor.
   Cel puțin dacă voia să se lămurească.
   Din nou la Florența? Îi vor spune avocații Vacchi ceea ce ei cu siguranță nu ar vrea să audă?
   Rămase cu privirea pe firicelele de praf dansând în razele de soare care pătrundeau prin fereastra din tavan și brusc începură și gândurile ei să danseze. Fără a mai sta pe gânduri, fără nicio șovăială, scoase agenda, o răsfoi până când găsi numărul de telefon al lui Cristoforo Vacchi și îl formă.
   - Bineînțeles, signorina Valen, răspunse Cristoforo Vacchi imediat.
   Vocea bătrânului era obosită - sau tristă, asta era greu de spus însă el părea cu adevărat bucuros să o audă. Niciun cuvânt despre cei doi ani care trecuseră, nicio întrebare despre motivele ezitării ei, niciun reproș.
   - Veniți oricând doriți.

   Încăperea nu era mare, iar faptul că aceasta avea colțurile rotunjite dădea impresia că era chiar mai mică. Un oval format din mese înconjura un loc liber aflat în centru, care părea o arenă, totul mărginit de trei rânduri de scaune gri pe role. În partea din față a camerei se afla o draperie și nu se putea vedea ce acoperea aceasta.
   - Aici se întrunește directoratul executiv de trei ori pe săptămână, explică Paul arătând cu un gest scurt cu mâna către pereții lambrisați cu lemn de culoare deschisă, parțial acoperiți cu un material alb.
   Îl privi pe John și clătină din cap:
   - Este o nebunie, nu? Faptul că ne-am reîntâlnit tocmai aici.
   John dădu și el din cap.
   - Da. Totul pare aproape o nebunie.
   - Întotdeauna mi-a părut rău că nu am fost acolo când ai sunat de la Waldorf. Mă aflam pentru două săptămâni în Japonia. Când m-am întors, tu erai deja subiectul zilei în toate știrile și m-am gândit că nu mai era cazul să te sun.
   - Nu prea ar mai fi avut sens, așa este.
   Paul scoase din geantă un etui cu cărți de vizită.
   - Dar m-am jurat că îți voi da numărul meu de telefon dacă ne vom mai revedea. Și-acum îmi duc la îndeplinire acest jurământ. Nu, nu spune nimic, un jurământ este un jurământ și, cine știe, poate să ți se întâmple și ție cândva așa ceva...
   Notă un număr de telefon pe spatele unei cărți de vizită pe care i-o dădu lui John.
  John remarcă impresionanta siglă a FMI și nu mai puțin impresionantul titlu aflat sub numele lui Paul, întoarse cartonașul, citi numărul și încremeni.
   - Ce hazliu!
   Paul era pe punctul de a introduce pixul cu pastă în lăcașul acestuia din coperta notesului.
   - Ce? Că am un telefon mobil? Pot să-ți spun că nu fac un pas fără el.
   - Nu, mă refer la număr. Este data ta naștere. Cum l-ai primit?
   Paul ridică din sprâncene:
   - Este simplu. Îți poți alege un număr și de la început am procedat așa. De pe când se mai putea alege liber un număr.
   - Oricine își poate da seama.
   - Dacă mă cunoaște.
   Se așezară, John pe fotoliul directorului rus, Paul pe cel al directorului din Arabia Saudită, și reconstituiră cei trei ani de când se văzuseră ultima dată în locuința lui Paul din West Village, Manhattan, când John era un sărman coate-goale cu datorii peste tot. În urmă cu doi ani, la scurt timp după ce John primise moștenirea, Paul fusese transferat de la consultingul firmei la Fondul Monetar Internațional și plecase la Washington. De aceea nu îl mai găsise, ulterior, John. Era cam tot ce avusese Paul de povestit.
   Avea ochelari noi, îi stătea bine cu ei, părul lui rebel castaniu-închis avea o altă tăietură, care nu i se prea potrivea, în rest era exact cel care fusese mereu, întruchiparea inteligenței, a bunului-simț omenesc.
   Pentru a relata ce schimbaseră anii aceștia în viața lui, John avea nevoie de mai mult timp și, când încheie, Paul îl privi lung în tăcere.
   - Nici nu știu dacă trebuie să te invidiez ori să te compătimesc, mărturisi acesta în cele din urmă. Un bilion de dolari, Dumnezeule! Nu știu dacă este o pedeapsă ori un blestem.
   Râse și adăugă:
   - În orice caz, nu mai trebuie să-mi fac griji că ai putea să faci foamea!
   John râse și el. Deodată, era din nou ca pe vremuri. Ca atunci când stăteau amândoi pe zidul casei prăbușite de pe strada 13 și își împărtășeau presupunerile și cunoștințele despre modul de a fi al fetelor.
   - Tu ce crezi despre toate astea? Între noi fie vorba.
   - Despre ce? Despre propunerea ta referitoare la Filipine?
   - Despre tot. Despre ce fac eu cu banii. Despre McCaine. Despre Fontanelli Enterprises și profeție.
   - Despre profeții nu am nicio părere, de-astea am făcut eu însumi prea multe, răspunse Paul și se sprijini de speteaza fotoliului. În rest... nu știu. Când am aflat că vii, am cules câteva informații. Nu a rezultat prea mult din ele. Câteva detalii referitoare la fostele firme ale lui Malcolm McCaine, nimic fulminant, despre cariera lui. IBM nu l-a lăsat cu plăcere să plece de la ei, asta am auzit de câteva ori. Și-a încheiat studiile cu note excepționale, câțiva dintre profesori încă își amintesc de el ca de un ciudat, asta este tot. În ce privește Fontanelli Enterprises... hm...
   Își frecă nasul exact cum o făcea și pe vremuri și continuă:
   - Existența unui asemenea colos îmi dă o senzație neplăcută. Ca oricărui economist. Pentru o economie nu este bine când un singur participant este atât de mare față de toți ceilalți. Tu domini o mare parte a economiei, poate mai mult decât îți închipui, și asta este o situație pe care nu o agreez.
   - Tu ce ai face în locul meu?
   - Oho! Dacă aș ști...
   Privi în jur la numeroasele fotolii libere.
   - Cred că aș cheltui. Aș investi în proiecte pentru egalitatea economică a femeilor în întreaga lume. Femeile sunt cheia. Am observat asta în proiectele noastre: pentru colegii de la Banca Mondială este demult un lucru arhicunoscut. Pretutindeni unde femeile sunt suficient de instruite și de libere pentru a-și decide singure soarta natalitatea scade la valori rezonabile. Pretutindeni unde femeile pot avea avere, în loc de a fi ele proprietatea cuiva, nivelul de viață atinge un stadiu care permite să te poți gândi și la protecția mediului. În cadrul multor proiecte de ajutor pentru dezvoltare banii sunt înmânați practic femeilor, pentru că ele fac ceva cu ei, în timp ce bărbații îi beau ori își cumpără ceasuri de mână din aur.
   - În consecință, ar trebui să sprijini propunerea mea cu privire la Filipine.
   - John, da, dar FMI nu este forumul potrivit pentru asta. Noi suntem o instituție care supraveghează sistemul valutar internațional, nimic mai mult. Noi depindem de cooperarea cu toate guvernele, suntem limitați de restricții politice de toate genurile... Nu, ceea ce am spus eu este ceva ce ar putea să facă o organizație privată. Noi nu putem face asta.
   Deodată nu mai era ca pe vremuri, pe zid. Erau în actualitate, ședeau față în față, un reprezentant al celui mai înalt paznic de pe planetă al valutelor și cel mai bogat om din lume, la o masă la care se luau săptămânal decizii de importanță mondială, iar afară așteptau niște oameni ca ei să își facă din nou apariția.
   John se ridică.
   - Mă voi gândi la asta, zise el.

   Automobilul Rolls-Royce o aștepta din nou când ieși din gara Florența, dar la volan nu mai era Benito, ci un tânăr pe care Ursula nu îl mai văzuse niciodată. Și el purta uniformă, și el îi luă bagajul, deschise hotărât portiera mașinii și o privi în față.
   - Benito a avut un atac de apoplexie, îi povesti pe drum Cristoforo Vacchi. Nu atât de grav cum ar fi putut să fie, dar nu mai are voie să conducă mașina. Acum trăiește în apropiere, la o familie care are grijă de el și, de când poate să meargă din nou, vine zilnic și o lustruiește pe Emmy - figurina de pe radiator, știți deja...
   Ursula confirmă. Padrone părea mai firav decât îi rămăsese ei în memorie, aproape străveziu. Plecarea lui John Fontanelli trebuie să îl fi consumat mult.
  - Signor Vacchi, îmi pare rău că atâta timp...
   - Știam că veți reveni într-o zi, o întrerupse el zâmbind blând. Trebuia doar un prilej.
   Ursula trase adânc aer în piept:
   - Nu știu dacă prilejul vă va fi pe plac.
   Cu siguranță că ea se înșela. Cu siguranță că rezultatele calculelor ei reprezentau o eroare catastrofală. Vacchi în cel mai bun caz vor râde de ea, iar în cel mai rău caz o vor insulta. Mâine se va întoarce acasă, va arde toate documentele pe care lucrase și va concura pentru un post de fată la bucătărie la Paraplui Bleue. Respiră din nou adânc și povesti ce îi atrăsese atenția în registrele lui Giacomo Fontanelli, cu senzația că își comanda prânzul dinaintea execuției.
   Dar Cristoforo Vacchi scoase doar un „Ah!” când ea termină de povestit și clătină din cap pierdut în gânduri.
   - Această veche enigmă...
   Ursula simți că făcea ochii meri.
   - Știați?
   Padrone zâmbi.
   - Oh, da! Familia mea își sparge demult capul cu problema asta. Și noi nu avem nici cea mai mică bănuială de unde au apărut cu adevărat banii.

31.

      - Ceea ce ai trăit la Washington a fost inerția, explică McCaine. Forța care menține în viață toate evoluțiile împotriva cărora noi luptăm. Toți vor mai ales ca totul să rămână așa cum îi face plăcere fiecăruia.
   Strânse pumnii și continuă:
   - Vezi că este o iluzie să mizezi pe înțelegere, pe renunțare voluntară? Asta nu ține de natura umană. Constrângerea - acesta este singurul mijloc care funcționează.
   John dădu posomorât din cap:
   - Asta înseamnă că trebuie să luptăm în continuare.
   - De asta poți fi sigur!
   McCaine luă un fax și ridică hârtia.
   - Vești de la Collins. Activitatea se desfășoară conform planului. Oamenii lui nu fac zi și noapte altceva decât să despacheteze noi calculatoare și să le conecteze la rețea, să instaleze și să pornească programele de simulare. Asta înseamnă că rezultatele vor fi prezentate conform planificării.
   - Bun, spuse John. Și până atunci ce facem?
   McCaine îi aruncă o privire ciudată, se ridică și începu să se plimbe încoace și-ncolo prin fața ferestrei. Nu mai făcuse asta de multă vreme. Afară orașul strălucea sub un soare nemilos de august, de parcă ar fi fost pe malul Mediteranei.
   - M-ai putea ajuta, spuse direct McCaine și se opri cu privirea îndreptată spre John. Într-un fel care ți se va părea deplasat - posibil chiar o insolență, nu știu dar m-ai putea ajuta enorm, cu adevărat enorm.
   - Dacă ai intenționat să mă faci curios, ai reușit.
   - Ne așteaptă lupta. O luptă îndârjită. Inamicii noștri atacă pe toate fronturile și va fi un măcel, asta este sigur. Vom fi poate siliți să facem câteva mutări ca la șah, mișcări neprevăzute în regulamente, dacă înțelegi ce vreau să spun. Pe scurt, este o situație în care nimic nu ne-ar fi mai util decât diversiunea.
   - Diversiunea?
   McCaine îl privi de jos în sus, a la Jack Nicholson.
   - Nu vreau să apar în ziar cu tot ce voi face ori cu tot ce nu voi face, înțelegi? Simplu. De aceea ar fi bine dacă ziarele ar fi ocupate cu altceva.
   - Aha, dar care este problema? Nouă ne aparțin jumătate din toate ziarele și...
   - Problema o constituie cealaltă jumătate, ziarele care nu ne aparțin.
   John îl măsură cu privirea pe McCaine.
   - Hm... da, este clar. Dar mă tem că eu nu înțeleg care este rolul meu aici.
   McCaine se întoarse la biroul lui, trase un sertar, scoase un ziar, evident de scandal, și îl aruncă pe birou cu prima pagină în sus.
   - Uită-te la el.
   Ziarul era vechi de două săptămâni, iar tidul de pe prima pagină era Cea mai frumoasă femeie, cel mai bogat bărbat - este iubire?
   Dedesubt, era o fotografie în care John recunoscu fotomodelul din reclama Găa, Patricia de Beers, care îi șoptea ceva la ureche unui bărbat cu care mergea pe o stradă mână în mână.
   Și profund uimit John se recunoscu pe sine în acest bărbat!
   - Asta ce este? sări în sus John.
   - Un trucaj foto, explică McCaine. Bine realizat oricum. Ziarul este celebru pentru așa ceva - în mod normal publică fotografii de copii cu două capete și fotografii cu farfurii zburătoare și alte chestii de astea, și nimeni nu își pune întrebări dar este interesant că de-atunci telefoanele de la serviciu relații nu mai contenesc din sunat. Toți vor să știe dacă este ceva real în acest zvon.
   - Nimic nu este real, bineînțeles. Eu nu am ieșit niciodată la plimbare cu femeia asta, cu atât mai puțin mână-n mână.
   - Iar eu te-aș ruga să o faci, spuse încet McCaine.
   John se holbă la el.
   - Mie trebuie să-mi fi scăpat ceva din discuția asta. Mai spune o dată, ce să fac?
   - Da, te-am luat prin surprindere, asta îmi este clar.
   McCaine luă ziarul, îl împături cu o grijă mimată, apoi îl ridică ca pe o probă în fața instanței.
   - În mod normal, niciun om nu crede ce apare în acest ziar. La fiecare 6 săptămâni apare Elvis ori monstrul din Loch Ness și nimeni, poate cu excepția câtorva țicniți, nu ia de bune aceste știri. De aceea această reacție la o astfel de știre mi-a dat de gândit. Asta îmi spune că lumea dorește ca ea să fie reală. Opiniei publice nu i-ar face nimic o plăcere mai mare decât o legătură amoroasă între cel mai bogat om din lume și cea mai frumoasă femeie din lume. Toate ideile preconcepute s-ar vedea confirmate, toate visurile s-ar vedea îndeplinite. Se dorește așa ceva.
   - O fi, doar că eu nu am nimic cu femeia asta. Am schimbat cu ea 4-5 vorbe la recepție și m-am străduit să nu mă holbez la sânii ei, asta-i tot.
   John se opri brusc mânat de un sentiment deosebit de tulburător.
   - Dar nu crezi că ar fi diversiunea perfectă? Tu și Patricia de Beers, și iarăși un fotograf căruia îi reușește un instantaneu în care vă țineți de mână... Toată media va fierbe timp de câteva săptămâni.
   - Tu ai ceva în vedere.
   John studie chipul de o inexpresivitate controlată al lui McCaine.
   - Spune-mi că nu este vorba despre ceea ce tocmai încep să bănuiesc.
   McCaine rulă ziarul din mână și îl frământă cu mare atenție.
   - Mi-am permis să pun în mișcare iahtul tău. Oricum el era la Hong Kong pentru verificarea sistemului radar. Astăzi ori mâine ar trebui să ajungă la Manila. Am mai angajat-o pe miss de Beers să...
   - Poftim? Ai angajat-o?
   - Am inclus în contract o clauză de confidențialitate și am tras de preț cu agenția până când ea m-a rugat să păstrez eu confidențialitatea asupra onorariului nesemnificativ. A fost interesant.
   - Ai angajat-o? Pentru ce?
   - Voi doi vă veți da drept o pereche de îndrăgostiți, cel puțin pentru ochii opiniei publice - ce vei face în particular este treaba ta. Veți naviga puțin printre insulele minunate ale Filipinelor, îi veți lăsa pe reporteri să vă dea de urmă, veți cobori când și când pentru cumpărături la țărm, braț la braț pentru media...
   - Nu vorbești serios!
   - Cu ochii pe Filipine, lumea trebuie să vă vadă pe voi doi, nu cursul burselor sau dobânzile de referință. De asta am nevoie.
   - Chiar vorbești serios.
   John duse mâna la frunte ca pentru a-și lua temperatura.
   - Pe legea mea! Vrei un spectacol de două parale...
   - Ei, hai, John!
   McCaine aruncă la coșul de gunoi ziarul, mai exact ce mai rămăsese din el.
   - M-aș fi putut gândi, Doamne, ferește, la ceva mai rău decât să te trimit pentru câteva săptămâni într-o croazieră cu una dintre cele mai frumoase femei din lume, nu? Cine știe, poate că în final vă găsiți reciproc simpatici...
   - Nu. Ajunge.
   - ...Și o iluzie devine realitate?
   McCaine rânji de parcă tocmai spusese un banc obscen.
   - Bine, nu mă implic. Faci cum crezi. Vreau doar să-ți reamintesc că treptat vei pune bazele unei dinastii...
   - Cu siguranță nu cu fotomodele plătite, ripostă John.
   Încă nu își revenise. Nu, asta era deja prea mult. Se va împotrivi. Va spune „nu”, era foarte simplu...
   McCaine devenise din nou serios.
   - Ar fi fost un mare ajutor, spuse el. Și așa va fi destul de dificil. Trebuie să îngenunchem guvernele câtorva țări și, în plus, o organizație supranațională, și asta în condițiile în care concurența ne pândește cea mai mică greșeală. Ar fi un mare ajutor.
   John închise ochii resemnat. Oftă.
   - Bine. Când începem?
   - Imediat ce poți tu. Miss de Beers este deja pe drum. Te va aștepta la Manila, pe iaht.
   - Oh! Abia aștept...
   Se ridică. Se simțea complet epuizat.
   Adăugă:
   - Mă duc să-mi fac bagajele.
   McCaine rânji tendențios. Dacă se gândea bine, în ultimul timp rânjea cam des.
   - Bucură-te de voiaj.
   - Oh, mulțumesc.
   La ieșire, John se examină în oglinda îngustă aflată lângă ușă și murmură fără a se adresa cuiva anume:
   - Chiar am nevoie de asta?

   Ursula se simțea bine. Făcuse un duș și simțea o oboseală plăcută stând împreună cu padrone și cu ceilalți Vacchi mai în vârstă - lipsea doar Eduardo - la acea minunată masă așternută în sufrageria de jos, unde mirosea a măghiran, a roșii și a oregano. Oricum s-ar fi numit ceea ce le servise Giovanna, arăta splendid în farfuriile scumpe.
   La masă se discutase ceea ce descoperise ea și ceea ce familia Vacchi se părea că știa demult timp.
   - Dacă realizați că averea familiei Medici, cea mai puternică familie la vremea ei, chiar în perioada de maximă înflorire, nu a depășit suma de 400 de mii de florini - spuse Cristoforo Vacchi în timp ce își tampona atent buzele cu un șervet gros, apretat - atunci aveți imaginea faptului că 300 de florini reprezentau pe-atunci o frumoasă avere. Fără îndoială, mai puțin frumoasă dacă suma era datorată.
   - Giacomo Fontanelli era un candidat la închisoarea datornicilor, interveni Alberto Vacchi manevrând cu sârg cuțitul și furculița.
   Padrone ridică paharul cu vin și își înmuie buzele în el.
   - Era cel puțin la oarecare înghesuială.
   - Nu ar fi fost posibil, propuse Ursula, ca pe parcursul anilor să-și fi creat rezerve care nu apar în registre? Atunci pe ultima pagină ar fi fost reprezentată achitarea datoriilor. Eu îmi imaginez că, înainte de a se fi dus la mănăstire, el și-a pus în ordine chestiunile lumești.
   - În principiu da, zise Gregorio Vacchi din vârful buzelor. Nu lăsa impresia că disprețuia un asemenea comportament. Dar din însemnările lui privind afacerile nu rezultă cum și-ar fi putut constitui asemenea rezerve. Pur și simplu afacerile nu îi mergeau destul de bine, ca să o spunem clar.
   Ursula lăsă furculița pe masă și îi privi pe rând pe cei trei bărbați.
   - Și asta nu v-a surprins? Nu v-a făcut niciodată să vă îndoiți de misiunea dumneavoastră? Faptul că nu știți de unde provin banii pe care se bazează totul?
   Ei se opriră din mâncat, se uitară unul la altul, și Cristoforo Vacchi puse în cele din urmă tacâmul pe masă și căzu pe gânduri împreunându-și palmele pe masă, în fața farfuriei.
   - Pentru a înțelege asta, zise el, trebuie să știți că nu deținem demult timp registrele lui Giacomo Fontanelli. Au ajuns în posesia noastră pe când eu eram copil, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, și pe atunci nimeni nu avea timp să se ocupe scrupulos de ele. Ca să fiu sincer, abia în urmă cu câteva decenii ne-a atras atenția chestiunea pe care ați descoperit-o dumneavoastră.
   - Acum câteva decenii? repetă Ursula surprinsă.
   Venind încoace, aflase că familia Vacchi își bătea capul de decenii cu treaba asta.
   - Cum așa? Unde au fost registrele atâta vreme?
   - În mănăstirea Sfântului Ștefan.
   - Mănăstirea lui Fontanelli?
   - Exact. Era o minusculă mănăstire situată pe o stâncă în Apenini. Dacă astăzi călătoriți de la Florența spre Forli, veți trece pe lângă ruinele ei. Pe la 1890, a fost părăsită și a rămas goală până când Mussolini a transformat-o în depozit de muniții, care cu puțin timp înainte de a se sfârși războiul a sărit în aer. Se spune că în urma unui atac al aviației.
   - Și registrele?
   - Din ceea ce știu eu, au fost transportate împreună cu alte documente la Roma când a fost părăsită mănăstirea. Acolo au fost depozitate câteva decenii, până când cuiva i-a venit ideea de a le preda familiei mele.
   - Cine a avut această idee?
   Cristoforo Vacchi ridică din umeri obosit.
   - Îmi pare rău. După cum am spus, pe-atunci eram doar un copil.
   - Hm... Ați spus că mai erau și alte documente...
   - Asta mi-a povestit tatăl meu, că mai erau și alte documente. El nu știa ce fel de documente erau acelea și unde au ajuns.
   - Asta ar fi fost interesant de știut, spuse Ursula Valen și simți ceva ce putea fi doar adrenalina. Nu?

   Se trezi când o rază de soare pătrunse prin fereastră și îi mângâie nasul. Erau încă pe drum, îi spuse privirea aruncată pe fereastră; norii aflați jos ofereau un peisaj minunat, nu mai puțin cerul curbat și întunecat de deasupra avionului. Se uită la ceas. Nu mai era mult.
   Îi auzea pe bodyguarzi discutând înfundat la nivelul inferior. Din cauza zgomotului monoton al motoarelor, nu înțelegea nimic; își spuse că erau discuții banale, menite să facă timpul să treacă mai ușor.
   Nu i-ar fi dat prin cap niciodată una ca asta. Că pentru a parcurge o parte a drumului pentru îndeplinirea profeției ar fi putut să facă ceea ce îl aștepta: să hoinărească împreună cu o frumusețe închiriată, făcând pe playboy-ul. Ce jalnic! Și ce penibil, dacă adevărul va ieși vreodată la lumină.
   A fost o aterizare ca oricare alta și însuși aeroportul arăta ca toate aeroporturile. Au fost conduși la locul de staționare rezervat și ca totdeauna pe John îl aștepta o limuzină, una mare, de data asta albă, care arăta ca un Cadillac, dar nu era un Cadillac. În ultimii ani, zburase atât de mult, încât treptat începuse să îl îngrijoreze expunerea la radiații. I-ar prinde bine câteva săptămâni de destindere, iar pe reporteri să-i mai ia dracu’!
   Pe drum se uită doar fugitiv afară. Instalația de climatizare funcționa la putere maximă și dintr-o mașină de lux Manila arăta la fel ca oricare mare oraș: blocuri, străzi late, mult prea multă lume, reclame stridente care ar fi putut fi expuse și la I.os Angeles. Bărbați care în arșița unei zile tropicale de august lucrau la asfaltări ori cu ciocane cu aer comprimat.
   - Portul, explică Marco atunci când cotiră de pe o stradă principală pe o altă stradă lată, dar mai puțin circulată și cu denivelări.
   În ciuda așteptărilor, pe John îl cuprinse entuziasmul la vederea iahtului său. Acesta plutea mândru și splendid, un vis în alb, uriaș, luxul pur. Nu mai călcase pe el de 2 ani, îl trimisese doar în lume pentru a-l menține în stare de funcționare, ca și echipajul, în timp ce el zi de zi lâncezea în birou, ca și cum s-ar fi priceput cât de cât la afaceri. Ce pierdere!
   Căpitanul Broussard se afla pe puntea pasarelei și îi făcu semn.
   John îi răspunse. În clipa în care vru să pună piciorul pe punte, ceva colorat divers țâșni ca un turbion dintr-o ușă de cabină și, înainte ca el să poată reacționa cumva, o femeie suplă, vaporos îmbrăcată, îl îmbrățișă și îl sărută pasional. Și lung.
   John, la început țeapăn, începu să se simtă plăcut. O cuprinse și el, îi simți pielea moale și fierbinte sub materialul vaporos, mirosi părul sclipitor, simți reacția clară a trupului său...
   Patricia de Beers se desprinse de el și se retrase un pas ca pentru a-l privi mai bine după o lungă despărțire. Arăta bine, mult mai bine decât o păstrase el în amintire. O siluetă desăvârșită, un chip simetric, întruchiparea frumuseții feminine, iar soarele tropicelor punea în valoare cât se putea de bine toate acestea. Călătoria promitea să devină mai plăcută decât crezuse el.
   Ea îl apucă de mână și spuse:
   - Vino!
   Îl trase după ea pe dunetă, râzând exuberant ca o școlăriță proaspăt îndrăgostită, iar de-acolo îl trase prin ușa din sticlă în salon.
   Înăuntru îi dădu drumul, închise ușa și rămase în picioare, la 3 pași distanță de el, cu brațele încrucișate pe piept.
   - Acesta a fost jobul meu, din cât am înțeles eu. Sunteți mulțumit?
   - Poftim? întrebă John.
   În vocea ei fusese ceva ce avusese același efect ca o găleată cu apă rece ca gheața turnată pe neașteptate în capul lui, și el înțelese.
   - Oh, da. Absolut, hm... convingătoare interpretare. Absolut.
   Totul fusese un show, clar. Cum se convenise. Te pomenești că pe undeva exista un scenariu cu ce aveau ei de făcut în următoarele săptămâni.
   - Grozav! Îmi place când clienții sunt mulțumiți.
   Nu suna ca o părere personală. Nici ea nu arăta ca o persoană căreia îi aparținea afirmația. Stătea acolo, cu chipul schimonosit, zburlită, tremurând din tot trupul dintr-un motiv neclar.
   John făcu un gest cu mâna, ar fi vrut să facă ceva ca să o liniștească.
    - Grandios, spuse el prudent, așa cum am spus.
   Ea se întoarse, privi afară marea albastră, falanga catargelor velierelor, depărtarea. O vreme rămase așa fără să spună ceva, ca o fotografie vie dintr-un calendar.
   - Știți cum mă simt eu, mister Fontanelli? întrebă ea în cele din urmă, cu un dispreț deplin. Vă puteți imagina asta?
   Era vorba despre rolul pe care trebuia să-l joace. El știa asta fără ca ea să mai fost nevoită să adauge ceva.
   - Ascultați...
   - Nu, acum dumneavoastră mă ascultați. Sunteți cel mai bogat bărbat de pe acest pământ lăsat de Dumnezeu. Dar asta nu vă dă dreptul de a mă trata ca pe un rahat. Am făcut pe modelul pentru premiul Găa al dumneavoastră, bun. Întâmplător profesia mea este de model, model pentru de toate. Dar asta nu face din mine o târfă, înțelegeți? Îmi puteți cumpăra timpul, îmi puteți cumpăra înfățișarea pentru scopurile dumneavoastră - este un târg. Asta ați făcut, și eu voi juca rolul meu. Sunt o profesionistă. Dar nu îmi puteți cumpăra simpatia, mister John Fontanelli, mister Un Bilion de Dolari. Eu sunt model, sunt femeie, înțelegeți? Sunt o femeie.
   - Da, văd asta... Scuze, asta îmi este clar. Că sunteți femeie. Nu a fost ideea mea...
   Fia părea că era pe punctul de a izbucni în lacrimi.
   - Altă idee nu v-a venit? Așa se întâmplă când cineva este bogat? Nu are alte mijloace decât banii?
   - Nu, înțelegeți...
   - Ați fi putut simplu să mă întrebați. Un bărbat poate s-o întrebe pe femeie dacă ea ar dori să fie împreună, chiar dacă ar fi vorba despre o perioadă limitată, o vacanță, câteva săptămâni. Ea, evident, poate refuza, dar riscul trebuie asumat. Merită doar dacă ea consimte, înțelegeți?
   John o privea neajutorat. McCaine îi jucase o festă.
   - Da, înțeleg.
   Ea îl privi și scutură capul răvășindu-și frumosul păr.
   - Nu. Nu înțelegeți nimic. M-ați angajat pur și simplu. Mă plătiți. De aceea nu are nicio valoare că eu am acceptat. Nu.
   Acestea fiind spuse, ea se întoarse și dispăru în întunericul culoarului, fără a mai aprinde lumina, și după puțin timp John auzi trântindu-se o ușă. Oftă.
   De undeva își făcu apariția un steward cu un telefon.
   - Este pentru dumneavoastră, zise acesta.
   Era McCaine.
   - Căpitanul m-a informat că ai sosit. Mi-a mai spus că deja a avut loc o scenă surprinsă de cel puțin 10 fotografi. Să îți trimit ziarele imediat ce apari pe prima pagină?
   - Te rog, nu, suspină John și se prăbuși într-un fotoliu.
   Această călătorie părea că va decurge mai prost decât se așteptase.
   - Bine, nu le trimit. Uite câteva detalii ale planului: imediat ce bagajele sunt urcate la bord ieși în larg și ancorezi pentru înnoptat în dreptul unui mic port dintr-un golf aflat mai la sud. Mâine va urca la bord un reprezentant al guvernului filipinez, care te va însoți ca traducător dacă este nevoie și îți va arăta cele mai frumoase locuri dintre acele mii de insule.
   - Unde reporterii nu ne vor putea da de urmă, nu?
   - Nu îți face griji în privința asta. Trebuie să supralicităm puțin pentru a rămâne interesanți.
   McCaine făcu o pauză, apoi continuă:
   - Pari abătut. E ceva în neregulă?
   John lăsă capul să i se sprijine de speteaza moale a fotoliului și privi nervurile complicate ale rădăcinilor de lemn cu care era lambrisat plafonul. Dacă voiai, puteai descoperi în desenele complicate ale acestora capete de dragoni și alți monștri.
   - De unde până unde ți-a venit ideea? Mă simt cât se poate de bine.

   În dimineața următoare, era programat micul dejun pe punte, pentru a avea ceva de oferit eventualilor fotografi. PROPHECY aruncase ancora nu departe de un mic port pentru iahturi, care nu prea era solicitat, și la masa de pe puntea principală se stătea în văzul tuturor. O prelată din pânză albastră îi proteja de razele soarelui, dar nu și de căldura umedă care promitea să se intensifice.
   - În total 19, mister Fontanelli, spuse stewardul aproape fără să miște buzele, în timp ce servea cafeaua și cornulețele proaspete, fierbinți.
   - În total 19 ce? ripostă John atât de enervat de modul ciudat de a vorbi al omului, încât la început nici nu își dădu seama despre ce era vorba.
   - Sunt 3 în Hyundai-ul acela cenușiu de pe chei, îl vedeți? Bărbatul de pe locul din spate are cel mai mare teleobiectiv pe care l-am văzut vreodată.
   Stewardul turnă cafeaua cât se putea de ceremonios. Fără nicio îndoială că văzuse prea multe filme cu James Bond. Apoi continuă:
   - Pe puntea de comandă avem un binoclu excepțional, și de acolo, de sus, putem supraveghea întreaga zonă fără să fim văzuți de cineva. Vedeți iahtul acela mare, cu pânze, albastru? La pupă. Acolo sunt trei...
   - Bine, spuse John și îi luă ceașca din mâini. Mulțumesc, nu vreau să știu chiar toate amănuntele...
   Stewardul păru jignit. Își termină treaba în tăcere, până când apariția Patriciei de Beers îl făcu să își schimbe gândurile. Și le schimbă în așa fel încât, turnându-i acesteia cafeaua, câteva picături se scurseră pe-alături.
   - Ce înseamnă asta? îl certă ea pe bărbatul înmărmurit.
   - Scuzați-mă, miss de Beers, scuzați-mă, bineînțeles că vă aduc imediat o altă farf...
   - Sper, dacă se poate chiar astăzi.
   - Chiar astăzi, miss de Beers, repetă bărbatul și dispăru în mare grabă.
   John o urmărea nedumerit peste marginea ceștii, în timp ce aceasta se așeza. Așa cum spusese ieri, era o profesionistă. Pusese pe ea un capot vaporos, era nepieptănată și totuși arăta răpitor - un privitor nu putea să ajungă la altă concluzie decât că aceasta tocmai trecuse printr-o minunată noapte de dragoste. Dar la mal nu ajungea și tonul ei dur.
   - Ei? Astăzi ce facem? întrebă ea cu o voce de gheață, dar zâmbind fermecător și apucând un corn.
   John lăsă jos ceșcuța cu cafea. Măcar puțin trebuia și el să se străduiască să nu strice impresia generală.
   - Nu știu. Va veni un reprezentant guvernamental, care ne va fi ghid.
   - Oh, ce exclusiv!
   - Nu-i așa?
   Se vor otrăvi astfel reciproc câteva săptămâni? Situația putea deveni tensionată.
   - Azi-noapte... începu ea, după care făcu o pauză, mestecă, zâmbi și apoi continuă: am citit dintr-un ghid despre Filipine. Imaginați-vă, din biblioteca de la bord. Incredibil câte atracții există aici. Pe insula Palawan se poate merge cu barca cu vâsle prin Underground River, o uriașă grotă cu stalactite neexplorată încă în întregime. Nu sună incitant?
   - Hm... sună bine.
   El nici nu se gândise să se uite prin ghidul lui de călătorii, uneori avea senzația, în ciuda bogăției lui absurde, că își neglija propria viață. Ca de exemplu acum.
   - Sau izvoarele sulfuroase de la poalele unui vulcan stins, Mount Makiling sau cam așa ceva. Nu este departe de-aici, la vreo 50 de mile. Spuneți-mi sincer - își reduse tonul până la un gângurit ademenitor - nu ați avea chef să vă... îmbăiați cu mine în niște izvoare sulfuroase?
   John se holbă la ea. Voise să ia un corn, dar rămase cu mâna întinsă.
   - Nu vorbiți serios, nu?
   Ea făcu o mutră bosumflată și își trase picioarele sub ea, pe scaun.
   Mișcare care evidenție interesante despicături în capotul ei.
   - Faceți-mi și mie o plăcere, se miorlăi ea evaziv, apoi întoarse capul și strigă: Unde este ceașca mea cu cafea, fir-ar să fie?!

   Urcușul până la al patrulea nivel al clădirii cancelariei le coase sufletul amândurora - Ursulei pentru că ea căra geanta de voiaj, lui Alberto Vacchi pentru că nu mai era prea tânăr. Când descuie ușa, mâna acestuia tremura imperceptibil.
   - Așadar, zise el gâfâind, aceasta este locuința dumneavoastră.
   Ursula intră înaintea lui și privi în jur. Era frumos. Plafonul era jos, pereții erau văruiți în alb, mobilierul era din secolul trecut, completat cu un frigider, o plită de gătit și cuverturi de pat viu colorate. În aer plutea un iz stătut.
   - Demult timp nu a mai fost cineva pe-aici, se scuză avocatul.
   Deschise una dintre ferestre. În interior pătrunse larma orașului, alungând senzația de atemporalitate ce domnise la intrare.
   - Sunteți sigură că vreți să rămâneți aici? Nu ar fi nicio problemă. Șoferul v-ar putea lua în fiecare seară și...
   - Puteți să o închideți liniștit, răspunse Ursula și își așeză geanta pe bancheta din nișa-bucătărie. Nu, zilnic să parcurg distanța asta ar fi pierdere de timp. Mă descurc așa.
   Albrto Vacchi închise fereastra, apoi deschise pe rând compartimentele dulapului.
   - Veselă din belșug. Aici sunt rezerve la cutie.
   Luă una în mână și săltă capul pentru a descifra cu partea de jos a lentilelor bifocale ale ochelarilor scrisul de pe cutie.
   - Este încă în termenul de valabilitate.
   Ursula deschise frigiderul. Acesta funcționa la treapta de jos de răcire, dar tot ce se afla în el se reducea la o sticlă cu apă.
   - Vă pot recomanda câteva restaurante din apropiere, unde ați putea...
   Ursula dădu din cap:
   - Am să-mi port eu de grijă.
   Bătrânul avocat își trecu mâna prin părul buclat.
   - Ar fi trebuit să ne gândim să facem aprovizionarea cu alimente. Să rog să vi se aducă ceva?
   - Voi face eu cumpărături. Nu-mi trebuie multe. Câteva pani, ceva latte, puțină verdura... e salam... vino rosso...
   - Bene. D’accordo.
   Își privi o vreme pantofii, apoi spuse:
   - Vă spun combinația pentru camera documentelor. Ea este schimbată în fiecare lună, dar până la sfârșitul lui august mai sunt încă aproape două săptămâni. Veți primi cheia... Altceva?
   El o privi și zise:
   - Ah, da. Îi voi informa pe cei de la serviciul de pază, ei trec pe-aici de 4 ori pe zi ca să verifice clădirea. Trebuie să știe de dumneavoastră.
   Se mai gândi, dar se pare că asta fusese totul. Ridică mâinile.
   - Și, asta este totul. Pretutindeni sunt telefoane, dacă aveți nevoie de ceva... ori se întâmplă ceva... sunați pur și simplu.
   - Așa voi proceda.
   Bătrânul, cu batista aranjată în buzunarul de sus al hainei. Ca un cavaler, părea înduioșător de îngrijorat.
   - Ce intenționați să faceți? întrebă el.
   Ursula ridică din umeri:
   - Să caut. Asta știu să fac bine. Să caut până găsesc ceva.

   Trimisul guvernamental era un filipinez tânăr, chipeș, cu numele de Benigno Tatad, un bărbat cu șale de înotător olimpic. Acesta îl salută amabil pe John, transmițându-i salutul pere mal al președintelui Ramos, și părea atât de intimidat de parcă bogăția lui John ar fi fost ceva în fața căreia era de la sine înțeles sa îngenunchezi. Când ulterior apăru și Patricia, acesta era în aninat.
   Cu mâini tremurânde desfăcu o hartă a Filipinelor și le impuse un traseu „prin insule de basm și plaje de vis pustii” - e tun se exprima el. Când John se declară de acord și îl rugă să-i explice căpitanului ruta, aproape că o rupse la fugă.
   Curând PROPHECY , porni fără grabă spre sud. Traversară llalayan Bay în timp ce soarele apunea în Marea Chinei de Sud, iar lumea se transforma ca prin farmec într-o simfonie de roșu și oranj.
   Marea se întindea calmă, de un gri-închis și violet în fața contururilor umbrite ale coastei de vest Mondoros, când ajunseră în trecătoarea Verde Island. La căderea nopții ancorară în Puerto Galera și pătrunseră cu barca cu motor în viața de noapte locală.
   Erau un grup ciudat. Împreună cu garda de corp erau șapte bărbați care roiau în jurul Patriciei, ceea ce părea a-i face plăcere acesteia. Ea mai mult dansa decât mergea, flirta în stânga și-n dreapta, și părea să se amuze teribil.
   - Suntem supravegheați? îl întrebă John pe Marco când plecară din prima discotecă.
   Acesta confirmă:
   - Sunt doi cu aparate în spatele nostru, puțin într-o parte. Și cel din fața noastră, cu bicicletă, pare tot de-al lor.
   John se aplecă spre Patricia:
   - Suntem în timpul serviciului.
   - Pun pariu că vă place, răspunse ea ironic.
   Mai vizitară câteva discoteci stridente și un bar soios, apoi reveniră pe plajă, la barcă. Însoțitorul lor guvernamental se străduia să nu își trădeze supărarea, dar zâmbetul lui devenise o mască, iar când John îl întrebă, acesta recunoscu că el nu considera viața nocturnă din Puerto Galera a fi tocmai reprezentativă.
   În zilele următoare au navigat prin dreptul unor coaste prăpăstioase, cu păduri bogate și cu plaje împrejmuite de palmieri.
   Peste tot erau bărci pescărești pictate multicolor, izolate ori mai multe la un loc, unele cu motoare zgomotoase, cu flotoare laterale, altele silențioase, cu pânze minunat colorate. Li se făceau semne, dar păreau să se intereseze mai îndeaproape de puternicul iaht. Au traversat Marea Subuyan, au ocolit coasta Luzonului de Sud și, în sfârșit, au văzut vulcanul Mayon înălțându-se perfect conic spre cer.
   Din craterul lui îngust se ridica o dâră subțire de fum alb, ca un avertisment permanent față de pericolul pe care îl reprezenta.
   Patricia propuse să facă o plimbare scurtă prin orașul de la poalele vulcanului. Benigno Tatad avu curajul de a ridica prudent obiecția că acesta ar fi un orășel insignifiant, plicticos, fără nimic atractiv.
   - Bine, răspunse imediat Patricia, atunci să facem altceva.
   - Ar trebui să ne ducem la Boracay, sugeră reprezentantul. Mulți spun că plajele din Boracay ar fi cele mai frumoase din lume.
   Așa că au mers mai departe, printre insule mici și mari, cu  apă clară ca în paradis, înapoi în Marea Visaya și apoi spre vest. La un moment dat un avion sport făcu câteva ture deasupra lor, dar era greu de spus dacă în el se aflau reporteri ori turiști bogați, care voiau să facă fotografii neobișnuite. Motivul și scopul călătoriei lor rămânea în urmă tot mai confuz; uniformitatea calmă a zilelor, ale căror evenimente importante erau mesele gustoase și orele de visat cu ochii deschiși sub apărătorile de razele soarelui în care legănatul vasului și foșnetul apei despicate de chilă acționau ca un cântec de leagăn, îndepărtau orice gând legat de ceea ce exista dincolo de acest paradis.
   John părea că ușor-ușor se lepăda de toate tensiunile din ultimii doi ani, de acel nesfârșit maraton fără punct și virgulă, fără o pauză pentru respirat. Uneori se întreba dacă ar mai rămâne ceva din el în situația în care s-ar destinde complet.
   Boracay. Au plutit prin apele cu sclipiri de turcoaz ale unor golfuri arcuite larg, în care se încrucișau cu mici bărci cu lurcheți în consolă, cu pânze multicolore; au admirat plajele cu nisip alb ca laptele praf, mărginite de cocotieri ca în cărțile cu ilustrații. Plaja cea mare, White Beach, s-a dovedit a fi turistic suprasaturată, dar la indicația lui Benigno au găsit o plajă mai mică la sud.
   - Aici există minunate recife de corali. Dacă vreți, putem face scufundări într-unul dintre acestea, îi stârni Benigno.
   John nu era prea entuziasmat.
   - Eu nu știu să fac scufundări.
   - Vă angajez un profesor de scufundări, nicio problemă. Cu echipament, cu tot ce trebuie.
   Patricia găsi ideea minunată. Benigno urma să facă scufundări cu ea, acesta acceptând-o cu sentimente evident contradictorii. A doua zi veni profesorul de scufundări, un filipinez mai în vârstă, cu păr cărunt care, cu excepția expresiilor de specialitate în domeniul scufundărilor, vorbea cu greutate engleza și care descărcă din barca lui aparatură pentru o jumătate de batalion.
   John își mută orele de relaxare la provă, îi lăsă pe ceilalți să exerseze pentru scufundări și optă pentru liniște.

   - Oficial vin pentru a vă comunica noile coduri pentru încuietori, spuse Cristoforo Vacchi care, mai nou, se sprijinea la mers într-un baston, și zâmbi cu tact. Dar desigur că am folosit ocazia pentru a vă vedea. Noi vorbim despre dumneavoastră totdeauna la masă. Ar fi prea mult spus că ne facem griji, dar ne împărtășim gândurile. De altfel, nu mai avem mult de lucru.
   Ursula îl măsură pe padrone clipind des, surprinsă că apăruse așa de neașteptat și iritată de prezența unei alte persoane în încăpere.
   - Chiar este sfârșitul lunii august? întrebă ea.
   - Suntem în 31.
   Incredibil. Ca totdeauna când răscolea prin arhive și era lăsată în pace, pierdea noțiunea timpului. I se părea că sosise abia ieri, dar totodată credea că afară trecuseră ani după ce i se spunea. Lăsă creionul jos, se ridică în picioare și se simți buimacă încercând să vorbească.
   - Am găsit ceva ce mie mi se pare demn de remarcat. Ar trebui să vedeți și dumneavoastră.
   - Cu plăcere.
   Ea deschise vitrina climatizată în care se aflau registrele lui Oiacomo Fontanelli, cercetă volumele legate unele grosolan, altele artistic, care gemeau de benzi inegale de hârtie pe care erau însemnări, semne pe care le frunzări cu degetele.
   - Iată!
   Scoase un volum subțire, unul dintre ultimele, și îl deschise la locul unde se afla o notiță.
   - Aici. Nota asta. Dumneavoastră cum ați traduce-o?
   Padrone își aranjă ochelarii mai bine și studie scrisul palid și nesigur.
   - Hm... nu este ușor. Pe parcursul anilor, Fontanelli obișnuia să facă în registre note pe marginea filelor, ca un gen de jurnal. Cu cine a discutat, unde a mirosit o afacere, chestiuni din astea. Aceasta este unica notă cu conținut privat.
   Cristoforo Vacchi se așeză la o masă de lucru, trase lampa mai aproape și citi în șoaptă rândurile respective.
   - Este ceva cu adevărat remarcabil, spuse acesta și traduse: „Astăzi am vorbit cu tata. Poate e o cale de scăpare”. Ce-o fi vrut să spună?
   -  Până acum am crezut că fusese un copil din afara căsătoriei, cu tată necunoscut, zise Ursula.
   - În orice caz asta susține el în testament.
   - În care mai spune că lasă o avere în urma lui, nu datorii.
   Ursula clătină din cap și adăugă:
   - Am recalculat tot. Anii, toți florinii și țechinii, mărcile și pfenigii. Este un haos de necrezut, dar el a calculat corect. Dacă el a făcut rost cândva de alți bani, atunci aceștia provin din afaceri care nu au fost menționate în registre.
    Padrone răsfoi cu grijă paginile vechi ce foșneau.
   - De când este mențiunea asta?
   - Martie 1522.
   Ea își consultă propriile notițe, un dosar gros, plin de coloane cu cifre.
   - Pe-atunci avea datorii de 500 de florini, era în întârziere cu plata datoriilor până când după scurt timp un anume J. I-a acordat un împrumut de 200 de florini. Marele donator s-a fofilat frumos.
   Vacchi închise registrul și îl puse deoparte.
   - Și cum explicați asta?
   Ursula își frecă bărbia:
   - Până acum nu am nicio explicație. Știu doar că trebuie să plec la Roma. Trebuie să dau de urma restului documentelor lui Giacomo Fontanelli.
   - Care Dumnezeu știe unde ar putea să fie.
   - Au fost deplasate în acest secol. Cu siguranță că există undeva niște evidențe. Procese-verbale, ceva care să mă ajute să le găsesc.
   - Credeți?
   - Da.
   Ea făcuse parte dintr-un comitet care, după căderea regimului SED, decisese asupra carierei profesionale a învățătorilor, profesorilor și a altor slujbași ai statului. Talentul pentru descoperirea documentelor i se dezvăluise în arhiva serviciului de securitate dizolvat și uneori ea însăși se simțise oribil, când scotea la iveală documente care dovedeau că cineva colaborase cu acele organe, cu toate că acestea fuseseră ascunse ori greșit clasate. Era ca un al șaselea simț. Da, ea credea.
   - Bine, spuse padrone. Vom aranja totul. Mai cunosc pe câte cineva, pe care îl pot suna pentru a vă deschide câteva uși...

   Stewardul care îl trezise nu făcuse asta pentru a-i aminti de masa de prânz, ci pentru a-i da telefonul. La aparat era McCaine, care îi spuse:
   - Prințesa Diana este moartă.
   John se așeză din nou, duse receptorul la urechea cealaltă și făcu câteva grimase pentru a alunga senzația de toropeală.
   - Poftim?
   - Soția divorțată a succesorului la tron britanic. Azi-noapte i intrat cu mașina într-un stâlp al unui pod.
   - Ce?
   Arșița umedă îi bloca gândirea.
   - Cum așa?
   - Se pare că au încercat să fugă de o haită de fotografi care so ineau după ei pe motociclete. Erau patru: ea, prietenul ei, șoferul și o gardă de corp. Ultimul mai trăiește, dar nu se știe rât va mai trăi. O chestiune tragică.
   - Așa ceva...
   În fine, își mai revenise. Putea să spună și cum îl chema. Probabil că acum ar fi trebuit să simtă ceva precum compasiunea și consternarea, dar nu era încă destul de treaz pentru asta.
   - Și de ce îmi spui mie asta? Ar trebui să vin la înmormântare?
   - Lucrurile nu au ajuns atât de departe. Îți spun asta, pentru că atenția opiniei publice se va îndrepta asupra altcuiva, va exista un eveniment mai interesant decât povestea ta de dragoste cu miss de Beers.
   - Aha!
   Ar fi trebuit să se simtă jignit? Întrebă:
   - Asta înseamnă că trebuie să mă întorc?
   McCaine tuși.
   - Eh, se pare că nu te așteptai la asta. Este chiar atât de înspăimântător cu cea mai frumoasă femeie din lume?
   - Mda... între timp a devenit suportabilă.
   - Probabil, după ce ai pus-o jos. Nu, am vrut să te rog să mai rămâi. Aș vrea ca mai întâi să văd dacă intensitatea reportajelor se mai reduce. Deja se pregătește un gen de orgasm publicistic de durată, dar chiar și înmormântarea unei prințese se sfârșește o dată, și pe urmă... Mai rămâi două săptămâni. Pentru cazul că mai putem înscena ceva.
   John își privi picioarele goale, își mișcă degetele și privi cu ochii mijiți nesfârșitul cer albastru. Nu se putea imagina reîntorcându-se în biroul lui.
   - Bine. Din partea mea...
   „Să sperăm că asta sună destul de resemnat”, gândi el când, după convorbirea telefonică, se întinse înapoi pe canapea oftând de plăcere. Înainte de a începe să moțăie din nou, se mai gândi: „Cine s-ar fi gândit că fotografii din presă ar putea fi atât de periculoși...”

   McCaine puse receptorul în furcă în timp ce pe frunte îi apăreau câteva cute de îngrijorare. Era ora 5 dimineața și el rămăsese toată noaptea la birou. Avea în față 3 televizoare, în care 3 canale de știri transmiteau paralel știri, CNN, NEW și SKY-News. Pe un al patrulea monitor apăreau necontenit știri - text: agenția de presă Reuters. Dincolo de ferestre Londra se trezea treptat.
   - Foster, rosti el în semiîntuneric.
   Bărbatul care veni la masa lui era suplu și înalt, și altceva nu prea mai aveai de spus despre el, dacă îl întâlneai undeva. Avea ochii de culoarea obsidianului și purta o mustăcioară subțire, dar ochii lui avuseseră deja toate culorile, iar mustăcioara se putea rade rapid, dacă nu cumva era falsă.
   - Prințesa nu este singura femeie care a murit ieri la Paris, zise McCaine, care scoase dintr-un teanc de mape una subțire, i i-o întinse bărbatului.
   Foster citi în tăcere și examină fotografiile.
   - Constantina Volpe. Ce-a pățit?
   - Nu asta este problema. Problema este Marvin Copeland. Un rocker fudul și, din nefericire, prieten de pe vremuri al lui mister Fontanelli.
   Se lăsă comod pe speteaza fotoliului și își trecu ambele mâini prin păr.
   - Legal nu s-ar afla într-o închisoare preventivă din Paris, ci într-o adevărată celulă italiană. Mister Fontanelli a făcut greșeala de a-l scuti de asta. Dacă lui ar fi făcut-o, Constantina Volpe nu ar fi apărut acum în statisticile franceze ale drogaților ca moartă din cauza consumului de heroină.
   Foster îi înapoie mapa. O citise, nu mai avea nevoie de ea.
   - Și ce vreți să fac eu?
   McCaine se ridică în picioare oftând.
   - La aeroport este pregătit un avion să vă ducă la Paris. Imediat ce justiția franceză începe să lucreze, aș vrea să apăreți la ușă. Îl scoateți pe Copeland pe cauțiune, pe vorbe bune, pe c-o fi și îl duceți afară din țară.
   - Unde?
   - În Canada. Acolo există o clinică privată pentru dezintoxicare ce lucrează bine și nu pune întrebări atâta vreme cât îi sunt plătite facturile.
   Deschise un sertar, din care scoase un bilet, și continuă:
   - Iată adresa.
   Îi mai dădu un alt bilet spunându-i:
   - La acest număr de telefon găsiți un bărbat care lucrează demult timp pentru mine în SUA. El vă poate ajuta de la fața locului în orice problemă.
   Foster studie ambele bilete la lumina slabă a lămpii de birou și le restitui și pe acestea.
   - Cum se numește?
   - Mda... cum se numește...
   McCaine se gândi câteva clipe, apoi răspunse:
   - Să zicem că se numește Ron Buder.
   Deschise un alt sertar, de unde dintr-o casetă de oțel scoase un plic dolofan.
   - Aici sunt o sută de mii de lire sterline. Dacă pentru cauțiune aveți nevoie de mai mult, dați-mi un telefon. În orice caz telefonați-mi imediat ce îl aveți pe Copeland. Deja am informat clinica, mai aștept doar confirmarea definitivă; administrația clinicii lucrează doar ziua.
   - Alright.
   Foster luă plicul și îl vârî neglijent în buzunar. Șovăia.
   - O clinică... este asta o soluție sigură?
   - Copeland este un prieten al lui mister Fontanelli, gândiți-vă la asta.
   - La asta mă gândesc.
   - Pe lângă asta pot să vă liniștesc. Clinica este situată într-un loc izolat din Quebec, iar cei de-acolo știu ce înseamnă să fii atent la pacienți. În ce privește numărul de fugari, ei stau mai bine decât în închisoarea Alcatraz. De-acolo iese cineva când este absolut clean, și uneori nici atunci.
   McCaine se șterse la ochii injectați și adăugă:
   - Asta atâta vreme cât sunt plătite cheltuielile. Și de lucrul ăsta vă veți ocupa dumneavoastră.
   Foster dădu afirmativ din cap. Să mai fi fost și o umbră de zâmbet? Probabil că era doar o iluzie provocată de reflectarea mării de lumini ale orașului.
   McCaine se întinse, apoi lăsă mâna să-i cadă grea pe un teanc de dosare.
   - Pentru moment asta este tot. Ca și cum nu aș avea destul de luptat cu toate aceste acuzații de cartel, reclamații și probleme de bilanț, acum mai trebuie să mă ocup și de un idiot care îi pervertește pe toți cei cu care vine în contact. Mi se face și greață. Te rog, Foster, du-te și scapă-mă de problema asta.
   - Ca totdeauna, mister McCaine.
   Cu o scurtă înclinare a capului, el se retrase în întuneric și păru că se topește. Totuși, ajuns la ușă se opri și întrebă:
   - Incidentul acesta... dacă media ar mirosi ceva, ar fi neplăcut pentru mister Fontanelli, nu?
   McCaine îl privi posomorât:
   - Corect.
   - Așa stând lucrurile, moartea prințesei a fost un adevărat noroc pentru noi.
   - Da, răspunse sec McCaine.

   Au navigat mai departe spre sud-vest, direct spre imperiul celor o mie de insule, pe lângă mici petice de pământ, maluri stâncoase, povârnișuri nisipoase, palmieri crescuți în buza mării, unde doar radarul de adâncime mai găsea calea navigabilă, Patricia și Benigno făceau scufundări imediat ce PROPHECY arunca ancora, și apoi, când se întâlneau la masă cu John, povesteau entuziasmați despre corali în culori splendide, anemone-de-mare și bancuri de pești.
   Cu această ocazie el observă o anumită intimitate între ei, care îl făcu să se gândească la faptul că Patricia începuse pe cât se pare o legătură cu arătosul reprezentant al guvernului. Dar asta nu îl privea pe el, să facă ce voiau ei.
   Pe măsură ce trecea timpul, se plictisea tot mai mult să moțăie toată ziua și se lăsă convins să încerce să facă scufundări. Se scufundă o vreme sub supravegherea profesorului, îi vedea pe ceilalți doi dispărând împreună în adâncurile de azur, cerceta cu privirea silueta iahtului și se plictisea. În timp ce PROPHECY aluneca pe suprafața de cristal a mării, John exersa respirația din aparatul de respirat, învăță principalele semnificații ale gesturilor mâinii și îmbrăcarea costumului din neopren.
   În cele din urmă, ancorară la limita de vizibilitate a unei insule ceva mai mari, locuite, în dreptul unei stânci din spatele căreia începea un golf coralifer cu sclipiri multicolore, a cărui plajă îngustă de nisip era plină de lemne aduse de ape.
   - Știți cum se numește insula? îl întrebă John pe reprezentant.
   Acesta tocmai era preocupat de costumul lui de scufundări.
   - Panglawan, răspunse el după o privire fugară și cu un zâmbet tot atât de fugar și ceva cam forțat.
   Între timp, John învățase cum să interpreteze acest gen de răspuns; asta însemna că Benigno nu știa răspunsul ori nu era sigur de el.
   În fond îi era indiferent. După ultimele sfaturi ale profesorului, John își puse și el masca, precum ceilalți, își potrivi aparatul de respirat și coborî în marea de turcoaz, printre minunile naturii neatinse.
   La început, în jurul lui nu era decât un haos de bășicuțe de aer care dansau, tubul cu oxigen părea că voia să devină independent și avu nevoie de un timp până să se orienteze. Și, când în cele din urmă putu să privească în jur, văzu doar pustiu.
   Aici totul era mort. O mână de pești tropicali multicolori treceau ca niște fulgere pe deasupra fundului cenușiu al mării, de parcă nu ar fi vrut decât să dispară de-aici. Când John se apropie mai mult, aceștia se ascunseră în găurile căscate în reciful de corali mort. John apucă ceva ce părea a fi o piatră, (are i se fărâmiță între degete. Ridică privirea. Patricia se apropia cu părul ei lung unduind ca o sirenă, iar în ochii ei (îți aceeași strângere de inimă resimțită de el.
   Au înotat mai departe, cu Benigno ceva mai în față, dar peste tot întâlneau aceeași pustietate fără viață, cenușie. Orice parcare dintr-un supermarket era mai vie decât acest golf coralifer. La un moment dat, Benigno se opri și le făcu semn să se apropie.
   În acea clipă, John auzi o bufnitură înfundată și imediat o a doua, după care îi trebuiră secunde nesfârșite până să priceapă că ceea ce auzea erau explozii.

32.

     Ca și în ziua precedentă, Alberto Vacchi o aștepta pe terasa din fața hotelului, când ea ieși de la arhivele statului. După câte se părea, nu făcea altceva decât să stea aici, să bea capuccino și să o aștepte.
   Ea se lăsă să cadă pe scaunul liber, în poală cu geanta cu notesul și cu fotocopiile, și îl privi obosită.
   După ce cu sprâncene ridicate compătimitor ținu piept privirii ei, o întrebă:
   - Vreți să beți ceva? Cu siguranță că aveți și gâtul prăfuit.
   - Nu doar gâtul, răspunse Ursula Valen și puse geanta pe un al treilea scaun. O apă, da, vă rog. Sau un whisky. Unul dublu, triplu...
   El făcu un semn chelnerului.
   - Madre mio, asta nu sună bine.
   - Nu are niciun sens, Alberto. Nicio speranță. Nu găsesc niciun motiv din care să continui să caut. Am senzația că mi-a trecut prin mâini fiecare filă care există acolo.
   - Poate că ai nevoie de mai mult ajutor. Aș putea să apelez la câteva studente de la...
   - Nu despre asta este vorba. Oamenii care m-au ajutat sunt deosebiți, sunt săritori, gândesc, știu limba engleză mai bine decât mine... Nu, documentele nu sunt aici. Punct.
   Cameriere își făcu apariția, un bărbat slab, smead, cu nasul acvilin proeminent. Ursula Valen comandă un San Pellegrino și o caffe con latte, Alberto un amaretto.
   - Hm... spuse el după ce chelnerul plecă. Dar erau înregistrate în registrul de intrări, nu? Trebuie să se afle acolo.
   - Am căutat în evidența persoanelor. Niciun Fontanelli. Lixistă un Vacchi, dar nu avea nimic comun cu dumneavoastră. Am căutat în lista localităților, în catalogul titlurilor, în...
   Se auzi un zgomot. Avusese loc o ciocnire în ușa cu două canaturi batante care dădea în bucătărie, o tavă căzuse pe podea, în jur erau cioburi de la o sticlă verde cu apă minerală și de la un pahar, și ucenica cu lacrimi în ochi trebuia să asculte mustrarea lui cameriere.
   Alberto părea amuzat.
   - Când anul trecut am înnoptat aici, s-a întâmplat același lucru, povesti el. Ar trebui să fixeze niște semne de circulație, pentru ca oricine să știe pe ce canat intră și pe ce canat iese.
   - Da, răspunse absentă Ursula. Eu cred că oricum ar trebui să o facă.
   Razele soarelui târziu se reflectau scânteind într-un i ciob de pahar.
   Unul dintre canaturi încă se mai bălăngănea încoace și-ncolo scoțând un sunet asemănător unui ciripit. Alberto spuse ceva, dar ea nu-l auzi, cu gândul la semnele de circulație și ieșirile din bucătării, și începu să clatine din cap.
   - Sunt o idioată! Sunt cea mai mare idioată care a existat...
   - Ursula?
   Alberto o privi îngrijorat.
   - Ce s-a întâmplat?
   Ea se ridică și își privi ceasul de mână.
   - Trebuie să mă-ntorc la arhivă, zise ea și băgă imediat de seamă că involuntar vorbise în germană.
   - La arhivă? Dar ce vreți să faceți atât de târziu...
   - Registrul de ieșiri! Am uitat să întreb de registrul de ieșiri.

   Reveniră la suprafață. Benigno își smulse masca de pe față.
   - Pescari cu dinamită, strigă el agitat, privi în jur și arătă într-o direcție. Acolo!
   Într-adevăr ceva mai departe se clătina pe valuri o barcă pescărească îngustă, la mai puțin de un sfert de milă de ei. În ea se vedeau doi bărbați, unul trăgea la rame, celălalt își făcea de lucru cu un minciog mare.
   - Păi nu putem face altceva decât să plecăm, spuse John căutând din priviri vasul PROPHECY, dar acesta era ancorat după stânca unde se închidea golful. Și din acest loc nu se vedea.
   - Nu, trebuie să mă duc la ei, insistă reprezentantul guvernului. Pescuitul cu dinamită este strict interzis. El distruge coralii, puietul de pește... Doar ați văzut. Este de datoria mea să îi opresc.
   - Și cum vreți să faceți asta? Cu mâinile goale? Oamenii aceia au dinamită!
   Totuși, Benigno dădu doar din cap, își puse din nou masca pe față, se scufundă și se îndreptă către barcă.
   - Și noi ce facem acum? întrebă neliniștită Patricia. Nu îl putem lăsa singur.
   John se încruntă:
   - Bodyguarzii mei vor demisiona, dacă pur și simplu voi înota după el.
   Pipăi micul etui din plastic prins de centură pe care înainte de scufundare Marco insistase să i-l dea, îl desfăcu și scoase din el un radio.
   - Ia să vedem dacă aceste aparate sunt într-adevăr atât de etanșe în apă pe cât susține producătorul, îl puse în funcțiune și, ca să vezi, plină de picături de apă cum era, o diodă roșie începu să clipească. Drăguță jucărie, zise el și apăsă tasta de apel. Marco? Mă auzi?
   - Vă aud clar, se auzi distorsionat din difuzorul sigilat.
   - Marco, te rog să vii cu barca cu motor, strigă John în microfonul sigilat și el, cu speranța că se exprimase simplu, nu lăsa loc de neînțelegeri. Suntem în golf. Grăbește-te!
   Răspunsul fu un cârâit neinteligibil.
   - Cu barca, repetă el. Cu barca. Vino. Repede!
   John privi dioda roșie care deodată părea a fi un ochi scânteind batjocoritor.
   - În orice caz am făcut ceea ce puteam să fac.
   Opri aparatul și îl vârî în etui.
   - Hai să nu îl lăsăm singur pe Benigno.
   Abandonară aparatele de respirat și plecară după el fără vreo șansă de a-l ajunge. Era evident că filipinezul nu își datora alura de înotător doar genelor. Și, în timp ce se îndreptau către barca pescarilor, în jurul lor ieșeau la suprafață o mulțime de pești mărunți, din ce în ce mai mulți pe măsură ce se apropiau de barcă - victime ale exploziilor submarine.
   Cei doi pescari, prea ocupați cu culegerea prăzii, nu îi remarcaseră încă. Când Benigno apăru brusc din apă în fața lor, aceștia înlemniră.
   Cel cu minciogul scăpă scula în barcă, apoi celălalt începu a țipe.
   Benigno răspunse tot strigând într-o limbă din care la urechile lui John îi ajungeau doar variațiuni ale cuvintelor malang- malang și alala, după care strigătele lor se contopiră.
   Atunci el descoperi vâsla, pe care o ridică în aer ca pe o armă, țipând și gesticulând ca un nebun. Celălalt îi vorbea, încerca să îl potolească, dar era evident că nu se bucura de mare influență asupra însoțitorului său.
   - Dumnezeule, îl va lovi în cap Benigno! țipă Patricia, care înghiți apă și încercă să o scuipe.
   John nu îi răspunse, în primul rând pentru că înotatul în forță îi tăiase respirația. Se opri și întinse mâna pentru a o împiedica pe Patricia să se apropie mai mult de ambarcațiunea, care din cauza turbatului vâslaș se clătina periculos, pe cale să se răstoarne. Acum nu mai era vorba despre un joc.
   - Se teme pentru barca lui, spuse Patricia icnit și călcând apa. Dacă sunt surprinși pescuind cu dinamită, barca le este confiscată. Mai demult pentru asta erau condamnați la moarte.
   John îi aruncă o privire rapidă.
   - De unde știți toate astea?
   - Sunt scrise în ghidul de călătorie.
   Acum agitația bărbatului părea explicabilă. Un pescar fără barcă însemna ruina pescarului. Oamenii au ucis și din motivații mai lipsite de importanță.
   Dar, înainte de a lovi, bărbatul cu vâsla încremeni brusc, rămase ca o statuie cu privirea îndreptată către orizont, întoarseră involuntar capetele ca să vadă ce se petrecea acolo și văzură barca cu motor de pe PROPHECY aproape zburând albă și elegantă deasupra valurilor, venind direct spre ei. Acum, când larma încetase, se auzea și zgomotul înfundat al motorului acesteia.
   Silueta îndesată a pescarului se prăbuși. Acesta lăsă să-i cadă din mâini vâsla, se așeză și izbucni în plâns, acoperindu-și fața cu mâinile. Celălalt îl privea zăpăcit, răscolind cei câțiva peștișori din minciog. Păreau să se fi împăcat cu soarta lor.
   Barca cu motor se opri în dreptul înotătorilor. Era condusă de Marco, care avea alături un bărbat tânăr, vânjos, cu ochelari de soare, care, din cât își amintea John, se Numea Chris, un irlandez roșcovan, pe care soarele tropicelor îl bronzase evident.
   - Totul este în regulă? întrebă îngrijorat Marco și coborî scara pentru ca ei să poată urca în barcă.
   Ceea ce îl impresionă mai mult pe John fu cât de anemică era prada pescarilor. Într-o găleată străveche din plastic de culoarea muștarului, câțiva peștișori niciunul mai mare de un lat de palmă nu reușeau să-i acopere fundul. Împreună cu peștii care mai pluteau în apă, abia dacă puteau să reprezinte două mese, dacă erau mâncate și aripioarele, și oasele.
   - Nu înțeleg, îi spuse el lui Benigno. Cum o scot ei la capăt? Cred că nici dinamita nu o primesc degeaba.
   Benigno nu era într-o stare care să-l dispună la considerații de natură economică. Se așezase, își ștergea fața cu mâinile care îi tremurau și murmura ceva în limba lui maternă, ca pentru el.
   - Peste 90% din recifele de corali au fost deja distruse cu dinamita, reuși totuși să spună. Li s-a interzis să o mai facă. Li s-au luat bărcile. Și ei nu încetează.
   - Da, spuse John, dar pentru asta trebuie să existe un motiv.
   - Da, prostia! Sunt proști, superstițioși și încăpățânați.
   Părea complet epuizat.
   John privi în jur. Marco îl privea răbdător, așteptând ordine.
   Patricia stătea alături de Benigno pe banchetă și părea nehotărâtă dacă îl putea sau nu lua de după umăr. Cei doi pescari îl priveau de jos, din barca lor ce se legăna, cu groaza întipărită pe chipuri.
   - Benigno, zise John, aș vrea să văd cum trăiesc ei.
   Trimisul guvernului îl privi uimit:
   - Cum trăiesc?
   - Da, satul, familia lor, mediul lor. Vreau să pricep de ce iar asta.
   - Pentru ce?
   - Tocmai am spus: vreau să înțeleg cum trăiesc ei.
   Filipinezul lat în umeri vru să obiecteze, dar își reaminti cu ce fusese el însărcinat.
   - Ei trăiesc foarte simplu. Cu siguranță că nu este nimic interesant pentru dumneavoastră.
   - Dacă am spus că mă interesează, mă interesează.
   Benigno se lupta cu sine însuși.
   - Dar asta nu face parte din latura frumoasă a vieții mele. Pe aceea trebuie să v-o arăt. Nu un sat amărât de pescari.
   - Latura frumoasă a vieții dumneavoastră o tot văd de 3 săptămâni.
   Benigno rămase cu ochii ațintiți spre punte, de parcă acolo ar fi fost ceva fascinant.
   - De fapt, ar trebui să-i predăm autorităților competente și să plecăm mai departe. Ar fi cel mai bun lucru.
   - Cu siguranță, nu și pentru cei doi. Și nu am niciun chef să fac pe polițistul.
   John își frecă bărbia și continuă:
   - Dar desigur că nu vreau să vă oblig să faceți ceva. Secretariatul meu poate găsi un interpret și să îl trimită aici, ar fi o chestiune de ore.
   Mințise când spusese că nu voia să îl oblige. Pentru prima dată aplica practic lecțiile primite de la McCaine despre putere și despre utilizarea ei, și o făcea pe deplin conștient.
   Și cu succes. Benigno privea fix fără să vadă nimic. În tăcerea așternută după cuvintele lui John aveai impresia că se auzea ceea ce gândea. Că va fi trimis acasă. Și ce rușinos ar fi...
   - Nu, nu este necesar, murmură el în cele din urmă. Dacă doriți...
   - Mulțumesc.
   John arătă către pescari:
   - Spuneți-le ce vrem: să ne conducă în satul lor.
   - Acum, imediat? interveni Patricia. Nu, John, nu puteți cere asta. Trebuie să mă întorc pe vas, să-mi spăl părul de sare.
   „Bineînțeles că acum, imediat - gândi John. Mai târziu nu vom mai da niciodată de ei”.
   - În seara aceasta suntem înapoi. Benigno, te rog!
   În timp ce Patricia bombănea ceva, reprezentantul guvernului se aplecă peste bord și le vorbi celor doi pescari. Cel cu vâsla, un individ bondoc cu chipul brăzdat de cicatrice, era evident purtătorul de cuvânt; celălalt, căruia John abia acum remarcă faptul că îi lipsea la fiecare mână câte un deget - ceea ce conducea la supoziția că astăzi nu era prima dată când pescuia cu dinamită, era mai vârstnic, avea părul cărunt și lățos, era smerit și abia mai reacționa.
   - Ei nu prea sunt de acord, explică Benigno, întreabă ce vrem.. să facem în sat. Ei cred că vrem să le facem rău familiilor lor.
   - Spuneți-le că nu trebuie să se teamă. Nu îi vom denunța.
   Benigno își drese glasul.
   - Dacă îmi permiteți să vă fac o sugestie... Dați-le niște bani. Cinci sau zece dolari. Aici asta reprezintă o avere. Vă vor fi de mai curând după acest gest.
   John își pipăi costumul de neopren. Bineînțeles cu nu avea lumi la el. Și, dacă se gândea bine, de când era bogat parcă niciodată nu mai avusese bani la el.
   - Are cineva zece dolari? întrebă el și îi privi pe toți cei de lații. Marco, poate dumneata? Ți-i înapoiez.
   - Cu dobândă și dobândă la dobândă? râse Marco, care se căuta prin buzunare.
   Scoase o bancnotă de 10 dolari și i-o întinse lui John.
   - Acum aveți datorii la mine.
   - Mulțumesc.
   John îi dădu banii lui Benigno, care îi întinse pescarului. Urmă o discuție lungă, ochii pescarului începură să strălucească, îi măsură cu privirea pe cei care stăteau în marea barcă cu motor și la rândul lor se uitau la el și luă cei zece dolari.
   - Îl cheamă Pedro, iar pe celălalt îl cheamă Francisco, le explică în cele din urmă Benigno. Ne vor conduce la satul lor.

   Satul era atât de apropiat de apă, de parcă pădurea din spatele lui îl împinsese acolo. Colibe mici și cenușii, cu pereții din paie împletite și cu acoperișuri din frunze de palmier bătute de soare și de vânt se înghesuiau unele în altele, unele ridicate pe stâlpi deasupra apei ori aflate în coroanele mangrovelor crescute din adâncuri.
   Pe sfori atârnau cârpe decolorate, în care abia la a doua privire recunoșteai tricouri, cămăși, pantaloni scurți, după cum tot la a doua privire observai cotețele din cartoane, tablă ondulată și folii de plastic ridicare în spatele colibelor și între ele. Grupuri de copii, cei mai mulți pe jumătate dezbrăcați, se îngrămădeau la mal când marea barcă cu motor albă ca zăpada se apropie de debarcaderul aproape năruit, de parcă vedeau un obiect venit din altă lume.
   - Nu îi atingeți pe cap pe niciunul, avertiză Benigno încet, nici măcar pe copii. Aici gestul ar fi considerat o mare impolitețe.
   Dar nici nu erau amenințați de un asemenea pericol, deoarece cei mici rămâneau la o distanță respectuoasă, chicotind pe seama costumelor lor de scufundări strânse pe corp. Astfel escortați îi urmară pe cei doi pescari, chiar și Patricia, care până în clipa acostării susținuse că nu va pune piciorul pe uscat. Doar Chris rămase la barcă.
   Încă de când erau pe debarcader le veni în întâmpinare un bărbat care în locul mâinii drepte avea un cârlig ruginit; acestuia îi strânseră mâna stângă. În fața uneia dintre colibe, pe un scaun ședea un bărbat care mai avea doar o coapsă, pe care ținea ( sticlă maro, bărbat care îi privea întunecat. Mai văzură mai mulți bărbați tineri care mergeau sprijinindu-se în cârje făcute le ei, deoarece pierduseră unul din picioare. Următorul nu mai avea brațe și, până când ei să înțeleagă cum se descurca acesta, însoțitorii le-au arătat într-o colibă un bărbat fără brațe și fără picioare, care atârna într-un sac agățat de acoperiș.
   Însoțitorii spuseră ceva și râseră cu poftă; bărbatul din sac râse și el, un râs urât ce lăsa să se vadă o mulțime de dinți lipsă.
   - Ce au spus? întrebă John.
   - Că acesta a făcut și doi copii după ce a avut accidentul, explică Benigno stingherit.
   Patricia își întoarse privirea în altă parte.
   - Eu cred că am să vărs, zise ea.
   Era ca o călătorie provocată de droguri într-o lume străină, ca un coșmar zugrăvit într-un tablou al iadului. Nu era un sat de pescari, era un câmp de luptă. Locuitorii lui lăsau impresia că trăiau pe un front presărat cu mine la fiecare pas, și totuși asta era unica luptă în care erau implicați, probabil cea a supraviețuirii.
   Ajunseră la coliba lui Pedro. Soția lui, o ființă delicată, cu ochi mari, lipsiți de orice iluzie, rămase adânc aplecată până când soțul ei se răsti la ea să se ocupe de oaspeți. Aceasta dispăru și reveni cu capul plecat, cu câteva sticle maronii care miroseau a alcool și cu un castron cu orez rece amestecat cu bucăți de pește. În acest timp, Pedro îi chemă pe copii, șapte la număr, dintre care patru fii, pe care îi prezentă spunându-le numele. Apoi, cu gesturi care nu puteau fi altfel interpretate, îi invită pe oaspeți să se așeze, așa că putură să mănânce și să vorbească.
   - Eu mai am ceva bani la mine, șopti Marco. Pentru cazul că ar fi oportun să ne arătăm recunoscători pentru ospitalitate. Părerea mea este că acum noi îi lăsăm fără rația lor de mâncare pe o săptămână.
   - Mai târziu, șopti la rândul lui Benigno.
   Francisco, în privința căruia încă nu se lămuriseră în ce raporturi se afla cu Pedro și cu familia lui, rămase alături de ei, iar când și când apăreau și alte persoane din sat pentru a arunca o privire străinilor - deși nimeni nu cuteza să îi privească direct, excepție făcând copiii cei mai mici - și pentru a interveni scurt în discuții.
   - Ei spun că trebuie să se ducă tot mai în larg, pentru că în apropierea coastei nu se mai prinde nimic, traduse Benigno din discuția acestora și adăugă amar: Nici nu este de mirare, pentru că au distrus tot. Inclusiv pe ei înșiși.
   Din locul în care se afla John putea să vadă o parte a coastei și privi la un bărbat zdrențăros care trăgea mereu și mereu în același loc, cu o răbdare angelică, o plasă cu ochiuri ce păreau a fi foarte mici după cum sclipeau.
   - Ei știu de fapt ceea ce fac folosind dinamita? întrebă John. Știu de ce este interzis pescuitul cu dinamită?
   Benigno întrebă, pescarii răspunseră, apoi Benigno vorbi din nou explicându-le relația dinamită-pește și, judecând după expresia de adâncă surprindere de pe chipurile lor, era clar că nu mai auziseră așa ceva. Că un recif de corali era un cămin pentru milioane de ființe, multe dintre ele fiind hrană pentru pești, care erau atrași de ea. Că dinamita distrugea totul. Că ei, încercând să prindă tot mai mult, distrugeau bazele pescuitului și erau pe punctul de a crea un pustiu subacvatic care nu le va mai oferi copiilor lor nicio sursă de hrană.
   John îl privi din nou pe bătrânul de pe malul mării și își aminti că o dată, cândva, acum o sută de ani - cum i se părea lui - stătea la birou citind aceste lucruri într-o carte. Pe-atunci totul i se revelase în chip minunat, dar păstrarea recifelor de corali îi păruse mai curând un fleac. Realitatea era aici. Pentru acești oameni conservarea recifelor era o chestiune de viață și de moarte. Aici lucrurile nu mai erau simple, clare și minunate.
   - Ei nu știau, continuă Benigno consternat. Ei credeau că pescuitul cu dinamită ar fi fost interzis întrucât este periculos pentru pescari.
   Scutură din cap și adăugă:
   - Oricum nu au înțeles ei prea bine...
   Patricia de Beers își răsuci vârfurile părului între degete și îi examină cu atenție.
   - De ce au început să pescuiască cu dinamita? Eu cred că vechea metodă a funcționat sute de ani bine, nu?
   - Bună întrebare, confirmă John.
   Benigno le puse întrebarea sătenilor. Cei care răspunseră au fost îndeosebi cei mai bătrâni, cu relatări la care ceilalți dădură aprobatori din cap. Totuși, Benigno rezumă toate cele. Spuse astfel:
   - Ceea ce se pescuia nu mai era de-ajuns.
   - De ce?
   - Deveniseră prea numeroși.
   - Și au fost nevoiți să caute căi de a prinde mai mult pește decât le permiteau vechile metode.
   Așadar, întreaga problemă avea la bază creșterea demografică. Privi în jur, se uită la gloata de copii, dobânda și dobânda la dobânda umană a predecesorilor lor. Și întrebă:
   - Și nu s-au gândit niciodată ca în loc de asta să aducă pe lume mai puțini urmași?
   Benigno ezită, clătină din cap:
   - Nu pot întreba asta. Așa ceva nu este permis.
   - Ce? întrebă scurt Patricia. Măsuri contraceptive?
   - Este împotriva legii. Și împotriva voinței lui Dumnezeu.
   - Împotriva voinței lui Dumnezeu este și să administrezi penicilină unui copil cu pneumonie?
   El depărtă degetele într-un gest confuz.
   - Asta nu pot judeca eu. Este o problemă a Bisericii. Eu mă orientez după ce spun preoții.
   - Te orientezi pe naiba!
   Ea îl măsură zâmbind parcă ofensată, se aplecă spre el și îl întrebă încet:
   - Am o ghicitoare pentru tine. Eu iau ori nu iau pastile anticoncepționale?
   Benigno făcu ochii mari, iar John avu impresia foarte motivată că, în cazul în care cei doi avuseseră o relație, acum acesteia tocmai i se punea punct.
   Pe urmă, pe drumul de întoarcere la barcă, îl întâlniră pe bătrânul cu plasa de pescuit. În cele două ore petrecute de ei în sat, acesta prinsese o mână de peștișori cu dimensiuni de unu, doi centimetri.
   John arătă către el și îi spuse lui Benigno:
   - Întrebați-l dacă își dă seama că puietul prins de el nu va mai ajunge mare, spre a fi capabil de înmulțire. Întrebați-l dacă știe că își distruge și ultima șansă de a mai avea ceva de mâncare și peste câțiva ani.
   Benigno oftă resemnat și făcu ce i se ceruse. Bătrânul, care purta doar un pantalon de trening roșu zdrențuit, îi privi cu ochii lui miopi, zâmbi trist și spuse ceva. Apoi trecu pe lângă ei atingându-l ușor pe John pe braț.
   John îl privi consternat.
   - Ce a zis? vru el să știe.
   - A zis: „La ce îmi folosește mie să nu prind peștișorii și să aștept să crească, dacă atunci când ei vor fi mari eu voi fi mort de foame?”
 
  Abia seara târziu începu să adie o ușoară briză. Ca totdeauna mâncaseră bine, cu conștiința încărcată, dar cu mare poftă, în timp ce doi dintre bodyguarzii mai tineri plecaseră cu barca pentru a recupera aparatele de respirat abandonate de John și Patricia.
   Marele iaht se legăna ușor în bătaia valurilor. Dacă te sprijineai de balustradă și ascultai atent, puteai auzi stabilizatorii lucrând sub apă. Norii ca niște dâre de fum acopereau o parte i cerului înstelat; parcă începuse chiar să miroasă a fum.
   Patricia ședea în salon pierdută în gânduri și lucra la niște scrisori. Benigno Tatad stătea la proră și privea gânditor apa. John tocmai dăduse o tură, vorbise cu stewarzii și cu bucătarul, cu mecanicii și, în final, cu căpitanul Broussard, găsise totul în perfectă ordine și se retrăsese în cabina lui.
   Acesta era locul pe care îl considera cel mai puțin confortabil, era mai curând ca o cameră de hotel mobilată supărător decât un loc în care să se simtă acasă, dar în această seară era bucuros că putea rămâne singur. Se prăbuși într-unul din cele două fotolii, privi o vreme în gol, apoi puse mâna pe telefon, pentru a-l suna pe McCaine.
   După ce îi relată acestuia ceea ce trăise în această zi, îi spuse:
   - Ceea ce distruge mediul este în realitate sărăcia. Nu creșterea demografică, nu instruirea insuficientă, ci sărăcia. Cineva care face foamea nu are de ales între a omorî ori a nu omori un animal, deoarece animalul ar fi amenințat cu extincția. Pentru că el trebuie să mănânce acum. Cineva care îngheață nu poate alege între a nu doborî sau a dobori un arbore cu riscul de a contribui la extinderea deșertului. El trebuie să supraviețuiască, ceea ce înseamnă „ori arborele, ori el”. Sărăcia înseamnă să fii pus cu spatele la perete. Când te afli cu spatele la perete nu poți avea scrupule nici legate de alți oameni și nici legate de natură. Sărăcia este esența problemei.
   McCaine tăcu o clipă, dar poate că asta se datora doar legăturii prin satelit.
   - Nu te pot contrazice. Problema este ce concluzii tragi de aici.
   - Mă întreb dacă nu ar fi mai bine să abordăm multe proiecte mici pretutindeni în lume, cu scop precis, orientate pe fiecare problemă. De exemplu aici, în Filipine. Înainte de cină, am vorbit la telefon cu câțiva oameni recomandați de reprezentantul guvernului și am constatat că aici, cu sume de bani ridicol de mici, s-ar putea face lucruri enorme. Dacă s-ar înceta cu adevărat pescuitul cu dinamită, dacă recifele de corali ar avea parte de liniște câțiva ani, atunci viața va reveni aici, iar peștii vor reveni și ei. Ar fi de ajutor ca măcar în mare să se arunce anvelope uzate pentru a înlocui recifele. Trebuie doar făcut ceva. Ar trebui produse filme simple în fiecare dintre multele dialecte de aici, pentru a le explica pescarilor situația. Ar trebui îmbunătățită și valorificarea - se pierde o treime din cantitatea de pește recoltat, 600 de mii de tone pe an, doar pentru că nu există suficiente antrepozite frigorifice, aparate de fabricare a gheții artificiale și autovehicule frigorifice, iar drumurile sunt mizerabile. După socoteala mea, o sumă de 10, poate 15 milioane de dolari împărțită pe mai mulți ani investită aici ar face adevărate minuni.
   - Hm... Fără îndoială știi că asemenea nenumărate proiecte există deja în lume.
   - Desigur. Dar, în definitiv, eu am de distribuit un afurisit de bilion de dolari...
   - Între timp dublat, dacă îmi este permis să te completez.
   - Cu atât mai bine. În orice caz este de-ajuns pentru sute de mii de astfel de proiecte. Sute de mii de puncte pe glob în care noi intervenim în situații în care cu un imbold minor putem determina o orientare pozitivă. Eu îmi imaginez asta ca pe niște împunsături de ac, care în totalitate ar echivala cu un tratament al planetei prin acupunctură.
   McCaine scoase o exclamație ca un fel de grohăit.
   - Ceea ce propui este o cârpăceală.
   - Ar fi ceva real, insistă John. Nu ca aceste planuri uriașe pe care le răsucim toată ziua, pentru a face ceva într-o zi.
   - Știi ce faci acum? Te refugiezi în niște rezolvări locale, pentru că te sperie complexitatea interacțiunilor globale. Dacă revii la gândirea lineară, nu faci decât să înrăutățești totul, deoarece această gândire a pus lumea în situația în care se află acum. Se prea poate ca astfel de proiecte să devină rezonabile imediat ce modelul nostru de pe computer...
   - Dar ăsta este doar un model! Nu este realitatea. Un model nu poate niciodată să țină seama de toate amănuntele care există în realitate.
   - Din fericire, nici nu este nevoie. Calcularea unei orbite circumterestre este tot un model, ba chiar unul cam grosolan, și totuși acolo sus există un satelit cu ajutorul căruia putem să vorbim la telefon unul cu altul, explică răbdător McCaine. John, îți voi da un exemplu. Insula pe care ați fost voi, Panglawan ai spus, nu?
   - Exact.
   - Eu bănuiesc că satul în care ați fost a fost construit aproape pe mare. Cu toate că dincolo de el este suficient teren plat și o pădure deasă.
   John era uimit.
   - Da.
   - Știi de ce?
   - Nu.
   - Pentru că pădurea aparține ambasadorului filipinez la Vatican, la fel ca plantațiile de trestie-de-zahăr din interiorul insulei, iar cucernicul lor stăpân nu permite ca în pădurile lui să trăiască cineva care nu lucrează pentru el. Vezi interacțiunea? Filipinezii nu își construiesc colibele pe stâlpi ori în coroanele arborilor pentru că așa este romantic, ci pentru că pământul situat deasupra mării nu aparține nimănui. Deoarece aproape tot pământul din Filipine este în posesia a 20 de clanuri familiale lansate în pozițiile respective încă de pe vremea vechii perioade coloniale, care nu vor să se schimbe ceva. Ele îți vor mulțumi dacă le rezolvi problemele fără a zdruncina structurile actuale ale puterii. Nu, John, în acest fel doar îți cheltuiești banii pentru ca peste câțiva ani să se revină la vechea situație. Nu în așa ceva constă „a reda oamenilor viitorul pierdut”.
   John simți cum telefonul din mână devine tot mai greu, părând un balon pe care cineva îl înțepase cu un ac, și acum pierdea aerul.
   - Hm... mormăi el. Mă tem că nici eu nu te pot contrazice.
   - Structurile puterii sunt cheia rezolvării problemei, continuă McCaine. Nu trebuie să te blochezi în amănunte. Acest lucru este valabil și pentru noi. Perioada de interdicție a vânatului s-a încheiat. Marii acestei lumi au priceput cum stă treaba. SUA, Japonia urzesc intrigi contra noastră, totul în secret bineînțeles.
   Asta sună în urechile lui John cam paranoic.
   - Ești sigur?
   McCaine râse fără nicio plăcere.
   - Este suficient să îmi arunc privirea pe biroul meu pentru a fi sigur. Suntem deja copleșiți de reclamații - încălcări ale dreptului concurențial, ale legislației anticartel, ale dreptului de codecizie, ale legilor de protecție a mediului, cam tot ce se găsește în biblioteca unui avocat; plus acuzații în materia răspunderii pentru produse la valori de despăgubiri absurde - invenții și minciuni, iar în instanță apar martori despre care știm că lucrează pentru CIA. Ce zici de astea? În Japonia am putea cât de curând da funcționarilor de la controlul fiscal legitimații de muncă la noi după cât de des vin să oprească totul și să pună întrebări prostești. Sau altceva: în Maroc am vrut să preluăm Bank of Rabat, negociasem totul, aveam și aprobările, când avionul ministrului de externe american face o escală venind dintr-o vizită în Israel - sub pretextul alimentării cu carburanți, ceea ce în mod ciudat a durat peste 4 ore - și a doua zi suntem informați că Chase Manhattan Bank a câștigat licitația. Să continui?
   - Te cred.
   John se încruntă și întrebă:
   - Ai prefera să mă întorc?
   - Cu plăcere, dacă întâmplător în timpul vacanței ai trecut un examen de avocat și ai dobândit zece ani de experiență profesională. Altfel nu prea ne-ai ajuta și te-aș prefera la fața locului pentru a putea să reapari în curând ca figură reprezentativă pentru protecția mediului. Ai auzit de incendiile de păduri?
   - Incendii de păduri?
   - În Indonezia defrișările prin incendiere au scăpat de sub control, și acum există acolo temerea că, în următoarele săptămâni, aproape întreaga pădure va fi cuprinsă de flăcări, pentru că anul acesta a bântuit acolo cea mai cumplită secetă din ultimii cincizeci de ani. O catastrofa fără precedent. Fumul și funinginea au ajuns până în Malaysia și Singapore; bănuiesc că în următoarele zile vor ajunge și în Filipine. Și acesta este doar începutul.
   - Și eu ce să fac?
   - Să înfierezi abuzarea naturii, rateul politic al conducerii, chestii de-astea. Vom alcătui un discurs când va fi cazul.
   Judecând după tonul vocii, se părea că aceste cuvinte reprezentau o adevărată destindere pentru McCaine.
   John ezita.
   - Dacă este adevărat ce mi-ai spus despre toate aceste reclamații și intrigi, am oarecare probleme în a rămâne aici în vacanță. Nu mă înțelege greșit... Aș vrea doar să știu dacă mai rămâne ceva din firma mea când mă întorc.
   McCaine râse. De data asta părea că într-adevăr se amuza.
   - Sigur că este adevărat ce ți-am spus. Dar lucrul ăsta nu înseamnă că nu ne descurcăm. Războiul este în plină desfășurare. Instituțiile financiare japoneze care ne-au trimis controalele fiscale au de la o vreme dificultăți ciudate în a obține lichidități din piețele monetare. Una dintre ele, Yamaichi Securities, casa de brokeraj cea mai veche din Japonia, respectiv cea mai respectabilă, este acum amestecată într-o afacere de escrocherie extrem de penibilă, ceea ce face ca tot mai mulți clienți să își retragă capitalul, și ar fi de mirare ca ea să supraviețuiască până la sfârșitul acestui an. În ce privește CIA, acolo Domnul este cu noi. Am aflat că președintele tuturor americanilor a avut o relație cu o practicantă de la Casa Albă și că, după ce s-a săturat de ea, i-a făcut rost de o slujbă plătită cu 70 de mii de dolari la Pentagon, ca să scape de ea. Tu cum crezi că s-ar putea exploata situația? Pe chip îl vor trece toate sudorile. Nu va mai avea timp de intrigi, pentru că își va dori să fie eunuc, asta ți-o spun eu.
   - Hm... Nu știu. Ca să fiu sincer, asta nu mă face să cad pe spate. Nu a avut orice președinte sub 60 de ani o legătură? Mă îndoiesc de faptul că asta va scandaliza cine știe cât pe cineva.

   „Asta era într-adevăr un punct de vedere interesant”, gândi McCaine când convorbirea telefonică se termină.
   Vru să soarbă din cafea, dar în ceașcă mai rămăsese doar o crustă maronie pe fund, iar cana-termos era și ea goală. Le puse pe ambele pe măsuța pe care deja se formase un munte de cești goale. Trebuia să le scoată. Nu mai putea permite femeilor de serviciu să intre, erau prea multe documente secrete pe toate mesele și sub formă de teancuri pe podea. În situația de-acum trebuia să plece de la premisa că americanii implantau spioni pentru a descoperi ce poseda, știa și intenționa Fontanelli Enterprises. De aceea postase paznici la ușile birourilor, de aceea își încuia el însuși biroul în fiecare ură și, dacă treptat în încăpere începuse să cam pută, socotea că acesta era prețul pe care trebuia să îl plătească.
   Își luă cu el notesul și reveni în sala de conferințe, pe care el o denumea doar pentru sine War Room.
   - Prim-ministrul de pe listele noastre de plată, deci nu este o problemă, spunea cineva când intră el.
   Vorbitorul era un bărbat cu ceafa groasă, cu păr lung, cenușiu, prins la spate într-o coadă de cal impresionantă.
   McCaine aruncă o scurtă privire asupra hărții Americii de Sud proiectată pe perete. Nu știa despre care prim-ministru era vorba, dar asta îi era indiferent.
   Fusese mai important să îi mențină buna dispoziție lui Fontanelli.
   Întoarcerea acestuia ar fi ridicat în acest moment mult prea multe probleme, abstracție făcând de necesitatea explicării acțiunilor care se desfășurau în această clipă sau erau în pregătire și care nu corespundeau neapărat cu ceea ce în mod curent se înțelegea prin „moral ireproșabile”.
   Se așeză. Apoi i se adresă bărbatului cu coadă de cal:
   - Mister Froeman, domnii mei... Scuzați că vă întrerup. Mister Fontanelli tocmai a ridicat o obiecție care privește chestiunea Clinton, pe care eu o consider bine chibzuită.
   - Și anume? întrebă Froeman cu o privire întunecată.
   - Nu a fost impresionat la aflarea poveștii. A spus că, din câte știe, oricare președinte mai tânăr de 60 de ani a avut asemenea legături.
   - Da, este adevărat, strigă un tânăr uscat, care stătea lângă proiector.
   McCaine își încrucișă mâinile:
   - Este posibil ca noi să supraevaluăm eficiența acestei povești.
   - Hm...
   Froeman se aplecă în față, o mișcare care din partea lui păru agresivă, se sprijini în coate și începu să rotească inelul-sigiliu pe care îl purta pe un deget. După o vreme în care privi în gol, acesta spuse:
   - Depinde de cum se procedează. Dacă presupunem că nu vom proceda la obișnuita dezvăluire, ci... Da. Îl putem păcăli cu altceva. Ar fi chiar mai bine. Mai întâi, lăsăm să transpire ceva - nimic concret, nimic bazat pe probe. Lui trebuie să i se pară că ar putea să scape negând pur și simplu.
   - Și pe urmă? întrebă sceptic bărbatul de lângă el, un negru gras, cu o cicatrice pe bărbie.
   - Dacă îl determinăm să nege legătura sub jurământ, explică Froeman cu un zâmbet malițios, atunci și-a încălcat jurământul depus la preluarea funcției. Putem ieși cu probele și putem să îi rupem gâtul oricând vrem.
   - De când un președinte american jură că nu va avea aventuri extraconjugale? mormăi bărbatul de lângă el.
   Froeman ridică disprețuitor din sprâncene.
   - Președintele jură la preluarea funcției să respecte legile Statelor Unite ale Americii. Vreți să discutăm dacă un sperjur reprezintă o încălcare a legii?
   - Un moment!
   McCaine ridică mâna.
   - Eu nu vreau să îl răstorn pe președinte. Eu vreau doar să îl rețin cu alte chestiuni.
   Froeman confirmă intolerant:
   - Clar. Asta și facem. Dar bănuiesc că nu ați avea nimic împotrivă dacă l-ați putea suna și l-ați putea ruga să vă facă un hatâr ori altul?

   John se trezi neobișnuit de devreme și, când ieși pe punte, mirosea a fum. Ridică privirea spre cerul de o culoare cenușie nesănătoasă, ba chiar amenințătoare. Nu erau nori, ci fum.
   La bord toate copertinele fuseseră strânse și nu se vedea nimeni.
   Dar se putea bănui arșița care îi aștepta pe parcursul zilei.
   Urcă pe puntea principală, se așeză la masa încă nepregătită pentru micul dejun și privi peisajul atât de minunat, de parcă era paradisul regăsit.
   Ceva mai târziu, urcă și Benigno. Când îl descoperi pe John, zâmbi indispus.
   - Magandang umaga po, Ginoong Fontanelli, spuse acesta și se așeză alături de el.
   - Și dumitale o dimineață bună, Ginoong Tatad, răspunse John.
   Arătă către masa goală.
   - Ați remarcat ceva?
   - Nu este pusă.
   - Nu la sta mă refer. Este prea devreme.
   Filipinezul privi masa, căutând cu disperare un răspuns.
   - Este cenușie, îl ajută în cele din urmă John. De fapt, ar fi trebuit să fie albă.
   Trecu cu palma peste suprafața mesei, apoi i-o arătă.
   Palma devenise neagră. Este funingine de la incendiile din pădurile Indoneziei.
   Benigno examină palma, apoi urma lăsată de ea pe masa din lemn special tratat.
   - Este sinistru, spuse el în cele din urmă.
   - Nu-i așa? Dă senzația că evenimentele se accelerează.
   John scoase din buzunar batista și își șterse mâna superficial.
   - Intenționez să mă duc și astăzi pe insulă și să discut cu oamenii din sat. Mai sunt câteva lucruri neclare pentru mine.

33.

      Faptul că se întorseseră oamenii care îi surprinseseră pe Pedro și pe Francisco pescuind cu dinamită și nu îi denunțaseră făcu rapid ocolul satului, iar faptul că astăzi împărțeau bancnotele de 10 dolari, dolari americani veritabili, nu mai era un secret.
   Curând vizitatorii stăteau înconjurați de toți cei care nu erau plecați, fie pentru că nu mai aveau bărci, fie pentru că starea acestora nu le mai permitea să fie folosite pentru pescuit. Nou-veniții puneau tot felul de întrebări despre sat, dacă aici exista un telefon, de unde își cumpărau locuitorii alimentele pe care nu și le produceau singuri, unde își vindeau peștele. Li s-a povestit despre Tuay, despre piața de acolo, unde puteau cumpăra orez și ulei de cocos, despre cumpărătorii de pește care aveau lăzi cu gheață, despre faptul că acolo exista mii doar un telefon, ci chiar o adevărată poștă, ba chiar și un serviciu administrativ, un doctor și o biserică.
   - Întrebați-i cine le vinde dinamita, îi ceru John lui Benigno în final.
   Brusc tuturor le îngheță zâmbetul pe buze, întoarseră privirile, câțiva plecară pe furiș. John nu mai avu nevoie de interpret ca să-și dea seama că această întrebare nu era deloc bine-venită.
   - Spuneți-le că nu îi vom trăda. Că nu avem nicio treabă cu poliția.
   - Le-am spus deja.
   John strânse din buze și se gândi.
   - Vezi dumneata, Benigno, trebuie să existe cineva care să profite din ceea ce se petrece aici. Trebuie să existe cineva interesat ca totul să rămână așa cum este. Și trebuie să fie cineva care are puterea ca totul să rămână așa cum este acum. Eu vreau doar să înțeleg asta, nimic altceva. Aici noi ne aflăm la marginea externă a păienjenișului și tot ce vreau este să descopăr păianjenul.
   El împături punga cu bani și o vârî în buzunar în așa fel încât să vadă toată lumea gestul.
   - Mai spuneți-le că la nevoie ne vom duce în alt sat.
   Acum începură să vorbească, dar cu greutate. Cel care le vindea dinamita era cumpărătorul peștelui. El le vindea și benzina pentru bărcile care aveau câte un mic motor și cu care se puteau avânta mai departe pe mare, acolo unde încă mai exista pește. Cinci pesos costa benzina pentru o ieșire, dar cei mai mulți nu posedau acești bani. Cumpărătorul peștelui le mai dădea unora cei cinci pesos, dar voia să i se restituie opt pesos.
   - Bună afacere, zise John. Asta înseamnă 60% dobândă.
   Cei mai mulți pescari erau datori și, pe măsură ce timpul trecea, datoria creștea. Aceștia mărturiseau cu tristețe că nu reușeau să și-o mai plătească. Fără dinamită oricum nici gând de așa ceva. Mai existau câteva locuri ținute secret, aflate departe - prea departe pentru micile lor bărci, unde încă se puteau prinde pești care să își merite numele, ba chiar câte un lapu-lapu, cel mai nobil pește al Filipinelor, care se vindea pe bani buni. Chiar dacă asta însemna că acel cumpărător ștergea o cifră din caietul lui și o înlocuia cu alta, iar ei trebuiau să îl roage să le mai dea un credit ca să își cumpere orez.
   - Câți astfel de cumpărători de pește sunt?
   În Tuay era unul singur. Se numea Joseph Balabagan.
   - Deci, el decide prețul, realiză John, iar pescarilor nu le rămâne altceva de făcut decât să accepte. Sunt dependenți de el.
   Unul dintre bărbați, cel cu cârligul în locul brațului drept, spunea că încercase să își plătească datoria. Plecase la primul licăr al zorilor departe și muncise până seara, când nu mai vedea nimic, când aproape că se prăbușise de oboseală. Scoase cârligul și întinse brațul drept ciuntit, plin de cicatrice, terminat cu acel ciot oribil. Se întâmplase într-o seară. Fusese atât de obosit încât abia mai putea să țină ochii deschiși și greșise ținând o clipă prea mult bara de dinamită în mână.
   - Frumoasa mea mână, adăugă el într-o engleză străină pentru limba lui și, cu toate că zâmbea, așa cum toți zâmbeau, în colțul ochilor îi apărură lacrimi.

............................................