............................................
5-7
Ușa de la intrare se deschide și se închide.
Se aud tocuri pe podea și în fața mea apare mama, purtând un palton lung și negru. Pune pe masa din bucătărie două sacoșe de cumpărături.
............................................Ușa de la intrare se deschide și se închide.
- Ce e cu întunericul ăsta? spune ea și trage imediat draperiile, lăsând să pătrundă în încăpere o lumină orbitoare.
Mă ridic de pe canapea, mijind ochii.
- Ce te-a apucat, mamă?
- Nu poți să trăiești ca într-o grotă.
Se întoarce spre bucătărie și începe să despacheteze cumpărăturile.
Ascund lista cu numere de telefon într-un teanc de hârtii și mă duc după ea în bucătărie. Nu vreau să trebuiască să-i dau explicații în legătură cu Rebecca și investigațiile pe care le fac pe cont propriu. O să-mi pună un milion de întrebări și o să insiste să mă ajute.
- Ce-ai mai făcut azi? întreabă mama.
- Am muncit. Ce-ai cumpărat?
- Niște gustări pentru tine: Lunchables, bastonașe de mozzarella, jeleuri de fructe, tuburi de iaurt Go-Gurt. Gustările tale preferate din copilărie, îmi spune ea, zâmbind.
- Am primit o veste bună azi.
Mama se oprește din despachetat și se luminează la chip.
- Retrag acuzațiile? L-au găsit pe adevăratul criminal?
Mai are puțin și țopăie.
- Nu, mamă. Agentul meu încearcă să-mi obțină un contract pentru o carte.
Entuziasmul i se domolește. Ca să facă ceva, scoate din cutie un bastonaș de mozzarela și mi-l întinde. Mă bate pe umăr și zâmbește. În loc să-l desfac fâșii, mușc pur și simplu din capătul bastonașului.
- E o arte de memorii. E un proiect uriaș, mamă. Vorbim de sume de 7 cifre și un contract de ecranizare.
- O, dragul meu... E minunat. Sunt mândră de tine. Și tatăl tău ar fi mândru, zice mama, strângându-mă în brațe.
Mă cam îndoiesc că tata ar fi mândru, dată fiind situația în care mă aflu.
- Tu ce-ai mai făcut?
- Am avut niște drumuri de făcut. Am fost să vorbesc și cu câțiva avocați.
- De ce? întreb eu, ridicând o sprânceană.
- Ca să mă asigur că ai parte de cea mai bună apărare posibilă. Toți avocații cu care am vorbit au fost de acord că Sarah e cât se poate de calificată. Nu știu dacă să-i cred. Probabil că are legătură cu moda asta de acum cu emanciparea femeilor.
- Mamă, termină.
- Sunt surprinsă, totuși. Credeam că avocații sunt ahtiați după bani. Dar niciunul n-a fost interesat să-ți preia cazul. Au zis ceva cum că-i o cauză pierdută... Dar asta pentru că ei nu-l cunosc pe băiatul meu, spune ea, ciupindu-mă de obraz cu dragoste.
- Da, mă face să mă simt mult mai bine, comentez eu sarcastic.
- Știu că ești nevinovat, ursulețul meu, iar oamenii nevinovați nu ajung la închisoare.
Termină de scos cumpărăturile din pungi.
- Nu-i adevărat. Există chiar și un ONG care se ocupă cu exonerarea oamenilor condamnați pe nedrept.
- În fine, tu nu o să ajungi la închisoare, așa că n-ai de ce să-ți bați capul cu asta. O să am grijă ca Sarah să facă în așa fel încât procesul să se încheie cât mai repede.
Deschide un pachețel de jeleuri și mi-l întinde.
- Am vrut doar să las cumpărăturile astea înainte să plec din oraș. Am o obligație de care n-am putut să scap, dar mă întorc mâine.
Mă pupă pe obraz și pleacă.
Bag un jeleu în gură și-l strivesc între dinți. Sucul din interior îmi umple gura cu un gust dulce acrișor. Exact cum mi-l aminteam din copilărie. Mă întorc în sufragerie și iau lista cu numere de telefon. Trebuie să trec prin ele. Chiar se întâmplă să ajungă la închisoare oameni nevinovați și nu vreau să fiu unul dintre ei. Ridic receptorul și încep să formez următorul număr.
37.
SARAH MORGAN
O oră mai târziu, șeriful mă cheamă.
Pare mai reținut în purtări, dar îmi vorbește cu blândețe. Parcă n-ar reuși să se hotărască odată cum să se poarte în prezența mea, cum să mă trateze, cum vrea să apară în ochii mei.
- Suntem gata, Sarah, te așteptăm.
Mă bate pe umăr chiar când iau o gură din sendvișul rânced de la automatul din hol. Îi spun că vin imediat și împachetez restul sendvișului. A început să-mi zică din nou Sarah. Nu-l înțeleg pe șerif, dar am impresia că-mi ascunde ceva sau că nu-mi spune tot adevărul.
- O să stai în camera de supraveghere cât îl interogăm pe Jesse Hook.
În timp ce mergem, mâna lui se atinge de a mea. Șeriful își cere scuze și-mi zâmbește. Îi răspund la zâmbet, deși nu știu de ce.
- Pe aici.
Mă conduce într-o cămăruță cu un geam mare, care dă spre sala de interogatoriu - aceeași sală unde Scott l-a atacat pe Adam și unde am aflat despre toate minciunile și înșelătoriile lui Adam. Pe scaunul pe care atunci stătea Adam, acum se află Jesse Hook. Îl recunosc din fotografie, deși a fost făcută cu ani în urmă.
E mai neîngrijit acum. E slab și deșirat. Părul castaniu ciufulit pare să nu fi fost pieptănat de zile bune. Poartă un hanorac foarte larg cu fermoar și niște blugi. Și pare speriat. Asta este evident: frica din ochii lui.
El a comis crima? Știe cine a comis-o? De ce îi e frică? De cine îi e frică? Pare genul agitat, fără astâmpăr, iar agitația poatte fi uneori cufundată cu frica, dar aici pare să fie vorba de altceva.
Poate suprainterpretez eu lucrurile, fiindcă sper că e mai mult decât pare, fiindcă sper că are răspunsurile pe care le caut. Mie nu-mi place să aștept să vină răspunsurile la mine. Le caut. Urăsc să aștept. Nu-mi place să nu știu. Sper că șmecherașul ăsta știe ce am eu nevoie să aflu.
- Eu o să fiu înăuntru dacă ai nevoie de mine. Poți să trimiți un polițist după mine.
Câteva clipe mai târziu, Stevens intră în sala de interogatoriu și ia loc în fața lui Jesse. Jesse face ochii mari. Se neliniștește și începe să se foiască pe scaun. Se uită în jur. Șeriful apasă pe butonul de înregistrare de la capătul mesei. E stăpân pe sine, dar Jesse începe să transpire. Își plimbă privirea prin cameră, dar se ferește de privirea șerifului. La un moment dat îl văd că se uită chiar și spre oglinda falsă și mi pare că se uită direct la mine, ca și cum ar vrea să-i transmită ceva celui care se află de cealaltă parte a oglinzii.
De-abia mă abțin să dau buzna înăuntru și să-i pun absolut toate întrebările care mă frământă de când am preluat cazul.
- Brenda Johnson, care lucrează la Seth`s Coffee, ne-a spus că ai vizitat-o des pe Kelly Summers: zile, săptămâni, dacă nu chiar luni întregi înainte de moartea ei. E adevărat? întreabă Stevens.
Pe Jesse, întrebarea pare să-l fi liniștit cât de cât. Își îndreaptă spatele, își dă părul din ochi și-și împreunează mâinile peste masă.
- Da, o știam pe Kelly Suumers, fiindcă frecventez, într-adevăr, Seth`s Coffee, așa că e adevărat. Îmi plăcea mult cum mă servea, spune Jesse calm.
- Cum servea? întreabă șeriful, măsurându-l din priviri.
- Era prietenoasă. Îmi umplea mereu cana și mereu plecam satisfăcut de la cafenea.
Șeriful îi aruncă o privire urâtă, iar eu încep să mă întreb dacă Jesse nu cumva își bate joc de el.
- Cum adică, satisfăcut?
- Bine servit, răspunde el repede.
Îl aud pe Stevens mormăind iritat. Jesse pare să-și fi găsit o încredere în sine pe care nu o avea mai devreme, dar nu știu de ce.
- Din moment ce te duceai la Seth`s Coffee, sigur ai fi observat dacă Kelly Summers vorbea cu cineva de acolo în mod deosebit, zice șeriful, pironindu-l cu privirea.
- Sigur aș fi observat, confirmă Jesse, încrucișându-și brațele la piept.
- Brenda a spus că păreai cam obsedat de Kelly. Și că atențiile tale erau nedorite.
Jesse devine din nou neliniștit. Siguranța de sine îl părăsește la fel cum se scurge nisipul dintr-o clepsidră.
- Nu e adevărat, răspunde el cu ultimul strop de încredere în sine care i-a mai rămas.
- Ce nu e adevărat?
Șeriful îi copiază postura, încrucișându-și și el brațele peste pieptul lat.
- Nu eram obsedat de Kelly. Eram prieteni.
- Unde ai mai auzit tu ca între prieteni unul să-i ceară celuilalt să-l lase în pace sau să-și roage colegii de muncă să intervină?
- Ce insinuezi? întreabă Jesse, încruntându-se.
- Se pare că ea nu era prea încântată de prezența ta. Își ruga colegii, mai ales pe Brenda, să servească ei la masa ta când veneai, pentru că, citez: „o făceai să se simtă aiurea”, am încheiat citatul. De ce crezi că făcea așa?
Jesse se face roșu ca sfecla. Scoate un oftat adânc, cu care-și suflă părul din ochi.
- Minte. Eu și Kelly eram prieteni. Mi-a și dat numărul ei de telefon, spune el, bătând cu pumnul în masă.
- Da, am văzut că în noaptea crimei i-ai scris că-ți pare rău. Pentru ce-ți cereai scuze?
- Nu știu. Nu-mi răspunsese la apeluri. M-am gândit că poate e supărată pe mine.
Jesse și-a regăsit stăpânirea de sine. Ridică din umeri.
- Nu prea s-ar zice că erați prieteni.
- Ba eram.
- Poți s-o dovedești?
- Da, pot. Știam care sunt prietenii ei sau cel puțin oamenii cu care petrecea mult timp. Unul dintre ei era polițist.
Jesse își împinge bărbia în față și ridică din sprâncene.
- Te referi la ofițerul Scott Summers, soțul ei?
Șeriful își schimbă poziția și-și pune cotul pe masă. El și Jesse se uită fix unul la altul, iar în cameră se așterne tăcerea. Jesse nu face nicio mișcare. Doar se holbează.
Telefonul îmi vibrează de 4 ori. Îmi iau privirea de la sala de interogatorii și-mi scot mobilul. Am 4 mesaje de la Anne. Le deschid.
„A fost o roșcată azi la Adam acasă. Nu știu cine e, dar o să aflu.”
„Adam a cheltuit 10 000 de dolari la un magazin de saltele și așternuri.”
„Se pare că tipa e reporter.”
„Adam a dat 22 de telefoane la 22 de numere diferite în ultimele 24 de ore.”
Termin de citit mesajele și încerc să-mi îndrept atenția spre Stevens și Jesse Hook. Atmosfera pare să se fi schimbat cât n-am fost eu atentă, dar nu-mi dau seama în ce fel. Știu doar că s-a schimbat.
Eu i-am spus Annei să stea cu ochii pe Adam. Însă îl urmărește la milimetru, încât mă simt stânjenită. Numărul de apeluri. Am zis că vreau să știu tot, dar nu e oare prea mult? Și roșcata pe care a angajat-o ca să-l ajute... Of, Adam iarăși ascunde lucruri de mine.
Îmi îndrept atenția spre sala de interogatoriu.
- L-ai văzut vreodată pe ofițerul Scott Summers făcându-i rău lui Kelly Summers?
- Cum adică? Verbal sau fizic?
- Și, și. Kelly a afirmat de față cu câteva persoane că Scott Summers i-a făcut rău atât verbal, cât și fizic. Poți să negi sau să confirmi asta?
Jesse rămâne tăcut o clipă. Se uită prin cameră, apoi din nou la șerif.
- Era violent cu ea, atât verbal, cât și fizic. Am văzut cu ochii mei.
- Ai văzut-o vreodată pe Kelly cu Adam Morgan?
- Da, spune Jesse.
Telefonul îmi vibrează din nou. Îl verific și văd un nou mesaj de la Anne.
„Bob vrea să te vadă. Pare furios... ca de obicei.”
Îi răspund repede:
„Mă întorc în după-amiaza asta.”
Ușa se deschide, atrăgându-mi atenția. Îmi ridic privirea și mă uit din nou în sala de interogatoriu, dar în camera de supraveghere a intrat Hudson. Nu am timp de el acum.
- Cărui fapt îi datorez plăcerea, domnule ajutor de șerif? spun eu, fără să-mi întorc privirea.
- Ah, începem cu politețuri?
- OK. Ce naiba cauți aici?
- Mai bine așa, zice el zâmbind. Am venit doar să mă distrez.
- Să te distrezi?
- Chiar așa. Vezi tu, cu toate defectele lui, șeriful Stevens e de fapt foarte priceput la partea asta a meseriei. Îmi place să-i văd cum se zvârcolesc până cedează. E aproape o artă.
- Mai că te-aș crede. Că doar și eu savurez astfel de spectacole din când în când. Dar nu de asta ai venit. Cred că ai avut alt motiv.
Mă întorc și mă uit la el, încercând să-i ghicesc intențiile.
- Serios? Atunci luminează-mă și pe mine, Doamnă Avocat cu Pretenții, că văd că știi mai bine decât mine.
- Ai vrut să-ți acoperi urmele. Să te asiguri că, dacă în camera aia se spune ceva ce n-ai vrea să se spună, măcar n-o să te ia pe nepregătite. Ca să ai timp să-ți pui la punct versiunea. Nu știu ce vrei, dar cel care conduce interogatoriul e șeful tău, iar conversația e înregistrată, așa că ai putea s-o asculți oricând mai târziu. Te mai întreb o dată: ce naiba cauți aici?
Marcus mă fixează cu privirea, mestecând niște tutun. Îmi studiază chipul. Acum el e cel care încearcă să-mi descifreze intențiile. Să-și dea seama care ar trebui să fie următoarea lui mișcare.
- Poate că ai dreptate. Aș putea să ascult interogatoriul oricând. Și, din moment ce ai avut grijă să-mi transmiți foarte clar că nu apreciezi compania mea, o să plec.
Se duce la ușă și o deschide.
- Să ai o zi frumoasă, doamnă Morgan, spune el cu un zâmbet fals.
Îi arăt degetul mijlociu - cadou de despărțire. Nu știu ce pune la cale, dar e foarte suspect. O să-l trec și pe el pe lista cu ce am de verificat pentru cazul ăsta.
Când mă uit din nou în sala de interogatoriu, șeriful tocmai se ridică să plece. Jesse pare ușurat. O secundă mai târziu, Stevens intră în camera de supraveghere.
- A mers mai bine decât mă așteptam, zice el, rezemându-se de perete.
- Gata, îl lăsați să plece?
Sunt încă prinsă între mesajele Annei, conversația stranie cu Hudson și interogatoriul la care tocmai am asistat.
- Nu. O să-i facem niște teste. Avem motiv să-l reținem, iar el e aici și, atâta timp cât cooperează, putem să continuăm verificările. Și pare să coopereze, așa că nu trebuie să-ți faci griji.
Încuviințez. Nu prea mă lămurește răspunsul ăsta, dar n-am încotro, mă mulțumesc cu ce primesc.
- Ce părere v-a făcut? zic eu, închizându-mi carnetul de notițe și îndreptându-mi toată atenția spre șerif.
- Nu cred că știe nimic. Cred că i s-au aprins călcâiele după Kelly și cam atât. Îi plăcea Kelly? Da. Era apropiat de ea? Nu. Dar se credea apropiat de ea? Da.
- Era obsedat?
- Cel mai probabil, da.
- A zis ceva important?
- Nu prea, spune șeriful. Dar o să-i luăm și o probă ADN și, dacă ADN-ul lui se potrivește cu cel de-al treilea ADN de la locul faptei, asta o să ne ajute să înțelegem mai multe și o să ne dea motiv să-l reținem pentru un nou interogatoriu.
Răspunsul lui mă face să mă simt de parcă aș înțelege, deși nu mi se pare că înțeleg. Ceva tot nu se leagă.
- Vrei să te duc acasă?
- Nu, spun eu. Când vine rezultatul testului ADN?
- Îl trimit la laborator în regim de urgență. O să-l primim în 24 de ore.
- Mă anunțați și pe mine imediat cum îl primiți?
- Desigur, spune el.
Îl cred pe cuvânt și plec. Nu știu de ce s-a hotărât să mă ajute după ce păruse că renunțase la caz. Ce s-a schimbat? Poate crede că Jesse e implicat cumva în moartea lui Kelly sau știe mai multe. Sunt sigură că al treilea ADN e al lui Jesse. Martorii cu care am vorbit eu și Stevens nu au mai pomenit de niciun alt bărbat. Sper că al treilea ADN e al lui Jesse M-am săturat să caut acul în carul cu fân. M-am săturat să nu am răspunsurile.
Deocamdată însă, trebuie să pun capăt inițiativelor nesăbuite ale lui Adam.
38.
ADAM MORGAN
Whisky-ul m-a făcut să uit unele lucruri. Sper că n-am obținut informații importante din convorbirile telefonice de azi, pentru că sunt sigur că nu mi le-aș aminti.
M-am întremat cât de cât cu un sendviș și niște cipsuri și am tras un pui de somn. Încep să-mi revin - adică să mă simt din nou deprimat și lipsit de speranță - dar măcar simt că trece efectul băuturi.
Risc să primesc pedeapsa cu moartea. N-am cum să mă simt altfel în condițiile astea.
Ridic receptorul și former ultimul număr de telefon la care-mi amintesc să fi sunat. Telefonul sună prelung și chiar când intră căsuța vocală, cineva dă buzna vijelios pe ușa de la intrare.
- Adam!
Nici măcar n-am nevoie s-o văd ca să știu că ea este. Aș recunoaște oricând vocea asta dezamăgită.
Închid repede telefonul și încerc să las impresia că doar stăteam pe canapea.
Sarah intră în sufragerie, aruncând fulgere din priviri.
„Grozav. Ce-oi mai fi făcut?”
Nu poate să fie mai rău decât faptul că am avut o aventură și sunt judecat pentru uciderea amantei mele.
- Bună, iubire! o salut eu cu sarcasm.
După privirea pe care mi-o aruncă, mi-e clar că mă vede doar ca pe o problemă, un client pe care trebuie să-l pună la punct. Ce s-o fi întâmplat cu Sarah pe care am văzut-o vineri seară?
- Nu mă lua pe mine cu „bună, iubire”, se răstește ea, îndreptând arătătorul spre mine. Care-i treaba cu roșcata, telefoanele și cele 10 000 de dolari pe care i-ai cheltuit?
Mijește ochii. Poate chiar îi mai pasă de mine. A întrebat despre roșcată mai întâi. E geloasă? N-am mai văzut-o de mult să fie geloasă.
- Am o exlicație pentru toate lucrurile astea, spun eu, ridicând mâinile.
- Să te-aud.
Se așază în fotoliu, picior peste picior.
- OK. Roșcata: o cheamă Rebecca. E reporter...
- Reporter? Vorbești cu un reporter? Nu știi că ești judecat pentru crimă și riști pedeapsa capitală?
- Ba știu, Sarah. Înțeleg asta mai bine decât oricine, spun eu, scrâșnind din dinți.
Exact asta e problema mea cu Sarah, se poartă cu mine de parcă aș fi un idiot. Cum s-ar aștepta să răspund?
„O, fi-ar, mersi că mi-ai amintit. Uitasem cu totul că sunt în arest la domiciliu, în așteptarea procesului.”
- Ești sigur că înțelegi?
Asta a fost o întrebare retorică.
- Rebecca mă ajută.
- E un reporter. Pentru ea ești doar un subiect de articol și nici măcar nu o cunoști. Chiar acum se desfășoară procesul de selecție a juraților și numai asta mai liptește, să apară la știri ceva care să-i influențeze. Ai noroc să presa a scormonit prin trecutul lui Kelly, pentru că asta a orientat opinia publică în favoarea ta. Dar dacă apare vreo știre care te pune într-o lumină proastă, o să pierdem tot ce-am câștigat pe frontul ăsta. Înțelegi?
- Eu și Rebecca avem o înțelegere. Ea o să prezinte versiunea mea asupra evenimentelor și eu o plătesc ca să mă ajute cu investigațiile mele.
Mă aplec, sprijinindu-mă cu coatele de genunchi.
- Investigațiile mele? Ce mai înseamnă și asta? Singura investigație e cea care-l vizează pe Jesse Hook. Ce naiba crezi că faci, Adam?
Bate din picior și-și netezește poalele rochiei. S-a înroșit la față și scoate un oftat de exasperare. O deranjează faptul că mă implic și eu, pentru că își închipuie că ea știe mai bine. Și eu credeam la fel, dar acum nu mai sunt așa de sigur.
- Cine e Jesse Hook?
- Exact. Nici măcar nu știi ce se întâmplă cu cazul tău. Asta e problema, se răstește ea.
- Sunt prizonier în casa asta. Nu pot să plec. Așa că dacă nu-mi spui nimic, n-am de unde să știu și când nu știu nimic, caut să aflu singur totul, îi explic, mijindu-mi ochii.
- Ce-i asta, o amenințare?
- De ce-ai crede că e o amenințare?
Sunt uluit de întrebarea ei și de schimbarea de ton. Se foiește stânjenită și își îndreaptă ținuta impecabilă.
- Las-o baltă.
Se ridică, ia cutia pe care mi-a adus zilele trecute și o trântește pe măsuța de cafea.
- De asta ar trebui să te ocupi. Ți-am adus tot.
- Cine e Jesse Hook?
Sarah oftează.
- Jesse Hook obișnuia să meargă la Seth`s Coffee. Una dintre colegele lui Kelly a zis că tipul era obsedat de Kelly și o făcea să se simtă aiurea, așa că facem verificări.
- Și?
- Îi luăm o probă de ADN. S-ar putea să se potrivească cu cel găsit la locul crimei. Șeriful l-a interogat cam acum o oră. Am fost și eu acolo, dar ceva mi-a distras atenția și n-am putut să urmăresc toată discuția. O să ascult înregistrarea.
- Mă bucur să aud că ți-a distras ceva atenția în timp ce te ocupai de cazul meu, comentez eu sarcastic.
- Da. Tu mi-ai distras atenția. Cu roșcata. Banii. Telefoanele. Ai de gând să-mi explici odată ce naiba făceai?
Îi simt furia și iritarea din glas.
- Cum ziceam, Rebecca mă ajută să verific rudele primului soț al lui Kelly. Cred că de vină pentru moartea ei e tocmai o parte din viața ei.
Mă ridic și îmi torn un pahar de whisky.
- E o pistă falsă, mi-o trântește Sarah fără menajamente.
- De ce? Ai verificat-o măcar?
- Am impresia că a verificat-o poliția și ideea asta că s-a întors cineva din trecutul lui Kelly ca să se răzbune pe ea pur și simplu nu e plauzibilă.
- Ai impresia că a verificat-o poliția? Aș fi sperat ca avocatul meu să nu-și construiască apărarea pe baza unor impresii.
Dau whisky-ul pe gât și-mi mai torn un pahar. Nu am chef de asta acum. Auzi, are impresia... De când câștigi procese cu impresii? Eu am nevoie de fapte. Dovezi. Ce naiba face ea toată ziua?
- Știi ce vreau să spun, Adam.
- Ba se vede că nu știu, o provoc eu.
Oare face vreun efort pentru mine sau crede că sunt o cauză pierdută? Oare a renunțat de fapt încă din clipa în care a preluat cazul? Nu mai există nicio speranță pentru mine?
- Până acum erai convins că Scott e ucigașul. Acum ești convins că a ucis-o cineva din trecutul ei? Hotărăște-te odată!
- Scott a zis că nu a lovit-o niciodată pe Kelly și tind să-l cred. Ceea ce ar însemna că e vinovat.
- Jesse Hook a spus că l-a văzut pe Scott lovind-o pe Kelly și agresând-o verbal. De ce ar minți?
- Stai, a spus el așa ceva? Dar Scott jura că n-a pus mâna pe ea.
De ce m-ar minți Scott? De ce i-ar păsa ce cred eu? Ceva nu se leagă aici.
- Ce om întreg la minte ar recunoaște că-și bătea soția când toată lumea îl caută pe criminal?
Are dreptate. Sunt un prost. Doar că părea să spună adevărul. Părea că... vrea doar să mă ajute, și poate că asta și vrea. Dacă o bătea, asta nu înseamnă că a și omorât-o. Nu mai știu ce să spun. La urma urmei, ar fi putut s-o ucidă. Își pierde ușor controlul. E un nemernic. Avea cum să-și ascundă urmele, că doar e polițist.
- Astea ce sunt? întreabă Sarah, arătând spre hârtiile de lângă mine, de pe canapea.
Ar fi trebuit să le strâng și să le pun deoparte. Sarah nu e de acord cu mine, dar eu cred că trecutul lui Kelly trebuie cercetat. Hârtiile alea conțin informațiile pe care mi le-a oferit Rebecca despre viața lui Kelly și pe ele sunt și numerele de telefon la care mai am de sunat.
Sarah se apropie de canapea și începe să se uite prin ele cu mare atenție. Dacă nu crede că e o pistă bună, atunci de ce se mai uită?
- Sunt pentru cercetările mele, spun eu, încercând să adun hârtiile într-un singur teanc.
Nu vreau să umble prin ele. Dacă nu vrea să mă ajute, atunci n-are ce căuta aici. Am treabă. Acum studiază lista de telefoane, citindu-l pe fiecare în parte. Zăbovește asupra listei mai mult decât m-aș fi așteptat. Într-un sfârșit, lasă hârtia din mână.
- Da, e o pierdere de vreme, conchide ea și, după o clipă, adaugă: Pe ce ai cheltuit 10 000 de dolari?
- Ce te privește? Sunt banii mei - un avans pentru cartea mea, spun eu sfidător.
- Bine. Ținem legătura.
Se ridică și se îndreaptă spre ușă.
De ce se grăbește mereu undeva? De unde știa de Rebecca, de telefoane și de bani? Mă urmărește sau a pus pe cineva să mă țină sub urmărire. Dar de ce? Ca să mă ajute? Ca să-mi facă rău? Sau ca să mă controleze?
Înainte să plece, se oprește și se întoarce spre mine.
- Apropo, dacă ajungi la închisoare și nu-ți termini cartea, eu o să trebuiască să dau avansul înapoi. Așa că nu mai cheltui banii mei, nenorocitule!
- Credeam căs unt banii noștri, Sarah. Suntem căsătoriți. Sau ai uitat? i-o trântesc eu, încrucișându-mi brațele la piept.
- Nu eram căsătoriți și când ți-o trăgeai cu chelnerița aia? spune ea, mijind ochii.
Îmi feresc privirea. Are dreptate.
- Exact, zice ea, bătând din picior.
- În fine, nu mai trebuie să-ți faci griji că-ți cheltuiesc banii. O să scriu o carte de memorii și editurile deja se bat pe ea, o anunț eu cu un zâmbet satisfăcut în colțul gurii.
Sarah rămâne cu gura căscată.
- Cred că glumești. Eu lucrez la cazul tău de dimineața până seara, iar tu transformi totul într-un circ, tu și mama ta, care nu știe pe ce lume trăiește. Gata, m-am săturat, zice ea, ridicând palmele.
Se răsucește pe călcâie și pleacă din casă, trântind ușa în urma ei.
39.
SARAH MORGAN
Sunt la volan, furioasă, în drum spre D.C.
Nu-mi dezlipesc privirea de la lumina farurilor mele. Fierb de mânie. Trebuie să-l țin pe Adam sub control. Îmi subminează cazul, cercetările și cariera cu prostiile lui. Se vede că a început din nou să bea prea mult. Sticla de whisky era aproape plină vineri, când am trecut pe la el, iar acum e goală și a trecut la următoarea. Ce naiba e în capul lui?
Vorbește cu un reporter, îi sună pe toți care ar putea fi rude cu primul soț al lui Kelly, scrie o carte de memorii... E clar că vorbește despre caz cu agentul lui, deși n-ar trebui să discute cu nimeni despre asta.
De frustare, lovesc cu palma în volan.
- La naiba! La naiba!
Mai dau o dată cu palma în volan și apoi încă o dată, de frustrare și nervi.
O sun pe Anne prin comandă vocală. Răspunde la primul țârâit, ca întotdeauna.
- Bună, zice ea. Cum a mers cu Adam?
- Nu prea bine. Lucrează cu un reporter la propria lui anchetă și scrie o carte de memorii.
Îl claxonez pe șoferul unei dubițe care merge prea încet în fața mea. Intru în depășire și îi arăt degetul mijlociu când trec prin dreptul șoferului. E o bătrânică însoțită de un brbat. Ce m-a apucat? Trag adânc aer în piept și-mi spun că totul o să fie bine.
- De ce?
- Se pare că n-are încredere în ce fac eu pentru cazul lui.
- Dar faci tot ce poți. E un caz complicat.
- I-am adus chiar și copii după toate probele, ca să se simtă și el implicat, zic eu, oftând.
- Da? spune Anne pe un ton sfios.
- Da. Dar nici măcar nu se uită la ele. Mi-ar prinde bine ajutorul lui, încă o pereche de ochi. Bea mult în ultima vreme și asta cred că-i întunecă judecata. Te rog să tai linia telefonică de la casa de vacanță. Nu vreau să distrugă cazul sunând beat cine știe unde.
- Se rezolvă. Altceva?
- Da, programează-mi o întâlnire cu Bob mâine. Trebuie să am grijă să meargă totul bine la firmă, ca să nu mă trezesc din nou în biroul lui Kent.
- S-a făcut.
- Mă duc acasă. Ne vedem mâine dimineață la birou.
- OK. Ai grijă de tine, Sarah. Ne vedem mâine dimineață.
Îmi vibrează telefonul. Îi arunc o privire. E un mesaj de la Matthew.
„Te scot la cină? Să zicem la 19,30 la The Capital Grille?”
Un ospătar îmbrăcat în livrea mă conduce la masa la care mă așteaptă Matthew.
A fost adusă deja o sticlă de șampanie, e desfăcută, iar Matthew poartă un costum cu o croială splendidă. Se ridică în picioare când mă apropii și mă îmbrățișează, sărutându-mă pe amândoi obrajii.
- Scuze că am întârziat. A trebuit să mă ocup de prostiile lui Adam, spun eu și mă așez.
- Nu-i nimic. Ce mai pune Adam la cale? întreabă Matthew, turnându-mi un pahar de șampanie pe care mi-l întinde.
Îmi dau ochii peste cap, iau paharul și-l dau pe gât.
- E beat. Sună lumea la întâmplare. Scrie o carte de memorii și lucrează cu un reporter la propria lui „investigație”.
Schițez niște ghilimele în aer în jurul cuvântului „investigație” pentru că mi se pare ridicol ce face.
- Deci nu s-a schimbat mare lucru, râde Matthew, sorbind din șampanie.
Îmi mai torn un pahar.
- Ce vrei să spui?
- Lui Adam i-a plăcut întotdeauna să se dea în spectacol.
- Aici nu pot să te contrazic.
Deschid meniul și mă uit la lista de mâncăruri, deși am mâncat de multe ori aici și comand întotdeauna același lucru: antricot cu ciuperci porcini și oțet balsamic învechit de 15 ani.
- Cum mai e Eleanor?
- Ca de obicei: afurisită, plină de reproșuri, obraznică, arogantă... Am spus, afurisită? zic eu, zâmbind din colțul gurii.
- Firește, nici nu mă miră, spune Matthew, dând din mână a lehamite.
- I-a adus în discuție și pe părinții mei!
Matthew își lasă bărbia în piept.
- Nu se poate! Adică ce a spus?
- În principiu, că ar trebui să trec peste asta.
Matthew oftează și mă strânge de mână peste masă.
- N-o lua în seamă. E doar o afurisită tristă.
Îi zâmbesc, iar el îmi strânge mâna ca să mă consoleze. Ne ridicăm paharele de șampanie, ciocnim și bem.
- Știi ce? spune Matthew, uitându-se la mine. Tot nu înțeleg de ce-l aperi pe soțul tău.
- Pentru că e soțul meu, oftez eu. Și, lăsând deoparte tot ce mi-a făcut, în adâncul inimii încă-l mai iubesc.
- Chiar așa? zice Matthew, zâmbind neîncrezător.
- Foarte, foarte adânc în inima mea, râd eu.
Matthew râde și el.
- Numai o femeie puternică ar putea să facă ce faci tu.
- Dar crezi că-i o nebunie din partea mea c-o fac?
- Sincer? zice el, închizându-și meniul.
- Firește.
- Da. N-ar fi trebuit să-i preiei cazul și nu cred că iei cele mai bune decizii, tocmai pentru că lucrurile astea te implică și pe tine. Știu că Adam e un nemernic, dar merită, chiar și așa, o apărare bună.
Îmi închid meniul, scandalizată.
- Ce tot spui? Ce decizii proaste am luat?
- Nu te rățoi la mine. Eu am inventat rățoitul.
Matthew își apropie degetele imitând ciocul unei rațe. Îmi dau ochii peste cap.
- Cum ziceam, începe el, dregându-și glasul. Încerci să grăbești procesul. De ce?
- Am motivele mele și ele nu te privesc.
- Ba mă privesc. Te ajut și eu. Sau ai uitat?
Pufnesc supărată. Trebuia să fie o cină plăcută. De ce-mi pune la îndoială abilitățile și intențiile? Iau o gură de șampanie și-mi așez paharul pe masă.
- Adam și Eleanor vor un proces rapid și e dreptul lor.
- Ar trebui să-i sfătuiești să nu vrea asta, spune Matthew, mijind ochii.
- Șeful meu vrea să închei cazul repede. Nu primesc cotă din profit cât lucrez la asta, șoptesc eu.
- Asta nu e o scuză. Găsește-i alt avocat.
Dau cu pumnul în masă, făcând tacâmurile să sară de la locul lor.
- Știi și tu că sunt singurul avocat care are vreo șansă să câștige procesul.
Matthew se sprijină de spătarul scaunului.
- Ușurel, nu te enerva.
- Scuze, spun eu, punând tacâmurile la loc. Doar că nu înțeleg de ce îmi contești competența. Credeam că suntem prieteni.
- Suntem. Și tocmai de asta îți contest competența. Nu vreau ca sentimentele să-ți întunece judecata. Tu ești avocata de top. Dă-mi un motiv temeinic pentru care grăbești procesul.
Își încrucișează brațele peste piept și-și ridică bărbia.
Mă uit la masă, prin restaurant și apoi din nou la Matthew.
- Ei bine, trecutul întortocheat al lui Kelly a ajuns subiect de știri și dacă putem aduce cazul în fața unui juriu cât timp informațiile astea sunt proaspete în mintea oamenilor, o să ne ajute să introducem o îndoială rezonabilă privind vinovăția lui Adam.
Matthew încuviințează.
- Nu știm al cui e al treilea ADN și, într-un fel, faptul că nu știm ne poate fi de folos, pentru că dacă am ști al cui e și bărbatul respectiv ar avea un alibi solid, asta nu ne-ar ajuta.
Matthew încuviințează din nou.
- Același lucru e valabil și pentru cel care a trimis fotografia cu mesajul de amenințare. O persoană nu poate să aibă un alibi dacă nu știm cine e persoana respectivă.
Matthew îmi zâmbește.
- Asta e tot ce voiam să știu. Se pare că judecata ta e mai limpede decât credeam. Și acum, hai să mâncăm, spune el chiar când chelnerul se apropie cu mâncarea.
Câteva ore mai târziu, intru în casa noastră - sau mai bine zis a mea - din D.C. ducând în brațe cutia cu resturi de la cină și o sticlă de vin pe care am luat-o pe drum. Sper ca Anne să reușească să taie linia telefonică a casei de pe lac până mâine. Nu vreau ca Adam să distrugă totul.
Îmi petrec seara bând vin și trecând în revistă toate detaliile cazului. Ațipesc pe la 10. Nu aveam intenția, dar... vinul.
Mult mai târziu, aud pe cineva urcând treptele. De mult am tânjit după... ceva, de când a început tot chinul ăsta.
Dau să mă ridic din pat. Camera devine mai caldă și mai familiară decât a fost vreodată. Simt o privire ațintită asupra mea, pândindu-mă din întuneric, dar nu mi-e frică, dimpotrivă. Port chiloți și un sutien de dantelă, ca o bucată de carne pregătită pentru prezentare.
Salteaua se lasă și simt o răsuflare asupra mea. Niște mâini catifelate urcă pe abdomenul meu și îmi apucă sânii, frământându-i. Respirația mi se accelerează. Toate dorințele îmi sunt îndeplinite una câte una, de parcă gândurile îmi sunt proiectate pe perete și cineva le descifrează. Când ating orgasmul, sunt pur și simplu vlăguită.
Mă adâncesc curând în somn, lăsându-mă la loc pe pat, cu gândul la o nouă dorință.
A doua zi dimineață, când mă trezesc, lângă mine în pat e un gol. De-abia aștept ziua când golul ăsta va fi umplut pentru totdeauna.
M-am hotărât că, indiferent de rezultatul procesului, o să divorțez de Adam când se termină povestea asta. O să fac ce-i mai bine pentru mine, pentru că era și timpul. Dacă e găsit nevinovat, o să aibă ocazia să-și reia viața de la capăt - dar fără mine.
Simt telefonul vibrând și mă uit la ecran.
E un mesaj de la Anne, care mă anunță că Bob a mutat întâlnirea mai devreme, la 8,30.
Răspund la mesaje, zicând c-o să ajung la timp.
„Naiba să te ia, Bob.”
Mă pregătesc repede și mă duc la birou. De obicei ajung mult mai devreme de 8 dimineața, dar vizitatorul meu nocturn m-a făcut să mă trezesc târziu. Anne îmi întinde o cafea de îndată ce se deschid ușile liftului. Pare bine dispusă, în ciuda circumstanțelor în care ne găsim.
- Bună dimineața, Sarah. Bob e deja la tine în birou, mă anunță ea cu o privire compătimitoare.
Mă uit la ceas.
- De ce? Nu e nici măcar 8,15.
- Nu știu. Am încercat să-l fac să aștepte, dar a insistat. Scuze.
- Nu e vina ta. Bob e... Bob. Pune-mi apelurile în așteptare cât vorbesc cu el.
Bob privește pe fereastra biroului meu. Când aude ușa deschizându-se, se întoarce spre mine.
- Frumps din partea ta să mi te alături, rânjește el.
- Ai venit cu 15 minute mai devreme.
Îmi pun geanta pe birou și-l ocolesc ca să ajung la scaun.
- Ce vrei?
Mă așez și încep să-mi ordonez hârtiile.
- Vreau să vorbim.
Se duce de cealaltă parte a biroului și se așază.
- Noi nu vorbim, Bob, zic eu, țuguindu-mi buzele.
- Acum vorbimd. Vreau să știu ce se mmai întâmplă cu cazul soțului tău.
- Nu e treaba ta. Am totul sub control, spun eu, luând o gură de cafea.
- Cum pot să te ajut?
- N-am nevoie de ajutorul tău și, la urma urmei, de ce-ai vrea să mă ajuți?
- Pentru că afacerea asta nu dă bine pentru firmă. Vreau s-o văd rezolvată.
- Mă ocup eu deja.
- Atunci de ce primesc telefoane de la reporteri?
Reordonez niște hârtii pe birou.
- Pentru că te ocupi de PR-ul firmei, deci probabil că de-aia, Bob. Dar dacă chiar vrei să ajuți, te rog să...
Îi sună telefonul, făcându-mă să mă întrerup în mijlocul propoziției.
Bob ridică un deget ca să-mi facă semn să aștept și-și scoate mobilul din buzunar. Se uită mirat la numărul care-l sună. Răspunde.
- Bob Miller, spune el la telefon, după care rămâne tăcut câteva secunde. Ați greșit numărul.
Închide.
- Un reporter? întreb eu.
- Ceva de genul, spune Bob și, după o clipă de tăcere, adaugă: Așa, deci ce ziceai?
- Din moment ce-i cunoști pe reporterii din zonă, te rog să te ocupi de o anume Rebecca Sanford.
- Cum să mă ocup de ea?
- Și-a băgat nasul și am nevoie să înceteze. Poți să rezolvi tu?
- Dacă pot să rezolv? Mă faci să râd, Sarah. E ca și făcut, râde el și se ridică de pe scaun. Dacă ai nevoie de mine, o să fiu pe-aici.
Iese din birou.
Anne intră imediat după el.
- Ce a vrut?
- Ei, a vrut să se dea rotund, ca de obicei.
- Apropo, compania de telefonie a sunat adineauri și a confirmat că a închis linia telefonică de la casa de vacanță.
- Perfect. Am scăpat de o grijă, zic eu, uitându-mă peste niște hârtii.
- Ai aflat cine erau oamenii ăia pe care-i suna Adam? întreabă Anne.
- Nu-ți face griji, s-a rezolvat.
Cel puțin așa sper. Sper că Adam n-a prejudiciat investigația. Mi-e suficient de greu și fără să se bage el.
Anne încuviințează și iese din cameră ca să răspundă la telefonul de pe biroul ei. Câteva clipe mai târziu, mă anunță prin interfon:
- Șeriful Stevens e pe linia 1.
Preiau apelul.
- Mă bucur să-ți aud vocea, Sarah, spune el.
„Super, iar mă tutuiește.”
- Ce pot să fac pentru dumneavoastră?
- Voiam doar să-ți spun că am primit rezultatul testului ADN al lui Jesse. Nu se potrivește cu ADN-ul găsit de noi la locul crimei.
La naiba! Cum să nu fie el? Eram sigură că el e. Dacă nu e el, atunci cine?
- Ești sigur?
- Sută la sută.
- Și acum ce facem?
- Nu pot să fac mare lucru, din moment ce cazul a fost clasat, dar o să fiu cu ochii-n patru și te anunț dacă aflu sau aud ceva.
- Mersi, spun eu învinsă.
- Îmi pare rău, Sarah. Știu că ți-e... greu, dar dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui.
- Da. Mulțumesc, zic eu și închid.
Dau cu pumnul în birou. Nu mai suport stilul ăsta al lui, când cald, când rece. Nu înțeleg ce urmărește. Încearcă să mă ajute pe mine sau să se ajute pe sine? Nu pot să mă gândesc la el acum. Timpul trece și nu m-am apropiat deloc de răspunsurile pe care le căutam.
40.
ADAM MORGAN
Mi-am petrecut aproape toată seara trecută dând telefoane, dar eram așa de beat, c-o să trebuiască să sun din nou la unele dintre numerele alea.
Ce naiba e cu mine? Nu pot să mă controlez. Rebecca ar trebui să treacă pe aici în dimineața asta; sau cel puțin așa îmi amintesc că a spus seara trecută. Poate mă înșel. Oricum, mai am 5 telefoane de dat și ar fi bine să termin cu ele înainte să sosească.
M-am dat jos din pat și, pentru prima dată în ultimele zile, am făcut un duș, mi-am aranjat barba (m-am hotărât s-o păstrez) și m-am îmbrăcat cu niște haine cât de cât prezentabile: blugi și un tricou. Am cafea proaspătă și tocmai m-am așezat pe canapea cu telefonul în față.
Formez primul număr și îmi intră căsuța vocală a unei femei pe nume Gretchen. Tai numărul ei de listă.
Sun la al doilea număr și-mi răspunde o femeie. Nu știe despre ce vorbesc. Îi tai numele de pe listă.
Formez al treilea număr și răspunde un bărbat. Niciel nu știe despre ce vorbesc. E cam nepoliticos și-mi închide în nas.
La al patrulea număr răspunde un bătrân care vorbește greu. Pare să aibă laringectomie. Îi închid când începe să-mi spună povestea vieții lui. E bătrân și singur și pare să fie în aceeași situație ca mine: niciunul dintre noi nu are prea mult timp la dispoziție.
La al cincilea număr - și ultimul - mi se răspunde aproape la primul țârâit. Tipul răspunde așa de repede, încât nu-i prind numele. Cred că a zis Rob. Dar nu sunt sigur. Din moment ce n-am auzit bine ce a spus, trec imediat la explicații.
- Bună ziua. Îl caut pe Nicholas Miller. E fratele lui Greg Miller și cumnatul lui Kelly Summers. Eu sunt Adam Morgan. Am mare nevoie să vorbesc cu Nicholas. E o chestiune de viață și de moarte.
Ăsta e ultimul număr de telefon. Sper din toată inima că tipul ăsta îl cunoaște pe Nicholas. Dacă nu, atunci înseamnă că Rebecca nu mi-a făcut rost de toate numerele sau am dat-o eu în bară când am sunat beat. Doamne, ce prost sunt! Aștept cu răsuflarea tăiată. Am început să transpir.
- Ați greșit numărul, spune el și închide imediat.
Trântesc receptorul.
- LA NAIBA!
Îl mai trântesc de câteva ori. Cum e posibil așa ceva? Sper că a găsit Rebecca ceva. Sigur a găsit. Mai trântesc telefonul o dată și dau cu pumnul în măsuța de cafea.
Mă ridic, îmi torn o cană de cafea și mă întorc pe canapea. Aș vrea să fie whisky, nu cafea. Iau i gură când e încă fierbinte. Cafea mă arde pe limbă și pe gâtlej. E dureros, dar mă facă să mă simt viu.
Iau hârtiile în mână și le cercetez cu atenția, sperând ca unul dintre numere să-mi atragă atenția. Dar asta nu se întâmplă, firește. Azvârl hârtiile înapoi pe măsuță și mai iau o gură de cafea fierbinte.
Trebuie să dau de Rebecca. Am nevoie de ea. Nu pot să fac asta fără ea. Trebuie să-mi spună că a găsit ceva. E ultima mea speranță. Ridic receptorul și-l duc la ureche, dar nu se mai aude tonul. Linia e moartă. Apăr pe furcă de câteva ori, încercând să prind tonul, dar nu se aude nimic.
„La naiba, l-am stricat.”
Mă sprijin de canapea, acoperindu-mi fața cu mâinile. Nu se poate. Nu se poate ca asta să fie viața mea.
Cineva bate la ușă. Mă ridic imediat și mă reped la ușă, deschizând-o. E Rebecca și sunt extrem de fericit să o văd. O strâng în brațe și e ciudat, dar nu-mi pasă. Ea mă respinge, așa că renunț la îmbrățișare.
- Ce te-a apucat? zice Rebecca, împingându-mă și trecând pe lângă mine.
Își aruncă geanta pe canapea și bea din cana mea de cafea.
- Te rog, spune-mi c-ai aflat ceva.
- Poate, zice ea și se așază.
- Cum adică „poate”?
Mă plimb prin sufragerie ca un leu în cușcă, așteptând răspunsul ei. Ăsta e momentul decisiv.
Rebecca e ultima mea speranță. Timpul trece, iar eu și Sarah nu suntem pe aceeași lungime de undă. Ea îl verifică pe un tip, Jesse, și crede că teoria mea e complet greșită. Am stricat telefonul. Nu am voie să părăsesc nenorocita asta de casă, iar procesul începe peste 9 zile.
Rebecca ia câteva guri de cafea și pune cana pe măsuță. Scoate niște dosare din geantă, alege 3 dintre ele și le aruncă lângă cana de cafea.
- Aceste trei persoane sunt cele mai legate de trecutul lui Kelly și toate trei locuiesc pe o rază de 250 de kilometri în jurul Prince William County. Fiecare dosar conține o biografie, o fotografie și cazierul. Două dintre persoane au cazier. A treia n-are. Asta e tot ce-am reușit să obțin, dar e un început bun.
Iau dosarele și-l deschid pe primul. Sper ca unul dintre ele să ne aducă o revelație, dar nu știu cum și dacă o să se întâmple. Nu-mi ajunge un început bun. Am nevoie de o linie de sosire.
Mă uit în primul dosar. E al unei femei de vârstă mijlocie, pe nume Cheryl. Locuiește la o depărtare de o oră și jumătate spre sud. Doi copii. Câteva amenzi pentru depășirea limitei de viteză și o acuzație de tulburare a liniștii publice. Are trăsături aspre, buze subțiri și un nas ascuțit.
- Ea e Cheryl. E verișoara lui Greg, îmi explică Rebecca.
- Ce crezi despre ea?
- Păi, e rudă cu Greg și locuiește suficient de aproape ca să fi comis crima, dar nu cred că ei doi erau așa de apropiați și pare să aibă destule pe cap.
Explicația Rebeccăi mă convinge, așa că închid dosarul și-l arunc la loc. Îl deschid pe următorul. Văd fotografia unui bărbat de vreo 50 de ani, cu ochi căprui și păr castaniu închis, bine aranjat. Primul lucru care-mi trece prin minte e:
„Tipul ăsta arată ca un îngâmfat.”
Îl cheamă Nicholas Robert Miller. Nu are cazier și-mi pare cunoscut, dar nu știu de unde să-l iau. L-am mai văzut.
- Cu el ce e?
- E fratele lui Greg. Locuiește în D.C. N-are antecedente penale. Erau apropiați. El sigur ar fi putut s-o facă, dar n-am avut timp să-i verific alibiul pentru noaptea aia. În funcție de asta, s-ar putea să fie suspectul nostru principal.
- Mi-e cunoscut.
- Da?
- Da, numai că nu știu de unde să-l iau. Dar l-am mai văzut.
- Dacă a avut de-a face cu crima, asta înseamnă că vă urmărea pe tine și pe Kelly. Poate l-ai văzut prin zonă. De exemplu, la Seth`s Coffee.
- Se poate, dar am impresia că am și vorbit cu el.
- Poate chiar ai vorbit, spune Rebecca, ridicând o sprânceană.
Închid ochii, încercând să-mi amintesc momentul. Am vorbit cu bărbatul ăsta, dar unde? Unde și când aș fi putut să am o conversație cu el? Încerc să-mi reamintesc toate vizitele mele la Seth`s Coffee, când am flirtat cu Kelly, când mă uitam la ea și așteptam să termine tura. Mi se întâmplase să intru în vorbă cu unii clienți.
Mă uit din nou la fotografie. Privesc drept în ochii lui. Am mai vorbit cu el și-mi amintesc că discuția fusese aprinsă. Îmi amintesc că nu mi-a plăcut tipul ăsta, dar nu mai știu de ce. Mă mai uit la fotografie câteva clipe, dar nu reușesc să-mi aduc aminte și pun dosarul pe masă.
Trag aer adânc în piept și deschid următorul dosar. Nu o recunosc pe femeia din fotografie. O cheamă Maddie Burns. E fosta logodnică a lui Greg. Micuță de statură, cu păr lung și șaten și cu un aer foarte banal.
- La naiba!
Arunc dosarul pe podea.
- Ce? Ce e? întreabă Rebecca.
- Nu e niciunul dintre oamenii ăștia. Era vorba să mă ajuți, mă răstesc eu la Rebecca, îndreptând arătătorul spre ea și sfredelind-o cu privirea.
Ea se ridică imediat de pe canapea. Cască ochii mari când mă vede priezându-mi firea. Mă duc la bar și iau o gură zdravănă de whisky.
- Poate că soția ta are dreptate. Poate că nu e cineva din trecutul lui Kelly, sugerează Rebecca.
Mai trag o dușcă.
- Trebuie să fie. Pur și simplu trebuie.
- Nu neapărat. Ce-i asta? întreabă Rebecca, arătând spre cutia de pe măsuța de cafea.
- Toate probele cazului. Le-a adus Sarah.
Mă așez lângă ea, înfrânt.
- Te-ai uitat la ele? zice ea, aplecându-se și scoțând lucruri din cutie.
Mă mulțumesc să clatin din cap. Pentru mine, totul s-a terminat. Îmi las capul în palme.
- Nu-i asta fotografia cu textul de amenințare despre care vorbeai? spune Rebecca, luând-o în mână. Cea pe care ai primit-o cu două săptămâni înainte de crimă?
N-am mai văzut-o din ziua în care am găsit-o în cutia poștală.
Ea o întoarce pe toate părțile, analizând-o.
- Trebuie să aibă legătură cu crima, spune Rebecca. Ar fi prea straniu să nu însemne nimic.
Mă uit la măsuța de cafea și ochii îmi pică pe un alt bilet scris de mână. Mă uit din nou la fotografia din mâna Rebecăăi.
- Stai, spun eu.
Rebecca ține fotografia nemișcată. I-o iau din mână, întorcând-o pe partea cu scrisul și apoi iau post-it-ul lipit pe unul dintre dosarele cu probe. Le țin alături.
Pe bilet scrie:
„Aici sunt copiile dosarelor pe care le-ai cerut.”
- Ce e? întreabă Rebecca.
- Nu vezi?
Mă uit când la ea, când la scrisul de pe fotografie și de pe bilet.
- Ce să văd?
Retrasez cu privirea din nou și din nou conturul literelor.
- E același scris.
41.
SARAH MORGAN
Faptul că nu știu al cui e al treilea ADN nu-mi dă pace și nu vreau să înceapă procesul fără să aflu. Nu mai vreau să am parte de surprize.
Ieri, când am vorbit cu șeriful, nu părea surprins că ADN-ul nu e al lui Jesse. Totuși, Jesse a spus un lucru care m-a pus pe gânduri și, dacă am dreptate, asta ar explica de ce n-a văzut-o nimeni pe Kelly cu al treilea bărbat și de tipul folosea un telefon cu cartelă.
Mă frec pe frunte și iau o gură din cafeaua călâie de pe birou.
- Anne!
Asistenta mea intră imediat, îmbrăcată cu o fustă creion și cu părul prin într-un coc la ceafă.
- Da, Sarah. Mai ai nevoie de cafea?
- De fapt, da, ar fi grozav, spun eu, uitându-mă la cana mea pe jumătate goală. Dar poți să-l suni pe șerif?
Anne încuviințează și dispare pe ușă. Aștept câteva clipe, apoi ridic receptorul.
- Șeriful Stevens la telefon.
- Bună, sunt Sarah.
- Cărui fapt îi datorez plăcerea? zice el, parcă flirtând.
- Am o pistă în legătură cu al treilea ADN.
Șeriful tușește și, preț de o clipă, am impresia că s-a întrerupt legătura.
- Ți-am mai spus, Sarah. Vreau să te ajut, dar cazul e clasat. Nu mai pot să fac nimic.
- Atunci o să mă ocup singură, spun eu, pregătindu-mă să închid.
- Bine. Care-i pista?
- Am ascultat din nou interogatoriul lui Jesse și am observat că a zis că o vedea des pe Kelly cu un polițist.
- Așa, și? Soțul ei, Scott, e polițit, mă întrerupe el.
- Așa e. Și am presupus că la el se referă, dar dacă era vorba de altcineva? Dacă tipul cu care avea Kelly o aventură e partenerul lui Scott, Marcus Hudson?
- E ditamai acuzația, Sarah. Ai vreo dovadă?
Pare iritat și presupun că are tot dreptul să fie. N-a trecut nici o săptămână de când unul dintre oamenii lui a fost acuzat de violență domestică, iar acum eu acuz un alt polițist că avea o aventură cu soția colegului său și că poate a și omorât-o. Cam strică atmosfera de familie la care te-ai aștepta s-o găsești într-un departament de poliție dintr-un oraș mic.
- Nu, dar Kelly îl știa probabil foarte bine e Hudson. Nu le-ar fi fost greu să devină apropiați și asta explică de ce tipul folosea un telefon cu cartelă și de ce nu erau văzuți niciodată împreună în public. Ar fi fost normal să vrea să ascundă relația, explic eu.
- Nu-l interoghez pe Hudson și nici nu-i testez ADN-ul fără dovezi. E ridicol, Sarah, spune el, ridicând vocea.
- Atunci haideți să-l mai aducem o dată pe Jesse. Să-i cerem să spună clar cu ce polițist a văzut-o.
- Sarah, s-a terminat. Nu mai e loc de „haideți să”. Asta e ancheta mea și s-a încheiat. Te rog să nu mă mai suni, zice șeriful și închide.
- La naiba! fac eu, trântind telefonul.
Anne intră în birou cu o mină îngrijorată.
Îmi las capul în mâini și scot un geamăt de exasperare.
- Ești bine?
Îmi ridic capul și mă uit la ea.
- Nu, nu sunt.
Îmi las mâinile pe birou.
Anne vine repede și se așază. Mă ia de mână ca să mă liniștească.
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic nu merge bine. Căsnicia mea e pe butuci. Soțul meu e acuzat de crimă. Departamentul de poliție din Prince William County nu vrea să mă ajute deloc și investigațiile mele au ajuns într-un impas. O să pierd.
Anne își înclină capul într-un fel înduioșător și-și pune ambele mâini pe ale mele, mângâindu-le ușor.
- Până la urmă totul o să se rezolve. Promit, spune ea și cred că e sincer convinsă că lucrurile o să se aranjaze.
De unde să știe Anne dacă totul o să se rezolve sau nu? E asistenta mea. Eu sunt avocata. Eu sunt cea cu experiență. Eu sunt cea care se confruntă cu șeriful. Eu sunt cea cu soțul care o înșală și care poate a comis o crimă. Eu sunt cea căreia i se întâmlă toate lucrurile astea.
Trag aer adânc în piept înainte să vorbesc.
- Al treilea ADN... Trebuie să aflu al cui e.
- De ce nu se ocupă șeriful Stevens?
Anne îmi dă drumul și ne îndreptăm amândouă spatele.
- Spune că a clasat cazul.
- N-o să fie mai bine pentru juriu faptul că nu știm al cui e ADN-ul? Ca un fel de mister, ca și cum altcineva ar putea fi criminalul? O să lase loc de îndoială rezonabilă.
- S-ar putea, dar e riscant. Dacă știm al lui e ADN-ul, putem să ne construim cazul în jurul persoanei respective, îndreptând bănuielile asupra ei. Cred că am o pistă.
- Care?
- S-ar putea să fie partenerul lui Scott, adjunctul Hudson. Cine știe, poate au omorât-o împreună. La urma urmei, unul e alibiul celuilalt. În orice caz, cred că tipa se culca cu partenerul lui Scott.
Anne face ochii mari.
- De ce crezi asta?
- A fost o chestie pe care a zis-o Jesse. Și faptul că n-a văzut-o nimeni cu un al treilea bărbat. Dacă al treilea bărbat era Hudson, el și Kelly at fi avut grijă ca relația să rămână secretă. Și mai e și telefonul cu cartelă.
- Dacă n-ai cum să dovedești că al treilea ADN e al lui Hudson, iar șeriful nu vrea să coopereze, n-ai putea să îndrepți bănuielile spre Scott, soțul ei? Mesajele pe care i le-a trimis în noaptea asta erau destul de compromițătoare, își dă Anne cu părerea, frecându-și bărbia.
- Am inclus și asta în apărare, dar procurorul o să-l cheme să depună mărturie și o să încerce să-l înfățișeze ca pe un erou îndurerat. Probabil că juriul va empatiza cu el și-l va respecta în calitatea lui de polițist. Singurul care zice că nu i se potrivește caracterizarea asta e Jesse, care însă o hărțuia pe Kelly. Mărturia lui nu e bună de nimic.
- Există vreo posibilitate ca Scott să fie vinovatul? zice Anne, ridicând din sprâncene.
- Dacă mă întrebi pe mine, oricine ar putea să fie vinovatul. Până și tu, Anne, spun eu ușor.
Anne râde stânjenită.
- De ce nu...ăăă... vorbești cu Peters? Nu crezi c-ar vrea să știe și el lucrurile astea?
- Nu-i o idee rea. O să introduc printre probe bănuiala pe care o am în legătură cu Hudson și o să-i trec numele pe lista de martori. Procurorul o să facă verificări, crezând că am găsit dovezi împotriva lui Hudson, dar de fapt o să facă toată munca în locul meu.
- Genial!
- Probabil că ar trebui să mă întâlnesc cu el mai întâi, să văd dacă pot să-i insuflu și lui niște bănuieli înainte să ceară să ne vadă probele. Poți să verifici dacă e liber în după-amiaza asta?
- Sigur.
Anne se ridică de pe scaun, nerăbdătoare să ajute. E singura pe care pot să contez întotdeauna, singura în care pot să am mereu încredere.
42.
ADAM MORGAN
Mă plimb prin sufragerie ca un leu în cușcă, exasperat și căutând cu privirea obiecte pe care aș putea să le distrug ca să mă descarc.
Cum de nu mi-am dat seama? Cum de nu m-am prins mai devreme?
- Știi cine a scris notița de amenințare? mă întreabă Rebecca a zecea oară.
- Și încă cum!
Îmi vine să dau cu pumnul în ceva, doar ca să scap de furie.
- OK, atunci cine? Ăsta e un indiciu important. E o veste bună!
Rebecca încearcă să mă calmeze, dar degeaba. Văd negru în fața ochilor. O mincinoasă afurisită își bate joc de viața mea. Încearcă să mă distrugă. M-am amenințat! Doamne sfinte! Probabil că tot ea a omorât-o pe Kelly. Ar putea să manipuleze probele chiar în clipa asta.
Rebecca se uită rugător la mine, cu ochii mari, nerăbdătoare să afle.
- E asistenta lui Sarah, Anne, spun eu într-un sfârșit.
- La naiba...
Rebecca se uită la ambele însemnări. Apoi își ridică din nou privirea spre mine.
- Ești sigur?
- Uită-te la scris. Firește că sunt sigur, zic eu, vârându-i sub nas ambele notițe.
- Hei, ia-o mai ușor, spune ea. Sunt de partea ta, doar n-ai uitat.
Oftez și fac un pas în spate.
Rebecca mă măsoară din priviri.
- Ea m-a amenințat. Dar dacă a ucis-o pe Kelly, care ar fi mobilul crimei?
- De unde naiba să știu? Că doar nu sunt un criminal, răspund eu, ridicându-mi mâinile într-un gest de capitulare.
- Păi gândește-te, insistă Rebecca. Ăsta nu-i un moment bun să-ți ieși din sărite, e un moment bun să te gândești.
Îmi frec tâmplele, încercând să găsesc un răspuns.
- E obsedată de Sarah și nu m-a avut niciodată la inimă. Poate c-a vrut-o pe Sarah numai pentru ea.
- Dacă e obsedată de Sarah, poate că ar face orice i-ar spune ea. Cum ar fi s-o omoare pe amanta soțului ei, sugerează Rebecca, ridicând o sprânceană.
- Să nu îndrăznești. Sarah n-ar face așa ceva, răbufnesc eu, îndreptând arătătorul spre Rebecca și îngustându-mi ochii.
Îmi vine s-o lovesc pentru ce a spus. Mă plimb de colo colo, fulgerând-o cu privirea. Văd neliniștea de pe chipul ei.
Cât de ușor mi-ar fi să mă năpustesc asupra ei și s-o trântesc la podea? S-o strâng de gât, să-i zdrobesc traheea cu degetele și să mă uit cum i se umplu ochii de sânge și cum se scurge viața din ea. În sfârșit aș avea din nou un fel de control. Aș putea să-i arăt că frica de pe chipul ei e cât se poate de îndreptățită.
Îi tremură glasul când începe să vorbească.
- Ascultă, Adam. Nu asta am vrut să spun. Doar că uneori trebuie să pun întrebări grele, altfel nu te pot ajuta.
Nu-i răspund la zâmbet, dar am renunțat să măă mai uit urât la ea.
„Nu ea e dușmanul”, îmi spun în gând. „Vrea doar să mă ajute. Să înțeleagă situația.”
Dar nu am timp s-o ajut pe ea să înțeleagă. Nu am timp să stau aici. Trebuie să plec. Trebuie s-o confrunt pe Anne. Vreau să mărturisească. Ca să se termine odată povestea asta.
- Și acum ce facem? spun eu.
Încerc să mă calmez, să nu fac nimic impulsiv. Să-mi îndrept atenția spre Rebecca. S-o ascult. Să stau aici cu ea. Totul o să se lămurească până la urmă. M-a ajutat deja așa de mult. Mă opresc în mijlocul sufrageriei, ca încremenit.
Rebecca nu mai e speriată, dar e îngrijorată. Se uită la mine, apoi la geanta ei de pe masă și la cheile de lângă ea. Îi urmăresc privirea.
Încearcă să plece? Crede cumva că i-aș face rău?
- Pot să duc lucrurile astea la secția de poliție și sunt sigură că ar fi nevoiți să redeschidă ancheta, propune ea, cu speranță în privire.
Nu știu dacă speranța din ochii ei e pentru ea sau pentru mine.
- Dar cazul a fost clasat, spun eu.
- Da, dar n-ai fost condamnat. E responsabilitatea poliției să verifice toți suspecții.
- Și dacă n-o fac? Dacă refuză? Dacă e prea târziu?
- Avocatul tău poate să se folosească de asta la proces. u siguranță ar putea crea o îndoială rezonabilă în privința vinovăției tale, îmi explică ea.
„Avocatul meu. Adică nevastă-mea? Oare Sarah știe că Anne e cea care a trimis amenințarea? E cumva și ea implicată?”
Încep din nou să mă plimb prin cameră - mai repede și cu pași mai apăsați.
„Nu se poate să știe, nu? Fir-ar. Nu pot să fac asta.”
În timp ce mă plimb prin sufragerie, îmi tot cad ochii pe chei, sunt ca o mică scânteie de speranță. O fac rără să gândesc. Nu mă uit în urmă. Înșfac cheile și fug din casă, urcându-mă repede în Chevrolet-ul Rebeccăi.
- Adam, ce naiba faci? strigă Rebecca, alergând după mine. Ești în arest la domiciliu. Nu ai voie să pleci. Stai!
Închid sfidător ortiera și pornesc mașina. Calc cu putere pedala de accelerație, mașina se pune în mișcare, ridicând țărâna și frunzele, și ies de pe alee. Alarma brățării electronice se declanșează.
43.
SARAH MORGAN
Mă aflu într-un dintre multele săli de conferință de la Williamson&Morgan. Anne a programat o întâlnire cu procurorul Peters, iar Matthew mi s-a alăturat.
O parte a mesei e acoperită de niște cutii - sunt probele adunate de mine sau, mai bine zis, ar fi trebuit să fie. Le-am pus doar ca să-linduc în eroare pe procuror și să-l fac să-mi dezvăluie lucruri pe care eu nu le-am putut descoperi din cauza lipsei de cooperare a departamentului de poliție din Prince William County. Eu, Matthew și Anne am pregătit cu grijă conținutul cutiilor, în așa fel încât să-l determinăm pre procuror să ne facă el treaba. Ar trebui să sosească din clipă în clipă.
Întâlnirea e menită să-l păcălească. Știu că el se așteaptă să câștige procesul cu ușurință și are dreptate să creadă asta, dar am nevoie să-l fac să creadă că există și posibilitatea să piardă. Vreau să creadă că am un as în mânecă și că trebuie să-l descopere.
Matthew se așază în capul mesei.
- Joc eu rolul polițistului rău? întreabă el, zâmbind parșiv.
- Întotdeauna.
- Ești sigură că vrei să te joci cu acuzarea? spune Matthew, ridicând o sprânceană.
- Iarăși îmi pui strategia la îndoială, Matthew?
- Voiam doar să mă asigur că judeci limpede.
Cineva bate la ușă. Intră Anne, cu o tavă plină de gustări, apă și băuturi acidulate.
- Poftiți, îi spune ea procurorului, care intră în urma ei.
- Cine e dumnealui? întreabă Peters, arătând spre Matthew. Numai procurorul și avocatul apărării pot să fie de față la confruntarea probelor.
- El e Matthew. Mă ajută.
Matthew se ridică în picioare și-i întinde mâna.
- Fac mai mult decât s-o ajut.
- Are măcar studii de drept? mă întreabă procurorul, de parcă Matthew nici n-ar fi în cameră.
- Da, am fost împreună la Yale.
- De aceea eu fac lobby acum și nu sunt un procuror oarecare, care și-a luat diploma la seral, zâmbește Matthew, luând loc.
Peters nu răspunde la ironiile lui Matthew. Se așază și-și îndreaptă atenția spre mine.
- În fine, mulțumesc că ai venit așa din scurt, spun eu.
- Nicio problemă, răspunde el, dând din cap. Ce voiai să discutăm? Nu uita că oferta mea de reducere a pedepsei a picat.
Anne iese din sală, închizând cu grijă ușa.
- N-am accepta oferta nici dacă ar mai fi valabilă, răspunde Matthew, privindu-l cu asprime.
- Bun, atunci ce doriți? întreabă procurorul, împreunându-și mâinile.
Fac un semn spre cutii și îi trimit câteva dosare peste masă.
- Astea sunt probele pe care le-am adunat până acum. O să avem și mai multe.
Peters aruncă o privire spre cutii și apoi trage dosarele mai aproape, răsfoindu-le rapid. Le închide la loc și se uită la mine.
- Poate vrei să te uiți mai bine la ele. Nu știu dacă te-au învățat asta la seral, dar dovezile sunt cea mai importantă parte a unui caz, îl sfătuiește Matthew în bătaie de jos.
Peters își dă ochii peste cap. Nu-l interesează joaca lui Matthew de-a polițistul rău.
- Puteai să le trimiți la mine la birou. Nu era nevoie să vin până aici.
- Știu. Am vrut doar să fac un gest de curtoazie, zic eu, zâmbind din colțul gurii.
- Ce gest de curtoazie? Cazul e ca și judecat.
- Așa să fie oare? Pentru că nu asta-mi arată probele. De aici și gestul meu de curtoazie. Tu ai fost amabil cu mine și nu vreau să te fac de râs la tribunal, așa că-ți dau din timp aproape toate probele noastre.
Procurorul se mai uită o dată spre cutii și apoi la dosarele din fața lui. În ochi începe să i se citească suspiciunea și își înclină capul - nu știu dacă de uimire sau neîncredere. Mă așteptam la asta. La fel aș fi reacționat și eu. Mă hotărăsc să bat fierul cât e cald.
- Ah, era să uit.
Îi mai împing un dosar peste masă. În el e stenograma discuției dintre șeriful Stevens și Jesse Hook. Am subliniat pasajele pe care vreau să le vadă procurorul. Trebuie să-l fac să vrea să discute cu martorul ăsta. Să obțină mai multe informații de la el.
Peters deschide dosarul și-l frunzărește.
- Cine e Jesse Hook?
- Exact, punctează Matthew. Ca și judecat, ziceai?
- Jesse Hook e...
Dar chiar atunci, se aude un țipăt de partea cealaltă a ușii.
44.
ADAM MORGAN
M-am suit în mașină acum o oră și am condus neîntrerupt.
Nu mă mai gândeam decât la un singur lucru. Clocoteam de mânie. Știam bine că plecarea mea de acasă o să aibă urmări, dar nu-mi păsa. Nici acum nu-mi pasă. Trebuie să duc lucrul ăsta la capăt. Trebuie să descâlcesc povestea asta.
Sunt în criză de timp, iar asta e ultima mea șansă, e ultimul prilej pe care-l am ca să aflu ce s-a întâmplat de fapt în noaptea aia în caa de vacanță, cine a omorât-o pe Kelly și să mă eliberez din coșmarul ăsta.
Mai am doar câțiva pași până o să dau ușa de perete și o să mă găsesc față în față cu Anne, pe care o știu de ani de zile, care m-a amenințat, care probabil a ucis-o pe Kelly și care încearcă să-mi însceneze o crimă.
Cum a putut? Cum de-a reușit să intre atât de mult în viața mea, fără ca eu să-mi dau seama? Ce căuta în casa noastră de vacanță? Știu că Sarah o mai lăsase să stea acolo în concediu, dar ce căuta acolo în noaptea crimei?
Nu i-am dat niciodată prea multă atenție. Părea inofensivă, dar acum văd dincolo de mască - văd cine e ea de fapt: un monstru răzbunător. Tăcerea ei e o mască pentru strategiile manipulatorii ale unei intrigante. Politețea e de fapt șiretenie. Tot aerul ei de fată cuminte nu e decât de fațadă. De fapt, e o nenorocită de cea mai joasă speță.
Strâng în pumn fotografia și post-it-ul. Dau ușa de perete și-mi rotesc privirea prin birou. Câțiva oameni ridică ochii spre mine, unii par speriați, alții sunt netulburați de aspectul meu sălbatic. Pășesc în birou. Nu mă interesează decât o singură persoană.
Știu unde o s-o găsesc. Unde stă ea întotdeauna. Unde stă, urzind intrigi și așteptând. O iau după colț și văd că biroul ei e gol.
„La naiba!”
Deodată, o zăresc venind spre mine în timp ce vorbește cu un bărbat și duce în brațe un teanc de dosare. La început nu mă vede.
Bărbatul care o însoțește îmi pare cunoscut. L-am mai văzut. Firește că l-am mai văzut cândva, dar am impresia că s-a întâmplat de curând.
Anne ridică privirea și mă observă când sunt la doar 3 metri de ea. Face ochii mari, ca o căprioară în lumina farurilor.
Tipul care o însoțește observă că ea a rămas încremenită și îi urmărește privirea. Face și el ochii mari, apoi și-i mijește. M-a recunoscut și, pentru o fracțiune de secundă, îl recunosc și eu pe el, dar pe urmă îmi iese din minte, pentru că-mi îndrept atenția spre femeia diabolică din fața mea, cea care încearcă să-mi fure viața, femeia care a omorât-o pe Kelly.
- Adam, ești... ești bine? se bâlbâie Anne.
- Tu! strig eu, îndreptându-mi arătătorul spre ea și apropiindu-mă tot mai mult, gata s-o dobor la pământ, s-o pocnesc, s-o...
Nici eu nu știu ce vreau să-i fac.
Anne scoate un țipăt care spintecă aerul îmbâcsit al biroului.
- Ai omorât-o pe Kelly! Mi-ai înscenat crima! Știu totul, nemernico!
Chiar când sunt aproape de ea, cineva mă pune la pământ. Încasez un pumn în figură, care mă face knock-out. Anne plânge și se ascunde în spatele bărbatului care m-a lovit.
- Ce naiba se petrece? strigă Sarah, venind în fugă cu Matthew.
În urma lor mai vine un bărbat. Îl recunosc de la tribunal, este procurorul Peters.
- Bob, ce-ai făcut? întreabă ea când mă vede zvârcolindu-mă pe podea.
- A încercat s-o atace pe Anne.
Bob mă arată cu degetul. Ăsta-i Bob. O, da, îl știu pe Bob. E tipul care-i face mizerii lui Sarah de câțiva ani încoace și nu pierde nicio ocazie de a încerca să pună mâna pe jobul ei. E un nemernic. Mi-a fost antipatic încă dinainte să înceapă Sarah să aibă probleme cu el.
- Ce naiba, Adam? Ce te-a apucat? șuieră Sarah printre dinți.
Îi e rușine cu mine, îmi dau seama.
Anne plânge ca o viperă intrigantă ce e. Bob și Matthew încearcă s-o liniștească. Sarah o întreabă dacă e bine. Procurorul Josh Peters încă încearcă să înțeleagă ce se întâmplă, dar are un aer triumfător, fiindcă incidentul dă bine pentru cazul lui - asta dacă nu cumva pot să dovedesc că Anne a înscenat totul.
- Ea, spun eu, arătând-o cu degetul.
Toată lumea se uită la Anne. Ea face pe neștiutoarea.
- Ea a făcut fotografia. Ea a scris amenințarea. Ea a omorât-o pe Kelly!
Arunc fotografia și biletul la picioarele lui Sarah. Ea le ridică și le privește atent.
Toată lumea e șocată și se holbează. Acuzația mea i-a luat pe toți prin surprindere. Le ia ceva timp să se reculeagă.
Anne se foiește stânjenită, scărpinându-și brațul. Sarah se uită la ea.
- E adevărat? o întreabă, arătându-i fotografia și biletul.
Anne se poticnește. Își lasă bărbia în pământ.
- Da. M-am dus acolo să fac niște poze, precum cele pe care ți le-am arătat. Dar i-am zărit din întâmplare pe Kelly și pe Adam... împreună.
- Doamne sfinte, pufnește Sarah.
- Dar n-am ucis-o pe Kelly. N-aș face așa ceva. N-aș fi în stare. Am vrut să-ți spun. Dar n-am putut, așa că... am trimis amenințarea. Am vrut să-l fac să mărturisească.
Anne clatină din cap, încercând să ne convingă pe toți, dar mai ales pe Sarah, că spune adevărul. Eu nu cred nicio iotă.
- E periculoasă, Sarah. Gândește-te la amenințare. Ne-a amenințat cu moartea pe mine și pe Kelly. Nu vezi? Sigur ea e de vină, încerc eu s-o conving.
- Nu... zice Anne, cu ochii la Sarah. Nu era o amenințare cu moartea, amenințam doar că o să-ți spun ție dacă nu-ți spune Adam.
- Dar nu mi-ai spus, Anne.
Sarah scuipă venin. E supărată. Se simte trădată. O văd pe fața ei. E în culmea furiei. E clar că nu știa că Anne aflase despre aventura mea.
Anne își lasă capul în piept și plânge și mai puternic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu