Un bilion de dolari, Andreas Eschbach

 .........................................

4-12

      Eduardo se încruntă.

   - Ai dreptate, asta nu se poate afirma. Mulți dintre ei nici nu se gândesc la altceva. Dar aceștia sunt în sinea lor încă săraci. Dacă în sinea ta crezi că nu ai destui bani, atunci continui să te spetești ca de la cele douăzeci de milioane pe care le ai în cont să ajungi la patruzeci de milioane și așa mai departe. Dintre aceștia există mai mulți decât ar fi suficient. Așa este.
   - Atunci asta nu are nicio legătură cu câți bani are fiecare. Mai curând este o chestiune de exprimare, de temeri și așa mai departe și, dacă cineva se simte încă sărac cu 20 de milioane în cont, ar trebui să se ducă la psihiatru?
   - Da.
   Eduardo încetă să mai rotească paharul.
   - Dar nu sunt toți așa. Există oameni care se descurcă de-a dreptul bine cu bogăția. Mă gândeam vag la ceva... Tu ești mai bogat decât următorii o sută de pe lista bogaților la un loc. Ești dintr-o categorie unică. Mă gândeam că, după ce te vei fi acomodat... într-o zi... îți va veni o idee. Ceva nemaipomenit. Ceva la care până la tine nu s-a mai gândit nimeni. Îndeplinirea profeției.
   John trase adânc aer în piept și expiră apoi zgomotos.
   - Crezi? Eu nu îmi pot imagina care ar fi ideea aceea.
   - Dacă ar fi atât de simplu, aș ști eu însumi, mărturisi Eduardo. În definitiv, toată viața m-am gândit la asta. Dar cine știe, poate că viziunea lui Giacomo Fontanelli a fost doar un coșmar ceva mai lejer și nu există o asemenea soluție. Ar însemna că a fost doar un bărbat cu o marotă, la fel cum au fost strămoșii mei, și cu toții împreună te-au făcut pe tine bogat, absurd de bogat.
   - Eh, da, este grozav! suspină John și se porni brusc să râdă coleric, un râs care răzbătea din profunzimea stomacului. Știi, în viața mea nu m-am gândit că voi sta aici vreodată și că mă voi simți lamentabil pentru că sunt prea bogat.
   - S-ar putea zice așa, râse mânzește Eduardo.

   În zilele ce au urmat, John s-a dedicat studiului cu o dăruire care îl surprindea pe el însuși.
   Într-o după-amiază, a fost introdus de către Eduardo în tainele computerului aflat într-o încăpere din pivnița domeniului și care aducea cu o centrală pentru control dintr-un film cu James Bond. Pentru a ajunge la el trebuiau descuiate mai  multe încuietori cu aspect impresionant, după care ședeai la o masă albă, pe care se găsea un computer modern, pe al cărui monitor alergau diverse numere cu multe, multe cifre - situațiile conturilor din toată lumea, după cum i-a explicat Eduardo - care erau căutate asemănător instalației din cabinetul de avocatură, doar că aici era suficient un cablu gri simplu și o neînsemnată priză din plastic aplicată pe perete.
   Modul în care Eduardo manipula tastatura și mouse-ul te făcea să bănuiești că se pricepea foarte bine să lucreze cu ele.
   - Asigurarea datelor, explică el în timp ce vâra o casetă cu bandă în orificiul unui aparat a cărui lampă de semnalizare trecu imediat de pe verde pe roșu. Dacă am pierde toate parolele și altele, ar trebui să colinzi întreaga lume, să te legitimezi pentru fiecare cont și să completezi un munte de formulare - ai idee cât timp ți-ar trebui pentru 250 de mii de conturi?
   John era impresionat.
   - Pari să te împaci perfect cu computerul, nu?
   - Tata a insistat ca eu să învăț tot ce este legat de el, răspunse Eduardo. Sisteme de operare, programarea aplicațiilor comerciale, tehnica transmiterii datelor... cere orice, și eu voi ști să operez. Era ceva mai important decât studiile mele juridice. Se zice că cineva din familie trebuie să stăpânească perfect computerul.
   John privi monitorul cu respect.
   - Asta înseamnă că tu ai programat tot ce este aici?
   Banda rula bâzâind, iar lampa clipea febril. Eduardo lovi ușor aparatul cu palma, și acesta încetă să mai clipească.
   - Nu, aici cea mai mare parte este reprezentată de programul inițial. De altfel, un program destul de rafinat. Eu doar l-am trecut de pe vechiul IBM pe PG, am adaptat puțin prezentarea pe monitor și am mai introdus câteva reprezentări grafice. Nimic din ceea ce ar fi putut să facă un profesionist veritabil.
   - Și cine a creat programul inițial?
   - Cineva de la IBM. Nu știu exact, era înainte de a mă fi născut eu, dar trebuie să fi existat pe-atunci ceva necazuri cu tipul. Începuse să pună întrebări și așa mai departe, și atunci s-a decis că trebuie să se priceapă cineva din familie.
   - Și-acum te pricepi tu?
   - Da. Cursuri de sute de mii de dolari, o vară întreagă am tras cabluri ca practicant la o firmă de rețele, o iarnă, ca ajutor de programator într-un iad al hackerilor - și acum mă pricep.
   Eduardo rânji.
   - Dar nu este chiar atât de greu. Când cei cu tezaurul termină treaba la pivnița ta și când se vor monta cablurile telefonice, demontăm și remontăm totul la tine. Iar eu îți voi explica apoi cum să lucrezi cu computerul.
   John înghiți în sec. Nu prea împărtășea încrederea manifestată de tânărul avocat. După care îi veni o idee:
   - Dar ce se întâmplă cu aparatura de la firma voastră din Florența?
   - Va ajunge la fier vechi.
   - Și dacă, Doamne ferește!, se prăbușește casa mea? Devin lipsit de mijloace?
   - Prostii! afirmă Eduardo.
   Aparatul cu banda începu să piuie, el scoase caseta și o închise în seiful din perete.
   - Toate conturile sunt pe numele tău. Dacă ai nevoie de bani, te duci la bancă și te legitimezi.
   - Și de unde știu eu la ce bancă trebuie să mă duc?
   - Este indiferent, pentru că, practic, la fiecare bancă de pe această planetă ai un cont în valoare de milioane. Dar în documentele pe care le-ai primit se află și lista corespunzătoare.
   Eduardo îl privi persiflator și adăugă:
   - Poate că ar trebui să te uiți totuși pe hârtii.
   John clipi iritat:
   - Păi atunci la ce mai am nevoie de computer?
   - Pentru ca în fiecare dimineață să poți vedea cu câte milioane ai devenit mai bogat peste noapte. Pentru a putea fi avertizat dacă în vreo țară rata inflației depășește rata dobânzii, pentru a putea să îți muți la timp banii în altă parte. Pentru...
   John îl întrerupse:
   - Deci, pot să transfer bani? Și cineva care pătrunde la mine poate și el. Poate să transfere un miliard în contul lui, fără ca eu să observ.
   Eduardo se sprijini de speteaza scaunului și își încrucișă mâinile în spatele capului.
   - Nu, nu poate. Ți-am spus că este un sistem ceva mai rafinat. Se poate face transfer de bani, dar numai între conturi care îți aparțin. Această restricție este consemnată la toate băncile, așa că nici măcar cel mai bun hacker nu are vreo șansă de a opera de aici.
   - Hm... mormăi John și privi numărul fără sens de mare de pe marginea inferioară a ecranului, care se tot mărea și ale cărui ultime cifre pâlpâiau ca aripile unei albine. V-ați gândit la toate, nu?
   - Cel puțin ne-am dat toată silința.
   Interveni un moment de tăcere. O tăcere rece, plăcută. John se gândi la arhitecta care se ocupa de interioare, o femeie blondă, delicată, emanând energie, care îi arătase schițele celor mai importante încăperi ale vilei. Tot ce avusese el de făcut fusese să arate către desenele care îi plăcuseră cel mai mult - de plăcut îi plăcuse tot, femeia era un geniu - să spună „da!” și să semneze listele cu dotări anexate. De atunci coloane de lucrători se ocupau de realizarea în fapt a schițelor, de a-i crea lui un cămin de o eleganță rafinată, fără ca el să fie nevoit să-și mai exprime măcar o idee.
   Și, oricât costa asta, numărul din partea de jos a ecranului continua să crească fără întrerupere.

   Soarele coborâse la orizont și făcea ca marea la Porteceto să sclipească auriu și cald atunci când apăru iahtul. Cum aluneca suplu și grațios, strălucitor de alb și fermecător ca un vas cu pânze, acesta oferea o priveliște care lui John îi tăia răsuflarea.
   Chiar și Eduardo, care pe drumul de întoarcere cugetase cu voce tare că într-o perspectivă mai îndepărtată ar putea să aibă în vedere comandarea unui iaht mare propriu, îi dădu entuziasmat un bobârnac peste umăr și strigă:
   - Uite-l, vine!
   - Da, șopti John.
   Era minunat și părea mult mai mare decât și-l amintea de la vizionarea făcută la Cannes. Când acostă, trecu prin fața lor părând aproape fără sfârșit. La pupă fâlfâia ușor steagul italian în locul celui englez, iar în spate, sub o prelată, era o barcă cu motor; pe puntea superioară, se afla un elicopter ca o insectă gata să-și ia zborul. De pe puntea a doua un tânăr în uniformă fercheșă le făcu semne cu mâna, și ei răspunseră în același fel.
   Vasul a fost rapid legat la țărm și întinsă o punte. Când au urcat la bord, au fost întâmpinați de căpitan, un francez de vreo 40 de ani, cu numele de Alain Broussard, pe care îl cunoscuseră la Cannes cu puțin timp în urmă, care îi salută și le strânse mâinile.
   Acesta spuse în engleza lui cu puternic accent francez:
   - Desigur că doriți să ieșiți imediat în larg. Pun să vi se aducă bagajele, apoi putem pleca, și la apusul soarelui vom naviga.
   La un semn, tânărul care le făcuse cu mâna apăru ca din pământ.
   John îi dădu cheia de la ceea ce la un Ferrari se numește portbagaj, apoi îl urmară pe căpitan pentru a face un tur al vasului.
   Nu se așteptase ca revederea iahtului să îl copleșească într-atât.
   Totul respira spațialitate. Când intrară într-unul dintre saloanele iluminate indirect nu se putu abține să nu atingă cu vârfurile degetelor lambriurile din lemn fin moarat cu care erau placați pereții și să mângâie speteaza unei canapele care, împreună cu niște fotolii cu speteaza înaltă și o masă din sticlă, alcătuiau un mic ansamblu. Pe ea erau perne din mătase asortate la culoare, cu motive ce păreau indiene, lămpi Tiffany scumpe, cu picioare aurite, se aflau pe măsuțele din marmură albă și gri. Pereții sufrageriei erau îmbrăcați în intarsii din mahon atât de lustruite, încât masa antică plină de cristaluri și argintărie se oglindea în ele. Ferestrele mari ofereau libertate privirii către marea în care se scufunda obositul soare roșu ca focul.
   Era un palat sclipitor. În aceste încăperi se putea filma fiecare basm din cele o mie și una de nopți. Pe drumul către puntea de comandă - balustrada scărilor era aurită, pentru că, așa cum spunea agentul naval vânzător, „alama trebuie lustruită zilnic, nu și aurul” - trecură pe lângă un loc unde încă se mai putea recunoaște numele dat de către proprietarul anterior, un om de afaceri englez, iahtului: Shangri-La. Scrisul nu fusese îndepărtat, ci doar acoperit cu vopsea albă.
   - Vreau ca asta să dispară, spuse John și bătu cu vârful degetului locul respectiv.
   - Pas de probleme, îl asigură căpitanul. Voi pune să fie îndepărtat. Vreți să-i dați vasului un alt nume?
   - Da, confirmă John și privi marea care devenea tot mai întunecată. Se va numi PROPHECY .

12.

      Curierul de la UPS îl trezi pe Marvin dimineața devreme și ceru să vadă și o legitimație.
   - Permis de conducere, pașaport, ceva pe care se află fotografia și numele dumneavoastră, precum și o ștampilă oficială, zise acesta plictisit și își fixă răbdător mai bine pachetul ținut sub braț.
   - Omule, mormăi Marvin care abia ținea ochii deschiși, eu locuiesc aici. Nu se vede?
   - Îmi pare rău. Este o corespondență cu valoare declarată. Am instrucțiunile mele.
   Marvin se gândi o clipă să îi trântească ușa în nas, dar curiozitatea de a afla cine naiba îi trimitea lui un pachet cu valoare declarată - ia auzi: pachet cu valoare declarată! - învinse. Se întoarse în camera sa și aduse permisul de conducere, nu fără a se teme că fotografia nu prea mai semăna cu actuala lui înfățișare, motiv pentru care efortul făcut ar fi fost inutil. Dar curierul se mulțumi să noteze numărul documentului, mai ceru o semnătură, iar Marvin își primi pachetul. Până să reușească să descifreze cine era expeditorul, auzi motorul mașinii curierului accelerându-se.
   - John? citi Marvin spre nețărmurita lui surprindere. John Fontanelli din Florența. Ce spui?
   Nu se mai putea gândi să adoarmă. Încuie ușa, duse pachetul pe masa din bucătărie și scoase un cuțit pentru a desface pachetul.
   În cutie, împachetat cu grijă în stiropor, era un telefon mobil.
   - Asta ce mai este? mormăi Marvin. Mai controlă încă o dată ambalajul și biletul pe care era scrisă adresa. Pe acesta erau scrise numele și adresa lui. Nu era o greșeală. Și la rubrica Se va preda până la ora era însemnată cifra nouă! Asta vrea să mă tortureze sau ce este asta?
   Scoase aparatul. Pe el era fixată cu o bandă adezivă o carte de vizită împăturită. O desprinse și o despături.
   „Hei, Marvin - era scrisul inconfundabil al lui John. Bateria este încărcată, cartela este introdusă, PIN-ul este 1595. Te rog, deschide-l imediat și așteaptă apelul meu. Te salut, John.”
   - Mi-am pierdut mințile?
   Marvin privi ceasul. Era ora nouă fără un minut.
   - Visez!
   Dar apăsă tasta verde. Cu un piuit aparatul prinse viață și Marvin introduse PIN-ul, care fu acceptat cu un nou piuit și cu afișarea pe display a cuvântului Ready.
   Fix la ora nouă telefonul sună.
   - De fapt, am crezut că așa ceva există doar în filme, mormăi Marvin clătinând din cap.
   Apăsă tasta pe care era desenat un receptor ridicat și duse curios telefonul la ureche.
   - Alo?
   - Alo, Marvin! îl salută John cu entuziasm. Sunt eu, John.
   Marvin trase adânc aer în piept.
   - Ce este cu show-ul ăsta?
   - Nu puteam să dau de tine, răspunse John râzând. Ca de obicei telefonul tău este blocat, cum aș fi putut să vorbesc altfel cu tine?
   - Omule, rosti încet Marvin încă zăpăcit, mă simt ca James Bond. Așadar, pe cine trebuie să omor?
   - Te-ai uitat sub stiropor? Acolo ar fi trebuit să fie un plic cu o mie de dolari și un tichet pentru avion.
   - Este din ce în ce mai bine.
   Ridică bucata de stiropor. Sub ea era un plic.
   - Da, omule, l-am găsit, stai un moment!
   Lăsă jos telefonul și rupse plicul. În el erau o mulțime de dolari și un tichet clasa întâi pentru Florența pe numele de Marvin Gopeland.
   - Se pare că trebuie să îți fac o vizită, nu?
   - Da, dar mai întâi te rog să îmi faci un serviciu important.
   - Nimic nu vine degeaba pe lumea asta, oftă Marvin. OK, spune.
   - Îți amintești de ceasul meu de mână?
   - De ceasul tău de mână? Nu. Aș fi putut să jur că nu ai avut așa ceva.
   - Nici nu îl mai aveam. L-am amanetat în Manhattan. Problema este că ceasul este un cadou de la tatăl meu, am pierdut chitanța cu care l-am amanetat, și termenul expiră vineri, săptămâna viitoare.
   Era ceva cam mult pentru o oră ca aceasta. Marvin îl rugă:
   - Încet, trebuie să notez.
   Luă un creion dintr-o ceașcă de cafea pe jumătate goală, îl șterse cu un prosop de bucătărie lipicios cât nu se putea spune și scoase din coșul de gunoi o cutie de Cornflakes, pe care o rupse în așa fel încât să poată scrie pe partea interioară goală.
   Duse din nou telefonul la ureche și vorbi:
   - Deci, să o luăm pe rând. Unde este casa de amanet, cum arată ceasul, la ce număr te pot suna?

      Când John reveni pe puntea principală după convorbirea cu Marvin, la orizont se putea vedea deja coasta franceză de sud ca o linie subțire, cenușie-maronie. Un steward tocmai punea o măsuță pentru cafeaua de după-amiază sub un parasolar. Pe cer apăreau primii pescăruși.
   - Trebuie să ne decidem dacă vrem să acostăm la Nisa sau la Cannes, spuse Eduardo. La Nisa există un restaurant bun, la care mereu am vrut să cinez. Tu ce zici?
   - De ce nu? Sună bine.
   John se sprijini și el de balustrada punții. Din seara precedentă ocoliseră Corsica, și acum navigau în Marea Ligurică. Era o croazieră calmă, Marea Mediterană fusese gri-argintie și valurile nu creaseră probleme stabilizatoarelor vasului.
   O oră mai târziu, pe cer apăru un punct întunecat care nu era un pescăruș; un elicopter. La început, nu acordară nicio atenție zgomotului tot mai puternic, dar când acesta veni drept către ei și deveni și mai puternic, deveni inevitabil să vadă despre ce era vorba.
   - Pare să fie cu presa, îi informă Broussard prin telefonul de bord. Pe locul din spate al elicopterului se vede un bărbat căruia îi atârnau de gât mai multe aparate cu teleobiective.
   John se încruntă:
   - Bănuiesc că nu dispunem de tunuri la bord.
   Elicopterul survola PROPHECY ca o viespe furioasă, făcând uneori manevre atât de îndrăznețe încât era o minune că bărbatul de pe locul din spate, care fotografia, nu cădea din aparat. În cele din urmă, cu filmele epuizate, elicopterul îi părăsi îndreptându-se spre uscat.
   - Chiar trebuie să mergem la restaurant? întrebă John privind în urma aparatului. Fără gardă de corp?
   - Câțiva membri ai echipajului arată de-a dreptul impresionant și ne-ar putea însoți, fu de părere Eduardo. Doar nu vrei să ne stricăm ziua din cauza asta?
   - Treptat începe să mă calce pe nervi. Ce o găsi de fapt la mine?
   Eduardo râse.
   - Ești bogat, deci ești interesant. Banii te fac sexy, dragul meu. Este o chestiune pe care, după părerea mea, o folosești încă prea puțin.
   - Și ar trebui să o fac?
   John privi linia de coastă, drumurile săpate îndrăzneț în stâncă și casele presărate ca niște pete albe.
   - O mulțime de femei ar dori să afle cum este să se culce cu un bilionar.
   - Nicio diferență față de oricare alt bărbat.
   - Evident, dar lasă-le pe ele să descopere asta.
   Eduardo ridică receptorul telefonului de bord.
   - Văd că mai ai nevoie de un curs de bază în arta de a gusta viața. Sun acum la restaurant, ca să ne trimită o mașină. Din câte am auzit eu, numai milionarii mai procedează așa; și cred că ei se pricep să țină presa la distanță. Și apoi ne distrăm.
   Suna ca un ordin.
   Când acostară, pe chei erau deja câțiva reporteri. După ce PROPHECY amarase, se adunaseră atâția, încât cei patru mateloți vânjoși croiră cu greutate o cale până la mașină. Chiar și televiziunea ținea pasul în îmbulzeală.
   Șoferul limuzinei cunoștea bine Nisa și, în plus, părea că fusese și pilot de curse, în orice caz reuși să scape de urmăritori, dintre care o parte erau pe motociclete care accelerau cu ușurință. Când ajunseră la restaurant, era liniște, iar soarele era gata să le pregătească o seară minunată pe terasă.
   Era restaurantul unui vechi și select hotel de lux, cu o perspectivă de vis asupra golfului - un loc, gândi John, unde era imposibil să nu te bucuri de cină.
   Nu mică îi fu surprinderea să remarce la masa alăturată patru bărbați mai în vârstă, fără îndoială toți multimilionari cu vechime, care tocmai încheiau această adevărată operă de artă. Vinul alb nu avusese temperatura corectă. Carnea fusese puțin cam tare, legumele, o idee prea moi - deci, complet anoste. Unul dintre ei ridică un deget, cam până la nivelul bărbiei lui revoltate, și nu dură mai mult de 30 de secunde până când șeful chelnerilor apăru lângă el - cerule, oare ce devenise lumea?
   John nu înțelegea o boabă franceză, dar nu avea nevoie de cunoștințe lingvistice pentru a interpreta murmurul necontenit al nemulțumirii ce răzbătea de la masa alăturată pe tot parcursul cinei.
   Iar când privi în jur, observă că atmosfera era generală. De parcă fiecare pândea următoarea decepție. Cei care mâncau aici vor fi fost ei cu toții milionari, dar niciunul dintre ei nu era vesel sau măcar binedispus.
   Dar mâncarea servită a fost fantastic de bună.
   - Peccato, remarcă reținut Eduardo, a fost un spectacol nepotrivit.
   - Fără îndoială. Dacă eu voi ajunge să fiu ca ăștia, îl rugă John pe Eduardo, atunci te rog să mă împuști.

     Era miezul nopții. John închise ușa camerei în urma lui, știind că aceasta va fi una dintre ultimele nopți petrecute sub acoperișul casei familiei Vacchi. Scoase jacheta, o puse pe un umeraș și se bucură să aibă din nou sub picioare pământul ferm.
   La Nisa nu zăboviseră mult. După desert și după ce soarele apusese, se întorseseră pe vas, iar drumul până la Porteceto cu motoarele la maximum durase doar vreo 4 ore.
   Tocmai își scotea pantofii, când sună telefonul. Probabil că este Marvin, gândi John și țopăi într-un picior până la telefon. La New York era doar puțin după ora șase seara.
   Dar nu era Marvin. Era necunoscutul.
   - Voiam să vă felicit, spuse acesta pe un ton ironic. Pentru noul dumneavoastră iaht.
   - Mulțumesc, răspunse John.
   Acum nu mai era așa de impresionat. Probabil că interlocutorul văzuse un reportaj difuzat de televiziunea franceză.
   - Un iaht frumos. Îmi pot permite să întreb cât a costat? Eu îl apreciez la 20 de milioane. Sau a costat 30?
   - Ce vreți? întrebă John indispus.
   - Vreau să vă dau câteva sfaturi privind următoarele cumpărături.
   - Sunt numai urechi.
   - Aveți un iaht și aveți o casă. Nu vreau să vă plictisesc cu posibilitățile evidente de a vă completa reședințele în diverse locuri din lume; cu siguranță că la asta v-ați gândit și singur. Oricum o variantă ceva mai excentrică ar fi un castel. Există numeroase castele vechi veritabile în Europa și multe dintre ele sunt de vânzare, știați asta? Bineînțeles că este nevoie să mai băgați în ele alte câteva milioane pentru a arăta cumsecade, dar nu ar fi o problemă. O altă posibilitate de a investi bani și interes ar fi cumpărarea unui club de fotbal sau așa ceva, nu v-ați gândit la asta? În acest caz pot fi vânduți și cumpărați jucători pe milioane grele, pentru a obține satisfacția de a urca în clasamente. Sau ați putea să faceți plasamente în colecții - vechi picturi în ulei de exemplu, van Gogh, Picasso, Monet. Sau în bijuterii de valoare. Antichități. Nu numai căutarea și cumpărarea lor sunt o aventură, ci și achiziționarea de seifuri corespunzătoare, întreținerea unei paze sigure, încheierea de asigurări necesare și altele sunt palpitante.
   Se opri un moment, apoi întrebă:
   - Mai doriți și alte propuneri?
   John își masă rădăcina nasului:
   - De ce îmi spuneți astea?
   - Pentru a vă atenționa asupra faptului că sunteți suficient de bogat pentru ca tot restul vieții dumneavoastră să puteți cumpăra diverse fleacuri. Dar cu toate acestea vă îndepărtați de profeția lui Giacomo Fontanelli.
   - Îmi telefonați în miez de noapte pentru a-mi spune asta?
   - Mai devreme nu ați fost acasă și cineva trebuie să vi-o spună.
   - Ce înseamnă toate acestea? În ce scop acest joc de-a v-ați ascunselea? De ce nu-mi spuneți cine sunteți și ce este cu toate acestea?
   O clipă de liniște.
   - Credeți-mă, într-o zi veți înțelege că nu pot proceda altfel decât o fac. Presupunând că nu veți întrerupe acum contactul, într-o zi ne vom întâlni, iar eu vă voi explica totul. Dacă nu, vă veți întreba  toată viața ce v-aș fi spus.
   - Asta ce vrea să fie?
   - Vă veți muta, nu? V-aș propune să-mi dați viitorul dumneavoastră număr de telefon.
   John simți cum receptorul i se umezește în mână sau poate că mâna era cea care transpira? Asta era posibilitatea de a scăpa de el.
   Era suficient să-i dea un număr fals. Simplu.
   Vocea din eter continuă:
   - Ar trebui să mai știți ceva. Eu sunt omul care știe despre dumneavoastră mai multe decât știți dumneavoastră înșivă. Eu știu care este adevărata dumneavoastră misiune și mai știu cum o puteți îndeplini. Ar trebui să întrerupeți acum contactul cu mine numai dacă ați fi sigur că nu va mai trebui niciodată să mă mai întrebați ceva.
   Necunoscutul nu mai spuse nimic. Era doar o tăcere ce părea a nu se mai sfârși.
   Era un truc, nu? John privea fix, fără să vadă ceva, și nu știa ce să facă. Un truc, dar pe de altă parte... Ce era de făcut? Putea oricând să își schimbe numărul de telefon dacă situația începea să îl plictisească.
   Trase sertarul noptierei. Găsi mai întâi scrisoarea de la Hopkins Junior College, apoi scrisoarea prin care i se cerșeau bani în scopul stopării dispariției speciilor. Pe aceasta o păstrase din greșeală. În cele din urmă găsi plicul cu comunicarea de la Telecom.
   - Deci... spuse el și, după ce își drese glasul continuă:... Noul meu număr de telefon este...

      Eduardo insistă să continue croaziera cu PROPHECY și, când la ora stabilită apăru în portul pentru iahturi de la Porteceto, avea alături o fată.
   - Constantina Volpe, o prezentă el. Este o colegă din perioada studiilor. Sper că nu te deranjează faptul că am invitat-o.
   John îl privi pe Eduardo, în al cărui rânjet ironic citi intenția de a-l cupla cu femeia. Ea era cu certitudine admirabilă. Lui John mai că nu îi venea să creadă că Eduardo cunoștea o astfel de damă. Mai că nu credea că asemenea femei studiau dreptul, în loc de a deveni celebre și bogate ca modele.
   Constantina avea părul lung, negru, răvășit permanent de briza mării, o figură ca o inimă, cu ochi verzi, mari și o gură de neimaginat. Silueta ei era destinată să reducă la tăcere rațiunea unui bărbat sănătos.
   Înainte de a spune ceva, John trebui să-și dreagă glasul, după care reuși să scoată un neajutorat:
   „Bun venit la bord” și un stângaci: „Mă bucur să vă cunosc”.
   Și bărbații din echipaj o priveau cu ochi lacomi. Stewardul care îi servi cu șampanie nu își mai putea dezlipi privirea de la ea. Însuși căpitanul părăsi puntea de comandă pentru a o saluta pe madame Constantina și, după cum i se păru lui John, o făcu cu un accent franțuzesc mai sesizabil decât de obicei.
   PROPHECY plecă și aruncă apoi ancora la intrarea în Golful Porteceto, în imediata apropiere a unei pitorești stânci ce se ridica din mare cu semeție, pe care cuibăreau pescăruși și alte păsări. La pupă au fost instalate o scară pentru coborât în apă, un tobogan și o trambulină, așa că plăcuta zi la mare putea să înceapă.
   John ocupa desigur marea cabină a proprietarului, aflată în față de tot, în prora vasului, unde era și o punte lată. De aceea nu se miră că într-un bikini negru, minuscul, Constantina ședea acolo pe un prosop și tocmai se pregătea să își dea cu cremă când el urca pe punte. Mai curând se întreba unde rămăsese Eduardo.
   - Sunteți atât de amabil să îmi dați cu cremă pe spate? îl rugă ea clipind în așa fel încât, ce mai tura-vura, se pare că îl readusese la poziția de elev neîndemânatic.
   - Da, sigur.
   Fusese vocea lui? Nu avea importanță. Luă tubul cu cremă întins de ea și se dedică misiunii.
   - Vă rog, și sub bretea, ceru ea după o vreme și întrebă dacă este necesar să o desfacă.
   - Nu, se grăbi să răspundă John. Merge și așa.
   Își pierdea respirația când introducea mâna alunecoasă sub bretea. Cât de departe putea să meargă, fără a-i atinge sânii? Și unde rămăsese Eduardo? Soarele ardea, universul se topea pe puntea strălucitor de albă și mai era atingerea pielii ei și mirosul cremei de protecție solară.
   - Mulțumesc, puse ea capăt procedurii. Și acum dumneavoastră.
   John era bucuros că stătea întins pe burtă în timp ce ea îi masa spatele cu mișcări sigure. Trebui să mai rămână un timp întins pe burtă și după ce ea încetase. Din fericire, Eduardo apăru în cele din urmă și îi distrase atenția femeii.
   Mai întâi coborâră în apă folosind scara, încet și cu atenție, pentru că apa era rece. Când te scufundai în ea pentru prima dată, îți tăia respirația, dar pe urmă era grozav să înoți având adâncimea sub tine, întinderea apei în jur și vasul uriaș, sclipitor, ridicat deasupra mării.
   O jumătate de oră mai târziu, se aflau pe puntea încinsă, pe prosoape. Fixat de ancoră, vasul se clătina o dată cu valurile, iar mișcările legănate induceau o stare aflată între veghe și somn.
   Soarele dogoritor dădea o senzație de bine și făcea pielea să ardă.
   Nimic nu mai era important, nici mărimea averii, nici profeția, nimic în afara acestei zile și a acestei existențe, a dogorii emanate de soare și a țipetelor pescărușilor sus, în albastrul fără de sfârșit.
   - Avem la bord și schiuri nautice, îi tulbură vocea lui Eduardo. Are cineva chef de schi nautic?
   - Nu, mulțumesc, murmură somnoroasă Constantina. În niciun caz.
   - Nici eu nu am chef, mormăi John, care în viața lui nu făcuse schi nautic, și până în clipa asta nici nu-i trecuse prin cap să facă așa ceva.
   - Nici nu știți ce pierdeți, ripostă Eduardo și se ridică.
   Ideea lui puse echipajul la treabă și alungă contemplativa liniște.
   Celei mai mari dintre cele două bărci i-a fost scoasă prelata, a fost ridicată dincolo de bord cu gruiul, au fost aduse schiurile, au fost fixate cablurile și, după puțin timp, barca plutea pe valuri, și Eduardo se afla înapoia ei pe schiuri.
   - Deci, și dumneavoastră sunteți avocată? întrebă John încercând să inițieze o conversație acum, când erau treji și singuri.
   Constantina își dădu deoparte părul de pe frunte și zâmbi:
   - Ca să fiu mai exactă, lucrez ca referent pentru procuratură. Pe Eduardo îl suspectez că menține legătura cu mine pentru că speră ca astfel să aibă acces la informații din spațiul inamic.
   John nu putea să împărtășească în întregime această suspiciune, dar nu spuse nimic, pentru că nu îi trecu prin minte nimic inteligent.
   - Este un vas frumos, constată după un timp Constantina.
   - Da, confirmă John, într-adevăr.
   - Și este frumos și să fii aici, afară, și într-o anumită măsură să dispui de mare de parcă ar fi a ta.
   - Da.
   John se simțea ca un idiot.
   Ca pentru a-l salva din încurcătură, apăru brusc stewardul cu telefonul în mână:
   - Un telefon pentru signor Vacchi.
   Săriră amândoi în picioare făcând semne și strigând și reușiră să aducă barca cu motor împreună cu Eduardo de-a lungul bordului.
   Acesta părea că bănuia deja despre ce era vorba și preluă telefonul cu o mină întunecată.
   - Pronto! spuse el și o vreme ascultă. Și acum unde este? întrebă, după care continuă: Ah, înțeleg. Nu, nu faceți nimic. Vin cât pot de repede.
   În timp ce stewardul se îndepărta, Eduardo le explică:
   - Îmi pare teribil de rău, dar trebuie să plec imediat la Florența. Este unul dintre puținele noastre cazuri, de fapt singurul cu adevărat problematic, cu clauză de suspendare și așa mai departe... Oricum, trebuie să mă ocup de el neîntârziat.
   - Păcat! exclamă Constantina. Este atât de frumos...
   - Nu, nu, voi bineînțeles că rămâneți aici, se grăbi să riposteze Eduardo. Pot să mă duc la Porteceto cu barca cu motor, nu este departe. Numai să mă îmbrac.
   John îl privea fără a-i veni să creadă, în timp ce acesta dispărea lipăind cu picioarele ude în salon. Prea părea aranjat! Vicleanul acesta...
   - Este un pretext! îi șopti John lui Eduardo care tocmai cobora în barcă pe scară.
   Eduardo rânjea cu toată fața:
   - Psst, acum fii o bună gazdă...
   Apoi barca porni în viteză către coastă, și John privi în urma ei cu senzația ciudată că toți ceilalți știau mai multe decât el despre ce va urma.
   Se întinse din nou pe prosop, când barca nu se mai zări, și începu să o privească pe Constantina. Ea ședea ușor aplecată, în așa fel încât sânii plini și rotunzi erau bine puși în valoare - constată el privind cu coada ochiului, sprijinit într-o mână.
   - La soare este cam cald, nu credeți? întrebă ea cu o voce dulce, ce nu părea a fi a unei viitoare procuroare.
   - Da, răspunse el sugrumat, este cam cald.
   - Nu credeți că am putea intra puțin înăuntru?
   - Dacă doriți...
   În salon era o răcoare plăcută și după soarele de afară era de-a dreptul întuneric.
   - Nu vreți să îmi arătați o parte din vas? îl rugă Constantina.
   - Cu plăcere. Ce ați dori să vedeți? întrebă John gândindu-se la puntea de comandă, sala mașinilor sau la cambuză.
   Constantina îl privi cu ochii ei mari:
   - Mi-ar face plăcere să văd cum arată cabina dumneavoastră.
   Deci, așa mergeau lucrurile. John dădu doar din cap și ieși.
   Cabina lui. Colecția lui de timbre. Voia el să se lase cuplat atât de simplu?
   Parcurseră întregul culoar, pe covorul ce acoperea podeaua, printre lambriurile din rădăcină de lemn, sub lămpile aurite. Totul plătit cu banii care îl făceau atât de sexy.
   Dar poate că totul era o închipuire a lui. Că doar bărbații erau înclinați să vadă în comportamentul femeilor ceea ce voiau ei, nu? El era cel care o găsea sexy pe Constantina, așa cum orice bărbat sănătos ar fi găsit-o, și acum el interpreta în toate felurile curiozitatea ei și comportamentul lui Eduardo. Da, asta era. Mai bine cobora cu picioarele pe pământ și se comporta ca un om rezonabil.
   - Aceasta este, spuse el și deschise ușa.
   - Grozav! șopti ea.
   Intră, privi în jur, se învârti o dată în loc pentru a admira interiorul, tavanul îmbrăcat în piele, lumina indirectă, dulapurile scump ornamentate integrate tot în perete, totul. Exclamă:
   - Și un pat rotund!
   Se tolăni pe el, în acel pat uriaș, rotund, care arăta ca locul de joacă al unui potentat arab, se întinse pe cuvertura moale ca mătasea, iar lui John mai că-i pică falca privind-o.
   Apoi ea se opri, înălță capul, îl fixă cu o privire misterioasă, duse mâinile la spate și își dezveli pieptul.
   John se holba la ea. Fiecare fibră a corpului îi era încinsă de soare. Ori de dorință? Greu de deosebit. Cât timp trecuse de când se culcase ultima dată cu o femeie? Mult timp. Luni de zile.
   - Ce... începu el, își umezi buzele și continuă cu o voce abia auzită: Ce faceți acolo...?
   Ea își ținea în continuare privirea fix asupra lui, se lăsă pe spate și își trase bikini sub coapse, sub genunchi, sub glezne.
   John își simțea inima bătând, auzea cum aceasta împingea sângele în vene, în cap, în bărbăția lui și vocea care îi striga că totul era un aranjament abia se mai auzea în mulțimea de zgomote și pocnete. În fața lui era întinsă ea, cu picioarele ei lungi, cu părul lung, goală, dorită. Ducă-se dracului Eduardo cu jocurile lui! Ducă-se! Era totul studiat, convenit anterior, cusut cu ață albă. Și cum se mai întindea ea... Cum îl privea... Cum mirosea a soare, a sare de mare, a cremă pentru plajă. Și cum sclipea acolo, unde își îndepărta picioarele...
   „Ducă-se dracului toate îndoielile”, gândi John scoțându-și și el slipul.

13.

      Visa că patul se clătina și, când se trezi cu ochii încă lipiți, patul chiar se clătina ușor. Patul lui mare, rotund.
   Se ridică în capul oaselor și realiză că încă se mai afla pe vas. Iar brațul gol de lângă el și părul negru răsfirat ca tentaculele unui octopod pe cearșaful alb dovedeau că ceea ce își amintea el nu fusese un vis.
   Se trezi și ea când el se ridică, și îl privea cu ochii ei de un verde ireal.
  - Buongiorno, murmură ea somnoroasă.
   - Buongiorno, răspunse scurt John, care încă se mai străduia să își limpezească gândurile.
   Se întoarse pe-o parte, întinse mâna după telefon și formă numărul punții de comandă.
   - Broussard, unde suntem? se interesă el.
   - Suntem în același loc unde am ancorat ieri, sir, răspunse căpitanul.
   Se înșela ori vocea francezului era cu adevărat mai respectuoasă decât fusese până atunci?
   „Este impresionat pentru că știe că m-am culcat cu Constantina”, tresări John.
   Privi în jur. Ea se ridicase puțin, sprijinindu-se pe coate, ceea ce făcea ca priveliștea oferită de sânii ei să îți taie răsuflarea. Era o unică invitație de a repeta cele petrecute aseară, de a se îngropa în ei până la epuizare.
   Putea să o facă. De ce nu? Aici erau în imperiul lui, aici el era stăpân deplin, aici se petrecea ce voia el.
   - Broussard?
   - Da, sir?
   Limba lui aproape că nu era în stare să se miște pentru a săvârși această trădare a trupului:
   - Plecăm înapoi la Porteceto.
   - Cum doriți, sir.
   Când puse receptorul jos, pe fața Constantinei se citea uluiala aproape dureroasă.
   - Nu îți plac? întrebă ea încet.
   Sânii ei se mișcară ușor înainte, o priveliște care făcu trupul lui John să tresară. A trebuit să își mute privirea.
   - Ba da, zise el sugrumat. Îmi placi. Te consider înnebunitor de sexy și mai excitantă decât oricare femeie pe care am văzut-o până acum.
   Apoi el continuă privind-o în ochi:
   - Problema este că totuși nu te iubesc.
   Ea se încruntă.
   - Nu te iubesc, repetă el. Nici măcar puțin. Ieri a fost grozav, totul m-a dat gata, dar în dimineața aceasta mă trezesc cu senzația că am făcut ceva fals. Și nu vreau să mă trezesc așa, mă înțelegi?
   Constantina trase cearșaful peste piept și dădu din cap.
   - Da.
   Îi cercetă chipul și adăugă:
   - Nu știam că există bărbați pentru care asta are importanță.
   John oftă:
   - Și eu am descoperit asta astăzi.

      Mutatul s-a desfășurat fără probleme.
   Tot ce avusese de făcut John fusese să umple o geantă cu documentele lui, de rest se ocupase firma care executa mutarea. Își luă rămas-bun de la toți, primi câteva sfaturi bine intenționate de la padrone, felicitări cordiale de la Alberto, felicitări nu tot atât de cordiale, dar fără îndoială sincere de la Gregorio, iar în ce îl privea pe Eduardo, acesta oricum îl însoțea pentru a organiza petrecerea dedicată mutării în locuință nouă. Pe drum John îi promise acestuia o bătaie bună dacă va mai încerca încă o dată să îi facă vreo surpriză, precum cea cu Constantina.
   Tipii cu câinii de pază și cu pistoale se mutară și ei la Porteceto, unde îi supravegheau pe furnizorii care făceau pregătirile de petrecere. Era greu de spus dacă arhitecta pentru interioare care îi aștepta la intrare era nervoasă din cauza asta ori din cauza predării lucrării. În timpul turului vilei, ea își strângea mapa la piept de parcă ar fi fost vorba despre propriul stimulator cardiac.
   John o lăsă să îi arate tot și îi plăcu totul. Piscina de la parter, de unde se putea vedea marea, fusese mărită cu un hot Whiripool care, cu ajutorul unui paravan acționat electric, putea fi transformat într-un separeu pentru reculegere. Numeroasele dormitoare pentru oaspeți aveau cele mai diverse stiluri: dacă unul era în stil colonial neoenglez, următorul oferea o compoziție de design modern italian sau un studiu în stilul zen al Orientului îndepărtat. Bucătăria sclipea în cea mai modernă aparatură din oțel inoxidabil, sufrageria era primitoare, iar salonul, cu perspectiva lui, era un vis. Pur și simplu puteai să îți dai seama cum la fiecare înclinare afirmativă a capului, arhitectei i se mai lua de pe inimă câte o piatră.
   După ce semnă pentru recepție și după ce arhitecta își luă rămas-bun, ca prin farmec apăru Jeremy și se oferi ca, dacă acest lucru era inclus în planul zilei, să prezinte personalul.
   - Este inclus, confirmă John.
   Jeremy era un valet englez veritabil. De fapt, era spaniol - în pașaport, în dreptul rubricii pentru prenume scria Javier - dar pentru că absolvise Ivor Spencer Internațional School for Butler Administrators, putea să fie considerat mai britanic decât prințul consort. Eduardo îl descoperise, John îl angajase impresionat și îl însărcinase cu alegerea restului personalului, care în cele din urmă era în subordinea lui.
   Astfel îl cunoscuse pe Gustave, un fost bucătar francez de hotel plin de voie bună, pe Sofia, menajera, originară din Napoli, care până acum lucrase la case nobiliare, așa cum ea însăși sublinia, pe Francesca, o cameristă, mică și palidă, care nici nu îndrăznea să ridice privirea și risca cel mult să zâmbească o secundă și, în sfârșit, ceva neobișnuit, o femeie grădinar. Ea se numea Maria, se ocupa de mai multe grădini din vecinătate și locuia în propria casă din centrul localității Porteceto, ceea ce era extrem de practic, pentru că excepție făcând ghereta portarului, de care avea nevoie serviciul de siguranță, pe domeniu existau doar patru locuințe de serviciu.
   - Minunat! spuse John, zâmbi și își dori să scape de sentimentul că era un actor care juca rolul unui bărbat bogat.
   Cineva adusese în dormitor cutiile cu lucrurile lui din New York.
   De care el aproape că uitase. Luă prima cutie din grămadă, tăie banda adezivă și, amuzat, scoase la iveală vesela de bucătărie pe care o folosise ani de zile, și care acum, după doar câteva săptămâni de existență ca bogătaș, îi părea vrednică de aruncat la gunoi.
   Modelul de pe farfurii era țipător și ieftin, tacâmurile erau dintr-o tablă mai bună, ceștile aveau marginile ciobite și motive execrabile.
   Oalele - blide din tablă bune pentru hrana câinilor. Ar fi putut să se lipsească de efortul de a le trimite peste ocean.
   Puse cutia deoparte. Pentru aruncat. Trecut. Dar îi mai ridică o dată capacul, scoase una dintre farfuriile lui vechi și o studie de parcă ar fi avut în față o descoperire arheologică.
   Cum era posibil ca această farfurie să îi fi fost ani de zile bună și acum să considere ca exagerată pretenția de a trebui să mănânce din ea? Ce se petrecuse aici cu el? Dacă nu mai era în stare să se întoarcă la origini, însemna că devenise prizonier, prizonier al bogăției, dependent de lux și de bani. Își va vinde într-o zi sufletul doar pentru a nu mai trebui să mănânce din nou supă de fasole dintr-un castron din tablă?
   Puse farfuria la loc și deschise o altă cutie. Nu conținea multe lucruri. Întregul lui avut strâns în douăzeci și opt de ani ar fi avut loc într-un Ford Pickup. Ustensilele pentru pictat. Vopseluri uscate în cutii lipite, pensule pe care nu le curățase la timp și care acum erau tari ca o scândură, sticle goale din care terebentina se evaporase. O pânză pe care se afla o schiță abia începută. Și o cutie cu tuburi de vopsea în ulei nefolosite! Unde fusese asta oare?
   Putea să ceară depozitarea cutiilor în pivniță. Cine știe ce va mai urma? Poate că toate minunățiile vor dispărea într-o zi, și atunci va putea să încarce într-o mașină tot ceea ce posedase o dată și va putea pleca fără nicio obligație, fără nicio datorie. Așa va face.
   Undeva trebuiau să fie și cărțile lui, ar putea să aibă nevoie de ele și acum. Și de carnețelul cu adrese. Cutia cu scrisori. Fotografiile.
   Scotoci prin cutii, care erau ambalate cu grijă, dar nesistematic. Îl încercă un sentiment ciudat când scoase vechii lui blugi și tenișii scâlciați. Cămașa lui în carouri roșii și negre e achiziționată cu 3 dolari de la un talcioc. Își cususe el însuși câțiva nasturi, după ce Sarah îi arătase cum se face. Mama lui îi peticise mânecile, iar acum peticele abia se mai vedeau.
   Și așa adună amintire după amintire din cutiile lui și din memorie, până când în cameră apăru Eduardo.
   - Ah, aici erai! strigă el binedispus de petrecere. Ce-i asta, vrei să te ascunzi cu toate vechiturile tale toată ziua? Te așteaptă oaspeții!
   O dată cu el în încăpere pătrunse o babilonie de sunete provenind de la muzică, pahare ciocnite și flecărelile a nenumărați oameni care vorbeau în același timp.
   Oaspeții lui? Erau oaspeții lui Eduardo. El îi alesese. Tineri artiști, tineri oameni de afaceri, tineri conferențiari universitari. El nu cunoștea pe nimeni, cu excepția Constantinei, care mai înainte flirtase în grădină cu un bărbat îmbrăcat în întregime în negru, și pe ea nu ținea neapărat să o întâlnească.
   - Da, poate că așa voi face. Mă voi ascunde toată ziua aici.
   - Nu, nu, nu vei face asta. Este petrecerea ta, tinere! Sunt oaspeții tăi - ei îți golesc frigiderul și îți pustiesc casa, trebuie să le spui măcar bună ziua. Și, cine știe, poate că vei cunoaște pe cineva care merită?
   - Nu prea îmi arde de petrecere.
   - Ia stai, a cui idee a fost asta? Cine a spus: „Eduardo, hai să punem de-o petrecere”?
   - Da, știu. A fost o greșeală. Petrecerile acestea, nu despre ele era vorba în profeție.
   Eduardo îl privi fix, de parcă îi căzuse o nicovală pe picior.
   - Tinere! zise el și își dădu ochii peste cap. Ce tot spui?
   Îl amenință cu paharul de șampanie jumătate gol și continuă:
   - Știu ce s-a întâmplat. Ești infectat. Virusul Vacchi a pus stăpânire pe tine.
   - Doar pentru că vreau să fac altceva din viața mea decât să mă transform într-un playboy doldora de bani?
   O mișcare nesigură, de cherchelit, în urma căreia din pahar se vărsară câțiva stropi de șampanie.
   - Acum gata! comandă Eduardo. Îți dau o jumătate de oră ca să te schimbi și să îți revină buna dispoziție. Altfel o trimit pe Constantina să te aducă.
   Chicoti, închise ușa după el și îl lăsă pe John în liniștea lui.

      După ce Marvin aterizase pe aeroportul din Florența și trecuse de controlul pașapoartelor, îi mai trebui o veșnicie să găsească un șofer de taxi care să vorbească engleza cât de cât și care, după ce văzu bilețelul cu adresa, insistă să fie plătit înainte de cursă. Se mulțumi și cu dolari.
   Deoarece răscumpărarea ceasului lui John costase doar 50 de dolari, din bani mai rămăseseră o mulțime. În ciuda diverselor cheltuieli pe care și le permisese pe drum Marvin.
   O parte din drum circulară pe autostradă, după care intrară parcă o veșnicie pe străzi înguste ce se înșurubau ca un tirbușon în peisaj.
   Era frumos, dar pentru Marvin rămânea un mister cum se puteau construi asemenea străzi. Orice automobil care venea din sens contrar reprezenta o dramă, iar când treceau printr-un sat, avea impresia că le trece locuitorilor prin camera de zi. Europa trecea drept continentul arhitecturii pentru căsuțe de păpuși.
   Cam după o sută de ani de la plecare, la orizont apăru banda albastră a mării și începu coborârea lină. Goniră claxonând printr-un orășel străvechi cu un port plin cu iahturi de lux, unde șoferul taxiului opri la un colț și întrebă de drum o bătrână gârbovită, și 5 minute mai târziu se aflau într-un cartier de vile și, așa cum se cădea, mașina opri în fața celei mai mari dintre ele.
   Marvin îi mai dădu șoferului încă o bancnotă de 20 de dolari, își aruncă pe umeri sacul și se îndreptă încet către clădire. La intrare erau parcate o mulțime de mașini situate la nivelul superior al categoriilor de prețuri. Avea loc petrecerea de inaugurare a vilei, despre care John pomenise la telefon. Deci picase la fix. Partytime, partytmie - le va arăta el acestor fițoși ce însemna așa ceva...
   Deodată un fel de seif blindat cu aspect de om îi ieși în cale și îi turui într-o italiană sistem mitralieră o serie de întrebări.
   - Non capisco. Sono americano! răspunse Marvin.
   - Cine sunteți? o trecu seiful pe engleză fluentă. Și ce căutați aici?
   Marvin trecu sacul-sport pe celălalt umăr și făcu un pas înapoi pentru a-l vedea mai bine pe cel din fața lui.
   - Copeland, explică el, numele meu este Marvin Copeland, tocmai am sosit din New York City și dacă vila aceea este a lui John Fontanelli, înseamnă că sunt așteptat de însuși proprietarul ei, și chiar cu nerăbdare.
   Pentru că seiful încă nu schiță gestul de a îngenunchea plin de venerație, mai adăugă:
   - Întâmplător sunt prietenul lui cel mai bun.
   - Vă puteți legitima?
   - Evident.
   De când îl sunase John ultima dată, trebuise să se legitimeze mai des decât o făcuse în ultimii 10 ani. Îi vârî individului pașaportul sub nas, acesta butonă o stație radio și conversă cu cineva în italiană.
   Oricum fu pronunțat și numele lui.
   - OK, zise seiful în cele din urmă și îi dădu drumul să treacă. Sunteți așteptat. Drept înainte, prin ușa de la intrare.
   - Mulțumesc pentru informație, multe mulțumiri din inimă. Și acum veghează mai departe.
   Încă de afară se vedeau oaspeții aflați în salon, erau o mulțime. Gătiți ca pentru o prezentare de modă, bineînțeles, mai ales femeile.
   Măi să fie, în tricoul lui care mirosea urât și în jeanșii lui jegosi va arăta ca o femeie goală la un consiliu episcopal! Dar să sperăm că bufetul nu fusese deja devastat.
   Nu părea să domnească o atmosferă tocmai veselă. Fără muzică, toți căscau gura și priveau intrigați. Cel puțin din exterior părea mai curând o înmormântare.
   Dar, după cum se spunea, era așteptat. Deci, înainte, spre casa cea grozavă!
   Când păși în holul de la intrare, se îndreptă către el un tânăr cam confuz, dar cu o ținută absolut corectă, care îi strânse mâna.
   - Eduardo Vacchi, se prezentă acesta, sunt avocatul lui mister Fontanelli!
   - Din câte se aude, mai nou are nevoie de o mulțime de asemenea profesioniști, spuse Marvin și se prezentă și el: Marvin Copeland, sunt prietenul din New York al lui John.
   - Da, îmi amintesc. John mi-a vorbit de dumneavoastră.
   - Bun. Dar unde este? Mi-ar face plăcere să-i strâng mâna, dacă se poate.
   - Da, vedeți dumneavoastră...
   Eduardo părea cam nefericit.
   Dusese mâna la gulerul cămășii, băgase degetele sub el, se scărpină pe gât și privi împrejur de parcă era urmărit.
   - Mă tem că nu se prea poate.
   - Ar fi trebuit să fixez de la New York o întrevedere ori așa ceva?
   - Nu. Însă tocmai am constatat că John a dispărut și nimeni nu știe unde.
   După ce jumătate de oră se scursese, Eduardo îi îndemnase pe oaspeți să scandeze cu voce tare:, John! John!” și astfel stimulat urcase treptele împreună cu Constantina în intenția de a-l smulge pe acesta cu forțe reunite din dormitorul lui.
   Dar când deschiseră ușa, nu găsiră pe nimeni în interior.
  Cei mai mulți musafiri considerară pe moment că era un gag al petrecerii și luară parte cu mare plăcere la acțiunea de căutare în întreaga casă și în grădină. Dar când cei din pază începură să arunce priviri foarte întunecate ținând permanent legătura prin stațiile radio, începură să își dea seama că gluma nu fusese planificată. În cele din urmă, se stabili că și Ferrariul lui John dispăruse, și-atunci toți considerară că situația devenea serioasă.
   - Cum poate să dispară un Ferrari pur și simplu? vru să știe Eduardo. Era parcat la intrare. Pe un loc supravegheat.
   Pe fruntea lui Marco străluceau perle de sudoare.
   - Unul dintre oamenii mei l-a văzut plecând cam în urmă cu 20 de minute. Dar el spune că la volan se afla cineva din personalul firmei care organiza petrecerea. Unul dintre băieții care parcau automobilele.
   - Și? Era unul dintre ei? Lipsește cineva?
   - Tocmai verificăm. Se pare că nu lipsește nimeni.
   - Ei, poftim! Grozav!
   Eduardo se scărpină pe gât; se părea că gulerul cămășii îl cam sugruma.
   - Vă puteți imagina ce se va întâmpla dacă implicăm poliția?
   Oaspeții din jur îi priveau. Cineva oprise CD-playerul. Liniștea care se așternuse era apăsătoare.
   - Ferrariul este dotat cu sistem antifurt care poate fi urmărit prin satelit, explică Marco. Prin el putem descoperi locul unde se află. În plus, am chemat elicopterul de pe iaht.
   Eduardo își mușca degetul mare de la mână.
   - Avem nevoie de datele personale ale tuturor celor aflați în perimetru. În mod special este vorba despre furnizori. Pe oaspeți îi cunosc eu.
   - Tocmai facem acest lucru.
   Nu era un motiv să se renunțe la bunătățile de la bufet, gândi Marvin. Mai ales că nici înghesuială nu era; își putea umple farfuria în liniște. Și cu ce! Somon, caviar, vinete conservate, salam uscat, măsline negre, file marinat, plus o mulțime de alte bunătăți pe care nu le mai văzuse în viața lui. Era ceva grandios.
   Ea îi atrase atenția de la prima îmbucătură. Privea scurt în direcția lui, ca din întâmplare, apoi își muta din nou privirea.
   Marvin încetă să mai mestece, ocupat doar să se holbeze.
   Băiete! Picioare lungi de milioane de mile. Forme de îți tăiau respirația, și rochia... omule! Mulată pe corp. Neagră precum chica ei. O nebunie!
   Sondă scurt situația. Dacă ea era acolo cu un dp, trebuia să îl sugrume rapid la toaletă ori așa ceva. Dar nu părea să fie cu cineva.
   El nu arăta probabil deosebit de cool așa cum pornise către ea, dar nu era timp de finețuri. Se opri lângă ea, privi scurt în direcția în care se uita și ea - către câțiva bodyguarzi care vorbeau în stațiile radio, absolut plictisitori - se întoarse către ea și zise:
   - Hei, numele meu este Marvin.
   O privire rece ca gheața îl măsură de sus până jos, analizând probabil structura chimică a hainelor sale și valoarea lor în lire italiene.
   - Salut!
   - Sunt cel mai bun prieten al lui John, explică Marvin.
   „Să trăncănesc pur și simplu”, își spuse el. Și continuă adresându-se ei:
   - Din vremurile dinainte, înțelegeți? M-a chemat special de la New York cu avionul pentru petrecerea lui. Și acum nu este aici. Ciudată chestie, nu?
   În privirea ei sclipi brusc o urmă de interes. Își aranjă părul după ureche cu o mișcare care îl făcu pe Marvin să fie pe punctul de a scăpa farfuria din mână și îi zâmbi.
   - Și nu sunteți îngrijorat deloc?
   - Ah, nu. A depășit el și alte situații.
   Ea încă mai zâmbea.
   - Eu mă numesc Constantina, zise ea.

      Chestiunea cu stabilirea locului prin datele primite de la satelit dura mai mult decât se crezuse.
   O oră mai târziu, când cei mai mulți musafiri plecaseră, iar firma de service strângea dezamăgită platourile neatinse, Eduardo nu se mai putu stăpâni și urcă din nou pentru a cerceta dormitorul. Marco a fost împotrivă, pentru că el îi vedea la lucru acolo pe experții în asigurarea urmelor, dar Eduardo nu vru să audă de așa ceva.
   Pe un fotoliu orientat spre fereastră în așa fel încât de la ușă nu se putea vedea ce era în el, a găsit costumul de culoare deschisă, din in, pe care îl purtase ultima dată John. Haina, pantalonii, cămașa. Pantofii erau sub fotoliu.
   - Am localizat Ferrariul.
   Marco rămase în cadrul ușii.
   - Este la marginea orașului Capânnori. Elicopterul a plecat deja într-acolo.
   Eduardo ridică haina.
   - Înainte de dispariție, s-a schimbat.
   Deschise ușa șifonierului și examină șirul lung de costume.
   - Am putea să-l întrebăm pe valet dacă lipsește vreun costum.
   - Pun să fie sunat, spuse Marco și dădu ordinul corespunzător prin stația radio.
   Dar în locul valetului apăru deodată acel ciudat tip din New York, cu Constantina agățată de el, spre nu mica iritare a lui Eduardo. Intrară nepăsători în încăpere, iar Copeland, care conform listei era un cunoscut al lui John, privi curios în jur.
   - Nu-i rău, comentă el, de parcă nu ar fi existat niciun motiv de îngrijorare.
   Cercetă cu atenție cutiile parțial deschise și adăugă:
   -  Doar lucrurile vechi dau un aspect mai sărăcăcios, nu?
   Jeremy sosi cu pași rapizi în ciuda rigidității lor. Inspectă impasibil conținutul șifonierului și concluzionă că nu lipsea nimic.
   - Doar nu o fi plecat în chiloți! ripostă supărat Eduardo.
   - Nici eu nu cred asta, i se alătură valetul.
   Eduardo privea indignat cum Copeland se duse la o cutie din care scoase un tricou decolorat, verde, pe care era imprimat Smile if you like sex.
   - Poate că a îmbrăcat ceva din vechile lui haine, își dădu cu părerea americanul cel neîngrijit.
   - De ce să fi făcut asta?
   - Poate că a vrut să se mai destindă și să se amestece cu oamenii obișnuiți.
   - Avea aici o petrecere cu peste o sută de invitați. Nu era momentul pentru așa ceva.
   Tipul cu părul îmbâcsit și într-un tricou care ar fi putut trece cel mult drept cârpă folosită la controlul uleiului unui motor, făcu un gest de respingere.
   - Veniți-vă în fire! Dacă eu vreau să răpesc pe cineva ca John, nu o fac în timpul unei petreceri, când mișună pe aici o mie de oameni și când pot da greș un milion de aranjamente.
   Se adresă apoi lui Marco:
   - În locul dumneavoastră m-aș uita în acel Capânnori după un Burger King.

      Dădură într-adevăr de John într-un restaurant Mcdonald’s din centrul localității Capânnori.
   Purta jeanși, teniși uzați și o cămașă în carouri roșii și negre, peticită în mai multe locuri, singur la o masă unsuroasă, devorându-și ultimii cartofi prăjiți, îl găsiră Marco, Eduardo și alți doi bodyguarzi.
   - De unde veniți? întrebă el încruntându-se și sorbind din cola. Nu trebuia să fiți la petrecere?
   - Petrecerea s-a terminat, John, explică Eduardo. Noi am crezut că ai fost răpit.
   - Răpit? Doamne! Am fost doar prost dispus. Și, în plus, am vrut să mai văd dacă îmi mai place un Big Mac.
   Zâmbi satisfăcut și adăugă:
  - Văd că încă îmi place.
   Eduardo îl privea fix și toți remarcară că renunță să mai spună o mulțime din ceea ce îi mai stătea încă pe limbă. Și o mulțime de oameni îi priveau pe acești ciudați bărbați în costume fine, care înconjurau un flăcău care nu făcuse nimic. Era probabil mafia, crezu patronul restaurantului și chibzui dacă era cazul să cheme poliția.
   În cele din urmă, Eduardo zise:
   - Mi-am făcut o mulțime de griji pentru tine. Ar fi trebuit să mă anunți.
   John nu mai râdea.
   - Am vrut să aflu dacă mă pot duce undeva jară a anunța pe cineva.
   Mototoli șervețelul, îl aruncă pe tavă și se ridică.
   - OK, acum știu. Să mergem!

14.

      Plaja aparținea unor oameni care nu aveau timp să facă plajă și de aceea era liniștită, pustie. În acea dimineață, însuși soarele se ascundea în spatele norilor subțiri. Valurile mării treceau liniștite peste nisipul ondulat. Casele de dincolo de povârnișul uscat păreau distante și dezinteresate.
   De câteva zile, cineva care ar fi fost interesat ar fi putut să vadă un bărbat mergând de-a lungul plajei ore în șir, deseori de mai multe ori pe zi. Acesta era urmat de un alt bărbat la oarecare distanță, ca și cum ultimul nu ar avea nimic de-a face cu primul, dar care jurase să repete fiecare mișcare a acestuia. Se plimbau agale, pentru că era greu de mers pe nisip, până ajungeau la capătul dinspre nord, unde plaja se îngusta și începeau stâncile, după care se întorceau. În capătul sudic, plaja se termina brusc în zidul din beton al unei rețele de canalizare și aici se întorceau iarăși.
   În această dimineață, apăru brusc un al treilea bărbat, care se grăbea să îi ajungă pe cei doi. Un efort lipsit de orice perspectivă.
   Bărbatul prezenta o talie considerabilă, respira șuierător și în curând atât de des încât a trebuit să se oprească pentru a-și mai trage răsuflarea. Apelă la strigăte și semne și reuși să atragă atenția celorlalți, care se întoarseră imediat și se îndreptară spre el.
   - Vă mulțumesc pentru faptul că ați putut veni, spuse John când ajunse la Alberto Vacchi și îi strânse mâna. Dacă aș fi bănuit cât de rapid sunteți, v-aș fi așteptat desigur în casă.
   - La telefon părea foarte urgent, zise avocatul și șterse câțiva stropi de sudoare de la rădăcina părului său buclat și negru.
   - Nu, am spus doar... hm... Chiar părea urgent?
   John se încruntă.
   - Da, poate că este mai urgent decât am eu impresia. Haideți, ne întoarcem în casă.
   Un observator ar fi remarcat la cele spuse un zâmbet de ușurare pe chipul gărzii de corp. Bodyguarzii trăseseră la sorți între timp plimbările pe plajă și cine pierdea trebuia să îl însoțească pe John Fontanelli.
   - Și? vru să știe Alberto Vacchi în timp ce parcurgeau invers distanța bătută cu piciorul. Cum vă place noul cămin?
   - Mulțumesc, este bine. Trebuie să mă mai obișnuiesc puțin cu faptul că cineva din personal este permanent cu mine și face curățenie în jurul meu, dar există și lucruri mai rele.
   - M-am cam mirat că Eduardo nu este aici. În ultimele săptămâni voi doi ați fost nedespărțiți...
   John zâmbi ușor.
   - Cred că mai este încă indispus în urma excursiei mele la Capannori.
   Alberto dădu din cap în semn de înțelegere.
   - La fel cred și eu. Dar trece.
   Îl privi scurt pe John dintr-o parte și întrebă:
   - Dar nu despre asta voiați să vorbiți cu mine, nu?
   - Nu.
   John se îndreptă brusc, privi afară la marea cenușie, își mușcă buza inferioară și deodată îl privi pe Alberto cu o insistență de parcă ar fi vrut să își ia avânt pentru întrebarea ce o avea de pus:
   - Ce fel de om era Lorenzo?
   - Poftim? întrebă surprins avocatul.
   - Dumneavoastră l-ați cunoscut. Povestiți-mi ceva despre el.
   - Lorenzo...
   Alberto Vachi își înclină capul și-și privi vârfurilor pantofilor și nisipul lipit de ele.
   - Lorenzo era un copil fragil. Precoce, inteligent, cu foarte mult simț muzical, foarte citit... A dobândit acele alergii. Alergie la alune, la mere, la nichel și așa mai departe. Acestea îi provocau erupții, uneori trebuia să se întindă, pentru că circulația o lua razna. Cu adevărat dramatică era alergia la otrava albinelor. La vârsta de 7 ani a fost înțepat și a trebuit să fie transportat imediat la un spital. Ce a fost cu cele 5 înțepături știți. Patru dintre ele au fost în cavitatea bucală. Trebuie să fi mușcat dintr-un fruct în care erau albine - este părerea medicului; probabil o pară, perele îi plăceau, în afară de faptul că erau una dintre puținele sortimente de fructe pe care le suporta.
   - Nu se ferea de albine?
   - Ba bine că nu. Era îngrozit de toate insectele. Nu, îngrozit nu este cuvântul potrivit - era foarte atent. Evita cu foarte mare grijă contactul cu insectele. Rareori purta pantaloni scurți și totdeauna avea cămăși cu mânecă lungă când ieșea din casă, niciodată nu mergea desculț.
   Alberto oftă și continuă:
   - Și s-a întâmplat. Este tragic, foarte tragic cu adevărat. Mie îmi plăcea mult, știți?
   John dădu încet din cap și încercă să își imagineze ce fel de băiat fusese Lorenzo Fontanelli.
   - Spuneați că avea foarte mult simț muzical?
   - Poftim? Da, așa este. Era foarte muzical. Cânta la pian și la flaut. Lua lecții. O vreme a cântat în orchestra școlii. Mai ales era bun la școală. Nu a avut niciodată probleme. În ce privește matematica, era un fel de copil minune. La vârsta de 12 ani, a găsit printre lucrurile bunicului său o carte despre calculul infinitezimal, pe care și l-a însușit de unul singur. Ca să fiu sincer, nici astăzi nu știu ce este acesta și poate de aceea m-a impresionat atât. În orice caz, la scurt timp a luat parte la un concurs de matematică pentru elevi și a câștigat locul întâi. A apărut chiar în ziare, cu fotografie. Am decupat fragmentul; vi-l pot arăta o dată, dacă doriți.
   - Da, cu plăcere.
   Alberto îl privi pe John care, adâncit în gânduri, se uita în gol.
   - Am senzația că nu ar fi trebuit să vă povestesc toate acestea.
   John inspiră și expiră încet; se auzi ca ecoul unui flux și al unui reflux.
   - El era candidatul potrivit, nu?
   - John, nu ar trebui să vă chinuiți cu așa ceva.
   - Așa ați crezut, nu?
   - Ce rost are...
   Alberto se opri. Umerii îi căzură lipsiți de energie.
   - Da, cu toții am crezut asta. Uneori, nu puteam concepe că providența a făcut ca moștenitorul averii Fontanelli să fie un om care părea atât de potrivit să facă ceva extraordinar cu ea.
   John zâmbi aproape dureros.
   - Și apoi v-ați trezit cu mine pe cap. Trebuie să fi fost o mare dezamăgire.
   - Noi nu gândim așa, John, zise Alberto Vacchi.
   Vocea lui avea din nou un ton cald, îngrijorat.
   - Îl cunoașteți pe tatăl meu. El crede în dumneavoastră cu aceeași tărie cu care crede în mersul soarelui. Și noi credem în el.
   - Da, știu.
   John se întoarse către el, îl apucă de braț și îl privi în ochi.
   - Vă mulțumesc pentru că mi-ați spus adevărul. Poate că veți crede că este ciudat, dar acum mă simt mai bine.
   Făcu un gest de invitare:
   - Veniți, să intrăm în casă și să bem un capuccino.

      John citea ziarele mai mult din plictiseală decât dintr-un interes real.
   De când Jeremy se ocupa de viața, sănătatea și existența sa fizică, John simțea ziarele altfel decât fusese obișnuit, și când s-a interesat, a aflat că valetul călca grijuliu ziarele în fiecare dimineață - și astfel ziarele puteau fi frunzărite în mod mult mai plăcut, iar cerneala tipografică nu-i mai înnegrea degetele! John fusese atât de uluit că îl lăsă pejeremy în voia lui, iar cu timpul se obișnui și cu asta.
   - Scuzați-mă, sir.
   Jeremy stătea țeapăn ca un par în ușa camerei de zi.
  - Un anume Martin Copeland este aici și dorește să vă vorbească.
   Ca și cum s-ar fi îndoit că numele i-ar spune ceva lui John, adăugă:
   - Îmi amintesc că acesta a fost prezent la petrecerea dată de dumneavoastră la inaugurarea casei.
   - Marvin?
   John lăsă deoparte ziarul călcat.
   - Este aici?
   - În hol, sir.
   Într-adevăr, se afla acolo, strâmb și palid, cu sacul de sport după umăr.
   - Hei, John! zise el. Sper că nu te deranjez de la niște afaceri.
   Se îmbrățișară ca în vremurile vechi.
   - Hei, Marv, unde te-ai ascuns?
   - Hm... da...
   Marvin lăsă jos sacul.
   - La petrecere am cunoscut-o pe femeia aceea, Constantina. La ea am fost.
   John dădu din cap. Eduardo îi povestise ceva.
   - Îți mulțumesc că mi-ai adus ceasul.
   - Era normal, era misiunea mea, nu?
   - Hai să mergem în salon. Vrei să bei ceva? Sau să mănânci?
   Marvin îl urmă târșâind picioarele.
   - Ceva de mâncat ar fi grozav. Asta am cam neglijat nițel.
   - Nicio problemă. Îi spun bucătarului
    John ridică receptorul celui mai apropiat aparat telefonic interior și formă numărul bucătăriei:
   - Vrei ceva anume?
   - Îmi este indiferent. Principalul este să fie mult și bun.
   Bătu cu degetele într-o servantă din lemn de cireș și adăugă:
   - Este frumos la tine. La petrecere nici nu am observat. Spațios. Crezi că m-ai putea caza câteva zile în vreun colțișor?
   - Am atâtea camere de oaspeți, că aș putea caza o întreagă echipă de fotbal. Rămâi cât timp dorești. Gustave? întrebă John când bucătarul veni la telefon. Am un oaspete pe care trebuie să îl salvezi de la moarte prin înfometare. Cât de repede poți pregăti ceva? Ce ai pe-acolo și ceea ce se face repede. Și care satură. Mulțumesc.
   Când se întoarse, îl văzu pe Marvin privindu-l ciudat.
   - Te-ai acomodat, spuse acesta. Mă refer la acest ton de comandă. La cum îți alergi servitorimea.
   - Crezi?
   John se încruntă și recapitulă în gând ce îi spusese lui Gustave și pe ce ton. De fapt, totul i se păru normal. Cum să fi vorbit altfel?
   - Uită asta.
   Marvin îi făcu semn să renunțe să se mai gândească.
   Când intrară în salon, jaluzelele se ridicară automat, oferind privirii o splendidă perspectivă asupra mării și a soarelui, care dispărea roșu aprins la orizont. Marvin se opri înmărmurit, de parcă nu putea crede ceea ce vedea.
   - Vrei să bei ceva? îl întrebă atent John.
   Marvin se desprindea cu greu din rigiditatea care îl cuprinsese.
   - Ce înseamnă „vrei”? întrebă buimăcit. Trebuie să beau. Altfel nu mai suport.
   - Ce?
   - Whisky, dacă ai. Ah, ai cu siguranță. Tu ai de toate.
   Nu la asta se referise întrebarea lui John, dar acesta nu mai zise nimic.
   În timp ce turna whisky-ul în pahare, îl urmărea pe prietenul lui în oglinda barului. Marvin părea schimbat. Probabil, Constantina îl dăduse afară, altfel de ce ar fi venit aici cu sacul? Și probabil că ce pățise era mai mult decât voia el să recunoască. Era mai bine să lase baltă acest subiect.
   - Luni dimineață plec cu avionul la Londra, iar după-amiază plec mai departe la New York, spuse John după ce se așezaseră. Părinții mei sărbătoresc aniversarea căsătoriei lor. Tu știi, este o sărbătoare în familie. Dar tu poți să rămâi aici, nu este nicio problemă.
   La Londra trebuia să meargă pentru a proba costumele.
   Marvin dădu din cap dus pe gânduri și îl privi iarăși ca mai înainte. O privire ce avea în ea ceva funest. După care dădu peste cap conținutul paharului, îl puse pe masă, se rezemă de speteaza scaunului și zise:
   - Fii atent, John. Fii atent să nu te schimbe banii.

     Pentru durata călătoriei la părinți își puse la mână vechiul ceas, de dragul tatălui său. Dar i se păru fățarnic să procedeze de parcă ar duce încă viața dinainte, de aceea își alese restul garderobei cum îi plăcu lui.
   Căutând documentele necesare călătoriei, privirea îi căzu din nou asupra scrisorii de la asociația pentru protecția speciilor pe cale de dispariție. Aceasta părea că îl urmărea cu insistență. Decise să o ia cu el, să o citească în timpul călătoriei, și apoi fie să o arunce, fie să trimită bani. Deoarece oricum își propusese să se gândească temeinic ce va face cu banii și cu profeția, scrisoarea putea fi tot atât de bine un punct de plecare ca oricare altul.
   Până la New York era un obișnuit zbor de linie cu clasa întâi, la nivelul superior al unui jumbo-jet, care cu șirurile lui de fotolii comode arăta ca o cameră de zi supraaglomerată. Garda lui de corp insistase doar pentru închirierea unei limuzine blindate de la un serviciu de protecție de încredere din New York pentru călătoria până în New Jersey, limuzină care îi aștepta la aeroport.
   Scrisoarea provenea de la World Wildlife Fund și solicita sprijin financiar pentru o campanie denumită Living Planet. Scopul ei era menținerea celor mai importante 200 de areale de pe glob - teritorii care prin natura specifică, unicitate, caracter primitiv ori raritate sau dintr-un alt motiv special aveau un rol-cheie în evoluția vieții. Menținerea acestor zone, se spunea în scrisoare, ar salva circa optzeci la sută din biodiversitatea actuală.
   Din prospectul anexat John află că biodiversitatea nu era în fond altceva decât multitudinea speciilor atât din domeniul animal, cât și din domeniul vegetal. Cercetătorii au sesizat în ultimele decenii o dispariție în masă a speciilor existente de mai bine de 65 de milioane de ani, de la dispariția dinozaurilor de pe pământ. În prezent - citi John și mai citi o dată pentru că nu îi venea să creadă - la fiecare 20 de minute dispare câte o specie. Asta însemna cam douăzeci și șase de mii de specii de plante și animale pe an pierdute pentru totdeauna. Erau amenințate cu dispariția cam un sfert din totalul vertebratelor și fiecare a opta specie de plante.
   Această extincție nu era nici pe departe ceva ce avea loc numai prin îndepărtatele păduri tropicale, printre niște lăcuste bizare și nu privea doar niște orhidee rare, ci erau periclitate și rasele de animale folosite în economia umană. De exemplu, existau cam 500 de rase de vite, dar dintre acestea doar la 20 le era asigurată perpetuarea, celelalte urmând să dispară treptat. Doar 10 procente dintre soiurile existente de porumb sunt cultivate, îndeosebi cele cu înaltă productivitate, dar sensibile la boli. Fondul genetic al genurilor și raselor supraviețuitoare se reduce în acest fel drastic.
   Tot fundamentul vieții umane - mai rezulta din prospect - este dependent de un ecosistem care să funcționeze. Hrana sănătoasă, apa curată, clima stabilă și așa mai departe presupun existența mării, care să asigure echilibrul temperaturilor și al umidității și care, în plus, reprezintă spațiul vital pentru pești, presupun păduri care să absoarbă bioxidul de carbon și să producă oxigen, să producă lemn, insecte care să decimeze dăunătorii omului, microorganisme în pământ fără de care câmpurile cultivate nu ar rodi.
   Toate aceste servicii furnizate gratuit de către ecosistemul terestru ar avea o valoare de 30 de bilioane de dolari, aproape dublul produsului social brut global.
   John ridică privirea și privi printr-o fereastră pătura strălucitoare de nori deasupra căreia zburau. Era pentru prima dată când descoperea un număr ce putea fi pus în legătură cu inimaginabila lui avere. Deci, produsul social brut global se ridica la circa 15 bilioane de dolari. Cu alte cuvinte, cu banii săi putea să cumpere a cincisprezecea parte din toate mărfurile și serviciile produse de întreaga lume într-un an. De necrezut, nu? Cum putea el să acționeze cu acești bani? Trebuia să existe o astfel de măsură deosebită la care făcea apel profeția, ceva ca o mișcare de șah pe care el o putea realiza doar cu o mare masă de bani și care să aibă un efect decisiv... Dar care era mișcarea?
   Așteptă o vreme, dar afară erau doar valuri de ceață și o incertitudine difuză în locul în care ar fi avut nevoie de un fulger al spiritului, așa că reveni la prospectul lui. Deci, ecosistemul Terrei valora 30 de bilioane de dolari.
   Era de reținut că se pusese punctul pe i. Argumentele auzite de el până acum fuseseră de natură preponderent emoțională vai ce minunată este natura și ce păcat că era pocită în acest hal, genul acesta de tânguiri lacrimogene. În mod real nu se putea întreprinde nimic împotrivă, dar în acest mod discuția era și demonetizată.
   Sigur, era groaznic dacă o frumoasă pădure era rasă pentru a se construi o autostradă ori o fabrică, dar dacă dintr-un motiv oarecare „așa trebuia”, când se cumpănea între sentimente și bani, atunci de regulă aveau câștig de cauză banii.
   Dar în realitate costurile ecosistemului nu au fost pur și simplu trecute cu vederea? Să zicem că pe Lună ori pe alt corp ceresc pustiu, unde nu există nimic altceva decât loc, se încearcă reconstituirea Pământului. În acest caz va trebui creat ceea ce pe Pământ există fără costuri - apă, aer, o diversitate de plante și animale, pământ roditor. Apa va trebui adusă ori produsă artificial.
   Trebuia produs aer, prelucrat, curățat și așa mai departe. Toate acestea ar costa incredibil demult. Probabil că ar fi imposibil de pus un preț chiar și crearea pe Lună a unui areal asemănător celui pământesc de mărimea unui sat cu ogoarele lui. Și dacă așa era, atunci se săvârșea o greșeală de calcul considerându-se toate acestea gratuite pe pământ.
   Asta însemna totuși că apărătorii naturii își pierdeau timpul blocând escavatoarele și interpretând cântece la chitară în timpul pichetării? Distrugătorii naturii puteau fi combătuți doar cu propriile arme. Ceea ce trebuia făcut era să te duci la ei, să le demontezi calculațiile introducând în ele costurile ecosistemului și să le arăți ce rezulta.
   Dar el însuși nu ar fi știut să facă asta. Și cu siguranță că nu exista o modalitate unanim recunoscută de a calcula valoarea în bani a unei păduri, a unui lac ori a unei specii de animale.
   În încheiere se sublinia în scrisoare încă o dată că ecosistemul nu se termina la granițele statelor și de aceea lucrurile trebuiau tratate la nivel internațional, lucru pentru care W.W.F. Era predestinat.
   Dacă el s-ar decide să doneze o sumă mai mare - de peste o sută de milioane - va fi onorat printr-o ceremonie specială. John puse scrisoarea deoparte, ceru un cocteil cu fructe cu puțin alcool și privi gânditor pe fereastră.
   Care era motivul extincției în masă a speciilor? Dispariția naturii virgine. În timp, oamenii pătrunseseră peste tot pe Pământ, îl cercetaseră și în final începuseră să îl utilizeze. Tăiaseră copaci, construiseră case, smulseseră pământului roade folosind îngrășăminte, pesticide și mașini. Iar motivația acestor lucruri era foarte banalul fapt că oamenii se înmulțeau permanent. Erau tot mai mulți oameni care voiau să mănânce, care trebuiau să trăiască undeva, care la rândul lor aduceau pe lume copii. Și tot așa mai departe.
   Totul era al naibii de complicat. Și la fel de al naibii de lipsit de perspective. Trebuia să cheltuiască bilionul lui de dolari pentru a dota lumea întreagă cu prezervative și pilule anticoncepționale?
   Asta părea a fi problema problemelor. Erau oameni mulți, mulți oameni. Armate de oameni, un puhoi debordant de oameni, tot mai mulți, care se înghesuiau pe o planetă care rămânea la aceleași dimensiuni.
   Privi în jur la compartimentul înghesuit de clasa întâi, dar tot mai lejer decât cel ca o cutie de sardele pentru clasa turist, aflat la nivelul inferior, se gândi la vila de pe plajă, la zidul înalt din jurul grădinii, la oamenii din pază, la plaja privată, la iaht. Ca o durere bruscă de dinți, își dădu seama că oamenii bogați cheltuiesc grămezi de bani pentru a ține la distanță de ei acest potop de oameni.

      Îi fusese teamă că locuința părinților lui i s-ar putea părea străină, că i-ar putea părea sărăcăcioasă și ieftină precum vechea lui veselă.
   Dar când trecu pragul casei totul respira din nou cămin și familie.
   Își îmbrățișă mama în hol, unde mirosea a piele și a ceară din atelierul pe care tatăl îl închisese pentru această zi. În camera de zi pătrundea mirosul de tomate, de busuioc proaspăt și supă cu tăiței din bucătărie, iar John și tatăl lui se îmbrățișară în timp ce mama se tot mira cât putea fi el de chipeș și de bronzat.
   Totul rămăsese ca pe vremuri. Tapetul maro cu romburi din hol, care devenea tot mai întunecat cu trecerea anilor. Scara către nivelul superior a cărei a treia treaptă încă mai scârțâia. Camera lui în care nu se schimbase nimic de când se mutase la Sarah. În noaptea aceasta va dormi într-un muzeu.
   Și același iz nedefinit de la etajul superior, care îi reamintea mai mult decât orice de copilărie.
   În camera de zi însă era un televizor nou. Se așeză pe canapea, pe a cărei spetează era prinsă în copci o cuvertură, și spuse că îi mergea bine. Mama puse masa. Tatăl povestea că în ultimul timp avea probleme cu picioarele. Nu lăsă să se vadă că remarcase faptul că John purta la mână ceasul dăruit de el, dar nici nu era de așteptat să se întâmple asta.
   După puțin timp, sosiră Helen și Cesare. Cu un buchet mare de flori. Modul în care îl salutară pe John avu ceva forțat, de parcă nu ar fi știut bine cum să se comporte față de el. Helen arăta ca întotdeauna, o intelectuală și o conferențiară universitară de filosofie, cu părul lung, îmbrăcată în negrul aflat la modă, neschimbată de parcă ar fi găsit un mijloc de a anula efectele anilor ce treceau. Lui Cesare, dimpotrivă, chelia i se accentuase, făcând să pară că are mult peste patruzeci de ani, deși avea doar 38. De Crăciunul trecut John nu remarcase cutele adânci din jurul gurii acestuia. Cesare era mai slab și nu arăta a fi prea fericit.
   - A câta aniversare a căsătoriei este acum? întrebă Helen când se așezară la masă.
   Despre Lino nimeni nu spunea nimic, scaunul acestuia lipsea pur și simplu.
   - A treizeci și noua? Înseamnă că la anul trebuie să organizați ceva special!
   John remarcă faptul că mama lui îl privi scurt. Apoi zise doar atât:
   - Vom vedea.
   Saltimbocca era grozav de gustoasă. De neimaginat. După prima înghițitură, John își plecă privirea în farfurie și se întrebă dacă în vreunul dintre nenumăratele restaurante scumpe în care fusese între timp mâncase vreodată ceva atât de bun.
   Sau i se părea asta doar pentru că fusese crescut cu acest mod de a găti?
   „John, îl întrebă mama cu jumătate de gură, cei doi trebuie să stea neapărat dincolo, pe hol?
   Nu înțelese bine ce voise ea să spună. Cealaltă viață a lui acum i se părea un vis îndepărtat.
   - Își fac doar datoria, mamma.
   - Dar este în regulă dacă le duc câte o farfurie?
   A fost nevoie ca bodyguarzii să fie convinși să se ducă în bucătărie și să se așeze acolo la masă.
   - Au arme sub haine, șopti ea înfricoșată când reveni în cameră.
   Ceea ce îl făcu să își reamintească de intenția sa. La desert îi informă pe ceilalți că intenționa să asigure independența financiară a fiecărui membru al familiei.
   - Și a lui Lino, adăugă el.
   Fiecare ar urma să primească 10 milioane de dolari, un capital din ale cărui dobânzi se putea trăi confortabil, fără ca vreodată cineva să fie nevoit să mai facă în vreun fel bani.
   - Firește că vor fi plătite impozitele pe donații, interveni Cesare pe tonul funcționarului de la finanțe.
   Tatăl își drese sonor glasul, luă șervetul de pe genunchi, îl puse lângă farfurie și încruntă sprâncenele stufoase:
   - Bine, dar eu nu voi înceta să muncesc.
   - Dar nu mai trebuie să muncești!
   - Un om sănătos trebuie să muncească. Așa este viața. John, nu putem toți trăi din dobânzi! Trebuie să existe și cineva care coace pâinea, care repară pantofii și așa mai departe. Voi accepta banii, voi spune mulțumesc și voi înceta să îmi fac griji că aceștia nu ne vor mai ajunge. Asta va fi o ușurare, da. Dar eu cred că în fond am această grijă doar pentru că noi am organizat lumea într-un mod atât de curios, încât cineva care își vede de treabă cinstit nu se poate întreține din ea.
   John îl privi și i se păru că tocmai făcuse o propunere cât se poate de jalnică. Iar Hellen puse capac la toate cu limba ei ascuțită:
   - Noi nu vom accepta banii tăi. Îmi pare rău. Știu că ai fost bine intenționat. Dar nu avem nevoie de ei. Avem fiecare profesia noastră, câștigăm bine și avem tot ce ne trebuie.
   - Înțeleg, spuse resemnat John și îl privi pe fratele lui mai mare.
   Acesta dădu aprobator din cap, dar brusc pe chipul lui apăru o umbră care nu existase până atunci. John se întrebă dacă Helen luase de una singură această decizie. Aici, la masă, oricum nu existase posibilitatea să o discute.
   - Acum câțiva ani, începu să povestească tatăl, cineva de pe strada aceasta a câștigat la loto. Gianna, îți aduci aminte de el? Ieșea mereu la plimbare cu pudelul acela cu o buclă albă pe frunte... Un rus, Malkov sau așa ceva...
   - Malenkov, îl corectă mama. Karol Malenkov. Dar era din Polonia.
   - Malenkov, corect. A câștigat la loto două milioane de dolari, cred. Era șofer de autobuz. A încetat să mai muncească, doar ieșea la plimbare. Îl vedeam mereu pe fereastra aceea mică din atelier, era cu câinele. Un an mai târziu, am aflat că a murit. Soția lui spunea că nu i-a făcut bine să lenevească. La un moment dat, inima i-a devenit atât de leneșă, încât a încetat să mai bată.
   - Bogăția îți complică viața, interveni Helen. Poate că încă nu ești convins de asta. Dar acum ai o vilă mare, mașini, un iaht, angajați casnici... De toate acestea trebuie să te ocupi. Și asta ia timp, timp pe care nu îl mai ai pentru tine. Nu te întrebi câteodată dacă proprietatea mai este a ta?
   - Ei da, replică prudent John, mai înainte toată ziua livram pizza pentru a putea să îmi plătesc chiria. Și aveam și mai puțin timp pentru mine.
   Nu voia să îi spună chiar așa de direct că ea nu avea habar cum era să fii bogat.
   - Dar bodyguarzii! exclamă ea. Pentru Dumnezeu, John, decât să trebuiască să am în jurul meu paznici mereu, aș fi făcut altceva.
   - Să ai un bilion de dolari este ceva cam ieșit din comun, recunosc, zise John. Asta trebuie să fie.
   - Nu, nu. Acum am câștigat eu însămi fiecare dolar pe care îl am. Mi-aș pierde acest simțământ de independență dacă aș accepta banii de la tine.
   John ridică din umeri:
   - Cum vrei tu.
   Nici nu mai era acum vorba despre Cesare, nu?
   Pe drumul către cafeneaua în care tatăl lui o ceruse în căsătorie pe mama, Helen îl întrebă de ce nu împărțea banii la organizațiile de binefacere.
   - Îți poți opri 10 milioane și poți trăi din dobândă, așa cum ziceai. Și-atunci nu va mai trebui să-ți faci probleme nici cu sărăcia și nici cu bogăția.
   - Eu îmi fac cu totul alte probleme, mărturisi John.
   Soarele strălucea sus pe cer, făcând să sclipească cutiile poștale de la colțurile străzilor și cablurile felinarelor. Circulația era intensă.
   Părinții, braț la braț, o luaseră ceva mai înainte, iar John le povestea fratelui său și cumnatei despre profeția legată de moștenirea primită de la strămoșul lui și despre sentimentul că trebuia să păstreze banii pentru un plan pe care îl putea realiza doar cu mulți bani, plan despre care încă nu știa cum trebuia să arate.
   Ca în fiecare an, proprietarul cafenelei le rezervase masa.
   - Eu stăteam aici, povestea mama cu un zâmbet melancolic, iar tatăl vostru acolo. Exact pe acel scaun.
   - Desigur că astăzi nu mai este același scaun, bombăni tatăl și tuși ca să nu lase să se vadă cât de impresionat era.
   - Beam cappuccino.
   - Nu era cafea con latte?
   - Fuseserăm la cinematograful de pe strada 5, cel cu turnuleț albastru, pe care mai târziu l-au dărâmat. La un film cu Cary Grant.
   - Deasupra acoperișurilor de la Msa. Asta era titlul filmului.
   - Știu că eram cu gândul la acel film. Și el m-a întrebat brusc dacă vreau să mă căsătoresc! Imaginați-vă!
   - Îmi era teamă că, dacă nu o întreb atunci, nu o mai întreb niciodată.
   - Pe-atunci tatăl vostru semăna puțin cu Cary Grant.
   - Ei da...
   - Iar eu am răspuns imediat „da”, fără să mă mai gândesc nici măcar o secundă.
   El îi luă mâna în mâna lui plină de zgârieturi și de pete lăsate de trecerea anilor.
   - Te-ai mai căsători cu mine, dacă ai putea să dai timpul înapoi?
   Ea îl strânse în brațe:
   - Oricând.
   Se sărutară, se îndepărtară unul de altul, de parcă nu s-ar fi cuvenit să stea îmbrățișați, și râseră împreună când își dădură seama cât de demodată era reacția lor.
   Apoi comandară cu toții cappuccino - doar Helen ceru un espresso - și fursecuri. John avu impresia că deslușește o anumită tensiune pe chipurile fratelui său și cumnatei. Această scenă, care se repeta an de an aproape identic, nu părea să îi predispună la o atitudine de îndrăgostiți.
   Pe drumul de întoarcere, Cesare se implică surprinzător într-o discuție despre fotbal, subiect pe care Helen îl găsea plictisitor, așa că ea se alătură socrilor ei. John avu impresia că în mod intenționat Cesare rămăsese în urma celorlalți.
   - Să revenim la chestiunea cu banii... schimbă brusc Cesare tema discuției, dar se opri de parcă nu ar fi știut cum să continue.
   - Da? Încercă John să îl încurajeze.
   - Acum câteva luni, am primit o informație referitoare la acțiuni. Părea o chestie sigură. De aceea m-am gândit să risc.
   Cesare șovăi, apoi continuă:
   - Helen nu știe nimic despre asta. A ieșit prost, normal, și partea proastă este că acum am probleme cu rata pentru casă, și...
   - Este clar. Trebuie să îmi dai doar un număr de cont.
   - Știi, ca funcționar la finanțe nu ai cum să câștigi ceva în plus și de aceea m-am gândit când ai făcut oferta...
   - Cesare, nu trebuie să te justifici. Helen nu va afla nimic, îți promit.
   Fratele lui se uită în jur și, când fu sigur că jumătatea lui nu putea să vadă, îi strecură lui John un bilețel, pe care trebuie să îl fi scris în toaleta cafenelei.
   - Și, John, nu 10 milioane, te rog!
   - De ce nu?
   Bărbia lui Cesare tresări ciudat.
   - Așa cum am spus, vor exista impozite pentru donații și nu am să pot să le ascund de Helen.
   - Înțeleg. Cât vrei?
   - Tranșa neimpozabilă este de 10 mii de dolari pe an. Dacă acum mi-ai da 10 mii și la anul încă 10 mii...
   - Douăzeci de mii? Nu mai mult? Vorbești serios?
   - Doar ca să acopăr pierderea. Pe urmă mă descurc.
   - Bine. Așa fac. Nicio problemă.
   - Mulțumesc.
   Cesare oftă, apoi continuă:
   - Eu nu m-aș descurca deloc cu 10 milioane de dolari, sincer să fiu. Nu știu cum o va face tata. Și tu? Nu înțeleg cum de nu îți pierzi tu capul.
   John ridică din umeri:
   - Se poate întâmpla și asta.

      Ei au trebuit să se întoarcă la Chicago cu un zbor de după-amiază, pentru că Cesare avea liber doar o zi, așa că s-au despărțit cu multe îmbrățișări și sărutări în care a fost implicat și John, și nu fără lacrimi de mamă.
   Când taxiul s-a pus în mișcare și-au fluturat mâinile în semn de rămas-bun, în timp ce ambii bodyguarzi păreau niște umbre, unul sus, în cadrul ușii, celălalt lângă un felinar de pe stradă.
   Apoi reveniră în camera de zi, iar tatăl destupă un Chianti.
   - Știi, John, zise el după prima sorbitură, eu sunt un bărbat norocos. Da, nu o arăt totdeauna - poți fi fericit și uneori poți să uiți asta, și să te comporți ca un bou. Dar când judec limpede, îmi dau seama că sunt un om fericit. Nu doar pentru că m-am căsătorit cu mama ta și pentru că avem o căsnicie fericită, deși desigur că astea sunt foarte importante. Dar înainte de toate sunt fericit pentru că îmi iubesc munca. Știi, îți poți iubi soția, ceea ce este un lucru frumos, dar de câte ori pe zi și cât de mult îți vezi soția într-o zi? O oră, poate două. Dar treaba ți-o faci zilnic timp de 8 ore și chiar mai mult, și de aceea este decisiv dacă ea îți place sau nu îți place. Iar mie îmi place ceea ce fac. Îmi place pielea - cum o simt la pipăit, cum miroase, îmi place să o croiesc, să trag sfoara cu sula; îmi place zgomotul făcut de ciocan când fixez un toc și îmi place să cos cu mașina o nouă talpă. Bine, nu sunt cel mai bun cizmar din lume. Cu siguranță. Mai ales pentru că demult timp nu am mai confecționat pantofi, ci doar am reparat. Pantofii mei i-am făcut eu, dar este mult timp de-atunci. Zece ani? Mai curând 15. Nu are importanță. Dar ce vreau să spun este că mă simt bine când mă aflu la mine în atelier, între pantofi, cu sculele atârnate pe perete, cu vechile mașini care miros a ulei, cu cutiile cu cremă. Din când în când mai vine câte cineva, mai schimb o vorbă, apoi sunt iar singur și îmi pot urma firul gândurilor, în timp ce mâinile astea bătrâne lucrează de la sine.
   Mai sorbi din pahar și plescăi din limbă de plăcere, apoi continuă:
   - Acum înțelegi de ce nu vreau să renunț să muncesc? Muncesc cu plăcere, deci de ce ar trebui să renunț la muncă doar pentru că se numește „muncă”?
   John dădu din cap.
   - Da. Dar iei totuși banii.
   - Așa este, am spus da. Tu poți să mi-i dai, iar pe mine mă va bucura că nu va mai trebui să îmi fac griji din acest punct de vedere. Știi ce griji îmi făceam? Doar că ceea ce câștig cu atelierul nu va mai fi suficient și că voi fi nevoit să mă angajez la o fabrică. A fost un adevărat noroc că mi-am cumpărat casa atunci și că am plătit-o, pentru că, dacă ar trebui să plătesc chiria actuală, nu aș mai reuși. Nu știu cât vor mai supraviețui micile afaceri, nu mă pricep la asta, alții trebuie să își fac asemenea griji.
   - Acum mai lasă-l și pe băiat să vorbească, interveni mama. Ia spune, John, tu ce griji ai acolo, în Italia?
   John ținea cu ambele mâini paharul, așa cum un prezicător ține globul previziunilor, și privea lichidul roșu întunecat din el. Lumina lustrei vechi de treizeci de ani proiecta sclipiri pe suprafața lui.
   Vinul avea un iz puternic și parfumat.
   - Povestiți-mi ce știți voi despre Lorenzo, îi rugă el.

15.

      Stătea pe locul ei împietrită, nemișcată, buimacă și accepta totul fără nicio împotrivire. Nu sesiza că avionul accelera pe pistă și decola, privea fix în față în timp ce i se spunea cum funcționau centurile de siguranță și masca de oxigen, știa doar că în jurul ei se aflau oameni și zgomote, și cu asta gata.
   De parcă ar fi bănuit, că va fi o surpriză. Doamne, asta a fost!
   Dacă ar fi avut lacrimi, și-ar fi dorit mai mult decât orice să poată să plângă din cauza a ceea ce se petrecuse. Inima îi bătea încă nebună, de parcă nu trecuseră ore de când țipase, mușcase și zgâriase, și personalul hotelului trebuise să o târască fără voia ei. Dacă ar fi pus mâna pe un cuțit, ar fi devenit o ucigașă. Mai simțea și acum acea ură sălbatică, acea disperare infinită ce clocotea în ea și îi făcea bine să își imagineze cum îi tăia lui gâtul cu cuțitul, cum îl castra ca pe un câine.
   Ursula Valen, studentă la istorie și ziaristă liber-profesionistă în Leipzig, de 26 de ani, din nou singură de două ore și 55 de minute, închise ochii. O durea atât de tare! Ca o rană în stomac, în suflet. De parcă el i-ar fi tăiat o parte din ea. Îi venea să se îndoaie de durere, să ia poziția embrionului, să se tăvălească într-un pat, să urle și să bocească tot restul vieții. Știa că nu va face asta, că mâine își va relua munca și că nimeni nu va observa ce se petrecuse.
   Cel mai rău lucru nu fusese să deschidă ușa și să îl vadă gol. Nici să o descopere pe acea femeie, bineînțeles goală și ea. Ceea ce îi trecuse ca o lamă prin trup și prin suflet fusese cum i se adresase el.
   Cum îi vorbise, cum se mișcase, tonul, gestica... Toate acestea fuseseră ale ei, iar acum el le oferea altcuiva! Ceea ce ea considerase a fi iubirea ei, ceva unic, fusese doar o învârteală personală, un tertip pentru a se culca cu femeile.
   Câți bani cheltuise ea, câte contracte refuzase pentru a fi cu el la New York cât mai des! În această legătură sacrificase pe puțin contravaloarea unei mașini la mâna a doua de clasă mijlocie, iar el o înlocuise pur și simplu!
   Să respire. Să respire, simplu. Să inspire. Să expire. Și să nu se gândească la nimic. Să simtă cum corpul se lăsa pe scaun. Să simtă adierea rece a instalației de climatizare. Să asculte bubuitul motoarelor, discuțiile purtate de cei care stăteau pe locurile de lângă ea...
   - Ascultă, John este americanul oarecum instruit al secolului XX care tocmai se sfârșește. Era vocea unei femei, de nesuportat, ascuțită, dură. Cum poate cineva ca el să creadă serios în ceva ca acea profeție?
   - Nu am avut impresia că ar crede în ea.
   Era vocea unui bărbat, nesigură, blândă, nemulțumită. A luat la cunoștință de existența ei și se întreabă dacă are vreo legătură cu el.
   - Nu, nu, dragule. A zis clar că vrea să păstreze banii, deoarece crede că va avea nevoie de ei toți pentru a îndeplini profeția.
   - Așa a zis?
   - Da, așa a zis.
   În interiorul ei, o voce insista în continuare că ea bănuise tot.
   Când primise sarcina de a scrie un reportaj amplu referitor la a o suta aniversare a automobilului? În decembrie. Deja atunci fusese clar că cercetările o vor duce la Chicago și Detroit. Și de atunci de câte ori se văzuseră ori vorbiseră la telefon? În tot acest timp ea nu spusese o vorbă despre asta. A zbura de la Chicago la New York pentru a-i face o surpriză nu fusese ceva chiar atât de spontan cum încerca ea să își închipuie. Acest plan îi fusese insuflat de gelozia ei cu luni de zile înainte.
   „Ce face el când eu nu sunt cu el?”
   Acum știa. Se tăvălea cu studentele tinere.
   - Ei, da, poate că ai dreptate.
   Din nou vocea bărbatului, care de fapt voia doar să fie lăsat în pace, nu ținea să se certe. Poate că într-adevăr se gândește la asta. Și nu cred că este chiar atât de rău lucrul acesta.
   - Pe mine mă enervează. La fel cum mă enervează faptul că Marjorie nu iese din casă atunci când horoscopul zilei o sperie.
   El devenise o apariție atrăgătoare de când îl întâlnise la balul cu presa al Societății internaționale de istorie. Doctor Friedhelm Funk.
   Cu 15 ani mai în vârstă decât ea, mamă americană, tată german, crescut în Germania, mai târziu cu o strălucită carieră științifică în SUA, conferențiar universitar pentru științe istorice la New York, consilier la ONU. Lui îi aparținea studiul privind culisele conflictelor balcanice pe care secretarul general al ONU l-a consultat înainte de a lua deciziile în urma conflictului din Bosnia. Cum ar fi putut ea să nu se simtă flatată de interesul manifestat de acesta? Cum ar fi putut să reziste laudelor lui aduse muncii ei?
   Prin asta el doar o indusese în haremul cu care jongla în dormitorul lui.
   - Ceea ce pot eu să înțeleg este că acest Giacomo Fontanelli a crezut în viziunea lui. El a trăit în secolul al XV-lea. Pe atunci era normal. Dar astăzi? Te rog!
   Despre ce vorbea femeia aceea? Fontanelli - acest nume îl mai întâlnise o dată, într-o altă viață, într-o lume plină de visuri și de iubiri care te orbeau. Nu era vorba despre tânărul care moștenise un bilion de dolari? Pe atunci ea considerase la început totul o minciună gazetărească, dar era totuși adevărat. Dobânzi și dobânzi la dobânzi timp de cinci sute de ani - toate magazinele socotiseră totul până la ultimul ban. De atunci în Germania numărul carnetelor CEC făcute pentru nou-născuți se triplase.
   Ursula Valen aruncă o scurtă privire laterală. Bărbatul i se părea cunoscut. Da, îi văzuse fotografia în BILD, era un frate mai mare al moștenitorului bilionului. Singurul căsătorit.
   „Dacă acesta ar fi avut un fiu, el ar fi devenit cel mai bogat om din lume”, scriseseră ziarele în maniera lor inimitabilă. „Așa că angajatul serviciului financiar american rămânea cu venitul anual de 40 de mii de dolari”.
   Prin urmare, femeia trebuia să fie soția lui.
   O profeție? Ce fel de profeție?
   Ursula Valen își drese glasul.
   - Scuzați-mă, surâse ea cât mai bine, nu am putut să nu aud discuția dumneavoastră... Numele dumneavoastră este Fontanelli, nu?
   Privirile sceptice ale celor doi se mai încălziră, în special ale femeii, când ea adăugă:
   - Sunt ziaristă, din Germania, îmi pot permite să vă întreb ce este cu această profeție...?

      Pe drumul de întoarcere în Europa, John luă decizia de a căuta familia vărului său decedat, Lorenzo.
   Nu ar fi putut să spună ce urmărea, dar simțea o pornire căreia nu i se putea opune, de a descoperi cât mai multe posibil despre tânărul pe care nu îl cunoscuse niciodată.
   Când sosi la Porteceto, Marvin dispăruse fără să lase nicio vorbă.
   Jeremy îl informă că în dimineața de luni acesta telefonase, după care plecase fără să spună nimic, luându-și și sacul. Sofia, menajera, credea că îl văzuse ceva mai departe pe stradă, când îl luase o mașină. Francesca adăugase, fără a fi întrebată, că ea dereticase deja camera. Își mușca nervoasă buza inferioară, de parcă se considera vinovată că musafirul din America o tulise.
   - Ciudat, zise John.
   Aproape că se bucurase că va petrece seara cu Marvin. Dar se pare că pe acesta îl apucase dorul de casă când rămăsese singur în toată clădirea și plecase.
   Restul zilei John și-l petrecu învârtindu-se în jurul aparatului telefonic, tot amânând momentul în care să își sune rudele din Roma. Acestea nu îl cunoșteau. Pentru ele el trebuia să fie beneficiarul morții lui Lorenzo. Abia când soarele apunea umplând camera cu o lumină roșie-portocalie, înhăță aparatul și formă numărul.
   Și, ca să vezi, femeia de la celălalt capăt al firului, mama lui Lorenzo, soția vărului tatălui lui John, aproape că își ieși din fire de bucurie că cineva se interesa de fiul ei decedat. Da, sigur că putea să vină oricând putea el. Chiar și mâine, nu era nicio problemă, ea era oricum acasă.
   Când puse receptorul jos, John se simți ușurat, dar cu cămașa leoarcă de sudoare. Soarele dispăruse la orizont într-o lumină de un roșu-închis, iar cerul era plin de stele la zenit. Ridică privirea către punctele luminoase de pe bolta neagră și își spuse că, raportat la mărimea Universului, nu avea nicio importanță ce făcea el aici. Dacă el salva ori nu salva viitorul omenirii, stelele vor continua să lumineze cu o indiferență sublimă.
   În dimineața următoare, fu surprins să dea peste Marvin în salon, tolănit pe canapeaua albă și răsfoind o revistă englezească de muzică.
   - Ei, întrebă acesta fără să ridice ochii, a fost vreme frumoasă la New York?
   - Da, așa s-ar putea spune, răspunse John, a fost frumos.
   Se așeză într-unul dintre fotolii.
   - Mă mir că te afli aici. Aseară aș fi pariat că ai luat avionul spre casă.
   - Nici gând! Îmi place aici. Dar rămân doar dacă nu ai nimic împotrivă.
   - Bineînțeles că nu am, ți-am mai spus.
   Îl irita faptul că Marvin nu îl privea în timp ce ei discutau. Și nu își putea lua ochii de pe pantofii negri și grosolani ai lui Marvin, sprijiniți fără nicio reținere pe rezemătoarea canapelei.
   - Bine, zise John străduindu-se să nu își exteriorizeze iritarea, și ce intenționezi să faci aici, în Italia?
   - Ceea ce mă preocupă permanent. Să mă strecor prin viață, răspunse scurt Marvin și se adânci în contemplarea unei ilustrații ce reprezenta o chitară bas lăcuită în negru.
   Se scărpină vârtos pe spinare, timp în care pantofii îi alunecau încoace și-ncolo scoțând un sunet de râzătoare pe care John îl percepea aproape fizic.
   - Nu ai putea, te rog, să îți dai picioarele jos de pe canapea?
   Marvin ridică privirea nemulțumit:
   - Vrei să fii ironic sau ce?
   - Asta este piele alpaca. Pot de-aici să observ dungile negre lăsate de pantofii tăi.
   Marvin nu se clinti un milimetru.
   - Părerea mea este că nu ai să ajungi cerșetor dacă îți cumperi una nouă.
   - Așa este, dar nu voi face asta, ripostă John pe un ton tăios la care nici el nu se așteptase. Cineva a muncit multe ore la canapeaua asta și a făcut-o cu multă atenție. Chiar dacă mai sunt încă atât de bogat, lucrul ăsta nu-mi dă dreptul să calc în picioare munca lui.
   - OK, OK, calmează-te! Marvin cobori picioarele pe podea, rămânând însă într-o poziție absolut nenaturală. Mulțumit?
   John se întrebă dacă era normal să înceapă o ceartă din cauza unei canapele confecționate dintr-o piele extrem de sensibilă.
   - Îmi pare rău.
   - OK, răspunse generos Marvin. Ca să fiu cinstit, te înțeleg. Acum ești un om bogat, iar oamenii bogați au lucruri cu care trebuie să fie atenți.
   John nu spuse nimic. Constată evidența consternantă că ei doi nu mai erau camarazii și tovarășii de suferință de-acum trei luni și că nici nu vor mai fi vreodată. Într-un mod greu de descifrat, interveneau între ei banii.
   - De fapt, am fost la Constantina, explică subit Marvin.
   - Ah, exclamă John și, pentru că Marvin nu mai spuse nimic, continuă el: Bun, eu... dacă vii de-acolo... credeam că a fost doar o aventură.
   - Chiar este. Și încă ce aventură! Nici nu îți imaginezi ce nebună este după mine.
   Martin continuă să răsfoiască revista.
   - Săptămâna trecută am făcut sex de ne-au ieșit ochii din cap și m-am gândit că o pauză de câteva zile ne-ar face bine.
   Râse zgomotos, apoi adăugă:
   - Procuroare începătoare... A rămas trăsnită când i-am oferit o țigară cu marijuana. Cred că până acum nu a mai fumat așa ceva.
   John clipi surprins. Marvin trebuie să fie nebun să aducă cu el marijuana.
   - Și cu Brenda cum rămâne?
   Marvin făcu cu mâna un gest de lehamite.
   - Uită asta. În ultimul timp au intervenit probleme.
   Lăsă deoparte revista, se întinse și examină mobilierul din salon de parcă i-ar fi stabilit valoarea.
   - Ia spune, cu siguranță că ai o slujbă pentru mine, nu?
   - O slujbă?
   John rămase încremenit.
   - Mă gândeam că m-ai putea angaja ca secretar personal sau cam așa ceva. Omul tău la toate. Ca în cazul ceasului de la tatăl tău. Trebuie să accepți faptul că am rezolvat treaba cu brio pentru tine, nu? Dacă tipul de la amanet ar fi observat că numele tău era gravat pe capacul ceasului, nu ar fi ajuns cei o mie de dolari pe care mi i-ai trimis.
   John îl privea cu ochii mari. Se simțea total luat prin surprindere:
   - Nu știu...
   - Ai nevoie de așa ceva, omule!
   Vocea lui Marvin căpătă același ton cântat cu care el i se adresa lui Konstantinos, pentru a-i mai acorda încă o dată credit, în ciuda datoriilor pe care le avea.
   - Acum ești bogat, ești celebru. Nu te mai poți deplasa nicăieri fără gardă de corp. Peste tot oamenii sunt cu ochii pe tine. Banii tăi reprezintă o colivie de aur, de aia ai nevoie de un secretar personal. Cineva ca mine - inteligent, inventiv, de încredere. Cineva pe care să îl pui să scoată castanele din foc pentru tine, fără să facă vâlvă.
   John se simțea la înghesuială. Pe undeva chestiunea nu îi plăcea.
   Despre fiecare slujbă pe care Marvin o avusese, acesta îi povestise cele mai înfiorătoare lucruri, despre cum fusese exploatat și cât de rău fusese tratat. Și pe parcursul timpului începuse să se cam îndoiască de faptul că Marvin fusese totdeauna chiar atât de nevinovat de cele întâmplate.
   Pe de altă parte, pe măsură de Marvin îi vorbea, i se părea că mai face un pas inevitabil înainte. De parcă doar astfel ar putea exista o nouă bază între ei. În cele din urmă, spuse lipsit de entuziasm:
   - Bine, ești angajat.
   - Hei, știam eu că mă pot baza pe tine, omule, rânji Marvin. Cred că ar fi în regulă ca eu să locuiesc aici. În definitiv, secretarul tău trebuie să îți stea în imediata apropiere, nu?
   Probabil că o umbră trecu pe chipul lui John, pentru că Marvin se grăbi să adauge:
   - Pentru început, cred. Apreciez că miss Constantina niciodată sătulă va insista ca pe viitor să mă mut la ea. Ah, da... cu cât mă plătești?
   John nu avea niciun chef să își bată capul cu acefst subiect.
   - Tu cu cât ți-ai închipuit că te plătesc?
   - Ce-ar fi cinci mii de dolari pe lună?
   - OK.
   Ce reprezentau pentru el cinci mii de dolari? O respirație mai îndelungată, nimic mai mult. Oricum Marvin își va petrece tot timpul cu Constantina.
   Lui John îi veni o idee. Luă notesul pe care îl avusese cu el în timpul zborului și trecu cu privirea peste notițe.
   - Chiar acum aș avea ceva pentru tine, zise el.
   - Ia să vedem, spuse Marvin cu un entuziasm distant.
   - Am nevoie de cărți în limba engleză. Nu îl pot trimite pe Jeremy, pentru că el este spaniol și cunoaște doar atâta engleză cât are nevoie un valet. Și ca să mă duc eu însumi, cu bodyguarzii după mine și cu toate celelalte, aș vrea să evit asta.
   - Cărți?
   Marvin se uita la el de parcă până acum nu ar mai fi auzit cuvântul cărți.
   - Tot ce se găsește având ca temă protecția mediului, creșterea populației, efectul de seră, poluarea aerului, dispariția speciilor, gaura din stratul de ozon și așa mai departe. O bibliotecă completă privind viitorul omenirii.
   - Un moment, mormăi Marvin. Trebuie să-mi notez. Ai ceva de scris?
   John îi întinse pixul din mapa lui cu notesul, și Marvin începu să noteze pe ultima copertă a revistei lui.
   - Deci, ce era? Protecția mediului și mai ce?
   John îi mai dictă o dată lista.
   - Și, în plus, cărți având ca temă economia și finanțele. Ce poți să găsești.
   - Vei avea nevoie de câteva rafturi, cred.
   - Da. Le poți procura imediat. Și le poți monta. Unul dintre saloanele mici din spate îl vom transforma în bibliotecă.
   În timp ce scria, Marvin își încreți fruntea:
   - Ai o idee unde aș găsi aici, în țara spaghetelor, cărți în limba engleză?
   - Nu, mărturisi John. Eu aș încerca la Florența, este oricum un oraș universitar.
   - O rezolv eu. Pot lua Ferrariul?
   - De el am nevoie și eu, răspunse John.
   Marvin îi va cere și periuța de dinți, dacă îi dă orice. Apoi continuă:
   - Poți lua una dintre furgonete. Cheile sunt la Sofia.
   - Asta este menajera?
   - Da.
   - OK.
   Marvin se ridică fără niciun chef.
   - Merge mai repede decât m-am gândit eu. Cu această ocazie deschid un cont și ce mai trebuie, OK?
   - Da. Numărul de cont i-l poți da lui Jeremy, el administrează toate chestiunile.
   - Văd că la tine totul este ordonat.
   Plecă, dar se opri și se întoarse cu o expresie de nemulțumire pe chip. Șovăia.
   - Te mai pot întreba ceva?
   - Evident.
   - Dacă ți-aș fi cerut, mi-ai fi dat și zece mii, nu?
   John ridică din umeri. Nici el nu știa asta.
   - Fir-ar... bombăni Marvin și ieși din încăpere.

      Când după puțin timp sună telefonul, știu că era necunoscutul.
   Pur și simplu știu.
   - V-ați gândit? vru să știe vocea aceea sonoră.
   - M-am gândit tot timpul, răspunse John arțăgos. Întâmplător, ați venit ieri de la New York la Paris cu avionul?
   - Poftim? Nu.
   Ca să vezi, putea și acesta să fie prins pe picior greșit.
   - Mi s-a părut că v-am recunoscut.
   Urmă un moment de liniște, urmat de un ușor râs.
   - Bună încercarea.
   Apoi tonul redeveni suveran:
   - Dar să revenim la planurile dumneavoastră. Ce veți face cu mulțimea dumneavoastră de bani?
   - Cea mai bună idee a mea de până acum este să finanțez un proiect privitor la controlul nașterilor.
   De ce îi povestea asta? Pe de altă parte, de ce nu i-ar povesti? În fond, era o minciună. Adevărul era că se afla într-o stare confuză. Și asta nu era nevoie să i-o vânture pe sub nas celuilalt.
   - Remarcabil.
   Părea aproape o laudă.
   - Îmi pot permite să întreb de motiv?
   John se duse la canapea, se așeză și, în timp ce vorbea, încerca să îndepărteze cu arătătorul umed urmele lăsate de pantofii lui Marvin. Degeaba.
   - Eu cred că toate problemele omenirii sunt legate una de alta. Problemele apar din situații care la rândul lor sunt urmări ale altor probleme. Și dacă urmărești un astfel de lanț până la începutul lui, totdeauna dai acolo de faptul că populația pământului crește necontenit. Creșterea populației este ceea ce Saddam Hussein ar denumi „mama tuturor problemelor”.
   Formularea se părea că îl amuza pe interlocutor.
   - Până acum sunt de acord cu dumneavoastră.
   - Deci, nicio problemă nu va putea fi rezolvată de una singură, dar toate la un loc vor putea fi rezolvate dintr-un foc dacă se rezolvă problema aflată la originea lor.
   Îi plăcea să vorbească. Ideile îi veneau în timp ce vorbea, ceea ce nu i se mai întâmplase. Era surprins de sine însuși. Continuă:
   - Iar problema creșterii populației poate fi rezolvată numai prin controlul nașterilor.
   - Frumos. În principiu corect și în fond evident. Dar pentru originalitate ori pentru adâncimea gândirii nu vă pot acorda niciun punct, chiar de mi-ați descrie concret cum trebuie să arate acest proiect.
   John ridică din sprâncene.
   - Cum să arate concret? Păi controlul nașterilor înseamnă protecție anticoncepțională. Trebuie să le pui la dispoziție oamenilor mijloacele, să îi înveți cum se întrebuințează eficient și așa mai departe. Și asta pretutindeni în lume.
   - Despre ce „oameni” vorbiți? Despre bărbați? Despre femei? Și ce vreți să le puneți la dispoziție? Pastile? Prezervative?
   - Astea sunt doar chestiuni de detaliu.
   - Exact, detaliu. Dar în viață sunt detalii care sunt esențiale. Ce veți face cu țările care vă interzic asemenea acțiuni? Țări în care guvernează căpetenii musulmane religioase ori unde Papa are o puternică influență? Și ce faceți cu oamenii care vor să aibă mulți copii? Vă înșelați dacă socotiți că în țările în curs de dezvoltare vin pe lume doar copii nedoriți.
   - Hm...
   John trebuia să se mai gândească la aceste aspecte. Până acum ideile lui privitoare la modul de îndeplinire a profeției nu trecuseră peste nivelul palavrelor la o masă de cârciumă.
   - Eu cred că se apropie încet momentul la care ne vom întâlni, spuse necunoscutul.
   - Mai întâi trebuie să îmi spuneți cine sunteți, ripostă John.
   - Veți afla când vom fi față în față.
   - Atâta vreme cât nu vă cunosc numele, nu mă voi întâlni cu dumneavoastră.
   O situație asemănătoare cu patul din șah, cam așa s-ar numi această situație.
   - Bine. Deci, încă nu. Dar, mister Fontanelli, vă rog, gândiți-vă la un lucru: eu știu ce este de făcut. Dumneavoastră nu știți. Dacă vreți să aflați, trebuie să veniți la mine, cel puțin atât.
   Și cu asta necunoscutul întrerupse legătura telefonică.
   John privi încruntat aparatul telefonic:
   - Cine se crede de fapt individul ăsta?

   În dimineața următoare, dădu o fugă până la Roma, însoțit doar de Marco care, după o frână bruscă, afirmă sec că în cel mai bun caz el l-ar putea proteja de atentate și răpitori, dar nu și de ciocniri cu autocamioane.
   Ajunseră la periferie când se deschideau primele magazine, iar John cumpără un buchet mare de flori. Florăreasa, căreia îi spuse ce dorea el, îl asigurase că îi pusese în buchet flori potrivite unui caz de deces.

.........................................