Un bilion de dolari, Andreas Eschbach

 .............................................

9-12

         John îl privi consternat, încercă să își imagineze ce însemna să îți pierzi o mână, dar nu fu în stare.
   - Și-acum din ce trăiești? întrebă el încet.

   Pescarul coborî privirea, se uită la rogojina zdrențuită pe i are stăteau și brusc trăsăturile i se înăspriră.
   - Îmi trimite bani fiica mea. Lucrează ca bonă în Hong Kong, explică el prin intermediul lui Benigno.
   - Ca bonă? se miră John.
   Benigno își frecă bărbia jenat.
   - Asta probabil înseamnă că este prostituată, adăugă el încet.
   - Oh!
   John privi mulțimea de invalizi cu pielea maronie care îl înconjurau zâmbind blând, dar cu ochi triști și într-o viziune febrilă avu impresia că în spatele fiecăruia dintre ei se căsca un hău de violență și sărăcie, de abuzuri și suferințe, un abis din care ieșeau doar strigăte și miros de sânge. Totul dură doar o clipă, apoi deodată se înfioră la vederea palmierilor și a mării, a satului, care în primul moment arătau idilic. Decorul tropical i se dezvălui brusc ca o mască pusă pe un îngrozitor secret, așa cum creșteau florile pe o groapă comună.
   - Cât valorează în dolari un peso? îl întrebă el pe Benigno.
   - Cam doi cenți.
   - Doi cenți...
   Le împărți restul de bani oamenilor, se ridică și îi făcu un semn lui Marco:
   - Ia legătura cu PROPHECY. Să aducă pe insulă mașina de teren. Mergem la Tuay.
   O dată cu debarcarea mașinii soseau și primii pescari din raidul lor matinal. Ei își trăgeau bărcile pe mal și priveau cum acel mare autovehicul firesc de curat era pilotat pe rampa metalică dintre barca cu motor și sol. Venise și Patricia de Beers.
   - Nu vreau să las întreaga aventură doar pentru voi, spusese ea.
   - Părul tău va avea de suferit, prezise John.
   - Murdăria se poate spăla, dar de plictiseală nu ai cum să scapi.

   Drumul îngust până la Tuay era acoperit cu pietriș alb, și mașina se prăfui imediat. Mergeau pe sub palmieri și alți arbori înalți și cu coroane bogate, treceau prin gropi noroioase, însoțiți de roiuri, și de țârâit de insecte, ciripit de păsărele asurzitoare, ajungând la Tuay în mai puțin de o jumătate de oră.
   Localitatea arăta ca fiind întemeiată pe vremea stăpânirii spaniole și de-atunci rămăsese neschimbată. O biserică primitivă de un maro spălăcit se înălța din mijlocul câtorva case. Pe ulițele dintre ele abia dacă se putea strecura o mașină. Mirosea a foc, a pește și a gunoi putrezit. Văzură meseriași pingelind pantofi și geluind scânduri, femei stând pe vine în fața unor oale în care fierbea ceva, școlari așezați în ordine sub un parasolar ascultându-l pe profesor. Și, surprinși, zăriră și un port. O mână de bărbați descărcau saci maronii și lăzi cu sticle de cola dintr-un remorcher tras la chei.
   - Poate că PROPHECY poate acosta aici, zise Marco. Am putea să ridicăm mașina la bord cu ajutorul unei macarale.
   - La asta vom medita pe drumul de întoarcere, răspunse întunecat John.
   Joseph Balabagan era un om avut, îmbrăcat cu pantaloni scurți, cu o cămașă polo curată și cu o șapcă pe cap, care la sosirea lor se ocupa în fața casei sale de o motoretă. Era evident că ea nu se lăsa convinsă, ceea ce îl făcea pe bărbat să umble la diverse rotițe ale motorului și să boscorodească enervat înjurături deșănțate.
   Când Marco opri mașina lângă el, Balabagan ridică involuntar privirea, îi măsură pe ocupanți scurt și disprețuitor cu privirea și mârâi:
   - Nu am timp!
   - Trebuie să vorbim cu dumneavoastră, insistă John.
   Negustorul îi dădu un picior motoretei.
   - Am spus că nu am timp, ripostă el categoric. Nu auziți bine?
   O voce stridentă de femeie îl strigă din întunericul casei, iar el urlă furios ceva ca răspuns, în care se repetau exclamațiile:) „oo!” și „Oho!” După care acționă de mai multe ori fără folos starterul motoretei.
   John îi făcu semn lui Marco să oprească motorul. Din umbra magazinului i se alăturară bărbatului două fetițe. În interiorul prăvăliei se puteau zări mai multe lăzi din lemn cândva vopsite în albastru, iar în lăzi era pește amestecat cu gheață. Izul de sare se amesteca cu mirosul de gaze de eșapament prost reglate.
   - Vrem să vorbim despre practicile dumneavoastră comerciale, insistă John. Despre creditele pe care le dați pescarilor. Și despre...
   În acel moment, din casă răzbătu un țipăt care făcea să îți înghețe sângele în vene. O femeie țipa strident, pătrunzător, panicată de o durere cumplită.
   - Dispăreți! îi strigă Balabagan lui John. M-ați înțeles? Acum nu am timp.
   John îl privi pe bărbat, privi casa amărâtă, auzi țipătul care se repetă ca un ecou în mintea lui. Îi privi nedumerit și pe ceilalți.
   - John!
   Patricia apăru în dreptul locului din față rămas gol al mașinii.
   - Întrebați-l dacă soția lui trebuie dusă la spital.
   - De unde până unde v-a venit ideea?
   - Țipătul. Doar o femeie în chinurile nașterii țipă așa.

   Plecară imediat către Lomiao, cel mai apropiat oraș mai mare, unde exista un spital. Conducea Marco în limita a ceea ce permiteau amortizoarele și drumul, John și Benigno se înghesuiau pe locul de lângă șofer, Patricia și soții Balabagan erau pe locurile din spate.
   Femeia era leoarcă de transpirație și avea o burtă cu care ar fi putut să ocupe singură bancheta din spate. Hârtoapele și făgașele trebuie să fi reprezentat o tortură pentru ea.
   După 15 mile, apărură în sfârșit periferiile orașului, construcții ridicate haotic din tablă ondulată pline de oameni, reclame stridente, bicicliști și motorete. Balabagan se aplecase în față și îi dirija agitat pe străzi, până când ajunseră la o clădire care neîndoielnic era un spital. Negustorul de pește dădu fuga la recepție, soția lui rămase întinsă palidă ca un cadavru, murmurând permanent ceva ce puteau fi doar rugăciuni, cu palmele apăsate pe pântece. Părea mai mult moartă decât vie.
   Patricia îi susținea capul și cu toții priveau nerăbdători către ușa lată pe care ar fi trebuit să se năpustească dintr-un moment într-altul medicii și surorile medicale.
   - În sfârșit, exclamă Marco atunci când ușa se deschise, dar apăru doar Joseph Balabagan disperat, care abia silabisi:
   - Nu am destui bani... Nu vor să o primească dacă nu pot plăti...
   John vâri mâna în buzunar.
   - De cât aveți nevoie?
   - Costă 650 de pesos, iar eu am numai 500...
   - Iată zece dolari. Acceptă aici dolari?
   - Nu știu. Am să întreb.
   Omul plecă tremurând, dar probabil că spitalul accepta dolari, pentru că imediat apărură două surori cu o targă și ajutară la scoaterea gravidei din mașină.
   „Peste tot în lume spitalele par să fie la fel”, gândi John.
   Parcaseră mașina ceva mai departe și așteptau în hol cu speranța că ori va apărea Balabagan, ori cineva îi va informa ce se întâmplă.
   John i se adresă Patriciei:
   - M-am mirat că știți cum țipă o femeie în chinurile facerii.
   Ea ridică amuzată din sprâncenele care ar fi putut orna orice magazin de modă din lume.
   - Cum așa?
   - Nu prea lăsați impresia că ați ști așa ceva.
   - Și ce impresie las?
   - Eh... că ați fi mai presus de astfel de chestiuni.
   Ea oftă.
   - Doar nu credeți că de Beers ar fi adevăratul meu nume! Eu mă numesc Patricia Miller, am crescut în Maine, acolo unde jalea este cea mai mare. Am patru surori mai mici, care au venit toate pe lume acasă, toate iarna și de preferință noaptea, înainte ca moașa să fi ajuns. Încerc să evit astfel de lucruri, dar nu sunt mai presus de ele.
   - Ah, așa... spuse John și se simți groaznic de rău.
   După o vreme, apăru un Joseph Balabagan jenat, răsucind în mâini șapca New-York Yankees.
   - Îmi pare rău ca am fost atât de nepoliticos cu dumneavoastră, zise el și înghiți în sec. În vreme ce tocmai Dumnezeu vă trimisese, din câte știu acum...
   Își mușcă buzele, făcu un gest stângaci cu mâna dreaptă, de parcă ar fi aruncat ceva departe de el.
   - Motoreta aceea! Mă înnebunește! De câte ori am nevoie de ea, nu funcționează. Ar trebui să o arunc. Da, asta ar trebui să fac.
   - Cum se simte soția? întrebă Patricia.
   El își vântură mâinile și răspunse:
   - Ei spun că mai bine. Nu i-a venit încă vremea - ar fi peste 3 zile, spun ei. Trebuie să mă mai duc o dată acasă...
   Pe John îl năpădise un ciudat amestec de mulțumire și perplexitate. Mulțumire, pentru că prin apariția lor putuseră ajuta o femeie evident disperată, și perplexitate, pentru că bărbatul acestei femei era cel pe care îl căuta și care nu corespundea imaginii pe care și-o făcuse în urma relatărilor pescarilor. Balabagan nu era răspunsul la întrebarea lui. El îi exploata pe pescari, dar reprezenta doar o verigă dintr-un lanț. Făcuseră un pas înainte în păienjeniș, dar încă nu dăduseră de păianjen.
   Îi ceru negustorului să se așeze explicându-i ceea ce știau despre practicile pescarilor cu dinamită din Panglawan și despre creditele pentru pescari.
   În timp ce John vorbea, Joseph Balabagan devenea tot mai tăcut și, când veni vorba despre dinamită, aruncă priviri speriate în jur.
   - Ce vreți de la mine? Eu doar încerc să răzbat cu familia mea. Trebuie să cer înapoi 8 pesos pentru 5 împrumutați, pentru că oricum cei mai mulți dintre ei nu își mai achită datoriile. Ce să fac? Nu pot să dăruiesc banii mei. Și nici nu pot să plătesc mai mult pentru pește, pentru că nu aș mai câștiga nimic. Oh, deseori cumpăr pești care nu mai sunt proaspeți, îi pun în gheață și sper că fabrica nu observă. Dar deseori observă, ei îmi rețin din bani și cine mi-i mai restituie? Nimeni. Vedeți că nu sunt bogat. Dacă aș fi bogat, aș avea o motoretă care nu funcționează? V-aș mai fi cerut bani pentru spital?
   - Și de unde provine dinamita? întrebă Benigno Tatad.
   Balabagan ridică din umeri.
   - Eu o primesc de la un polițist. Pentru asta trebuie să îl plătesc și pe el, și pe șeful lui, așa că mult nu îmi mai rămâne. O vând pescarilor care o cer. Ei o cer, pentru că vor să prindă mai mult pește - așa stau lucrurile. Că fiecare vrea asta - să câștige mai mulți bani.
   - Știți care sunt pentru recifele coralifere consecințele folosirii dinamitei? întrebă reprezentantul guvernului. Și că astfel este distrusă populația piscicolă?
   - Recifele de corali nu pot fi mâncate, răspunse Balabagan și ridică neputincios mâinile. Dacă eu nu le vând dinamita, le-o vinde altcineva.
   - Această fabrică de produse din pește, interveni John, unde se află?
   - În San Carlos. Ei plătesc și acum la fel ca acum 10 ani, cu toate că totul s-a scumpit. Dar cui altcuiva să îi vând peștele? Când fac rost de un lapu-lapu, îl pot vinde unui restaurant de aici, din Lomiao, dar ei nu cumpără altceva. Nu pot face nimic. Trebuie să văd și cum să îmi plătesc propriile rate. Nici mie nu-mi dă nimeni nimic, cu atât mai puțin banca.
   John tresări.
   - Bancă? Care bancă?
   - Cea de-aici, din Lomiao. Ea nu are atâta răbdare cum am eu cu pescarii, puteți să mă credeți.
   - Și ce fel de rate plătiți la ea?
   Negustorul îl privi nemulțumit.
   - Rate... răspunse el ezitant.
   - Pentru credite?
   - Sigur. Pentru ce altceva poți plăti rate la bancă?
   - Și ce fel de credite sunt acestea?
   O clipă omul păru că se va ridica și va pleca. Chiar și Benigno respiră mai precipitat. Filipinezilor nu le plac astfel de întrebări directe, asta învățase deja John, dar nu era dispus să renunțe.
   Continua să îl privească fix pe negustor și în cele din urmă acesta nu mai rezistă.
   - Totdeauna este câte ceva, zise el încet. Când am cumpărat mașina de produs gheață, s-a stricat și nu aveam bani pentru reparații. Apoi a trebuit să cumpăr un rezervor pentru pompa de benzină... și așa mai departe.
   Se încruntă și continuă:
   - Acum nu o mai scot la capăt cu plățile. Ba vă mai datorez bani și dumneavoastră.
   - Banii ți-i dăruiesc. Și soției tale.
   Pe John îl preocupa fabrica. Era posibil ca ea să fie treapta următoare a exploatării. Probabil făceau același lucru ca Balabagan: profitau de monopol, negustorii de pește nu își puteau vinde marfa în alt loc, ofereau cele mai mici prețuri posibile, și în acest fel făceau bani...
   - Știți, spuse Balabagan, eu le plătesc 27 la sută dobândă.
   - Poftim? întrebă John cu gândul în altă parte. 27 la sută?
   - Da, că tocmai spuneați că eu dau 5 pesos și vreau 8 pesos înapoi, asta înseamnă 60 de procente. Dar banca mea cere 27 de procente și măsuri asigurătorii. După părerea mea este deja mult, nu?
   Lui John nu-i venea să creadă.
   - 27 de procente? Aici banca cere 27 de procente dobândă la credite?
   - Da.
   Revăzu în memorie formulele învățate în urmă cu o mică eternitate la birou. 27 de procente - asta însemna că suma de restituit se dubla la fiecare 2 ani și jumătate, cam așa ceva.
   - Și cum vrei să îi restitui vreodată?
   - Asta mă întreb și eu. La mașina de fabricat gheață era vorba doar de 14 procente, reușisem...
   - Dar 27 de procente! De ce ați acceptat asta?
   - Ce să fi făcut? Mașina de gheață se stricase. Nu îmi pot practica negoțul fără gheață.
   - Trebuia să vă adresați unei alte bănci.
   - Alte bănci nu vor să mă crediteze.
   John dădu încet din cap. Asta părea a fi o urmă fierbinte. Simți cum perplexitatea i se transforma într-o furie rece, fără urmă de milă, și se întrebă ce ar face el dacă ar da de centrul tuturor acestor constrângeri necruțătoare și obligații lipsite de scrupule, păianjenul din centrul păienjenișului, capătul lanțului, bossul tuturor boșilor, exploatatorul suprem.
   Dacă el s-ar putea stăpâni.

   - Ei, vezi? șopti Ursula Valen.
   În calmul prăfuit al bibliotecii, chiar și asta putea fi numită tulburare a liniștii.
   Registrul de ieșiri al arhivei statului se dovedise a fi o lovitură în plin: în anul 1969, documentele fuseseră predate către Institutul de istorie al Universității, unde rămăseseră un an și jumătate pentru o lucrare de doctorat nefinalizată niciodată, pentru ca în final să fie păstrate la biblioteca Institutului, și anume în acel compartiment al originalelor istorice care puteau fi consultate numai cu permis special. Un permis a cărui obținere îl costase pe Alberto Vacchi nu mai mult decât un telefon.
   Aici se aflau adunate comori neprețuite - manuscrise medievale, Biblii străvechi, scrisori și jurnale ale personalităților istorice și altele. Nu se putuse stăpâni să nu arunce câte o privire într-una ori alta dintre cutiile cu pereți groși, iar într-una dăduse peste o scrisoare a lui Mussolini concepută scurt, cu un scris mare, bombastic. Bineînțeles că nu putuse citi niciun cuvânt și poate că se și înșelase, dar era totuși amuzant.
   În final, scosese din raft cutia cu numărul corespunzător, o dusese la masa de lectură, ea însăși o antichitate, o deschisese cu respirația tăiată, și pe prima pagină pe care puse mâna recunoscuse același scris din notele de pe marginea filelor registrelor. Acestea erau, deci, însemnările personale ale lui Giacomo Fontanelli, negustor în Florența secolului XV
   „Surprinzător de multe însemnări pentru un bărbat din Evul Mediu” se gândi ea în timp ce răsfoia teancul subțire.
   Erau pagini disparate, perfect lizibile dacă stăpâneai dialectele medievale ale Italiei. Aproape toate însemnările erau datate, cele mai multe erau din anul 1521. Unele aveau formate anormale, cu scrieri străine, scrisori adresate lui Fontanelli, păstrate de acesta...
   Se opri asupra uneia dintre ele. Foarte ciudată. Consta numai din coloane de cifre, doar la sfârșit erau două rânduri de text normal.
   Ținu foaia sub lumina lămpii și studie amănunțit rândurile de cifre.
   Acestea începeau astfel:

   1525 300 12
   1526 312 121/2
   1527 3241/2 13

   Când pricepu ce avea în față, simți o căldură în stomac. Primul șpalt era al anilor. Al doilea reprezenta averea. Al treilea reprezenta diferența dintre valorile celui de-al doilea șpalt și de ce se afla dedesubt, adică venitul averii. Făcu socoteala pe notesul ei cu o dobândă de 4 procente.
   Privirea i se plimbă pe coloane în jos, apoi o cuprinse aceeași mirare ca atunci când apăruseră în toate ziarele calcule asemănătoare din care reieșea că averea la început crescuse pe neobservate, jalnic de încet, pentru ca apoi, cândva, să poată înmulți cu o viteză aproape inimaginabilă. A durat peste un sfert de secol până când în anul 1556 să se ajungă de la 300 de florini până la ceva mai mult de 1000. În anul 1732, s-a trecut pentru prima dată de un milion, până în 1908 ajunsese la mai mult de un miliard, pentru ca în 1995 să crească la 30 de miliarde de florini - cam un bilion de dolari.
   Ceea ce descoperise ea era combinația care făcuse posibilă evoluția averii Fontanelli pe parcursul a 500 de ani.
   Și ea nu aparține lui Giacomo Fontanelli.
   - Fabiana?
   Ea o căută cu privirea pe tânăra studentă la istorie care îi fusese promisă pentru a-i fi de ajutor la toate problemele ridicate de traduceri.
   Fabiana avea un splendid păr negru lung până în talie, trăsăturile feței îi erau ceva cam mălăiețe, dar avea toate curbele siluetei acolo unde trebuiau să fie. Ursula dădu de ea în dreptul unei cartoteci, unde cu mult zel își făcea manichiura.
   - Ciao, Ursula! zise aceasta degajată. Ai găsit ceva?
   Ursula îi puse în față ultima pagină a scrisorii și arătă către textul de sub calcule.
   - Ce este asta?
   Suflând uniform asupra unghiilor, Fabiana se aplecă asupra documentului veci de 500 de ani și privi rândurile indicate.
   - Asta se traduce... hm...
   Ea se încruntă și uită să mai sufle.
   - Eu aș traduce așa: „Vezi, așadar, cum prin legile matematicii opera mea va deveni nemuritoare”. Ciudată frază, nu?
   Mai citi o dată textul, apoi adăugă:
   - Totuși, așa este. Textul este semnat Jacopo.
   - Poftim?
   Ursula se simți ca electrocutată. Privi și ea mai cu atenție textul. Semnătura, la prima vedere, i se păruse o mâzgălitură indescifrabilă, dar acum, după cele spuse...
   - Jacopo?
   - Așa scrie aici, explică neimpresionată fata.
   - Cred că mai întâi trebuie să mă așez, răspunse moale Ursula Valen.

   John văzu ochii funcționarului bancar scânteind atunci când se prezentă. Fără îndoială că omului îi spunea ceva numele, îi punea ceva și chipul lui, dar acesta se străduia să nu pară peste măsură de impresionat.
   - Îmi face plăcere, zise acesta și își spuse și el numele, care era de altfel și pe ecusonul de la reverul costumului său croit într-o linie conservatoare: Labarientos.
   Arătă către cele două scaune aflate în fața biroului său.
   - Vă rog, ce pot face pentru dumneavoastră?
   Banca era mică, încăperile erau plăcut climatizate, era liniște. Lui John, care luase între timp contact cu tot ce se putea numi lux în materie de bănci, încăperile și dotările i se părură modeste, ca să nu spună ieftine. Balabagan de-abia îndrăznea să stea cocârjat pe marginea scaunului.
   John nu fusese sigur cum era mai bine să procedeze ca să demaște atât de ramificatul complot cu care era evident că avea de-a face aici. Pe drum se gândise chiar să cumpere pur și simplu banca, pentru a-i vedea fără nicio problemă registrele, dar mai apoi își spusese că această posibilitate o va avea oricum, așa că poate era cel mai bine să dea buzna și să vadă ce se întâmplă.
   Se rezemă de speteaza scaunului, cu picioarele încrucișate, cu mâinile ținute lejer una în alta în poală, utilizând exact tertipul destăinuit lui de McCaine, pentru a părea impozant, important în discuții, și spuse:
   - Aș vrea să știu cum de ați ajuns să îi cereți lui mister Balabagan o dobândă de 27 procente la creditul lui.
   Domnul Labarientos clipi nervos.
   - Nu intră în uzanțele noastre - ripostă el ezitant - să discutăm cu persoane străine chestiunile referitoare la creditele unui client.
   John clătină din cap:
    - La asemenea dobânzi cămătărești vă cred pe cuvânt că preferați să le negociați între patru ochi. Dar domnul Balabagan se află aici - vă rog, puteți să-l întrebați dacă el este de acord cu acest lucru.
   Negustorul de pește dădu din cap cu atâta energie, de parcă ar fi vrut să evite discuția.
   - Bine, zise funcționarul, care se întoarse spre computerul lui, apăsă o tastă și așteptă.
   Dură ceva, dar în cele din urmă pe monitor apărură cifrele.
   - Domnului Balabagan i-am acordat un împrumut acum 10 ani, corect. Atunci era destinat achitării mai multor credite ajunse la termen. Vă interesează sumele exacte sau altceva?
   - Mă interesează dobânzile. 27 la sută, așa este?
   - Corect.
   John se aplecă:
   - Eu mă întreb un lucru: între timp cât a achitat domnul Balabagan? Aproximativ.
   Labarientos aruncă negustorului o privire nesigură, mai bătu ceva pe tastatură și găsi răspunsul:
   - Domnul Balabagan a solicitat de mai multe ori amânarea ratelor, și acum 8 ani a cerut o reducere a ratelor. I-am venit în întâmpinare, dar, după cum veți putea și dumneavoastră socoti, stingerea datoriilor a fost în acest fel amânată.
   John simți cum îl cuprindea furia.
   - Cât a achitat din datorii până acum? Două procente? Un procent? Nimic?
   Acum, cu toată climatizarea din încăpere, deasupra buzei superioare a angajatului bancar apărură perle de sudoare.
   - De fapt, datele au rămas identice.
   - Asta ce înseamnă? întrebă suspicios Balabagan.
   - Asta înseamnă că în toți acești ani ați plătit doar dobânda, fără ca datoria dumneavoastră să scadă măcar cu un ban, răspunse brutal John.
   Simțea în el o brutalitate pe care nu o mai cunoscuse niciodată. Îi venea să îi tragă o sfântă de bătaie bărbatului aflat de cealaltă parte a biroului.
   - Ce? Cum așa? Dar eu am plătit mereu, și așa demult...
   - Nu destul, spuse John scuturând din cap.
   - Și ce se va întâmpla? Unde ajung? Trebuie să plătesc toată viața, nu?
   Labarientos avea chipul împietrit.
   - Nu, răspunse acesta. Creditul este pe 25 de ani. La final el trebuie fie achitat, fie intrăm în executare silită.
   - Asta înseamnă - traduse John - că, dacă în 15 ani nu restituiți toți banii, mai exact creditul plus toate dobânzile încă neplătite, banca vă ia casa ori cu ce ați mai garantat.
   - Dar cum să fac asta? strigă Balabagan disperat. De unde să iau banii? Casa mea? Fiul meu trebuie să moștenească și așa, și afacerea. Ce-o să facă banca cu o afacere cu pește?
   - Poate că o vor închiria fiului dumneavoastră, spuse John, care începea treptat să înțeleagă care era jocul.
   Se aplecă în față și îl privi pe omul băncii căutând să își stăpânească furia.
   - Mister Labarientos, cum ați ajuns, cum a ajuns banca dumneavoastră să pretindă dobânzi atât de mari? Asta să îmi spuneți. Spuneți-mi dacă asta este practica uzuală.
   Din nou funcționarul folosi tastatura. Parcă pentru a câștiga timp și poate și din nervozitate.
   Labarientos explică pe îndelete:
   - A fost un împrumut făcut într-o perioadă în care dobânzile erau foarte mari. Împrumutul avea garanții slabe, adică era riscant pentru bancă. Este cât se poate de uzual ca în aceste situații să se pretindă un adaos din cauza riscului ridicat de pierderi.
   - Asta este tot? întrebă John și se gândi la pescarii cu dinamită, la brațele și picioarele pierdute de ei, la bărbatul care acum atârna într-un sac, la fata care plecase la Hong Kong pentru a-și vinde trupul ca să facă rost de bani pentru familie. Asta este tot ce are importanță - riscul băncii?
   Labarientos îl privi pe John, își umezi scurt buzele cu limba și își împreună palmele pe birou în fața lui.
   - Ca bancă, spuse el câtuși de puțin intimidat, noi avem obligații în primul rând față de investitorii noștri. De exemplu, față de dumneavoastră, mister Fontanelli. La banca noastră dumneavoastră aveți unul dintre cele mai mari conturi cu care lucrăm. Ne-ați încredințat multe milioane de pesos. Desigur că nu vreți ca noi să pierdem acești bani, ba vreți și dobânzi la ei, nu-i așa? Asta este ceea ce facem noi aici. Vă asigurăm dobânzile.
   La întoarcere, John simțea că moare de rușine. El ar fi primul dintre cei care trebuiau să se rușineze. Se rezemă răsucit de spetează, cu brațul acoperindu-și fața îngrozit.
   Ar fi trebuit să știe, ar fi trebuit să știe tot timpul. Totul era atât de evident, atât de simplu, atât de clar! Era la mintea cocoșului.
   Întrebare: cum se înmulțesc banii? Răspuns: banii nu se înmulțesc.
   Ce idioțenie să gândești altfel.
   Și totuși, din cea mai fragedă copilărie ți se predică necontenit, ca pe o pioasă mantra, cu mai multă ardoare decât „Tatăl nostru”, că altfel nu se poate: banul se înmulțește pe un cont de economii. Ți se repetă stăruitor, părinții, profesorii, prietenii, toți o țin una și bună: depune-ți banii la bancă, pentru a se înmulți. Până și Paul, deșteptul de Paul Siegel, absolvent la Harvard cu summa cum laude, îl sfătuise: trebuie să pui banii să lucreze pentru tine.
   Dar banii nu lucrează. Doar oamenii lucrează.
   Dacă altfel ar sta lucrurile, ce l-ar împiedica pe unul să bată bani pentru ca fiecare să devină milionar? Nimic. Numai i atunci nu ar mai exista nimeni care să coacă chifla pentru micul dejun al milionarilor, nimeni care să însămânțeze, să recolteze și să macine grânele pentru chiflă, nimeni care să facă ușa ceva.
   Banul nu lucrează. De muncit trebuie totdeauna să muncească oamenii.
   Și banii nu se înmulțesc. Pentru fiecare dolar, pentru fiecare cent cu care crește contul, a muncit cineva. Cineva care are datorii și de aceea din banii munciți de el trebuie să dea celui căruia îi este dator.
   Datoria înseamnă plata unei chirii pentru bani. Datoriile și dobânzile sunt acele mecanisme imense, rafinate prin care de la cei care au puțini banii sunt transferați la cei care au mulți. Acest transfer se realizează în doze mici, homeopate, care celor mai mulți nu le produc dureri și cu o precizie calculabilă matematică.
   Astfel apare o avere. Până la capitalul cu care începe totul, acei amărâți de zece mii de dolari, fiecare din miliardele de dolari a fost dobândit de la alți oameni. Cu ochii minții John vedea o uriașă rețea, un sistem sanguin ale cărui vene mari se ramificau în vene mai subțiri, și acestea la rândul lor în capilare subțiri ca firul de păr, care se întindeau pe toată planeta, în fiecare țară, în fiecare oraș, în fiecare sat, în viața fiecărui om care trăia pe Pământ, dar prin acestea nu curgea sânge, ci bani, cenți și zecimi de cenți în capilare, de unde reuniți în sferturi de dolar treceau în venele mai mari, iar sub formă de dolari, în vasele mai mari, apoi transformați în sute, mii și milioane de dolari se uneau în acel curent monstruos de bani, care permanent și din ce în ce mai puternic se vărsa în conturile lui, patruzeci de miliarde de dolari pe an, peste o sută de milioane zilnic, cu voia Domnului.
   Urmase firele pânzei de păianjen pentru a găsi păianjenul, și iată-l: păianjenul era el însuși. Urmărise firul și stabilise că la capătul acestuia se afla el însuși. El era bossul tuturor boșilor. Era exploatatorul final. El era moștenitorul averii Fontanelli și se crezuse soluția problemelor omenirii. În realitate, era cauza acestor probleme.
   - Oprește! ceru el ca un geamăt.
   Mașina se opri. Coborî împleticit și vomă de parcă voia să scoată din el tot ce mâncase în ultimii doi ani.

34.

      L-au adus cumva la bord.
   Cumva a depășit noaptea și dimineața, apoi a cerut să meargă din nou pe uscat, pentru că mai rămăsese ceva de rezolvat. L-au dus cu barca cu motor la Tuay, unde încă se mai afla mașina, și l-au întrebat dacă mai are nevoie de ea. Ea a răspuns că nu, o puteau transporta înapoi pe iaht. Ei spuseră că PROPHECY ar fi prea mare pentru a acosta, iar el a dat doar din cap, în interior îl durea totul, da, iahtul era într-adevăr prea mare, mult prea mare pentru un om. Și, în vreme ce ei se ocupau de încărcarea mașinii în barca cu motor, el porni cu pași grei pe strada din pământ bătut și cu câte o piatră pe ici, pe colo care ducea la piața orașului, asfaltată, se simți zdrobit de priveliștea imensei biserici și cu senzația că în gâtlej era înțepenit un strigăt ce nu putea ieși de acolo, continuă drumul către casa negustorului de pește.
   Joseph Balabagan stătea pe o pernă și privea la un tânăr care meșterea la motoretă. Când îl văzu venind pe John, sări în picioare și îi ieși în întâmpinare. Îi spuse că sunase la spital, soția se simțea bine și în această seară el se va duce acolo, la nevoie va lua autobuzul - dacă motoreta nu va fi reparată până atunci, și mulțumi încă o dată pentru ceea ce făcuse John pentru ei.
   John merse alături de el, îl salută cu o înclinare a capului pe băiatul care îi zâmbi vesel, cu degetele negre de ulei. Negustorul o trimise pe una dintre fete după pahare și scoase două sticle cu cola dintr-o ladă cu gheață. John se așeză pe un scaun și își scoase carnetul de cecuri și un pix care, deși nu arăta, costa mai mult decât tot ce poseda gazda.
   - Ce datorii ai? întrebă el.
   Balabagan făcu ochii mari:
   - Oh, nu... Asta este... nu pot... rosti gâtuit acesta.
   John îl privi pe celălalt, simțindu-se gol în interior, și zise:
   - Mister Balabagan, eu sunt cel mai bogat om din lume. Dumneata m-ai ajutat, acum vreau să te ajut eu. Și dumneata ai nevoie de ajutor, pentru că prin forțe proprii nu vei putea să îți plătești creditul niciodată. Deci?
   Negustorul de pește privea în gol, se vedea că în el se dă o luptă și, în cele din urmă, ieși victorios probabil instinctul supraviețuirii.
   Spuse încet o sumă, iar John, fără a se mai osteni să calculeze în dolari, scrise dublul acesteia și îi întinse cecul.
   - Ar fi bine dacă ai face în așa fel încât să nu mai vinzi dinamită, zise el.
   - Dar... începu Balabagan.
   - Rămâi cu bine, îl întrerupse John și se ridică. Transmite salutări soției. Și mulțumesc pentru cola.
   Plecă. Din nou mirosea a fum, spre vest cerul era acoperit cu striații cenușii, pentru că în Indonezia ardeau pădurile, deoarece și acolo lucrau pentru el, supușii lui, care nu știau că îi erau datori tribut. Așa era pretutindeni în lume, pretutindeni trudeau bărbați și femei, asudau, se speteau, efectuau munci periculoase, grele ori plictisitoare și fără să știe munceau o bună bucată din timp pentru el, contribuiau la creșterea permanentă averii lui, îl făceau din ce în ce mai bogat, fără ca el să fie nevoit să facă ceva.
   Pentru că în dimineața asta devenise conștient că nu numai supușii lui, robii lui, sclavii lui aveau datorii. Mașinăria banului lucra mult mai rafinat. Marvin și cu el îi plătiseră chirie lui miss Pearson, proprietăreasa casei, dar în realitate aceasta nu putea să păstreze banii, ci trebuia să îi dea mai departe băncii, pentru a-și plăti împrumuturile din care cumpărase casa. „Costuri de capital” era termenul văzut de el în nenumărate calculații, însă fără să-l fi pus pe gânduri.
   La tot ce se cumpăra se plăteau creditele producătorului. O parte considerabilă din impozitele încasate de la cineva erau devorate de datoriile statului. Și în cele din urmă toți acești bani aterizau pe căi întortocheate la el. Nu totul, dar din ce în ce mai mult. Cea mai mare avere poseda în acest sistem cea mai mare putere de atracție, era ca un magnet care prin ceea ce atrăgea își mărea permanent puterea. Cum spusese McCaine: într-o zi se putea ca întreaga lume să îi aparțină.
   John se opri, privi golful și tot ce îl înconjura, care erau atât de paradiziace și care miroseau a fum și a gunoi. El, banii lui nu erau în cele din urmă vinovați de criză? Ar fi fost totul altfel dacă de-a lungul secolelor această imensă avere, cu setea ei nepotolită de dobânzi, nu ar fi împovărat totul ca un coșmar? Ca un moloh căruia întreaga lume trebuia să îi aducă permanent jertfe, în așa fel încât pentru oameni și pentru natură mai rămânea prea puțin.
   Și dacă astfel stăteau lucrurile - trebuia să verifice asta, să recalculeze, trebuia să se mai gândească până când era sigur - ceea ce avea el de făcut în final pentru îndeplinirea profeției nu însemna cumva distrugerea averii?
   Ce idee...! Atât de paradoxală încât suna aproape seducător de convingător. Nu era de mirare că avocații Vacchi nu descoperiseră niciodată în ce consta soluția. A distruge averea însemna scutirea lumii de enorma povară a unui bilion de dolari avizi de dobânzi, de beneficii. Asta era? Acesta era răspunsul?
   Văzu cu ochii minții un loc mare, un vast loc într-unul dintre deșerturile vestului Americii. Vor avea nevoie de drumuri. Cu siguranță că vor fi curioși, vor veni s-o vadă și pe-asta. Un bilion de dolari în bancnote, oare câte autocamioane erau necesare? Desigur că o mulțime. Ce imagine! Va face istorie această imagine - autocamion după autocamion descărnând bani, nenumărate pachete de bancnote alcătuind un rug cum lumea nu mai văzuse. Va fi nevoie, bineînțeles, de pază înarmată. El va ține un scurt discurs, va explica ce descoperise și de ce era bine să distrugă banii, va lua făclia și o va vârî între hârtiile cu chipul lui Benjamin Franklin și al lui George Washington, și apoi va urmări împreună cu ceilalți, cu o înspăimântătoare ușurare, cum cea mai mare avere care existase vreodată se transformă în scrum, în cenușă care va fi dusă de vânt la depărtări de mile...
   John clipi, se frecă pe frunte și constată că din nou era acolo, pe drumul principal din Tuay. Trecătorii îl priveau ciudat.
   Ceva era greșit în această imagine. Atât era ea de excitantă.
   O luă de la capăt ca atunci când testezi cu limba dinții, fiindcă presupui că undeva este o carie. Își aminti de o vizită la o bancă centrală, nu mai știa în ce țară, se văzu pe sine și pe McCaine după un geam blindat, privind la niște oameni care triau bancnotele vechi, zdrențuite, le aruncau în mașina de tocat și le înlocuiau cu bancnote proaspăt tipărite.
   Era o bancnotă identică cu banii? Își putea distruge în mod real averea transformându-și toate conturile în bani lichizi și arzându-i pe aceștia? Îi trecu prin cap că în multe țări ceea ce ar fi făcut se socotea infracțiune. În multe locuri era interzisă distrugerea bancnotelor însemnate cu portrete ale regilor și ale eroilor naționali.
   Dar, trecând peste acest lucru, ce împiedica băncile centrale să înlocuiască banii distruși cu alții noi? În definitiv, era vorba doar despre hârtii.
   Și, dacă se gândea mai bine, la ce era bun tămbălăul cu coloanele de autocamioane pline cu bani? El putea ruga Federal Reserve Bank să tipărească pentru el o bancnotă de un bilion de dolari. Pe care o putea arde într-o scrumieră, comod și fără spectacol. Dumnezeule, ar fi suficient să își emită un cec! Da, și? Va realiza doar aducerea la zero a conturilor lui. Asta se putea face înmânându-i-se bani gheață ori un cec, ceea ce în fond reprezentau doar un gen de bon cu care se poate face o plată. În acest caz se echilibrau înregistrările contabile și totul era corect. Dar tot atât de bine putea să-și transfere întreaga avere în contul său de la una dintre băncile proprii, apoi putea să se ducă simplu la centrul de calcul și să îi spună programatorului ori operatorului: „Acolo unde în memoria calculatorului se află scris un bilion ori două bilioane, ori câte o fi ștergi și scrii zero”. Și așa era distrusă averea, nu?
   John scutură din cap și își aranjă părul de pe frunte. Totul era atât de năucitor! Dacă era atât de simplu să distrugi bani, ce îl împiedica pe un oarecare să îi și facă? Tot atât de simplu în locul respectiv din memoria calculatorului se putea scrie cifra de o sută de bilioane ori o sută de trilioane, dar erau aceștia bani? Și dacă nu erau, de ce nu erau? Ce erau banii de fapt?
   Picioarele îl duseră într-un loc umbrit sub un copac. Se așeză cu privirea ațintită la mare și la iahtul de un alb strălucitor, fără a vedea însă ceva.
   Bani. Dacă ar distruge nu numai blestemata lui de avere, ci toți banii existenți în lume? Ce se va întâmpla? Oamenii vor fi neajutorați și vor fi siliți să elaboreze o nouă economie fără bani, se vor întoarce la troc? Improbabil. Tatăl lui va emite un bon pentru o pereche de pantofi, se va duce cu el la brutar și îl va schimba pe o bucată de pâine plus un bon pentru alte câteva bucăți de pâine, luându-se ca bază de calcul prețurile avute anterior de acele mărfuri. Oamenii vor recrea pe cont propriu banii, într-un mod oarecare și într-o formă oarecare.
   Asta era! Banul era invenția omului. Și era tot atât de puțin posibil să fie exclus de pe lume, cum era și bomba atomică.
   - Alo? Mister Fontanelli?
   John tresări și sări în picioare. Avea în față un tânăr de 16-17 ani, care îl privea cu ochii lui vii și strălucitori. În privirea lui se putea citi îngrijorarea.
   - Ce este?
   Privi în jur. Stătuse pe o ladă din plastic de culoare galbenă, murdară, din acelea folosite pentru transportul zarzavaturilor.
   - Este lada ta? Scuză-mă, sper că nu am stricat-o...
   - Nu, sir, mister Fontanelli. Asta nu este lada mea. V-am văzut doar șezând aici și... voiam să vorbesc cu dumneavoastră.
   Îi întinse mâna și zâmbi deschis.
   - Numele meu este Manuel Melgar, sir. Este o onoare pentru mine.
   - Ei, da... în cazul ăsta...
   John îi strânse mâna și îl privi mai atent. Manuel Melgar era suplu, avea părul negru, pieptănat cu o cărare lejeră, purta blugi curați, ce păreau a fi marea lui mândrie, și un tricou albastru imprimat Bonjovi și Keep The Faith. Când citi asta, John zâmbi.
   - Bună, Manuel, ce mai faci?
   - Mulțumesc, bine, sir, răspunse el mândru.
   Deși era calm, băiatul avea ceva din agerimea unei nevăstuici. De parcă rareori stătea pe loc.
   - Bun, mă bucur, răspunse John.
   Manuel își frecă nările părând că se gândește.
   - Sir, aveți poate timp o clipă? Mă gândisem la ceva și miar face plăcere să știu ce credeți dumneavoastră despre ideea mea.
   Băiatul se legăna nervos pe picioare ba într-o parte, ba în alta. Apoi continuă:
   - Scuzați-mă că v-am deranjat din gândurile dumneavoastră. Mă gândeam că, dacă tot sunteți aici...
   - Este în regulă, răspunse John. Keep The Faith. Am timp.
   Manuel zâmbi pe de-o parte tensionat, pe de altă parte entuziasmat.
   - Deci, eu am remarcat că pescarilor li se strică relativ mult pește înainte ca ei să fi apucat să îl vândă. Cu siguranță o pătrime, dacă nu o treime. Asta pentru că până la negustorul de pește este cale lungă. Cei mai mulți pleacă atunci când se întorc dimineața de la pescuit, dar peștii din după-amiaza precedentă stau toată noaptea la căldură. Și nu este de mirare că o parte din el se strică.
   John confirmă:
   - Evident.
   - Dar dacă cineva ar cumpăra un triciclu...
   - Scuză-mă, îl întrerupse John, ce este un triciclu?
   - O motocicletă cu trei roți. O motocicletă normală, cu ataș. Ați fost ieri în Lomiao, acolo circulă multe ca taxiuri.
   John se întrebă fugitiv de unde știa tânărul că el fusese la Lomiao cu o zi înainte. Da, își amintea că văzuse pârâind în jur aceste vehicule zgomotoase, împodobite cu o mulțime de abțibilduri și o mulțime de faruri suplimentare inutile.
   - Deci, se numesc tricicluri. Nu știam.
   - Noi așa le spunem. Nu știu cum se numesc în alte părți.
   - Eu credeam că în alte părți nici nu există.
   Manuel se pierdu o clipă scos din șirul vorbelor sale, dar își reveni imediat:
   - Eu aș putea cumpăra un asemenea triciclu. La mâna a doua, la o ofertă avantajoasă. Și aș transforma atașul în așa fel încât să îl pot umple cu gheață. Mă va ajuta un prieten care lucrează într-un atelier din Lomiao. M-aș putea duce zilnic cu triciclul în satul pescăresc și aș putea lua peștele când acesta este încă proaspăt. Va costa ceva benzina, dar va merita dacă nu se mai strică atâta pește. Am făcut calculul.
   Băiatul îl privi plin de așteptări.
   - O considerați ca o bună idee de afaceri, mister Fontanelli?
   John îl măsură uluit pe băiat.
   - Sună destul de bine, da. De unde iei gheața?
   - De la mister Balabagan. Ar fi pe placul lui să îi aduc peștele și pentru asta mi-ar da gheața gratis, dar nu mă bazez pe asta.
   - De ce?
   Manuel zâmbi șmecherește:
   - Dacă vrei să faci ceva, trebuie să rămâi independent. Dacă fac drumul pentru el, îl voi face pentru el și în următorii 10 ani, și el se alege cu câștigul. Nu, eu le cumpăr peștii pescarilor și îi revând lui mister Balabagan. Voi cumpăra de la el și gheața, dar imediat ce îmi voi permite voi cumpăra un agregat frigorific pentru ataș.
   - Dar așa este riscant.
   - Alții pierd bani la zaruri; eu măcar fac ceva rezonabil. Mai există și alți negustori de pește pe coastă, și eu voi vinde celui care plătește mai bine. Dacă cineva, cu puțin timp înainte de termenul de livrare, are puțin pește în lăzile frigorifice, va merita să plătească mai mult, pentru că, livrând mai mult pește la un transport, primește un preț mai bun.
   - Bine gândit.
   John era impresionat.
   - Și dacă tot merg prin sate, mai pot face o afacere suplimentară, continuă mândru Manuel. Iau cu mine orez, ulei și altele și vând la același preț pe care ei l-ar plăti la piață. Dar eu cumpăr totul la Lomiao, de la piața angro, unde este mult mai ieftin. Astfel am un câștig suplimentar.
   Își împreună mâinile și îl privi plin de așteptări pe John.
   - Dumneavoastră credeți că este bine?
   Nu era doar bine, John era pur și simplu invidios pe spiritul de întreprinzător al băiatului. Parcă și îl vedea pe acesta colindând satele cu triciclul lui frigorific multicolor.
   - Este un plan foarte bun, zise el.
   - Nu-i așa? Va fi spre binele tuturor. Dacă acum se strică o treime din peștele pescuit și dacă în viitor nu se va mai strica, va avea loc o ameliorare de 50 de procente, fără ca pe cineva să îl coste mai mult decât acum. Radia de bucurie și adăugă nu fără a da zâmbetului lui radios o tentă de viclenie: V-ați putea imagina, mister Fontanelli, sir, sprijinind acest proiect printr-un credit?
   John tresări ca trăsnit.
   - Un credit?
   „Eu nu mai acord credite. Nu mai vreau să sug sângele întregii omeniri ca un vampir”.
   - Da, pentru că vedeți dumneavoastră, sir, mie nu mi-ar da credit nicio bancă. Eu nu am nimic, părinții mei sunt și ei săraci, nu prezint garanții. Ceea ce am eu este doar ideea asta. Dumneavoastră sunteți bogat. Îmi imaginez că poate v-ați putea dispensa pentru o bucată de vreme de câteva sute de dolari... îi veți primi înapoi, cu dobândă și cu dobândă la dobândă. Pe cuvânt de onoare.
   Îl privi pe băiat, se simți din nou bolnav și ticălos, dar trebuia să recunoască totuși că ideea era bună. Era exact ceea ce trebuia făcut aici, acest tânăr avea voință și, fără îndoială, era și destul de abil pentru a o face. Scoase carnetul de cecuri.
   - De cât ai nevoie?
   Ochii i se aprinseră. Dădea din mâini în timp ce expunea cifrele pe care probabil că le tot revăzuse în minte de multă vreme.
   - Deci, triciclul va costa 150 de dolari, modificarea lui consider că va mai costa încă 50 de dolari. Se adaugă banii pentru primul plin cu benzină, pentru gheață și pentru plata pescarilor... Cred că aș avea nevoie de 300 de dolari.
   - Îți dau o mie, spuse John și scrise Manuel Melgar la rubrica primitor.
   - Nu, sir, refuză băiatul. Sunteți bine intenționat, dar nu pot plăti dobânzile la o asemenea sumă.
   - Nu este nevoie să plătești dobândă. Banii ți-i dăruiesc.
   Băiatul se retrase un pas.
   - Iertați-mă, sir, mister Fontanelli, nu vreau. Mulțumesc.
   - Mă pot dispensa de ei, crede-mă.
   - Nu poate fi vorba de așa ceva. Nu merge... de aceea!
   Își încrucișă brațele pe piept și adăugă:
   - Sir, când... când voi fi o dată mare, vreau să îmi pot spune că am făcut-o cu propriile forțe, înțelegeți? Să pot spune că datorez totul ideii mele. Muncii mele. Nu unei pomeni.
   Scutură cu hotărâre din cap și continuă:
   - Așa nu îmi va produce nicio bucurie. Vă rog, sir, 300 de dolari cu împrumut. O afacere.
   John îl privi lung, cum stătea acesta plin de energie și hotărâre în fața lui și și-ar fi dorit ca el însuși să fi avut ceva mai mult din ambele. Keep The Faith. Exact.
   - Bine, dacă așa crezi. Facem o afacere. Trei sute de dolari?
   - Trei sute de dolari.
   - Cât face în pesos?
   - Aș preferea în dolari SUA, sir.
   - Clar.
   Completă cecul și i-l întinse tânărului, care îl luă cu o bucurie demnă de invidiat. Ce importanță avea că declaraseră suma drept împrumut?
   Manuel băgă cu grijă cecul în buzunarul pantalonilor.
   - Mai am nevoie de cartea dumneavoastră, ceru el sec.
   - De cartea mea?
   - Cartea de vizită. Cu adresa dumneavoastră, ca să știu unde trebuie să trimit ratele.
   - Ah, da.
   Căută prin buzunare, găsi o carte de vizită și i-o dădu. Cu siguranță că o dată o va arăta copiilor săi. Cu trecerea vremii, va descoperi că nu avea importanță să ai bani, că și așa va fi la fel de greu.
   Pentru o clipă era fericit, îi mulțumi de mai multe ori, îi dori toate cele bune, mai mulțumi o dată și plecă. John se ridică, își scutură pantalonii de praf și plecă și el spre port, unde îl aștepta barca cu motor.

   - Vă voi părăsi, spuse Patricia de Beers când acesta urcă la bordul iahtului.
   Ea ședea pe o canapea crem în salon, înconjurată de reviste și cești de cafea goale și flutura o scrisoare.
   - A sosit astăzi. Un casting la Hollywood, pe care îl aștept de mult timp.
   - Felicitări!
   - L-am rugat pe căpitan să aranjeze să plec astăzi după amiază cu elicopterul la Cebu. Este în regulă? De-acolo agenția mea se ocupă de zborul până la Los Angeles.
   Se așeză și el într-un fotoliu.
   - Nici nu știam că la Cebu există aeroport.
   - Mactan-Cebu Internațional Airport. Dar cred că voi zbura prin Manila. Ați auzit de incendiile din Malaysia și Indonezia? Ceva mai devreme a fost la televizor un reportaj, groaznic. Kuala Lumpur arăta ca după un război nuclear. Oamenii poartă măști pentru respirație, și fumul este atât de dens încât nu se văd nici blocurile, ca să nu mai vorbim de soare.
   John privi pe fereastră. Cerul în vest era cenușiu-uleios. Din zi în zi era mai rău.
   - Da, răspunse el, am auzit.
   Își făcu apariția stewardul. John îl rugă să îi aducă și lui corespondența.
   Patricia de Beers privea gânditoare scrisoarea din mâna ei.
   - Cum funcționează asta de fapt? De unde știu din vreme cei de la dumneavoastră unde să vă trimită poșta?
   - Teoria cea mai răspândită este că, din greșeală, am angajat un clarvăzător, spuse John și luă în primire teancul de scrisori adus de steward.
   Îi atrase în mod special atenția un plic mare, maro. Era expediat din Roma, dar numele expeditorului nu îi spunea nimic.
   - Un clarvăzător. Interesant. Nu ar fi fost mai bine să îl înlocuiți cu agentul dumneavoastră de bursă?
   - Nu știu. Ce s-ar fi întâmplat apoi cu poșta mea?
   Rupse clapa plicului folosind degetul arătător. Înăuntru era un teanc de hârtii prinse cu clame și fotocopia unui text scris la mașină. În italiană.
   Despături scrisoarea însoțitoare, care din fericire era în limba engleză.
   Era de la redactorul-șef al gazetei școlare pentru care scrisese Lorenzo. Apăruse partea a doua a articolului lui, iar aceasta era anexată în copie.
   Contrar așteptărilor - scria redactorul - vina pentru întârziere nu revine poștei italiene. Scrisoarea lui Lorenzo alunecase în spatele unuia dintre dulapurile noastre cu documente; am descoperit-o acolo când donația unei case de comerț locale ne-a dat posibilitatea de a ne dota biroul cu mobilier nou. Între timp eu părăsisem cu succes școala, nu înainte de a-l fi instruit pe succesorul meu să aștepte cu încredere generoasa dumneavoastră donație promisă pentru acest caz.
   Bineînțeles că la bord nu exista un dicționar italian-englez. Așa că scrise toate cuvintele necunoscute ori care în contextul dat nu le înțelegea, trimise lista prin fax secretariatului său, apoi se întoarse pe punte pentru a-și lua rămas-bun de la Patricia.
   Aceasta îl săruta la despărțire pe John, în timp ce lui Benigno îi întinse doar mâna.
   - Ce pot să fac? strigă acesta în timp ce pornea turbina elicopterului. Sunt al șaptelea dintre opt copii. Dacă ar fi existat un control al natalității, nu m-aș fi lăsat!
   - Grozav argument, ripostă Patricia. Eu am o prietenă care nu ar fi existat dacă maică-sa nu ar fi fost violată. O să o întreb dacă ea consideră violul ca pe ceva bun.
   Apoi ea urcă, iar elicopterul se ridică spre cerul care între timp fusese acoperit pe jumătate cu norii de fum.
   Când John reveni, faxul cu traducerea efectuată de biroul specializat se afla deja în aparat. Îl luă împreună cu un notes și un pix și se retrase în cabina lui.

   „În prima parte am descoperit că de mizeria din lume nu e vinovată tehnica ori știința, ci industrializarea, recte economia. Și, cu toate că standardul nostru de viață pune în umbră standardul potentaților medievali, avem în cap o singură idee: dezvoltare! Dezvoltare și iar dezvoltare economică, să epuizăm mai rapid rezervele de care dispune planeta, să înălțăm cât mai sus haldele de gunoaie.
   Dar, de fapt, în ce scop? Asta este întrebarea esențială: de ce să trudească toți ca niște nebuni?
   În mod normal la această întrebare se răspunde susținându-se că noi, oamenii, suntem tot mai lacomi și niciodată nu putem fi mulțumiți.. Este un răspuns care are avantajul că este simplu și dezavantajul că este fals.
   Uitați-vă în jurul vostru și veți vedea cu cât de puțin sunt mulțumiți ca mai mulți. Cartofi prăjiți, bere și fotbal - cu asta mulți sunt chiar fericiți.
   Este posibil să mai existe câțiva lacomi, dar majoritatea oamenilor sunt mulțumiți cu atât de puțin, că te apucă groaza.
   Nu, priviți cu mai multă atenție în jur. Dacă încă mai puteți vorbi cu părinții, vorbiți cu ei. Aceștia vă vor spune că ei trag tare pentru că trebuie. Pentru că, indiferent de cum trudești, ai sentimentul că niciodată nu vei reuși să o scoți la capăt cu cât ai de plătit. Chiar dacă venitul crește, cheltuielile cresc și mai mult, la fel prețurile, impozitele, taxele, totul. Ca Alice în țara minunilor trebuie să alergi cât de repede poți, pentru a rămâne acolo unde te afli.
   Iar în ce privește asta, amici, compatrioți, este vorba despre un defect de construcție al sistemului nostru economic. De fapt, o bagatelă, dar nu uitați această bagatelă este pe punctul de a distruge planeta noastră.
   Buturuga mică răstoarnă carul mare.
   Senzația că ceva nu este în ordine, că greșeala stă în sistem îi chinuiește de mult pe oameni. Mai întâi greșeala a fost căutată în înșiși banii. Și ce blamați au mai fost banii! Nu există religie și apostol al moralei care să nu îi fi blamat, dar în pungă i-au acceptat totdeauna cu plăcere. Totuși, prieteni, nu în bani constă problema. Am putea discuta asta mult și bine, dacă ar exista suficient loc și suficient chef al cititorului de a lectura; dar pentru că nu este cazul de așa ceva, iată rezultatul final: banul în sine este o descoperire grozavă, și el este nevinovat.
   Următorul vinovat a fost totdeauna dobânda. După cum vă amintiți de la matematică, calcularea dobânzii nu este simplă și uneori conduce la rezultate surprinzătoare, pentru că totul, prin dobânda la dobândă, se potențează la dimensiuni imprevizibile. De aceea celor mai mulți oameni dobânzile le sunt antipatice, dar în fond ele sunt ceva simplu. Dacă cineva împrumută pe altcineva cu bani, vrea să se aleagă și el cu ceva din asta, și o soluție bună este ca celălalt să îi plătească de exemplu chirie pentru banii împrumutați, așa cum pentru o mașină închiriată se primește chirie. Iar chiria pentru bani se cheamă dobândă. Este evident că, dacă cineva ia împrumut mult, poate să aibă dureri de cap dacă nu s-a gândit bine înainte de a împrumuta. Iar unul care are mulți bani, bard mai mulți decât are el nevoie, poate împrumuta altora bani pentru care va încasa o chirie bună, respectiv dobândă pe cât se poate atât de mare încât să nu mai fie nevoit să facă altceva.
   Această procedură nu prea dibace le-a stat ca un ghimpe în ochi multora dintre noi - poate că era vorba pur și simplu despre invidie, totuși, a fost interzisă luarea de dobândă, care în istorie a fost totdeauna un subiect de discuții. Pentru că evreii o practicau, iar Biserica creștină o interzicea, au existat tot felul de masacre oribile și, oh! Ciudată armonie, și în statele fasciste interdicția privitoare la dobândă a ocupat un loc principal, bazat pe faptul că un venit ce nu provenea din muncă ar fi imoral și reprobabil.
   Totuși, chiar și în vremurile în care Biserica a interzis dobânzile au fost plătite mereu dobânzi, pentru că mereu a existat necesitatea de a lua bani cu împrumut. Pentru unele chestiuni este nevoie de o grămadă de bani deodată.
   De exemplu, ar fi lipsit de logică să economisești o viață, pentru ca la 80 de ani să construiești o casă. Piste mai bine ca mai întâi să o construiești și ulterior să economisești, chiar dacă asta ar costa mai mult.
   Sau cineva vrea să devină independent practicând o meserie: el are nevoie de la început de mașini și unelte pentru a putea munci și a câștiga bani, deci, este logic să împrumute banii necesari, pe care să îi restituie ulterior în rate. Dacă acest lucru ar fi interzis, omul respectiv ar rămâne sărac.
   Dar ne apropiem încet-încet de adevăr. În combinația bani-dobânzi se ascunde eroarea construcției. Ne vom referi imediat la acest lucru.
   Mai întâi, v-aș reaminti că în viața normală banii au un circuit.
   Dumneavoastră cumpărați o cola de la magazinul din colț. Banii dumneavoastră intră în casă iar proprietarul magazinului plătește cu ei factura către fabrica de băuturi. Fabrica de băuturi cumpără un computer nou, pe care îl plătește printre alții cu banii care o dată se aflau în buzunarul dumneavoastră. Tatăl dumneavoastră lucrează la firma producătoare de computere și, când lui i se plătește salariul, banii respectivi ajung înapoi în buzunarul dumneavoastră. Și așa mai departe.
   Cu siguranță că ați jucat măcar o dată cunoscutul joc MONOPOLY. La început, banii sunt puțini; colindați pe planul jocului și vă gândiți cu grijă ce cale să alegeți pentru cumpărături. Spre sfârșit se construiesc în masă case și hoteluri, se încasează chirii ce îți taie răsuflarea și se înoată în bani.
   Și-acum întrebarea pentru premiul cel mare: de unde au apărut, de fapt, toți acești bani? Să privim mai atent. Abstracție făcând de câteva mici contribuții provenite din biletele-Monopoly, banii ajung în joc de fiecare dată când cineva trece de „Via!”, câmpul de start, și primește cunoscutele 20 000 de lire.
   Și-acum să ne gândim cum se transpune asta în viața reală. Și aici există o anume sumă de bani aflată în circulație, care nu totdeauna rămâne aceeași. Economia se dezvoltă, deci, are nevoie de mai mulți bani. Se unde provin aceștia? Desigur că nu este o problemă să tipărești bancnote, dar nu merge așa. Problema este următoarea: Cum intră ei în joc? Eu încă nu am primit o scrisoare de la banca centrală, în care să mi se comunice cam așa ceva: „Și în acest an a fost necesară mărirea cantității de bani aflați în circulație. În consecință, fiecare cetățean primește cinci sute de mii de lire alăturat anexate”. Și pun pariu că nici dumneavoastră nu ați primit o astfel de scrisoare, cum, de fapt, nu a primit nimeni.
   Dar cum funcționează chestiunea aceasta? Cum intră în joc noii bani?
   Și să nu îmi spuneți că asta nu vă interesează. Trebuie să vă intereseze.
   Deoarece aia se află greșeala de construcție.
   Ceea ce vă explic acum nu se învață la școală. Cu toții știm că în școală nu se învață despre ceea ce ai avea nevoie să știi în viață. Cine este sceptic poate citi despre asta în cărțile de economie și sisteme financiare, la titlul „Crearea de masă monetară de către sistemul bancar”.
   Să presupunem că firma de băuturi mai sus-menționată vrea să construiască o nouă instalație de îmbuteliere. În acest scop ia de la bancă un credit. În mod normal banca dă banii din depunerile celor care economisesc, dar să zicem că aceste depuneri sunt cam reduse, pentru că multe credite sunt în derulare. În acest caz ea se adresează băncii centrale.
   Banca centrală poate da credite, fără a avea nevoie pentru asta de depuneri.
   Ca să spunem așa, ea poate scoate bani din nimic, punând noi bani în joc.
   De la ea orice bancă poate primi bani suplimentari, desigur tot sub formă de împrumut, deci, cu condiții de siguranță și cu o anumită dobândă, așa numita taxă de scont. Aceasta apare zilnic în partea economică a ziarelor, puteți verifica. Ea este stabilită de către banca centrală, după următorul principiu: dacă banca centrală crede că vor fi luate mai multe credite, când economia merge bine, ea mărește taxa de scont, în acest fel creditele devenind mai scumpe, deci mai puțin interesante. Și invers, prin micșorarea taxei de scont ea poate face creditele mai ieftine și mai atractive pentru investitori. Așadar, taxa de scont este un gen de instrument de orientare pentru economie.
   Sună bine, nu? Dar, de fapt, este cea mai mare tâmpenie. Milioane de economiști specializați în domeniul bancar învață asta și găsesc că este ceva fantastic, dar, dacă aprofundezi chestiunea, descoperi că tocmai aici se află greșeala de construcție a sistemului.
   Să vedem ce se întâmplă. Banca centrală acordă din nimic un credit în valoare de, să zicem, o sută de milioane de lire. Cu taxa de scont de trei procente, de exemplu. Ceea ce înseamnă că vor fi de restituit (la un termen socotit de un an, pe care îl vom folosi pentru toate exemplele, pentru simplificare) o sută trei milioane de lire.
   Dar de unde vor proveni aceste trei milioane de lire suplimentare? Nu se poate! Și nici nu există o posibilitate de a procura suplimentar trei milioane de lire, pentru că doar banca centrală poate tipări bani, și pentru ei ea vrea iarăși dobândă, și așa mai departe! Ce tâmpenie!
   Da, desigur că în circulație se află mai mulți bani și practic din acești bani vor fi plătite dobânzile, dar cu urmarea că banii vor lipsi de undeva. Și unde lipsesc bani trebuie din nou făcute credite în speranța că vor fi plătite ulterior. Finanțele sunt un mare sistem, în cadrul căruia se împart multe, se compensează, uneori cu întârzieri, dar un lucru nu se întâmplă niciodată: nu se pierde nimic, nici măcar o amărâtă de liră. Ca efect final - cândva și cu sute de ocolișuri - va fi făcut un alt credit la banca centrală, pentru a fi plătite dobânzile la primul împrumut.
   Dacă economia ar fi un om, am spune despre el că este drogat. Banca centrală i-a injectat un drog.
   Dar merge și altfel. Vă amintiți de sărbătorirea jubileului școlii noastre de anul trecut. Fiecare dintre noi a primit o fisă roșie din plastic ca bon pentru o bucată de pizza, o fisă albastră pentru o cola și o fisă verde pentru o înghețată. Pe durata festivității aceste fise reprezentau bani. Eu am schimbat fisa mea verde cu una roșie, pentru că nu îmi place înghețata. Am văzut pe unul care a schimbat toate fisele pentru unele albastre, pentru că îi era sete. Totul a funcționat perfect, fiecare a primit mai mult ori mai puțin din ceea ce voia. Și, când festivitatea a luat sfârșit, rectorul nostru o aruncat fisele, pentru că pizza fusese mâncată, cola fusese băută și nici din înghețată nu mai rămăsese nimic.
   Imaginați-vă că firma care produce aceste fise nu le-ar fi vândut pur și simplu, ci ar fi spus: „Aici aveți o mie de fise roșii, dar noi vrem să ne restituiți pentru ele o mie treizeci de fise roșii.” Nici măcar lectorul nostru nu este atât de prost încât să nu bage de seamă că asta este o tâmpenie.
   Nu, ceea ce am trăit noi la această petrecere, fără a fi conștienți de asta, a fost un sistem monetar așa cum ar trebui să fie. Banul a intrat în joc în echilibru cu bunurile existente și, când acestea s-au epuizat, el a dispărut.
   Atunci când a fost inventat banul, el a avut un singur scop: simplificarea schimbului diverselor bunuri. În acest fel fiecare s-a putut duce liniștit acasă după ce petrecerea s-a încheiat. Nu era necesar să mai alerge după fise care, de fapt, nu mai existau.
   Dar să revenim: prin faptul că banca centrală pretinde dobândă pentru banii nou tipăriți, apar mai multe datorii decât banii existenți. Aceasta este eroarea din sistem.
   De-acum înainte se merge ca în jocul Păcălici, doar că la fiecare rundă intră în joc mai mulți Păcălici. Fiecare trebuie să încerce să scape de Păcălirii lui, ceea ce devine tot mai dificil pe măsură ce apar tot mai mulți dintre ei. Trebuie să devii mai rapid, să muncești mai mult, trebuie să o iei înaintea celorlalți, nu trebuie să mai ai scrupule, trebuie să scoți din tine tot ce poți da. Totul se accelerează, fără speranța de a te putea sustrage. Jocul devine tot mai amețitor.
   Nu este oare asta ceea ce observăm noi acum? Economia se dezvoltă și se tot dezvoltă, dar iacătă minune: trebuie făcute tot mai multe economii, locurile de muncă se împuținează, fiecare trebuie să trudească mai din greu, fiecare are tot mai puțin timp pentru sine și pentru familie, impozitele cresc, fiecare are sentimentul că viața devine mai grea, cu toate că toți trudesc pentru a fi mai bine. Și nu este mai bine. Cu cât eforturile noastre se amplifică, cu atât apar mai multe datorii care nu pot fi achitate.
   Cu cât încercăm mai mult să scăpăm de mizerie, cu atât mai mult o amplificăm. Singura cale de ieșire este să găsim pe altcineva care să plătească oalele sparte, cineva de departe sau poate chiar natura. Păi să defrișăm pădurile tropicale, că asta aduce bani, și cu ei pot să îmi plătesc datoriile. Să mai scoatem pe piață un produs care de regulă nu îi este util nimănui, să îi convingem pe oameni că totuși au nevoie de el fie doar pentru a fi la modă, produs pe care să îl construim în așa fel încât să se defecteze după scurt timp, pentru ca astfel să mai cumpere altul. Să scoatem oamenilor banii din buzunar prin orice mijloace, pentru ca măcar noi să ne putem achita datoriile. Să ne îngropăm noi deșeurile toxice, pentru că nu ne permitem să plătim eliminarea lor. Fiecare pentru el, fiecare se bate doar pentru el.
   Partea perfidă în asta este că datoriile sunt ceva atât de privat, atât de secret! Cei mai mulți oameni își consideră datoriile ca semn al eșecului personal. Ei ar admite mai curând că se dădeau la perversiuni sexuale decât că au datorii. Oficial nimeni nu are datorii, priviți din exterior toți sunt happy. Nu au probleme financiare tot atât de puțin pe cât în perioada victoriană ar fi permis să se remarce că aveau organe sexuale.
   Ce este de făcut? Economia folosește procurării a tot ce avem nevoie pentru a trăi. Chestia asta nu funcționează fără bani, care sunt, ca să zicem așa, sângele economiei. Dar acest sânge este bolnav. Ceea ce face ca economia să dea în absurd, distrugând bazele vieții noastre. Dacă economia ar fi o ființă vie, s-ar spune că are un gen de leucemie. De aceea, fără însănătoșirea finanțelor, tot ce am putea întreprinde pentru salvarea lumii ar fi în cele din urmă ineficient. Trebuie înlăturată greșeala constructivă.

   Sună telefonul. John sări în picioare și abia acum simți că ochii îl dureau din pricina oboselii. Privi ceasul. Era puțin după ora unu și jumătate. Era o oră la care te puteai aștepta doar la vești catastrofale.
   Ridică receptorul.
   - Fontanelli.
   - Eduardo Vacchi, se prezentă interlocutorul, pe care nu îl mai auzise de-o veșnicie. Scuze, tocmai mi s-a spus că ai fi în Filipine. Este foarte târziu acolo?
   - Da, dar oricum eram treaz.
   - Este vorba despre bunicul nostru. Este pe moarte. Și m-a rugat să-ți spun că ar dori să te mai vadă o dată.

35.

     Transfer la Manila. Un avion spre Bangkok. Va zbura mai departe la Paris, cu escală la Karatchi, apoi până la Florența - 26 de ore. Atât trebuia să mai rămână în viață Cristoforo Vacchi dacă voia să-l mai vadă.
   John nici nu mai știa pe unde era, se lăsa doar dirijat de bodyguarzii lui. Pe aeroportul din Manila se dezlănțuise iadul atât în sălile de așteptare, cât și afară. Era incredibil că avioanele mai puteau să aterizeze în această pâclă uleioasă și neagră care învăluia cerul, dar se spunea că în alte părți era și mai rău; aeroportul din Kuala Lumpur era deja închis și nici cel din Singapore nu mai funcționa. Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată, spitalele erau pline cu oameni ai căror ochi ori căi respiratorii nu mai suportau smogul, primii dintre ei deja muriseră.
   În cele din urmă, s-au ridicat deasupra clopotului de pâclă. În interiorul avionului nu mai mirosea a fum. John o refuză pe stewardesa care îi oferea băuturi; voia numai să stea jos, cu fruntea lipită de geamul rece din plastic. Avionul făcu o curbă largă către vest. De-aici, de sus, de la înălțimea strălucitoare a stratosferei, norul de fum părea o conopidă oribilă, neagră, întinzându-se până la orizont, o tumoare a atmosferei, luxuriantă, umflată, morbidă.
   Eduardo spusese că bunicul lui avea un carcinom al ficatului cu metastază. Tumoarea fusese descoperită acum un an și jumătate, evoluase relativ încet, ca la majoritatea bătrânilor din cauza vârstei nu se mai putuse face mare lucru. Acum aceasta era în faza terminală. John trebuia să se grăbească.
   Ce reproșuri îi va fi dat să audă? În perspectiva morții, padrone nu va mai avea rețineri să îi spună părerea lui pe șleau. Că o apucase cu McCaine pe o cale greșită, că pierduse timp prețios cu construirea unui imperiu care nu era de folos nimănui. Că el, Cristoforo Vacchi, era profund dezamăgit. Că John fusese un moștenitor greșit.
   Lorenzo ar fi știut. Propoziția asta se repeta în interiorul lui precum picătura chinezească. Chiar ieșirea la iveală a acestui articol i se părea ca o ironie a sorții. Nu doar pentru că lui nu i-ar fi trecut toată viața prin cap asemenea idei, dar și așa înțelegea doar fragmentar ce spusese de fapt Lorenzo.
  „Lorenzo ar fi știut,” va spune Cristoforo Vacchi. Lorenzo ar fi trebuit să fie adevăratul moștenitor.
   În așteptarea momentului în care se va afla față-n față cu bătrânul, tremura din tot trupul. Ar fi mai bine să ajungă prea târziu. Oricum o călătorie de o jumătate de glob nu era o nimica toată. Nimeni nu i-ar fi făcut vreun reproș.
   Nimeni, cu excepția lui însuși.
   Era o senzație ciudată să sosească iarăși aici, să privească pe geam inscripția Peretola Aeroporto, dimineața devreme, ca și acum 2 ani și jumătate. Abia aici începuse cu adevărat noua lui viață. Doi ani și jumătate. I se părea o eternitate, dar totodată i se părea că totul se petrecuse ieri.
   Era o senzație ciudată să fie preluat de același Rolls-Royce, care și atunci îl dusese prin Florența, pe același drum ca acum, trecând prin fața comerciantului de Ferrari... Dar cel care conducea mașina nu mai era Benito. Eduardo îi povesti despre atacul de apoplexie suferit de acesta și ridică din umeri - asta era viața.
   - Cum a fost zborul?
   - Aș fi putut să renunț la cele 4 ore și jumătate de așteptare la Karatchi, răspunse John. În rest, a fost OK. M-am bucurat că am prins totuși un zbor.
   - Credeam că vei veni cu avionul tău.
   - Nu, acesta... hm...
   Pe acesta îl folosește McCaine, era să spună. Dar mai bine nu. Continuă cu voce tare:
   - Ar fi trebuit ca mai întâi să îl aduc. Nu ar fi zburat în niciun caz mai repede.
   Eduardo dădu din cap:
   - Ah, da. Clar.
   Arăta altfel decât și-l păstrase John în memorie. Mai serios. Nu, mai copt. Mai matur. Ar fi vrut să afle ce mai făcuse, dar nu voia să îl întrebe. Poate o va face mai târziu.
   - Cum.. Ăăă... cum se mai simte el? întrebă cu strângere de inimă.
   Eduardo privea pe geam.
   - Se stinge. Nu știu cum să o spun altfel. În fiecare dimineață mergem la el, și el... mai este încă. Foarte pașnic, știi? Nu vrea nimic, este mulțumit de tot, zâmbește când vorbește cu cineva. De cele mai multe ori doarme.
   - Și este stabilit clar că... adică vreau să spun, chiar nu se poate face ceva...
   - Doctorul vine de două ori pe zi și îi reglează pompa i îi morfină astfel încât să nu mai simtă durerea. Asta se mai poate face.
   - Înțeleg.
   Privi înainte. Marco stătea alături de șofer și părea să îi facă plăcere să se întrețină cu cineva în limba maternă. Cel puțin așa părea prin placa despărțitoare din sticlă. Adăugă:
   - Înseamnă că este doar o problemă de timp.
   - Doctorul se miră zilnic. Spune că are impresia că bunicul așteaptă ceva.
   „Mă așteaptă pe mine”, gândi John și simți că i face rău. Se uită după Mercedesul negru cu care era urmat de restul gărzilor de corp.
   Acum nici ei nu îl mai puteau ajuta.
   Trăi o emoție ciudată intrând din nou în conacul familiei Vacchi.
   Privind în jur și constatând că nimic nu se schimbase. Fusese el plecat? Chiar trecuse timpul de-atunci? Îi salută pe toți, toți aveau fețe serioase.
   - Mergeți... spuse apoi Alberto încet, de parcă ar fi remarcat cât șovăia John. Vă așteaptă.
   Nu mai era nicio mână de strâns, așa că trebui să urce treptele din marmură vechi de sute de ani, să străbată culoarul înalt, cu inima bătând cu putere, împingând cu mâini tremurătoare ușa indicată de o infirmieră. Clanța grea îi păru rece și o apăsă nemaiavând de ales.

   Camera era mare, liniștită, întunecată. Deși se simțea că era constant și bine aerisită, înăuntru domnea un iz de dezinfectante care te ducea cu gândul la un spital. Un imens pat cu baldachin, având perdelele strânse, era așezat cu capul la peretele dinspre hol, și domina întreaga încăpere. În partea opusă era un suport cu un picurător de care atârna o pungă cu un lichid limpede, cu furtunul desfășurat, iar alături un cărucior metalic cu o trusă pentru pansamente, cutii cu medicamente și tot felul de instrumente. Iar în pat era întins, la prima vedere aproape neobservat, padrone. Ce mai rămăsese pe această lume din el.
   - John, spuse el, ați venit...
   Era treaz și îl privea cu ochii lui adânciți în orbite. Vocea abia i se auzea, deși în încăpere era o liniște deplină. Pentru a-l înțelege, John trebui să se apropie.
   - Padrone, eu... începu el, dar muribundul îl întrerupse.
   - Luați un scaun. Acolo trebuie să fie unul, spuse acesta arătând în semiîntuneric cu degetul.
   John se duse la locul indicat și reveni cu ceva căruia el niciodată nu i-ar fi spus scaun: un fel de scaun tapițat, cu rezemătoare pentru brațe, cu spătar sculptat, foarte vechi, bine întreținut și fără îndoială valorând o avere. Dar pe care totuși se putea doar ședea.
   - Mă bucur să vă mai văd o dată, spuse bătrânul. Arătați bine. Bine bronzat.
   John își încleștă palmele și începu să le frământe.
   - Eram în Filipine. Șase săptămâni sau cam așa ceva, pe vas.
   - Ah, da, Eduardo spunea ceva despre asta. În Filipine, frumos. Uneori mă simțeam cu conștiința încărcată, pentru că v-am influențat viața atât de mult, pentru că v-am împovărat-o... Dar, după cum arătați, vă merge bine, nu?
   - Da, evident. Îmi merge... bine.
   Padrone zâmbi:
   - Fata aceea cu care ați apărut în ziare... Am spus fată, scuzați-mă, este vorba despre o femeie, Patricia de Beers. Este ceva serios? Iertați-mi curiozitatea.
   John înghiți în sec și scutură din cap.
   - A fost doar... în principiu este în ordine și în cele din urmă am mai ieșit împreună, dar inițial a fost doar o acțiune cudestinația media, știți cum este.
   - Ah.
   Bătrânul dădu din cap abia observat.
   - El a pus asta la cale, McCaine?
   - Da.
   Zâmbi.
   - McCaine. Într-un fel sunt liniștit să aud asta. M-am gândit la așa ceva, dar părerea mea a fost că nimeni nu este atât de lipsit de tact să regizeze așa ceva... Fotografiile păreau prea explicite. Nu aș putea spune în ce fel. Desigur că miss de Beers arată fantastic, fără nicio îndoială... dar totdeauna am avut senzația că nu vi se potrivește.
   Neștiind ce să răspundă, John dădu din cap. Nu pricepea nici ce voise acesta să spună. Nu se așteptase ca un bărbat aflat pe patul de moarte să fie interesat de asemenea chestiuni.
   Padrone închise scurt ochii, își trecu mâna peste frunte, peste pielea palidă, aproape transparentă.
   - Poate credeți, spuse el apoi deschizând ochii și măsurându-l cu o privire surprinzător de clară, că sunt dezamăgit de dumneavoastră, nu? Fiți sincer!
   John confirmă resemnat:
   - Da.
   Bătrânul zâmbi blând, aproape cu gingășie.
   - Dar nu sunt. V-ați gândit că vreau să vă văd, pentru a vă face morală? Că îmi voi irosi ultimele ore cu așa ceva?
   John confirmă cu un nod în gât.
   - Nu, am vrut pur și simplu să vă mai văd încă o dată. O dorință foarte egoistă, dacă vreți așa.
   Privirea i se îndreptă către fereastra prin care se zărea cerul senin.
   - Îmi mai amintesc de momentul în care mi-am dat seama că aș putea trăi clipa în care va fi găsit moștenitorul. Pe-atunci aveam 12 ani, cred. Era puțin înainte de izbucnirea războiului. Toți vorbeau despre Hitler, îmi mai amintesc asta. Am calculat de mai multe ori până să fiu sigur: tatăl meu, care toată viața mi-a povestit despre asta, nu va mai trăi atunci, dar eu voi trăi. Mă simțeam predestinat. Mă simțeam legat de dumneavoastră încă înainte de a vă fi născut. Când erați copil, vă vizitam de două ori pe an, v-am urmărit cum ați crescut, v-am văzut jucându-vă, am încercat să vă scrutez dorințele și visurile. Este atât de greu de înțeles că nu am vrut să mor fără a vă mai vedea încă o dată?
   Bătrânul făcu o pauză, părea că vorbitul îl epuiza.
   - Dumneavoastră nu ați făcut ceea ce așteptam eu. Să fie ăsta un motiv pentru care să vă condamn? Nu m-am așteptat să faceți ceea ce așteptam eu. Altfel aș fi putut să fac asta eu însumi.
   - Dar eu m-am asociat cu un om cu care dumneavoastră, toți cei din familie, m-ați sfătuit să nu mă încurc. Am folosit banii ca să construiesc un imperiu mondial de firme în loc să-i ajut pe săraci, pe cei flămânzi, în loc să salvez pădurile tropicale, în loc să fac ceva util cu ei. Am vrut putere, iar acum nu mai știu pentru ce. Eu...
   - Sst... spuse bătrânul ridicând mâna. Când ați plecat, m-am enervat. Recunosc. Am avut nevoie de ceva timp pentru a înțelege tot. Ca să fiu cinstit, un timp ceva cam îndelungat.
   Lăsă brațul să cadă și continuă:
   - Dar când cineva este atât de aproape de moarte, încât tot timpul o zărește cu coada ochiului, indiferent încotro ar privi, prioritățile se înșiră în ordinea pe care o au lucrurile în viață. Nu gândiți atât de rău despre dumneavoastră. Sunteți moștenitorul. Orice ați face va fi ceea ce trebuie făcut.
   - Nu. Nu eu sunt moștenitorul la care se referea profeția. Acum știu asta. Lorenzo fusese adevăratul moștenitor. El...
   - John...
   - Am primit un studiu de-al lui în care analiza finanțele și în care descoperea că greșeala se află în însuși sistemul financiar. Este genial. Eu nu aș fi realizat în viața mea așa ceva. Nici măcar acum nu îl înțeleg bine. Lorenzo ar fi știut ce trebuie făcut, padrone. Eu nu știu.
   - Dar a fost voia Domnului de a-l lua pe Lorenzo la El la câteva zile înainte de termen. Deci, dumneavoastră sunteți moștenitorul. Dumneavoastră veți reda oamenilor viitorul pierdut și o veți face cu ajutorul averii moștenite. Așa spune profeția, așa se va întâmpla. Nu puteți face nimic pentru ori împotrivă, asta nu vă stă în putere. Orice ați face la sfârșit se va dovedi că a fost ceea ce trebuia făcut.
   John îl privea uluit.
   - Dumneavoastră încă mai credeți.
   - Este adevărat, eu mai cred. Dar nu pot face nimic, așa a fost să fie. Închise ochii de parcă ar fi încercat să se scruteze pe sine însuși. Cred că a venit timpul să dorm puțin. Vă mulțumesc că ați venit. Ca să fiu sincer, îmi făcusem ceva griji în legătură cu asta...
   Vocea îi era tot mai stinsă; spre sfârșit, deveni doar o șoaptă prea slabă, acoperită până și de foșnetul hainelor.
   John își dădu seama că acestea puteau fi ultimele cuvinte pe care le mai putea schimba cu padrone, mister Angelo al copilăriei lui, solul verii și al toamnei; că tot ce mai avea de spus trebuia spus acum ori niciodată. Căută în străfundurile minții cele nespuse, dar nu găsi nimic, așa că îi rămase doar să îl privească neajutorat pe muribund.
   - Ah, dar să nu uit, își aminti Cristoforo Vacchi, avem ca oaspete o doamnă pe care cred că o cunoașteți, ea a descoperit ceva cu totul surprinzător. Ar trebui să vedeți despre ce este vorba.
   Mâna lui scheletică se mișcă peste pătură și ajunse pe mâna lui John, ușor, mai mult ca o umbră decât ca o atingere materială.
   - Rămâneți cu bine, John! Și destindeți-vă. Veți vedea că în final totul va fi bine.
   Mâna căzu lipsită de putere înapoi lângă trupul sleit aflat sub pătură. O clipă, John crezu îngrozit că era martor al morții acestuia, dar Cristoforo Vacchi doar adormise. La o privire mai atentă puteai să vezi cum pieptul acestuia se ridica și cobora aproape imperceptibil.
   John se ridică ușor, să nu facă zgomot. Să pună oare scaunul la loc? Mai bine nu. Îl mai privi o dată pe padrone și încercă să își dea seama dacă asta era ultima oară când îl mai vedea în viață și înțelese că era bine să se despartă de el așa cum trebuia. Îl privea încercând să oprească puțin clipa în loc, să rămână în afara timpului, să o păstreze măcar în memorie, dar nu reuși. Niciodată nu mai simțise cu atâta forță cât de inexorabil se scurgea timpul.
   În cele din urmă, reuși să îl privească doar pur și simplu pe acest om care avusese în el o atât de imensă încredere, stătu și îl privi până când din el izvorî un fel de pace, și mai izvorî credința că era destul. Apoi se întoarse și plecă.
   Abia când ajunse afară, iar ușa dormitorului se închise ușor în urma lui, observă că obrajii îi erau umezi și că plângea cu suspine.

   Ea stătea la masă ca și cum ar fi făcut parte din familie, palidă și serioasă, și John trebui să se gândească un moment de unde o știa; desigur, o văzuse atunci în arhivă. Studenta nemțoaică, fata care tradusese testamentul și făcuse publică povestea cu profeția. Ursula Valen - își aminti el numele când o salută.
   Mai știa că pe-atunci se cam enervase din cauza ei, dar nu mai știa de ce.
   - Padrone spunea că ați descoperit ceva ce ar trebui să văd neapărat, zise el.
   Ea ridică surprinsă din sprâncene:
   - V-a spus el asta? Uimitor!
   - De ce?
   - Ah, doar așa. Veți înțelege când veți vedea.
   Făcu un gest și adăugă:
   - Imediat după ce-aici... după ce se termină aici.
   Dar nu mersese atât de repede. Stăteau, așteptau și, de fiecare dată când cobora treptele, medicul dădea din cap.
   - Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să văd pe cineva așteptând moartea cu atâta seninătate, spuse el la un moment dat, apoi întrebă: Există o anumită dată din viitor importantă pentru el? O aniversare ori așa ceva?
   - Nu una pe care să o cunosc, spuse Alberto. Cum adică importantă?
   - Se întâmplă ca muribunzii să țină din toate puterilor lor să apuce o anumită zi - o dată de naștere, un jubileu, data morții soției...
   - Mama noastră a murit în luna mai a anului 1976, nu poate fi vorba despre asta, interveni Gregorio.
   Își scoase agenda, o răsfoi, apoi clătină din cap:
   - Nu, nu îmi dau seama.
   Așa că așteptau în continuare. Ursula avea una dintre camerele pentru oaspeți, John primi și el una, iar pentru bodyguarzi au fost închiriate camere la hanul din sat. Stăteau împreună, cei din familie povesteau despre evenimente din trecut, se mânca și se bea ceea ce Giovanna punea pe masă, și nu era puțin. De parcă i-ar fi putut salva viața lui padrone golind pivnițele. S-a lăsat noaptea, a venit o nouă dimineață, și padrone mai trăia, respira, privea țintă, ore la rând, cerul prin fereastră, fără să vrea să vorbească ceva, cu cineva.
   În aceste ore părea că peste casă, peste întreaga gospodărie, se așterne o pace profundă, o pace care nu izvora din lumea asta. Parcă o vrajă se așeza asupra tuturor, o vrajă care făcea să dispară tot ce era în jur și care putea opri timpul.
   Dar cel puțin în exteriorul reședinței familiei vraja nu acționa.
   - Vă rog să nu mă considerați lipsit de respectul cuvenit, îi spuse Gregorio Vacchi doctorului, dar viața merge mai departe, chestiunile curente, termenele unor întâlniri așteaptă, nu pot fi amânate mereu...
   - Nu vă pot spune cât va mai dura. Asta nimeni nu poate să spună. Acum câteva zile, aș fi fost sigur că nu trebuia să vă faceți griji în privința întâlnirilor stabilite pentru săptămâna viitoare, dar între timp... Se poate intra în octombrie, cel puțin pe mine nu m-ar mira.
   Așteptau în continuare. Se găseau tot mai puține de povestit; se lăsau în voia gândurilor ori se plimbau neîncetat pradă nervilor susținuți de atmosferă.
   - Credeți și dumneavoastră că el așteaptă ceva? îl întrebă Ursula Valen pe John când îl întâlni târziu într-o după-amiază, la capătul grădinii, de unde se putea privi marea.
   John ridică din umeri.
   - Nu am idee. Sper doar că nu așteaptă să-mi vină geniala idee care să ducă la împlinirea profeției.
   - Asta sună de parcă ați crede în profeție.
   - Nu știu ce să cred. În orice caz el crede în ea.
   - Da, știu, răspunse ea și privi marea.
   De-a lungul coastei se lăsase un văl subțire de pâclă. Se apropia toamna și aici.
   John o măsură cu privirea dintr-o parte. Într-un fel era frumoasă. La prima lor întâlnire nu i se păruse. Simți nevoia de a-i face un compliment, dar renunță.
   - Cred că ați studiat arhiva, spuse el în loc de compliment. Pentru cartea dumneavoastră. Voiați să scrieți o carte, dacă îmi amintesc bine.
   - Da, intenționam.
   Ea îi aruncă o privire scurtă, încrucișă brațele pe piept și privi din nou depărtările. Grozav, ajunsese să se gândească la cearta lor de-atunci, din arhivă. Exact ce voise să evite.
   Ea se întoarse și cercetă cu privirea casa.
   - Ne aflăm exact în dreptul ferestrelor camerei lui mister Vacchi. Acelea de-acolo, unde sunt trase perdele grele, nu?
   John privi în direcția arătată și încercă să își reamintească topografia casei. Își aminti de draperiile grele, aurii.
   - Este posibil.
   - Credeți că ne privește?
   - Cred că din patul lui se vede doar cerul.
   Un moment, se gândi la sensul dublu al celor spuse de el.
   - Într-un anume fel îl invidiez, mărturisi el și imediat se întrebă de ce spunea asta.
   - Pe un muribund?
   - Moare conștient că a dus la îndeplinire sarcina căreia i-a dedicat viața. Îmi doresc să cred că și mie mi se va întâmpla asta. Aș dori cel puțin să știu care este sarcina vieții mele.
   Ei păru că nu îi place răspunsul.
   - Nu avem cu toții aceeași sarcină? De a ne trăi viața?
   John rămase cu privirea pe gazonul de sub picioarele lui.
   - Ca să fiu cinstit, eu nu știu ce înseamnă asta.
   - Înseamnă că viața nu este ceva greu. Trăiești. Trăiești. Trăiești. Râzi. Ori plângi, dacă este cazul.
   - Asta fac oamenii de milenii și, dacă o țin așa, peste câteva decenii nu vor mai exista oameni. Nu, acesta nu este un răspuns.
   Acum îl privi ea. Cu ochii ca niște lacuri mari, întunecate. Incomensurabil de adânci. Dar lui îi plăcu cum îl privea. Îi plăcu că îl privea.
   - Vă împovărați cam mult, zise ea.
   - Am fost împovărat astfel. Împreună cu o imensitate de bani. Bani care au înrobit întreaga lume. Nici nu se mai putea gândi la asta.
   - Cred, spuse ea, că există ceva ce ar trebui să vă arăt grabnic.
   - Surprinzătoarea descoperire?
   - Este mai mult decât surprinzătoare.
   Ea privi în jur și adăugă:
   - Pentru asta ar trebui să mergem la Florența, la birou.
   El remarcă liniștea ce îi înconjura. Odinioară cicadele zumzăiau prin tufișuri, dar parcă și ele păreau să aștepte acum în tăcere. Norii de pe cer erau și ei nemișcați și spălăciți.
   - Medicul spunea că s-ar putea să mai dureze, zise ea.
   John șovăia.
   - Să îmi asum riscul doar pentru că sunt curios...?
   - Este un risc? Oricum fiecare moare singur.
   Dacă ar mai fost ceva de spus, acum era momentul. John o privi cu sentimentul ciudat că o cunoștea de-o veșnicie. Simți cum i se umezeau ochii și nu mai era necesar să se ascundă.
   Ridică privirea spre ferestrele în spatele cărora bătrânul își aștepta moartea și se simți pătruns de o profundă înțelegere.
   - Orice veți face va fi ceea ce trebuie să faceți.
   - Să mergem!

   La primul etaj al clădirii de birouri era dezordine. Vitrinele erau deschise, prețioasele foliante zăceau claie peste grămadă. Pe mese erau teancuri de lexicoane, munți de notițe, ba chiar și pe pereți atârnau bilețele pe care erau notați ani, sume de bani, expresii în germană pe care el nu le înțelegea. Era evident că ea petrecuse multă vreme aici.
   - Iată uitați-vă la asta mai întâi.
   Ea luă o carte din vitrina climatizată, care se aburi ușor când ea o deschise. Puse cartea deschisă în fața lui.
   - Este unul dintre registrele lui Giacomo Fontanelli. Două chestiuni sunt de reținut din el. Mai întâi, faptul că în secolul al XV-lea în Italia s-a trecut la ceea ce astăzi noi numim dubla contabilitate. Pe-atunci ea se numea contabilitate a la veneziana și avea o motivație pentru poziția dominantă pe care o dobândise negustorimea italiană. Totuși, Fontanelli nu a folosit-o, ci a introdus un gen de jurnal al afacerilor care - exprimându-ne politicos - era mai curând nesistematizat. Priviți scrisul de mână - lin, curgător, cu înclinație schimbătoare. Este același scris ca în testament.
   John privi scrisul abia vizibil și îl compară cu cel din testamentul aflat încă la locul lui sub sticlă. La acesta cel care îl scrisese se străduise mai mult să îl facă mai curgător, dar dincolo de asta era, fără nicio îndoială, vorba despre același scris.
   - Da, era și de așteptat, nu?
   Ursula Valen dădu din cap fugitiv.
   - Mai târziu chestiunea va deveni semnificativă. Pentru moment este important că acest mod de înregistrări haotice îngreunează formarea unei imagini generale asupra averii unui negustor. De aceea nimeni nu a remarcat că registrele lui Fontanelli se încheie nu cu un câștig de 300 de florini, ci cu o pierdere de 300 de florini. Mai exact eu am fost prima care a observat asta cu mai puțin de 3 luni în urmă.
   Ea îi puse în față un alt registru, ultimul din tot rândul, deschis la ultima pagină.
   - Punctul doi.
   - Pierdere?
   John se încruntă în timp ce studia cifrele. Care nu îi spuneau nimic. Era nevoit să îi dea ei crezare, având în vedere că ea știa despre ce vorbea. Și întrebă:
   - Dar cum de-a putut să lase moștenire o avere pe care nu o poseda?
   - Asta m-am întrebat și eu. De aceea am căutat restul documentelor lui Giacomo Fontanelli, cu ajutorul lui Alberto Vacchi, care pare să cunoască toată lumea din zona asta.
   Ea săltă cu grijă capacul unei cutii din metal cu aspect vechi, de unde scoase câteva hârtii tot atât de vechi.
   - Și, în cele din urmă, am găsit aici asta.
   Erau mai multe file pline cu coloane de cifre. John căută să înțeleagă ceea ce vedea. Dar cifrele îi erau străine, cifra doi semănând mai mult cu o linie ondulată...
   - Aceștia sunt ani? remarcă el brusc. Iată, 1525, 1526...
   Răsfoi hârtiile până la ultima și constată:
   - Se încheie cu 1995.
   - Bingo! Este calculul a cât reprezintă o avere cu dobânda și cu dobânda la dobândă după 500 de ani. Și fiți atent la scris - el este precis, sever, uniform. Oricine ar fi scris asta, el nu este în niciun caz Giacomo Fontanelli. Ceea ce vedeți este o scrisoare care trebuie să fi fost primită prin anul 1523.
   John rămase cu ochii pe coloanele de cifre și avu senzația că globii oculari încep să-l ardă.
   - Asta înseamnă...?
   - Nu au fost banii lui și nu a fost ideea lui, dădu ea glas monstruozității. Altcineva a elaborat planul și a pus la dispoziție banii corespunzători.
   John simți că îi fuge pământul de sub picioare.
   - Cel care a scris scrisoarea?
   Răsfoi hârtiile căutând finalul.
   - Acest... cum se numește? Jacopo?
   - Jacopo, confirmă Ursula Valen, este varianta italiană a numelui german Jakob. Se știe că Jakob Fugger obișnuia să semneze astfel scrisorile către Italia. Vă spune ceva numele de Jakob Fugger?
   - Jakob Fugger cel bogat, se auzi John exclamând.
   McCaine menționase acest nume, își amintea bine asta.
   - Cel mai puternic om care a trăit pe această planetă. Credeți că lui îi datorez averea mea?
   Ochii ei erau ca niște mari și enigmatice nestemate.
   - Mai mult de-atât, zise ea. Eu cred că sunteți urmașul lui.
   La cum stătea el acolo și o privea, părea atât de lipsit de apărare încât îi venea să-l strângă în brațe. Nu mai era nici urmă din aroganța pe care ea crezuse prima oară că o citea în el, rămăsese doar atracția, atracția atât de puternică încât semnalele interioare de alarmă o făcură să se gândească la New York, la Friedhelm gol, trădând-o cu acea femeie, la furia ei absurdă. După atâta timp încă mai simțea rana deschisă din sufletul ei. Față de acest bărbat simțea o căldură inexplicabilă, de parcă era cineva pe care îl așteptase demult timp, cineva care fusese plecat mult timp și care se întorsese în cele din urmă.
   Dar bineînțeles că nu putea fi așa. Nu putea fi. Nu era așa. Nu era pur și simplu răscolită de prăbușirea bruscă a bătrânului Vacchi petrecută în urmă cu trei săptămâni. O afectase să îl vadă mergându-i din zi în zi mai rău. Apropierea morții crease o situație de excepție ce intensifica toate senzațiile, toate sentimentele, ce trezea o dorință de a trăi... Trebuia să fie atentă. Să nu se lase amăgită de nimic.
   Sfera faptelor și a teoriilor istorice era o fortăreață sigură. Puse mâna pe lexiconul istoric ca pe o ancoră salvatoare.
   - Totul se potrivește. Jakob Fugger s-a născut în anul 1459, fiind cel mai mic dintre șapte frați, și lui i se pregătise o carieră de om al Bisericii. Dar, după ce patru dintre frați muriseră - de boli infecțioase, se crede, Jakob a fost readus de la mănăstire acasă, la firma din Augsburg în septembrie 1478. A plecat în Italia pentru a se instrui temeinic în afaceri la filialele de-acolo. S-a dus mai întâi la Roma, iar după puțin timp la Veneția, unde a rămas cam 1 an. După care s-a întors la Augsburg, pentru a deveni cel ce avea să fie denumit cel bogat. Conform istoriografiei oficiale, Jakob Fugger nu a avut copii, din motive necunoscute. Deseori s-a pretins că era impotent, dar acest lucru este puțin plauzibil. O altă motivație ar fi sterilitatea datorară unei boli anterioare. Dar oricum pe la 1479 era tânăr, avea doar 19 ani și se afla la Veneția, un oraș comercial plin de viață, supus unui soare intens și unei călduri dogoritoare... Să nu fi avut toate astea o influență asupra lui? Balurile mascate, comportamentul libertin - este de imaginat ca el, un bărbat tânăr și sănătos, să fi trăit această atmosferă senzuală fără să fi avut cel puțin o scurtă relație amoroasă? Și, chiar dacă ulterior a rămas steril, nu era posibil ca atunci, în floarea vârstei, să fi fost cel puțin o dată capabil de procreație? Este pe cât de posibil, pe atât de imaginabil ca Jakob Fugger, pe când se afla la Veneția, să fi lăsat gravidă o femeie și să fi plecat fără să afle acest lucru. O femeie căreia noi îi cunoaștem doar numele.
   El o privi și clătină cu înțelegere din cap:
  - Fontanelli.
   - Exact. Data nașterii lui Giacomo Fontanelli, 1480, ar corespunde perfect. Și ar mai corespunde și alte amănunte. De ce a refuzat el să își facă înregistrările contabile a la veneziana? Poate pentru că mama lui, în baza amintirilor proaste, îi insuflase o aversiune față de tot ce era legat de Veneția.
   John Fontanelli examină scrisoarea, cifrele din ea, semnătura.
   - Ce este cu scrisul?
   Ea luă faxul trimis de un universitar săritor din Germania, care reproducea o altă scrisoare a lui Fugger.
   - Priviți, nu este identic, dar este suficient de asemănător.
   - Incredibil!
   Ținu cele două hârtii una lângă alta, examinându-le, dar părea totuși cu gândul în altă parte. După un timp, adăugă:
   - Miss Valen, vreau să îmi cer scuze. Nici nu mai știu de ce la prima noastră întâlnire am fost atât de nepoliticos, dar îmi pare rău.
   Ea îl privi uimită. Era ceva atât de neașteptat, încât nu știa ce să răspundă.
   - Mda... începu ea cu greu, nici eu nu am fost tocmai amabilitatea personificată.
   - Dar eu am început, insistă el. Vă rog să mă scuzați. Admir cu adevărat modul în care ați descoperit toate astea. Mi-aș fi dorit ca eu să fi putut să fac asta...
   Ridică scrisoarea având un zâmbet neajutorat pe chip și adăugă:
   - Știți, în orice caz nu am moștenit de la el în niciun caz talentul în afaceri. Situația conturilor mele dinainte de moștenire mai curând contrazice teoria dumneavoastră.
   Ea zâmbi involuntar, recunoscătoare pentru faptul că îi oferise ocazia să revină la istorie:
   - Ah, nu are importanță. Nici strămoșul dumneavoastră, Giacomo, nu moștenise cine știe ce talent în afaceri. Avea mai totdeauna datorii, se descurca mai curând prost decât bine. Dar fiți atent la asta.
   Îi arătă registrul pe care i-l arătase și lui padrone.
   - Este o notă. Martie 1522. Un anume J îi împrumută 200 de florini.
   - J de la Jacopo.
   - Se poate presupune asta.
   - Dar cum a luat el contact cu tatăl lui? Și de ce nu a spus cine este tatăl lui?
   Ursula ezita. Erau simple speculații și îi era neplăcut să le expună.
   - Eu m-aș fi gândit că mama sa i-ar fi povestit totul cândva. Poate la puțin timp înainte de moartea ei, dar nu știm când a murit ea. Ceea ce a devenit acel Jakob Fugger, cunoscut de ea în tinerețe la Veneția, știa oricine în Europa. Eu îmi imaginez că Fugger a cumpărat tăcerea lui Fontanelli prin împrumuturi. Contactul ar fi avut loc conform notelor din registrul de conturi, cel mai devreme în 1521. Atunci Jakob Fugger mai avea de trăit 4 ani și poate că simțea apropierea morții. Moștenitorul lui desemnat era nepotul Anton și cu siguranță că cineva ca Jakob Fugger nu voia să modifice ceva în favoarea unui fiu nelegitim, mai ales când acesta era atât de lipsit de talent în afaceri.
   - Dar el a conceput acest plan.
   - Evident. Cuiva cu o clarviziune și o competență financiară ca ale lui Jakob Fugger i se poate mai curând atribui un astfel de plan.
   - Dar, spuse ezitant John, cum rămâne cu profeția?
   Aici era punctul cel mai fierbinte. Ursula simțea cum i se face cald.
   - Eu cred că Giacomo Fontanelli chiar a avut acel vis. Trebuie să aveți în vedere că el a crescut într-o mănăstire, cu acele legende, mituri și povești despre profeți și martiri, așa că eu nu consider deloc surprinzător ca un băiat de 15 ani să aibă asemenea visuri, pe care să le interpreteze ca viziuni.
   - Un vis care descrie foarte real vremurile noastre, adică dintr-un viitor de 500 de ani?
   - Credeți? Pentru că mai curând este vorba despre imagini generale, care pot foarte bine proveni din Biblie, din Apocalipsă ori din cartea lui Daniel. Nu, el a avut acest vis, l-a înțeles ca pe o viziune, ca profeție dacă vreți, și mai cred că Jakob Fugger s-a folosit de această profeție.
   Ursula arătă către ultimele rânduri ale scrisorii și adăugă:
   - Ceea ce este scris aici, dacă este corect tradus, sună astfel: „În acest fel acționează legile matematicii spre a face nemuritoare averea mea, și tu poți pleca de la ideea că astfel viziunea ta va fi și ea realizată.” El a vrut să utilizeze convingerile religioase ale lui Giacomo Fontanelli și ale prietenului său Michelangelo Vacchi, pentru ca tot ce crease el - cea mai mare avere din istorie - să reapară în viitorul îndepărtat.
   John privi o vreme în gol.
   - Lucrurile pot fi privite și astfel: providența a utilizat banii și inteligența lui Jakob Fugger pentru a crea condițiile necesare îndeplinirii profeției.
   - Da. Lucrurile pot fi văzute și așa. De exemplu, Cristoforo Vacchi le vede astfel. Nu și eu.
   - I-ați arătat toate astea?
   - Sigur.
   Ursula ridică din sprâncene.
   - Nu asta a declanșat prăbușirea lui, nu aveți nicio grijă.
   El se ridică, se întinse de parcă ar fi încercat să scape zadarnic de o greutate ce îi apăra umerii și porni prin fața rândurilor de vitrine.
   - Și toate acestea de aici? Familia Vacchi a realizat ceva incredibil, nu credeți? Mi-e greu să cred că răspunzător pentru toate astea este un Jakob Fugger, și nu o putere celestă.
   - Eu nu pun sub semnul întrebării convingerile religioase ale familiei Vacchi. Ceea ce pun în discuție este relevanța profeției.
   - Eu credeam că este una și aceeași.
   - Nu. Eu contest că a reda oamenilor viitorul pierdut este o sarcină pentru un singur om. Eu contest că pentru asta este nevoie de bani. Contest chiar și faptul că omenirea și-ar fi pierdut viitorul.
   El făcu ochii mari.
   - Toate calculele confirmă...
   - Toate calculele se înșală. Totdeauna s-au înșelat. La trecerea în trecutul mileniu au existat calcule conform cărora în ce privește circulația tot mai aglomerată pe drumuri ar fi trebuit acum să înotăm până la coapse în balega de cal. Toate astea sunt prostii, John! Acum nu trăim nici mai aproape și nici mai departe de sfârșitul lumii decât dacă am fi trăit în orice altă perioadă a istoriei. Doar că suntem ceva mai nervoși, pentru că va trebui să reluăm cronologia într-un nou mileniu, asta este tot.
   Stătea în fața ei, o privea, iar ea îi descoperea în privire un suflet apăsat de o povară glacială.
   - Nu știți cum este. A poseda atât de mulți bani înseamnă să ai soarta lumii în mâinile tale. Mi-aș dori să fac ceva bun cu ei, dar nu știu ce să fac. Nu știu nici măcar dacă cu ei se poate face ceva bun. Dar ceea ce știu este că foarte ușor se poate face ceva rău.
   - Atunci scăpați de ei. Întemeiați fundații. Împărțiți-i. Nu vă lăsați zdrobit de ei.
   - Nu înțelegeți. Eu sunt moștenitorul. Eu trebuie...
   - Dumneavoastră trebuie înainte de toate să trăiți, John. Să trăiți.
   - Să trăiesc... repetă el circumspect, de parcă niciodată nu ar mai fi folosit acest cuvânt.
   În privirea lui apăru o undă de durere.
   -  Ca să fiu cinstit, eu nu știu cum se face asta.
   „Nu.” Era ca un vârtej emanat de corpul lui și care îl absorbea pe al ei. „Nu. Nu mă voi lăsa ademenită de nimic.” Se gândi la Friedhelm, la New York, dar toate amintirile deveniră brusc lipsite de culoare, spălăcite ca o fotografie din secolul trecut.
   - Dar deja o faceți. Trebuie doar să încetați să mai credeți că v-a vorbit Dumnezeu. El nu a făcut așa ceva.
   - Atunci cine? Jakob Fugger?
   - Nimeni. Este doar o poveste veche, și nimic mai mult.
   Respirația i se accelerase și acum sesiză că respira sacadat, precum cineva care era pe punctul de a suspina. Mâinile îi tremurau, în ochi îi apăruse spaima.
   - Dar dacă... începu el cu respirația tăiată, apoi continuă:...dacă eu nu am nicio sarcină de îndeplinit... dacă nu am nimic de îndeplinit în viață... atunci cine mai sunt? Cine? De ce mai trăiesc?
   Ea nu putu să facă altceva decât să îl îmbrățișeze, să îl strângă la piept când acesta începu să plângă, să îl țină strâns și să simtă cum tremura disperat, cum lacrimile spaimei i se prelingeau pe obraji și cum apoi se liniștea treptat.
   „Ce mai scenă, gândi ea - noi stând aici, printre toate aceste volume străvechi, în această străveche casă...”
   În cele din urmă, el se desprinse din îmbrățișare. Ea remarcă faptul că nu îi făcea plăcere să îi dea drumul.
   - Mulțumesc, zise el ștergându-se la nas cu batista scoasă dintr-un buzunar. Nu știu ce m-a apucat.
   - S-au adunat multe.
   Ciudat era că totul nu era câtuși de puțin penibil.
   El o privea atent, puțin uimit.
   - Mi-a plăcut să vă simt, spuse cu un fel de mirare în glas. Sună puțin aiurea, dar nu voiam să plec fără a vă spune asta.
   Ea avu senzația că plutea.
   - Nu sună deloc aiurea.
   Se priveau. Se priveau în ochi și ceva se întâmpla. Nu se poate, striga ceva în ea, dar între ei acționa un câmp de forțe care înlătura toate regulile și anula toate rezervele, care îi împingea unul către altul, îi făcea să se îmbrățișeze, apoi rămaseră așa, simțindu-se unul pe altul o veșnicie, înainte ca buzele să li se atingă, să se contopească și ceva mai puternic decât universul îi smulse într-un dans care era viața însăși.
   - Să mergem în apartament, a fost ultima propoziție clar articulată din această seară; mai târziu, niciunul din ei nu putea spune cine o rostise.

   În acea noapte, la ora 2 și 30 de minute a murit Cristoforo Vacchi și, printr-o ciudată coincidență, câteva minute mai devreme un puternic cutremur a zguduit Italia Centrală, cauzând mai multe victime și distrugând parțial celebra bazilică San Francesco din Assisi.
   Epicentrul se afla în zona muntoasă Foligno, și mișcarea seismică a fost resimțită până la Roma și la Veneția. Totuși, la etajul al patrulea al clădiriii cabinetului Vacchi din Florența un bărbat și o femeie erau prea preocupați unul de celălalt pentru a remarca acest fapt.

36.

      McCaine făcea spume de mânie sub munții de documente aflați pe podeaua biroului său. Nu se mai comportase astfel demult timp.
   Și, după ce în ajun dulapul blindat fusese în cele din urmă livrat și fixat în podea, bineînțeles sub supravegherea lui, ar fi trebuit să nu se mai poarte așa. Fiecare morman de hârtii fusese asigurat, pus în ordine în câte un sertar, îndosariat, primise un număr de înregistrare și o fișă clară, ușor de găsit. În colț se afla un tocător, dar acesta a fost puțin folosit: lui McCaine nu îi plăcea să distrugă documentele. Se dovedise de prea multe ori a fi o binefacere să poată răsfoi proiecte și afaceri demult închise, fie pentru a învăța din propriile greșeli, fie pentru documentarea asupra evoluției unor situații actuale.
   Dulapul era un adevărat monstru, dar era atât de bine încadrat și îmbrăcat în lemn de nuc încât nu atrăgea atenția. McCaine ar fi preferat palisandrul, dar acesta nu era potrivit unui manager al unui concern care avea ca obiect de activitate protecția mediului. Trebuia să fie atent cu asemenea lucruri. Dăduse deja interviuri în acest birou și unor gazetari specializați în economie ai unor diverse posturi de televiziune, iar un dulap din lemn de arbori tropicali nu ar fi dat bine. Asta cu toate că în concepția lui era o prostie și un exemplu tipic de modalitate de a rezolva miop problemele protecției mediului, fără a lua în considerare contextul. După părerea lui cel mai eficient mod de a reduce defrișările prin incendierea pădurilor tropicale era de a se da posibilitatea statelor de a vinde cu câștig bun lemnul în loc de a-l arde. Dar nu nutrea nicio speranță de a explica asta unui jurnalist sau chiar opiniei publice.
   Scotea mereu capul pe ușa ce dădea în sala de primiri, în care încă domneau singurătatea și liniștea specifice primelor momente ale dimineții.
   - Oi fi eu unicul idiot care trudește în lumea asta? mormăi trăgând din nou ușa după el.
   Și chiar trudea din greu. Fiecare dosar privea o afacere, o campanie de extindere, o invazie. Nu toate aceste proiecte erau soldate cu succese, ba dimpotrivă. Totul era din ce în ce mai greu.
   Cotările la bursă creșteau nebunește, cele mai lainice întreprinderi prezentau deodată valori de bursă de miliarde, niște firme de internet care se compuneau practic din nimic - doar dintr-un nume, un birou și câteva computere păduchioase - și care în toată viața lor nu realizaseră câștiguri de un cent. Bun, oricum pe acestea nu dorea să le aibă, dar se înmulțeau. În domeniul telecomunicațiilor era previzibil momentul în care prima firmă va valora peste un miliard de dolari. Exorbitant. Și ce era mai rău aici era faptul că el însuși contribuise considerabil la aceste evoluții, prin toate manevrele de la bursă practicate de Fontanelli Enterprises în trecut. Preluările de firme plătite cu acțiuni rezultate dintr-o publicitate falsă, așadar, plătite cu aer, să zicem. Acum acestea se răzbunau.
   În sfârșit, la ora 7 fără 10 apăru prima secretară.
   - Cafea! urlă el încă înainte ca aceasta să fi apucat să-și scoată pardesiul. O cană mare.
   Iar John Fontanelli era în Italia, era încă la familia Vacchi. Numai de nu ar mai băga din nou aceasta intrigi. Simțea o pornire de neoprit de a azvârli cu ceva în pereți gândindu-se la ce ar fi putut face, ce evoluții nefavorabile ar fi putut preîntâmpina, dacă ar fi dispus de averea Fontanelli mai devreme cu doar 20 de ani.
   Prea târziu! A fost nevoit atât de des să se gândească la asta, atât de des a trebuit să ajungă la concluzia asta. Prea încet! Orice făcea mergea prea încet, oricâte eforturi depunea, amenința ori vorbea.
   Privi harta de pe peretele din spatele biroului său, pe care erau marcate toate filialele, întreprinderile, participările, cooperările și firmele-fiice, monopolurile și piețele, gradul de influență. Era un imperiu fără seamăn, dar încă era prea mic și prea slab pentru a putea da conținut cursului lucrurilor. Și nu se întrezărea nicio perspectivă de a se modifica ceva. Începuseră prea târziu și avansaseră prea încet.
   Un ciocănit în ușă. Cafeaua. O luă și ceru să i se facă legătura, telefonic, cu profesorul Collins. Apoi bău cafeaua direct din cană, privi pe fereastră și așteptă.
   Doar cu 20 de ani mai devreme ar fi putut preîntâmpina dezlănțuirea avalanșei. Tot ce făceau acum era să încerce să o oprească. Fără speranțe.
   Telefonul. Era Collins, somnoros.
   - Am nevoie de rezultate, ceru McCaine. Vin la dumneata, spune-mi doar când.
   - Vinerea viitoare? propuse profesorul. Până atunci...
   - De acord. Vineri la ora 5 sunt la dumneata, zise McCaine și puse receptorul în furcă.

   - Știi ce mi se pare puțin cam penibil? întrebă John.
   - Că te-ai purtat complet necontrolat? Că ai zbierat ca un animal în călduri?
   - Am făcut eu asta?
   - Nu știu. Este posibil.
   - Nu, mă simt penibil că am uitat de Marco și de Chris. Probabil că toată noaptea au stat în mașină. Și vor ști ce s-a întâmplat.
   - Ah, da, garda ta de corp.
   Ursula își trase perna pe față.
   - Pierdusem din vedere până acum ce viață ai dus.
   - Femeia asta îmi scormonește originile până în vremuri imemorabile, și pe urmă asta!
   - Nu rânji așa! Pentru mine este o problemă serioasă.
   - Tu crezi că pentru mine nu este? Dar atunci am avut de ales doar între prea puțini bani și prea mulți bani. Cum era cu prea puțini bani deja știam.
   - Ce-ar fi făcut ei dacă tu ai fi refuzat moștenirea?
   - Până acum nu mi-am pus întrebarea asta. Hm... cu siguranță că ar fi fost interesant să le văd fețele, nu?
   - Absolut. Cu un aparat de fotografiat ai fi... Dar ce este?
   - Ghici.
   - Deci, dacă Jakob Fugger ar fi fost cu adevărat impotent, va trebui să regândesc teoria mea...
   Când s-au trezit a doua oară, era puțin după ora 11 și jumătate ziua.
   - Va trebui ca treptat să luăm în serios ipoteza de a ne scula, mormăi somnoros John, se întoarse spre Ursula și o sărută îndelung.
   După un timp, aceasta se sustrase și gemu:
   - Dumnezeule, niciodată nu am mai fost sărutată astfel. La un moment dat aș fi jurat că tremură podeaua sub mine.
   John zâmbi măgulit:
   - Trebuie să fi fost nevoia de recuperare pe care...
   Se întrerupse și imediat continuă:
   - Oh, shit, cred că într-adevăr tremură!
   Urmăriră împreună neîncrezători cum o ceașcă aflată aproape de marginea mesei cădea de pe aceasta și se făcea cioburi pe pardoseala din piatră.
   Cutremurul nocturn din Umbria a fost urmat dimineața la orele 11.41 și 11.45 de alte două cutremure, care printre altele au șters de pe hartă satele de munte Cesi, Collecurti și Serraville. Asta au aflat-o pe drumul de întoarcere la domeniul Vacchi de la cei doi bodyguarzi, care urmăriseră știrile de la ora 12 difuzate la radio. De la ei au mai aflat că padrone murise în timpul nopții, liniștit, în somn.
   În casă era un amestec de tristețe și de ușurare. Cristoforo Vacchi fusese un om în vârstă, care se stinsese în pace după o viață împlinită, bogată - i-au asigurat vizitatorii din sat, care veniseră pentru a-i aduce un ultim omagiu. Giovanna gătea și îi servea pe toți cei care veneau. Gregorio Vacchi s-a ocupat de amănuntele înmormântării care fusese programată pentru ziua de miercuri, în timp ce fratele lui mai mare, Alberto, stătea absent în grădină și își răsucea neîncetat barba. Acum devenise cel mai în vârstă Vacchi, explica el cu ochii mari, atunci când i se adresa cineva. În curând i se va spune padrone.
   În acest context li se părea nepotrivit să își expună proaspăta poveste de iubire. Seara fiecare se ducea în camera lui și, imediat ce în casă se așternea liniștea, bodyguarzii care vegheau în întuneric auzeau deschizându-se o ușă și pași grăbiți, în tălpile goale, furișându-se de-a lungul coridorului. Imediat ce se închidea a doua ușă, ei luau discreți și fără zgomot noi poziții ceva mai îndepărtate, pentru a nu auzi ce se petrecea în camera respectivă, dar suficient de aproape ca la un strigăt să poată fi imediat la locul respectiv.
   Într-una dintre aceste nopți, Ursula întrebă:
   - Cu noi ce se va petrece după ce aici totul se va încheia?
   - Te iau la castelul meu, mormăi somnoros John, te îmbrac în catifea și mătăsuri, te acopăr cu giuvaieruri, după care ne căsătorim și ne apucăm să aducem pe lume copii în serie de masă.
   - Grozav! Uite așa mi-am imaginat eu viața totdeauna.
   Era suficient de sarcastic pentru a-l menține treaz pe John.
   - Cum de întrebi asta? În orice caz vom rămâne împreună, este evident.
   - Eu nu sunt sigură că o să meargă așa.
   El se ridică în capul oaselor:
   - Ei, nu-mi spune acum că eu sunt doar o aventură pentru tine!
   - Sunt eu altceva pentru tine?
   - Dacă tu...? Poftim?
   Își trecu mâna prin păr și adăugă:
   - Tu ești femeia vieții mele. Credeam că îmi stă scris și în frunte.
   - Am văzut la Giovanna una dintre acele reviste. Erai pe prima pagină. La braț cu Patricia de Beers, în vacanță în Filipine. Ei îi spuneai tot asta?
   - Nu, stai! Oh, fir-ar... Nu era așa. Eu...
   - Nu trebuie să te justifici, este în ordine. Ești un bărbat bogat și celebru, femeile sunt moarte după tine...
   - După mine? Poate după banii mei.
   - Eu nu mă plâng. Este o aventură frumoasă. Dar nu este nevoie să mă duci de nas. Asta voiam să spun.
   El scutură din cap:
   - Nu te duc de nas. Nu am nimic cu Patricia de Beers, sincer. Eu... eu te iubesc pe tine. Hai să ne căsătorim. Te rog!
   - La asta trebuie să mă gândesc mai înainte, răspunse ea și se întoarse pe-o parte vârând perna sub ea. Și, în afară de asta, o cerere în căsătorie nu se face așa. Se face la o masă frumoasă, cu un trandafir în mână.

   Dimineața au mers la Florența, la cumpărături, pentru că niciunul din ei nu avea îmbrăcămintea potrivită pentru o înmormântare.
   Întrucât John nu avea niciodată bani la el, se duse mai întâi la splendidul sediu principal al Banco Fontanelli și, abia după ce remarcă privirea șocată a Ursulei la vederea holului de la intrare cât nava unei catedrale, plin de aur, stuc și marmură, își dădu seama că greșise pe undeva. După care angajata care îi întâmpina pe clienți strigă cuprinsă de venerație „Signor Fontanelli!” de mai multe ori și-atât de tare, încât totul începu să se învârtească în jurul ei, și aceasta nu putea să își mai revină; îl întrebă dacă ar dori să fie condus la director sau să fie chemat directorul...
   John ridică brațele ca să o mai liniștească și căută să o facă să înțeleagă că ar avea nevoie doar de ceva bani.
   - De cât avem nevoie? o întrebă pe Ursula după ce în cele din urmă funcționara pricepuse despre ce era vorba și aceasta îi conduse către casă.
   Ursula nu își mai desprindea privirile de pe colanele din marmură înalte până la cer, de pe tablourile perioadei Renascentiste cu rame aurite atârnate pe pereți, de pe cupola amplă pictată în stil modern.
   - Toate astea sunt ale tale? întrebă ea abia șoptit. Sunt chiar ale tale?
   John îi urmări privirea. McCaine fusese de părere că sediul Banco Fontanelli trebuia să arate de parcă cineva cumpărase biserica Sfântul Petru și o transformase într-o bancă. Imaginea îl copleșea de fiecare dată și pe el.
   - Mă tem că da.
   Ea își desprinse cu greutate privirea de pe toate aceste minuni și scutură din cap, ca pentru a-și reveni din amețeală.
   - Un Fugger în orașul lui Medici. Presupun că îți poți permite să mă duci la unul dintre acele nobile magazine - Gucci ori Coveri, ori altele asemenea. Scoate 20 de milioane de lire.
   El îi spuse bărbatului din spatele geamului blindat suma și o întrebă:
   - În dolari cât face asta?
   - În jur de zece mii, cred, răspunse Ursula și se atârnă de brațul lui. Dar, iubitul meu putred de bogat, cum de nu ai un card de credit?
   - Nu am, zise el. Nu crezu că era potrivit să-i spună că în mod normal magazinele îi trimiteau acasă mărfurile spre a alege și că el putea pleca din restaurante fără a-și face probleme cu mărunțișuri stânjenitoare cum ar fi notele de plată. Ah, mai bine dați-mi 40 de milioane de lire, îi ceru el casierului, care se grăbi să îi numere bancnotele, pentru ca în cele din urmă să ceară aproape cu supușenie o chitanță.
   - Găsești normal modul în care oamenii se umilesc în fața ta? vru să știe Ursula după ce ieșiră din bancă în vânzoleala orașului cu un ciudat aspect medieval.
   - Nu, dar am renunțat să încerc să-i dezvăț.
   Ea îi măsură cu priviri sceptice pe cei patru bodyguarzi care reapăruseră în jurul lor.
   - Ăștia mă calcă pe nervi cu ochelarii lor de soare cool, îi șopti ea.
   - Hei, calmează-te. Am oricum 40 de milioane în buzunar.
   - Bine. Atunci poți să stai cu băieții tăi cei grozavi la o cafenea, în timp ce eu merg să fac singură cumpărături bucurându-mă de plăcerea de a fi un om absolut normal.

.............................................