Un bilion de dolari, Andreas Eschbach

 .....................................................

7-12

       John pufni.

   - L-ați invitat pe lordul Rawburne și m-ați făcut să prezint ca fiind ale mele ideile expuse de el acum 20 de ani! Mă simt ca un idiot.
   - Prostii! El a fost entuziasmat. Chiar dumneavoastră mi-ați povestit. A fost de partea dumneavoastră, nu?
   - Aseară, mai să-mi sară ochii din cap. Știați de cartea asta. De ce nu mi-ați spus?
   - Pentru că era mai bine ca dumneavoastră să ajungeți singur la acele idei, explică plin de răbdare McCaine.
   - Dar nu am ajuns la acele idei de unul singur! Dumneavoastră mi le-ați sugerat, pe fiecare dintre ele.
   McCaine clătină din cap.
   - Am stat o seară împreună la o sticlă de vin bun și am discutat strategii de reorganizare a economiei mondiale. Amândoi, dumneavoastră și cu mine. Alright, v-am insuflat ideile lui Rawburne, dar dumneavoastră le-ați acceptat imediat, le-ați adoptat, ați mers pe firul lor, ați fost entuziasmat de ele. Și? Se modifică ceva la aceste idei dacă le-a mai avut cineva?
   - Ar fi trebuit să îmi spuneți că acela de la care au plecat aceste idei va sta cu mine la masa la care eu voi vorbi despre ele!
   - Ați fi fost jenat. V-ați fi comportat ca un prozelit. Ca unul convertit la o nouă ideologie, cu care acum vrea să fericească întreaga lume.
   John rămase stupefiat:
   - Asta a fost motivul? Ați vrut să fiu dezinvolt?
   McCaine închise încet cartea, o puse deasupra unui teanc de documente și zise:
   - John, eu nu sunt atât de genial încât să elaborez de capul meu așa ceva, recunosc. Dar mie îmi este indiferent, absolut indiferent de unde provine o idee bună și cui i-a aparținut ea. Eu nu plătesc impozit pentru licența salvării lumii. Dacă o idee este bună de ceva, o folosesc.
   - Și ceilalți? Ei știau că eu repet ideile lui Rawburne, nu?
   - Astăzi nimeni nu mai cunoaște ideile lui Rawburne.
   McCaine arătă către carte și continuă:
   - Asta este tipărită în ediție restrânsă, două sute de exemplare. V-ați întrebat vreodată de ce? Ori v-ați întrebat de ce el nu v-a pus la respect în acea seară? De ce s-a comportat ca și cum v-ar susține ideile?
   John fu nevoit să recunoască:
   - Nu.
   - Pentru că v-a crezut. El a crezut că singur ați ajuns la acele idei. Ceea ce i-a trezit speranța că acum ar fi sosit timpul împlinirii ideilor lui. Când a scris cartea - pe-atunci să fi avut cel mult 26 de ani - era limpede că încă nu sosise. Nici nu vă imaginați ce supărare a produs pe-atunci în cercurile lui. Impozite pe poluare, pe domenii, pe consumul de apă și materii prime, pe gunoiul produs! Dacă lorzii nu ar fi fost deja pe jumătate morți, l-ar fi spânzurat cu siguranță.
   McCaine se lăsă pe speteaza scaunului, își încrucișă brațele pe piept și zise:
   - Clasa sus-pusă nu l-a iertat nici până astăzi și nici nu o va face. Restul civilizației îl cunoaște ca probabil cel mai competent ziarist al lumii în materie de economie. Când spune el ceva, toți trag cu urechea, pe Wall Street la fel ca pe Downing Street nr. 10, la Frankfurt la fel ca la Casa Albă. Dacă el vă are la inimă, este pentru planul nostru mai prețios decât dacă v-ar fi făcut cadou British Petroleum.
   John înghiți în sec:
   - Serios?
   - Ați citit ziarele din ultima săptămână?
   - Aă... nu.
   - Ar fi trebuit. Ați fi constatat că ați devenit un fel de erou. Presa engleză de mare tiraj vorbește din plin despre inițiativa noastră privind protecția mediului. Gazetele americane descoperă o nouă orientare în ce privește efectul economiei asupra mediului, pe care ei o numesc Fontanelli-Trmd. Iar pe continent oricum nu există niciun redactor-șef care să nu fie abonat la 20th Century Observer al lui miss Holden.
   John îl măsură cu privirea pe McCaine, a cărui cămașă chiar și la această oră de dimineață era deja umedă de transpirație sub braț.
   - Și toate astea sunt rezultatul unei singure cine și al anemicului meu discurs?
   - Pe asta puteți paria. Nu mai sunteți moștenitorul fără minte care nu știe ce să facă cu banii. Sunteți un subiect al simpatiilor. Oamenii încep să vă recunoască drept adevărat moștenitor, care va duce la îndeplinire profeția. Sunteți un star pop, John! Împăcați-vă cu acest gând.
   Chipul lui John se întunecă.
   - Oricine putea face ce fac eu. Sunt un ratat care întâmplător s-a ales cu o moștenire dementă.
   Și se sperie de propriile cuvinte.
   McCaine îl privi gânditor, se întoarse cu scaun cu tot într-o parte și se uită afară, peste acoperișurile Londrei.
   - Sunteți un eșuat într-o lume polarizată profund fals, spuse el calm și adăugă: Noi îi vom inversa polii. Ne vom îngriji ca oamenii merituoși să aibă succese, și comportamentul corect să fie recompensat, iar celelalte se vor reglementa de la sine.

   John descoperi un alt star pop când într-o seară, binedispus după o zi agitată, se așeză în fața televizorului și, pentru a-l cuprinde somnul, începu să schimbe programele.
   Pe neașteptate se trezi față în față cu chipul lui Marvin pe MTV, care cu o privire goală și pe un fond muzical zgomotos îngăima ceva greu de înțeles, în timp ce în planul secund tot creșteau ca prin minune munți de automobile dezmembrate. Muzica era tot mai oribilă, dar imaginea era impresionantă, mai ales la refren, când ciripea Constantina îmbrăcată cu minimum posibil, care minim părea și el recuperat dintr-o groapă de gunoi. Mișcările ei lascive îl făcură pe John să se gândească involuntar la o anumită seară petrecută pe un anumit iaht care stătea la ancoră de luni de zile neutilizat, ceea ce nu îi făcea deloc bine.
   În orice caz ea nu va mai deveni procuror.

   În subsolul clădirii procuraturii din Florența încă mai erau depozitate cutii purtând inscripția Scrisori de amenințare/ Fontanelli, care singure umpleau o încăpere destinată probelor.
   Până la mutarea lui John Fontanelli în Marea Britanie de acestea se ocupase o comisie specială, ceea ce avusese ca urmare o mulțime de arestări și acuzații în întreaga lume și mai mulți oameni ajunseseră în închisori ori internați în centre de psihiatrie.
   În iunie 1996, niște zgomote din curtea interioară atrăseseră la ferestre mai multe persoane. În mijlocul curții se afla un autocamion al unei firme de distrugere a datelor, al cărei tocător înghițea cutiile negre scoase din pivniță nedeschise, acestea erau angrenate între valțurile canelate și, când mușca din ele unul dintre dinții metalici, cutiile erau sfâșiate eliberând un val de plicuri, precum o capsulă seminală își împrăștia semințele la maturitate, dar care erau și ele înșfăcate de gâtlejul mecanic și tocate mărunt. Nu a durat nici două ore până când amenințările la adresa celui mai bogat om din istoria omenirii erau gata ambalate în saci maro de hârtie, destinate a servi drept combustibil.
   - Ordinul expres al ministrului justiției, îi spuse procurorul general vizitatorului său, în timp ce amândoi priveau spectacolul de la fereastră, și folosi ocazia pentru a extrage dintre dinți o bucățică de carne rămasă acolo de la prânz.
   După care continuă:
   - Care la rândul lui reprezintă rugămintea expresă a ministrului finanțelor, din câte se aude.
   - Chiar așa? se simți obligat vizitatorul să se mire.
   Bucățica de carne cedă. Ce senzație plăcută! Procurorul general privi scârbit fărâma minusculă de pe unghia degetului său.
   - Absolut corect, dacă vreți să știți părerea mea. Signor Fontanelli a promis când a primit cetățenia că va plăti impozite în această țară și, după 3 luni, a dispărut în Anglia. Ar fi de neînțeles să lucrăm gratuit pentru o asemenea persoană.

   - Noi nu plătim impozite? Este adevărat? întrebă John ridicând privirea de pe sinopticul bilanțului.
   McCaine tocmai nota ceva pe marginea unui document.
   - Este un document intern destinat doar nouă, răspunse el fără a ridica privirea, și sper că fiecare cifră din el este tot atât de adevărată cât poate fi o cifră.
   - Aici scrie treisprezece milioane de dolari.
   - Treisprezece milioane prea mult, dacă mă întrebați pe mine. Dar nu a fost posibilă evitarea.
   - Nu știu. Eu am promis ministrului de finanțe italian că măcar un an voi plăti impozit în Italia...
   - Cele șapte miliarde pe care anul trecut nu le-am putut salva trebuie să îi ajungă.
   - I-am promis, înțelegeți? I-am promis solemn.
   Acum McCaine ridică privirea.
   - Îmi dau lacrimile. Scuzați-mă, dar aici discutăm despre 12-13 miliarde de dolari, și mai mult. Cu ei puteți cumpăra Ucraina sau jumătate din Africa. Nici nu mă gândesc să astup cu ei gura unui ministru de finanțe oarecare.
   - Dar nu putem... adică noi câștigăm bani. Și cine câștigă bani trebuie să plătească impozit, așa stau lucrurile, nu?
   - Noi suntem o întreprindere internațională. Putem să alegem unde plătim impozite. Și, dacă îmi pot permite asta, atunci plătesc impozitul în insulele Cayman, adică zero dolari.
   John dădu încurcat din cap și privi din nou hârtia din mâna lui.
  Treisprezece milioane.
   - Cum se face asta? întrebă el. Că doar nu suntem în insulele Cayman. Aici suntem la Londra.
   - Avem firme în insulele Cayman. La fel cum avem firme în insula Sark, în Belize, în Gibraltar, în Panama - toate paradise fiscale. Aceste firme nu fac nimic, nu au angajați, ele constau doar într-un înscris în registrul comercial și într-o plăcuță pe o cutie poștală. Pe aceste plăcuțe sunt scrise nume ce nu atrag atenția, pentru că nu trebuie ca oricine să vadă pe loc că ele vă aparțin. Una dintre aceste firme se numește de exemplu Internațional Real Estate și este o firmă imobiliară, căreia îi aparțin blocul de birouri și castelul dumneavoastră, și care pentru asta ne plătesc chirii considerabile. Aceste chirii ne micșorează beneficiile afacerilor și o dată cu ele obligațiile fiscale, dar ce să facă fiscul? În definitiv, nu ni se poate interzice să trăim și să lucrăm în spații închiriate. Și acest joc poate fi practicat cu asigurările pentru transporturi, investiții, onorariile pentru consiliere și așa mai departe, până când practic nu se mai plătesc impozite.
   - Banii sunt în siguranță pe aceste insule?
   - Nu fiți naiv! Banii se mișcă doar în computerele băncilor, o înregistrare contabilă de pe un harddisc pe altul. Niciun penny nu părăsește această țară, nici măcar sub forma unui bit.
   Asta i se păru de necrezut lui John. Dar era obișnuit să aterizeze într-un domeniu în care incredibilul era ceva normal.
   - Nu mi se pare tocmai curat.
   - Nici nu a susținut cineva așa ceva. Dimpotrivă, din punct de vedere moral este cât se poate de reprobabil. Dar priviți statisticile Fondului Monetar Internațional: pe piețele financiare offshore sunt administrate peste două bilioane de dolari. Poziția noastră ar fi simțitor slăbită dacă am plăti impozite, a altora însă nu.
   John își trecu palma peste față:
   - Fiecare mic meseriaș trebuie să plătească impozite. Fiecare. Cu ce drept pot eu să mă sustrag?
   McCaine se așeză mai comod în fotoliu, își strânse palmele una într-alta și își sprijini bărbia în ele, în timp ce îl privea gânditor pe John.
   - Asta poate fi văzută într-un fel sau în altul, spuse el în cele din urmă. Dumneavoastră sunteți întreprinzător. Sunteți unul dintre cei mai mari furnizori de locuri de muncă din lume. Aprovizionați o jumătate de planetă cu bunuri de consum curent. Faceți ceea ce niciun guvern nu este în stare să facă. Deci, dacă mă întrebați pe mine, eu nu văd de ce ar mai trebui să plătiți și impozite.

   - Campania de jaf continuă! trâmbiță McCaine intrând în biroul lui.
   Fuseseră câteva săptămâni plecați în lume și din nou se opriseră la Londra pentru ceva mai mult timp, și din nou prin clădire parcă bântuia un ciclon.
   Purtaseră nenumărate discuții cu firme din Europa de Est, din Orientul Apropiat și din Africa, vizitaseră hale de fabrici care uneori puteau trece drept muzee ori temnițe întunecate cu sclavi lipsiți de drepturi, văzuseră canalizări blocate de dejecții din care în râuri se scurgea o pastă spumoasă, mirosind oribil, trecuseră prin noroaie uleioase și gropi de gunoi neîngrijite, totdeauna însoțiți de membri ai consiliilor de administrație ori de directori dependenți de ajutorul financiar.
   - Sirienii ne-au cerut să renunțăm la investițiile din Israel, povestea John la unul dintre prânzurile frugale subsidiare discuțiilor cu care se obișnuiseră. Iar guvernul israelian voia să nu investim în Siria. Le-am spus că, dacă așa procedează cu mine, nu voi investi nici la unul, nici la celălalt. Și brusc le-am luat piuitul.
   - Este un bun antrenament, opina John mereu surprins despre puterea pe care o deținea.
   - Pentru construirea fabricii de microcipuri din Bulgaria primim o subvenție de stat de trei sute de milioane de dolari. În plus, statul suportă în primii cinci ani 90 la sută din eventualele pierderi. Pe care bineînțeles că le vom produce.
   John ezită:
   - Cumva nu mai avem bani?
   - Nu faceți o față atât de speriată, John. Avem mai mulți bani ca oricând. Vă puteți duce jos, la negustorii noștri de devize, și veți vedea că se adună tot mai mult.
   - Atunci de ce avem nevoie de subvenții de la stat?
   McCaine puse deoparte furculița pentru salată.
   - V-am spus deja la prima noastră întâlnire: un bilion de dolari nu ajung să cumpărăm lumea. De aceea trebuie, dacă vrem să reușim, să controlăm cât mai mulți bani străini. Asta facem. Fiecare dolar pe care ni-l dă guvernul bulgar nu va mai putea fi cheltuit pentru altceva. Ei devin mai slabi, noi devenim mai tari. Și, pentru că devenim mai tari, la viitoarea afacere vom negocia și mai favorabil pentru noi - și așa mai departe. Un șurub fără sfârșit.
   - Înțeleg.
   Aflarea acestui gen de trucuri și manevre îi lăsa un gust searbăd, cu toate că între timp încercase să accepte că așa funcționau regulile jocului puterii.
   - Dar cu ce se alege un guvern din faptul că noi investim în țara lui, când în realitate el plătește mai tot?
   - Ceea ce vă explicam - cu excepția faptului că lor le era clar că puteam construi fabrica la fel de bine în România sau în Ungaria - era că în acest fel ei câștigă încredere în fața altor investitori, conform zicerii: „Unde Fontanelli Enterprises investește, pot să îndrăznească și alții”. McCaine dădu din cap și râse disprețuitor, apoi continuă: Știți, mie îmi place situația în care acești șefi de guverne din palatele lor vechi, cu titlurile lor și cu pompa lor din ceară cad pe mâna mea. Îmi place că, atunci când mă privesc, înțeleg brusc cine stăpânește situația. Că toată puterea lor este doar o mascaradă pentru popor. Nu există guverne, John, există doar oameni în funcții. Unii dintre ei sunt atât de mărginiți, încât le poți spune orice. Vor mai ales să fie realeși și de aceea noile locuri de muncă sunt mai importante decât un buget echilibrat al statului.
   - A sosit timpul ca să aflați secretul miraculos al înmulțirii banilor, zise McCaine ceva mai târziu și adăugă ironic: Nu de alta, dar de curând v-ați exprimat grija că am rămâne fără bani.
   John se gândi la Marvin, care pe vremuri era bântuit de idei obscure de înmulțire a banilor și îl bătea la cap cu scrisorile primite, recopiate de mai multe ori și trimise altora, și cu alte jocuri asemănătoare. Îl asigura că era numai urechi, dar nu se aștepta la nimic deosebit.
   - Mai întâi, spuse McCaine, punem bazele unei noi afaceri cu capital. O denumim, de exemplu, Fontanelli Power. Scopul este comerțul cu energie electrică. În cel mult 4 ani în Europa piața curentului electric se va liberaliza, deci, este vorba despre un domeniu de perspectivă. Drept capital aducem diversele noastre centrale electrice. Deci, în viitor ele vor aparține lui Fontanelli Power, ale cărei acțiuni aparțin la rândul lor lui Fontanelli Enterprises, la care raporturile de proprietate de facto nu se modifică la început.

      Înființarea lui Fontanelli Power Limited, a fost o simplă formalitate, realizată în câteva zile.
   În principiu, nu s-a mai întâmplat nimic altceva, cu excepția faptului că o mică parte a firmei existente a fost desprinsă din vechea structură și a primit o denumire nouă. Și că a fost conceput un logo propriu firmei, la un preț avantajos, de către o agenție de publicitate din New York la care Fontanelli Enterprises era coacționară.
   - Urmează acum al doilea pas. Anunțăm că Fontanelli Power va fi înscrisă la bursă. Asta este ceva mai dificil, pentru că trebuie îndeplinite tot felul de prevederi judiciare, dar înainte de toate trebuie trezit interesul investitorilor din zona de operații a bursei. Ceea ce, având în vedere denumirea Fontanelli, nu va fi o problemă.
   Partea juridică a fost rezolvată de avocații firmei și în discuții au apărut noțiuni ca prospect de bursă și emisie nouă, cu care John nu era familiarizat, dar pe care și le-a notat pe ascuns, pentru a și le clarifica ulterior. Agenția publicitară a desfășurat o campanie de care nici nu ar fi fost nevoie, deoarece doar informațiile apărute în ziare au trezit un enorm interes pentru acțiunile Fontanelli Power.
   - Vom pune pe piață doar o mică parte a acțiunilor, să zicem 15 procente. Deoarece astfel acțiunile depășesc suma subscrisă...
   - Poftim? întrebă John, între timp interesat din plin de limbajul specific bursei.
   McCaine deveni din nou didacticist:
   - Cererea de cumpărare a devenit mai mare decât numărul de acțiuni. Le vom distribui prin tragere la sorți, ceea ce îi va face pe cei rămași cu buzele umflate să le râvnească și mai mult. Fiți atent. Prețul de pornire era de 28 de dolari pe acțiune. La sfârșitul primei zile, cursul ajunsese la 59 de dolari, iar după o săptămână s-a stabilizat la 103 dolari.
   - Ați văzut ce s-a întâmplat acum? Noi încă mai suntem în posesia a 85 la sută din Fontanelli Pbwer, dar aceste 85 de procente sunt de trei ori mai valoroase decât întreaga firmă înainte de a intra la bursă. Deci, averea noastră inițial implicată, cel puțin pe hârtie, complet legal și în concordanță cu regulile jocului la bursă, s-a mărit de trei ori într-o săptămână.
   Lui John i se păreau fantastice toate acestea.
   - Și acum vindem tot? încercă el să ghicească.
   - Nu chiar. Asta este culmea: în momentul în care vom arunca pe piață restul de acțiuni, oferta va depăși cererea de acțiuni și, ca urmare, prețul se va prăbuși.
   - Asta înseamnă că este vorba doar despre o avere fictivă, nu?
   - Ce este o avere fictivă? Bilionul dumneavoastră există și el doar în formă de impulsuri magnetice în computerele băncilor. Niciuna dintre aceste bănci nu ar fi în stare să vi-l plătească în bani lichizi.
   - Dar la ce ne folosește că firma noastră este de trei ori mai valoroasă decât săptămâna trecută, dacă nu îi putem transforma valoarea în bani?
   McCaine zâmbi șiret:
   - Este foarte simplu. Până acum am cumpărat firme plătind bani pentru ele. Acum putem să preluăm firme oferind la schimb acțiuni Fontanelli Power. Trebuie să fim doar atenți să păstrăm 51 de procente, păstrând astfel și controlul. Mai concret manevra aceasta ne pune în situația să procurăm firme cu bani care de fapt nu există.
   A fost nevoie ca toate acestea să îi mai fie o dată explicate lui John, apoi explicate încă o dată cu schițe notate pe un notes, înainte ca el să priceapă că totul funcționa exact cum el înțelesese de la început, dar nu îi venise să creadă.
   - Într-adevăr așa este, cedă el în cele din urmă.
   - Nu-i așa? De parcă cineva ar fi întocmit regulile special pentru noi, constată McCaine.
   I se citea pe față siguranța nemascată când adăugă:
   - Și va fi și mai bine.
   - Mai bine?
  - Mult mai bine. Următorul pas va fi să înființăm o bancă.

   Aproape în ziua în care se împlinea exact un an de la înființarea firmei Fontanelli Enterprises, prin unirea câtorva bănci pe care McCaine le cumpărase cu precădere în spațiul mediteraneean, a apărut Banco Fontanelli di Firenze, cea mai mare bancă privată din lume, cu sediul la Florența.
   Deoarece numele Fontanelli în conștiința opiniei publice era alăturat uriașei sume de un bilion de dolari, din această informație se trăgea în mod greșit și concluzia că Banco Fontanelli ar fi și cea mai mare bancă din lume. De fapt, nu era așa, ba, mai mult, la momentul înființării ea se afla cam pe locul 400. John Fontanelli însuși avea la propria bancă un cont relativ modest, comparat cel puțin cu conturile lui din marile bănci americane și japoneze.
   Deoarece Banco Fontanelli ca bancă privată avea doar o obligație la transparență limitată, lucrul acesta nu a devenit niciodată public; „omul de pe stradă” avea impresia că banca lui Fontanelli dispunea de peste un bilion de dolari.
   Un institut bancar apreciat ca având o astfel de putere financiară a trezit automat încredere și, pentru că la deschidere Banco Fontanelli oferea condiții nu lipsite de interes, numeroși mari investitori au decis să își schimbe băncile. După numai câteva săptămâni, Banco Fontanelli di Firenze ajunsese pe locul 130, cu perspective sigure de a ajunge și mai sus.
   - La ce ne trebuie o bancă? vru să știe John.
   - Pentru a controla banii, răspunse McCaine, fără a ridica privirea de pe documentele pe care le studia.
   Avionul lor era în zbor spre Florența, deasupra Mediteranei de un albastru strălucitor, cu un cer presărat cu câțiva norișori. Urmau să participe la ședința consiliului de administrație, iar după-amiază sa revină la Londra, exact la timp pentru a-l felicita pe Marco, care astăzi se căsătorea.
   - Dar cum poate controla o bancă banii altor oameni? Vreau să spun că titularul unui cont îl poate oricând lichida și poate să facă ce vrea cu banii.
   Acum McCaine ridică privirea.
   - La majoritatea plasărilor de capital lucrurile nu stau astfel. Asta pe lângă faptul că niciodată nu își retrag toți oamenii banii în același timp; ar însemna ruinarea băncii. Nu, de banii pe care ni-i dau depunătorii putem dispune.
   - Dar pentru asta trebuie să le plătim dobânzi.
    - Normal.
   John luă hârtia cu ratele actuale ale dobânzilor băncii Fontanelli.
   - Ca să fiu sincer, nu pare o afacere deosebit de bună.
   - Pentru că priviți ratele dobânzilor așa cum o face omul de rând. Trei procente pentru depunerile pe livret, zece procente pentru un credit, așa că în mod curent se spune că banca va câștiga șapte procente. Ceea ce este considerat acceptabil. Dar chestiunea nu funcționează astfel.
   - Dar cum funcționează?
   McCaine zâmbi fin:
   - Când auzi asta pentru prima oară, pare incredibil. Dar este real. O puteți citi în orice carte despre doctrina economică bancară. Afacerea desfășurată de o bancă funcționează astfel: Să zicem că avem 100 de milioane de dolari depuneri disponibile. Din aceștia trebuie să punem deoparte o rezervă minimă prevăzută de lege - să zicem 10 procente - iar restul, în cazul nostru 90 de milioane de dolari, îl putem distribui drept credit. Cel care ia de la noi un credit trebuie să aibă un cont, pe cât posibil chiar la noi, ceea ce este cu atât mai probabil cu cât suntem o bancă mai mare și, independent de asta, dacă vrem, putem să condiționăm acest lucru; deci, banii pe care i-i dăm aterizează tot la noi. Ideal dispunem după acordarea de credite de 90 de milioane de dolari sold creditor, din care din nou, scăzând rezerva minimă, putem da drept credit 81 de milioane, care iarăși ajung la noi, și așa mai departe. În acest fel din 100 de milioane capital avansat putem acorda împrumuturi de până la 900 de milioane, de la care obținem menționata dobândă de 10 procente, în total dobânzi de 90 de milioane. Nu vi se pare o afacere bună?
   Lui John nu îi venea să își creadă urechilor:
   - Chiar este adevărat?
   - Da. Sună ca o licență pentru bătut bani, nu?
   - Firește.
   - Și noi deținem controlul. Noi putem să alegem cui îi acordăm credit și cui nu. Putem aduce la sapă de lemn o firmă, solicitând de azi pe mâine restituirea creditului. Și avem tot dreptul s-o facem: trebuie doar să susținem că vedem periclitată securitatea creditului. Fascinant, nu?
   - Dar nu este legal, nu?
   - Este cât se poate de legal. Exact aceste reguli ale jocului sunt prevăzute legal și sunt supravegheate de stat. Bancherii sunt oamenii cei mai respectabili și mai onorabili din câți există. Iar noi - McCaine zâmbi și se aplecă din nou asupra documentelor lui - suntem în acest ilustru mediu membri la fel de respectabili și de onorabili. Nouă ni se încredințează secrete pe care nimeni altcineva nu le află. Vom face afaceri care sunt imposibile pentru cei din afară. Făcând abstracție de faptul că a fi proprietar al unei bănci este extrem de convenabil, pentru a proteja tranzacțiile internaționale de privirea organelor de supraveghere ale statului. Dacă băncile nu ar fi existat, ar fi trebuit să le inventăm.
   Clădirea masivă, înaltă de 11 etaje, îmbrăcată în gresie, se afla, ca să zicem așa, în umbra lui World Trade Center, ceea ce, după cum remarcase ironic McCaine, reprezenta o completă răsturnare a situației reale. Deasupra portalului strălucea în toată splendoarea o uriașă inscripție în foiță de aur: Creditul este respirația vitală a comerțului liber. El a contribuit la bogăția națiunilor cu peste o mie de ori mai mult decât au făcut-o toate minele de aur ale lumii. John era încă orbit complet când au pășit în sfera discretă a încăperilor lui Moody’s Investors Service, cea mai mare agenție de evaluare din lume pentru investiții de capital.
   Moody’s verifica în privința riscurilor de investiții firme, națiuni, orice în care se putea investi bani. În niciun alt loc din lume nu erau păstrate informații confidențiale ale atât de multor state și întreprinderi. Niciun vizitator străin nu avea voie să intre în birourile angajaților, să fi fost el chiar Papa în persoană. Analiștii care verificau finanțele statelor la invitația ministerelor de finanțe naționale călătoreau totdeauna câte doi, pentru a împiedica încercările de corupere, și trebuiau să facă publice investițiile personale, pentru a evita conflictele de interese. Evaluarea solvabilității împrumuturilor de stat pe piață determină dobânzile pe care guvernele trebuie să le aplice obligațiunilor. Moody’s nu ține socoteală de nimic, Moody’s este insensibil la încercările guvernelor de a exercita presiuni. Dacă Moody’s inițiază verificarea statutului creditelor unei țări înaintea unor alegeri, asta ar putea însemna că
partidul la putere poate considera alegerile ca și pierdute. Exact acest lucru se întâmplase în martie anul curent în Australia, ducând la una dintre cele mai grele înfrângeri ale partidului laburist aflat la guvernare.
   De fapt, nu aveau un motiv concret al vizitei lor.
   - Moody’s este unul dintre cele mai importante centre de putere ale lumii, spusese simplu McCaine. Nu strică să aruncăm o privire acolo. Dacă tot suntem în zonă...
   Au fost invitați într-o sală de primiri cu covoare groase, apoi imediat au fost conduși la etajul 11, într-o sală de conferințe elegantă, unde au fost primiți de președintele instituției întemeiate la începutul secolului.
   - Ce onoare, mister Fontanelli, de a vă cunoaște personal! zise acesta vizibil emoționat.
   Apoi el îi asigură că Banco Fontanelli di Firenze va fi, firește, cel mai bine evaluată și va figura în documente cu râvnitul Triple-A, iar „dacă vom conferi un al patrulea A, veți beneficia de el de la sine înțeles”, adăugă el cu o sclipire în ochi. Dacă bărbatul cărunt i-ar fi cerut un autograf, John nu ar fi fost surprins. S-a văzut pe sine însuși în trăsăturile feței președintelui, un John Fontanelli pe care nu îl mai văzuse niciodată. Pentru celebrul analist, el, cel mai bogat om din istoria omenirii, era personificarea solvabilității. O figură legendară. Zeul Mammon în persoană.
   - Mă bucur! zise John și zâmbi.
   În turnurile World Trade Center se oglindea soarele unei frumoase zile de august.
   Au mai vizitat și alte instituții despre care John nu mai auzise până atunci. S-a simțit onorată de vizita lui John Fontanelli și Sociețy For Woridwide Interbank Financial Telecommunication, mai pe scurt Swift. O limuzină cu geamurile întunecate i-a scos din Amsterdam și i-a dus pe poteci întortocheate la o clădire al cărei aspect și ale cărei dimensiuni abia se conturau la coborâre.
   - Signor Vacchi a fost și dânsul o dată aici, le explică olandezul chel și cu ten palid, care îi conduse de-a lungul unui coridor prin ale cărui geamuri blindate se puteau vedea nesfârșite rânduri de computere mari. Dar de-atunci a trecut o vreme bună. Ce mai face dânsul?
   - Bine, răspunse simplu John, care nu era dispus să se implice într-o discuție pe această temă.
   Aici a aflat că Swift organiza anual 500 de milioane de transferuri de bani în întreaga lume. Prin tehnici de codificare la standarde militare, organizația avea grijă ca băncile să poată realiza pe cale electronică legăturile între ele. Mesajele Swift trebuiau dublu confirmate înainte ca adevărata tranzacție să aibă loc; era imposibil să se pătrundă din exterior în acest sistem. Sistemul nervos al întregului sistem financiar global era asigurat ca un siloz cu bombe atomice și, în plus, secretizat prin coduri.
   Când au fost la Bruxelles pentru discuții cu deputați ai parlamentului european, au vizitat Euroclear, o organizație care derula comerțul internațional cu hârtii de valoare și se ascundea discret sub o anonimă fațadă din granit și sticlă în Avenue Jaqumain. Nu li s-a permis să vadă centrala computerelor, nicidecum să intre acolo, doar zece din peste nouă sute de angajați aveau voie să facă asta, dar li s-au arătat generatoarele pentru cazurile de avarie și tancurile cu apă rece de pe acoperiș pentru cazuri de necesitate. Au aflat că într-un loc secret funcționa paralel o cu totul altă instalație, gata să preia toate operațiunile dacă ceda calculatorul principal. Afacerile de la bursă vor putea continua în câteva secunde, dar adevărata procedură, deși se dispunea de cea mai bună dotare electronică și conexiunile erau cu întreaga lume, putea să dureze până la trei zile, pentru că, pe lângă adevărații parteneri comerciali, trebuiau să fie integrate centralele de depozit naționale, ca și băncile participante.
   În avion John a întrebat:
   - Nu ar fi mai cuminte ca întreaga mea avere să fie transferată de la alte bănci la noi?
   - La asta mă gândesc și eu de la o vreme, răspunse McCaine clătinând din cap. Din punctul de vedere al rentabilității ar fi mai sigur. Dar, pe de altă parte, celelalte bănci tremură doar la gândul că ați putea face asta. Și mie îmi place să știu că tremură.
   Au colindat lumea fără încetare, au dispus reorganizări și restructurări gigantice, au cumpărat și au vândut, au cerut măsuri de raționalizare în ședințe care durau rar mai mult de o jumătate de oră. Dacă se prevedea că o ședință solicita mai mult timp, aceasta avea loc în timpul zborului, pe drum către următorul țel, de unde partenerii de discuții trebuiau să revină în țările lor cu aparate de linie.
   Când spuneau ceva, erau auziți, când dispuneau ceva erau ascultați, când lăudau pe cineva, acel cineva era ușurat până în adâncul ființei lui. Erau stăpânii lumii. Cea mai mare parte a acestei lumi încă nu știa asta, dar ei aveau să fie conducătorii secolului următor și erau invincibili.

26.

      Deținerea unei bănci care, cu o viteză uluitoare, s-a transformat într-un adevărat monstru financiar pe piețele planetei le-a deschis perspective nebănuite. Multe dintre acestea nu erau tocmai legale, ca atunci când studiezi pe furiș mișcări de conturi pentru a dobândi informații mai amănunțite despre planurile și legăturile concurenților ori ale candidaților la preluări.
   Cei de la compartimentul analiză nu au întrebat de unde avea McCaine listele pe care le punea pe birourile lor, dar totdeauna le găseau deosebit de revelatoare.
   Totuși, tocmai cele mai eficiente posibilități de acționare erau absolut legale. Numai prin fixarea de strategii de investiții și criterii de creditare puteau să promoveze ori să pună în dificultate, după dorință, domenii ori regiuni întregi, puteau să facă să se prăbușească în urma crizelor guverne ale țărilor din lumea a treia sau le puteau salva de la așa ceva. Ca urmare a unor asemenea crize au pus mâna pe firme din Malaysia, Coreea de Sud sau Thailanda cu zecile, pe nimica toată. Nu existau aprobări sau concesii de care Fontanelli Enterprises să nu fi beneficiat. Au acumulat mai multe drepturi de prospectare, de exploatare și licențe de forare decât ar fi putut cineva să folosească până la sfârșitul mileniului. Nu mai exista om pe planetă care direct ori indirect să nu fie afectat de deciziile luate în centrul de comandă zburător al imperiului Fontanelli.
   - Suntem ca o gaură neagră, se entuziasma McCaine frecându-și mâinile când avionul lor își lua din nou zborul. Noi acaparăm tot ce este în jurul nostru și, pe măsură ce acaparăm, devenim mai mari și mai irezistibili și cu atât mai repede acaparăm. Creștem până când vom deveni mari cât întreaga lume.
   John nu îl privea și nu spunea nimic. Se uita pe geam și urmărea decolarea. Ideea de a fi o gaură neagră nu părea să îi placă la fel demult ca lui McCaine.
   Era o noapte uimitoare. Într-o acțiune ciudată organele de control fiscal germane și italiene perchiziționaseră filialele băncii Fontanelli din Frankfurt, Munchen, Florența, Milano și Roma și ridicaseră chiar câteva cutii cu documente, care firește că fuseseră recuperate neîntârziat de un regiment de avocați ai firmei, înainte ca vreun ochi al păzitorilor legilor să fi putut arunca o privire prin ele.
   - Asta ce naiba vrea să însemne? strigase John, care nu își mai găsea locul. Ce caută ăștia? Și de ce ne-ar putea acuza?
   Privea pe geam fără să înțeleagă ceva.
   - Nu pot. Nu ne pot face niciun rău. Nu vă frământați, chestiunea asta nu merită.
   Se ridică degajat, își netezi reverele costumului și își aranjă cravata.
   - Dar ceva trebuie să facem și noi! Nu putem să înghițim asta!
   - Bineînțeles. Acum este momentul să apărem în fața opiniei publice și să ne exprimăm câteva îndoieli serioase. Ne vom face mari griji pentru piața financiară a Europei. Vom invoca importanța liberei circulații a capitalului, inexorabilitatea globalizării și necontrolarea fluxurilor monetare internaționale. Și așa mai departe.
   El izbucni în râs, ca și cum acesta ar fi fost un joc amuzant, apoi continuă:
   - Iar ei vor crede din nou fiecare cuvânt.
   John îl privi ezitant pe McCaine.
   - S-ar putea asta? Controlul fluxurilor monetare internaționale?
   McCaine râse din nou. Un joc foarte amuzant.
   - Da, sigur. Toți banii se scurg prin computerele băncilor și din acest sistem nu se pierde niciun cent. Poate să existe un control mai bun?
   - Și globalizarea? Asta este totuși o evoluție de neoprit...?
   - John, noi facem globalizarea. Noi doi, dumneavoastră și cu mine, noi suntem globalizarea. Dacă toate statele s-ar uni, ne-ar putea opri dintr-o lovitură, bineînțeles. Dar ele nu sunt unite.
   După ce își aranjă manșetele adăugă:
   - Divide et impera cred că se cheamă acest principiu.
   Se auzi o bătaie în ușă, apoi apăru capul cu părul roșuTizian al unei secretare:
   - Mister Fontanelli, mister McCaine, oamenii din presă se află jos, în hol.
   - Mulțumesc, Frances. Venim imediat, spuse McCaine.
   John și-ar fi dorit să fie tot atât de sigur pe sine și degajat ca McCaine. Toate astea nu îi plăceau. Deodată avu senzația că pășesc pe o gheață subțire. Și, ca să nu audă pârâitul gheții sub ei, cântau și fluierau cât puteau de tare.

   Moneyforce One zbura de-a lungul coastei insulei Borneo către nord. Sub aripa stângă strălucea Marea Chinei de Sud, sub aripa dreaptă sclipea ceața deasupra pădurilor virgine de un verde-închis ale insulei.
   - O să vă placă, își dădu cu părerea McCaine.
   Jungla se întindea în jurul unui uriaș golf, având în centru un oraș ce părea că plutea pe apă. Pe acoperișurile aurii ale moscheilor și palatelor, razele soarelui se jucau ca într-un vis din o mie și una de nopți. John privea pe fereastra din dreptul locului său și abia după o vreme băgă de seamă că rămăsese cu gura căscată de mirare.
   - Aveți dreptate, zise el dintr-o suflare. Îmi place.
   McCaine ridică privirea dintr-un dosar gros și privi afară, să vadă despre ce era vorba.
   - Ah, da. Și asta încă nu este nimic.
   Kampongayer - „Orașul de pe apă”, cum avea să afle John mai târziu - chiar era amenajat pe pari din lemn de secole. Deja navigatorii arabi din Evul Mediu îi spuseseră așa, de pe vremea când teritoriul din jur se numea încă Sribuza. În acest secol, el se extinsese pe ambele maluri ale golfului, pe sol, numindu-se acum Bandar Seri Begawan, capitala statului Brunei Darussalam, sultanatul Brunei. În timp ce străbăteau bulevardele largi, John constată că era un oraș modern, bogat. Pe străzi nu vedeai un automobil vechi, în stânga și-n dreapta se ridicau bungalow-uri îngrijite și supermarketuri. Din minarete muezinii chemau la rugăciune, ceea ce îl făcu pe șoferul lor să oprească, să coboare și să își aștearnă covorașul.
   - Oamenii de aici au toate motivele să-i mulțumească lui Allah, zise McCaine urmărindu-l pe bărbat cu privirea. Niciodată nu au trebuit să plătească impozite, învățământul și asistența medicală sunt gratuite. Nu există sărăcie, ba chiar locuințele sunt acordate ca ajutor. Toate muncile murdare sunt făcute de străini, cei mai mulți fiind chinezi.
   - Și totul datorită petrolului, presupuse John.
   - Mulțumită petrolului, confirmă McCaine. Este de remarcat cum Creatorul a plasat mai toate marile zăcăminte de petrol sub țările islamice, nu credeți? Asta te pune uneori pe gânduri. Colegii noștri de la Shell plătesc atât de mult sultanului, încât, după reținerea tuturor cheltuielilor statului, poate pune deoparte două miliarde și jumătate de dolari anual. Unde deja s-ar afla vreo treizeci de miliarde de dolari. Sultanul Haji Hassanal Bolkiah era cel mai bogat om din lume înainte de apariția dumneavoastră pe firmament.
   Șoferul își strânse covorașul, îl puse în portbagaj și continuă drumul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
   - Și noi ce anume vrem de-aici? întrebă John cuprins de o vagă senzație de jenă.
   McCaine făcu și el un gest vag cu mâna:
   - Nu poate să strice să îl cunoașteți personal. Ne va primi sultanul, iar el a dat de înțeles că s-ar bucura mult să faceți cunoștință.
   - Trebuie să mă simt onorat?
   - Bună întrebare. Sultanul este Dewa Emas Kayangan, zeul de aur coborât din cer. Cel puțin pentru supușii lui tradiționaliști. Pentru restul lumii el este un simplu potentat. Un potentat cu petrol.
   Mașina ajunsese pe promenada litorală și se îndrepta către o clădire uriașă cu acoperișurile strălucitoare ca aurul.
   - Drăguț, nu? întrebă ironic McCaine.
   John privea buimăcit clădirea, o oroare care arăta ca o nefericită încrucișare dintre bazilica Sfanțului Petru de la Vatican și o duzină de minarete.
   - Cel mai mare palat din lume, explică Mecane. Construită de un elev al lui Le Corbusier, nu prea fericit, pentru că sultanul a intervenit cam mult. Palatul are 18 mii de încăperi, 250 de toalete și suprafața a 2500 de case familiale. Au fost aduși atunci arhitecți pentru interioare din Italia, sticlari din Veneția, ingineri din America, tapete de mătase din Franța, 40 de sortimente de marmură din Italia, bare de aur din India pentru sala tronului, pardoseli din onix din Maroc și așa mai departe...
   - Doamne Sfinte... asta trebuie să fi costat o avere!
   - În jur de 500 de milioane de dolari. Ceva mai mult decât avionul nostru Jumbo. Asta prin 1981.
   - Avionul nostru este considerabil mai estetic.
   - Dar nu atât de încăpător.
   McCaine ridică din umeri și adăugă:
   - Oricum am vrut să-l vedeți. Poate că în sfârșit mă veți crede când vă spun că dumneavoastră nu locuiți potrivit rangului.

   La aceste cuvinte se gândea John când au făcut următoarea escală la Londra, și el s-a dus acasă. Da, acasă.
   Castelul era impozant și luxos, și restul, dar era atât de mare, și cu cei câteva sute de angajați casnici avea mai curând sentimentul că se afla într-o gară. Și nici asta nu era „potrivit rangului”? Câtă pompă și fudulie trebuia să mai îngrămădească în jurul lui? Și pentru ce? Se gândea uneori, atunci când mai putea în acest vârtej de activități, la primele săptămâni din Italia, la cât de idilic fusese atunci totul. Pe-atunci îl stânjenea că era urmat la fiecare pas de unu ori doi oameni de pază. De-atunci înjurai lui se dezvoltase o instituție de securitate tot mai amplă, o armată proprie, care îi veghea și îi asigura fiecare pas înainte ca el să fi apucat să-l facă. Dimineața trebuia să le spună acestor oameni unde intenționa să meargă, unde se gândea să se oprească, după care întregul serviciu secret acționa, verifica, asigura, căuta bombe și atentatori, și undeva unde el nu avea acces discuta ce se putea întâmpla să nu meargă bine. Erau mulți și se străduiau să păstreze o distanță discretă, dar el știa că ei transpirau de fiecare dată când se oprea sub cerul liber ori în locuri aglomerate; și el se străduia să limiteze la minimum aceste situații, chiar dacă uneori se simțea ca un prizonier, nu ca un om bogat. Un prizonier transportat cu mari cheltuieli de la o celulă la alta.
   Dar nu se plângea. Nici lui McCaine, care muncea ca un posedat, și nici altcuiva. El era moștenitorul averii Fontanelli, era cel care îndeplinea profeția. Nu avea să se împiedice de câteva inconveniente.
   Jeremy îl aștepta. Pe fundalul unui castel englezesc veritabil nu mai arăta atât de impresionant ca majordom.
   - A sunat un anume mister Copeland. A spus că este o chestiune de viață și de moarte.
   John se încruntă:
   - De unde are acest număr de telefon?
   Jeremy făcu o mină nefericită:
   - Mă tem, sir, că în aceste zile se poate afla asta.
   - Dacă va mai suna, expediază-l. Nu vreau să vorbesc cu el.
   - Am înțeles, sir, răspunse Jeremy cu acea atitudine de devoțiune pe care John nu o putea suferi nici măcar din partea angajaților lui. Hm... sir... ar mai fi ceva...
   Astăzi John nu era predispus la discuții. Ar fi vrut să stea întins pe canapea, să asculte muzică, Bruce Springsteen ori poate Muddy Waters.
   - Da? Ce anume? Și, Jeremy, te rog să te uiți la mine când îmi vorbești!
   Majordomul făcu o încercare de a-și îndrepta coloana. Dar numai cu câteva grade.
   - Sire, se pare că de câteva săptămâni unii dintre angajați... hm... fură.
   - Fură?
   - S-au sustras niște alimente și lipsesc câteva obiecte de valoare din castel, sir.
   John îl privi uluit. I se părea absurdă ideea de a fi furat de oameni care trăiau alături de el între acești pereți.
   - Ești sigur?
   - Din păcate, da, sir.
   Ținuta dreaptă a lui Jeremy cedă din nou.
   Primul impuls al lui John fu de a ignora totul. Era suficient de bogat ca să nu se sinchisească de câteva furturi. Dar în clipa următoare își dădu seama că acestea contau. Nu voia ca la vederea fiecărei cameriste, fiecărui grădinar și fiecărui bucătar să aibă bănuiala că acesta îl fura și îl înșela între cei patru pereți ai casei sale. Ei bine, între cei patru sute de pereți.
   - Arată-mi registrele, ceru el.
   Studiind documentele, constată că situația era mult mai gravă decât se temuse. Jeremy era suprasolicitat de conducerea unei gospodării atât de vaste. Listele cu intrări de produse erau dezordonat întocmite, înregistrarea facturilor era întârziată timp de săptămâni la rând. Furturile atrăseseră atenția doar pentru că hoții deveniseră tot mai obraznici. Trebuia să îi dea de cap afacerii. Măcar pentru a nu-i pedepsi pe cei corecți, trebuia să-i descopere pe cei în cauză și să-i concedieze imediat. Nu va putea evita implicarea poliției. Și va avea nevoie de o nouă conducere în administrarea domeniului.
   Avea impresia că simțea cum în gheața de sub picioarele lui apăreau primele crăpături.

   McCaine s-a trezit, ca totdeauna, înainte de a sosi comisionarul cu ziarele, pe care le lua cu el când pleca de-acasă, pentru a le citi la birou.
   În acea dimineață, în capul scărilor, aruncă o privire asupra ridurilor de pe prima pagină. Le citi o dată, apoi le mai citi încă o dată.
   Schweizer Bankverein SBC și Schweizerische Bankgesellschaft fuzionaseră. Noua bancă se numea United Bank of Switzerland (UBS), avea un bilanț de opt sute de miliarde de dolari și un patrimoniu în valoare de unu și jumătate bilioane de dolari. UBS devenea astfel cea mai mare bancă din lume.
   În articol se menționa că negocierile respective se purtau demult timp, dar sub presiunea permanentei extinderi a concernului Fontanelli finalizarea lor se accelerase.
   În acea dimineață, vecinii lui McCaine îl auziră pentru prima dată pe acesta urlând.

27.

     John nu-l mai văzuse niciodată pe McCaine atât de furios.
   - Iată! țipă acesta aruncându-i ziarul și plimbându-se prin încăpere ca un leu în cușcă. Se aliază împotriva noastră!
   John ridică ziarul. O altă fuziune. Ieri United Bank of Switzerland, astăzi Mobil Oii și Texaco. Din nou cu motivația că numai așa se putea face ceva împotriva poziției de dominare a pieței practicate de Fontanelli Enterprises.
   - Iar autoritatea anticartel îi binecuvântează! Fierbea de furie McCaine. Aceeași autoritate care se pusese de-a curmezișul când noi am vrut să cumpărăm Texaco. Asta pute până la cer!
   - Am vrut noi să cumpărăm Texaco? se miră John. Eu nu știu nimic despre asta.
   McCaine se opri și făcu un semn cu mâna.
   - A fost un intermezzo de câteva zile. La ce să vă mai fi deranjat pe dumneavoastră?
   Strânse pumnii și adăugă:
   - America, fir-ar...! Noi nu am ajuns încă să concurăm SUA, dar aș vrea să pot să-i încingă pe tipii aia de la Washington!
   - Vorbiți de un guvern ales democratic.
   John simți că începe să fie încordat. Își auzi propria voce mai rece, mai distantă, mai dezaprobatoare decât intenționase să fie. Dar nu ajuta la nimic, trebuia să dea expresie indispoziției care îl cuprinsese.
   Continuă:
   - În Minnesota și în Dakota de Nord sunt indivizi care construiesc cabane în păduri înarmați până în dinți și care ocărăsc guvernul. Cam ca dumneavoastră.
   McCaine nu ripostă, dar îl privi atât de insistent, de parcă în spatele ochilor săi erau instalate niște aparate rontgen care îl scanau până-n străfunduri. Desfăcu încet pumnii, lăsă mâna să-i cadă, se întoarse tot atât de încet la fereastră, apoi ușor-ușor furia care îl cuprinsese dispăru în neant.
   Spuse brusc, cu vocea ca o lovitură de bici:
   - John, încă nu ați înțeles ce este în joc, altfel nu ați face comparații atât de jalnice.
   Se întoarse și continuă:
   - Eu îi știu pe indivizii dumneavoastră din Dakota de Nord. Veți crede sau nu, eu am vorbit cu unii dintre ei. Știu ce au în cap. Ei gândesc că așa cum merg acum lucrurile nu vor mai putea merge mult timp. Și, dacă totul se prăbușește, ei vor să aibă o fortăreață în care să poată supraviețui. O fortăreață pe care o vor apăra cu arma în mână. Sunt cei mai mari egoiști din câți există, pentru că poziția lor este: „Ducă-se dracului restul lumii, principalul este să supraviețuim noi!”
   John confirmă supărat:
   - Exact.
   - Dar guvernele, guvernele democratic alese, sunt de aceeași teapă! Cine le-a ales? Poporul! Guvernul exprimă interesul unui popor. Iar cele mai multe popoare trăiesc după mottoul: „Ducă-se dracului ceilalți, principalul este să ne fie nouă bine”.
   John deschise gura să spună ceva, dar nu știa ce.
   - Hm... mormăi el dorindu-și să nu fie atât de neajutorat și nepriceput în acest gen de discuții.
   - Noi ce facem aici? Muncim pentru a ajunge în poziția din care să putem îndrepta evoluția lucrurilor într-o direcție favorabilă. Pentru noi înșine nu vrem nimic. Avem din toate mai mult decât suficient. Oricare din noi doi poate să se retragă fără probleme. Înțelegeți că suntem atât de avuți încât suspiciunea că am vrea să ne îmbogățim nici nu poate exista. Și ceea ce vom face noi va fi pe baza unor criterii absolut raționale. Vom pune, în viitor, la dispoziția lumii un model de computer, simularea cibernetică cea mai detaliată elaborată vreodată. Cu astea vom putea determina anticipat efectele fiecărei măsuri, luând în considerare efectele reciproce ale celorlalte măsuri. Vom putea să fundamentăm fără probleme orice decizie pe care o luăm. Și criteriul nostru unic va fi supraviețuirea omenirii, cea mai mare bunăstare pentru majoritatea oamenilor.
   McCaine stătea în fața lui John, cu mâinile ridicate într-un gest implorator.
   - Nu înțelegeți că orice gen de reprezentare a unui interes este dușmanul nostru? Oricare! Indiferent că este vorba despre un guvern, un sindicat, o asociație, o organizație de lobby - toate astea sunt structuri care urmăresc doar avantajul unui grup pe care îl reprezintă. Care vor nedreptatea! Înțelegeți? Asta este scopul oricărei reprezentări a unui interes - a crea o nedreptate, a introduce un dezechilibru, și anume în favoarea interesului propriu!
   John se retrăsese involuntar un pas. A-l avea în fața lui pe McCaine în desfășurare echivala cu a sta în calea unei locomotive de 20 de tone. Ceea ce spunea acesta - John trebuia să accepte în silă - suna neobișnuit, chiar ca o blasfemie, dar nu contrazicea o logică interioară.
   - Asta nu mi-am imaginat-o niciodată astfel, recunoscu el.
   McCaine îl străpungea cu privirea:
   - Da, asta îmi este clar.
   - Toată viața mea nu am scăpat niciodată dreptul de a-mi exprima votul. Firește, atâta timp cât am trăit la New York. Așa m-a sfătuit tot timpul bunicul meu. Că trebuie să-mi respect dreptul de a vota. Deoarece pentru el au murit mulți, mulți oameni, pentru ca eu să pot vota. Atunci...
   - ...A fugit de Mussolini, știu. Și bunicul dumneavoastră are dreptate. Democrația este o mare cucerire, o chestie minunată, ceea ce nu vreau să contest. Dar trebuie să ți-o permiți!
   McCaine trase adânc aer în piept, făcu un pas îndărăt și îl măsură cu privirea pe John de parcă ar fi vrut să verifice ce era și ce nu era în stare să priceapă, apoi continuă:
   - Nu o să vă placă ce vă voi spune acum.
   - Nici cele spuse până acum nu mi-au plăcut în mod deosebit.
   - Nu eu sunt de vină. Așa este lumea. Când te amenință o primejdie, nu prea ai timp de palavre interminabile, pentru că dai colțul înainte de a lua o hotărâre.
   Ridică un deget și îl îndreptă către John:
   - În situații excepționale este nevoie de cineva care să preia comanda. Un conducător. Știți de unde vine cuvântul „dictator”? Din latină. În vechea Romă, în situații de criză, se alegea pe timp limitat un șef ale cărui ordine erau ascultate de toți. Acesta era dictatorul. În situații de pericol democrația intră în pauză. Oricând, mereu. Studiați istoria fără idei preconcepute și veți vedea că am dreptate.
   John simțea cum îl cuprinde spaima.
   - Vreți ca noi să devenim dictatori?
   McCaine râse zgomotos.
   - Dumneavoastră cum ați denumi ceea ce am intenționat tot timpul să facem? Doi oameni se pun în poziția de a putea ordona restului lumii încotro să o ia. Asta a fost planul de la bun început, nu?
   - Nu ați pronunțat niciodată cuvântul dictatură.
   - Dacă aș fi făcut-o, v-ați fi ridicat și ați fi plecat.
   - Firește. Și încă mai chibzuiesc dacă nu ar trebui să plec.
   - Vă rog. Nu vă reține nimeni. Bilionul este al dumneavoastră, dar aveți de îndeplinit o profeție. Înainte de a pleca, vă rog să îmi spuneți cum vreți să o îndepliniți. Grozava dumneavoastră democrație nu a reușit până acum o nimica toată cum ar fi oprirea producției de hidrocarburi clorofluorice, ca să nu mai vorbim despre alte măsuri cu adevărat eficiente. Vă rog să-mi spuneți ce vreți să faceți. Dacă ați găsit o cale mai bună, spuneți-mi-o! Eu tot o caut de un sfert de secol.
   Tot timpul John îl urmărise cu o groază crescândă și avea impresia că în orice moment i-ar putea ieși ochii din cap. Se simțea deodată ca și cum ar fi cântărit o tonă.
   - Asta nu este ușor, nu? Vreau să spun că nu am avut niciodată o imagine clară asupra vieții mele. Dar în mod cert nu am vrut niciodată să devin dictator!
   - John, spuse McCaine încet, aproape blând, noi nu-i disprețuim pe cei ca Saddam Hussein pentru că sunt dictatori. Îi disprețuim pentru că ei omoară oameni samavolnic. Asta este ceea ce îi face tirani. Noi, John, nu vom omorî oameni, noi vom salva oameni. Noi deținem un soi de putere pe care nimeni nu a deținut-o până acum, și noi suntem singurii care putem opri omenirea de la pieirea spre care se îndreaptă.
   John ridică privirea. Șovăia. În capul lui era un haos.
   - Știu că nu este ușor. Mie mi-au trebuit 25 de ani pentru a mă obișnui cu acest gând, și nu a fost ușor.
   - Firește că nu.
   Vocea lui răsuna ciudat, surd.
   Cheltuielile totale pentru asistența socială a bătrânilor, ajutoare sociale, stimularea muncii, asistența socială a minorilor, alocații pentru copii, bani pentru educație, îndemnizații pentru chirii etc. În Germania, anual.
   - Și eu am votat totdeauna.
   Râse fără niciun chef și adăugă:
   - În orice caz nu am votat pentru John Major.
   Își aduse aminte de cină. De respingerea cu care îl tratase prim-ministrul.
   - Cred că voi trece peste asta.
   - Așadar, mergem mai departe?
   - Da.
   - Trebuie să știu că mă sprijiniți, John.
   John oftă și simți gustul respingător al trădării pe limbă.
   - Da, vă sprijin.
   - Mulțumesc.
   Pauză. Liniște. Prin fereastra deschisă, se auzeau bătăile clopotelor de la Big Ben.
   - Și-acum ce facem? întrebă John.
   McCaine stătea pe marginea mesei bătând un ritm ușor, neliniștit cu degetele mâinii pe suprafața biroului. Privirea îi era îndreptată către depărtări nebănuite. Spuse:
   - Lupta a început. Deci, vom lupta.

      În zilele următoare, din toată lumea au sosit la Londra pe calea aerului directori, șefi de consilii de administrație și manageri. Sala de conferințe de la ultimul etaj al centralei Fontanelli Enterprises a devenit pentru prima dată neîncăpătoare, astfel că au trebuit să fie aduse scaune suplimentare.
   Bossul suprem al acestor directori, șefi de consilii de administrație și manageri, John Salvatore Fontanelli, cel mai bogat om din lume și salvator desemnat al viitorului, a deschis lucrările cu o expunere scurtă, onctuoasă, despre amenințarea condițiilor de viață naturală și despre rolul central pe care protecția mediului îl joacă în cadrul țelurilor concernului. Expunerea a culminat cu fraza:
   - Vă rog să vă gândiți că protecția mediului trebuie să poată fi realizată. Nu putem trăi din intenții nobile. Vom putea asigura viitorul doar dacă vom combate radical orice risipă din costurile întreprinderii noastre.
   După aceea John s-a retras în biroul lui, lăsând detaliile în seama lui McCaine. El nu era încă un mare orator. Înainte de această scurtă expunere aproape că nu mai ieșise din WE din cauza tracului, în noaptea anterioară nu dormise mai deloc repetându-și discursul în stare de semiveghe, iar acum era atât de transpirat încât a trebuit să facă un duș și să-și schimbe complet hainele. Și când te gândești că râsese atunci când McCaine insistase ca fiecare birou să dispună de propria baie și propriul dressing!
   - Această expunere despre protecția mediului mi se pare puțin cam ipocrită, îi mărturisi el lui McCaine, care intrase pentru un moment la el, ca să ia niște documente, foi transparente cu cifre și diagrame colorate. Părerea mea este că pur și simplu este vorba despre câștigarea de mai mulți bani.
   McCaine îl privi prost dispus.
   - Mă dezamăgiți, John. Din partea ălora - arătă cu un gest disprețuitor către ușa după care așteptau cei convocați - nu mă aștept să înțeleagă cum se întrepătrund lucrurile. Dar din partea dumneavoastră este altceva.
   - Asta pare a fi soarta mea. Tot felul de oameni așteaptă din partea mea tot felul de lucruri, și eu nu le confirm niciodată așteptările.
   - Bine. Revenim la discurs. Suntem cel mai mare concern din lume, corect? Încă. Și trebuie să avem grijă să și rămânem. Ceea ce nu trebuie să se întâmple este formarea de centre de putere de aproximativ aceeași mărime. Pentru că atunci am fi ca la șah, în situație de pat, și nu s-ar mai reuși nimic din ceea ce trebuie făcut.
   McCaine strânsese foile, pe care le ținea la nivelul pieptului lui John, de parcă ar fi vrut să-l spintece cu colțul teancului. Apoi continuă:
   - Este așa de greu de înțeles? Gândiți cu bătaie lungă, John! Viziunea cu bătaie lungă câștigă.
   McCaine se întorsese în sala de conferințe, unde trecu cu privirea peste cei prezenți, care îl fixau ca niște iepurași speriați, potrivi microfonul și le spuse ceea ce avea să spună și în zilele următoare la alte adunări asemănătoare:
   - Domnii mei, de la dumneavoastră vreau doar 3 lucruri. Mai întâi, rentabilitate. În al doilea rând, rentabilitate. Și în al treilea rând, rentabilitate.
   Una dintre puținele femei din rândul participanților la aceste manifestări sancționatorii prezentate drept conferințe era Gladys Vane, managerul de la Polytone Media, unul dintre concernele media rezultat din unirea mai multor case europene de discuri muzicale, având sediul la Bruxelles. În ultimele 3 luni, două personalități artistice - o cântăreață pop din Israel și o orchestră englezească - fuseseră cedate la EMI Electrola, ceea ce făcuse ca beneficiile trimestriale să scadă în mod sensibil. Iar robusta femeie cu părul fumuriu fusese nevoită să înghită chelfăneala corespunzătoare.
   Întoarsă la Bruxelles, a convocat o adunare similară, pentru a prezenta cu aceleași cuvinte șefilor diverselor sectoare seriozitatea situației.
   - Dar nu se poate fără o reconstrucție, a obiectat șeful filialei din Spania. Trebuie să investim în artiști. Durează o vreme până când un artist se impune pe piață și, dacă noi nu îi acordăm timpul respectiv, la un moment dat nu vom mai avea niciun artist.
   - Dacă lucrăm nerentabil, artiștii nu vor mai dispune de o firmă de discuri, a replicat Gladys Vane, ferm decisă să nu se lase a doua oară făcută de două parale de către necioplitul britanic. Deci, așa rămâne: ceea ce nu este rentabil va zbura.
   Managerii convocați și-au plecat capetele și au început să-și răsfoiască listele cu sârg. Șeful de la Cascata Records, o firmă de discuri din Milano, examina căzut pe gânduri cifrele vânzărilor CD-ului intitulat Wasted Future.

   - Trăim un regres, spuse McCaine. Nu este frumos, dar în viață se mai întâmplă. Regresele sunt inevitabile, și ele fac separarea între băieței și bărbați.
   John dădu doar din cap. Erau în drum spre aeroport, și limuzina lor blindată era blocată în circulația din seara unei zile libere. Dacă priveai în sensul de mers, ți se părea că autobuzele roșii cu două niveluri și autocamioanele erau lipite unele de altele. Burnița, iar de-a lungul drumului se unduiau umbrele de un cenușiu-antracit.
   - Tocmai acum trebuie să ne urmărim scopurile, altfel vom fi învinși de gherile. Iar unul dintre țelurile noastre cele mai apropiate este Fondul Monetar Internațional.
   Acesta este avantajul de a avea un avion personal: nu trebuie să-ți faci griji că ai putea pierde zborul. John cumpăni ceea ce tocmai spusese McCaine și se încruntă:
   - FMI? repetă el.
   Citise despre acesta. Internațional Monetary Fund, ca și ONU, era o instituție supranațională, care trebuia să asigure funcționarea sistemului financiar internațional, continuitatea schimburilor valutare și așa mai departe. Descrierea sunase cumplit de plictisitor. Și continuă:
   - Asta trebuie să-mi explicați, ce are a face asta cu noi?
   - În acest moment, FMI are 180 de membri. Fiecare țară membră trebuie să plătească așa-numita cotă, care este în funcție de bogăția țării respective. Cota stabilește însă și dreptul la vot, adică cine plătește mai mult are și o putere de decizie mai mare.
   McCaine întinse degetul arătător și îl cuprinse cu cealaltă mână, ca și cum ar trebui să urmeze o enumerare.
   - Asta este primul punct care ni se potrivește: bogăția înseamnă influență. Deschis, spus pe șleau, stabilit prin statut.
   - Mda... influență. Întrebarea este însă în ce scop.
   - Asta este punctul doi interesant pentru noi. FMI are acces la registrele financiare ale membrilor lui, poate cere guvernelor să prezinte limpede informații despre politica lor financiară și fiscală, dar nu poate da dispoziții. În mod normal. Când o țară primește însă credite de la FMI situația se schimbă. Aceste credite se acordă în condiții stricte, a căror respectare este verificată foarte amănunțit. În niciun alt mod nu se poate exercita din exterior o influență atât de directă asupra politicii unei țări.
  Ținând acum cuprins degetul arătător și degetul mijlociu, McCaine continuă:
   - Înțelegeți? Prin FMI putem evita ca țările în curs de dezvoltare să distrugă mediul, procedând la o industrializare sălbatică.
   John îl privi pe McCaine de parcă îl vedea pentru prima dată.
   Trebuia să recunoască, fără nicio urmă de invidie, că lui nu i-ar fi venit niciodată o asemenea idee.
   - Prin FMI, da, confirmă el. Dar cum vreți să preluați influența asupra FMI?
   McCaine ridică din umeri:
   - Cu vorbe bune. Prin oferte de cooperare. Sau, ceea ce ar fi viziunea mea cea mai îndrăzneață, făcând din Fontanelli Enterprises primul membru al FMI care nu este o națiune.
   Lui John i se tăie respirația.
   - Chiar că asta este o idee îndrăzneață!
   - De fapt, nu este o chiar atât de îndrăzneață. În clipa de față, FMI dispune de contribuții în valoare totală de vreo 190 de miliarde dolari, din care jumătate în valută neconvertibilă, deci bani inutilizabili. Pentru noi ar fi o nimica toată să contribuim cu mai mult decât contribuie SUA.
   Un moment, John încercă din nou acel simțământ de invincibilitate resimțit toată vara, simțământ mai plăcut decât sexul.
   Dar oriunde s-ar fi cuibărit acest simțământ, se părea că acesta găsea o scurgere, deoarece invincibilitatea aluneca, lăsând în urma ei doar o vagă indispoziție.
   - Nu cred că ei ne vor accepta.
   McCaine privea pe fereastră.
   - Este doar o problemă de timp, zise acesta. Era națiunilor a trecut. O vreme, oamenii vor mai ține la ea tot așa cum ține bunica la serviciul de ceai niciodată folosit, deoarece nu poate fi spălat la mașină, dar una dintre generațiile viitoare nu va mai înțelege la ce ar mai fi bună o națiune.
   Arătă afară către o librărie ce expunea albume cu Jocurile Olimpice de la Atlanta încheiate nu demult și adăugă:
   - Veți trăi acel moment, credeți-mă! Într-o zi atleții nu vor mai concura la Jocurile Olimpice în numele unei națiuni, ci în numele unui concern.

   - Nu am putea crea un premiu? cugetă cu voce tare John într-o seară, când se aflau deasupra Pacificului. Ceva cam ca premiul Nobel, dar pentru protecția mediului?
   McCaine, care ca totdeauna în timpul zborului studia documente, însemnări personale și proiecte de contract pline de observații sau dicta scrisori, ridică privirea:
   - Un premiu Fontanelli?
   - Nu neapărat. Dar îmi imaginez un premiu anual pentru oamenii care au realizat ceva în sensul profeției. Mă gândesc că ar reprezenta un imbold. Ar stimula gândirea. Și ar prinde bine imaginii noastre.
   McCaine lovea ușor bărbia cu capătul pixului:
  - Vreți să înființați un asemenea premiu?
   Sublinierea din întrebare i se păru ciudată lui John.
   - Da, spuse acesta.
   - Atunci faceți-o!
   - Eu?
   John îl privi cu neîncredere.
   - Nu am idee cum se face așa ceva.
   Cu o mină gânditoare McCaine lăsă jos pixul.
   - Nu este nevoie să aveți idee despre cum se face ceva. Vă amintiți ce v-am spus la prima noastră întâlnire? Banul rezolvă totul, banul înlocuiește totul, banul poate orice. Trebuie doar să știți ce vreți. În privința lui cum, alții trebuie să își pună mintea la contribuție.
   - Și, de exemplu, cine?
   - Sunați compartimentul organizare, chemați pe cineva în biroul dumneavoastră și îi spuneți ce vreți. Foarte simplu. Iar cel chemat face ceva pentru care în fond este plătit.
   McCaine zâmbi și adăugă:
   - De fapt, consider că ideea dumneavoastră este excelentă.

   Unul dintre proiectele de raționalizare, respectiv firma HUGEMOVER, o dată de faimă mondială în domeniul mașinilor pentru construcții, a avut un rezultat neașteptat: sindicatul a decis intrarea în grevă.
   - Alo, Jim, zise McCaine când începu videoconferința, am auzit niște lucruri pe care nu vrem să le credem.
   John stătea undeva în afara câmpului de vizare al camerei video, așa cum îl sfătuise McCaine.
   - Probabil va fi ceva urât, spusese acesta.
   Jim Straus, președintele consiliului de administrație, era un bărbat cu tenul roz ca al unui bebeluș proaspăt îmbăiat. Pe ecranul monitorului privirea lui avea în ea ceva provocator. Donald Rash, adjunctul lui, stătea lângă el și părea că voia să testeze dacă putea să rupă în mâini pixul său cu bilă.
   - Well, aș minți dacă aș afirma că nu îi înțeleg pe băieți, explică Straus. Micșorarea salariilor cu 20 de procente, mărirea timpului de lucru cu două ore, totul fără negocieri, chiar și dumneavoastră ați intra în grevă, Malcolm!
   - Nu intră în discuție ce aș face ori ce nu aș face eu. Problema este ce vei face dumneata, Jim.
   - Well, cred că vom negocia.
   - Tocmai asta nu voiam să aud. Salariile voastre sunt utopice, comparați-le cu cele de pe piața muncii, iar timpul vostru de muncă ar putea induce cuiva ideea că HUGEMOVER ar fi un parc de distracții.
   - Malcolm, amintiți-vă că încă de la început eu am ridicat obiecții. Modificările sunt prea mari și vin prea rapid. V-am spus asta.
   John îl văzu pe McCaine mișcându-și maxilarele de parcă ar fi mestecat gumă.
   - Ar fi trebuit să cauți într-un lexicon bun ce înseamnă „îndeplinirea unei profeții”. Nu veți negocia.
   - Nu vom putea face altceva. Bunele relații cu sindicatul sunt o tradiție la HUGEMOVER.
   McCaine înclină capul și își masă cu sârg rădăcina nasului.
   Interveni o pauză care devenea tot mai apăsătoare pe măsură ce se prelungea. În cele din urmă, cel care o întrerupse fu McCaine:
   - Și așa eram indispus, și acum mai utilizezi și acest cuvânt care îmi provoacă alergie, tradiție. Astăzi nu este ziua ta bună, Jim. Ești concediat.
   - Poftim?
   Imaginea oferită de Straus putea ilustra cât se poate de bine noțiunea de „stupefiat”.
   - Donald, se adresă McCaine adjunctului lui Straus, spune-mi dacă dumneata vei face treaba mai bine.
   Masivul bărbat dădu gata pixul.
   - Hm... mister McCaine, sir...
   - Donald, la o întrebare simplă vreau un răspuns simplu. Vei face treaba mai bine? Da ori nu!
   - Hm...
   Rash lăsă să cadă peste hârtii resturile pixului și aruncă o privire nesigură fostului său șef, care încă se mai străduia să-și revină. Apoi păru că pricepe ce era în joc. Crescu în înălțime cu 2 centimetri când îl privi pe McCaine și zise:
   - Da, mister McCaine!
   - Ce vei face, Donald?
   - Nu voi negocia. Să facă grevă. Vom depăși momentul.
   - Ești omul meu, Donald! Vei primi cât mai repede posibil decizia de promovare. Aveți grijă ca mister Straus să-și primească și dânsul decizia.
   Cu aceste cuvinte McCaine încheie discuția. Un moment continuă să privească ecranul întunecat, apoi își îndreptă privirea spre John:
   - Găsiți asta brutal?
   - Da, răspunse John.
   McCaine dădu cu seriozitate din cap:
   - Uneori nu merge altfel. Acum trebuie să dăm dovadă de hotărâre.
   Time Magazine a publicat un lung reportaj despre conflictul de muncă de la HUGEMOVER sub un titlu aplicat pe un afiș al unui vechi film cu Terence Hill și Bud Spencer, doar că figurile celor doi erau înlocuite cu cele ale lui John Fontanelli și Malcolm McCaine.
   Titlul suna astfel: „Mâna stângă și mâna dreaptă a diavolului.”
   Articolul era necruțător, califica drept „ipocrit” angajamentul lui John pentru mediu și denumea „brigandaj” practica comercială a lui McCaine.
   În timp ce citea, John simțea cum i se înroșeau urechile și îl treceau sudorile. Îl mira calmul și nonșalanța cu care McCaine frunzărea ziarul.
   - Încep să mă plictisească lucrurile astea, zise el în cele din urmă. Oricum din plan făcea parte cumpărarea concernelor media - ziare, televiziuni și așa mai departe.
   Împături ziarul, îl aruncă cu dispreț și adăugă:
   - Este timpul să începem și asta.

   Se apropia Crăciunul. Tot mai des deasupra Tamisei atârna ceața, se răspândea peste oraș, transforma ca prin farmec clădirile înalte în burguri fantomatice, și iluminatul stradal în felinare ale elfilor.
   În magazinele cu cadouri de Crăciun cele mai căutate articole erau cele imprimate cu y: ul lui Fontanelli. Oamenii cumpărau șepci, cești cu farfurioare, brelocuri pentru chei, șaluri, mape pentru documente și mai ales cămăși, totul alb cu excepția literei de un roșu-închis bătând spre violet. Doar drepturile pentru licența logoului însumau sute de milioane - incredibil, dar adevărat.
   Pe 15 decembrie, Boeing și Medonell-Douglas au fuzionat și au devenit cel mai mare constructor de avioane din lume. Comentariile din presa economică făceau tot mai des referire în acest context la rapida creștere a sferei de influență a concernului Fontanelli și prevedeau aproape unanim numeroase alte fuziuni în viitorii ani.
   Situația de la HUGEMOVER s-a împotmolit. Sindicatul era în grevă, conducerea firmei respingea negocierile. De Crăciun și de Anul Nou reducerea producției era nu doar o consolare, ci, având în vedere lipsa de comenzi, era chiar bine-venită, dar după Anul Nou s-au primit noi comenzi și s-au încheiat contracte ce nu puteau fi duse la îndeplinire cu forța de muncă neafiliată la sindicat.
   - Dreptul muncii interzice concedierea greviștilor și în SUA, explică Donald Rash. Cumpărăm cât mai mult posibil de la filialele noastre din străinătate și reorganizăm în prezent fiecare săptămână mai mult decât o făceam într-un an, dar limitele posibilului sunt previzibile. La excavatoare deja le-am atins.
   McCaine își ținea mâinile în fața gurii, de parcă s-ar fi rugat.
   - Ce intenționați să faceți?
   - Să angajăm noi oameni, răspunse șeful de la HUGEMOVER. Dreptul muncii nu interzice recrutarea de spărgători de grevă. Suntem în recesiune și alte firme fac raționalizări, iar de peste ocean vin oameni buni, care lucrează pe bani puțini. Și, în plus, între timp, am simplificat atât de mult multe procese de producție încât nu avem nevoie neapărat de muncitori specialiști. Mai înainte asta era problema cu grevele, dar între timp nu mai este o problemă să găsești oameni noi.
   - Asta o știe și sindicatul, nu? întrebă McCaine.
  - Hm... da, cred că da.
   Rash îl cercetă cu privirea pe McCaine, care rămăsese impasibil.
   - Da, poate că ar fi suficient ca mai întâi să îi ameninț cu asta.
   - Merită încercat.
   Două zile mai târziu, greviștii au revenit la muncă, cu un salariu mai mic cu 20 de procente și cu o săptămână de lucru mai lungă cu două ore.
   - Ei, vezi? a fost comentariul lui McCaine și pentru prima dată după mult timp pe fața lui apăru ceva asemănător unui zâmbet.

   John fu trezit de telefonul aflat lângă pat. Sări ca ars și privi afurisitul obiect cu certitudinea că nu acesta sunase. Era ora două și jumătate noaptea. Desigur că visase.
   Telefonul sună din nou. Nu era semn bun. Un telefon care sună noaptea la ora două și jumătate nu o face pentru a-ți da o veste bună. A ridicat receptorul brusc.
   - Alo?
   - Ticălos nenorocit...
   Era o voce de femeie, cu ecou pe fond, de parcă ar vorbi dintr-un canal de scurgere. Vorbea în italiană.
   - Poftim?
   - Am zis că ești un ticălos blestemat.
   Părea să fie beată.
   John își trecu mâna peste față, ca și cum gestul i-ar fi putut pune în funcțiune creierul.
   - Nu am nicio îndoială, spuse el, dar v-aș ruga să îmi spuneți cine sunteți.
   - Porco Dio...
   Urmă o pauză lungă, în timpul căreia se auzea doar respirația grea.
   - Că doar nu m-ai uitat? Spune-mi că nu m-ai uitat deja!
   Femeia începu să plângă încet, înăbușit.
   John se chinuia să-și amintească, dar nu putea pentru nimic în lume să-și dea seama cui aparținea vocea.
   - Îmi pare rău... rosti el ezitant.
   - Îți pare rău? Da, ar și trebui. Ar trebui să-ți pară rău. Pentru că tu ești vinovat de toate.
   Un suspin sacadat, care trezi în John vagi amintiri.
   - Ești vinovat de toate, ai auzit? Doar tu. Tu ești vinovat că Marvin se află la închisoare. Și pe mine m-ai putea aduna cândva de pe stradă. Sper că și de asta are să-ți pară rău, ticălosule!
   Receptorul fu pus în furcă cu un zgomot îndelungat, de parcă femeia ar fi avut probleme să nimerească furca aparatului.
   John rămase cu receptorul în mână, cu inima bătându-i tare în piept, privind pierdut în gol. Constantina. Asta putea fi doar Constantina. Doamne! Și el nici măcar nu o recunoscuse.
   Marvin era la închisoare? Asta nu părea spusă la beție. Formă numărul serviciului de siguranță. Răspunse Marco, surprinzător de vioi pentru acea oră din noapte. John îi relată ce se întâmplase.
   - Îmi pare rău, mister Fontanelli. Nu pot să-mi explic cum a ajuns apelul la dumneavoastră. De fapt, numărul dumneavoastră de telefon este mai secret decât toate numerele.
   - Îl are de la Marvin. El este un șarlatan în chestii de-astea. Dar nu din cauza asta sun.
   Și îi explică de ce suna. Puse pe el un halat și începu să se plimbe prin toată casa plină de ecouri până când telefonul sună din nou.
   - Este adevărat, spuse Marco. Un anume Marvin Copeland a fost arestat în Brindisi. Este acuzat de comerț cu droguri.

28.

      Două scaune. Acesta era întreg mobilierul din încăperea pătrată, înaltă, care puțea a urină și a mucegai.
   Ușa prin care fusese introdus Marvin avea un vizor zăbrelit și ferecături masive noi. Acestea păreau a fi singurele lucruri provenite din acest secol.
   Iar acolo se afla Marvin Copeland, descurajat și debusolat, incapabil să șadă drept pe scaunul lui. Părea că dormise săptămâni la rând în lucrurile pe care le purta și nu doar cele câteva zile de când era reținut.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă John.
   Marvin ridică din umeri și se strâmbă. În cele din urmă zise:
   - Ei, da. Ce trebuia să se întâmple. M-au ajuns.
   - Comerț cu droguri? Este adevărat?
   - Ah, fuck! Firma mea de discuri m-a aruncat în stradă de azi pe mâine. Pretinzând că nu mi-au vândut albumul. De fapt, nu i-au făcut o publicitate rezonabilă, cum altfel să te afirmi față de un Michael Jackson sau Aerosmith?
   Cum stătea gârbovit și cu ochii în podea, Marvin ridică privirea spre John uitându-se la el de jos în sus și adăugă:
   - Ce spun eu firma mea de discuri! Între timp ea a devenit firma ta. Așa cum între timp jumătate de planetă a intrat în stăpânirea ta.
   - Marvin, tu aveai o sută de mii de dolari. Eu mi-am procurat datele de la Cascata Records. Ei ți-au plătit un avans de trei sute de mii de dolari. Într-un an și jumătate ai risipit o jumătate de milion de dolari.
   - Tocmai tu vorbești, cu jumbo-jet-ul tău!
   - Nu este un jumbo-jet.
  - Da, shit, tot atâta costă. Ca rock-star eu trebuie să conduc o mașină corespunzătoare, îmi trebuie țoale și așa mai departe... Nici nu-ți închipui cât costă toate astea.
   - Vrei să spui că nici nu îmi închipui cât costă cocaina. Aici ai dreptate.
   - Băiete, băiete... ar trebui să te auzi vorbind. Ți-am zis eu că banii te vor schimba. Ți-am zis!
   - Marvin, cocaină! Asta este altceva decât țigările tale cu hașiș de odinioară. Și pe-atunci refuzai fără discuție să comercializezi așa ceva.
   Marvin se îndreptă atât de brusc încât păru că voia să rupă speteaza scaunului și rămase cu capul dat pe spate, cu ochii închiși.
   Era palid, părea înfometat. Rămase astfel un timp. Prin fereastra zăbrelită situată sus, aproape de tavan, cădea pe el lumina palidă și se auzea larma străzii, unde cineva întorcea zgomotos o mașină, se auzeau claxoane și motociclete.
   - Este cometa, zise Marvin în cele din urmă redeschizând ochii.
   - Cometa?
   - Hale Bopp. Cometa. Să nu-mi spui acum că nu ai văzut-o. Este mare, pe cer.
   Trase cu zgomot aer printre dinți și continuă:
   - Cometele sunt aducătoare de nenorociri. Asta se știe din vechime. Iar un artist ca mine simte asta. Artistul este sensibil la așa ceva, știi? OK, cocaina te duce într-o altă dimensiune, dar și fără asta...
   Clătină de mai multe ori din cap dus pe gânduri. Apoi îl privi din nou pe John și-l întrebă:
   - Mă poți scoate de-aici?
   John studie chipul lui Marvin, expresia ochilor acestuia. Pentru un moment i se păru că citește în ei un fel de viclenie, dar imediat aceștia oglindiră doar nevoia de ajutor, milogeala, de parcă doar ultimele rămășițe de mândrie îl rețineau să-i cerșească în genunchi salvarea din această închisoare.
   - De fapt pentru asta am venit, spuse John și se întrebă dacă într-adevăr îi făcea o plăcere lui Marvin. Ei spun că poți fi eliberat pe cauțiune. Dar nu poți părăsi orașul și așa mai departe.
   Trase adânc aer în piept și adăugă cu un gust amar în gură:
   - Dar nu voi fi ruinat în cazul în care o vei face. Dacă înțelegi ce vreau să spun cu asta.
   Marvin îl privi de parcă nu ar fi înțeles nicio vorbă, apoi dădu afirmativ din cap:
   - Pe undeva mai ești încă un prieten. În ciuda banilor.

   McCaine era not amused când John reveni la Londra.
   - Prietenul tău ori cum îl consideri tu este prototipul perfect al perdantului. Niciodată nu a realizat ceva și niciodată nu va realiza ceva. Uită-l, John! Cât mai repede posibil. Evită orice contact cu el. Ratații sunt periculoși pentru oamenii cu țeluri înalte, crede-mă! Poți fi cel mai capabil om de pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu; dar, dacă te încurci cu ratații, nu vei realiza nimic. Ei te trag la fund. Îți zădărnicesc planurile, în momentele decisive îți fac dificultăți, îți otrăvesc viața într-o mie și una de modalități, ca o boală molipsitoare. Și nici nu sunt măcar sigur dacă nu cumva ei chiar sunt așa ceva.
   John era obosit și și-ar fi dorit ca de la aeroport să meargă direct acasă. Nu avea niciun chef de dispute.
   - Vorbești despre el ca și cum ar fi un șobolan ori ceva asemănător.
   - Cum ai califica ceea ce i-a făcut el acestei Constantina?
   McCaine, cu brațele încrucișate, se înălța ca o stâncă în fața panoramei nocturne a Londrei. Marco a fost atât de amabil să îmi explice amănuntele.
   - Constantina Volpe este o femeie matură și este răspunzătoare pentru ea însăși, declară enervat John. Iar Marvin m-a ajutat în câteva momente grele pentru mine. Îi eram dator.
   - Îi erai dator? Ah, da. Și când vei înceta a-i mai fi dator cu ceva?
   - Habar n-am.
   La asta nu se gândise niciodată. De fapt, nu se  putea merge așa la nesfârșit, dacă se gândea mai bine. Ei, da, apreciez că acum suntem oricum chit.
   McCaine scoase un sunet ca un grohăit.
   - Bineînțeles că pleci de la premisa că prin acțiunea ta i-ai făcut un hatâr.
   - L-am scos din închisoare.
   - Și mai departe? La asta te-ai gândit? I-ai plătit cauțiunea, el este liber și poate să plece?
   - Cam așa ceva.
   - Chiar crezi că mintea lui încețoșată de droguri este în stare să evite controalele de la graniță și să scape de urmărirea prin Interpol? Nu fi stupid.
   - Eu îl cred priceput în astfel de treburi, îl contrazise iritat John.
   McCaine bătu un moment darabana cu degetele pe marginea biroului lui John, apoi zise:
   - Cum vrei. De fapt, voiam numai să te rog ceva: dacă vei mai avea cândva vreo problemă de acest gen, te rog să apelezi la mine. De acord?
   - Ce înțelegi prin „problemă de acest gen”?
   - Înțelegi ce vreau să spun.
   McCaine se opri în ușă, cu mâna pe clanță, și adăugă:
   - Nu o face în secret. Cu astfel de probleme vino la mine. Mă ocup eu de ele.

   John însărcinase cu realizarea proiectului fundației un manager, Lionel Hillman, un bărbat dinamic, cu zulufi ruginii, cu peri de asemenea ruginii care îi răzbăteau din nări, de pe care nu îți puteai desprinde privirea când vorbeai cu el.
   Hillman se dedicase proiectului cu toată energia, părând una cu el. De la el a provenit propunerea ca premiul să fie denumit Găa, după Geea, zeița antică mamă a cerului și a titanilor, izvor al visurilor, protectoare a plantelor și copiilor. John, căruia toate aceste semnificații îi erau necunoscute, acceptase entuziasmat. Hillman alcătuise apoi un juriu format din cinci cunoscuți biologi, ecologiști și susținători ai naturii, fiecare provenind din altă zonă a planetei, concepuse un statut și un model al fundației după exemplul premiului Nobel, comandase unui artist un trofeu al premiului, la a cărui vedere toți dăduseră din cap aprobator, și, în cele din urmă, inițiase o campanie publicitară menită ca prin existența și importanța premiului Găa să înflăcăreze fiecare locuitor al lumii până la acordarea lui pentru prima dată în noiembrie 1997, în ultima sâmbătă a lunii.
   Momentul - cu două săptămâni înaintea acordării premiului Nobel - fusese ales împreună cu locul acordării premiului Găa, Copenhaga, tocmai pentru a intra în conștiința opiniei publice ca fiind în această sferă ilustră.
   El l-a invitat pe John să participe la realizarea fotografiilor destinate afișelor pentru inaugurare. Pentru mama Pământului poza nimeni alta decât Patricia de Beers, cel mai scump model din lume, desemnată în unanimitate drept cea mai frumoasă femeie a secolului. Și, slavă Domnului, era frumoasă de îți tăia respirația.
   Timid, John a rămas în umbra a ceea ce părea a fi un gen de paravan mare și alb, de unde a urmărit cum fotograful dădea indicații, cum o mamă a Pământului acoperită doar cu niște voaluri se tolănea, se întindea și se răsucea și cum clipeau blițurile aparatelor de fotografiat. Dacă nici așa ceva nu însuflețea dorința oamenilor să militeze pentru susținerea naturii, atunci nu mai știa ce altceva ar fi putut face asta.
   - Pauză! strigă fotograful.
   Acesta împărți niște indicații asistenților referitoare la decoruri și, privind în jur, îl descoperi pe John.
   - Oh, mister Fontanelli!
   Se apropie de el și îi strânse mâna. Era mai în vârstă decât părea de la distanță, un bărbat suplu, cu șuvițe de păr blond-deschis și cu pete datorate vârstei apărute pe față. Se prezentă:
   - Curtis. Howard Curtis. Lionel a anunțat că veți trece probabil pe-aici. Bine ați venit! Cum vă place?
   John dădu ezitant din cap. Da, era impresionat.
   - O femeie de excepție, nu? Cu adevărat minunată. Profesionistă desăvârșită, știe perfect ce efect are, deține tot controlul. O adevărată profesionistă.
   John privi în culise. Patricia de Beers stătea dreaptă pe un scaun înalt fără spătar, lepădase voalurile și o grimeură durdulie îi tampona sânii cu ceva, probabil un make-up. Priveliștea îl făcea a urmări cu greu cuvintele fotografului.
   - Știți ceva...?
   Bărbatul despre care Hillman spusese că ar fi cel mai bun fotograf portretist din lume făcu un pas înapoi și îl privi pe John cu ochii mijiți.
   - O întrebare, mister Fontanelli. Sunteți dispus să încercați ceva?
   - Să nu-mi spuneți că vreți să mă fotografiați.
   - Neapărat.
   - Nu.
   - Nu accept niciun nu, mister Fontanelli.
   - În niciun caz.
   - Din dragoste pentru fundație.
   - Tocmai de aceea. Nu vreau să fac de râs premiul înainte de a fi acordat prima dată.
   Cu un oftat profund Curtis mai făcu un pas înapoi și își frecă bărbia fără a-și desprinde o clipă privirea de pe John.
   - Am o propunere, spuse fotograful.
   - Nu, răspunse John și dădu să plece.
   - Vă fotografiez împreună cu miss de Beers și cu premiul. Iar dumneavoastră decideți judecând apoi fotografiile. Vă rog!
   Curtis ridică mâna înainte ca John să fi putut să spună ceva:
   - O faceți pentru mine. Sunt dator asta pentru renumele meu ca fotograf.
   - Și cu fotografiile în mână mă prelucrați până când accept.
   - Pe cuvânt de onoare, nu! Putem stabili asta în scris ori cu martori, cum doriți dumneavoastră. Dacă veți spune „nu”, „nu” rămâne.
   Curtis zâmbi șmecherește și adăugă:
   - Dar nu veți spune „nu”.

   La câteva zile după fotoshooting - el îi înmânase trofeul zeiței „în mâini sigure”, străduindu-se să nu se holbeze la sânii acesteia, și urmase un nesfârșit șir de clicuri și de blițuri - a găsit ziarul la micul dejun astfel împăturit încât să fie deschis la o știre de pe una dintre ultimele pagini.
   Cineva, John nu avea idee cine, o subliniase în plus cu roșu. Titlul suna astfel: „Acuzații neîntemeiate aduse rock-starului american.” În text se spunea că acuzațiile aduse lui Marvin fuseseră retrase. Suspiciunile inițiale se dovediseră a fi lipsite de temei.
   - Nu fi naiv, John, spuse McCaine când John intră în biroul lui și îi arătă știrea. Prietenul tău este vinovat ca Iuda. A trebuit să mituiesc cinci funcționari ai poliției și doi judecători ca problema să fie închisă.
   John îl privi uluit:
   - Poftim? I-ai mituit?
   - Am zis că mă ocup eu, nu?
   - Da, dar mituirea...?
   John se simți groaznic de provincial.
   McCaine își împreună răbdător palmele pe abdomen:
   - John, doar nu crezi că am fi putut împiedica apariția unor titluri-bombă cum ar fi „Cel mai bogat om din lume cumpără un dealer de droguri?” Nu am fi putut face asta cu toți banii din lume. Și cum ți-ar fi plăcut asta?
   - Nu știu. În orice caz nu-mi place că acum cumpărăm oameni de parcă am fi mafioți.
   - Nimeni nu susține asta.
   McCaine îl privi direct în ochi cu o intensitate care îl înspăimântă pe John. Un moment domni o liniște de parcă prin încăpere tocmai trecea un înger. În cele din urmă, McCaine vorbi din nou, dar de data asta atât de încet, de parcă îngerul s-ar mai fi aflat încă într-un colț:
   - Este în regulă că nu îți place. Nici mie nu îmi place. Dar, dacă va trebui, voi mitui, voi minți sau voi înșela, voi face orice va fi necesar pentru a împlini profeția. Poți înțelege asta? Acestei misiuni i-am închinat viața mea. Pentru asta mi-aș da sufletul, John. Și o spun cât se poate de serios. Mi-aș da sufletul.
   John îl privi pe bărbatul care stătea în spatele biroului plin cu telefoane și monitoare, într-un costum Savile-Row croit pentru a emana putere și importanță. Totuși, tot ceea ce emana în această clipă McCaine era devotament, un devotament care depășea orice măsură omenească. Preț de o bătaie a inimii acesta păru mai mult un călugăr decât orice altceva.
   John își drese glasul și privi mâna sa care ținea ziarul mototolit.
   - Da, spuse el, ceea ce i se păru un răspuns deplorabil.
   Dar în capul lui era doar un gol și ceea ce putu să mai adauge fu doar:
   - Mulțumesc.
   Plecă evitând să îl mai privească pe McCaine.

   Malcolm McCaine chiar părea a fi un fel de călugăr. Dar în seara acestei zile aglomerate ca oricare altă zi până în ultimul minut cu o muncă fără odihnă și cu decizii ce puneau în mișcare mii de oameni și milioane de dolari, el decise că era din nou momentul să facă o excepție.
   Își îndreptă spatele și umerii și aruncă o privire fugară asupra ceasurilor de pe peretele din fața lui, care indicau ora exactă în cele mai importante orașe din lume. Apoi așeză mapele cu probleme curente pe diferite teancuri aflate pe biroul lui cu aspect haotic, își puse haina, luă casetele din diferitele dictafoane și când părăsi biroul stinse lumina.
   Secretarele plecaseră toate demult. Le distribui casetele pe birourile fiecăreia și se duse la liftul care cobora direct în garaj.
   În deceniile care trecuseră nu dispusese nici de timp și nu îi mai rămăsese nici energia care conform concepției lui îi erau necesare pentru o relație adevărată, și de aceea căutase alternative pentru a-și satisface cel puțin necesitățile trupești de bază. Una dintre aceste alternative o reprezenta stabilimentul spre care coti după o clipă de gândire. Datorită igienei excepționale și discreției absolute acesta era frecventat de un cerc exclusivist de clienți, care își permiteau și să plătească un tarif tot atât de exclusivist.
   Îl întâmpină șefa casei, o femeie de aproximativ 45 de ani, îmbrăcată cu gust, care s-ar fi putut prezenta oricând și ca șefa unei agenții de marketing telefonic. Ea nu pronunța niciodată numele clienților, dar își amintea toate chipurile lor.
   - Avem multe fete noi, spuse ea, femei frumoase și tinere din Asia și din Africa...
   - Da, da.
   De fapt, McCaine nu prea înțelegea ce voia ea să spună. El trăise în atât de multe țări, crescuse împreună cu atâția oameni de naționalități și culori diferite ale pielii, încât rasismul îi era complet străin. Așa că nu remarcă nuanța rasistă a acestei afirmații.
   El căuta altceva. Trecu încet în revistă fetele, de foarte aproape, privindu-le cercetător în față. Vedea figuri indiferente, fețe tâmpe, fețe avide de bani, când și când câte o urmă de amabilitate. Știa că nu era un bărbat atractiv, era prea înalt, prea greoi, prea brutal.
   Trecu de la una la alta, până când în privirea uneia descoperi ceva ce parcă spunea: „Nu pe mine! Sper să nu mă ia pe mine!”
   - Tu! zise el înregistrând satisfăcut respirația ei speriată.
   Fata era suplă, nu avea ceva deosebit, părul îi era de lungime medie, comun, de un maroniu murdar. Îi făcea plăcere să urce scările în spatele ei, să îi vadă împotrivirea din pași. Îl stimula să știe că ea îl detesta și că totuși își va desface picioarele pentru el, pentru că el avea bani.

   Începutul lunii mai a anului 1997.
   Britanicii au votat prin partidul laburist al lui Tony Blair un nou guvern, și charismaticul nou prime minister a promis să îmbunătățească totul. În timp ce urmărea reportajele de la TV, John se gândea dacă ar avea sens să îl invite și pe Blair cândva. Cel puțin acesta părea mai simpatic decât predecesorul său.
   Între timp fotografiile făcute de Curtis cu John Fontanelli și Patricia de Beers au fost gata și, așa cum prevăzuse fotograful, John fusese plăcut surprins. După câteva ezitări și câteva tatonări cu McCaine, își dădu acordul pentru utilizarea acestor fotografii în campania publicitară planificată.
   HUGEMOVER făcea din nou probleme. Cu greve manifestate prin munca intenționat încetinită, dar în cadru reglementar sindicatul încerca să pună bețe-n roate și să oblige la negocieri.
   Donald Rash se părea că acționa cam aiurea, după cum le zugrăvea situația pe ecranul monitorului.
   Chipul lui McCaine era amenințător.
   - Sindicatul are desigur în întreprindere personaje-cheie, funcționari, instigatori. Știi cine sunt ăștia?
   - Da, sigur.
   - Dă-i afară!
   Corpolentul american făcu ochii mari:
   - Dar... asta este ilegal!
   - Dă-i totuși afară.
   - Și pe urmă? Muncitorii vor intra în grevă. Și în acest caz nu am voie să sparg greva aducând forță de muncă din afară.
   - Atunci trimite-i în hale pe birocrații din birouri, spuse McCaine. Inginerii, managementul. Du-te jos personal și montează lamele excavatoarelor.
   Luă în mână o foaie cu cifre privind structura personalului de la HUGEMOVER și continuă:
   - Ai cinci mii de muncitori cu program redus, pe care îi poți aduce fără să încâlci legea. Le spui: Cine vrea să își păstreze slujba trebuie să muncească pe brânci.
   - Dar asta este...
   Rash se opri, își mușcă buzele și dădu din cap:
   - OK.
   McCaine lăsă un moment de tăcere caustic ca un acid, apoi spuse:
   - Aici avem de-a face cu un precedent. Vom răzbate. Înțelegi asta, Donald?
   Chipul lui Donald Rash trăda că înțelesese.
   - Da, mister McCaine.
   În următoarea zi, a apărut în ziare că HUGEMOVER i-a concediat pe toți activiștii sindicatului. În ziua următoare, s-a redeclanșat greva, greviștii fiind siguri de victorie, deoarece concedierile nu erau legale. A fost un motiv de veselie generală apariția personalului de la aprovizionare în salopete albastre, a celor de la compartimentul personal cu chei grele pentru șuruburi și a secretarelor care manevrau stivuitoarele.
   Singuraticul proiector de la capătul uriașei mese de conferințe trimitea pe perete un trapez luminos spălăcit. Întunericul se retrăsese în cele mai îndepărtate colțuri ale încăperii, de unde părea că pândește ca o fiară care se ascunde de lumină.
   - Ce spuneți de marele duel șahist? îl întrebă McCaine pe Collins, care își pregătea materialele pentru proiector. Omul contra mașinii, Kasparov contra Deep Blue.
   Savantul ridică privirea.
   - Trebuie să mărturisesc că am urmărit doar fugar relatarea. Care este rezultatul?
   - S-a terminat. Kasparov a pierdut astăzi ultima partidă, după nouăsprezece mutări. Computerul lui IBM este campion mondial, ca să zicem așa.
   Collins dădu din cap.
   - Și ce vă așteptați să spun eu? Eu cred că cei care acum văd rănită onoarea umană privesc complet greșit acest duel. Mie el îmi arată doar de ce este în stare computerul. De ce computerul există, de ce în cele din urmă există toate mașinile: pentru a executa sarcini speciale mai bine decât ar face-o un om.
   McCaine zâmbi:
   - Bine spus.
   Raportul a început așa cum încep asemenea rapoarte: cu retrospectiva activităților din ultimul an. John a trebuit să se stăpânească pentru a nu căsca.
   - Mutarea în noua clădire mai mare - zise profesorul Collins expunând imaginea unui acoperiș plan ca nu spunea nimic - a avut un efect deosebit de pozitiv asupra muncii noastre. Am putut să atragem mulți colaboratori noi de excepție, chiar dacă din cauza dispozițiilor convenite privind secretizarea nu suntem atât de atractivi pentru studenți și doctoranzi pe cât ne-am dori. În ce privește dotarea cu computere am trecut complet la aparatura RS6000 și la UNIX ca sistem de exploatare, totul este interconectat și conectat la internet din spatele unui firewall; așadar, în privința condițiilor de muncă și a motivației oamenilor aș afirma că mai bine nici nu s-ar putea.
   McCaine dădu satisfăcut din cap. John se lăsă pe speteaza scaunului și își împinse mapa cu materialele conferinței trei centimetri mai la stânga, așa, ca să fie.
   - Și, continuă profesorul Harlan Collins, am obținut și valorificat primele proceduri de simulare.
   John observă cum perișorii fini de pe dosul mâinilor lui se ridicară, apoi privi în față. Era ceva în vocea profesorului care îl marca. Acesta nu era un simplu raport. Futurologul aducea vești alarmante.
   Collins puse în proiector o folie care arăta mai curând ca o chemă de conexiuni electronice. O tot mișcă încoace și-ncolo, până când fu mulțumit de poziția ei, își drese glasul de mai multe ori și, când reîncepu să vorbească, reveni la vocea lui sobră. Dar acum ea suna ca o manevră diversionistă.
   - Ceea ce am trăit noi în ultimele decenii, explică el, a fost o creștere continuă a productivității și prin asta a nivelului de trai. Aceasta este o relație elementară, deoarece independent de alți factori nivelul mediu de trai depinde înainte de toate de productivitatea medie. Aici este vorba despre un sistem autoregulator pozitiv, deci de o evoluție autosusținută: atunci când se reușește să se dea drumul productivității care nu este necesară în mod direct menținerii vieții, se poate investi în instruire, în dezvoltarea de noi metode de muncă și de resurse prin care productivitatea crește din nou și devine mai ușor să fie promovată și așa mai departe. Saltul productiv obținut de Henry Ford la începutul secolului se datorează unei noi metode de muncă, divizarea la un înalt grad a muncii de-a lungul benzii rulante. În zilele noastre, munca la banda rulantă mai are doar un rol subordonat; contribuția celor care lucrează la bandă este aproape la fel de mică precum aportul celor ocupați în agricultură. Câștigurile de productivitate se realizează astăzi prin utilizarea mașinilor înalt evoluate, prin folosirea roboților, a mijloacelor chimice și mai ales printr-un înalt grad de instruire și prin metode de muncă perfecționate. Se creează chiar un metadomeniu, adică se dezvoltă metode pentru obținerea de metode de muncă îmbunătățite - acesta este domeniul managementului calității, al consilierii întreprinderii și așa mai departe.
   McCaine se înclină bătăios:
   - Totuși, toate acestea sună pozitiv.
   - Într-un mediu ambiant nelimitat așa ar sta lucrurile. Dar Pământul nu este nelimitat. Ceea ce se asociază până acum creșterii productivității, din fericire, nu direct proporțional, este o anumită nevoie crescândă de resurse naturale, materiile prime sunt mai eficient folosite, aerul, apa și pământul sunt mai intens grevate.
   - Nu tocmai acest lucru este stopat prin creșterea pe mai departe a productivității? Eu îmi amintesc că pe vremea când eram copil stăteam deseori pe malul râurilor care nu erau decât niște cloace infectate cu deversări împuțite, provenite de la fabricile de chimicale; astăzi se poate ori trebuie să se poată să fie curățate apele reziduale, pentru ca eu, dacă vreau, să fac baie în râurile de odinioară.
   - La asta nu există un răspuns simplu. De multe ori au fost găsite soluții tehnice care funcționează bine. Desulfurarea consecventă a gazelor de ardere oferă ghips de o calitate atât de înaltă, încât centralele termice au renunțat la tradiționalele cariere de ghips. Dar curățarea apelor de metale grele produce reziduuri concentrate foarte toxice, care prea adesea rămân la fața locului, și produc pagube. Sau gândiți-vă la întreaga problematică a modificării climei. Toate soluțiile tehnologice depind de consumul de energie, iar consumul de energie înseamnă fără discuție încălzire: un puternic flux de căldură alimentat de numeroase surse, care este capabil să modifice clima planetei.
   McCaine lăsă palma pe masă cu un zgomot ușor, care răsună în sală ca un semnal.
   - Bun. Cum arată prognoza dumneavoastră? În situația că totul decurge așa cum se întâmplă acum.
   Folia fu schimbată cu alta. Noua imagine reprezenta o serie filigranată de curbe ce se întretăiau, unele dintre ele fiind marcate stângaci cu trăsături îngroșate de carioca.
   - Trendul actual aparent pozitiv va mai dura ceva, cel puțin 10 ani, mai curând 20. Presupunând că nu intervin modificări politice dramatice; modelul nostru nu este suficient de selectiv pentru a lua în considerare și așa ceva. Vom trăi deci în continuare creșteri de productivitate și, legat de ele, o creștere generală a standardelor de viață, mai puțin marcată în țările sărace, mai puternică în țările bogate. Creșterea productivității rezultă cu precădere din integrări și efecte ale conectărilor, cad tot mai mult obstacole ca granițele, barierele lingvistice, barierele comerciale și altele asemănătoare, vor fi înlăturate incompatibilități în mare măsură, și astfel se vor elibera rezerve de productivitate pentru care anterior era necesară învingerea de obstacole. Pe scurt, lumea crește împreună din punctul de vedere al economiei, al tehnicilor de comunicare, al culturii, în orice privințe.
   McCaine dădu din cap:
   - Ca să fiu sincer, nu găsesc că va fi atât de rău.
   - În principiu, sunt de acord cu dumneavoastră. Dar nimic nu este de pomană, iar aici prețul este pierderea diversității anterioare. Ceea ce nu se va vedea va fi că în acest proces toate sistemele noastre vitale, fie ele de proveniență naturală ori tehnică, vor deveni tot mai vulnerabile. Efectul tipic al monoculturii. Să luăm ca exemplu virușii computerelor. Într-un peisaj al computerelor prost interconectate, în mare măsură incompatibile, apariția unui virus nu este o problemă - el infestează un computer ori două, iar celelalte nu sunt afectate. Cu totul alta este situația când avem computere eficiente, cu grad mare de interconectare, toate utilizând aceleași sisteme de funcționare, toate cu aceleași software. În viața de toate zilele este un vis, dar imediat ce pătrunde un virus acesta paralizează într-o clipă sute, mii, milioane de computere, întregul sistem. Și tocmai asta este ceea ce amenință sistemul nostru vital.
   - Un virus de computer?
   - Nu. Un crah. Cedarea.
   - Asta ce înseamnă?
   - Noi revendicăm un sistem cu conexiuni complexe tot mai vaste, chiar datorită creșterii noastre numerice. Inevitabil, cândva una dintre componente nu va mai rezista și va ceda. Cedarea unei componente afectează întregul sistem și, pentru că solicitarea generală este mare, foarte probabil că alte componente vor fi suprasolicitate și vor ceda și ele, și tot așa pe rând, ca un șir de piese de domino după ce cade prima dintre ele. Această cedare privește sistemul în întregul lui și se petrece inimaginabil de rapid comparabil cu viteza obișnuită a modificărilor din sistem.
   John își drese glasul și interveni:
   - Scuzați-mă, dar ce trebuie să înțeleg concret din asta? Că o centrală electrică nucleară sare în aer?
   - Nu, asta ar reprezenta ca declanșator un eveniment minor. Sunt imaginate o serie de scenarii în caz de cedare, printre care și acelea declanșate prin acțiunea umană directă. Acestea ar fi evenimente ca războiul nuclear ori o epidemie provocată artificial. Cele mai multe scenarii pleacă de la lipsa unor resurse naturale.
   Collins proiectă pe perete o hartă a lumii care reprezenta curenții oceanici.
   - Actualul nostru model consideră drept declanșator oprirea Golfstream-ului.
   La aceste cuvinte, întunericul păru că se scurse în sală din colțurile în care se ascunsese.
   - Golfstream-ului? repetă John nelămurit.
   Collins arătă cu vârful unui creion săgeata respectivă de pe hartă.
   - Curentul Atlanticului de Nord, cum se numește de fapt Golfstream, aduce apă caldă de la tropice către Europa, încălzește curenții de aer rece din Arctica și îi umezește înainte ca ei să ajungă pe continent și să asigure temperaturi moderate și precipitații până la Urali. Mecanismul care pune în mișcare acest curent se bazează pe diferența de salinitate a apei oceanice și pe temperatura ei. Cu cât ajunge mai departe apa caldă în nord, cu atât mai mult ea se răcește și, prin evaporare, devine mai sărată. În cele din urmă, devine hipersalină - cum se zice - și mai grea decât cea aflată sub ea; se lasă spre fund, se scurge prin sud-vestul Groenlandei ca o cascadă uriașă suboceanică în adâncurile bazinului atlantic. Forța de absorbție astfel rezultată este cea care trage permanent apa caldă din Golful Mexic.
   John se gândi la zborurile deasupra Atlanticului și la grandioasa priveliște a apei fără de sfârșit și încercă să își imagineze despre ce gigantică mișcare era vorba aici.
   - Dar acesta este un proces uriaș, spuse el. Ce l-ar putea frâna?
   - Din păcate, este destul de ușor de realizat oprirea, răspunse Coilins cu o privire întunecată. Iar eu nu vorbesc despre frânarea Golfstream-ului, eu vorbesc despre oprirea lui. Pentru a realiza acest lucru este suficientă încălzirea emisferei nordice cu circa 5 procente. Situație spre care noi ne îndreptăm cu pași uriași.
   Puse o altă diagramă plină cu săgeți și formule care nu îi spuneau nimic lui John.
   - Vreau să schițez în linii mari acest proces. Încălzirea generală conduce, după cum se știe, către o topire accelerată a calotei polare. În legătură cu asta noi ne gândim totdeauna la nivelul în creștere al mării și ne bucurăm dacă nu trăim într-un oraș-port. Dar pe noi, europenii, nivelul în creștere al mării reprezintă cea mai mică problemă. Mult mai grav este că, fiind vorba despre gheață polară, este totodată vorba despre apă dulce. Apa dulce este mai ușoară decât apa mării, de aceea ea se repartizează pe suprafața ei și ea îngheață mai ușor. La începutul iernii se formează o suprafață înghețată care izolează apa caldă de la tropice de aerul rece care, în consecință, nici nu se încălzește, nici nu se umezește înainte de a ajunge în Europa. Și pentru că nu se evaporă nimic din apa venită de la tropice, salinizarea ei este evitată și, în loc să se orienteze către adâncimi, ea se împrăștie pur și simplu în întinderile oceanului nordic. Cascada submarină se epuizează și o dată cu ea și sorbul care antrenează Golfstream.
   Savantul aruncă o privire asupra auditorilor și continuă:
   - În Europa va domni astfel aceeași climă ca în Alaska de Sud sau în Siberia Centrală - rece, uscată, cu solul înghețat perioade lungi. Aici, la Londra, vara temperatura abia va depăși punctul de înghețare a apei. În Europa trăiesc jumătate de miliard de oameni - unde să se ducă, cum să se hrănească? Drept urmare, va avea loc o reacție în lanț de evoluții politice, economice și sociale ce vor determina sfârșitul civilizației așa cum o cunoaștem noi.
   John simți cum i se usucă gura și ar fi putut să jure că se făcuse mai frig.
   - Și cum putem evita așa ceva? întrebă el.
   - Oprind încălzirea Pământului.
   - Și cum se oprește încălzirea Pământului?
   - Reducând emanațiile de bioxid de carbon.
   - Și cum... continuă John, dar McCaine îl întrerupse:
   - Nu, John, nu merge așa. Ai luat-o pe o cale greșită. Este vorba despre procedura de rezolvare lineară a problemelor și ea nu funcționează în sistemele interconectate. Dacă nu ai în vedere sistemul ca întreg, iei decizii care rezolvă o problemă creând totodată o duzină de alte noi probleme și agravând două duzini de probleme existente deja.
   Îl privi pe profesor și întrebă:
   - Sau este corect așa?
   Collins înclină din cap.
   - Mai multe centrale electrice nucleare, de exemplu, ar reduce sensibil eliminarea de bioxid de carbon, dar ar crește considerabil probabilitatea unui accident soldat cu iradieri radioactive pe spații largi.
   Vorbitorul făcu un gest vag cu mâna și continuă:
   - În afară de asta, dezvoltarea modelului arată că în acest fel domeniile critice se accentuează tot mai mult și pe parcursul timpului declanșatorii trebuie să fie tot mai puțin puternici. Dacă Golfstream se menține, zece ani mai târziu este suficient, să zicem, un mare cutremur la Tokyo pentru a distruge economia mondială și a provoca o foamete de dimensiuni necunoscute, pe parcursul căreia sistemul ecologic să fie distrus definitiv prin măsuri disperate, cum ar fi pescuitul masiv, arderea lemnului și așa mai departe. Independent de asta, întreaga civilizație va fi tot mai sensibilă la epidemii, pe de-o parte, pentru că agenții patogeni se pot răspândi tot mai ușor și pe spații tot mai largi, din cauza căilor de comunicație moderne; pe de altă parte, pentru că sistemele imunitare ale unui număr tot mai mare de oameni vor deveni tot mai slabe din cauza unei multitudini de motive. Și așa mai departe. V-aș putea oferi o lungă și înspăimântătoare listă cu declanșatori posibili, dar asta nu ar face decât să vă dezorienteze. Adevăratul exploziv sunt evoluțiile lente, creșterea populației, industrializarea tot mai accelerată, schimbările climaterice și altele.
   Întunericul se scurgea pe pereți ca un sânge negru când profesorul stinse proiectorul.
   - Cât din ceea ce tocmai ne-ați relatat este cunoscut și de ceilalți? se informă McCaine. Guverne, organizații precum ONU și altele?
   - Greu de spus. Vicepreședintele Al Gore este în mod surprinzător un om de la Casa Albă care cunoaște problematica aceasta; în orice caz, asta se poate conchide după cartea scrisă de el. Eu cred că guvernul american posedă în principiu date asemănătoare celor pe care le deținem noi. În orice caz la ei primează mai curând interesul național decât cel global.
   John se sprijini cu palmele pe masă, un gest lipsit de sens, dar simțise nevoia să apuce ceva pentru a se asigura că era vorba despre realitate și că nu visa.
   - Cât de sigure sunt toate astea? întrebă el încet.
   Vocea lui se pierdu în liniștea din sala întunecată, dar în același timp fu auzit de toți cei prezenți.
   - Cât de sigur este programul dumneavoastră, profesore?
   - Cu excepția principiilor care provin de la Forrester, Meadows și alții, modelul nostru se sprijină în mare măsură pe lucrările lui Akira Onishi, care în prezent dezvoltă FUGI Global Model. FUGI este prescurtarea de la Futures of Global Interdependence. Este un model cibernetic dinamic ale cărui componente au fost dezvoltate de specialiști excepționali, pe care noi l-am calibrat cu date istorice. Asta înseamnă că simulările noastre încep din anul 1900 și trebuie să furnizeze date care să fie în concordanță cu evoluțiile de până acum. Deoarece datele concordă, plecăm de la premisa că am conceput corect raporturile sistemice și de aceea proiecțiile în viitor sunt corecte.
   McCaine își împreună mâinile și întrebă:
   - Acest model despre care vorbiți dumneavoastră, FUGI, dă aceleași rezultate ca modelul dumneavoastră?
   - Nu. Profesorul Onishi lucrează pentru Națiunile Unite și ceea ce încearcă el să facă este prognoza viitoarelor migrații și afluxuri de refugiați.
   Collins răsfoi materialele aflate încă pe proiector și continuă:
   - Pe lângă asta, în câteva puncte esențiale noi avem opinii fundamental deosebite de ale lui. Altfel am fi putut să-i preluăm pur și simplu modelul.
   - Înțeleg.
   McCaine împinse scaunul înapoi. Sunetul rezultat îi aminti lui John de înmormântarea bunicului său: când groparii așezaseră capacul pe sicriu și îl prinseseră în șuruburi sunetul fusese același.
   Nimeni nu scotea o vorbă. Liniștea părea că se contopea cu întunericul. Se făcuse rapid mai rece ori își imagina el asta?
   Profesorul Collins rupse nervos tăcerea:
   - Ar fi necesară luarea unei hotărâri asupra a ceea ce trebuie să se întâmple în curând. Dacă rezultatele studiului să fie publicate...
   - Nu, răspunse imediat McCaine.
   Cu mâinile încleștate pe rezemătorile fotoliului și trăgând cu zgomot aer în piept, acesta adăugă:
   - Au fost publicate destule prognoze întunecate. Asta nu va aduce nimic bun. Nimeni nu vrea să știe asta. De fapt, nici eu nu vreau.
   Se ridică apoi cu o mișcare bruscă, de parcă nu își mai putea stăpâni energia.
   - Ceea ce vreau eu să știu este cum putem să evităm asta. La asta trebuie să ne ajute modelul dumneavoastră. Mai sunteți mâine la Londra?
   - Da, confirmă profesorul Collins, am o cameră la...
   - Bine. Ne vedem mâine-dimineață. Luați cu dumneavoastră tomul acesta, descrierea sistemului. Vom determina toate elementele asupra cărora avem influență prin Fontanelli Enterprises și cât de mare poate fi această influență.
   Făcu 5 pași grei pe întuneric, se întoarse și făcu alți 5 pași în altă direcție.
   - Veți face simulări pentru toate combinațiile de influențe posibile. Până când vom ști exact cu ce strategii evităm catastrofa.
   Profesorul Collins respira cu greutate:
   - Vă este clar că va fi necesar mult timp? Permutații de acest gen se fac în milioane și miliarde...
   McCaine se opri.
   - Da, și? Veți primi cât de multe și cât de rapide calculatoare doriți. Vă cumpăr Deep Blue, dacă puteți face ceva cu el. Ce a făcut acesta altceva decât să aleagă din miliarde de combinații posibile? Și a câștigat.
   Ochii lui scânteiau când concluzionă:
   - La fel vom proceda și noi.

   Trenul trecea pe podul peste Elba, ale cărui elemente constructive laterale zburau prin fața ochilor. Privirii i se înfățișă portul. Soarele strălucea din plin, macaralele păreau o turmă de animale preistorice care pășteau într-un râu sclipitor. Hamburg, da, de ce nu?
   Ursula Valen suflă pe geam și privi cum pata de abur dispărea rapid. Oare se hotărâse cu adevărat să plece din Leipzig? Să găsească un serviciu, deși nici măcar nu era sigură că voia unul? De ce se afla aici? Chiar voia să facă public relations pentru un concern comercial? Bineînțeles că nu. Adevărul era că ea căuta o ieșire.
   Retrospectiv privind, fusese o greșeală să încerce să evite inevitabilul. Magazinul cu electrice pe care tatăl ei îl înființase imediat după schimbarea din 1989, marea lui mândrie, mergea bine.
   Dar nu suficient de bine. Cel puțin ar fi trebuit să insiste să se mute în spații comerciale mai ieftine înainte de a începe să astupe din banii proprii găurile care apăreau mereu și să semneze garanții pentru care ar fi trebuit să plătească o viață. Măcar în momentul în care chiria crescuse atât de nebunește. Dar așa... Nu a mai folosit la nimic toată extinderea, noii angajați și reclama din tramvaie. În cele din urmă, tatăl ei cedase și trebuia să fie fericit că ajunsese angajat la unul dintre foștii lui clienți.
   Acesta era deci bilanțul a 2 ani de muncă dură: ea își pierduse toți banii, era îndatorată până peste urechi și în loc de un titlu de doctor reușise în ultimul moment să obțină un masterat cu o medie a notelor care în final nu valora nici cât hârtia pe care era tipărită.
   Dar ce o supăra cel mai mult era că la sfârșit enormele costuri ale îngrijirii bunicului ei fuseseră cele care dăduseră lovitura de grație afacerii părinților ei. Pentru ce acești naziști bătrâni erau atât de longevivi?
   La 88 de primăveri bunicul, afurisitul acesta de fost membru al „Hitler-Jugend”, era încă viguros, rezistent, dur ca oțelul Krupp. Îi asmuțea pe idioții senili din jurul lui împotriva conducerii azilului, îi teroriza pe îngrijitorii străini cu afirmații rasiste, și faptul că unii dintre ei, cu pielea neagră, au refuzat ferm să mai aibă de-a face cu el, părea că îl bucura nespus. Ponoasele le trăgeau părinții ei. După 1989, culmea, o scoteau la capăt cu el și mai greu decât înainte, în perioada RDG, cel puțin stătuse câțiva ani la închisoare. „Ar fi trebuit să mă otrăviți la timp”, fusese comentariul lui când ea îi reproșase că încă o dată el îi distrusese visurile.
   Deși Ursula Valen nu credea în Dumnezeu, bănuise uneori că Acesta exista totuși și că ezita să îl cheme la El pe bunic, pentru că nici bunicul nu voia să aibă nimic de-a face cu El.
   Uriașa hală a gării semăna destul demult cu gara centrală a Leipzigului, pentru ca un moment să simtă un fior de groază la gândul că se întorsese de unde plecase. Coborî din tren, se încadră în șirul de călători sosiți la destinație și încercă să se gândească la discuția care o aștepta, avându-i totuși în fața ochilor doar pe părinți. Aceștia erau bătrâni, epuizați, oameni simpli care de fapt voiseră doar să trăiască normal și a căror unică rază de speranță era ea, fiica lor, singurul lor copil. Îi părea rău că îi lăsase singuri.
   Studie absentă planul liniilor metroului, căutând traseul care o interesa. Părea că Hamburgul nu se schimbase mult de când fusese aici ultima dată. Asta se întâmplase cam acum 2 ani. Fusese o vizită productivă, totuși ea refuzase toate ofertele ce i se făcuseră ulterior, de fapt fără să știe de ce.
   După 3 ore totul trecuse. I se spusese că va fi anunțată telefonic, dar pe un ton pe care între timp învățase să îl interpreteze. Ieși prin marea ușă rotativă din sticlă și respiră de parcă nu o mai făcuse de la intrare. Era ușurată. Avea în față o întreagă după-amiază până la plecarea trenului cu care se întorcea.
   - Hamburg? Ar trebui să vedeți neapărat Paraplui Bleue, spusese cineva căruia ea îi vorbise despre călătoria ce urma să o facă.
   Voise să știe ce însemna Paraplui Bleue.
   - Este un bistrou în apropiere de Gansemarkt. Are ca simbol o umbrelă albastră, nu îl poți trece cu vederea.
   - Și ce are atât de deosebit?
   - Veți vedea, spusese interlocutorul, un om de presă, anterior reporter la Stern, devenit între timp mare mahăr la Leipziger.
   Într-adevăr, nu putea fi trecut cu vederea. Pe o stradă lăturalnică, departe de pasajele supraaglomerate din Gansemarkt, o păpușă fără chip balansa în mâna întinsă o umbrelă albastră, mare de 3 metri, care se închidea și se deschidea întruna. Intră și privi în jur. Bine populată, emana un iz de pâine prăjită cu șuncă și deodată simți că îi era foame. Se așeză pe unul dintre scaunele înalte de la tejghea.
   Bărbatul din spatele tejghelei puse două beri pe o tavă și se întoarse spre ea. Ursula scăpă din mână meniul.
   Bărbatul era Wilfried van Delft.
   - Ce faceți aici? întrebă ea consternată.
   Van Delft nu părea mai puțin surprins decât ea. Ridică șervetul pe care îl ținea în mână și zâmbi strâmb.
   - Lucrez.
   Involuntar ea privi în jur căutând rafturi pline de manuscrise, reviste și cărți, căută desene făcute de copii și fixate pe aviziere, dar descoperi doar umbrele de toate culorile și formele, suporturi pentru umbrele, fotografii înrămate reprezentând ploaia în oraș.
   - Dar...
   Privirea lui van Delft trecu pe lângă ea. Brusc bărbia lui păru făcută din oțel.
   - Mă gândisem să vă sun și să vă povestesc că am fost dat afară, zise el.

29.

      Cam pe la ora două bistroul se goli vizibil, și van Delft găsi timp să se așeze cu ea la o masă și să discute.
   - Localul aparține fratelui meu și soției lui. Este surprinzător câți bani aduce așa ceva; ai putea fi ispitit, povesti el cu un zâmbet fugar.
   Un zâmbet foarte fugar. Apoi continuă:
   - Desigur că nu este tocmai ceea ce voiam să fac până ieșeam la pensie.
   Ursula Valen încă nu își găsea cuvintele. Mâncase salata cu piept de pui fript și se uita la van Delft cum acesta nota, servea, lua banii, totul cu o rutină surprinzătoare, ceea ce făcea să îi treacă prin cap o mie de întrebări. Rămase însă la una singură:
   - De ce?
   - Oficial a fost o concediere inevitabilă din cauza unei restructurări interne.
   Făcu o pauză după aceste cuvinte care arătau fără nicio îndoială că era vorba despre o poveste neterminată și în același timp neadevărată. După care adăugă:
   - Pe unul l-au dat afară pentru că s-a dus acasă cu un pumn plin de pixuri, obiecte de reclamă de treizeci de pfenigi bucata, pentru copiii lui. Delapidare. Pe acesta l-au spionat permanent, până au găsit ceva de care îl puteau învinovăți. Cred că și mie mi s-ar fi putut întâmpla asta. Astfel privind lucrurile, am avut noroc.
   - Dar cine ajunge la ideea absurdă că cineva ca dumneavoastră, cu o experiență de ani de zile...
   - Acum l-aș putea cita pe Hamlet, dar renunț. Metoda este extrem de simplă. Faptul că „Gruner und Jahr”’, ca și în curând jumătate din planetă aparțin concernului pe care simpaticul dumneavoastră tânăr moștenitor al bilionului de dolari și protector al mediului le-a cumpărat în ultimii doi ani vă este cunoscut, nu? Ei bine, eu am fost atât de îngâmfat, încât am crezut că mă pot sustrage cenzurii care domnește de-atunci.
   - Cenzură?
   - Bineînțeles că nu sună nimeni de la Londra ca să spună că asta puteți face și asta nu. Atât de grosolan ar fi putut să lucreze Goebbels ori un Randolph Hearst, dar astăzi? Nu, dacă astăzi vrei să treci ceva sub tăcere, umpli locul aflat la dispoziție din media pur și simplu cu altceva, de preferat cu un bla-bla inofensiv despre personalități inofensive, sub justificarea că asta este ceea ce vor oamenii să citească. Și trebuie să publici ce vor oamenii, altfel pierzi procente din piață și din volumul de publicitate, și lupta nemiloasă cu concurența te dă gata, este clar, nu? Și uite așa nimeni nu află că în Africa într-adevăr există un război, că există foamete, că există această opinie politică.
   Bărbatul împinse deoparte paharul lui pe măsuța de marmură și continuă:
   - Oricine știe care sunt temele despre care chipurile sus se crede că asigură segmente de piață și reclame, și care nu asigură. Și când cineva este concediat, există totdeauna o bună motivație neutră, o condiție obiectivă obligatorie, o abatere, ceva. Dar fiecare știe că în realitate este concediat cel care displace stăpânilor de la Londra.
   Ursula îl privi pe bărbatul cu păr blond-roșcat.
   Van Delft se mai îngrășase de când se văzuseră ultima dată și nici nu mai arăta atât de sănătos ca înainte. Ea nu știa ce să spună. Și nici nu voia să creadă că putea fi așa cum spunea el.
   La rândul lui, van Delft o privi cercetător.
   - Pentru dumneavoastră toate acestea sună paranoic? Ca justificarea unui ratat?
   Ea ridică din umeri.
   - Dumneavoastră ce ați făcut?
   - Un reportaj despre situația catastrofală dintr-o fabrică bulgărească de chimicale, care aparține grupului Fontanelli. Un oribil contrast la imnurile de laudă interpretate pe tema protecției mediului și conceptului de reciclare. Reportajul a apărut pe 4 pagini, cu 7 fotografii color, iar după o săptămână s-a pus problema restructurării, și la sfârșitul lunii eram dat afară. Cu compensații, clar. Dar la vârsta mea asta înseamnă sfârșitul.
   - Dar asta pute până la cer!
   - Desigur. Trebuie să pută. Dumneavoastră ce credeți, cât de prevăzători trebuie acum să fie cei cu copii la studiu și cu ipotecile încă neplătite? Este vorba despre teroare în deplinul sens al cuvântului. Teroare ambalată în minciuni catifelate despre condiții obiective și presiunea cotelor de piață.
   Van Delft se uită la pahar, îl ridică hotărât la gură și dădu pe gât conținutului:
   - Apă chioară. Am bocit destul. Ce este cu dumneavoastră? Ce vă aduce la Hamburg? Cum stați cu studiile?
   Ea îi relată pe scurt și absentă ceea ce era de povestit.
   Acum era rândul lui să o privească uluit.
   - Ah, Doamne! Ursula! Voiai totuși să-ți dai doctoratul? Să valorifici arhiva familiei Vacchi și să rescrii istoria economiei ultimilor 500 de ani?
   - Da.
   Își îndepărtă părul de pe frunte și îl reținu la spate, dar inutil, pentru că nu avea clame. Continuă:
   - Visuri de fetiță, în loc de asta am scris oferte și am făcut contabilitate. Vă pot povesti totul despre cablarea-Ethernet, tot ce doriți să știți.
   El păru realmente îngrijorat.
   - Dar acesta a fost visul dumneavoastră. Viziunea dumneavoastră. Ați spus că arhiva de la Florența este un dar al cerului...
   Ursula Valen privea marginea paharului ei și modul în care ferestrele bistroului se oglindeau în ea.
   - Un dar al cerului... Da, atunci așa mi se părea.
   Cristoforo Vacchi o mai sunase o vreme, voise să știe cum îi mai merge. El nu încercase niciodată să o oblige la ceva. Doar că încetase cândva să o mai sune.
   - Și astăzi? Ce vă împiedică să vă dați doctoratul?
   - Datoriile, de exemplu. Trebuie să câștig bani. Și, în afară de asta, cine sunt eu? Una dintre nenumăratele femei care au un titlu academic cu care nu pot face nimic.
   - Sunteți femeia căreia familia Vacchi i-a acordat acces la arhiva ei.
   - Aș vrea și eu să știu de ce.
   Ea privi în gol cu gândul la rândurile dese de polițe pline cu registre, la izul de praf și piele, la testamentul aflat sub sticlă... Scutură din cap și zise:
   - Nu. Este un capitol încheiat.
   Van Delft păru că voia să obiecteze, dar o privi doar gânditor și spuse:
   - Asta dumneavoastră trebuie să știți.
   O vreme, priviră amândoi la trecătorii de pe stradă, apoi, fără să îl privească pe van Delft, Ursula Valen întrebă încet:
   - A devenit într-adevăr atât de puternic? La Fontanelli mă refer.
   - Așa se spune. Eu nu prea mă pricep la lumea financiară, dar când și când mă mai întâlnesc cu Jo Jenner de la redacția economică, poate vă mai amintiți de bărbatul acela totdeauna îmbrăcat șic, cu ochelari cum se purtau prin anii ’50...
   - Da, cred că știu la cine vă referiți. Avea un chip mereu palid.
   - Și pălește și mai mult când vine vorba despre Fontanelli. El spune că este de neimaginat ce gigant a apărut. Bilionul de dolari a fost de la început ca o grămadă de explozibil suficientă pentru a arunca în aer un bloc de locuințe. Dar Fontanelli a împărțit explozibilul în pachețele, le-a plasat în punctele strategice și le-a legat între ele. Acum el poate să arunce în aer întreaga lume cu o apăsare de buton, alegoric vorbind.

   - Trebuie în sfârșit să facem ceva, spuse John și împinse tava.
   Carne de curcan la grătar cu salată, dar nu mâncase mai mult de o îmbucătură. I-a fost luată farfuria, a fost spălată, detergentul împreună cu grăsimea au fost vărsate în rețeaua reziduală. Totul va ajunge în cea mai apropiată instalație de purificare, după care John nu mai știa ce se întâmplă. De la discuția cu profesorul Collins sala de conferințe îi tăia definitiv apetitul.
   - În principiu aveți dreptate, spuse McCaine mestecând. Dar mai întâi trebuie să știm ce să facem.
   Collins plecase din nou având în bagaje cu un plan de lucru de dimensiuni gigantice și cu promisiunea de bani suficienți pentru înzecirea numărului de calculatoare care vor lucra și ziua, și noaptea pentru a realiza miliarde de simulări. Deși toată lumea muncea până la epuizare, abia cel mai devreme peste trei luni erau așteptate primele rezultate, o primă strategie, o recomandare în privința modului de acțiune.
   John dormea prost din acea seară, iar în timpul zilei nu reușea să scape de o senzație de agitație confuză. Nu mai simțea nevoia de a citi ziarele, iar seara încerca uneori pur și simplu să se îmbete.
   - De 2 ani, spunea el masându-și degetele, nu facem altceva decât să cumpărăm firme. Tot ce-am făcut până acum a fost să tipărim câteva mii de tone de formulare pe hârtie reciclată în loc de hârtie normală. Dar asta nu înseamnă nimic, nu despre asta este vorba.
   McCaine dădu din cap:
   - Așa este. Nu despre asta este vorba.
   - Este vorba despre viitorul omenirii. Așa este, nu? Dar când îl auzi pe profesor, viitor nu există. Este doar o chestiune de timp până când totul se sfârșește. Ori până survine o catastrofa.
   - Dacă nimic nu se întâmplă.
   - Dar ce să se întâmple?
   - Asta calculează el pentru noi.
   - Și apoi? Lăsăm lucrurile să se întâmple? Avem puterea să intervenim? Chiar dispunem de putere? Putem să influențăm ceva? Spune-mi!
   McCaine ridică furculița și îi privi dinții de parcă pentru prima dată în viață se întreba ce-i asta.
   - Avem putere, spuse el încet. Bineînțeles că avem putere.
   - Dar ce fel de putere? Mărșăluiesc armate atunci când vrem noi? Putem dispune arestarea unor oameni? Putem să concediem oameni, asta este tot.
   - Nu vrei asta în mod serios. Mă refer la armate care mărșăluiesc.
   - Eu vreau doar să știu ce fel de influență avem noi de fapt.
   - Înțeleg.
   McCaine se ocupă din nou de farfuria lui, tăie o bucată de carne, o vârî în gură și o mestecă.
   - Înțeleg, zise el încă o dată. Bine. Nu strică să ne arătăm ghearele. Vom face acest exercițiu.
   - Întreg spațiul asiatic are o problemă cu populația, explică McCaine în fața marii hărți a lumii ce împodobea un perete al biroului său. China face ceva, chiar surprinzător de eficient, India cel puțin încearcă să facă ceva, cu toate că până acum nu are rezultate comparabile. Absolut dezolantă pare situația din Filipine. Aici încă domnește biserica romano-catolică, practic orice metodă anticoncepțională trece drept păcat ori este interzisă, machismo filipinez le cere bărbaților să aibă cât mai mulți fii, așa că se înmulțesc oamenii de ți se face groază.
   Bătu cu degetul în locul de pe hartă unde se aflau insulițele respective și adăugă:
   - De aici vom porni.
   John încrucișă brațele:
   - Bănuiesc că printr-o mare campanie publicitară, ca producătorii cei mai importanți din lume de prezervative și pastile anticoncepționale.
   - Prea scump, prea dificil, prea încet, prea neeficient. Îți amintești că ți-am vorbit despre Fondul Monetar Internațional. Aici se află pârghia. Vom presa financiar întreaga zonă - Thailanda, Malaysia, Indonezia, Filipine - printr-un atac speculativ concentrat asupra valutelor naționale în cauză. FMI va trebui să intervină, va acorda ajutoare financiare, iar una dintre condiții va fi reducerea masivă a natalității.
   - Sigur?
   - Tu însuți te vei duce la Washington și îi vei comunica directorului FMI această condiție pentru ca noi să încetăm atacurile financiare.
   McCaine zâmbi malițios:
   - Camdessus are el însuși șase copii. Îmi imaginez că nu ține mult la controlul populației. Va trebui să ajutăm masiv.
   John privi harta lumii și încercă să înghită în sec fără a fi observat de McCaine. El însuși...? Făcuse o treabă bună. Cu gura uscată întrebă:
   - Și aceste atacuri financiare cum vor fi?
   - Mai toate valutele din regiune sunt dependente de cursul dolarului, așadar, supraevaluate de când dolarul a crescut. Asta micșorează șansele exportului, dar guvernele și firmele au mari credite în dolari, care după o depreciere bineînțeles că nu mai pot fi susținute, așa că se vor apăra. Pentru a se proteja, vor începe să schimbe valuta națională în dolari. Ceea ce vom face noi va fi să subscriem în stil mare contracte la termen, dolari contra valută națională, cu scadență până la două luni.
   Luă o fasciculă subțire purtând pe colț logoul Fontanelli și slash-ul roșu care o desemna ca document confidențial al șefului și zise:
  - Analiștii noștri au calculat deja tot. Este nevoie doar să încheiem un volum critic de astfel de contracte, după care băncile centrale sunt silite să se detașeze de dolari, cursul de schimb cade, iar noi putem procura valutele respective la scadență mai ieftin decât atunci când le-am vândut. George Soros a aplicat o dată o manevră asemănătoare față de lira britanică, lovind în subsidiar sistemul valutar european. Este o afacere sigură care, pe lângă ascultare din partea FMI, ne va aduce și câștiguri grase.
   John luă documentul, îl răsfoi și examină diagramele și calculele din el. Se întrebă în treacăt când să fi comandat McCaine această lucrare. Ori poate că departamentul de analiză elabora permanent asemenea planuri de război monetar? Posibil.
   - Și dacă FMI se arată surd la cererea mea?
   - Nu o va face. El trebuie să intervină, să asigure credite de cel puțin câteva zeci de miliarde. În media totul va fi denumit „program de ajutorare” ori „ajutor urgent”, dar la o examinare mai atentă se va stabili că toate aceste miliarde sunt acolo doar pentru a le încasa noi. Și cei care vor sări în trenul aflat în mers. FMI trebuie să ne asculte, altfel îl aspirăm pur și simplu.
   Incredibil! John simți din nou acea mâncărime în stomac, acel sentiment de triumf atotcuprinzător. Așadar, ei dețineau puterea. Așadar, banii erau puterea supremă în lume.
   Pe imaginea victoriei exista totuși o pată urâtă.
   - Dar dacă asta reușește este doar pentru că aceste state se află în dificultăți financiare cauzate de noi?
   - Nu.
   McCaine clătină cu hotărâre din cap.
   - Dacă noi suntem dispuși să pierdem câteva miliarde de dolari, putem face asta cu orice stat din lume, indiferent cât de bine stă acesta din punct de vedere financiar.
   Pata cea urâtă dispăru. John citi ultima pagină a planului și studie cifrele finale. Deasupra cifrelor scria Toate datele sunt în miliarde de dolari.
   - Ești sigur că mijloacele noastre sunt suficiente? întrebă el.
   McCaine îi luă din mână fascicula cu un zâmbet obraznic pe chip și o puse ușor pe biroul lui.
   - Nimeni nu spune că toate astea trebuie să fie mijloacele noastre. Nu, noi dăm doar startul. Eu mă voi duce apoi la Zurich, la o discuție cu asociația băncilor. Stimabilii domni sunt deosebit de deschiși și dispuși să investească sume mari în sensul dorit de noi. Sume foarte mari. Dacă i-aș pune chiar acum să se supună regiei noastre, dansul ar putea începe mâine. Și îi voi pune să o facă, nicio grijă.
   Urmărindu-l pe acesta, John avu senzația că devine tot mai ușor, că în orice moment se putea ridica și pluti în aer.
   - Sună bine.
   - Absolut.
  - Atunci dă-i drumul, să începem!

.....................................................