Destine furate, Harlan Coben

.................................................................
                               3-8

              Brett se prefăcea că e foarte concentrat asupra a ceea ce făcea pe laptop. Tia se îndepărtă la câțiva pași de el.

    - Te rog să mă ierți, spuse ea în microfon, n-am vrut să...

     - Nici eu. Suntem amândoi nervoși.

    - Deci ce facem?

    - Ce putem să facem? spuse Mike. O să-l aștept aici.

    - Și dacă nu se întoarce acasă?
    La celălalt capăt nu se auzi nimic o vreme.
    - Nu vreau să se ducă la petrecerea aceea, zise Mike într-un sfârșit.
    - Nici eu.
    - Dar dacă mă duc acolo... Tu ce crezi?
    - Cred că ar trebui să te duci acolo, oricum, și să-l oprești. Găsești tu ceva.
    - Crezi că merge?
    - Nu știu. Petrecerea nu va începe imediat. Probabil că abia peste câteva ore. Ne gândim noi la ceva până atunci.
    - Bine, ai dreptate. Poate avem noroc și îl găsim până atunci.
    - Ai încercat să suni la prietenii lui? La Clark sau la Olivia?
    - Tia!
    - Scuză-mă. Bineînțeles că ai sunat. Crezi că ar trebui să vin acasă?
    - Ca să faci ce?
    - Nu știu.
    - Nu ai ce să faci aici. Situația e sub control. Nici n-ar fi trebuit să te sun.
    - Ba nu, e bine că m-ai sunat. Nu încerca să mă protejezi. Vreau să știu ce se întâmplă.
    - O să știi, nu-ți fie teamă.
    - Te rog să mă suni cum afli ceva despre el.
    - Bine.
    Brett ridică privirea din calculator.
    - Probleme?
    - Ai auzit?
    Brett ridică din umeri.
     - De ce nu verifici dacă mai e ceva nou de la E-SpyRight?
    - Poate o să-i spun lui Mike să verifice mai târziu.
    - Poți s-o faci și tu, de aici.
   - Credeam că pot vedea rapoartele numai pe calculatorul meu de la serviciu.
    - Nu. Poți intra oriunde ai acces la o conexiune internet.
    Tia se încruntă.
    - Păi, credeam că măsurile de siguranță...
    - Oricum, trebuie să introduci numele de utilizator și parola. E suficient să intri pe pagina web a celor de la E-SpyRight și să te autentifici acolo. Poate băiatul a mai primit vreun e-mail sau așa ceva.
    Tia căzu pe gânduri.
    Brett se aplecă din nou asupra laptopului și tastă ceva. Apoi împinse aparatul spre ea. Pe ecran apăruse pagina de deschidere de la E-SpyRight.
    - Mă duc să-mi iau o apă minerală de jos, zise el. Tu vrei ceva?
    Ea clătină din cap.
    - Te rog, zise Brett arătând spre calculator și porni spre ușă.
    Tia își trase scaunul mai aproape de masă și tastă parola. Solicită ultimul raport și căută în el ceva ce intrase în aceeași zi. Singura intrare era un scurt schimb de mesaje cu același misterios CeeJay8115.
    CeeJay8115: Ce s-a întâmplat?
    HockeyAdam1117: M-a oprit mama lui după școală.
    CeeJay8115: Și ce ți-a spus?
    HockeyAdam1117: Știe ceva.
    CeeJay8115: Ce i-ai spus?
    HockeyAdam1117: Nimic. Am fugit.
    CeeJay8115: Discutăm despre asta diseară.
    Tia mai citi o dată schimbul de mesaje. Apoi își scoase iar telefonul mobil.
    - Mike?
    - Ce s-a întâmplat?
    - Trebuie să-l găsești. Trebuie să-l găsești neapărat.

                 Ron luă fotografia în mână.
    Se uita acum fix la imagine, însă Betsy putea să-și dea seama că el refuza să vadă ce era acolo. Limbajul trupului său spunea foarte multe. Tresări de mai multe ori și apoi deveni rigid. Puse apoi fotografia la loc pe masă și-și încrucișă brațele la piept. Apoi o luă din nou în mână.
    - Și ce se schimbă cu asta?
    Ron începu să clipească rapid, ca și cum ar fi fost un bâlbâit ce se chinuia să rostească un cuvânt mai greu. Imaginea o îngrozi pe Betsy. Ron nu mai făcuse așa de ani de zile. Soacra ei îi povestise că Ron fusese bătut de mai multe ori când era în școala generală și îi ascunsese lucrul acesta. Atunci începuse chestia cu clipitul. Situația se îmbunătățise după ce ajunsese la maturitate. Nu i se mai întâmpla decât foarte rar.
    Chiar și după ce aflaseră de moartea lui Spencer, Betsy nu-l văzuse clipind. Și-ar fi dorit din toată inima să nu-i fi arătat fotografia aceea. Ron venise acasă și încercase să se întoarcă cu ea în trecut. Și ea îl respinsese.
    - Nu a fost singur în noaptea aceea, zise ea.
   - Și?
    - N-ai auzit ce am spus?
    - Poate că s-a întâlnit, mai întâi, cu prietenii lui. Și ce-i cu asta?
    - De ce n-au spus nimic?
    - Cine știe? Poate erau speriați, poate Spencer le-a spus să nu zică nimic sau, poate, cel mai probabil, fotografia a fost făcută în altă zi. Poate s-a întâlnit cu ei pentru scurt timp și după aceea a plecat în oraș. Poate că această fotografie a fost făcută în aceeași zi, dar mult mai devreme.
    - Nu. L-am abordat pe Adam Baye la școală...
    - Ce ai făcut?
    - L-am așteptat când a ieșit de la școală. I-am arătat și lui fotografia.
    Ron se mulțumi să clatine din cap.
    - A fugit când i-am arătat-o. În mod sigur e ceva acolo.
    - Cum ar fi?
    - Nu știu. Însă amintește-ți că Spencer avea o vânătaie sub ochi când l-a găsit poliția.
    - Păi, au explicat asta. Că, probabil, a leșinat și a căzut cu fața în jos.
    - Sau poate că l-a lovit cineva.
    Vocea lui Ron deveni aproape o șoaptă.
    - Nu l-a lovit nimeni, Bets.
    Betsy nu mai spuse nimic. Ron clipea din nou. Acum avea și lacrimi pe obraji. Ea întinse mâna, însă el se feri din calea ei.
    - Spencer a amestecat calmante cu alcool. Poți să înțelegi asta, Betsy?
    Ea nu răspunse.
    - Nu l-a forțat nimeni să fure sticla aia de votcă din bar. Nu l-a forțat nimeni să ia pastilele alea din dulăpior. Unde le lăsasem eu. Unde le lăsasem eu la vedere. Știm asta, da? Era flaconul cu pastile pe care eu l-am lăsat acolo, la vedere. Flaconul pe care îl umpleam din nou mereu când, de fapt, ar fi trebuit să înving durerea și fără ele.
    - Ron, nu este...
    - Nu este ce? Crezi că eu nu văd?
    - Ce să vezi? întrebă ea deși știa foarte bine. Te rog să mă crezi că nu te condamn pe tine, jur.
    - Ba da, asta faci.
    Ea clătină din cap.
    Ron nu mai era însă acolo ca s-o vadă. Ieșise deja din casă.

                                                     12.

                             Nash se pregătea să lovească din nou.
    Stătea la pândă în parcarea mallului Palisades din Nyack. Mallul era o clădire enormă. Da, era adevărat că Mall of America de lângă Minneapolis era și mai mare, însă acesta era mai nou și avea în interior numai magazine mari, nu obișnuitele buticuri. Coridoarele erau foarte spațioase. Totul era imens.
    Reba Cordova intrase în Target.
    Își parcase mașina, o Toyota Acura MDX de culoare verde, destul de departe de intrare. Era un detaliu care, deși ar fi putut să-i fie de folos lui Nash, s-ar fi putut dovedi și riscant. Parcaseră dubița chiar lângă Toyota, pe partea șoferului. Nash fusese cel care elaborase planul. Pietra se afla acum înăuntru, urmărind-o pe Reba. Nash fusese și el în magazin, cumpărase ceva și se întorsese la mașină.
    Acum aștepta mesajul de la Pietra.
    Se gândise inițial să-și pună mustața, dar renunțase imediat. Așa ceva nu se potrivea deloc aici. Trebuia să aibă o înfățișare deschisă, cu care să câștige încrederea. Mustățile au un alt efect. Mustățile, în special cele stufoase, precum cea pe care o folosise cu Marianne, domină fața unui bărbat. Foarte puțini martori, atunci când li se cere să facă o descriere, sunt în stare să vadă mai mult decât mustața. Așa că mustața era foarte utilă de cele mai multe ori.
    Nu și de data asta.
    Nash aștepta în mașină și se pregătea. Își potrivi, mai întâi, părul cu ajutorul oglinzii retrovizoare, apoi se bărbieri cu o mașină de ras electrică.
    Cassandrei îi plăcea când era ras proaspăt. Lui îi creștea barba foarte repede și, pe la ora cinci după-amiază, deja o zgâria. „Te rog să te bărbierești pentru mine, frumosule”, obișnuia să-i spună Cassandra, privindu-l în felul acela pieziș, care-l făcea să se topească. „Și am să-ți acopăr fața cu sărutări.”
    În urechi îi răsuna vocea ei. Inima încă îi sângera de durere. Se obișnuise demult cu ideea că avea să rămână așa pentru totdeauna. Că va trăi cu acea durere pentru tot restul vieții.
    Era în mașină și privea oamenii care treceau prin parcare. Erau vii, respirau, în timp ce Cassandra lui era moartă. Fără îndoială că din frumusețea ei nu mai rămăsese nimic până acum. Era ceva greu de imaginat.
    Telefonul bâzâi ușor. Pietra îi trimisese un mesaj: Totul e sub control. Iese acum.
    Nash își netezi sprâncenele și ieși din mașină. Se duse în spate și deschise ușile.
    Obiectul pe care-l cumpărase mai devreme din magazin era un scaun de copil pentru mașină Cosco Scenera, cel mai ieftin pe care-l găsise.
    Aruncă o privire spre magazin.
    Reba Cordova împingea un cărucior roșu în care se aflau mai multe pungi de plastic.
    Era imaginea unei femei fericite și fără probleme, aidoma multora dintre oițele care trăiau în zonele cu case din suburbii. Era oare o fericire reală sau numai o închipuire?
    Aveau tot ceea ce-și doreau. O casă frumoasă, două mașini, securitate financiară, copii.
    Nash se întreba dacă asta era ceea ce-și doreau toate femeile. Se gândi și la bărbații care lucrau în birouri și care le ofereau toate aceste lucruri și se întrebă dacă și aceștia se simțeau la fel.
    În spatele femeii, o putea vedea pe Pietra. Aceasta se ținea la distanță. Nash cercetă discret zona. Un bărbat supraponderal, cu păr lung și barbă, își trase pantalonii tip salopetă cu care era îmbrăcat și porni spre intrarea în magazin. Dezgustător individ.
    Nash îl observase cum dăduse mai multe ocoale parcării, pierzând o groază de timp doar ca să poată prinde un loc cât mai aproape de intrare. Ca să meargă numai câțiva pași pe jos. America, țara obezilor.
    Nash își poziționase furgoneta în așa fel, încât să fie cât mai aproape de portiera pe unde avea să urce Reba în mașina ei. Se aplecă în interiorul mașinii și începu să-și facă de lucru cu scaunul pentru copil. Aranjă oglinda retrovizoare, astfel încât să poată să urmărească mișcările femeii. Reba acționă telecomanda și făcu să se deschidă portbagajul. El mai așteptă puțin ca ea să se apropie și mai mult.
    - La naiba! zise Nash cu o voce mai degrabă amuzată decât nervoasă, dar destul de tare ca să fie auzit de Reba.
    Își ridică apoi capul din interiorul mașinii și afișă o expresie năucă. O zări pe Reba Cordova și îi zâmbi în cel mai pașnic mod cu putință.
    - Un scaun pentru copil, se justifică el.
    Reba Cordova era o femeie foarte atrăgătoare, cu trăsături fine, de păpușă. Îl privi ușor amuzată.
    - Cei care au scris instrucțiunile astea de instalare erau probabil ingineri la NASA, continuă Nash.
    Reba zâmbi plină de înțelegere.
    - Da, uneori, le fac ridicol de complicate.
    - Exact. Acum câteva zile, mă chinuiam să fixez un țarc pentru Roger. El e băiețelul nostru în vârstă de doi ani. Aveți și dumneavoastră așa ceva? Țarc, vreau să spun.
    - Da, am avut și noi.
    - Eram convins că trebuie să fie ceva extrem de ușor de instalat, dar... oricum, Cassandra, soția mea, spune că, oricât ar fi de simplu, eu tot...
    - Așa e și soțul meu.
    El începu să râdă. Reba râdea și ea. Nash își spuse că e un râs foarte plăcut. Se întrebă dacă soțul ei e în stare să-i aprecieze așa cum trebuie râsul, dacă e un om cu simțul umorului, în stare să-și facă nevasta să râdă și să se minuneze apoi de sunetul plăcut al râsului acestei femei cu trăsături de păpușă.
    - Îmi pare teribil de rău că vă deranjez, spuse el jucând în continuare rolul bărbatului cumsecade, dar trebuie să-l iau pe Roger de la grădiniță și atât eu, cât și Cassandra suntem foarte stricți în ceea ce privește măsurile de siguranță.
    - Oh, așa suntem și noi.
    - Nu-l ducem niciodată cu mașina fără scăunelul lui special și, pentru că am uitat să-l mut pe cel de acasă în mașina asta, am oprit aici să iau unul nou... știți cum e.
    - Știu.
    Nash ținea într-o mână manualul de instalare și o privea neajutorat.
    - Credeți că ați putea arunca o privire?
    Femeia ezita. Era o reacție normală - mai degrabă, un reflex necondiționat. La urma urmei, el nu era decât un străin pentru ea. Suntem antrenați, atât din punct de vedere biologic, cât și social, să ne ferim de străini. Evoluția speciei ne-a făcut însă să fim și politicoși cu semenii noștri. Se aflau într-un loc public, o parcare, și el părea un om cumsecade, un tată neajutorat pe care ar fi fost nepoliticos să-l lași de izbeliște, nu-i așa?
    Aceste calcule se derulară foarte rapid în creierul Rebei. Nu-i luară mai mult de două, trei secunde. În final, politețea învinse simțul de conservare.
    Exact așa cum se întâmplă de cele mai multe ori.
    - Bineînțeles.
    Femeia puse în portbagaj pungile cu cumpărături și porni spre el.
    Nash se aplecă în interiorul mașinii.
    - Cred că e din cauza curelușei de aici...
    Reba mai făcu un pas. Nash își îndreptă spinarea pentru a-i face loc. Aruncă rapid o privire de jur împrejur. Individul acela gras, cu barbă, continua să-și târâie pașii spre intrarea în magazin, însă fără îndoială că un astfel de specimen era mai degrabă cu gândul la mâncarea cu care avea să-și umple în curând căruțul. Uneori, era chiar mai bine să fie și alți oameni în jur. Totul era să nu intri în panică, să nu te grăbești, să nu te agiți.
    Reba Cordova se aplecă în interiorul furgonetei și asta îi pecetlui soarta.
    Nash fixă cu privirea ceafa expusă a femeii. Întinse rapid mâna dreaptă și-și înfipse vârful degetelor într-un punct situat undeva în spatele urechii. Cu cealaltă mână, îi acoperi gura. Lovitura opri, pur și simplu, circulația sângelui spre creier.
    Reba dădu de câteva ori din picioare, însă totul nu dură decât câteva secunde. Nash apăsă puțin mai tare și femeia rămase nemișcată. O împinse rapid înăuntru, se sui și el în mașină și închise portiera glisantă. Pietra își făcu și ea apariția și, în trecere, închise portbagajul Toyotei. Nash smulse cheile din mâna Rebei. Blocă portierele Toyotei cu ajutorul telecomenzii. Pietra se așeză la volanul furgonetei și porni motorul.
    - Așteaptă, zise Nash.
    Pietra se întoarse spre el.
    - N-ar trebui să ne grăbim?
    - Stai calmă.
    Nash se gândi câteva clipe.
    - Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
    - O să conduc eu furgoneta și vreau să iei tu cealaltă mașină.
    - Cum? De ce să fac asta?
    - Fiindcă dacă o lăsăm aici, or să-și dea seama de unde am răpit-o. Dacă luăm mașina cu noi, poate reușim să-i păcălim.
    Nash îi aruncă Pietrei cheile mașinii. Apoi prinse mâinile Rebei cu cătușele de plastic. Îi vârî și un căluș de cârpă în gură. Femeia se trezi și începu să se zbată.
    El îi luă fața în mâini, ca și cum ar fi vrut s-o sărute.
    - Dacă încerci să scapi, zise el uitându-se fix în ochii ei de păpușă, mă duc și-o răpesc și pe Jamie. Și n-o să-i fie bine deloc. Mă înțelegi ce-ți spun?
    Reba încremeni la auzul numelui copilului său.
    Nash trecu la volan și-i spuse Pietrei:
    - Vino după mine. Te rog să conduci cât mai firesc posibil.
    În câteva secunde, cele două mașini părăsiră una după alta parcarea mallului.

                 Mike încerca să-și omoare timpul cu iPod-ul. Problema era că, în afară de hochei, nu mai avea niciun alt hobby. Nimic altceva nu reușea să-l relaxeze. Își iubea familia, îl pasiona munca pe care o făcea și îi plăcea hocheiul. Numai că, în curând, avea să fie nevoit să renunțe la sport. Vârsta își spunea cuvântul. Îi venea foarte greu să recunoască, însă acesta era adevărul. Munca de la spital însemna multe ore petrecute în picioare, în sala de operație. Hocheiul îl ajutase întotdeauna să se mențină în formă.
    Probabil că sportul era, în continuare, benefic pentru inimă, însă nu-l mai țineau oasele. Îl dureau încheieturile. Crampele musculare erau tot mai dese și durau din ce în ce mai mult.
    Mike simțea foarte acut că începuse să coboare pe panta roller coaster-ului vieții. La 35 sau 40 de ani începi să-ți dai seama că nu mai ești atletul care ai fost odată. Negarea este însă o armă destul de puternică și de eficientă. La cei patruzeci și șase de ani ai săi însă, Mike știa că, indiferent ce-ar fi făcut, coborâșul nu numai că n-avea să se oprească, ci chiar putea să se și accelereze.
    Liniștitoare gânduri, nu-i așa?
    Timpul trecea foarte greu. Nici măcar nu se mai obosea să-l sune pe Adam. Oricum, acesta putea să vadă mesajele dacă deschidea telefonul. Mike închise ochii și încercă să se lase pradă muzicii. Nu reuși, începu să patruleze prin încăpere. Nu mai avea stare. Se gândi să ia mașina și să dea o tură prin cartier, însă își dădu imediat seama că ar fi fost o mare prostie. Privirea îi căzu pe crosa de hochei. Poate că niște lovituri la poartă ar fi fost mai bune.
    Telefonul începu să sune dintr-odată. Răspunse fără să se mai uite cine îl sunase.
    - Alo?
    - Vreo veste?
    Era Mo.
    - Nu.
    - Vin la tine.
    - Du-te la meci.
    - Nu mă duc.
    - Mo...
    - Am vorbit deja cu un alt prieten să-i dau lui biletele.
    -  Tu nu ai alt prieten.
    - Asta cam așa e, recunoscu Mo.
    - Uite cum facem.
    Îi mai acordase jumătate de oră.
    - Tu du-te înainte și lasă-ne biletele la poartă.
    Mo nu răspunse.
    - Mo?
    - Cât de tare îți dorești să-ți găsești băiatul?
    - Ce vrei să spui?
    - Ți-aduci aminte când ți-am cerut telefonul mobil?
    - Da.
    - Modelul pe care îl ai tu e prevăzut cu GPS.
    - Nu prea înțeleg ce vrei să spui.
    - GPS. Înseamnă Global Positioning System.
    - Știu ce înseamnă, Mo. Dar ce legătură are asta cu telefonul meu?
    - Multe din noile modele de telefoane mobile au incluse funcția de GPS.
    - A, un fel de triangulație cum am văzut la televizor, cu ajutorul antenelor din celule?
    - Nu. Aceea era la TV. Și tehnologia asta e destul de veche. A pornit acum câțiva ani în urmă cu ceva numit SIDSA Personal Locator. Era folosită, în special, pentru bolnavii de Alzheimer. Puneai aparatul în buzunarul pacientului, ceva cam de mărimea unui pachet de cărți de joc, și, dacă acesta pornea la plimbare, aveai posibilitatea să-l găsești. Apoi, a apărut uFindKid, care face același lucru cu ajutorul telefoanelor mobile ale copiilor. Acum, chestia asta e inclusă în majoritatea aparatelor.
    - Și are și Adam așa ceva în telefonul lui?
    - Da, exact ca și în al tău. Îți dau adresa de internet. Intri acolo, plătești taxa de înscriere cu cardul. Se deschide apoi o hartă exact la fel precum cele de pe GPS-ul din mașină, cu numele străzilor și așa mai departe. Și îți arată exact unde se află telefonul.
    Mike nu zise nimic.
    - M-ai auzit?
    - Da.
    - Și?
    - Mă gândesc.
    Mike închise telefonul. Intră apoi pe Internet și tastă adresa web a firmei de telefonie la care era abonat. Introduse numărul de telefon al lui Adam și tastă apoi parola de utilizator. În pagina care se deschise, găsi destul de ușor legătura la programul GPS, făcu clic pe ea și pe ecran apărură mai multe opțiuni. Puteai avea acces la o lună de servicii GPS pentru 49,99 dolari, șase luni pentru 129,99 sau un an întreg pentru 199,99.
    Fără să-și dea seama, Mike începu să calculeze care ar fi fost cea mai avantajoasă variantă. Se dezmetici însă brusc și făcu clic nervos pe varianta cu o lună de acces.
    Dură câteva minute până să obțină aprobarea și apoi apărură alte opțiuni suplimentare. Într-un sfârșit, Mike reuși să facă să apară pe ecran harta SUA. Chiar în statul său, în New Jersey, se vedea un marker colorat. Dumnezeule, era simplu de tot!
    Făcu clic pe zoom și harta începu să se apropie, mai întâi regiunea, apoi statul, orașul și, în final, strada.
    Programul plasa un punct de culoare roșie pe o stradă nu departe de casa lor. În bara de sus exista un buton pe care scria adresa cea mai apropiată. Mike făcu clic pe el, deși nu avea nevoie de așa ceva. Știa deja despre ce adresă era vorba.
    Adam se afla în locuința familiei Huff.

                                                       12.

                  Ora 9 seara. Casa familiei Huff fusese încetul cu încetul învăluită în întuneric.
    Mike își parcase mașina lângă trotuar, pe cealaltă parte a străzii. Se vedeau mai multe ferestre luminate. Pe aleea care ducea la garaj se aflau două mașini. Nu știa ce ar fi trebuit să facă în continuare. Mai încercă o dată telefonul lui Adam. Tot fără răspuns.
    Nu avea în agendă niciunul dintre numerele familiei Huff. Probabil, pentru că Daniel Huff era polițist.
    Nu-i venea nicio idee. Nu știa cum ar fi putut explica ce căuta el acolo, fără să se dea de gol.
    Ce putea să facă?
    Se gândi că ar fi mai bine să se întoarcă acasă. Era adevărat, băiatul era minor, iar băutura era un lucru periculos, dar oare nu făcuse și el la fel când era copil? Cum era când se duceau în pădure să bea bere sau când se strângeau în casa lui Pepe Feldman și făceau poștă câte o sticlă de tărie. Nici el, nici prietenii săi nu se omorau prea tare cu drogurile pe vremea aceea, însă nu de puține ori, mai ales când părinții săi erau plecați din oraș, se strângeau acasă la Weed (o poreclă care ar fi trebuit să dea de gândit părinților) pentru câteva fumuri.
    Deși trecuse și el prin asta, Mike reușise să reziste și nu o luase pe o cale greșită. Oare ar fi ajuns mai bine dacă și părinții lui l-ar fi urmărit cum face el acum cu copilul său?
    Se uită la ușa casei. Poate că ar fi fost cel mai bine să aștepte aici. Să-l lase să bea, să petreacă, să facă ce vor ei acolo, iar el să aștepte aici și să se asigure, atunci când Adam avea să iasă din casă, că totul e în ordine. În felul ăsta, nu avea cum să se facă de râs și nici nu exista pericolul de a pierde încrederea fiului său.
    Despre ce încredere era vorba?
    Adam plecase de acasă și își lăsase sora singură. Adam refuzase să-i răspundă la telefon. Iar el, în calitate de părinte, se comporta chiar mai rău decât atât. Ajunsese să-și spioneze propriul copil. Împreună cu Tia intraseră în calculatorul lui Adam.
    Îi reveniră în minte cuvintele cântecului lui Ben Folds, „dacă tu nu ai încredere, nici pe tine nu se poate baza nimeni”.
    În timp ce Mike se frământa, neștiind cum să procedeze în continuare, ușa de la intrarea locuinței Huff se deschise. Mike se lăsă să alunece pe scaunul mașinii, gest care i se păru imediat prostesc. Din casă nu ieșise însă niciunul dintre băieții pentru care venise acolo, ci Daniel Huff, căpitan în forțele de poliție ale orașului Livingston.
    Tatăl care ar fi trebuit să fie plecat de acasă.
    Mike nu știa ce să facă. Însă asta nu avea prea mare importanță. Daniel Huff venea cu pași hotărâți direct spre mașina lui Mike.
    Acesta se ridică pe scaun și-l privi în ochi pe Huff. Polițistul nu-i zâmbi și nici nu-i făcu cu mâna; în același timp, fața acestuia nu era nici încruntată, nici amenințătoare.
    Poate că era doar o impresie, din cauza faptului că îi era cunoscută ocupația celui care se apropia de el, însă Mike se simțea ca în fața unui agent de circulație, care te-a tras pe dreapta și se uită la tine cu o expresie neutră, în stare să te facă să mărturisești singur că ai depășit viteza sau că ai un plic cu droguri în portbagaj.
    Când Huff ajunse suficient de aproape, Mike coborî geamul și încercă un zâmbet.
    - Bună, Dan, zise el.
    - Bună seara.
    - Am depășit viteza legală, domnule polițist?
    Huff zâmbi ușor la încercarea de glumă și veni chiar lângă portieră.
    - Permisul și talonul, vă rog.
    Începură să râdă ușor amândoi, deși era clar că niciunul dintre ei nu găsea glumele astea deosebit de amuzante. Huff își puse mâinile în șolduri. Mike încercă să spună ceva.
    Știa că Huff aștepta o explicație. Nu era însă sigur că era pregătit să-i ofere polițistului o astfel de explicație.
    Partea amuzantă se încheiase și, după câteva secunde de tăcere, Daniel Huff se hotărî să spargă gheața.
    - Te-am văzut că ai parcat aici, Mike, zise el și se opri.
    - Uau, făcu Mike.
    - S-a întâmplat ceva?
    - Nu.
    Mike încerca să nu se enerveze. Ce, dacă e polițist, are dreptul să vină la tine cu aerul ăsta superior, de om care le știe pe toate? Sau poate că omul are dreptate. La urma urmei, este destul de ciudat să vezi cum un bărbat pe care îl cunoști vine și face un fel de pândă în fața casei tale.
    - Vrei să vii înăuntru?
    - Îl caut pe Adam.
    - De asta ai parcat aici?
    - Da.
    - Și de ce nu ai venit, pur și simplu, să bați la ușă?
    Exact ca în filmele cu Columbo.
    - Am vrut să dau, mai întâi, un telefon.
    - Nu te-am văzut vorbind la telefon.
    - De cât timp mă urmărești, Dan?
    - De câteva minute.
    - Am handsfree la telefon. Așa zice legea, că trebuie să folosești handsfree când ești în mașină.
    - Nu și când e oprită. După ce ai parcat, poți să duci telefonul la ureche.
    Mike se săturase de dansul ăsta stupid.
    - Adam e aici, cu DJ?
    - Nu.
    - Ești sigur?
    Huff se încruntă. Mike nu mai zise nimic.
    - Am înțeles că băieții trebuiau să se întâlnească aici în seara asta, reluă el după un timp.
    - Ce te-a făcut să crezi asta?
    - Asta am înțeles eu din mesajul pe care l-am primit. Că tu și cu Marge sunteți plecați undeva și că băieții se întâlnesc aici.
    Huff se încruntă din nou.
    - Că plecăm undeva?
    - Da, în weekendul ăsta. Cam așa ceva.
    - Și ți-ai imaginat că le-aș permite băieților să-și facă de cap aici în absența noastră?
    Discuția nu pornise bine deloc.
    - Dar de ce nu l-ai sunat pe Adam?
    - L-am sunat. Se pare însă că nu-i merge telefonul. Uită destul de des să-l pună la încărcat.
    - Așa că ai venit până aici.
    - Exact.
    - Și ai rămas în mașină, în loc să vii să bați la ușă?
    - Uite ce e, Dan, știu că ești polițist, însă nu mă lua chiar așa, bine? Pur și simplu, îmi caut fiul.
    - Adam nu e aici.
    - Dar DJ? Poate știe el unde e Adam.
    - Nici el nu-i acasă.
    Mike așteptă ca Huff să se ofere să-și sune băiatul. Acesta nu făcu însă nimic. Mike nu insistă. Chestia asta mersese și așa prea departe. Chiar dacă băieții plănuiseră o petrecere cu băutură și cu droguri acasă la Huff, era clar că, în prezența acestuia, planul se schimbase. Nu voia să continue o discuție care nu-și avea rostul, cel puțin până nu avea să afle mai multe. Huff nu se numărase niciodată printre cunoscuții săi cei mai apropiați.
    Și, de asemenea, cum să-i explice că ajunsese să-și spioneze propriul copil?
    - Îmi pare bine că am stat de vorbă, Dan.
    - Și mie, Mike.
    - Dacă afli ceva de Adam...
    - Poți să fii sigur că o să-l pun să te sune. O seară bună. Să conduci cu grijă.

                                                            13.

                -  „Whiskers on kittens”, zise Nash.
    Pietra trecuse acum la volan. Nash condusese furgoneta aproximativ patruzeci și cinci de minute, în timp ce Pietra venea după el cu cealaltă mașină. Lăsaseră mașina Rebei în parcarea unui hotel Ramada din East Hanover. Polițiștii aveau să pornească cercetările din locul acela. Fără îndoială că aveau să se întrebe ce căuta o femeie căsătorită la un astfel de hotel, aflat atât de aproape de casă. Poate că avea o relație cu un alt bărbat.
    Soțul ei avea să insiste că acest lucru e imposibil.
    Până la urmă, la fel ca și în cazul lui Marianne, probabil că lucrurile aveau să se lămurească. Până atunci însă, avea să treacă ceva timp.
    Luaseră cu ei cumpărăturile făcute de Reba la Target. Dacă le-ar fi lăsat în portbagajul mașinii, poliția ar fi avut la dispoziție mai multe indicii. Nash căuta acum prin pungile cu cumpărături. Erau acolo mai multe articole de lenjerie, câteva cărți pentru copii și DVD-uri cu filme vechi.
    - Reba, m-ai auzit ce-am spus? Nash ridică mâna în care ținea cutia unui DVD. „Whiskers on kittens.”
    Reba era imobilizată. Chiar și așa, legată de mâini și de picioare, în poziția aceea chinuită, femeia își păstrase aceleași trăsături pline de finețe, ca de porțelan. Nash îi scosese călușul din gură. Reba se uită la el și gemu.
    - Nu încerca să te eliberezi, zise el. Nu vei reuși decât să faci să te doară și mai tare. O să ai timp pentru durere puțin mai încolo.
    Reba înghiți din greu.
    - Ce... ce vrei de la mine?
    - Te-am întrebat despre filmul ăsta pe care l-ai cumpărat.
    Nash ridică din nou caseta DVD-ului.
    - Sunetul muzicii. Un film clasic.
    - Cine ești?
    - Dacă îmi mai pui o singură întrebare, o să mă determini să încep să mă ocup de tine. Asta înseamnă că vei suferi mai mult și că vei muri mai curând. Și dacă mă superi prea mult, pun mâna pe Jamie și-i fac și ei același lucru. Ai înțeles?
    Femeia începu să clipească repede de parcă Nash s-ar fi aplecat și i-ar fi tras o palmă. Ochii ei frumoși se umplură de lacrimi.
    - Te rog...
    - Îți aduci aminte de Sunetul muzicii, da sau nu?
    Femeia încercă să se oprească din plâns, să-și înghită lacrimile.
    - Reba?
    - Da.
    - Ce da?
    - Da, reuși ea să spună. Îmi aduc aminte.
    Nash îi zâmbi.
    - Și cuvintele „whiskers on kittens”. Ți le amintești?
    - Da.
    - Din ce cântec sunt?
    - Ce?
    - Din ce cântec. Îți aduci aminte numele cântecului?
    - Nu știu.
    - Sigur îți amintești, Reba. Calmează-te și gândește-te.
    Ea încercă să-și amintească, însă frica, după cum știa el atât de bine, avea un efect paralizant.
    - Ești debusolată, zise el. Nu-i nimic. Cuvintele sunt din cântecul „My Favorite Things”. Acum îți aduci aminte?
    Ea dădu din cap. Apoi, aducându-și aminte, spuse:
    - Da.
    Nash zâmbi satisfăcut.
    - „Clopoțeii de la ușa de la intrare”, zise el.
    Ea îl privea fără să înțeleagă nimic.
    - Îți aduci aminte, nu? Julie Andrews are toți copiii în jurul ei și aceștia au avut un coșmar sau sunt speriați din cauza unei furtuni cu tunete, nu mai știu prea bine, și ea încearcă să-i liniștească și-i pune să se gândească fiecare la lucrul său favorit. Să uite de frică și să se gândească la lucrul lor favorit. Îți aduci aminte, nu-i așa?
    Reba începu să plângă din nou, însă reuși să încuviințeze cu o mișcare a capului.
    - Și încep să cânte „Doorbells”. Gândește-te ce chestie. Cred că aș putea întreba un milion de oameni care sunt primele cinci obiecte la care țin cel mai mult în lume, și niciunul - nici măcar unul! - n-ar alege clopoțeii de la ușă.
    Nash începu să râdă. Pietra îl imită.
    - Te rog, făcu Reba. Te rog, spune-mi ce vrei de la mine.
    - O să ajungem și la asta, Reba. Ai răbdare. Dar, mai întâi, o să-ți dau un indiciu.
    Ea încetă să mai respire, așteptând.
    - Numele Marianne îți spune ceva?
    - Ce?
    - Marianne.
    - Ce-i cu ea?
    - Ți-a trimis ceva.
    Groaza din ochii femeii crescu brusc.
    - Te rog să nu-mi faci rău.
    - Îmi pare rău, Reba. Va trebui s-o fac. O să te fac să suferi groaznic.
    Nash se duse apoi în partea din spate a furgonetei și-i arătă Rebei la ce se referea.

                                           14.

                 Ajuns acasă, Mike trânti grăbit ușa și se repezi la calculator. Ardea de nerăbdare să intre pe site-ul care oferea localizare prin GPS și să vadă exact unde se afla Adam. Se gândea la ce se întâmplase. Mai mult ca sigur că GPS-ul oferea informații aproximative, nu exacte. Adam era undeva în vecinătate? În altă casă din cartier? În pădurea aflată în apropiere de casa familiei Huff?
    Tocmai se pregătea să intre pe site, când auzi o bătaie în ușa de la intrare. Se ridică oftând și se uită pe fereastră. Era Susan Loriman.
    Deschise ușa. Femeia avea părul pieptănat simplu și nu era machiată deloc, și cu toate astea Mike fu încercat din nou de un sentiment de vinovăție, pentru că o găsea totuși atât de atrăgătoare. Pur și simplu, așa sunt unele femei. Nu poți să-ți explici prea bine de ce sau cum reușesc să aibă acest efect asupra ta. În afară de faptul că arată bine, uneori, chiar grozav, aceste femei au și ceva nedefinit ce-l face pe orice bărbat să simtă că-i tremură genunchii. Era o senzație căreia Mike nu avea cum să i se împotrivească și pe care și-o asuma, convins că ar fi fost mai periculos dacă ar nega ce simțea pentru Susan.
    - Bună, zise ea.
    - Bună.
    Femeia nu intră în casă. Asta ar fi oferit un prilej grozav de bârfe dacă i-ar fi văzut vecinii și, pe o stradă ca a lor, era mai mult ca sigur că cel puțin unul urmărea acum scena din spatele perdelelor. Susan rămase pe verandă, cu brațele încrucișate, ca o vecină care vine să ceară împrumut o cană cu zahăr.
    - Știi de ce te-am sunat? o întrebă el.
    Ea clătină din cap.
    El zăbovea, neștiind prea bine cum să abordeze această problemă delicată.
    - După cum ți-am mai spus, trebuie să testăm toate rudele cele mai apropiate din punct de vedere biologic ale fiului tău.
    - Am înțeles.
    Lui Mike îi fugeau gândurile la modul în care îl expediase Daniel Huff, la calculatorul de la etaj, la GPS-ul care îl putea ajuta să dea de urma fiului său. Pe de altă parte, nu ar fi vrut s-o rănească pe femeia aflată în fața sa. Ar fi vrut s-o ia cu încetișorul, însă, din păcate, nu avea acum timp pentru prea multe subtilități.
    - Asta înseamnă, spuse el într-un sfârșit, că va trebui să-l testăm și pe tatăl său biologic.
    Susan clipi, ca și cum ar fi plesnit-o peste față.
    - N-am vrut să te oblig...
    - L-ați testat pe tatăl lui. Ai spus că nu există compatibilitate.
    Mike o privi drept în ochi.
    - Tatăl biologic, spuse el.
    Ea se dădu un pas înapoi.
    - Susan?
    - Nu e Dante?
    - Nu. Nu e Dante.
    Susan Loriman închise ochii.
   - O, Doamne. Nu poate fi adevărat.
    - Din păcate, aceasta e realitatea.
    - Ești sigur?
    - Da. Tu nu știai?
    Ea nu zise nimic.
    - Susan?
    - Și ai de gând să-i spui lui Dante?
    Mike ezită neștiind prea bine cum să-i explice.
    - Cred că nu.
    - Crezi?
    - Trebuie să luăm în considerare toate implicațiile etice și de natură legală.
    - Nu poți să-i spui așa ceva. E în stare să-și piardă mințile.
    Mike nu zise nimic, așteptând ca ea să continue.
    - Își iubește foarte mult băiatul. Nu poți să-l lași fără asta.
    - Principala noastră preocupare este binele lui Lucas.
    - Și crezi că, dacă îi spui că Dante nu este tatăl lui adevărat, îi faci vreun bine?
    - Nu, însă te rog să mă asculți cu atenție, Susan. Principala noastră preocupare este sănătatea lui Lucas. Asta e prioritatea numărul unu. Și numărul doi și numărul trei. Pentru sănătatea băiatului suntem gata să lăsăm deoparte orice altceva. Pentru sănătatea lui trebuie să-i găsim pe cel mai bun donator pentru transplant. Nu ți-am spus asta fiindcă vreau să-ți distrug familia. Ți-am spus-o în calitate de doctor, îngrijorat de starea pacientului meu. Trebuie să-l testăm și pe tatăl său biologic.
    Ea își coborî privirea. Avea ochii umezi. Își mușcă buza de jos.
    - Susan?
    - Trebuie să mă gândesc, spuse ea.
    În mod normal, ar fi trebuit să insiste, însă nu avea niciun rost s-o facă chiar atunci.
    Oricum, nu se putea face nimic în seara aceea și avea și el problemele lui.
    - Va trebui până la urmă să-l testăm și pe tatăl lui.
    - Lasă-mă să mă gândesc puțin, bine?
    - Bine.
    Ea îl privi cu niște ochi triști.
    - Nu-i spune lui Dante. Te rog, Mike.
    Susan nu mai așteptă răspunsul. Se răsuci pe călcâie și plecă. Mike închise ușa și porni în sus, pe scări. Femeia asta avusese parte numai de necazuri în ultima vreme.
    Susan Loriman, copilul tău suferă de o boală groaznică și are absolută nevoie de un transplant. A, și trebuie să-i spunem soțului tău că nu este adevăratul tată al băiatului! Ce mai urmează? Poate o excursie la Disneyland!
    Casa era atât de tăcută. Atât de ciudată. Încercă să-și aducă aminte când mai fusese ultima dată așa - fără copii, fără Tia - dar nu reuși. Lui îi plăcea să fie singur în momentele de relaxare. Tia era exact pe dos. Voia să aibă multă lume în jurul ei tot timpul. Provenea dintr-o familie numeroasă și nu-i plăcea deloc să fie singură.
    Mike deschise calculatorul și făcu clic pe pictograma programului de detecție prin GPS. Numele de utilizator rămăsese salvat, însă i se ceru să introducă parola. O voce în creierul său îi spunea să se oprească. Să-l lase pe Adam să se descurce singur. Să-l lase să învețe din propriile sale greșeli.
    Încerca oare ca prin grija aceasta exagerată pe care o arăta fiului său să compenseze ceea ce-i lipsise lui în copilărie?
    Tatăl lui Mike nu-i fusese niciodată alături când avusese nevoie de el. Nu că ar fi avut vreo vină. Antal Baye emigrase din Ungaria chiar înainte de căderea Budapestei, în 1956. La sosirea în Ellis Island nu știa boabă de engleză. Începuse ca spălător de vase și reușise să pună suficient deoparte ca să-și deschidă un mic local în Newark, nu departe de autostrada McCarter. Acolo muncea de dimineață până seara, șapte zile pe săptămână, ca să-și poată întreține familia.
    Servea acolo trei mese pe zi, vindea reviste, ziare, țigări și poze cu jucători de baseball. Biletele de loterie erau o altă marfă căutată, deși lui Antal nu-i făcea nicio plăcere să le vândă. Avea sentimentul că face un deserviciu comunității, încurajând cheltuirea banilor câștigați cu greutate pe niște vise irealizabile. Nu avea astfel de procese de conștiință când era vorba de țigări - aici era vorba de alegerea fiecăruia și cumpărătorul știa de la început la ce riscuri se expunea. Ideea de a vinde iluzia unui câștig rapid îl deranja însă foarte tare.
    Tatăl lui Mike nu avusese niciodată timp pentru meciurile sale de hochei din copilărie. Era interesat de tot ce avea legătură cu fiul său, îi punea mereu întrebări, dorea să știe orice detaliu, însă munca nu-i permitea niciun moment de destindere.
    Singura dată când venise la un meci, pe când Mike avea nouă ani și participa la o competiție în aer liber, tatăl său, epuizat din cauza muncii, adormise sprijinit de un copac. Chiar și cu acea ocazie, Antal era îmbrăcat cu șorțul alb purtat la local, stropit cu pete de grăsime de la sendvișurile cu șuncă pregătite de dimineață.
    Aceasta era imaginea cu care avea să rămână: tatăl său, îmbrăcat cu șorțul alb, în spatele tejghelei, vânzând bomboane unor copii, stând cu ochii în patru după pungași, pregătind rapid sendvișuri și hamburgeri pentru micul dejun.
    Când Mike avea doisprezece ani, tatăl său încercă să oprească un hoț care voia să-i fure ceva din local. Acesta scosese o armă și-l împușcase mortal.
    Localul fusese pus sub sechestru. Mama sa o luase razna și nu-și mai revenise decât pentru a se descoperi că suferea de Alzheimer. Era internată acum într-o clinică din Caldwell. Mike o vizita o dată pe lună. Mama lui nu-l mai recunoștea. Uneori, credea că e Antal și-l întreba dacă nu vrea să pregătească o salată de cartofi pentru prânz.
    Asta e viața. Îți părăsești casa și pe toți cei care te iubesc, renunți la tot, străbați jumătate de lume, te stabilești într-o țară străină, te străduiești să-ți faci o viață nouă și vine un nenorocit și șterge toate astea printr-o simplă apăsare pe trăgaci.
    Faptul că fusese lovit atât de dur, la o vârstă atât de fragedă, avusese un efect benefic asupra tânărului Mike. Devenise un jucător de hochei mai bun. Devenise un student mai bun. Învăța și muncea cu îndârjire, pentru că atunci când ești tot timpul ocupat nu mai ai timp să te gândești la ceea ce ar fi putut fi.
    Pe monitor apăruse harta. De data asta punctul roșu pâlpâia. Asta însemna, după cum văzuse Mike în instrucțiuni, că persoana se deplasa, probabil, într-o mașină. Se explica acolo că circuitele de localizare GPS consumau foarte mult din capacitatea bateriei. Pentru a conserva energia, în locul unui semnal continuu, se emitea un impuls la fiecare trei minute. Dacă persoana se oprea din mișcare mai mult de cinci minute, GPS-ul se oprea automat și nu intra din nou în acțiune decât atunci când era sesizată din nou o mișcare.
    Conform hărții, fiul său traversa acum podul George Washington.
    Ce putea oare să caute Adam tocmai acolo?
    Mike așteptă puțin. Era clar că Adam se afla într-o mașină. A cui? Punctul roșu ajunsese pe autostrada Cross Bronx, apoi o luă în jos pe Major Deegan și intră în Bronx.
    Unde se ducea băiatul ăsta? Nu mai înțelegea nimic. Douăzeci de minute mai târziu, punctul roșu păru că se oprește pe o stradă numită Tower Street. Mike nu cunoștea deloc zona respectivă.
    Ce era de făcut în continuare?
    Să rămână în fața calculatorului și să urmărească punctul roșu? Nu prea avea sens.
    Dar și dacă se ducea acolo și încerca să-l găsească, Adam o putea lua iarăși din loc.
    Privea fix la punctul acela roșu.
    Făcu clic pe iconița care îi dădea adresa locului de pe hartă. 128 Tower Street. Căută un link care să-i spună ceva despre adresa respectivă. Era vorba despre o reședință privată. Comută pe imaginea din satelit. Nu descoperi nimic interesant, pur și simplu, acoperișuri de clădiri înconjurate de alte clădiri. Căută alte linkuri referitoare la cartier.
    Nimic care să-i ofere vreun indiciu.
    Pe cine vizita oare fiul său acolo?
    Căută numărul de telefon care corespundea adresei. Fiind vorba despre o clădire cu mai multe apartamente, trebuia, mai întâi, să afle un număr de apartament de acolo.
    Ce să facă?
    Făcu clic pe MapQuest. Adresa implicită sau de start purta numele „acasă”. Un cuvânt atât de simplu și totuși atât de cald și de personal. Rezultatul căutării îi spuse că putea ajunge la adresa de pe Tower Street în patruzeci și nouă de minute.
    Se hotărî să plece într-acolo și să vadă despre ce era vorba.
    Își strânse laptopul. Planul său era ca, în cazul în care nu avea să-l mai găsească pe Adam acolo, să încerce să intre din nou într-o rețea wireless pentru a-l localiza cu ajutorul GPS-ului.
    Două minute mai târziu, Mike porni mașina și se îndreptă spre marele oraș.

                                             15.

                 Intrând pe Tower Street, zona în care, potrivit indicațiilor GPS, ar fi trebuit să se afle Adam, Mike începu să caute cu privirea o figură sau vreo mașină cunoscută. Avea oare vreunul dintre ei carnet de conducere? Olivia Burchell, probabil. Nu împlinise ea șaptesprezece ani? Nu era sigur. Trebuia să mai verifice o dată, să vadă dacă nu cumva Adam plecase și de acolo. Trase mașina pe dreapta și deschise laptopul. Nu reuși să găsească nicio rețea wireless.
    Pe trotuare nu se vedeau decât tineri, cei mai mulți îmbrăcați în negru, palizi la față. Fetele erau date pe buze cu ruj închis la culoare și aveau ochii înnegriți cu mascara.
    Aproape toți erau echipați cu lanțuri de diferite dimensiuni și piercinguri în cele mai neobișnuite locuri. Și, bineînțeles, tatuaje. Cel mai facil mod de a-ți demonstra independența și de a șoca, în același timp, este să te aliniezi și să faci exact ce fac și ceilalți. Nimeni nu se simte confortabil în propria sa piele. Cei săraci încearcă să arate ca bogații și-și cumpără adidași scumpi. Cei bogați vor să dea impresia că sunt băieți de cartier, ca un fel de scuză pentru răsfățul de care aveau parte acasă din partea părinților, răsfăț pe care aveau și ei să-l repete într-o bună zi.
    Sau lucrurile stăteau mult mai simplu decât își închipuia el? Era oare vorba despre faptul că se simțeau mai bine așa? Mike nu știa ce să creadă.
    Oricare ar fi fost răspunsul, era mulțumit că, deocamdată, Adam se mărginise la îmbrăcămintea de culoare neagră. Fără tatuaje, fără piercinguri. Cel puțin până acum.
    Tinerii emo - aflase de la Jill că acum nu se mai numeau gotici, ci emo, deși Yasmin o contrazicea și spunea că e, de fapt, vorba despre două categorii diferite - erau cei mai numeroși. Aceeași privire pierdută și aceleași trupuri scofâlcite, parcă lipsite de vlagă.
    Într-o parte se vedea o coadă lungă la intrarea într-un club de noapte. În alta, un bar foarte animat. Pe peretele unui local se putea citi „non-stop - 24 ore din 24 - animatoare senzuale”. Nu se putu opri să nu se întrebe dacă chiar dansa în permanență cineva acolo, chiar și la patru dimineața sau la două după-amiaza. Dar în prima zi de Crăciun sau de 4 Iulie? Și cine erau cei care puteau să meargă la școală sau la serviciu și după aceea să mai și frecventeze localul cu pricina la astfel de ore?
    Se afla oare și Adam înăuntru?
    Nu avea de unde să știe. Existau acolo zeci de astfel de localuri. La fiecare intrare, se vedeau bodyguarzi solizi, cu căști în urechi. Pe vremuri, numai la câteva cluburi întâlneai așa ceva. Acum, fiecare local avea cel puțin doi, toți cu tricouri negre, strânse pe corp, care le scoteau în evidență pectoralii și bicepșii, toți rași în cap, de parcă părul ar fi constituit un semn de slăbiciune.
    Adam avea numai șaisprezece ani. În aceste cluburi, în mod normal, n-ar fi trebuit să
fie permis accesul tinerilor sub douăzeci de unu de ani. Puțin probabil ca Adam, chiar cu un act de identitate fals, să poată să ajungă înăuntru. Cine putea ști însă cum stăteau lucrurile în realitate? Poate că existau acolo localuri cunoscute pentru faptul că patronii închideau ochii la astfel de încălcări ale legii. Așa s-ar fi putut explica și de ce Adam și prietenii săi bătuseră atâta drum până acolo. Existau astfel de localuri pentru adulți și în apropierea casei lor, însă acolo, cu siguranță, Adam n-ar fi putut intra.
    Mike porni din nou mașina și o luă încet de-a lungul străzii, având laptopul deschis și așezat pe scaunul pasagerului. Trase pe dreapta și încercă să găsească o rețea wireless disponibilă. Găsi două, însă ambele erau parolate. Mai înaintă o sută de metri și apoi încercă din nou. De data asta avu noroc. Rețeaua Netgear nu avea niciun element de protecție. Făcu clic pe CONNECT și, în câteva secunde, avea acces la Internet.
    Înregistrase linkul la pagina-gazdă a site-ului, așa că aceasta apăru imediat pe ecran.
    Tastă parola - ADAM - și așteptă să apară harta.
    Punctul roșu se afla în același loc ca și ultima oară. Conform specificațiilor tehnice, precizia sistemului nu era mai mare decât câteva zeci de metri, așa că era destul de dificil de spus cu exactitate unde se afla Adam. Un lucru era însă sigur: se afla foarte aproape de locul cu pricina. Mike închise calculatorul.
    Văzu un loc liber lângă trotuar și trase mașina acolo. Ajunsese într-o zonă mult mai sărăcăcioasă. Multe dintre ferestrele clădirilor erau acoperite cu scânduri. Pereții din cărămidă, de un cafeniu murdar, se aflau în diverse stadii de degradare. Mai toate magazinele aveau vitrinele acoperite cu obloane metalice, mâzgălite cu graffiti. În aer, plutea un miros pătrunzător de sudoare amestecat cu ceva mai puternic. Mike avea senzația că se sufocă.
    Personajele de sex feminin pe care le vedea nu erau în niciun caz studente sau funcționare.
    Coborî din mașină. Fu abordat imediat de o femeie înaltă, de culoare, care îi spuse:
    - Bună, Joe, nu vrei să te distrezi puțin cu Latisha?
    Avea o voce foarte profundă, brațe puternice și palme mari. Mike nu mai era deloc sigur dacă era vorba despre o „ea” și nu despre un „el”.
    - Nu, mulțumesc.
    - Ești sigur? Ți-ai putea lărgi foarte mult orizontul.
    - Bănuiesc că da, însă orizontul meu e suficient de lărgit și așa.
    Se vedeau postere cu formații cu nume ciudate, de care nu mai auzise niciodată. În porticul de la intrarea unei clădiri, luminat de un bec chior, se vedea o femeie îmbrăcată foarte sumar, cu un copil în brațe. Zări pe o alee un fel de parcare improvizată. Pe un carton înfipt la intrare se putea citi: 10 dolari, toată noaptea. Alături stătea în picioare un bărbat brunet, în tricou și pantaloni scurți, care număra banii. Individul ridică privirea și-l zări pe Mike.
    - Dorești ceva, frate?
    - Nu, nimic.
    Mike își continuă drumul. Găsi adresa indicată de programul de localizare. O clădire cu apartamente, înghesuită între două cluburi foarte animate. Lângă ușa de intrare se aflau cel puțin o duzină de sonerii. Niciun nume - doar numărul apartamentului.
    Și acum?
    Nu avea nici cea mai mică idee ce avea să facă.
    Ar fi putut să rămână acolo, afară, și să-l aștepte pe Adam. La ce bun? Era ora zece seara. Zona de abia începea să se anime. Dacă, în ciuda interdicțiilor, fiul său venise într-adevăr să petreacă acolo, puteau să treacă ore bune până să iasă afară. Și în momentul acela ce avea să facă? Să sară în fața lui și să strige „Aha, te-am prins!”? Ce-ar fi câștigat? Cum ar fi putut explica prezența lui acolo?
    La urma urmei, ce spera el și Tia să obțină cu toată afacerea asta?
    În afară de violarea clară a intimității, spionarea pe care o făceau ei mai ridica o problemă. Cum ar fi trebuit să reacționezi în clipa în care descopereai că fiul tău face ceva dubios? Nu cumva dacă-l pedepsești și-l faci să-și piardă încrederea în tine obții un rezultat mai prost decât dacă l-ai lăsa să-și facă de cap o noapte?
    Depinde.
    Mike nu dorea nimic altceva decât să știe că fiul său e în siguranță. Atât și nimic mai mult. Își aduse aminte de cuvintele Tiei, despre datoria părinților de a-și însoți copiii în siguranță până la intrarea în viața de adult. El era doar parțial de acord cu această teorie. Această perioadă a adolescenței, atât de plină de frustrări, în care hormonii fac legea și în care orice emoție este ridicată imediat la puterea a zecea, trece atât de repede. Dacă ai putea să-l convingi pe un adolescent de acest adevăr, ar fi totul mult mai simplu. Numai că e foarte puțin probabil ca tânărul să te asculte.
    Îi reveni în minte schimbul de mesaje între Adam și acel CeeJay8115. Reacția pe care o avusese Tia și ceea ce simțise el personal.
    Mike nu era deloc o persoană religioasă și nu credea în forțele spiritului. Atunci însă când, la muncă sau în viața de familie, simțea ceva, ca un fel de vibrații negative, prefera să nu li se opună. Erau momente în care simțea, pur și simplu, că era vorba despre ceva rău. Indiferent dacă era vorba despre un diagnostic pe care se pregătea să-l pună sau de alegerea unei rute pentru un drum mai lung cu mașina.
    Toate acele vibrații îi spuneau acum că fiul său se află în pericol.
    Trebuia neapărat să-l găsească.
    Dar cum?
    N-avea nici cea mai mică idee. O luă înapoi pe stradă. Fu din nou abordat de câteva prostituate. Un individ îmbrăcat în costum, care pretindea că e reprezentantul unor tipe „foarte tari”, se oferi să-i facă rost de tot ce și-ar fi dorit în materie de sex. Nu reuși decât foarte greu să scape de el.
    Unele fete se încruntau când simțeau privirea lui Mike ațintită asupra lor. Realiză brusc că era cu cel puțin douăzeci de ani mai în vârstă decât majoritatea celor de pe stradă. Remarcă, de asemenea, că nu era chiar așa de simplu să intri într-unul din localurile de pe stradă. Majoritatea aveau un cordon de protecție la intrare, iar cei care doreau să intre trebuiau să aștepte îndărătul lui, până se deschidea ușa.
    Mike tocmai se pregătea s-o ia spre dreapta, când privirea îi fu atrasă de ceva.
    O jachetă cu însemnele liceului unde învăța fiul său.
    Se răsuci rapid și-l văzu pe tânărul Huff, care se deplasa în direcția opusă.
    Deși nu se vedea prea bine, era fără îndoială Huff, fiindcă acesta purta tot timpul jacheta aceea. Băiatul tocmai se pregătea să cotească pe o străduță laterală. Mike grăbi pasul. Când nu-l mai văzu pe tânăr, începu să alerge.
   - Unde te grăbești așa, tataie?
    Se izbise de un tânăr ras în cap, cu un lanț care îi atârna de buza de sus. Prietenii acestuia începură să râdă. Mike se încruntă și trecu mai departe. Strada devenise acum mai aglomerată. La următoarea intersecție, își dădu seama că majoritatea tinerilor din jur aveau tenul măsliniu. Se auzeau cuvinte în limba spaniolă. Fetele erau foarte sexy și erau îmbrăcate foarte sumar.
    Îl zări din nou pe DJ Huff. Părea că ține un telefon mobil la ureche. Mike grăbi din nou pasul, încercând să-l ajungă. Și apoi? Ce avea să-i spună când se vor afla față în față? Mai bine să se mulțumească să-l urmărească și să vadă unde se duce. Deși habar n-avea ce se întâmpla acolo, Mike simțea că ceva nu e în ordine. O teamă surdă începea să pună stăpânire pe el.
    Coti la dreapta.
    Huff se făcuse nevăzut.
    Mike se opri. Încercă să-și dea seama unde ar fi putut ajunge tânărul în cele câteva secunde care trecuseră. În direcția aceea se vedea un singur club. Probabil că DJ Huff intrase acolo. Coada de la ușă era foarte lungă - cea mai lungă pe care o văzuse Mike în seara aceea. Erau acolo fără îndoială mai bine de o sută de tineri care așteptau să intre.
    Amestecați. Și emo, și latino, și afro-americani.
    N-ar fi trebuit să-l găsească pe Huff așteptând la coadă?
    Nu era obligatoriu. O limuzină tocmai se oprise în fața ușii. Din ea coborâră, mai întâi, două fete cu picioare până în gât. Apoi, își făcu apariția un individ cu un cap mai scund decât ele și le luă de braț. Bodyguardul de la intrare dădu la o parte cordonul de catifea și le făcu loc înăuntru.
    Mike începu să alerge spre intrarea în club.
    Bodyguardul - un individ de culoare, cu brațe de grosimea unui trunchi de copac - îi aruncă o privire plictisită, ca și cum ar fi avut în față un obiect lipsit de valoare.
    - Trebuie să intru, spuse Mike.
    - Numele.
    - Nu sunt pe nicio listă.
    Individul îl privi de sus.
    - Cred că fiul meu e înăuntru. E minor.
    Bodyguardul nu zise nimic.
    - Uite ce e, continuă Mike, nu vreau să creez niciun fel de probleme...
    - Atunci du-te și stai la coadă. Deși nu cred că ai vreo șansă să intri.
    - Nu înțelegi. E vorba despre o urgență. L-am văzut pe prietenul lui intrând aici acum câteva secunde. Numele lui e DJ Huff.
    Bodyguardul făcu un pas în direcția lui. Mai întâi, își deplasă pieptul, suficient de lat pentru a juca tenis la perete, iar apoi și restul corpului.
    - Sunt nevoit să te rog să pleci de aici.
    - Băiatul meu e minor.
    - Te-am auzit.
    - Trebuie neapărat să-l scot de acolo sau va avea necazuri foarte mari.
    Bodyguardul își trecu palma ca o lopată peste fața proaspăt rasă.
    - Necazuri foarte mari zici?
    - Da.
    - Măi, măi, acum chiar că sunt îngrijorat.
    Mike duse mâna la portofel și căută o bancnotă.
    - Nu te obosi, spuse individul. Oricum, nu intri.
    - Nu vrei să înțelegi.
    Bodyguardul mai făcu un pas. Pieptul său era acum aproape lipit de fața lui Mike.
    Acesta strânse din ochi însă nu se dădu înapoi. Așa cum învățase la hochei - nu te dai niciodată înapoi. Ridică privirea și-l fixă pe bărbatul de culoare.
    - Lasă-mă să trec, spuse Mike.
    - Chiar că trebuie să pleci de aici.
    - Te rog, dă-te la o parte.
    - Nu mă dau la o parte.
    - Nu vreau decât să-mi găsesc copilul.
    - Nu e niciun minor înăuntru.
    - Vreau totuși să intru.
    - Atunci du-te și stai la coadă.
    Mike continua să-l fixeze pe bodyguard. Niciunul dintre ei nu se mișca. Arătau ca doi boxeri profesioniști de categorii diferite care fuseseră chemați de arbitru în centrul ringului. Încordarea plutea în aer. Mike simți furnicături în palme. Știa să se bată. Nu ajungi atât de departe în hochei dacă nu știi să-ți folosești pumnii. Se întrebă dacă individul din fața lui era cu adevărat dur sau nu era vorba decât de o etalare de mușchi.
    - Intru în club, zise Mike.
    - Nu zău?
    - Am prieteni la poliție, încercă Mike să blufeze. O să vină să răscolească tot locul ăsta. Dacă găsesc înăuntru minori, ai încurcat-o.
    - Uau, uau, acum chiar că m-ai speriat.
    - Te rog să te dai la o parte.
    Mike făcu un pas spre dreapta. Bodyguardul făcu și el o mișcare și-i blocă înaintarea.
    - Cred că-ți dai seama, spuse uriașul, că s-ar putea să iei câteva după ceafă.
    Mike știa foarte bine regula: să nu arăți niciodată că ți-e frică.
    - Nu zău!
    - Avem de-a face cu un tip dur deci.
    - Ești gata să începi?
    Bodyguardul zâmbi. Avea niște dinți grozavi. Foarte regulați și de o albeață care ieșea în evidență în contrast cu pielea lui neagră.
    - Nu. Și vrei să știi de ce? Fiindcă chiar dacă ai fi mai dur decât pari, ceea ce mă îndoiesc că e adevărat, îi am aici pe Reggie și pe Tyrone.
    Individul arătă cu degetul în direcția celorlalți doi bărbați îmbrăcați în negru.
    - Noi nu ne aflăm aici ca să ne demonstrăm bărbăția, așa că nu avem nevoie să luptăm cinstit. Și dacă noi doi„începem” - bodyguardul repetă cuvântul imitând vocea lui Mike - sar și ei. Înțelegi?
    Individul își încrucișă brațele la piept și atunci Mike văzu tatuajul. Era o literă D, de culoare verde, imprimată pe antebraț.
    - Cum te numești? întrebă Mike.
    - Cum?
    - Numele tău, repetă Mike. Care este numele tău?
    - Anthony.
    - Și numele de familie?
    - De ce te interesează numele meu de familie?
    Mike făcu un gest în direcția mâinii bodyguardului.
    - Tatuajul cu litera D.
    - N-are nicio legătură cu numele meu.
    - Dartmouth?
    Anthony îl privi în ochi. Apoi încuviință dând încet din cap.
    - Și tu?
    - Vox clamantis in deserto, răspunse Mike, reproducând mottoul universității.
    - O voce care se aude în sălbăticie, traduse Anthony și zâmbi. N-am înțeles niciodată prea bine ce vor să spună cu asta.
    - Nici eu, zise Mike. Ai făcut sport?
    - Fotbal. În campionatul universitar. Tu?
    - Hochei.
    - Universitar?
    - Și profesionist, spuse Mike.
    Anthony ridică o sprânceană, vizibil impresionat.
    - Ai copii, Anthony?
    - Am un băiat în vârstă de trei ani.
    - Și dacă ai fi convins că băiatul tău e în pericol, ar fi în stare trei bărbați, așa ca tine, ca Reggie și ca Tyrone, să te oprească să intri înăuntru?
    Anthony expiră profund.
    - De ce ești atât de sigur că băiatul tău e înăuntru?
    Mike îi povesti despre DJ Huff, băiatul îmbrăcat cu jacheta care avea însemnele liceului.
    - Puștiul ăla?
    Anthony clătină din cap.
    - Să știi că n-a intrat aici. Crezi că aș lăsa să intre mucoși de ăștia? A fugit spre aleea aceea.
    Bodyguardul arătă spre o intrare aflată la câțiva zeci de metri în sus pe stradă.
    - Ai vreo idee unde s-ar fi putut duce? întrebă Mike.
    - Îmi pare rău. Nu mă duc niciodată în zona aia. N-am niciun motiv. E un loc unde se adună drogații. Acum, îți cer și eu o favoare.
    Mike rămase în așteptare.
    - Toată lumea se uită la noi de-o bucată de vreme. Dacă te las să pleci așa, pur și simplu, îmi pierd credibilitatea - și în munca mea credibilitatea este foarte importantă. Înțelegi ce vreau să spun?
    - Da.
    - Așa că o să ridic pumnul la tine, iar tu o să o iei la goană ca o fetiță speriată. Poți să fugi pe aleea aceea dacă vrei. Mă înțelegi?
    - Pot să te rog ceva, mai întâi?
    - Ce?
    Mike își scoase portofelul.
    - Ți-am spus deja, începu Anthony. Nu vreau...
    Mike îi arătă o fotografie de-a lui Adam.
    - L-ai văzut vreodată pe băiatul ăsta?
    Bodyguardul înghiți în sec.
    - E fiul meu.
    - Nu e aici.
    - Nu asta te-am întrebat.
    - Nu l-am văzut niciodată. Am terminat?
    Anthony îl apucă pe Mike de guler și-l amenință cu pumnul. Mike se făcu mic și zise cu o voce plângăcioasă:
    - Te rog, nu! Îmi pare rău, plec imediat!
    Se dădu și un pas înapoi. Bodyguardul îi dădu drumul. Mike începu să alerge. În urma lui, îl auzi pe Anthony spunând cu voce tare:
    - Da, băiete, ar fi bine să fugi...
    Câțiva dintre cei care asistaseră la scenă aplaudară. Mike continuă să alerge până ce dădu colțul și intră pe alee. Aproape că fu gata să se izbească de un șir de tomberoane de gunoi. Pe jos erau numai cioburi de sticlă care scrâșneau sub tălpile sale. Se opri brusc și aruncă o privire de jur împrejur. În afară de o femeie care se sprijinea de unul dintre tomberoane, nu se vedea nimeni altcineva. Femeia arăta groaznic și era, probabil, tot o prostituată. Avea pe cap o perucă cu șuvițe mov ce părea culeasă din tomberonul de care se sprijinea.
    Zâmbi spre el și-și arătă dinții stricați.
    - Bună, iubitule.
    - Ai văzut un băiat trecând pe aici?
    - O mulțime de băieți trec pe aici, iubitule.
    Avea o voce dogită, lipsită de suflu. Era foarte slabă, palidă la față, aspect tipic de drogată.
    Mike își dădu seama că aleea era, de fapt, o fundătură. Nu se vedea nicio ieșire, nicio ușă. Doar câteva scări de incendiu coborau până la nivelul străzii. Păreau însă prea șubrede ca să fi încercat cineva să urce pe acolo. Dacă Huff intrase într-adevăr aici, unde era acum? Se strecurase oare din nou pe stradă, în timp ce el parlamenta cu Anthony? Sau cumva bodyguardul îl mințise doar ca să scape de el?
    - Îl cauți pe elevul acela de liceu, iubitule?
    Mike se opri brusc și o mai privi o dată pe drogată.
    - Elevul de liceu. Atât de tânăr și de drăguț. Mă excit numai când vorbesc despre el.
    Mike făcu un pas șovăielnic spre femeie, de parcă s-ar fi temut să nu o dărâme cu vibrațiile produse de tălpile sale.
    - Da.
    - Vino încoace, iubitule, și o să-ți spun unde e.
    Încă un pas.
    - Mai aproape, iubitule, că nu mușc. Asta dacă nu cumva ești amator de chestii din astea.
    Femeia începu să râdă într-un fel care făcea să-ți înghețe sângele în vine. Mesteca gumă, dar aceasta nu putea acoperi mirosul de dinți stricați.
    - Unde e băiatul?
    - Ai ceva bani la tine?
    - Am destui dacă-mi spui unde e.
    - Vreau să-i văd mai întâi.
    Lui Mike nu-i prea plăcea ce se întâmpla, însă nu știa ce altceva ar fi putut face.
    Scoase din portofel o bancnotă de douăzeci de dolari.
    Femeia întinse o mână numai oase. Îi aduse aminte lui Mike de un personaj din Tales from the Crypt.
    - Mai întâi, spune-mi unde e băiatul.
    - Nu ai încredere în mine?
    Mike nu avea timp de pierdut. Rupse bancnota în două și-i întinse femeii jumătate.
    - Cealaltă jumătate după ce vorbești, spuse Mike. Unde este?
    - De ce ai făcut asta, iubitule, oftă femeia. E chiar în spatele tău.
    Mike tocmai dădu să se întoarcă când cineva îl pocni în ficat.
    O lovitură la ficat, aplicată cum trebuie, te poate scoate din luptă, paralizându-te practic timp de mai multe secunde. Mike știa foarte bine toate astea. Nu lipsise prea mult ca lovitura pe care o primise să aibă același efect. Durerea era îngrozitoare.
    Deschise gura, însă nu reuși să scoată niciun sunet. Se prăbuși într-un genunchi. O a doua lovitură veni din lateral și-l izbi în ureche. Un obiect dur îi ricoșă în cap. Încerca să-și păstreze rațiunea, să reziste atacului, însă primi imediat o altă lovitură, cu piciorul de data asta, chiar sub coaste.
    Se prăbuși pe spate.
    Instinctul de conservare intră în acțiune.
    Trebuie să te miști din locul ăsta, altfel ești pierdut.
    Se rostogoli într-o parte și simți că-i intră ceva ascuțit în palmă. Probabil că cioburile alea de sticlă. Încercă să se ridice. Primi însă o nouă lovitură în cap. Avu senzația că tot creierul i se lipește de partea stângă a craniului. Cineva îl apucă de gleznă.
    Lovi bezmetic cu piciorul. Simți cum călcâiul îi intră în ceva moale.
    Se auzi un geamăt.
    - La naiba!
    Cineva sări pe el. Mike participase la destule bătăi în viața lui, deși mai toate avuseseră loc pe gheață. Reușise deci cu aceste ocazii să învețe câteva lucruri. Una dintre reguli spunea, de exemplu, să nu dai cu pumnul dacă nu e neapărată nevoie. Un pumn aruncat aiurea înainte îți poate rupe mâna. La distanță, da, poți să dai și cu pumnul. Aici era vorba însă despre un contact foarte strâns. Așa că își îndoi brațul și lovi puternic din umăr. Antebrațul său nimeri în ceva. Se auzi o trosnitură și mâna sa fu
mânjită cu sânge.
    Lovise nasul atacatorului.
    Mai primi însă o lovitură și încercă să se rostogolească de acolo. Dădea sălbatic din picioare. Era întuneric, nu se vedea nimic. Nu se auzeau decât gâfâituri. Încercă să lovească și cu capul.
    - Ajutor! strigă el cât îl țineau puterile. Ajutor! Poliția!
    Reuși să se ridice în picioare, clătinându-se.
    Nu zări fețele celor care îl loveau. Era clar însă că era vorba de mai mult de doi.
    Săriră toți deodată asupra lui. Fu izbit de un tomberon de gunoi. Se prăbuși la pământ împreună cu atacatorii lui. Lupta din toate puterile, dar erau mult mai puternici decât el. Reuși să zgârie fața unuia cu unghiile. Cămașa îi fu sfâșiată de unul dintre atacatori.
    Deodată, văzu lucirea unei lame de cuțit.
    Imaginea îl paraliză. O fracțiune de secundă, probabil, suficient însă ca să primească o lovitură puternică în tâmplă. Căzu pe spate și capul i se izbi de pavaj. Unul dintre atacatori îi imobiliză mâinile. Altul îl apucă de picioare. Primi o lovitură foarte puternică în piept. Apoi, loviturile începură să cadă din toate părțile. Încercă să se miște, să pareze loviturile, însă mâinile și picioarele nu voiau să-l asculte.
    Simțea că încetul cu încetul îl părăsesc puterile. Se predase.
    Brusc, loviturile încetară. Greutatea care îl apăsa pe piept fu ridicată de acolo. Își putea mișca din nou picioarele.
    Deschise ochii însă nu reuși să vadă nimic altceva decât umbre. Primi o ultimă lovitură în tâmplă, cu vârful pantofului. Totul în jurul lui începu să se întunece până nu mai rămase nimic.

                                          16.

                   La ora 3 dimineața, Tia îl sună din nou pe Mike.
    Niciun răspuns.
    Hotelul Four Seasons era grozav și camera era foarte bună. Tia savura plăcerea de a locui într-un astfel de hotel de lux – cine n-ar fi făcut la fel? Îi plăceau cearșafurile apretate, serviciul ireproșabil și faptul că era stăpână pe telecomandă. Muncise din greu până aproape de miezul nopții, făcând toate pregătirile pentru depoziția de a doua zi.
    Telefonul mobil fusese tot timpul în buzunar, pus pe vibrații. Toată seara, îl scosese de acolo, din când în când, și verificase ecranul, să vadă dacă nu cumva a sunat și ea nu a auzit.
    Nu o sunase însă nimeni.
    Pe unde naiba umbla Mike?
    Sună și acasă și apoi formă și numărul de mobil al lui Adam. Simțea că o cuprinde panica. Spre deosebire de Adam, Mike era un bărbat în toată firea, care excela în tot ceea ce făcea. Asta și fusese ceea ce o atrăsese la el, în primul rând. Mike reușea s-o facă să se simtă în siguranță, protejată de toate relele din lume. Era ca o stâncă.
    Nu știa ce să facă fără el.
    Se gândi să se suie în mașină și să plece acasă. Drumul i-ar lua patru, poate cinci ore. Ar putea ajunge până dimineață. Însă ce să facă acolo? Să se ducă la poliție? Dar cu cine să stea de vorbă acolo la ora aceea?
    Ora trei dimineața. Nu se putea gândi decât la o singură persoană pe care ar fi putut s-o sune la ora aceea.
    Deși nu-l folosise niciodată, știa că numărul se găsea în memoria aparatului ei BlackBerry. Avea și Mike unul la fel și, folosind Microsoft Outlook, își sincronizaseră aparatele în așa fel, încât să aibă amândoi acces la aceeași carte de telefon electronică.
    Tot în comun își țineau și agenda zilnică, așa că fiecare era la curent cu programul și întâlnirile celuilalt.
    Și, în felul acesta, demonstrau că nu aveau secrete unul față de celălalt.
    Iarăși aceeași problemă a secretelor și a gândurilor ascunse, despre frica ei, în calitate de mamă și soție, de aceste secrete. Nu avea însă acum vreme pentru asemenea reflecții. Găsi numărul și apăsă tasta verde.
    Chiar dacă îl trezise, probabil, din somn, în vocea lui Mo nu se simțea deloc acest lucru.
    - Alo?
    - Tia la aparat.
    - Ce s-a întâmplat?
    Se simțea teama din vocea lui. Omul acesta nu avea nici soție, nici copii. S-ar fi putut spune, fără teama de a greși, că Mike era singurul lui prieten.
    - Ai mai vorbit cu Mike?
    - Ultima oară am vorbit pe la opt și jumătate. Dar ce s-a întâmplat? repetă el.
    - Încerca să-l găsească pe Adam.
    - Știu.
    - Am vorbit cu el despre asta în jur de nouă, cred. De atunci n-am mai auzit nimic de el.
    - L-ai sunat pe mobil?
    Tia își dădu seama cum se simțea, probabil, Mike când îi punea și ea aceeași întrebare tâmpită.
    - Bineînțeles.
    - Am început să mă îmbrac, spuse Mo. Mă duc la voi să văd dacă e acasă. Cheia e ascunsă tot după piatra aceea de lângă stâlp?
    - Da.
    - OK, am plecat.
    - Crezi că ar trebui să sun la poliție?
    - Mai bine așteaptă să ajung eu acolo. Douăzeci, treizeci de minute cel mult. Poate că a adormit în fața televizorului sau așa ceva.
    - Poți să crezi așa ceva, Mo?
    - Nu. Te sun când ajung acolo.
    Închise telefonul. Își dădu picioarele jos din pat. Camera de hotel își pierduse brusc orice farmec. Nu-i plăcea deloc să doarmă singură, chiar și în hoteluri de lux ca acesta, cu cearșafurile lui scumpe. Avea nevoie să-și simtă soțul alături. Totdeauna. Se întâmpla foarte rar să nu-și petreacă noaptea împreună și atunci îi simțea lipsa mai mult decât ar fi vrut să recunoască. Mike nu era neapărat un bărbat masiv, însă domina spațiul pe care-l ocupa. Iubea căldura trupului său alături de al ei, felul în care o săruta pe frunte când se ridica din pat, modul în care își odihnea brațul puternic pe spatele ei.
    Își aduse aminte de o noapte în care Mike avusese niște dificultăți de respirație. După multe insistențe din partea ei, el recunoscuse, într-un sfârșit, că simte ceva ca o gheară în piept. Tia, care ar fi vrut să pară tare ca să nu-l sperie și mai mult, aproape că-și pierduse cumpătul când auzise asta. Până la urmă, se dovedise că nu era vorba decât de o indigestie, însă pe ea episodul o terminase. Parcă îl și vedea ținându-se de piept și prăbușindu-se la pământ. Atunci își dăduse seama. Realizase că acest lucru se putea întâmpla oricând, poate că nu chiar atunci, fiindcă asta se petrece în orice cuplu, indiferent dacă este un cuplu fericit sau nu, și își dăduse seama că ea nu avea să supraviețuiască unei asemenea nenorociri.
    Uneori, în timpul nopții, Tia se trezea, îl privea dormind și se ruga în gând: „Promite-mi, Doamne, că mă iei pe mine prima. Promite-mi.”
    Să sune la poliție.
    Ce ar fi putut să facă poliția? Probabil că nimic. Tia știa că, potrivit celor mai recente modificări de procedură, în cazuri ca acesta, în care persoana era dispărută doar de câteva ore, poliția nu acționa decât dacă veneai cu dovezi serioase că fusese răpită sau că era în pericol.
    Ea nu avea nimic.
    În afară de asta, chiar dacă i-ar fi luat în considerare reclamația, cel mai probabil lucru pe care l-ar fi putut face poliția ar fi fost să trimită un echipaj până la ei acasă. Și acolo ar fi dat peste Mo. Ceea ce ar fi putut crea o încurcătură de care nu avea deloc nevoie acum.
    Așa că mai bine să aștepte douăzeci sau treizeci de minute.
    Îi venea să sune la Guy Novak, doar așa, să vorbească cu Jill, să-i audă vocea. Avea nevoie de ceva care s-o liniștească. Fir-ar să fie! Fusese atât de entuziasmată de această călătorie, se bucurase că stă în camera asta luxoasă, cu halatele de baie atât de pufoase, cu room-service, iar acum, tot ce-și dorea era să fie la ea acasă. Camera asta de hotel nu avea viață, nu avea căldură. Senzația de singurătate o făcea să tremure. Se ridică din pat și opri aerul condiționat.
    Cât de fragil era totul. Această existență. Știm cu toții acest lucru, însă reușim să-l blocăm în mintea noastră – refuzăm să ne gândim la cât de ușor viețile noastre pot fi rupte în mii de bucăți, fiindcă dacă ne-am gândi tot timpul la asta am înnebuni. Dar ce fac cei care nu reușesc, cei care se tem tot timpul, care trebuie să ia medicamente ca să supraviețuiască? Pur și simplu, aceștia înțeleg realitatea, își dau seama cât de subțire e linia. Problema nu e că nu pot accepta realitatea, ci că nu o pot bloca mental.
    Tia suferea și ea din cauza asta. Era acum geloasă pe șefa ei, pe Hester Crimstein, fiindcă aceasta nu avea pe nimeni. Poate că așa era mai bine. Desigur, văzut de departe, era mai bine să existe acei oameni la care să ții mai mult decât la propria ta persoană. În același timp însă, era și frica aceea cumplită că i-ai putea pierde. Se spune că ajungi sclavul obiectelor pe care le posezi. Nu e adevărat. Ești sclavul celor pe care îi iubești.
    Acele ceasului nu voiau deloc să se miște.
    Aștepta. Porni televizorul. La ora aceea din noapte se difuzau pe toate canalele mai mult reclame. Reclame pentru tot felul de cursuri, pentru locuri de muncă, pentru școli - probabil că singurii care se uitau la reclame la ora aceea erau cei cărora le lipseau toate astea.
    Se făcu aproape ora patru când telefonul începu să sune în sfârșit. Tia îl apucă repede, văzu numărul lui Mo pe ecran și răspunse.
    - Da?
    - Nici urmă de Mike, zise Mo. Nici Adam nu e acasă.

                   Pe ușa biroului lui Loren Muse scria DETECTIVUL-ȘEF AL DISTRICTULUI ESSEX. Se oprea și citea în gând inscripția de fiecare dată când deschidea ușa. Biroul se afla în colțul din dreapta al clădirii. Ceilalți detectivi își aveau birourile la același etaj. Biroul lui Loren avea pereți din sticlă, iar ea nu ținea niciodată ușa închisă. Ori de câte ori avea nevoie de intimitate, ceea ce se întâmpla destul de rar, folosea una dintre încăperile destinate interogatoriilor.
    La șase și jumătate dimineața, când ajunse ea la secție, îi găsi numai pe cei doi detectivi care fuseseră în tură de noapte și care se pregăteau să plece la șapte. Verifică, în primul rând, tabla ca să vadă dacă au mai apărut cazuri de omucidere peste noapte.
    Nu se întâmplase nimic. Apoi deschise calculatorul, în speranța că au sosit rezultatele din baza națională de date în legătură cu amprentele femeii necunoscute de la morgă.
    Nu sosise însă nimic.
    Poliția din Newark descoperise o cameră de supraveghere în funcțiune, nu departe de locul unde fusese găsită femeia. În cazul în care ucigașul transportase cadavrul până acolo cu o mașină, existau șanse ca vehiculul să apară pe casetă. Bineînțeles că nu era atât de simplu să-ți dai seama care era mașina cu pricina. Probabil că pe casetă apăreau sute de mașini și, mai mult ca sigur, pe niciuna nu scria AM UN CADAVRU ÎN PORTBAGAJ.
    Căută în calculator și descoperi bucuroasă că primiseră imaginile din Newark. În secție era liniște, așa că, de ce nu? Tocmai se pregătea să apese pe play, când auzi o bătaie ușoară în ușă.
    - Aveți o secundă, șefa?
    Își băgase capul în birou detectivul Clarence Morrow. Era un bărbat de culoare, de aproape șaizeci de ani, cu o mustață stufoasă și căruntă și a cărui față arăta de parcă tocmai ar fi scăpat dintr-o bătaie. Vocea îi era însă foarte blândă și, spre deosebire de toți ceilalți subordonați ai lui Muse, nu bea și nu înjura niciodată.
    - Sigur, Clarence, ce s-a întâmplat?
    - Era să vă sun acasă noaptea trecută.
    - Chiar?
    - Credeam că am aflat cum o cheamă pe femeia pe care am găsit-o.
    La auzul acestei noutăți Loren își îndreptă spinarea.
    - Și?
    - Am primit un telefon de la poliția din Livingston în legătură cu un anume domn Neil Cordova. Locuiește acolo și e proprietarul mai multor frizerii. Căsătorit, cu doi copii, fără cazier. Ei, și individul ăsta spune că soția lui, Reba, a dispărut de-acasă, și descrierea ei seamănă foarte bine cu cea a femeii noastre.
    - Dar? făcu Muse nerăbdătoare.
    - Dar femeia a dispărut ieri - după ce am găsit noi cadavrul.
    - Ești sigur?
    - Absolut. Soțul spune că a văzut-o de dimineață, înainte să plece la serviciu.
    - Poate că minte.
    - Nu cred.
    - S-a ocupat cineva de asta?
    - La început, nu. Aici e însă chestia cea mai ciudată. Cordova cunoaște pe cineva din poliția de acolo. Știți cum e în orășelele astea. Se cunosc cu toții. Și i-au găsit mașina. Era parcată în East Hanover, lângă Ramada.
    - A, zise Muse. Hotelul.
    - Exact.
    - Deci doamna Cordova nu era chiar dispărută?
    - Ei bine, spuse Clarence mângâindu-și bărbia, aici vine partea ciudată.
    - Adică?
    - Bineînțeles că polițistul din Livingston a reacționat la fel ca dumneavoastră.
    Doamna Cordova are pe cineva și a uitat să se întoarcă la timp acasă sau ceva de genul ăsta. Și atunci m-a sunat pe mine, polițistul vreau să spun. Nu voia să fie el acela care îi dă vestea asta soțului, prietenului său. Așa că m-a sunat pe mine și m-a rugat s-o fac eu. Ca un serviciu între colegi.
    - Continuă, te rog.
    - Așa că l-am sunat pe Cordova. Îi explic că am găsit mașina soției sale în parcarea unui hotel din apropiere. El îmi spune că e imposibil. Eu îi spun că mașina e în continuare acolo, dacă vrea să meargă s-o vadă.
    Clarence se opri brusc.
    - La naiba!
    - Ce s-a întâmplat?
    - N-ar fi trebuit să-i spun asta, nu? Acum îmi dau seama că poate fi considerată ca o încălcare a intimității femeii. Și dacă se ducea acolo cu un pistol? Nu mi-a trecut prin minte chestia asta. Clarence se încruntă. Ar fi trebuit să păstrez tăcerea în legătură cu mașina, nu?
    - Nu-ți mai face atâtea probleme.
    - Bine. Oricum, Cordova ăsta refuză să creadă ceea ce-i sugerez eu.
    - La fel ca majoritatea bărbaților.
    - Exact, însă după aia îmi zice ceva interesant. Că a început pentru prima dată să se îngrijoreze atunci când soția lui nu a apărut să-și ia fetița în vârstă de nouă ani de la ora de patinaj din Airmont. Ceva ce nu se mai întâmplase niciodată. Mi-a spus că soția lui plănuia să meargă până la mallul Palisades din Nyack - să cumpere ceva pentru copii de la Target - și apoi s-o ia pe fetiță de la patinaj.
    - Și femeia nu a mai apărut de atunci?
    - Exact. Neputând să ia legătura cu ea, cei de la patinoar l-au sunat pe tatăl fetiței.
    Cordova s-a dus și și-a luat fetița. S-a gândit că, probabil, soția lui e prinsă în trafic.
    Fusese un accident în dimineața aceea pe autostrada 287 și ea uita mereu să-și pună telefonul la încărcat, așa că, la început, deși îngrijorat, nu și-a făcut prea multe probleme. A intrat în panică după aceea, văzând că se face din ce în ce mai târziu și ea nu mai apare.
    Muse căzu pe gânduri.
    - Dacă doamna Cordova s-a întâlnit cu iubitul la hotel e posibil să fi uitat, pur și simplu, că trebuie să ia copilul de la patinaj.
    - Sunt întrutotul de acord, cu excepția unui singur lucru. Cordova intrase deja pe Internet și verificase cumpărăturile făcute de soția sa cu cartea de credit. Femeia chiar a fost ieri după-amiază la mall. Chiar a făcut cumpărături la Target. A cheltuit patruzeci și șapte de dolari și optsprezece cenți.
    - Hmm.
    Muse îi făcu semn lui Clarence să ia loc.
    - Deci femeia se duce la mall și apoi bate tot drumul ăla ca să se întâlnească cu iubitul, uitând de copilul care avea oră de patinaj chiar lângă mall.
    Loren îl privi în ochi pe detectiv.
    - Chiar că e ciudat.
    - Trebuia să-i auziți vocea, șefa, soțului, vreau să spun. Era distrus.
    - Cred că ai putea verifica la Ramada, să vezi dacă o recunoaște cineva acolo.
    - Deja am făcut asta. Mi-a trimis soțul ei o fotografie pe mail. N-a văzut-o nimeni acolo.
    - Asta nu înseamnă mare lucru. Probabil că s-au schimbat turele, plus că putea să se furișeze înăuntru după ce iubitul ei lua camera. Și mașina e tot acolo?
    - Da. Și asta e ciudat, nu? De ce să lase mașina acolo? Ai o întâlnire de amor, te sui după aia în mașină și pleci acasă, nu? Deci chiar dacă a fost o întâlnire amoroasă, nu sunteți de părere că aici e vorba despre ceva care a degenerat? Poate a răpit-o sau s-a întâmplat ceva violent acolo...
    - Sau poate a fugit cu individul.
    - Aveți dreptate, e și asta posibil. Dar de ce să lași mașina? E o Acura MDX aproape nouă-nouță. Dumneavoastră ați fi lăsat-o acolo?
    Muse ridică din umeri.
    - Vreau să cercetez mai bine chestia asta, OK? zise Clarence.
    - Chiar te rog.
    Muse se gândi câteva clipe.
    - Te rog să mai faci ceva. Verifică dacă a mai fost reclamată dispariția vreunei alte femei în Livingston sau în împrejurimi. Chiar dacă a apărut după aceea. Sau chiar cazurile pe care poliția nu le-a luat prea în serios.
    - Am făcut deja asta.
    - Și?

...............................................................